TEMA IV

PEDEPSELE (II)
Secţiunea I
Circumstanţele agravante

1. Analiza circumstanţelor agravante

Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări prevăzute în mod expres şi
limitativ de Codul penal care sporesc gradul de pericol social şi relevă necesitatea
stabilirii unei pedepse mai aspre.
Circumstanţele agravante se împart în două categorii:
a) circumstanţe legale generale 1 (sunt prevăzute în partea generală a Codului
penal), acestea fiind
b) circumstanţe agravante legale speciale (prevăzute în legi speciale).
Unele împrejurări ce stau la baza circumstanţelor prevăzute în art. 77 Cod pen., dar
şi altele, pot fi menţionate în norme penale speciale. Ele sunt considerate circumstanţe
agravante legale speciale. Conţinutul infracţiunii este stabilit în norma care
încriminează fapta în forma ei tipică.
Conform art. 77, constituie circumstanţe agravante următoarele împrejurări:
A. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Săvârşirea faptei
în asemenea împrejurări denotă un grad de pericol social sporit al faptei.
Nu se va reţine circumstanţă agravantă când pentru existenţa infracţiunii se cere
pluralitate de infractori (de ex. infracţiunea de încăierare2, de constituire a unui grup
infracţional organizat 3 ) sau atunci când este prevăzută o circumstanţă agravantă
specială (de ex. în cazul infracţiunii de viol săvârşit de mai multe persoane împreună).
Justificarea neaplicării circumstanţei agravante în astfel de situaţii se explică prin
faptul că altfel ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a infracţiunii şi,
totodată o circumstanţă agravantă, ceea ce ar fi de neconceput4.

1
În Noul Cod penal, legiuitorul nu a mai reţinut şi circumstanţele atenuante judiciare, aşa cum o făcea în Codul
penal anterior.
2
Art. 198 C.pen.
3
Art. 367 C.pen.
4
I. Pascu în Noul Cod…op. cit., p. 475

1
 Cooperarea poate fi rezultatul unui concurs realizat înainte sau în timpul săvârşirii
faptei. Circumstanţa operează şi atunci când numai unul dintre participanţi a fost trimis
în judecată, deoarece, pentru ceilalţi a operat împăcarea părţilor sau decesul lor.
Legiuitorul prevede cerinţa ca fapta să fie săvârşită „împreună” de făptuitori.
Aceasta presupune, prin urmare, o conlucrare a acţiunii şi voinţei făptuitorilor.
Considerăm că circumstanţa se poate reţine în situaţiile în care fapta este săvârşită cu
intenţie sau praeterintenţie, dar şi în cazul participaţiei improprii. Legiuitorul se referă
la „săvârşirea faptei”, iar nu la săvârşirea infracţiunii. Prin urmare, circumstanţa se
poate reţine chiar şi în cazul în care pentru unul dintre participanţi intervine o cauză de
neimputabilitate, de exemplu iresponsabilitatea.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă reală
care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
B. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante
Cruzimea implică suferinţe, ferocitate, trezeşte un sentiment de oroare, groază, atât
pentru victimă, cât şi faţă de cei care află despre săvârşirea infracţiunii. Nu are
relevanţă dacă victima era conştientă sau inconştientă în momentul în care a suferit
cruzimea şi nu se cere ca actele de cruzime, prin ele însele, să fi pricinuit moartea sau
un alt rezultat (de ex. vătămare corporală). Conform jurisprudenţei europene în
domeniu, linia de separaţie dintre tortură şi tratamente inumane sau degradante depinde
de intensitatea suferinţei, de cruzimea faptei, care pot varia în funcţie de factori precum
vârsta, sexul sau starea de sănătate a victimei 5. Săvârşirea anumitor infracţiuni (de ex.
omorul) presupune prin ea însăşi o anumită cruzime a făptuitorului. Ceea ce se
sancţionează mai aspru, prin circumstanţa pe care o analizăm, este cruzimea exagerată,
care nu este necesară pentru comiterea faptei. Încadrând fapta săvârşită în prevederile
art.189, alin. (1), lit. h), nu vom mai putea reţine şi circumstanţa agravantă a săvârşirii
faptei prin „cruzime” [art. 77, lit. b) NCP]. Astfel, s-a decis în practica judiciară că în 3
februarie 1999, inculpatul P.S. a aruncat asupra lui O.C. conţinutul unei sticle cu spirt,
după care i-a dat foc folosind bricheta. Fapta întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de omor calificat săvârşită prin cruzimi, art. 188 raportat la art. 189, alin.
(1), lit. h) NCP. Atât forma de agravare înscrisă în art. 189, alin. (1), lit. h) NCP, cât şi
circumstanţa agravantă, prevăzută de art. 77 lit. b) C.pen.- infracţiunea comisă prin
acte de cruzimi - au acelaşi conţinut; aceasta înseamnă că nu pot fi reţinute în mod
concomitent, deoarece ar însemna ca infracţiunea să suporte două agravări pentru

5
C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976

2
cauze6 identice, cu consecinţa agravării de două ori a pedepsei pentru acelaşi temei,
ceea ce nu este admisibil.
Şi cu privire la tratamentele degradante reţinem că există infracţiuni care prin
săvârşirea lor, aduc în mod inevitabil, şi prejudicii demnităţii persoanei (violul, ultrajul,
mărturia mincinoasă, supunerea la rele tratamente, tortura). Similar cu explicaţiile
oferite mai sus, nu se va putea reţine circumstanţa atunci când infracţiunea ce se reţine
în sarcina făptuitorului va fi, de exemplu, infracţiunea de rele tratamente sau tortura.
Săvârşind infracţiunea prin tratamente degradante, făptuitorul doreşte şi să
umilească victima. Circumstanţa agravantă analizată are caracter real, răsfrângându-se
asupra tuturor participanţilor.
C. Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol
alte persoane ori bunuri
Agravanta constă în starea de pericol pe care natura, metodele şi mijloacele folosite
o produc, fiind o sursă suplimentară de pericol, prin folosirea de metode şi mijloace
care produc pericol public pentru un număr nelimitat de persoane (de ex., săvârşirea
faptei prin explozie, incendiere, utilizând substanţe otrăvitoare ş.a.). Nu este necesar,
pentru reţinerea agravantei, ca prin săvârşirea faptei să se producă efectiv rezultate mai
periculoase, ci doar să existe posibilitatea producerii unor astfel de rezultate.
O astfel de agravantă constituie, uneori, o circumstanţă specială, situaţie în care nu
se va mai putea reţine şi circumstanţa agravantă generală pe care o analizăm.
Circumstanţa are un caracater real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
D. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor
Este o agravantă pentru primul făptuitor, deoarece acesta a atras un minor la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. De remarcat că circumstanţa operează
şi în cazul în care minorul l-a atras pe major la săvârşirea infracţiunii.
Nu are relevanţă faptul că minorul răspunde sau nu din punct de vedere penal şi nu
prezintă interes aportul pe care minorul l-a adus la săvârşirea faptei. În caz de eroare
asupra vârstei minorului, majorului nu i se va putea reţine această circumstanţă (la
momentul săvârşirii faptei, majorul trebuie să aibă cunoştinţă despre minoritatea
celuilalt făptuitor). Agravanta îşi găseşte aplicarea atât în cazul pluralităţii ocazionale,
cât şi în cazul unei pluralităţi naturale sau constituite. De asemenea, nu are importanţă
dacă este vorba despre participaţie proprie sau improprie. În situaţia în care, de

6
T.S. S.p. D. nr. 317/1981, în R.R.D. din 1982, p. 122

3
exemplu, făptuitorul major comite fapta împreună cu doi minori, se va putea reţine
cumulativ şi circumstanţa agravantă prevăzută la litera a).
E. Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
Este în stare de neputinţă de a se apăra persoana care se află într-o stare de
neputinţă fizică sau psihică care o împiedică să reacţioneze, să se opună în mod
corespunzător acţiunii făptuitorului (se pot afla într-o astfel de situaţie persoanele aflate
la o vârstă fragedă sau la o vârstă înaintată, persoanele care suferă de boli grave,
persoana aflată în stare avansată de ebrietate, persoanele care dorm, femei gravide în
ultima perioadă de sarcină, persoanele drogate, persoane cu infirmităţi ş.a.). Pentru
existenţa infracţiunii, victima trebuie să se afle în neputinţă de a se apăra în momentul
săvârşirii infracţiunii.
Pentru a se putea reţine împrejurarea analizată se impune ca făptuitorul să
cunoască faptul că victima se află în stare de neputinţă de a se apăra. Se mai cere ca
făptuitorul să profite de starea în care se află victima.
În cazul participaţiei penale, circumstanţa analizată are un caracter real, efectul său
se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dacă au cunoscut-o în momentul
săvârşirii faptei.
Sancţiunea prevăzută de lege este mai aspră dacă fapta s-a săvârşit în condiţiile
circumstanţei pe care o analizăm, întrucât autorul dovedeşte un pericol social sporit
prin faptul că profită de neputinţa victimei de a se apăra, cunoscând astfel că va avea
mai multe şanse pentru a săvârşi fapta.
S-a reţinut o asemenea stare în cazul în care inculpatul care a intrat în camera unde,
în mod obişnuit se odihnea victima şi, prefăcându-se că citeşte o carte, a aşteptat ca
victima să adoarmă. După o oră, când victima dormea, inculpatul a ucis-o, profitând de
această împrejurare7.
Vârsta înaintată a victimei şi faptul că aceasta suferea de mai multe boli, nu pot
duce însă, prin ele însele, şi în mod absolut, la concluzia că aceasta se află în neputinţă
de a se apăra, de vreme ce la data uciderii sale ducea o viaţă activă, normală,
desfăşurând diverse activităţi8.
Se va reţine circumstanţa şi în situaţia în care neputinţa victimei de a se apăra a
fost cauzată de o acţiune a făptuitorului.

7 T.S. S. p. d. nr. 280/1974, Publicată în "Colecţia de Decizii" din 1974, p. 377.

8 CSJ. S. p.d. nr. 881/ 02.04.1992, Publicată în "Dreptul" nr. 3/1993, p. 90.

4
 F. Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
Infractorul îşi provoacă cu premeditare această stare pentru a putea săvârşi
infracţiunea, pentru a căpăta curaj. Intoxicaţia poate fi completă sau incompletă.
Intoxicaţi cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive 9 constituie circumstanţă
agravantă, întrucât învederează şi premeditarea, ceea ce dovedeşte că actul săvârşit nu
este accidental.
Intoxicaţia voluntară constituie o circumstanţă personală.
G. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă
Următoarele situaţii pot fi considerate calamitate: inundaţii, incendii de mari
proporţii, cutremure, accidente nucleare, catastrofe feroviare, aeriene, maritime, când
bunurile au rămas fără pază iar persoanele fără apărare. În astfel de cazuri, organele de
stat sunt chemate să asigure ordinea la locul producerii calamităţii, fiind slăbită
preocuparea pentru protejarea persoanelor şi a bunurilor, fapt de care profită autorul
infracţiunii. Se cere ca acesta să cunoască despre existenţa calamităţii, adică să
acţioneze cu mai puţină temere.
Instanţa poate reţine şi alte împrejurări care imprimă infracţiunii un pericol mai
mare (de ex., autorul aplică victimei mai multe lovituri cu cuţitul, chiar şi după ce
acesta s-a prăbuşit).
Starea de asediu si starea de urgenta sunt măsuri excepţionale care se instituie în
cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi siguranţei
naţionale sau a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi
înlăturarea urmărilor unor dezastre10. Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri
cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe
întregul teritoriu al ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia
iminenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate impotriva suveranităţii, independenţei,
unităţii statului sau integrităţii teritoriale11.
Starea de urgenţa reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic,
social şi de ordine publică, instituită în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale, în următoarele situaţii:

9
Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii - art. 241
din Legea nr. 187/2012
10
O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999 (modificată prin Legea nr. 453/2004), art. 1
11
O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999, art. 2

5
 a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei
constituţionale, ceea ce face necesară apărarea instituţiilor statului de drept şi
menţinerea sau restabilirea stării de legalitate;
b) iminenţa producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesară
prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora12.
Astfel de situaţii cu caracter deosebit fac ca fapta să fie mai gravă şi determină
reţinerea circumstanţei. Pentru a se putea reţine însă împrejurarea mai gravă, este
necesar ca făptuitorul să profite efectiv de situaţia cu caracter deosebit. Circumstanţa
analizată are caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
H. Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine
socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori
pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale
inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
Circumstanţa nu se va putea reţine separat, în situaţia în care face parte din
conţinutul constitutiv al unei infracţiuni (când este circumstanţă specială), de exemplu
în cazul infracţiunii de abuz de serviciu, art. 297 C. pen., alin. (2).
Nediscriminarea persoanelor este consacrată la nivel internaţional, european şi
constituţional. Circumstanţa analizată este o circumstanţă personală.
2. Efectele circumstanţelor agravante
Existenţa circumstanţelor agravante determină un surplus de pedeapsă datorită
surplusului de pericol social pe care-l reprezintă fapta săvârşită ori făptuitorul.
Legiuitorul a prevăzut că pedeapsa suplimentară este lăsătă la aprecierea instanţei, deşi,
aşa cum am apreciat mai sus, se impune ca surplusul de pedeapsă să fie obligatoriu
pentru a se crea o simetrie între efectele produse de circumstanţele atenuante şi cele
produse de circumstanţele agravante. Numai în felul acesta pedeapsa penală poate să-şi
atingă scopul său preventiv şi nu de încurajare pentru anumiţi infractori.
În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la
maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate
adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în
cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special13.

12
O.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999, art. 2
13
C. pen., art. 78, alin. (1)

6
 Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanţelor agravante reţinute14.
Dacă o împrejurare unică realizează conţinutul atât al unei circumstanţe agravante
generale, cât şi a unora speciale, cum ar fi, spre exemplu cruzimea, se aplică norma
legală care prevede circumstanţa specială, fără ca circumstanţa generală să mai fie
reţinută ca temei al unei eventuale agravări a răspunderii penale. Conflictul între norma
generală şi cea specială se rezolvă în favoarea celei speciale, fără a se putea spori din
nou pedeapsa şi pentru circumstanţa agravantă generală.

Secţiunea II
Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

Conform art. 79, alin. (1) C. pen., când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente
două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri
speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. Aşadar, pedeapsa se stabileşte
ţinând seama în primul rând de dispoziţiile cu privire la tentativă. Conform art. 33,
alin. (2) C. pen., tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre
aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. În al
doilea rând, limita de pedeapsă este redusă cu o treime, conform art. 76 C. pen.,
indiferent de numărul cauzelor de atenuare reţinute. În al treilea rând, la limita de
pedeapsă ce a fost redusă se aplică reducerea conform cauzei speciale de reducere a
pedepsei.
În situaţia în care sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect
agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau
recidivă15.

14
C. pen., art. 78, alin. (2)
15
C. pen., art. 79, alin. (2)

7
 Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform
alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2)16.

Secţiunea III
Renunţarea la aplicarea pedepsei

1. Noţiune
Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu are corespondent în Codul penal
anterior. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură alternativă la pedepsele
privative de libertate, ce presupune ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să nu
mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influenţată în
conduita viitoare de experienţa infracţională a altor infractori sau să poată să continue
să trăiască în condiţii de libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării 17 .
Coroborând prevederile art. 80 C. pen., rezultă că renunţarea la aplicarea pedepsei este
totuşi o măsură excepţională, de aplicare limitată, care presupune că instanţa hotărăşte
că deşi a fost săvârşită o infracţiune şi nu intervin cauze justificative sau de
neimputabilitate, aplicarea pedepsei nu ar duce la reeducarea infractorului sau la
repararea răului făcut ci din contră, ar avea consecinţe grave asupra făptuitorului ce nu
a mai comis o infracţiune până la acea dată.

2. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei18

Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost
comisă, motivul şi scopul urmărit;
Conform art. 80, alin. (2), lit. d), pentru a se aplica renunţarea la pedeapsă,
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită nu poate fi mai mare de 5 ani.
Chiar înainte ca această limită, iniţial de 3 ani, să fie majorată la 5 ani prin lege 19, în

16
C. pen., art. 79, alin. (3)
17
I. Chiş în Noul Cod…op. cit., p. 489
18
C. pen., art. 80
19
Legea nr. 187/2012, art. 245, pct. 6

8
doctrină 20 s-a arătat, pe bună dreptate credem, că limita maximă este prea ridicată,
deoarece există multe infracţiuni sancţionate cu această pedeapsă, care prezintă o
gravitate sporită, în raport cu care nu ar trebui să opereze instituţia pe care o analizăm.
Este adevărat că noţiunea de pedeapsă a suferit modificări dramatice de-a lungul
timpului, punându-se astăzi, aşa cum este şi firesc, mai degrabă accentul pe reeducarea
infractorului, iar nu pe cauzarea de suferinţe. Totuşi, posibilitatea (este adevărat în
situaţii limitate) judecătorului de a renunţa la aplicarea pedepsei, în cazul infracţiunilor
pentru care pedeapsa maximă este de 5 ani, este o opţiune care poate pune în pericol
politica penală şi tragerea la răspundere a infractorilor. Condiţiile aspre din
penitenciare nu ar trebui să conducă la un Cod penal care nu mai pedepseşte infractorii,
ci la îmbunătăţirea condiţiilor respective.
În stabilirea gravităţii infracţiunii, pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, se va
ţine cont şi de aspecte la care ne-am mai referit în curs, cum sunt întinderea urmărilor
produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi
scopul urmărit, toate elemente deosebit de importante şi care descriu pericolul
infractorului, atitudinea sa faţă de faptă, predispoziţia acestuia pentru săvârşirea de noi
fapte penale sau din contră, săvârşirea unei infracţiuni ca incident izolat şi nerepetabil.
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-
ar avea asupra persoanei acestuia.
Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea
renunţării la aplicarea pedepsei pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării
definitive21.
Conform art. 80 C. pen., alin. (2), nu se poate dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare22, cu excepţia cazurilor prevăzute
în art. 42 lit. a) şi lit. b) (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi

20
Ştefan Daneş în Explicaţii preliminare…op. cit., p. 161
21
Legea nr. 187/2012, art. 9
22
Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) se referă şi la hotărârile prin care, faţă de
inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la
data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri. -art. 239 din Legea nr. 187/2012

9
infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii
2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai
mare de 5 ani.
(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate
dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în alin. (1) şi alin. (2).
Din studiul textului de lege observăm că instanţa, chiar atunci când sunt îndeplinite
condiţiile enumerate de Codul penal, nu are obligaţia de a pronunţa renunţarea la
aplicarea pedepsei şi nici motivarea refuzului. Aceasta întrucât renunţarea la aplicarea
pedepsei nu este un drept recunoscut făptuitorului, ci o facultate recunoscută instanţei,
dacă sunt întrunite cumulative condiţiile prevăzute de lege.

3. Avertismentul
Şi avertismentul este o instituţie nouă în dreptul penal, în legătură cu instituţia
renunţării la aplicarea pedepsei. Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei,
instanţa aplică infractorului un avertisment 23 . Avertismentul constă în prezentarea
motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea
infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va
mai comite infracţiuni. Avertismentul este o obligaţie pentru instanţa de judecată.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu şi-ar putea îndeplini menirea, dacă făptuitorul nu
înţelege motivele ce au determinat această măsură excepţională, dată în favoarea sa,
dacă nu înţelege să îşi modifice comportamentul viitor.

4. Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei

Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea

23
C. pen., art. 81, alin. (1)

10
săvârşită24. Făptuitorul îşi reia viaţa obişnuită, fără a suferi niciuna dintre decăderile,
interdicţiile sau incapacităţile ce decurg din pedeapsă. Renunţarea la aplicarea pedepsei
nu va produce însă efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor
civile prevăzute în hotărâre.
În situaţia în care, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a dispus renunţare la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de căre s-a luat
această măsură săvârşise anterior o altă infracţiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă
chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se
stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea
pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară25.

Secţiunea IV
Amânarea aplicării pedepsei

1. Noţiune şi condiţii
Instituţia este nouă în reglementarea penală românească. Amânarea aplicării
pedepsei constă în facultatea instanţei de a stabili un termen de supraveghere de 2 ani,
dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de cel mult 7 ani şi
dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani, pentru infractorul care nu a mai fost condamnat anterior
la pedeapsa închisorii şi care şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată
în folosul comunităţii. În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată26. Conform art. 83, alin. (4)
C. pen., instanţa este obligată să prezinte motivele care au determinat amânarea
aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului
de supraveghere.
Constituie aşadar condiţii pentru amânarea pedepsei:
24
C. pen., art. 82, alin. (1)
25
C. pen., art. 82, alin. (2)
26
C. pen., art. 83, alin. (1), lit. d)

11
 - pedeapsa stabilită în concret făptuitorului, chiar şi în caz de concurs de
infracţiuni, este închisoarea de cel mult 2 ani sau amenda, iar pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este de maxim 7 ani;
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior (cu excepţia faptelor care nu mai
sunt prevăzute de legea penală, infracţiunilor amnistiate, sau pentru care a intervenit
abilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare);
- infractorul este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii;
-conduita anterioară, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii şi capacitatea de îndreptare a infractorului recomandă
amânarea executării pedepsei.
2. Măsurile de supraveghere şi obligaţii infractorului27
Conform legii, constituie măsuri de supraveghere:
a) prezentarea la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) primirea vizitelor consilierului de probaţiune;
c) anunţul prealabil cu privire la schimbarea locuinţei şi deplasările ce depăşesc 5
zile;
d) comunicarea schimbării locului de muncă;
e)comunicarea informaţiilor şi documentelor de natură să permit controlul
mijloacelor de existenţă.
Instanţa are facultatea de a impune una sau mai multe din următoarele obligaţii,
infractorului faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se
stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
Instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de
probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul
serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de

către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

27
C. pen., art. 85

12
 d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se
apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-
a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează,
în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite
prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare. Instanţa dispune
încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că
menţinerea acestora nu mai este necesară28.

3. Revocarea amânării aplicării pedepsei

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respect măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse,
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei 29 . Similar, în
situaţia în care persoana supravegheată nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, afară de cazul când persoana s-a aflat în imposibilitatea de a le îndeplini.
Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca
urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform
28
C. pen. art. 87
29
C. pen., art. 88

13
dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni 30 . Amânarea pedepsei poate fi
menţinută de instanţă dacă infracţiunea ulterioară a fost săvârşită din culpă.

4. Anularea amânării aplicării pedepsei

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară31.

5. Efectele amânării aplicării pedepsei32

Ca urmare a amânării, persoanei faţă de care s-a dispus această măsură, nu i se mai
aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar
putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până
la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare. Amânarea aplicării pedepsei nu va produce însă efecte
asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

30
C. pen., art. 88, alin. (3)
31
C. pen., art. 89, alin. (1)
32
C, pen., art. 90

14