TEMA VII

Răspunderea penală a minorului

Secţiunea I
Aspecte generale şi limitele răspunderii penale

1. Aspecte introductive
Minoritatea făptuitorului, este starea în care se găseşte făptuitorul minor în
momentul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, şi nu a împlinit vârsta minimă
necesară, potrivit legii, pentru ca el să poată răspunde penal.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii, una din condiţii este capacitatea persoanei
de a-şi da seama de semnificaţia socială a actelor sale, de conduită şi de a-şi dirija în
mod liber voinţa în raport cu aceste acte.
Aceste însuşiri nu există în momentul naşterii, formându-se în mod treptat, odată
cu dezvoltarea psiho-fizică a persoanei. Încă din antichitate, dreptul a ţinut cont de
etapele dezvoltării persoanei, de corelaţia ce există între vârstă şi discernământ, între
vârstă şi înţelegerea consecinţelor propriilor fapte. Romanii făceau distincţia între
capacitatea legală generală (de folosinţă) şi capacitatea de dispoziţie. Discernământul
era totuşi o stare de fapt, ce putea fi dovedită de la caz la caz. Două vârste prezentau o
importanţă deosebită: vârsta de 7 ani (vârstă sub care nu se punea în general problema
existenţei discernământului) şi vârsta cuprinsă între 7 şi 14 ani (12 ani pentru fete). Din
punct de vedere penal, minorii care nu aveau vârsta de 7 ani nu puteau comite o faptă
cu dolus (intenţie) şi prin urmare nu puteau fi vinovaţi de comiterea unei crime1. Din
cele mai vechi timpuri s-au încercat numeroase modalităţi fie de îndreptare a
infractorilor minori, fie de prevenire a săvârşirii de infracţiuni de către minori.
Legislaţiile în vigoare prevăd o limită în care minorul nu răspunde penal pentru
fapta săvârşită fiind presupus ca lipsit de capacitate penală2. La nivel internaţional sunt
prevăzute drepturi ale minorilor, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea penală.
Conform art. 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului 3, alin. (3), statele părţi

1
Ş. Cocoş, A.F. Măgureanu, op. cit., p. 136
2
C. Bulai, op. cit., p. 62
3
Adoptată de Adunarea generală ONU la 29 noiembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. România a
ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990. Conform art. 40, alin. (1) şi (2) statele părţi au îndatorirea de a veghea în
special:
a) ca niciun copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii penale datorită unor acţiuni sau
omisiuni care nu erau interzise de dreptul naţional sau internaţional în momentul comiterii lor;
se vor strădui să promoveze adoptarea de legi şi proceduri, înfiinţarea de autorităţi şi
instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi sau găsiţi vinovaţi de
încălcarea legii penale şi, în special:
a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând
capacitatea de a încălca legea penală;
b) să ia, ori de câte ori este posibil ca recomandabil, măsuri de soluţionare a
cazurilor acestor copii, fără a recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile şi
garanţiile legale să fie respectate pe deplin.
Observăm că în Convenţie nu se prevede o vârstă minimă pentru răspunderea
penală a minorilor, însă Comitetul ONU responsabil pentru monitorizarea acestor
dispoziţii a criticat jurisdicţiile în care vârsta răspunderii penale a fost stabilită la 12 ani
sau mai jos4.
Faptele ilicite, deşi sunt esenţiale prin consecinţele dăunătoare, nu sunt pedepsite
penal dacă au fost săvârşite de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, indiferent
de forma producerii şi de gravitatea acestora, deoarece prin lege se consideră că până la
această vârstă, minorii nu au discernământul faptelor deci nu au capacitatea penală
pentru a răspunde, astfel că nu pot deveni subiecţi ai raportului juridic penal de
conflict5.
Argumentele care justifică exonerarea de răspundere penală a acestei categorii de
minori sunt raţionale deoarece se apreciază că nici o pedeapsă penală nu va fi înţeleasă
în mod corespunzător de minor.
Dacă persoana adultă dispune, mai mult sau mai puţin, singur de soarta sa, iar
posibilitatea de a deveni infractor depinde, în principal, de condiţiile sale de viaţă (dar
şi de cele ce ţin de construcţia sa biologică), minorul este o persoană, de regulă,
dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportamentul
său fiind hotărâtor influenţat de educaţia primită din partea persoanelor de care el
depinde6.

b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă garantate cel puţin următoarele drepturi: de a
fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei sale conform legii; de a fi informat în cel mai scurt termen şi
direct despre acuzaţiile care i se aduc; dreptul la examinarea, fără întârziere, a cauzei sale de către o autoritate sau o
instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială; de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să
mărturisească că este vinovat; dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a obţine
aducerea şi interogarea martorilor apărării, în condiţii de egalitate; dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă
nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată; dreptul la respectarea deplină a vieţii sale private, în toate fazele
procedurii.
4
A se vedea Laura M. Stănilă, Răspunderea penală a persoanei fizice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 122
5
V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 236
6
Ortansa Brezeanu, “Minorul şi Legea penală” Ed. All Beck, Bucureşti 1998, p. 5.
 2. Limitele răspunderii penale
Conform art. 113, alin. (1) C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal. Legea penală instituie o prezumţie absolută, ce nu poate fi combătută,
cu privire la lipsa discernământului.
Codul penal a scos de sub incidenţa sa pe copiii sub vârsta de 14 ani, putându-se
lua împotriva lor, în cazul în care au săvârşit infracţiuni, măsuri de ocrotire pe cale
extrapenală.
Minorul care are vârste între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte
că a săvârşit fapta cu vinovăţie, existând obligaţia pentru organul judiciar de a stabili
dacă în momentul săvârşirii faptei penale, minorul a acţionat cu sau fără discernământ.
Minorul care a împlinit 16 ani, răspunde penal potrivit legii.
Rezultă că în actualul Cod penal sunt prevăzute trei categorii de vârstă, cu
dispoziţii specifice pentru fiecare:
- prima categorie cuprinde minorii sub 14 ani care nu au capacitate psiho-fizică
necesară pentru a înţelege consecinţele faptelor lor şi care nu răspund penal. În cazul
lor există o prezumţie absolută de nevinovăţie;
- a doua categorie cuprinde minorii cu vârsta între 14-16 ani. Ei beneficiază de
prezumţia legală de incapacitate penală, prezumţie ce poate fi înlăturată prin proba
existenţei discernământului în momentul săvârşirii infracţiunii;
- a treia categorie include pe minorii cu vârste între 16-18 ani, consideraţi a avea
capacitatea penală.
În privinţa minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, legea penală prevede
responsabilitatea sa penală. Împlinirea vârstei de 16 ani contribuie la întărirea
fundamentului juridic al răspunderii totale a infractorilor minori pentru acţiunile-
inacţiunile săvârşite, considerându-se din punct de vedere psiho-fizic că aceştia se
apropie de înţelegerea absolută a importanţei efectelor produse. În aceste cazuri există
o prezumţie legală de răspundere 7 , urmărind a fi exonerat de răspundere doar în
cazurile când se face dovada împrejurării că în momentul exercitării acţiunii-inacţiunii
ilicite nu avea discernământ.
Pentru situaţiile limită privind lipsa datei certe a săvârşirii faptei sau a împlinirii
vârstei făptuitorului, se va aplica principiul „in dubio pro reo „8.
7
V. Dongoroz şi colaboratori, op. cit., p. 237.
8
Dacă fapta ilicită s-a produs la ora 23 a zilei când minorul împlinea vârsta de 14 ani, se va considera că vârsta
respectivă nu a fost efectiv împlinită, urmând a se aprecia regimul incapacităţii absolute a minorului.
 Referitor la discernământ, conform dispoziţiilor din alin. (2) al art. 113 Cod pen.,
minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ. Dovada discernământului rezultă din expertiza
psihiatrică care se dispune, de regulă, când făptuitorul are vârsta între 14 -16 ani.
Rolul expertizei psihiatrice nu este de a evalua responsabilitatea, ci de a preciza
dacă inculpatul prezintă tulburări sau anomalii psihice, dacă faptele sale cu caracter
antisocial au fost determinate direct sau indirect de aceste anomalii, având în vedere
gradul relaţiei dintre faptele şi starea psihică a minorului existentă în momentul
comiterii faptelor. Se apreciază că nu se poate vorbi de o responsabilitate deplină decât
în cazul în care ea se bazează pe funcţii integre, neviciate de boală sau alţi factori.
Termenul de „discernământ” a fost preluat din limba latină, de la verbul
„discernere”, cu înţelesul de „a distinge”, „a înţelege”. Introducând ideea de
„discernământ” în normele referitoare la minori, Codul penal din 1971 aducea o
precizare esenţială pentru practica instanţelor de judecată şi anume că facultatea de a
discerne a minorului trebuie apreciată în raport cu momentul săvârşirii faptei şi nu cu
cel al judecării cauzei.
Discernământul a fost denumit de psihologi şi psihiatri ca fiind „capacitatea de a
opera distincţii între esenţial şi neesenţial, de a sesiza cele mai fine deosebiri între
lucruri, de a înţelege cu subtilitate şi a aprecia nuanţat”². În concluzie, „o persoană
răspunde în faţa legii numai atunci când se bucură de capacitatea de a discerne, de a
distinge binele de rău, de a judeca caracterul faptelor, de a înţelege când are libertate
de a lua o hotărâre”.³
Lipsa capacităţii penale a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, este
justificată de lipsa convergenţei între actul ilicit săvârşit şi efectul antisocial rezultat,
aceşti minori beneficiind de „prezumţie legală absolută de incapacitate penală”, 9
restabilirea situaţiei anterioare neavând nici un efect legat de libertatea sau patrimoniul
făptuitorului minor, chiar dacă din punct de vedere somatico - intelectual acesta ar
dovedi că înţelege efectele şi gravitatea actului ilicit.
O persoană care este aptă să înţeleagă valoarea lucrurilor şi să-şi dirijeze în mod
conştient voinţa, va fi o persoană capabilă din punct de vedere penal, deoarece şi-a
putut da seama de caracterul ilicit al faptei săvârşite şi va putea simţi de asemenea,
rolul funcţional al pedepsei”10.

9
V. Dongoroz şi colaboratori, op. cit., p. 233
10
V. Dongoroz, Curs de drept penal şi procedură penală, Ediţia a II-a, (Universitatea Bucureşti – Facultatea de
drept) 1947, p. 331
 Capacitatea penală nu este înlăturată de prezenţa unei anomalii sau a unei stări
patologice, câtă vreme acestea nu ating un grad de anomalie de natură să excludă
existenţa aptitudinii de a înţelege şi de a-şi controla voinţa11.
Dacă apare incertitudinea cu privire la capacitate, atunci stabilirea acesteia devine
o problemă extrajudiciară, subordonată cercetărilor medicale ce se vor face de
specialişti (medici, psihiatri, neurologi etc.) care vor verifica dacă o persoană care a
săvârşit o infracţiune de furt avea aptitudinea de a înţelege şi de a-şi dirija voinţa în
mod conştient.
Persoanele având capacitate penală sunt supuse măsurilor represive sau pedepselor
pe baza vinovăţiei lor, şi pot eventual, să fie supuse măsurilor preventive sau de
siguranţă. Dacă, alături de vinovăţie, se constată şi o stare de periculozitate12, starea
bio-psiho–fizică să fie afectată temporar sau permanent şi astfel aptitudinea de a
înţelege valoarea lucrurilor şi de a-şi controla voinţa să fie înlăturate, o eventuală
pedeapsă penală nu-şi poate atinge scopul şi ar fi aplicată fără rost.
Incapabilul nu poate sesiza caracterul ilicit al faptelor sale şi cu atât mai puţin nu
va putea conştientiza valoarea şi scopul pedepsei ce ar trebui să se aplice în mod
normal. După împlinirea vârstei de 14 ani, până la împlinirea vârstei de 16 ani,
făptuitorul minor are o capacitate psihică diminuată astfel încât nu înţelege la adevărata
valoare socială rezultatul infracţional al acţiunii-inacţiunii produse.
Particularitatea tratamentului juridic al minorilor din această categorie, constă în
aceea că, deşi acţiunea-inacţiunea infracţională prezintă o gravitate deosebită, dacă nu
se va face dovada discernământului în momentul săvârşirii actului ilicit, făptuitorul nu
răspunde penal, întrucât nu este subiect activ de drept penal13, fapta neconstituind o
infracţiune. Fără argumente întemeiate pe existenţa certă a discernământului în
momentul realizării faptului ilicit, minorii nu răspund penal, deoarece legea
condiţionează aplicarea răspunderii „numai dacă se dovedeşte” că au săvârşit fapta cu
discernământ.
Dacă se stabileşte că făptuitorul a avut discernământ la data producerii actului
ilicit, dar după comiterea acestuia şi-a pierdut discernământul datorită unei boli psihice,
împotriva făptuitorului se va lua o măsură legală de siguranţă până la însănătoşirea sa.

11
Idem
12
V. Dongoroz, Curs de drept penal şi procedură penală, Ediţia a II-a, (Universitatea Bucureşti – Facultatea de
drept) 1947, p. 331
13
I. Tanoviceanu, Comportamentul deviat, Studii juridice nr. 4/1994
 Confirmarea existenţei sau inexistenţei discernământului are importanţă pentru
momentul săvârşirii infracţiunii, astfel că, în cazul infracţiunilor continue, continuate
sau progresive, urmează a se preciza actele ilicite produse cu discernământ.
Pentru infracţiunile concurente, existenţa sau inexistenţa discernământului se va
verifica pentru fiecare act ilicit în parte.
Înţelegem că pentru această categorie de minori se aplică aceleaşi reguli de
apreciere a discernământului în momentul săvârşirii faptei ca şi în cazul majorilor.
Totuşi, există o diferenţă în privinţa răspunderii penale a minorilor între 16-18 ani şi
majori, prin faptul că pedeapsa pentru minori se reduce la jumătate.
Analizând infracţiunile săvârşite de minori, dar şi pe cele săvârşite de majori, vom
avea în vedere termenul de devianţă, care desemnează caracteristicile anumitor
comportamente de a se abate de la maximele acceptate în interiorul unui grup sau a
unei societăţi, putând conduce la conflicte între individul deviant şi grupul sau
societatea respectivă. În general, devianţa se referă la abaterea de la normalitate atât
psihologic şi psihiatric, cât şi valorico-normativ. Este determinată de mai mulţi factori:
ereditari, psihici, patologici, culturali. Abaterea, interpretată psihopatologic şi medico-
legal se referă la comportamentul aberant iar sub raport judiciar priveşte
comportamentul antisocial (infracţional, delincvent).

3. Reguli procesuale în privinţa judecării cauzelor cu minori

Codul de procedură penală cuprinde (la art. 243) dispoziţii speciale privind
măsurile preventive aplicate minorilor:
- reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în
mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin
luarea măsurii.
- la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii
acestei măsuri.
- când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, despre reţinerea
şi arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv se face, în
mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana
în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Sunt de asemenea prevăzute (la art. 244) condiţii speciale de executare a reţinerii şi
arestării preventive dispuse faţă de minori, în raport cu particularităţile vârstei, astfel
încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică,
psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Faptele penale săvârşite de minori constituie nu numai un atentat împotriva ordinii
de drept, generator de răspundere penală şi contra căruia este normal să se reacţioneze
prin măsuri de apărare socială, dar şi cauza unor prejudicii materiale sau morale aduse
unor persoane fizice sau juridice, ce se impune a fi reparate. Obligaţia de a repara
aceste daune incubă, desigur, în primul rând, minorului, când acesta dispune de
mijloacele materiale necesare recuperării prejudiciilor pe care le-a cauzat (ceea ce se
întâmplă foarte rar), dar constituie şi obligaţia unor persoane (părinţi, educatori,
profesori) care, neîndeplinindu-şi îndatoririle de supraveghere şi educaţie ce le au faţă
de minori, au făcut posibilă săvârşirea faptei infracţionale păgubitoare.

4. Consecinţele răspunderii penale a minorului (art. 114 C. pen.)

În ceea ce priveşte minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, regula generală
este luarea unei măsuri educative neprivative de libertate [C. pen., art. 114, alin. (1)].
Este posibilă luarea unei măsuri educative privative de libertate, numai în următoarele
cazuri [C. pen., art. 114, alin. (2)]:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce
a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru
care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Secţiunea II
Măsurile educative

1. Aspecte generale cu privire la măsurile educative

Măsurile educative sunt prevăzute în art. 115 C. pen. şi se referă numai la minorii
care au săvârşit infracţiuni şi care îndeplinesc condiţiile generale de răspundere penală.
Noua reglementare penală renunţă la aplicarea pedepselor în cazul infractorilor minori
şi reglementează numai măsuri educative pentru sancţionarea acestora.
Conform art. 115 C. pen., măsurile educative sunt neprivative de libertate sau
privative de libertate.
 Sunt măsuri educative neprivative de libertate:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Sunt măsuri educative privative de libertate:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în
condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 (gravitatea infracţiunii
săvârşite şi periculozitatea infractorului, acestea evaluându-se după următoarele
criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs
ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie,
vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială).