Buna vestire este bucuria cerului şi a pământului. Buna-Vestire este, înainte de toate, bucurie.

Căci primul
cuvânt pe care Arhanghelul Gavriil l-a grăit către Fecioara Maria, când a venit să-i aducă cea mai mare veste
din istoria omenirii, a fost „Bucură-te!”. Şi într-adevăr, după primele momente de tulburare, datorate atât de
neaşteptatei veşti, înţelegând că vestitorul era venit cu putere de la Dumnezeu (căci numele „Gavriil” se
tâlcuieşte „puterea mea este Dumnezeu”), fiinţa Fecioarei Maria a fost inundată de o bucurie de negrăit, datorită
revărsării şi umbririi harului, mai ales în clipa în care Arhanghelul i-a zis: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har!”.
Iar după ce Fecioara a rostit cuvântul răspuns „Fie!”, ca semn de acceptare a planului Dumnezeiesc, ea a devenit
izvor de bucurie mântuitoare pentru întreg pământul, însetat de îndelungata aşteptare a lui Mesia.

S-a bucurat pământul, dar şi cerul, căci fără încuviinţarea ei, potrivit libertăţii de opţiune, planul dumnezeiesc s-
ar fi amânat. Astăzi, la prăznuirea Bunei Vestiri, suntem chemaţi şi noi să ne bucurăm, ca în fiecare an, cu
nădejde sfântă.

Să nu vedem în Buna Vestire doar un fapt istoric anume, un eveniment consemnat în analele lumii greco-
romane de acum 2000 de ani si ceva de ani. La vremea când a avut loc momentul Bunei Vestiri, lumea greco-
romană se găsea în suspinul multor păcate: politeism complicat, adesea plin de imoralităţi, sclavia în formele ei
cele mai inumane, crime săvârşite în amiaza mare, în circuri şi hipodromuri, sub privirile însetate de sânge ale
unor spectatori dezumanizaţi etc. Buna Vestire, Întruparea şi Evanghelia au adus mesajul păcii, al iubirii şi al
nădejdii, care avea să convertească şi inimile celor mai înverşunaţi păgâni. Aşadar, evenimentul istoric, în sine,
este de importanţă unică.

Gavriil străbate veacurile şi se adresează fiecăruia dintre noi. Să luăm aminte că acum omenirea nu se mai
găseşte, desigur, în apele tulburi ale păcatelor lumii greco-romane din vremea aceea, ci în altele, mult mai
rafinate şi mai primejdioase: în apele falsificării adevărului istoric, al trădărilor şi al maşinaţiunilor oculte ale
salariaţilor diavolului. Dar, în ciuda acestora şi al confuziilor fără precedent, al suferinţelor de tot felul şi deci, a
unei legitime îngrijorări, suntem chemaţi să ne bucurăm.

Este chemarea spre o şansă, comună întregii omeniri, dar şi personală. Va întreba cineva: „Cum te poţi bucura
când în jurul tău vezi atâta suferinţă?”. Putem, totuşi, a ne bucura, evident cu măsură, bine ştiind că suferinţa
este temporară, subscrisă lumii imanente, iar bucuria este veşnică, bineînţeles pentru cel care nu se învoieşte a
rămâne subjugat răutăţii. „Cheia” ieşirii din mrejele ei ne-o arată tot Maica Domnului, prin cuvântul rostit la
Nunta din Cana: „Să faceţi ceea ce vă va spune El!”. Adică să-L ascultaţi pe El, pe Iisus, să-I ascultaţi
poruncile. Iar poruncile Domnului se rezumă, ca un testament, în câteva cuvinte: „Să vă iubiţi unul pe altul!”.

Cine respectă acest testament are dreptul să se bucure. Nu ignorând, desigur, suferinţele din jur, ci, dimpotrivă,
fiind tot mai receptiv la aceste suferinţe. Căci şansa de mântuire aparţine, deopotrivă, omenirii întregi, dar şi
fiecărui suflet în parte.La această bucurie este chemat, totodată, întreg neamul nostru românesc, încă neieşit
total de sub întunericul răutăţii la care cei ce nu ne iubesc ne-au înrobit, dar cu nădejdea că Dumnezeul cel a
toate iubitor nu ne-a părăsit.
Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai
important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi
ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară?
- Nu, părinte, trebuie să le ud ...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în sunt semănate cele mai frumoase flori:
dragostea, credinţa, bunătatea, cumpăt omenia ... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul
nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet,
să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-1 mai scoţi. Şi ce
mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este
rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar
putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă
de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adică dragostea,
credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple
de fericire.
"Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )