„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

„Enigma Otiliei”, scrisă de George Călinescu, este un roman realist

obiectiv de factură balzaciană, care înglobează elemente de modernitate. El
apare în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și prezintă, în manieră realistă,
viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, dezvoltând
problematica moștenirii și pe cea a paternității. George Călinescu optează
pentru acest tip de roman fiind caracterizat prin autenticitate și spontaneitate.
Impresia de autenticitatea este conferită de caracterul realist al romanului, dar și
de analiza psihologică a personajelor.
Romanul „Enigma Otiliei” aparține perioadei interbelice, perioadă în care
literatura română își organizează realizările valorice în jurul curentului
modernist teoretizat de Eugen Lovinescu, George Călinescu creând un roman
realist de factură balzaciană.
O primă trăsătură a realismului balzacian este dată de prezența tipologiilor
personajelor deoarece fiecare erou al romanului este dominat de o trăsătură de
caracter puternică, definindu-l în esența sa morală. Astfel, Costache
Giurgiuveanu este tipul avarului, umanizat însă de sentimentele profunde pentru
„fe-fetița” lui, Otilia, Stănică Rațiu este tipul arivistului, al parvenitului cu o
exprimare demagogică, Aglae Tulea întruchipează tipul„babei absolute”, Titi -
tipul retardatului, Pascalopol se încadrează în tipul moșierului de viță nobilă, iar
Felix reprezintă tipul adolescentului în formare, străinul, care ia contact cu
mediul viciat al goanei după moștenire.
O a doua trăsătură semnificativă este dată de simetria incipit-final care
accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului românesc.
Naratorul prezintă aceeași stradă, aceleași case, aceeași curte, în seara lui iulie,
1906, când Felix Sima pătrunde în universului familiei Giurgiuveanu, și zece
ani mai târziu, ca încheiere definitivă a acestei etape, când Felix revine pe
strada Antim și are impresia că îl vede pe moș Costache, însă totul este o iluzie,
amintindu-și cuvintele acestuia „Aici nu stă nimeni!”.
Tema principală a romanului este viața citadină a burgheziei bucureștene
de la începutul secolului al XX-lea, într-un context în care banul reprezintă
factorul decisiv în ceea ce privește relațiile interumane. De altfel, romanul
dezvoltă și tema iubirii, prin analizarea relației dintre Felix și Otilia, dar și
mentalitatea epocii, precum și ideea paternității puse în lumină cu ajutorul
tehnicilor moderne utilizate de autor.
Un prim episod care reflectă viziunea autorului este acela al galeriei
personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în
universul familiilor Giurgiuveanu și Tulea, cititorul face cunoștință în manieră
balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă și
încărcată cu fum, adunați în jurul mesei pe care se joacă table și cărți, se află cei
care vor avea un rol important în desfășurarea epică a romanului. Naratorul
notează minuțios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobișnuită a gesturilor
Otiliei, generozitatea și slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea – îi oferă cu
discreție un inel cu safir-, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui
Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracție nouă pentru Otilia,
refuzul speriat al lui Costache de a o împrumuta pe sora lui, ocheadele Auricăi
către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat
dintr-o perspectivă critică și polemică.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii
balzaciene se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie
cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică.
Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile
sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale
lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul
negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost.
Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă
partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii.
Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol,
care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra
intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă
Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema
întregului roman.
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între
clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea,
veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale
copiilor săi, în luptă  continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări .
Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei
burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să
i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica
şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix,
pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat,
neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia
se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul
bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de
bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă,
Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea
intereselor este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii
căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Perspectiva narativă este obiectivă, întrucât faptele sunt relatate la
persoana a treia de către un narator obiectiv, detașat, care nu se implică
niciodată din punct de vedere afectiv în acțiunea romanului. Acesta este
omniscient, cunoscând mai multe decât personajele, precum și omniprezent,
deținând controlul asupra modului în care evoluează destinul acestora. Romanul
se bucură de echilibru compozițional. Secvențele narative sunt construite pe
baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic al prezentării
faptelor. De asemenea, tehnica planurilor paralele și tehnica detaliului
semnificativ sunt de factură modernă, cu ajutorul acestora personajele fiind
prezentate cu minuțiozitate. Felix îți analizează sentimentele față de Otilia,
tendința sa de a se autoanaliza și intelectualitatea fiind trăsături definitorii ale
personajului. Cât despre Otilia, aceasta conferă romanului modernitate prin
anularea tiparelor clasice, ea punând în lumină o problematică existențială.
Romanul „Enigma Otiliei|” reflectă în mod realist imaginea societăţii
burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei
lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu
mijloace clasice,  împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea
autorului este caragialescă, iar romanul o „comedie molierească” tratată cu
mijloacele narative ale realismului. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează
în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul. Ne este
prezentată o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin
comentariul acesteia. Astfel, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera
realismului critic balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele
acestui tipar.