Bioetica concepţiei şi sexualităţii umane – inseminarea artificială, fertilizarea in

vitro

Introducere

Termenul de ”bioetică” a apărut la începutul anilor 1970, fiind legat de numele oncologului
american Van Rensselaer Potter de la Universitatea din Wisconsin. Acesta a definit bioetica ca
fiind o nouă disciplină care combină cunoaşterea biologiei cu cea a sistemelor de valori umane.
Ulterior bioetica a luat o interpretare mai amplă, ce includea diverse forme de activităţi cu
caracter medical şi social, legate de sistemul ocrotirii sănătăţii, precum şi probleme corelate cu
relaţii om-animal şi plante. Acest nou concept atestă nevoia socială de a renova semnificaţia
câmpului responsabilităţii medicale care se evidenţia la orizontul activităţii medicilor-
cercetători.[1]
În anul 1978 apare prima ediţie a Enciclopediei de Bioetică care explica bioetica ca fiind
„ studiul sistematic al comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi a sănătăţii,
examinat în lumina valorilor şi a principiilor morale”. Bioetica s-ar putea defini astfel ca fiind o
cunoaştere practică care studiază limitele de liceitate şi iliceitate ale intervenţiilor omului asupra
vieţii, interveţii posibile datorită progresului ştiinţei şi al tehnologiei în biologie şi în medicină.
[2]
În condiţiile dezvoltării tehnico-ştiinţifice contemporane se evidenţiază următoarele
compartimente principale de cercetare:
1. Bioetica clinicii medicale – etica alocării resurselor medicale, relaţia medic-bolnav, bioetica
vieţii sexuale, etica geneticii umane, etica sindromului de imunodeficienţă câştigată, psihiatria şi
drepturile omului, eutanasia.
2. Etica cercetării medicale – cercetarea pe animale.
3. Transplanturi de ţesuturi şi organe – consideraţii generale şi aspecte legislative, moartea
cerebrală, evaluarea şi managementul donorului mort, recoltarea şi conservarea de ţesuturi şi
organe.[1]
Reproducerea umană fără relaţii sexuale – inseminarea artificială, fertilizarea in
vitro – aspecte medico-sociale şi bioetico-filosofice

Actual se pare că aproximativ 15% din cupluri sunt sterile, această problemă devenind o
preocupare importantă şi inevitabilă a medicinei contemporane. Au fost propuse numeroase
soluţii medicale pentru depăşirea acestei patologii care însă provoacă diverse probleme cu
caracter bioetico-moral, sociofilosofic, anxiologic, psihologic.
Sexualitatea este secundară instinctului de reproducere şi derivată din ea. Selecţia naturală a triat
permanent toate tentativele de reproducere. Aproximativ 75% dintre concepţii se pierd undeva
între fecundaţie şi ultimul trimestru de viaţă intrauterină din care: 1,25% din sarcini sunt
eliminate înainte de implantare; 2,33% imediat după aceea; 3,15-20% între săptămânile 5-27 de
sarcină şi 4,1-2% în ultima perioadă a gestaţiei. Aceasta a avut drept explicaţie de cele mai multe
ori o anomalie cromosomială.

Inseminarea artificială
Procedura este frecventă în cazul cuplurilor în care soţul are tulburări de dinamică sexuală sau
când prezintă malformaţii ce nu îi permit un contact sexual fertilizat (bărbaţii care prezintă
azoospermie). Această practică se aplică şi când se poate transmite o boală genetică sau în cazul
femeilor singure care îşi doresc copii.
Această cale este însă acceptată doar în unele ţări ale lumii. Ea a fost respinsă de biserica catolică
şi contestată de Academia de Ştiinţe morale şi politice din Paris în 1949. Numai în S.U.A. s-au
născut prin inseminare artificială începând cu 1988 cel puţin 600 000 de copii. Inseminarea
artificială implică acordul ambilor soţi. Sperma ce va fi folosită provine de la un donor anonim,
care nu va fi considerat tatăl legal al copilului, ci va purta titlul de tată biologic. Alegerea
donorilor de spermă este dificilă, deoarece presupune investigaţii genetice complete şi analize de
rutină pentru a elimina donorii cu antecedente nedorite.[3]
Consiliul European de la Strassbourg a elaborat în 1979 următoarele recomandări privind
inseminarea artificială:
 Este necesar consimţământul ambilor soţi;

2
  Fecundaţia se efectuează într-o unitate medicală specială numai de către medicul
genetician şi echipa sa;
 Medicul are obligaţia de a păstra un secret absolut asupra soţilor ce au un copil pe această
cale;
 Copilul născut va fi considerat copilul legitim al femeii şi al soţului ei;
 Medicul trebuie să păstreze datele referitoare la donator pentru ca în anumite situaţii
acestea să poată fi puse la dispoziţia cuplului;
 Se interzice mixajul de spermă de la mai mulţi donatori (care s-a practicat uneori pentru
atenuarea consecinţelor morale, psihice şi eventual legale);
 Se vor limita numărul de gravidităţi de la acelaşi donator;
 Se va cerceta evoluţia psihologică a copiilor care au fost concepuţi pe această cale;
 Se vor lua precauţii ca să nu se poată stabili legătura de filiaţie între donor şi copil.
În practica biomedicală se aplică câteva tipuri de inseminare artificială cum ar fi inseminarea
intrauterină, intravaginală, intracervicală sau intratubulară.
Cea mai răspândită este metoda intrauterină care constă în : (1) prepararea spermei cu
obiective concrete, cum ar fi eliminarea lichidului seminal şi a factorilor ce scad puterea
fecundată a spermatozoizilor, selectarea acelora cu mobilitate mai bună, izolarea lor din urină în
caz de ejaculare retrogradă; (2) inseminarea propriu-zisă la 36 de ore după declanşarea ovulaţiei.
Inseminarea intravaginală este mai rar utilizată. Ejaculatul nelichefiat este recoltat cu o seringă
şi depus imediat la nivelul fundului vaginului. Inseminarea se realizează cu 48 de ore înaintea
ovulaţiei şi poate fi făcută chiar de cuplu după o consultaţie preliminară. Dacă ciclurile sunt
regulate, rata succseului se ridică la 25%.
Tehnica inseminării intracervicale este folosită foarte rar în medicina contemporană. Sperma
preparată în prealabil se depune la nivelul exocolului uterin folosind o capă cervicală, ataşată
apoi pe col timp de 6-8 ore. Metoda descrisă oferă un succes de 3-4%.
În cazul inseminării intratubulare, sperma preparată se diluează în lichid şi se injectează
intratubar cu ajutorul unei canule cervicale sau prin alte metode. Inducerea şi monitorizarea
ciclurilor este identică cu cea intrauterină. Se foloseşte rar din cauza riscurilor multiple.
Persoanele implicate în procesul inseminării artificiale, şi anume pacientul (soţia-soţul),
donatorul, medicul, au o responsabilitate morală, cât şi juridică. Implicarea medicului în acest

3
proces constă în sfătuirea femeii şi a soţului ei în ceea ce priveşte toate detaliile acestui
eveniment, iar mai apoi în recrutarea, selecţia donorului şi înfăptuirea propriu-zisă a inseminării.
Înainte de inseminarea artificială, medicul e dator să stabilească dacă nu există bariere medico-
bioetice spre realizarea procedurii nominalizate şi dacă există certitudinea că soţul este infertil
sau poate transmite o boală genetică. O altă problemă a medicului o constituie obţinerea
consimţământului soţului verbal şi scris. Medicul este de asemenea obligat să indice şansele
cuplului de a avea copil pe cale naturală, sa prezinte şi alte varinate posibile, cum ar fi adopţia.
Primejdiile care derivă dintr-o sarcină obţinută prin inseminare sunt aceleaşi ca la orice sarcină,
dar pot apare şi riscuri noi din cauza testelor prin care trec donorii. Donatorii sunt cei care şi-au
demonstrat atât fertilitatea cât şi abilitatea de a avea copii; acestora li se va verifica istoricul
medical, încercând să se aleagă cei caracteristici fizice apropiate soţului.
O altă problemă importantă o constituie confidenţialitatea. Bioetica clinică cere medicului să
nu dezvăluie nimi din ce a aflat despre pacienţii săi sau despre identitatea donorului. Doar în
condiţii excepţionale judecătorul îi poate cere să divulge asemenea informaţii.
Practica acestei proceduri trebuie să aibă la bază protejarea intereselor cuplurilor şi a copiilor,
pe de o parte , a medicilor şi a donatorilor pe de altă parte. Statutul legal al copiilor născuţi pe
această cale este încă incert graţie problemelor ulterioare cum ar fi filiaţia, înregistrareacivilă,
luând în considerare chiar problema legitimării juridice.

Fertilizarea in vitro
Reprezintă o altă posibilitate prin care cuplurile, în care primează sterilitatea feminină pot avea
copii. Cel căruia i-a aparţinut iniţial ideea a fost Paracelsus, în secolele XVI-XVII. Visul acestuia
se conturează în 1960, când Petrucci reuşeşte să fecundeze în flacoane de sticlă ( in vitro) un
ovul cu un spermatozoid şi să inducă creşterea şi dezvoltarea embrionului timp de 29 de zile pe
medii nutritive alese cu grijă şi la o temperatură constantă ( 37oC).
Această metodă se poate utiliza în cazul femeilor cu obstrucţii tubulare, anomalii anatomice ale
trompelor uterine sau care au avut boli transmisibile sexual.
Fecundaţia în afara căilor naturale, necesită o serie de etape în laborator:
1. Stimularea hormonală a ovarului
2. Determinarea momentului ovulaţiei
3. Puncţia folicului

4
 4. Fecundaţia in vitro propriu-zisă
5. Transferul embrionului în uter
Se transferă 2-3 embrioni, restul fiind congelaţi în azot lichid în vederea unei mutări ulterioare
în caz de eşec sau pentru o următoare sarcină. Sunt necesare de obicei trei tentative. Cu toate
acestea procentul succeselor este relativ mic, mai mic de 10%.
Subiectul fecundării extracorporale a ovului in vitro creează câteva probleme din punct de vedere
al moralităţii: statutul embrionului uman; legitimitatea manipulării asupra celui din urmă şi a
celulei sexuale ale omului cu scopuri atît practice, cît şi teoretice; legitimitatea congelării
ovocitelor şi a spermatozoizilor şi utilizarea lor pentru pacienţi; aspectele etice ale donatorilor de
celule sexuale şi a comportării recipienţilor faţă de donatori şi faţă de copiii născuţi prin
intermediul noilor tehnologii reproductive. Interpretarea bioetică a acestei tehnologii aduce la
cunoştinţă o altă problema şi anume faptul că fecundarea in vitro dezumanizează femeile
deoarece o înstrăinează pe aceasta de propriul său corp, reducând-o la fenomenul de purtătoare
de uter sau de ovule.
Mai există şi probleme ce se referă la sarcinile multifetale. În literatura de specialitate se
întreprind încercări de a stabili o limită de maximum trei embrioni transferaţi în uterul unei femei
de mai puţin 35 de ani şi patru embrioni pentru o femeie peste această vârstă. Numărul prea mare
de embrioni transferaţi creează un pericol atât pentru mamă cât şi pentru feţi.
Fertilizarea in vitro preconizează momentul reducţiei embrionare, acest fapt fiind catalogat
drept avort intră în contradicţie cu principiile morale ale bioeticii şi cu cerinţele bisericii.
Embrionul uman în viziune bioetică este considerat ca o „persoană umană potenţială”, o vietate
şi, deci, ea trebuie protejată conform imperativelor acestei filosofii practice, adică a bioeticii şi
nu numai.
Această tehnică poate fi folosită şi în cazul femeilor post-menopauză, ceea ce ridică o nouă
problemă de moralitate – menopauza ca “barieră” în calea aplicării acestor tratamente. Sarcina la
o vârstă înaintată generează probleme bioetice de vreme ce mama (sau părinţii) nu va putea
asigura stabilitatea materială şi psihologică a copilului.[3]
Un studiu realizat de New England Medical Journal a prezentat dovezi că acei copii concepuţi
prin FIV au un risc crescut de defecte congenitale, inclusiv malformaţii ale inimii, dezvoltarea
unui singur rinichi, anomalii cerebrale şi faciale. Acest fapt pune la îndoială moralitatea
fertilizării in vitro.[4]

5
În Elveţia această tehnică este permisă exclusiv părinţilor biologici şi poate fi realizată numai
dacă cea naturală nu este posibilă, fiind necesar acordul ambilor soţi. Femeile celibatare nu au
acest drept. Donator este soţul, iar dacă există riscul transmiterii unei boli genetice , donor poate
fi oricare alt bărbat ce îndeplineşte condiţiile impuse donatorilor. Poziţia comitetului de etică din
Franţa este următoarea : metoda poate fi folosită doar atunci când sterilitatea cuplului este certă
şi soţii sunt animaţi de un proiect comun înscris în cadrul unei relaţii stabile şi efective.[3]
Indiferent de evoluţia viitoare a concepţiilor morale trebuie analizate toate consecinţele
posibile ale acestui tip de fertilizare. Mulţi geneticieni şi-au exprimat acceptul faţă de aceste
tehnologii noi, accentuând faptul că esenţa omului constă în a cerceta şi a experimenta.

6
 Bibliografie

1. Gheorghe Baciu, Aspecte tehnico-morale ale activitatii medicale, Arta Medica, nr.1(44),
2011, pag. 33
2. Maria Aluaş, Bioetica în dezbaterea contemporană: istorie şi interpretări, Studia UBB
Bioethica, LVI 1, 2011, pag. 42-43
3. Teodor N. Ţîrdea, Bioetică.Curs de bază, Chişinău: CEP „Medicina”, 2017, pag 114-123
4. Illinoisrighttolife.org, accesat la 10.03.2021