Pluto 

(numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă

pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A
fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.
[1]
 Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.
Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea
distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său, Charon, sunt
uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia
dintre cele două corpuri.

De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului
Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale în care a fost
schimbată definiția termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică, deoarece nu a curățat
spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.
Pluto a fost descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905, de către
astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo de
Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui
Lowell de cercetătorii de la Observatorul Lowell (en), cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul
american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.
Numele ales pentru planetă, ales așa încât să evoce inițialele astronomului Percival Lowell, este
cel al zeului roman Pluton / Pluto. Numele a fost sugerat, mai întâi, de Venetia Burney (Phair, după
căsătorie), pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca
Bodleiană din cadrul Universității Oxford, citea în ziarul The Times  despre descoperirea unei planete noi.
El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o pasiune
pentru miturile și legendele romane și grecești, a sugerat numele zeului roman al Lumii de dincolo.
Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi din America această sugestie și, după dezbateri
favorabile care au fost aproape unanime, numele Pluto  a fost adoptat și anunțat de  Slipher  la 1 mai
1930.
În limbile mandarină, japoneză, coreeană și vietnameză numele planetei se scrie 冥 王 星 și
înseamnă „astrul regelui adâncurilor”, o traducere potrivită pentru zeul grec Hades.
Pluto a fost descoperit în 1930, dar puținele informații despre îndepărtata planetă au întârziat o
înțelegere realistă a însușirilor sale. Unicitatea orbitei, relațiile rotaționale cu satelitul său, axa de rotație și
variațiile de lumină îi conferă o imagine deosebită. În cea mai mare parte a timpului, Pluto este mai
departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar, dar datorită excentricității orbitei,
timp de 20 de ani (din cei 249, cât durează mișcarea sa de revoluție) Pluto este mai aproape de Soare
decât Neptun.
Orbita lui Pluto este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată în raport cu planul ecliptic
și foarte excentrică (alungită, eliptică). Excentricitatea duce la faptul că se intersectează cu orbita lui
Neptun. Cea mai recentă apariție a acestui fenomen a durat de la 7 februarie 1979 până la 11 februarie
1999. Calcule matematice indică faptul că apariția anterioară a acestui fenomen a durat 14 ani, de la 11
iulie 1735 până la 15 septembrie 1749. Aceleași calcule arată că Pluto a fost a opta planetă (pitică) de la
Soare între 30 aprilie 1483 și 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea dintre 1979 și 1999. Studii
recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluto prin orbita lui Neptun durează cu aproximație între 13 și
20 de ani, cu mici variații.

Până azi au fost identificați cinci sateliți ai planetei Pluto: Charon (prima dată menționat
în 1978 de către astronomul James Christy), Nix, Hydra (desemnați inițial prin numele de cod "S/2005 P
1" și "S/2005 P 2", considerabil mai mici, descoperiți în 2005) și S/2011 P1 (descoperit în 2011).
Sistemul Pluto–Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă pitică–satelit din
sistemul solar al cărui centru de masă este deasupra suprafeței planetei. Datorită diferenței mici de masă
și dimensiuni dintre planetă și satelitul acesteia, poate fi considerat ca fiind o planetă pitică dublă (termen
complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliți plutonieni).
Sonda New Horizons a zburat pe lângă Pluto în luna iulie 2015 și este prima și singura sondă
spațială care a explorat Pluto direct. Lansată în 2006, a surprins primele imagini cu Pluto încă din
septembrie 2006, în timpul unui test al instrumentului LORRI. [7][8]. Imaginile au fost preluate la o distanță
de circa 4,2 miliarde km și au confirmat capacitatea sondei de a urmări ținte distante, cerință critică pentru
manevrele ce trebuiau efectuate în drumul spre Pluto și alte obiecte din Centura Kuiper. La începutul
anului 2007, sonda a efectuat o manevră de asistență gravitațională în preajma planetei Jupiter.
New Horizons a înregistrat distanța minimă față de Pluto la 14 iulie 2015, după o călătorie de
3462 de zile (de peste 9 ani pământești) prin Sistemul Solar.[9] Observațiile științifice au început cu 5 luni
înainte de apropierea minimă și vor continua timp de cel puțin o lună după eveniment. Observațiile sunt
realizate cu ajutorul unui „pachet științific”, ce include: instrumente de imagistică, spectroscopice, de
investigații pe baza undelor radio, de măsurare a radiațiilor și a plasmei solare și alte instrumente.
Scopurile științifice ale sondei sunt: caracterizarea geomorfologiei globale a lui Pluto și a satelitului său,
Charon, a compoziției suprafeței, analiza atmosferei neutre și ionizate[10] a lui Pluto și rata de eliberare a
atmosferei.

Pluto și Charon văzute de New Horizons (rezoluție maximă; color; 14 iulie 2015)

Pluto și Charon văzute de New Horizons (culori naturale; 11 iulie 2015). 

Pluto și Charon văzute de New Horizons (culori accentuate; 13 iulie 2015).