CURS VII

Diaconia sau slujirea

După pilda talanţilor (Mat. 18, 23-35), fiecare primeşte cu măsură. Comunitatea de creştini
este în posesiunea unei mari diversităţi de slujiri, de harisme, de daruri şi vocaţii, care trebuie să se
exercite în mod real.
Actualitatea temei
Profundele schimbări rapide care au avut loc în viaţa şi structura lumii de azi, revoluţia
tehnico-ştiinţifică şi social-politică mondială, fără precedent în istoria omenirii, care au dus la o
adevărată schimbare la faţă a lumii contemporane, prin zguduirea din temelii nu numai a vechii
concepţii despre ordinea veşnică a lumii, ci şi a structurilor ei social-politice, au determinat
schimbări profunde şi în viaţa Bisericilor creştine prin precizarea de către ele, într-un mod nou, a
raportului lor faţă de lumea în continuă şi rapidă transformare. Căci datorită suflului înnoitor care
străbate azi întreagă viaţa lumii, Bisericile creştine au depus şi depun eforturi susţinute pentru a
descoperii în învăţăturile lor principii şi elemente dinamice care să înlesnească un punct de
legătură cu lumea modernă ca şi prezenţa lor activă în lume, prin slujirea ei şi printr-un dialog
continuu şi multilateral cu ea. Ele au ajuns astfel la concluzia aproape quasiunanimă că singura lor
atitudine justă faţă de lumea în rapidă transformare, nu este nici cea de dominare triumfalistă
asupra ei, nici cea introvertită de fugă de ea, ci numai cea de slujire smerită şi proexistenţială a ei,
în toate nevoile şi aspiraţiile sale fundamentale, după exemplul «Fiul Omului care n-a venit să I se
slujească ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul pentru răscumpărarea multora» (Mat. 20, 28) 1.
Slujirea pleacă de la teologie şi se opreşte la teoforie.
Diaconia este sarcină, sau funcţie, primită din Biserică prin împuternicire şi exercitată în
baza acestei autorităţi. Slujirea mântuirii în Biserică se face prin organele administrative şi prin
mijloacele ei harice. Slujire, din punct de vedere biblic, poate însemna mântuire, dar şi lucrare
practică, frăţească.
Există, conform Sfintei Scripturi:
 o slujire a Cuvântului: „noi vom stărui în rugăciune şi slujirea cuvântului” (Fapt. 6,
4);
 şi o slujire sacramentală: „aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui
Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1).
Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga Biserică şi de către cler. Preotul nu
este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat, singura
diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea că lui I s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă a
Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bisericească faptul că a existat o varietate
de slujiri adaptate la necesităţile locului şi timpului. Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la
această funcţie a slujirii întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a acordat funcţii speciale.
Această slujire continuă a Domnului înviat care loc prin puterea Sfântului Duh. Fiecare membru al
Bisericii primeşte darurile Sfântului Duh, daruri care îi orientează viaţa spre slujirea dăruitoare de
sine către Dumnezeu şi lume2.
Cea mai înaltă diaconie este slujirea lui Dumnezeu, dup exemplul Sfântului Apostol Pavel
şi al Sfinţilor Apostoli (Fapt. 21, 19; Rom. 11, 13; II Cor. 4, 1; 6, 3; 11, 8). Aceasta presupune
slujirea sfinţitoare prin Sfintele Taine (II Cor. 5, 18), sau slujirea Duhului. Slujirile sunt multe, dar
sunt făcute aceluiaşi Domn (I Cor. 12, 5). „Deşi noţiunile de slujire sau servire, de diaconie sau
liturghisire, sunt idei fundamentale în Sfânta Scriptură şi au fost o realitate continuu în viaţa
Bisericilor, totuşi abia astăzi Bisericile au ajuns să redescopere întreagă semnificaţia şi sensul
plenar al slujirii, ca o dimensiune şi structură de bază a Bisericii, când lumea însăşi se îndreaptă

1
Lector Ioan I. Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti: teologia iubirii, Ox. nr. … p. 620.
2
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Edit. Sofia, Bucureşti 2001, p. 128.

1
spre o concepţie şi structură comunitară, în care activitatea fiecărui ins trebuie să fie o slujire reală
pentru sporirea binelui comun, pentru progresul fiecărui popor şi al omenirii întregi. Cu toate
acestea, faptul că în prezent slujirea a devenit o noţiune-cheie a gândirii şi a acţiunii Bisericilor
creştine, aceasta nu reprezintă o încercare a teologilor moderni de a se adapta la situaţiile noi …, ci
o revenire la o învăţătură neotestamentară şi patristică fundamentală privind viaţa Bisericii în
lume. O simplă analiză a locurilor respective din Noul Testament de exemplu, ne conduce la
constatarea că slujitor, slujire, a sluji, sunt noţiuni constitutive pentru fiinţa şi viaţa Bisericilor în
lume, pentru că ele ţin de însuşi centrul credinţei creştine şi nu sunt nişte simple deducţii şi nici
apariţii marginale… slujirea, diaconia, structura Bisericii fiind nu numai hristocentrică, ci şi
diaconocentrică” 3.
Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, îndeplineşte întreita slujire: de Arhiereu (Evr. 3,
1); Împărat şi Păstor (Lc. 23, 2; Mc. 15, 2; In. 18, 37) aceste slujiri fiind transmise prin har
apostolilor când instituie Taina Preoţiei (In. 20, 21-23).
La început, diaconii îndeplineau o slujire strict lumească (Fapt. 6, 2-3), la agape, mesele
frăţeşti. Astăzi, „lucrarea slujitorului contemporan nu rămâne doar o rânduială arhaică, o preoţie
nelegată de viaţă este o preoţie ritualistă, ea este deopotrivă lucrare harismatică şi diaconie socială”
4
.
În Biserica Ortodoxă, preoţia sacramentală slujeşte Liturghia şi Sfintele Taine alături de
preoţia universală, de poporul lui Dumnezeu (I Pt. 2, 9). Aceste două slujiri sunt complementare în
comunitatea eclezială. În afara Bisericii, stăpânirile, adică mai marii lumii acesteia, sunt
considerate împreună-slujitoare lui Dumnezeu. Biserica se roagă pentru acestea, ca pentru unele ce
slujesc şi ele lui Dumnezeu şi oamenilor (Rom. 13, 4). Înalta stăpânire, conform textului paulin
este slujitoarea lui Dumnezeu (Θεού γάρ διάκονός έστιν).
Slujire (sau diaconie) înseamnă solidaritate cu toţi oamenii, în lupta lor pentru binele
comun, pentru transformarea societăţii. Astăzi nu se mai poate despărţi evanghelizarea de slujire,
deoarece Biserica nu există pentru ea însăşi, ci este în slujba tuturor, pentru a instaura împărţirea
lui Dumnezeu printre oameni, în sensul Evangheliei, adică, o ordine de reconciliere, libertate şi
dreptate. Căci Biserica este nu numai „poporul lui Dumnezeu” care este adunat prin puterea
cuvântului Său, ci şi semnul sau sacramentul prezenţei lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate.
De aceea, ea luptă în numele tuturor şi pentru toţi. Separarea care încă se mai face între
evanghelizare şi acţiune socială, între teologia verticală sau evanghelică şi cea orizontală sau a
eliberării, este o polarizare artificială şi nebiblică. Fiindcă Evanghelia este în acelaşi timp
proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, cum şi prezentarea unui mod de viaţă. A predica
„Vestea cea Bună” înseamnă, a deveni solidari cu săracii pământului, aşa cum afirmă Iisus, citând
un text din proorocul Isaia, la începutul misiunii Sale: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că
M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor
orbi, vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4, 18-
19). Fără preocuparea pentru săraci, misiunea şi însăşi existenţa Bisericii sunt puse în discuţie. Şi
aceasta, nu pentru că Biserica ar avea competenţă şi mijloace practice să rezolve problema sărăciei
economice, ci pentru motivul că Dumnezeul pe care Biserica îl prezintă lumii este un Dumnezeu
sărac: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit,
ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor. 8, 9) 5.
Aspectele de bază a diaconiei în teologia ortodoxă
1. Vocaţia diaconică, sau chemarea panliturgică originară, a credincioşilor
Faţă de Apusul orientat prea mult în problemele lumii contemporane, Răsăritul are o orientare
mai cuprinzătoare în ceea ce priveşte slujirea creştină. În Ortodoxie se distinge, nu se separă,

3
Lector Ioan I. Ică, op. cit.
4
Pr. Ghe. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor evanghelic al lui Dumnezeu şi al oamenilor, Ox.
3/73.
5
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie practică şi misionară ortodoxă, Geneva 1982, p. 5.

2
natura de har, sacrul de profan, Biserica de lume. Lumea - în viziunea Sfântul Maxim
Mărturisitorul - este Biserica cosmică în care sunt orientaţi credincioşii ontologic şi dinamic spre
slujire. „Vocaţia creştină este, prin natură, vocaţie de apostolat. Ea comportă inteligenţa
fundamentală a existenţei creştine ca dinamism; misiunea nu este numai o activitate exterioară care
va ajutat pe un creştin în mod static… faptul de a fi creştin, prin el însuşi, este o mişcare de la sine
ce poartă amprenta misionară şi trebuie în mod necesar, oricând şi orice creştin să-l trăiască în mod
real, să se exteriorizeze într-o activitate care-i împlineşte propria-i natură în mod mai profund. De
fapt, cuvintele Trup al lui Hristos, desemnează după Pavel nu o existenţă ci o lucrare, este un
concept funcţional, el exprimă faptul că creştinii sunt dependenţi de Capul lor şi, reciproc, unii de
alţii, faptul că ei sunt orientaţii unii spre alţii” 6. Apare aici dublul aspect al unicei slujiri, o slujire a
lui Dumnezeu, cât şi o slujire a credincioşilor întreolaltă. „Iată de ce Ortodoxia nu se teme de
secularizare, pentru că credincioşii, progresând în slujirea lumii, progresează în acelaşi timp în
slujirea lui Dumnezeu şi a tuturor întreolaltă şi progresând în slujirea lui Dumnezeu progresează şi
în slujirea lumii şi a tuturor întreolaltă, cele două slujiri fiind solidare şi complementare”.7
2. Iisus Hristos – împlinitorul, modelul şi dinamizatorul adevăratei slujiri faţă de
Dumnezeu şi faţă de credincioşi
Prin toate actele mântuirii obiective, Mântuitorul şi-a confirmat vocaţia slujitoare şi face
din ea nota cea mai specifică Bisericii Sale. „Unul care slujeşte altuia est un slujitor, dar şi un om
care merită toată cinstea. Serviciul Lui este şi o slujire, dar şi o demnitate. Prin urmare, nu greşim
când numim aceste slujiri şi demnităţi. Unii spun slujire arhierească, dar demnitate împărătească.
Se poate spune însă şi arhieriei lui Iisus Hristos demnitate, dar lucrării de conducere, servire,
pentru că Iisus nu stăpâneşte pentru a umili şi pentru a-şi satisface dorinţa de stăpânire, ci
stăpâneşte pentru a mântui, stăpâneşte ca mielul blând, ca mielul care se sacrifică” 8.
Texte biblice ale slujirii lui Hristos:
 „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10);
 „În aceasta am cunoscut dragostea Lui, că El şi-a pus sufletul Său pentru noi” (I
In. 3, 16);
 „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viaţa lui să şi-o pună pentru
prietenii săi” (In. 15, 13).
Iisus însuşi şi-a definit misiunea Sa ca slujire:
 „Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea
viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mc. 10, 45);
 „Iată, Eu sunt între voi ca unul care slujeşte” (Lc. 22, 27);
 de subliniat că slujirea lui Hristos nu încetează odată cu moartea sa şi
preaînălţarea Sa la Tatăl (Filip. 2, 9);
 ca Hristos - slujitor - se va înfăţişa şi la Parusie, „când se va vedea arătarea Lui
în toată puterea Sa şi a Împărăţiei Lui, El şi atunci se va încinge, va ruga pe
slujitorii Săi să se aşeze la masă şi venind alături, le va sluji” (Lc. 12, 37) şi în
felul acesta îşi va conduce Domnul Împărăţia cea adevărată9.
3. Slujirea creştină – continuarea şi realizarea slujirii lui Hristos şi a chemării ei
panliturgice
Slujirea, ca aspect al misiunii, este un act teandric, pentru că implică slujirea lui Dumnezeu
şi a oamenilor. Ea izvorăşte, şi se hrăneşte, din iubirea şi slujirea lui Hristos. Biserica slujeşte

6
Joseph Ratzinger, La mission d'après les autres textes conciliares, dans vol. L'activité missionaire de l'Église, Les
Éditions du CERF, Paris 1967, p. 133.
7
Lector Ioan I. Ică, op. cit.
8
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Edit. Omniscop, Craiova 1993, p. 207.
9
Lector Ioan I. Ică, op. cit.

3
lumii, nu pentru că ar urma lumii acesteia, ci pentru că ea însăşi trebuie să fie ascultătoare slujirii
lui Hristos în şi faţă de lume.

4. Diaconia Bisericii într-o lume a puterii

Alta este cunoaşterea oamenilor ca şi creaţii raţionale după chipul lui Dumnezeu şi de a fi
înşişi coroana creaţiei Sale. O altă caracteristică se apropie de politică, pe care o voi discuta fiind
prea extinsă în cantitate pentru un program politic, chiar dacă nu este cazul să aibă implicaţii
politice diferite în situaţii diferite. Precum va fi văzut, nu sunt generalităţi liniştitoare, iar la nivelul
la care vor fi discutate cadrul discuţiei politice - din punct de vedere eclezial - va fi modificat
substanţial. Cred că aceste apropieri sunt:
a. urmărirea căii de reconciliere;
b. întâlnirea nevoii umane la şi dincolo de marginea societăţii;
c. o dorinţă de a vedea constrângerile personale reduse în mod extern şi intern;
d. o aspiraţie spre o balansare între elementele egalităţii şi ierarhiei în societate, combinate
cu o suspiciune a exerciţiului puterii umane;
e. o angajare spre integritate;
f. o creştere a creativităţii umane şi a serviciului în instituţiile umane;
g. un respect pentru creativitatea umană în creaţia lui Dumnezeu care ar trebui să
conducă la armonizarea creaţiei cu Dumnezeu.
Este evident că această analiză nu poate furniza un program politic creştin. Creştinii
implicaţi în activitatea politică trebuie să-şi exercite judecata spre ceea ce este posibil şi mai
important să încorporeze, sau să evite. Au nevoie de înţelepciune pentru a prinde ceva din
mişcarea istoriei şi s-o relaţioneze cu voinţa lui Dumnezeu. Cel mai cumplit lucru dintre toate în
experienţa puterii şi slavei lui Dumnezeu, trebuie să vină la un punct comun cu exerciţiul diferit de
putere de pe pământ.
Urmărirea puterii este desigur centrală în activitatea politică de stat, chiar dacă câteva
dintre aceste origini politice active pot să nu fie interesante în sine. Biserica, în schimb este
altceva. „Biserica, taina lui Hristos, nu e o societate religioasă de convertiţi, o organizaţie care
satisface nevoile religioase ale omului. E viaţa nouă şi răscumpărarea întregii vieţi, a întregii fiinţe
a omului. Şi toată viaţa omului e tocmai lumea în care şi prin care trăieşte. Prin om, Biserica
mântuieşte şi răscumpără lumea. Se poate spune că această lume mântuită şi răscumpărată ori de
câte ori omul răspunde la harul divin, îl acceptă şi trăieşte conform acestuia. Acest lucru nu
transformă lumea în Împărăţia lui Dumnezeu sau societatea în Biserică. Abisul ontologic dintre
vechi şi nou rămâne neschimbat şi nu poate fi simţit în acest eon. Împărăţia soseşte deja, iar
Biserica nu e din această lume. Iar Împărăţia ce va să vină e deja prezentă, iar Biserica este
împlinită în această lume. Ele sunt prezente, nu numai proclamate în realitatea lor, iar, prin agapele
divine care sunt rodul lor, ele realizează mereu aceeaşi transformare sacramentală a vechiului în
noutate şi fac posibilă acţiunea, activitatea reală în această lume” 10.
Acelora care sunt atât de interesaţi, li se cere să-şi exercite la maximum flexibilitatea şi
tenacitatea, la minimum decepţia şi forţa pentru a-şi împlini năzuinţele. Unde sunt tradiţii etice
solide, va fi cu siguranţă o tendinţă spre ipocrizie: unde nu sunt, practicanţii jocului politic tind să
urmeze o cale spre iluminare, nestingheriţi în general de bagajul inutil de principii. Orice drum ar
urma, li se cere să arate un sens sigur de sincronizare şi să posede un sentiment instinctiv prin care
această comoditate specială poate fi câştigată, administrată, distribuită şi pierdută în societatea lor
particulară.
Problema exercitării puterii umane este una spinoasă pentru acei creştini care ar dori să fie
activi în lume. Cei câţiva care au deţinut puterea au fost receptaţi ca sfinţi chiar dacă rar
comportamentul lor a fost numit, în mod convenţional, sfânt. Titlul poate fi atribuit just nu doar
10
Alexander Schmemann, Church, world, mission. Refletions on Orthodoxy în the West, St. Vladimir’s Seminary
Press, Crestwood, Ny 10707, 1979, p. 216.

4
acestora care au dat o pildă prin viaţa lor, ci a celora care au reuşit să direcţioneze evenimentele
istorice într-o direcţie creştină şi aceasta chiar dacă vieţile lor n-au furnizat un exemplu de urmat.
Poate n-ar fi putut să facă astfel, date fiind cererile îndeletnicirii lor şi exercitarea puterii în epocă,
dar pot să fi furnizat multor altora oportunitatea de a urma un drum mai bun.
Nu poate fi nici o obiecţie că mânuirea puterii este una dintre cele mai periculoase pasiuni
şi reprezintă o constrângere internă care poate distruge relaţiile personale. În zadar, unii ar trebui să
evite politica din acest motiv şi-n orice caz fiecare creştin este chemat - mai mult sau mai puţin - la
o activitate politică. Nu reprezintă nici o soluţie dilemei unde creştinilor le este permis să ia parte
la viaţa publică, pentru ca toţi creştinii să renunţe solemn la o asemenea activitate, căci ar însemna
să nege că politica poate fi folosită în orice fel, la orice oră, pentru a exprima dragostea veşnică a
lui Dumnezeu şi providenţa lui pentru oameni, iar o asemenea situaţie ar fi falsă. Ar reprezenta de
asemenea o diminuare a rolului şi a responsabilităţii mirenilor în relaţie cu lumea. În cele din urmă,
prin validarea cinismului mai degrabă decât tensiunea creativă sau chiar opoziţia activă, ca o
atitudine creştină normativă spre lume, va încuraja în mod inevitabil liderii comunităţii creştine
care trebuie să aibă în mod implicit unele relaţii cu ea, să acţioneze în lume, în termeni lumeşti.
Aceasta a furnizat întotdeauna o cale efectivă a complinirii cinismului bisericesc cu privire la lume
cu un cinism uman privitor la Biserică. „În lunga istorie a spiritualităţii şi teologiei creştine,
oamenii vorbeau despre lume în două sensuri, ambele înrădăcinate în Evanghelie. Spunem, pe de o
parte, că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul Său; că sacrificiul euharistic
este un act de dăruire pentru binele lumii; că lumea e obiect al iubirii divine, creaţie şi grijă divină
care trebuie mântuită, transfigurată şi transformată. Dar, în alt sens, având aceeaşi autoritate în
Scripturi şi în Tradiţia Bisericii, vorbim despre lume în sens negativ: lumea este un lucru de care
trebuie să ne lepădăm, o închisoare din care trebuie să ne eliberăm, este rivală, potrivnică lui
Dumnezeu care, prin mândrie şi dorinţă, ne cere s-o iubim. Fără îndoială că am simplificat
lucrurile aici, însă mi se pare că adevărata experienţa creştină implică un fel de sinteză între aceste
două viziuni despre lume. Viziunea negativă e pozitivă într-un sens spiritual: este absolut necesară
lepădarea, detaşarea şi eliberarea de lume. Dar această detaşare se transforma prea uşor într-un fel
de indiferenţă, o lipsă de respect, de consideraţie faţă de creaţia lui Dumnezeu; Biserica începe să
fie tot mai mult conştientă de această tendinţă, corectând printr-o nouă emfază pentru lume şi
pentru bunătatea ei” 11.
Este adesea împotriva cinismului din trecut şi învinovăţirii ulterioare cu privire la lipsa de
opoziţie a creştinilor de a-şi plânge nedreptăţirile. Am afirmat deja ce înseamnă a confunda
distincţia dintre creştini şi Biserică: cel mai rău distorsionează natura Bisericii din a fi locul unităţii
umane la Euharistie, la a reprezenta o unitate a poziţiilor etice sau chiar politice. În acest caz,
Biserica, sau Bisericile, ajung să fie văzute ca şi corpuri religioase operând ca unele seculare,
stimulând doar politici morale în societatea văzută ca un întreg. Departe de a furniza un răspuns la
secularizare, acestea reprezintă de fapt o secularizare a vieţii creştine, prezentând Biserica ca pe un
actor secularizat într-o lume secularizată.
O cale de a justifica această influenţă reciprocă, între partea religioasă şi cea socio-
politică, este de a sugera că doctrina Trinităţii prezintă societatea ca fiind primară. Cu toate
acestea, Trinitatea rămâne model pentru viaţa socio-politică a întregii lumi.
Social şi politic în Trinitate nu există, pentru că nu există nici un element al puterii umane.
Dacă se poate vorbi despre o societate este doar într-un sens metaforic şi unul ce ar trebui evitat.
Nu există clase în Trinitate, nu există familii, grupuri sociale – toate acestea tind să formeze o
societate pur umană. Relaţiile Trinităţii sunt relaţiile personale de iubire şi-n astfel de relaţii
suntem chemaţi să ajungem prin şi în Biserică.
Pe scurt, nu este nici o cale de justificare a unui rol normativ pentru Biserică ca un centru
de acţiune politică. Există un set de situaţii unde este drept ca şi conducătorul Bisericii să ia o
poziţie care va fi interpretată de unii ca fiind politică, şi o alta unde liderii Bisericii se confruntă cu
11
Ibidem, p. 218-219.

5
o dilemă serioasă de a interveni - sau nu - în planul social, şi poate fi considerat ca un drept şi
responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel spre binele comun.
Implicarea Bisericii în viaţa politică, care poate fi văzută ca justificată, este în şi spre
apărarea unităţii sale în Dumnezeu. Nu este o unitate morală, ci una existenţială: defectele morale
nu o pun în primejdie, căci existenţa păcătoşilor în Biserică nu alterează sfinţenia ei.
Inumanitatea unora, împărtăşindu-se de Trupul şi Sângele lui Hristos, se transformă într-o
prefăcătorie ipocrită. A fost de apărat această unitate, de pildă ca aceea a Sfântului Ioan Gură de
Aur în Constantinopol şi a Sfântului Filip în Moscova, care au atacat lăcomia curţii şi cruzimea
unui ţar, cu preţul unei sorţi echivalente cu martiriul.
Această apărare a unităţii Bisericii, rănită de inumanitate, a apărut şi în zilele noastre. Ne
putem aminti de arhiepiscopul Romero şi de escadroanele ucise în El Salvador, ca o situaţie
contemporană apropiată uni caz limpede.
Cu siguranţă, dacă acolo trebuie să fie denunţare publică a inumanităţii ca un resort ultim,
mai puţin dramatic, intervenţiile private ar trebui cunoscute acolo unde inumanitatea membrilor
Bisericii lovesc în unitatea ei.
Care ar trebui să fie reacţia conducătorilor Bisericii dacă o inumanitate similară este arătată
de către aceştia? Prin definiţie, unitatea Bisericii nu este ameninţată. Când întregul sau partea
majoră a comunităţii Bisericii suferă o presiune inumană este ca şi când Biserica, fondată pe jertfa
lui Hristos se poate sacrifica parţial pe sine de dragul comunităţii naturale în care se află.
Sacrificiul constă nu doar în preţul persoanelor, ci în faptul că în săvârşirea acestuia, Biserica
devine asimilată unei comunităţi naturale.
Tăria legăturii dintre comunitate şi Biserică care poate fi foarte sănătoasă pentru
comunitatea în cauză – precum poate fi văzută nu doar în câteva ţări din Europa Estică – ridică
două probleme serioase pentru Biserică. Întâi, dacă opresorii vin dintr-o comunitate diferită, vor
vedea cum Biserica, nu doar ca un oponent din motive de credinţă, ci, ca una cu o comunitate
naturală pe care au forţat-o şi căreia nu i se pot alătura fără a-şi capitula propria lor comunitate,
rămâne singurul model viabil de iubire şi comuniune spre binele comun.
În al doilea rând, şi mult mai rău, membrii Bisericii în cauză pot ajunge să-şi vadă unitatea
ca aceea a unei comunităţi naturale şi nu ca unitatea cu fundament trinitar care prin excelenţă
covârşeşte toate divizările naturale.
S-a spus destul pentru a arăta cât de grave pot fi consecinţele conducătorilor Bisericii prin
adoptarea unei poziţii care poate fi interpretată ca fiind politică chiar şi acolo unde o asemenea
poziţie poate fi corectă. Alternativa la activismul Bisericii nu este acela că n-ar trebui să fie o voce
creştină în problemele lumii. Pe de o parte, este sublinierea caracterului sfânt al Bisericii şi
păstrarea acestui caracter văzut ca dar al Împărăţiei lui Dumnezeu; pe de altă parte, o implicare în
activitatea socio-politică a creştinilor este necesară pentru că ei văd viaţa politică nu cu ochi
lumeşti, ci cu cei ai Bisericii.
Biserica are un rol crucial în învăţarea şi în încurajarea creştinilor de a-şi aduce întregul
vieţii în lumina Revelaţiei lui Dumnezeu, iar preoţia împărătească a tuturor creştinilor n-ar trebui
să rămână o frază proclamatoare. Aceasta se referă precis la nevoia creştinilor de a primi înăuntrul
limitării lor de a transforma lumea prin dragostea lor, prin abilitatea lor de a crea şi prin voinţa lor
de a sluji, chiar dacă această slujire implică riscuri.
Pe măsură ce cresc în Hristos, creştinii sunt chemaţi să-şi lepede toate măştile, care sunt
bariere simultane. Este o bătălie continuă pentru fiecare creştin implicând împreunarea experienţei
unităţii în Euharistie cu un ascetism radical al voinţei. Este important în mod particular, deoarece
implicarea în lumea puterii aşterne în mod inevitabil poveri în plus unui creştin căruia tentaţiile
eficienţei şi voinţei individuale pentru putere sunt cele mai evidente.
Este, de asemene,a nevoie în interiorul Bisericii de a se discuta şi înţelege izvoarele politice
şi sociale ale timpului şi această particularitate de pe urmă dintre aceştia care se neagă pe sine.
Scopul nu este numai acela dea găsi înţelegere, cu toate că aceasta ar putea apărea, ci de a plasa

6
toate nemulţumirile în perspectiva şi lumina credinţei creştine, mai exact în lumina revelaţiei lui
Dumnezeu ca Trinitate.
A discuta politică, în termenii Trinităţii, înseamnă a exclude o mare parte a limbajului care
a fost folosit în discuţiile şi dezbaterile politice. Ar fi ideal de a se încerca să se unească această
apropiere către politică cu altele pe care creştinii le-au folosit şi încă le folosesc sau care sunt
întâlnite în lumea noastră. Unele exemple ar putea fi limbajul legii divine, ori principiul moral sau
drepturile umane, ori interesul de sine ca chip al lui Dumnezeu cu potenţele de dobândire şi a
asemănării.
Este adevărat că în afara Bisericii, creştinii nu pot argumenta cu uşurinţă poziţiile politice
în termenii auto-revelării Trinităţii. La un grad mai mare sau mai mic, este esenţial să folosim
limbajul şi conceptele pe care le folosesc alţii, dar asta nu face decât să-i accentueze importanţa în
a fi în stare să identifice care sunt caracteristicile, unde este interesul comun şi la ce punct folosirea
oricărui limbaj începe să distorsioneze o înţelegere a vieţii şi activităţii umane care este adecvată
creştinătăţii trinitare.
Nu este de fapt necesar de a se face o analiză completă a acestui subiect pentru a vedea că
lumea vestică modernă, încă ne asigură în credinţa sa creştină, că va continua să exploateze şi să
susţină moştenirea sa creştină. Rămâne, într-un fel, importanţa principiului moral unde este puţină
încuviinţare asupra sursei moralităţii şi proclamă aceste concepte înalte despre individul uman care
serveşte a face viaţa împlinită, unde este îndoielnic ce înţeles poate fi atribuit vieţii şi personalităţii
umane.
Că aceasta ar trebui să fie astfel, este într-un fel un tribut adus atât vremurilor noastre cât şi
puterii mesajului creştin. Există în tradiţia creştină cuvinte despre adevăr şi putere, despre omul
care continuă să creadă în adevăr chiar şi atunci când revelaţia lui Dumnezeu este pusă la îndoială.
Este de asemenea adevărat că minţile ascuţite sesizează inconsistenţa şi căutarea unei moralităţi
care este consistentă cu crezurile ei fundamentale. Judecând din câteva încercări precedente,
aplicate fără succes în practică, rezultatele acestei cercetări pot fi dezastruoase pentru umanitate.
În această situaţie, oricine care crede în Dumnezeu are aceeaşi îndatorire – aceea de a arăta
în ce fel credinţa sa în Dumnezeu şi în aproapele se armonizează. Pentru un concept al
credinciosului despre om, acesta trebuie să fie legat de acest concept despre Dumnezeu. Dacă
cineva crede în auto-revelarea lui Dumnezeu ca Trinitate şi în implicaţiile acesteia în persoana
umană, atunci acela ar trebui să fie pregătit să elaboreze aceste implicaţii pentru lume, cu
încuviinţarea că aceasta este posibilă.
Cred că imaginea omului găsindu-se pe sine prin găsirea celorlalţi în unitatea Bisericii şi
comuniunea persoanelor, a omului ca şi creator de sine şi de asemenea slujitor şi preot în creaţia
lui Dumnezeu, a omului mai bogat pe măsură ce dăruieşte, mai profund pe măsură ce se cercetează
pe sine, este o imagine viabilă. Este una care apropie pe om şi Dumnezeu, om de om, dar care
poate împărtăşi o lumină clară, dar caldă, asupra altor preocupări umane – chiar asupra acestora
care de obicei iau loc în amurgul înşelător al bătăliilor încurcate şi a rezultatelor nesigure, precum
cele din lumea politicii.

Bibliografie

7
4. Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie practică şi misionară ortodoxă, Geneva 1982;
5. Pr. Ghe. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor evanghelic al lui
Dumnezeu şi al oamenilor, Ox. 3/73;
6. Lector Ioan I. Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti: teologia iubirii, Ox. nr. …
7. Joseph Ratzinger, La mission d'après les autres textes conciliares, dans vol. L'activité
missionaire de l'Église, Les Éditions du CERF, Paris 1967;
8. Alexander Schmemann, Church, world, mission. Refletions on Orthodoxy în the West,
St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, Ny 10707, 1979
9. Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Edit. Omniscop,
Craiova 1993;
10. Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Edit. Sofia, Bucureşti 2001.