Curs nr.

Obiectul raportului juridic

1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la care este îndrituit subiectul
activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea nu se confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al raportului juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, de a preda
bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător în privinţa acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune
(denumită şi folosinţa paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv înseamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte potrivit art. 1.226 din Codul civil,
care precizează că obiectul obligaţiilor constă în prestaţia concretă pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obligaţie în sens de prestaţie, se poate
pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi obiectul obligaţiei.

2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor privesc operaţiuni care se referă la
bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu
privire la un bun, să transfere folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului
juridic, el este considerat ca fiind obiect derivat al acestuia.

2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial (art. 535 din
Codul civil).
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare a unui automobil din perspectiva vânzătorului este
reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprietatea automobilului, de a-l preda în materialitatea
lui, de a-l garanta pe cumpărător cu privire la viciile automobilului;
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care constituie potrivit definiţiei
de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.

3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu

În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau
juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit atât individual – ut singuli –
ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al acestuia, respectiv drept subiectiv cu valoare economică,
patrimonială.

4. Corelația dintre patrimoniu, ca universalitate juridică si patrimoniile de afectațiune

(diviziunile patrimonial), ca universalități de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul este o
universalitate de drept (sau o universalitate juridică) având ca izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile acesteia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât
şi cele viitoare – adică drepturile reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii . Bunurile
trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi subiective, pentru că patrimoniul
este format din latura activă (respectiv drepturi subiective civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de
creanţă, iar drepturile reale privesc bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor persoanei; astfel, potrivit art.
2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi
viitoare”.
Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie comună (gajul general)
creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică
sau juridică ce are o datorie născută, spre exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au totuşi o garanţie care
priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ce formează patrimoniul debitorului – se
numesc creditori chirografari sau personali. Aceşti creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze
creanţele lor urmărind orice bun din patrimoniul debitorului.

 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni
din patrimoniu ca universalitate juridică, sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o diviziune sau o afectaţiune
de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică, după cum am arătat, totuşi o
fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin voinţa sa – poate fi separată, pentru a face obiectul unei
activităţi – sau unor activităţi – dând naştere la diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de
fapt. Universalităţi de fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de tablouri aparţinând
unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai. Proprietarul acestora poate vinde, dona sau închiria fie
individual – spre exemplu, un tablou, o serie de timbre, un cal –, fie întreaga universalitate de fapt – spre exemplu,
întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afectate unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor drepturi reale, drepturi de
creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare.
Aceste drepturi fac obiectul unui transfer de la unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi
fiduciari. De asemenea, alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din
patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în
mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul
 civil). Această masă de bunuri afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional individual.
Spre exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană fizică autorizată, titular al întreprinderii
individuale sau al întreprinderii familiale) potrivit OUG nr. 44/2008, care reglementează statutul juridic al
profesionistului comerciant persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu pot avea loc transferuri de
drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta, adică dintr-un patrimoniu personal într-un patrimoniu de
afectaţiune şi invers. Acest transfer se face potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze drepturile
creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. 1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoane, astfel definite mai sus,
formează universalităţi de fapt.

5. Clasificarea bunurilor
I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile (mişcătoare sau
nemişcătoare).
 Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539 din Codul civil). Referire la
bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care reglementează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot fi mişcate, prin forţă internă
(proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul fără a se schimba valoarea economică (spre exemplu, un
animal (cum ar fi cele de companie: câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri
mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice fel produsă, captată şi
transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drepturile şi obligaţiile mobiliare,
acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, inclusiv drepturile de proprietate intelectuală (spre
exemplu, drepturile de autor şi cele conexe acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale,
obligaţiunile unei societăţi, rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar care în baza înţelegerii între
părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se faptul că în viitor ele vor deveni mobile2. În această
categorie sunt incluse: bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi
construcţiile încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite
în natura lor individuală în vederea detaşării lor (art. 540 alin. (1) din Codul civil). În sprijinul afirmaţiei că
„bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din
Codul civil, care prevăd cu referire la aceste bunuri că „pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară
notarea în cartea funciară”.

 Bunurile imobile se împart la rândul lor în:

– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi mişcate dintr-un loc în altul fără
a-şi pierde astfel valoarea economică. În această clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de
apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul
civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. Art. 542 alin. (1) din Codul civil prevede că „sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora”. Acestea sunt drepturile reale
imobiliare, și anume: dreptul de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin imobile. În această clasificare
sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor care prin raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se
consideră a fi, de asemenea, bunuri imobile 1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bunului imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu bunul imobil un tot unitar,
nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde valoarea economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou
întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu,
cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu, materialele care sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii
(ţiglă, tablă etc.)). De reţinut că imobilele prin întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care asamblate
dobândesc regimul juridic al imobilelor, deoarece devin imobile (spre exemplu, edificiile (case, hale industriale,
depozite etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă sunt temporar detaşate de
aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, materialele aduse
pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această
destinaţie (art. 538 alin. (2) din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a fi integrate unui imobil.
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi un imobil devenind
împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzile prinse în zid (zidite), statuile prinse cu gips de podea,
ferestrele, prizele din pereți).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin natura lui (dar imobil prin
destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuinţează sau pentru care este destinat un raport de
accesibilitate, ambele bunuri aparţinând aceluiaşi proprietar2.

 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, drepturile reale accesorii (garanțiile
reale), competenţa teritorială, legea aplicabilă bunurilor mobile sau imobile, potrivit normelor de drept
internaţional privat, regimul juridic al înstrăinării bunurilor.
 Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de
către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau
imobil, se poate afla în posesia altei persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia, și anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca efect al posesiei de bună-
credinţă (art. 557 alin. (1) din Codul civil). Se creează prezumţia de titlu de proprietate, astfel că „oricine se află
la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
proprietate asupra bunului” (art. 935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte prin uzucapiune sau prescripţie
achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz,
asupra fructelor produse de acesta (art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de Codul civil.
De asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte şi prin înscriere în cartea funciară
(art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia prin posesia acestuia timp
de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).

 Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Acestea sunt destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii
patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, garanţiile reale sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi
dreptul de retenţie. (Spre exemplu, un contract de împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din
urmă fiind accesoriu. Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de la împrumutător. Ipoteca
(ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează. Astfel, dacă
împrumutatul restituie la scadenţă suma împrumutată, se stinge ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi
va îndestula creanţa din vânzarea imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii (art. 2.343 din
Codul civil). Obiectul acesteia este format din bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, bunuri
determinate sau determinabile ori universalităţi de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:
– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la
un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a
constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a c âştigării unui premiu la o loterie sau
alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării,
închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui
contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate
în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei
întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobilele cu accesoriile lor,
uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în form ă materializată (art.
2.480 din Codul civil).

2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru constituirea acestora
 Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt diferite în funcţie de obiectul
ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu este urmată de deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de către notarul public sau de
către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arendelor prezente şi viitoare produse de un imobil,
precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii
sau arende – se supune regulilor publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);
b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor pieţei pe care acestea sunt
tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie potrivit regulilor stabilite prin
lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute
(art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face numai fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat
creditorului. Înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se
efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
 Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul debitorului, în scopul
garantării creanţei;
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, iar în cazul titlurilor la ordin,
prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso al titlului despre constituirea garanţiei) în scop de
garanţie. (art. 2.481 din Codul civil)
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul garanţiei, şi are efect constitutiv
după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, aceasta se realizează fie prin deposedarea debitorului, caz în care remite
bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea acestora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor. (art.
2.482 din Codul civil)

 Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul unui litigiu în faţa unei
instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este competentă spre soluţionare instanţa de la domiciliul p ârâtului
(actor sequitur forum rei), iar pentru cele imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).

 Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită după cum este vorba despre
un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex patriae (legea cetăţeniei) sau,
după caz, lex domicilii (legea domiciliului).

 Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în principiu, forma înscrisului sub
semnătură privată;
– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma
autentică.

II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul civil.
 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate prin act juridic.
Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor, iar legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile.
Din această categorie fac parte bunurile care circulă liber, neîngrădit.

 Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:

– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil. Acestea sunt, prin urmare,
inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, la art. 5 alin. (2) se precizează: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public.”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu, armele de foc şi muniţiile,
potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, cu modificările și completările
ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt
lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub aspectul obiectului lor.

III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
 Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele
prin altele în executarea unei obligaţii (art. 543 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem
determina astfel: 10 mere ionatane, trei ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: două kilograme de mere,
un kilogram de roşii; după măsură: doi metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543 alin. (3) din Codul civil).

 Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate într-un act juridic, se
individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exemplu, clădirea din Str. Panselelor nr. 7, determinată
(individualizată) prin mărime, prin arhitectura deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii
Snagov sau orice alt teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat în vecinătatea
pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pictură realizată de un pictor celebru, o carte cu
însemnări ale autorului, un ceas aparţinând unei personalităţi).

 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii dreptului real (de proprietate)
şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de drepturi reale este diferit, după
cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie
contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate deveni nefungibil prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în
cazul vânzării unui kilogram de roşii, momentul transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au fost
individualizate roşiile, prin punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul individualizării, respectiv al cântăririi
coincide cu momentul predării şi cu acela al realizării acordului de voinţă;
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar
dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul vânzării unei case, contractul se perfectează (se încheie) la
data de 15 mai 2012, iar predarea, prin înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul
încheierii contractului, care presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al predării.
2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a bunului ce formează, spre
exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate (cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de
predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată (art. 1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, riscul
contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de
vânzare-cumpărare, riscul este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar dacă proprietar al casei
este cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul). Dispoziţia menţionată este supletivă, deoarece în
contractul translativ de proprietate se poate prevedea şi contrariul, potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care
prevede: „în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, debitorul obligaţiei de predare,
respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1)
din Codul civil). Prin urmare, spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită
a bunului (nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul cumpărător (res perit
domino), sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între bunul fungibil sau nefungibil, riscul contractului îl
suportă debitorul obligaţiei de predare a bunului (res perit debitori).

IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei, bunurile (mobile) se
împart în bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 544 din Codul civil).

 Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea
substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc.
 Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită nu implică înstrăinarea sau
consumarea substanţei. În principiu, bunurile neconsumptibile sunt: construcţiile, terenurile, maşinile etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act juridic i se schimbă
întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un bun neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile consumptibile.

V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin aceasta destinaţia economică,
bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 545 din Codul civil).
 Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile (spre
exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dezmembrându-l nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei
economice).
 Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică (spre
exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi schimba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul indivizibil fie se atribuie unei
singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea corespunzătoare cotei pe care o deţine din acel bun) către
cealaltă, fie este scos la vânzare prin licitaţie şi se împarte preţul obţinut în urma vânzării.

VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 546 din Codul
civil).
 Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte bunuri (spre exemplu, o
construcţie, un teren, un autoturism).
 Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun,
atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu, cureaua de la ceas, antena de la televizor).
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa omului un bun poate fi
considerat principal sau accesoriu.1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor
bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia executării obligaţiilor civile (spre
exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de
stipulaţie contrară)).
Prin urmare, „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în
caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal (art. 546 alin. (3) din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică
regula accesorium sequitur principalem (accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde ceasul, se
vinde şi cureaua. După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua) este dată de proprietarul lor,
în cazul de faţă vânzătorul).

VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale.
 Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu simţurile omului (spre
exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
 Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci presupun o existenţă abstractă,
ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din drepturi şi obligaţii,
drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorporale. 2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei categorii de bunuri incorporale:
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de proprietate cu privire la aceste
bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează doar pentru bunurile mobile
corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile corporale, nu şi pentru cele
incorporale.
Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune, cele nominative prin cesiune,
iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare 1.

VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, bunurile se împart în bunuri
frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care nu produc fructe.
 Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia
(art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei feluri: naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi
acelea pe care pământul le produce de la sine (spre exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului
(spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic
(spre exemplu, chiriile, arendele, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele).
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia (spre
exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de proprietate asupra fructelor şi
productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550 din Codul civil), din acest
punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a acestora, respectiv dreptul de
proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scurgere a timpului, respectiv prin
ajungerea la scadenţă2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă, astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai proprietarului;
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a productelor.

IX. În funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, bunurile se împart în bunuri sesizabile
şi bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumerarea este făcută de Codul de
procedură civilă1).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exemplu, nu poate fi urmărită silit
pensia de întreţinere).