Sunteți pe pagina 1din 52

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL
PENAL
PARTEA SPECIALĂ

Conf. dr. TUDOR PLǍESU

- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul II

2009
CUPRINS

PARTEA SPECIALĂ

FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL................................ 5

1. CONSIDERAŢII GENERALE................................................................ 5

2. URMĂRIREA PENALĂ.......................................................................... 6

3. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE......................................... 22

4. FAZA DE JUDECATĂ............................................................................. 27

5. CĂILE DE ATAC ORDINARE............................................................... 41


5.1. Apelul........................................................................................... 42
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................... 51
4
PARTEA SPECIALĂ

FAZELE DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL

1. CONSIDERAŢII GENERALE

În cadrul procesului penal se efectuează un număr de acte procesuale şi


procedurale, toate conducând la realizarea scopului acestei forme a procesului
penal: tragerea la răspundere penală şi civilă a celor ce au încălcat legea
materială, penală şi civilă. Aceste acte nu sunt îndeplinite în mod întâmplător, ci
legea este cea care impune o anumită structură a procesului penal, structură ce
impune parcurgerea unui anumit curs, o anumită ordine în îndeplinirea tuturor
actelor ce formează conţinutul procesului penal, de la începerea urmăririi penale
şi până la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive de
condamnare.
Procesul judiciar, în oricare dintre formele sale, este organizat pe faze
procesuale, fiecare dintre aceste faze având o anume finalitate, finalitate
subordonată scopului respectivei forme a procesului judiciar. Distingem astfel de
faze procesuale şi în procesul civil şi în procesul penal. Procesul civil este
organizat pe două faze procesuale distincte: judecata şi punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti definitive. Şi procesul penal este organizat pe faze
procesuale, dar ceea ce este caracteristic, specific pentru procesul penal este
organizarea acestuia pe trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata, punerea
în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Urmărirea penală este faza
procesuală reglementată numai în cadrul procesului penal, deoarece lupta
împotriva manifestărilor infracţionale prezintă un anumit specific: activitatea
judiciară trebuie să se desfăşoare în secret, în condiţii de operativitate şi
mobilitate, ceea ce impune parcurgerea unei faze procesuale ce prezintă aceste
caracteristici spre deosebire de faza de judecată care se desfăşoară potrivit altor
reguli specifice, cum ar fi publicitatea şedinţei de judecată, oralitatea,
contradictorialitatea. Faza de urmărire penale – ca primă fază a procesului penal –
pregăteşte faza de judecată, în cadrul acesteia se strâng probe în legătură cu
învinuirea formulată împotriva celui urmărit, pentru a se afla adevărul în legătură
cu fapta şi cu făptuitorul, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată. În faza de judecată, ca urmare a îndeplinirii activităţilor de
judecată în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate
urmează a se hotări prin actul de jurisdicţie ce are autoritate de lucru judecat,
5
asupra învinuirii aduse inculpatului, fiind posibilă condamnarea, achitarea sau
încetarea procesului penal. Când se pronunţă condamnarea inculpatului, procesul
penal parcurge, de regulă, şi o a treia fază, anume punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti definitive.

2. URMĂRIREA PENALĂ

Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal trebuie parcursă – legea


impune efectuarea urmăririi penale – în toate cauzele penale, indiferent dacă
acţiunea penală a se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Anterior Legii nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 279
C. pr. pen., nu se impunea obligativitatea efectuării urmăririi penale în cazul
unora dintre infracţiunile pentru care legea penală cerea plângerea prealabilă, în
cazul acestor infracţiuni anume prevăzute de lege şi pentru care plângerea
prealabilă se depunea direct, de către persoana vătămată, la instanţa
judecătorească: insulta, calomnia, loviri sau alte violenţe, vătămarea corporală din
culpă, forma simplă, ameninţarea, furtul pentru care legea penală cere plângerea
prealabilă (furtul săvârşit între soţi, ori între rude apropiate, de un minor în
paguba tutorului său, de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată
sau este găzduit de acesta), abuzul de încredere, tulburarea de posesie.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare în vederea
dovedirii învinuitului sau, dimpotrivă, infirmării acesteia. Activitatea organelor de
urmărire penală desfăşurată în vederea strângerii de probe, denumită şi activitate
de cercetare penală – trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări: dacă fapta, în
legătură cu care s-a formulat învinuirea, există sau nu; dacă s-a reţinut că fapta
există, să se stabilească dacă cel învinuit este înfăptuitorul sau nu; dacă se reţine
că cel învinuit este făptuitorul să se stabilească cu ce formă de vinovăţie a acţionat
sau, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite condiţiile privind forma de vinovăţie cerută
de lege, s-a cauzat ori nu o pagubă prin fapta comisă etc. În raport de aceste
constatări, urmează a se decide – aceasta fiind finalitatea în vederea căreia se
desfăşoară urmărirea penală – dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de
cercetare penală. Ca organe de cercetare sunt: organele de cercetare ale poliţiei
judiciare şi organele de cercetare speciale.
Procurorul, ca organ de urmărire penală, are dreptul de a efectua urmărirea
penală, în totalitate, în orice cauză penală, sau efectuează numai unele acte de
urmărire penală în cauzele aflate pe rolul organelor de cercetare penală. În
anumite cauze urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, cum
ar fi: infracţiunile contra siguranţei statului, infracţiunile de omor, infracţiuni de
corupţie ş.a, iar după calitatea persoanei, urmăreşte infracţiunile comise de
6
persoanele ce au calitatea de parlamentar, membru al guvernului, magistrat, notar
public, membrii ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Constituţionale,
preşedintele Consiliului Legislativ, şefii cultelor religioase, etc. În acelaşi timp,
procurorul ierarhic superior poate da dispoziţii obligatorii pentru procurorul din
subordine pentru a efectua urmărirea penală şi în alte cauze. În cauzele în care
urmărirea penală este efectuată de către procuror, toate actele îndeplinite de către
acesta nu trebuiesc confirmate de procurorul ierarhic superior, dar rechizitoriul
întocmit de către acesta este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de
către procurorul ierarhic superior, acesta din urmă dacă nu îl infirmă rechizitoriul,
înaintează rechizitoriul la instanţa judecătorească competentă, împreună cu
dosarul cauzei. În acest fel, instanţa judecătorească ce este competentă este
sesizată cu judecarea cauzei. În cauzele în care urmărirea penală este efectuată de
organele de cercetare penală, numai procurorul care exercită supravegherea
urmăririi poate efectua următoarele acte de urmărire penală, din oficiu sau la
propunerea organului de cercetare penală: punerea în mişcare a acţiunii penale,
sesizarea instanţei judecătoreşti cu propunerea de luare a arestării preventive a
inculpatului sau învinuitului, suspendarea urmăririi penale, trimiterea în judecată,
clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale. Celelalte
acte de cercetare penală sunt îndeplinite de organele de cercetare competente sub
supravegherea procurorului care conduce şi controlează actele de cercetare, iar
concluziile desprinse îi sunt prezentate acestuia sub formă de propuneri.
2.1. Organele de cercetare penală sunt:
- organele de cercetare ale poliţiei judiciare;
- organele de cercetare speciale.
Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în
efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor
necesare în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Aceşti ofiţeri
şi agenţi de poliţie judiciară au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei
judiciare, numai dacă au fost anume desemnaţi nominal de ministerul
administraţiei şi internelor cu avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Lucrătorii de poliţie
judiciară – de la nivelul parchetelor – îşi îndeplinesc atribuţiile, în mod nemijlocit,
sub autoritatea şi controlul conducătorului parchetului. Organele poliţiei judiciare
efectuează urmărirea penală în cauzele ce nu cad în competenţa obligatorie a
procurorului, precum şi în ce priveşte cauzele în care procurorul ce exercită
supravegherea sau procurorul ierarhic superior nu consideră că este cazul ca
urmărirea penală, să fie efectuată de procuror, sau cauza ar fi de competenţa unor
organe de cercetare penală speciale. Ca organe de cercetare penală speciale sunt:
- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp
aparte şi similare, pentru militarii în subordine, dacă fapta a fost comisă în
cadrul unităţii militare;
7
- ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru
infracţiunile săvârşite de militari, în afara unităţilor militare. În ambele
situaţii, dacă infracţiunile comise de militari au legătură cu atribuţiile
militare sunt competente instanţele judecătoreşti militare, iar dacă nu au
legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora, competenţa revine
instanţelor judecătoreşti civile;
- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru
infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoane civile
în legătură cu obligaţiile lor militare.
Organele de cercetare militară, mai sus arătate au competenţă exclusivă în
sensul că urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către acestea, urmărirea
neputând fi efectuată nici de ofiţerii poliţiei judiciare şi nici de alte organe de
cercetare penale speciale. Bineînţeles procurorul poate efectua totdeauna
urmărirea penală în cauzele de competenţa acestora:
- ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, pentru infracţiunile
privitoare la regimul de frontieră;
- căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă
şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de
serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul Penal, săvârşite de
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune
în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Procurorul şi organele de cercetare penală efectuează atât actele de constatare
a faptei prevăzute de legea penală, cât şi actele de cercetare penală şi de tragere la
răspundere penală a celui urmărit. Legea de procedură penală cuprinde dispoziţii
şi cu privire la organele de constatare, acestea fără a fi încadrate în categoria
organelor de urmărire penală, nefiind deci organe judiciare penale cu atribuţii în
ce priveşte efectuarea actelor de urmărire penală, ci pot efectua numai acte de
constatare a comiterii unor infracţiuni. Legea are în vedere autorităţi publice ale
statului ce au atribuţii în cadrul administraţiei publice, finanţelor publice în ce
priveşte controlul şi supravegherea modului cum sunt respectate anumite
dispoziţii legale, în anumite domenii de activitate. Astfel, intră în această
categorie organele inspecţiilor de stat pentru infracţiunile care constituie încălcări
ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; de
asemenea, organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice sau
ale altor persoane juridice de interes public care au dreptul să constate
infracţiunile comise în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub
controlul lor; tot organe de constatare sunt: şi ofiţerii din cadrul Jandarmeriei
Române care au dreptul să constate infracţiunile de care iau cunoştinţă pe timpul
executării misiunilor specifice. Aceste organe de constatare au dreptul să reţină
corpurile delicte şi să procedeze la evaluarea pagubelor cauzate prin infracţiune,
iar în cazul infracţiunilor flagrante au dreptul şi obligaţia de a-l reţine pe făptuitor,
8
caz în care trebuie să-l înainteze, de îndată, împreună cu actele încheiate,
procurorului. Afară de organele de constatare arătate, legea de procedură penală
mai are în vedere şi următoarele organe de constatare: comandanţii de nave şi
aeronave pentru infracţiunile comise pe acestea, în timp ce navele şi aeronavele se
află în afara porturilor şi aeroporturilor; precum şi agenţii poliţiei de frontieră,
pentru infracţiunile de frontieră. Aceste ultime organe de constatare au dreptul şi
obligaţia de a îndeplini, pe lângă actele de constatare pe care le puteau efectua
organele de constatare din prima categorie, şi de a efectua percheziţii corporale
asupra făptuitorului, ori de a verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.
Constatările pe care le fac aceste autorităţi publice sunt consemnate în procese
verbale, ce constituie mijloace de probă în procesul penal şi care pot constitui
temei pentru începerea urmăririi penale în legătură cu infracţiunile constatate.
Procesele verbale de constatare sunt înaintate organelor de urmărire penală care
pot începe urmărirea penală în temeiul constatărilor făcute de către organele de
constatare.
2.2. Faza de urmărire penală este delimitată în raport de anumite acte
procesual şi procedurale, şi anume: începerea urmăririi penale şi actul de trimitere
în judecată sau actul prin care se dispune închiderea urmăririi penale.
Pentru începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite, cumulativ, două
condiţii:
- una pozitivă, în sensul că organul de urmărire penală să fie sesizat prin unul
din modurile prevăzute de lege;
- o condiţie negativă, în sensul că din conţinutul actului de sesizare sau din
conţinutul actelor premergătoare efectuată, să nu rezulte existenţa unei
cauze faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei ori lipsită
de obiect.
În ce priveşte modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală, în
vederea începerii urmăririi, legea prevede două categorii de astfel de modalităţi de
sesizare:
- moduri generale de sesizare, anume: plângerea, denunţul, sesizarea din
oficiu;
- moduri speciale de sesizare, anume: plângerea prealabilă, sesizarea ce
provine de la autoritatea publică prevăzută de lege, autorizarea autorităţii
publice prevăzute de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin.
Plângerea, ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală, este
încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare
la o vătămare – după caz, fizică, morală sau materială – ce i-a fost adusă prin
săvârşirea unei infracţiuni. În conţinutul său plângerea trebuie să cuprindă date
referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a suferit vătămarea şi care
trebuie să cuprindă date referitoare la identitatea şi domiciliul persoanei ce a
suferit vătămarea şi care se adresează organului de urmărire penală, descrierea
9
faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea persoanei făptuitorului dacă este
cunoscut, probele şi mijloacele de probă ce pot fi folosite în cauză. Plângerea este
formulată, redactată (când se depune în formă scrisă) şi depusă la organul de
urmărire penală, personal de către persoana vătămată. Plângerea poate fi depusă şi
printr-un mandatar special. Plângerea poate fi formulată şi depusă la organul de
urmărire penală şi de un substituit procesual şi anume, un soţ pentru celălalt soţ şi
de către copilul major pentru părinţi, cu condiţia ca persoana vătămată să-şi
însuşească plângerea. În ce priveşte forma, este forma scrisă, dar legea admite a fi
făcută şi în formă orală, cu obligaţia organului de urmărire de a consemna într-un
proces verbal cele sesizate de persoana vătămată. Plângerea este semnată de
persoana vătămată, la fel procesul verbal în care organul de urmărire a consemnat
încunoştinţarea făcută. Dacă nu este semnată plângerea, încunoştinţarea poate
constitui un indiciu pentru organul de urmărire penală de a sesiza din oficiu.
Denunţul, este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau o persoană
juridică despre săvârşirea unei infracţiuni prin care însă nu i-a fost cauzată de o
vătămare fizică, morală sau materială, după caz, ci cunoaşte comiterea acestei
fapte. În ce priveşte conţinutul, denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi
plângerea; la fel trebuie să îmbrace forma scrisă, cu semnătura celui ce face
denunţul, iar dacă este făcut în formă orală, semnătura se găseşte pe procesul
verbal în care s-a făcut consemnarea. Persoana fizică sau juridică ce a luat
cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni, nu este obligată să denunţe fapta, (denunţ
facultativ), însă sunt şi situaţii în care denunţul este obligatoriu şi anume când
legea penală prevede ca infracţiune, nedenunţarea unor fapte prevăzute de legea
penală. De asemenea, potrivit legii de procedură penală, sunt obligate a sesiza
organele de urmărire penală, persoanele cu funcţii de conducere cât şi alţi salariaţi
cu atribuţii de control în legătură cu faptele penale de care au luat cunoştinţă şi
care au fost comise în unitatea unde funcţionează. Aceeaşi obligaţie rămâne şi
organelor de constatare, care trebuie să înainteze organului de urmărire actele de
constatare întocmite. Redactarea şi semnarea denunţului de către persoanele care
au obligaţia de a denunţa, prezintă importanţă pentru a se vedea dacă acestea şi-au
îndeplinit obligaţia impusă de lege. În practica de urmărire penală se întâlnesc şi
sitzuaţii în care o persoană încunoştinţează organul de urmărire penală în legătură
cu infracţiunea de care are cunoştinţă, dar din diferite motive, nu o semnează şi nu
se ştie cine a făcut denunţul, se numeşte un denunţ anonim, care poate fi luat în
seamă în vederea sesizării din oficiu, a organului de urmărire penală. Este posibil
şi ca cel ce a comis fapta, deşi nu s-a făcut plângere sau un denunţ, să aducă la
cunoştinţa organului judiciar această situaţie, se cheamă autodenunţ. Prezintă
interes acest autodenunţ, tot în ce priveşte sesizarea din oficiu a organului de
urmărire penală. Sesizarea din oficiu are loc atunci când organul de urmărire
penală află, pe orice cale, despre săvârşirea unei infracţiuni, adică în situaţia în
care organul de urmărire nu a fost sesizat prin vreunul din modurile generale sau
10
speciale, dar află despre comiterea unei infracţiuni, în principal ca urmare a
investigaţiilor proprii, dar şi altor mijloace de informare întâlnite în sfera relaţiilor
sociale. În ce priveşte actele de investigaţie efectuate de autorităţile publice cu
atribuţii în ce priveşte siguranţa naţionala, infracţiunile de trafic de stupefiante şi
de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, etc, pot fi folosiţi
investigatorii sub acoperire, aceştia având dreptul să culeagă date şi informaţii pe
care le prezintă organul de urmărire penală pentru a decide dacă este sau nu cazul
să înceapă urmărirea penală.
În ceea ce priveşte unele infracţiuni sau în privinţa unor infractori ce au o
anumită calitate, legea de procedură cere ca sesizarea organului de urmărire
penală să îndeplinească anumite condiţii, fiind vorba de moduri speciale de
sesizare. Aceste moduri speciale de sesizare sunt anume prevăzute de legea
penală sau de procedura penală şi în lipsa lor organul de urmărire penală nu se
poate sesiza din oficiu. Au caracterul unor moduri speciale de sesizare a organelor
de urmărire penală: plângerea prealabilă, sesizarea din partea autorităţii anume
prevăzută de lege, autorizarea prealabilă din partea autorităţii anume prevăzută de
lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin. Plângerea prealabilă – asemenea
plângerii (zisă simplă) ca mod general de sesizare al organelor de urmărire penală
– este încunoştiinţarea făcută de persoana vătămată numai în privinţa
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea prealabilă este un mod special de
sesizare a organelor de urmărire penală pentru infracţiunile pentru care legea
penală cere plângerea prealabilă şi pentru care este obligatorie efectuarea
urmăririi penale. Pentru a produce efecte această încunoştiinţare făcută de
persoana vătămată, trebuie respectată o condiţie de termen pentru depunerea ei la
organul de urmărire competent anume două luni de la data la care persoana
vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. Se formulează personal de către
persoana vătămată, legea nu admite substituiţii procesuali. Cu toate că fără
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe,
legea penală admite ca urmărirea penală să poată începe şi din oficiu, în anumite
situaţii prevăzute de legea penală, chiar în lipsa plângerii prealabile: anume dacă
persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori este cu capacitatea
de exerciţiu restrânsă şi a fost vătămată printr-o infracţiune pentru care se cere
plângerea prealabilă, iar plângerea prealabilă nu a fost formulată de persoanele
îndreptăţite – procurorul poate începe, din oficiu urmărirea penală şi pune, din
oficiu, în mişcare acţiunea penală; de semenea, în mod corespunzător, poate
proceda procurorul şi în situaţia în care persoana vătămată este un major cu
capacitatea de exerciţiu deplină, dacă fapta de lovire sau alte violenţe cât şi
vătămare corporală au fost comise asupra unora dintre membrii familiei, evident
de către alt membru al familiei. Prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda
apropiată, cu condiţia ca, în ceea ce priveşte ruda apropiată, aceasta să locuiască
11
şi să gospodărească împreună cu făptuitorul. Sesizarea din partea autorităţii
anume prevăzută de lege, este cerută pentru anumite infracţiuni, textul de
încriminare impunând o astfel de condiţie. Astfel, pentru unele infracţiuni contra
capacităţii de apărare a României, comise de militari, acţiunea penală se pune în
mişcare numai le sesizarea comandantului instituţiei militare (cum ar fi pentru
absenţa nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn ş.a., sau, în ce priveşte
faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, urmărirea
penală poate începe doar la cererea (sesizarea) uneia din camerele Parlamentului
ori a Preşedintelui României). În vederea formulării unui astfel de sesizări nu se
cere un termen, ca la plângerea prealabilă, ci poate fi făcută până la expirarea
termenului de prescripţie a răspunderii penale. Autorizarea prealabilă din partea
autorităţii anume prevăzută de lege, fără aceasta urmărirea penală nu poate
începe, astfel pentru aplicarea legii penale române, de către instanţele
judecătoreşti rămâne, potrivit principiului realităţii legii penale, se cere
autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă instanţa supremă. În ce
priveşte exprimarea dorinţei guvernului străin, aceasta este necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale în privinţa infracţiunilor contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, fapta fiind comisă pe teritoriul
României şi i se aplică legea penală română fiind avute în vedere infracţiunile
contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii unei persoane
care se bucură de protecţie internaţională, infracţiuni care sunt socotite ca
infracţiuni contra persoanei dacă guvernul străin nu a cerut tragerea la răspundere
penală a făptuitorului; dacă guvernul străin a cerut tragerea la răspunderea penală
a făptuitorului, fapta comisă nu mai este socotită ca o infracţiune contra
persoanei, ci o infracţiune contra securităţii naţionale a României, cu sancţiunea
corespunzătoare.
A doua condiţie necesară şi cumulativă, pentru începerea urmăririi penale, este
ca din conţinutul actului de sesizare ori al actelor premergătoare să nu rezulte că
există o cauză, dintre cele prevăzute de lege, ce ar împiedica începerea urmăririi
penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale, pe motiv că acţiunea penală nu este
întemeiată, ori a intervenit o cauză ce înlătură răspunderea penală, ori o cauză de
nepedepsire. Dacă nu s-ar cere această condiţie, s-ar ajunge la situaţia de a se
începe urmărirea penală, să fie îndeplinite acte de urmărire, pentru a se constata
ulterior că procesul penal nu poate continua datorită unei cauze de împiedicare
prevăzută de lege, dar, această cauză rezultă chiar din conţinutul actului de
sesizare, ori din conţinutul actelor premergătoare efectuate. Dacă din conţinutului
actului de sesizare ori al actelor premergătoare ar rezulta, s-ar putea trage
concluzia că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind
în mod vădit lipsită de importanţă, legea de procedură prevede obligativitatea
începerii urmăririi penale şi îndeplinirii actelor de urmărire, deoarece numai în

12
temeiul probelor administrate în cadrul procesului penal se poate constata că fapta
este în mod vădit lipsită de importanţă.
Legea de procedură penală dă dreptul organelor de urmărire de a efectua acte
premergătoare urmăririi penale, în vederea începerii urmăririi penale, atunci când
din conţinutul actului de sesizare nu ar rezulta suficiente date lămuritoare care să
justifice începerea urmăririi penale. Actele premergătoare sunt anterioare
începerii urmăririi penale şi efectuate în vederea începerii urmăririi penale. Se
efectuează nu numai în cazul sesizării din oficiu, ci şi atunci când la organele de
urmărire s-a depus o plângere (fie chiar o plângere prealabilă) ori un denunţ şi
constau în obţinerea de date, informaţii ce nu sunt obţinute prin intermediul
mijloacelor de probă prevăzute de lege (caz în care ar constitui probe) ci se pot
obţine ca urmare a ascultării unor persoane (nu ca martori), efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, chiar a unei expertize, o cercetare
la faţa locului (care să nu implice o percheziţie domiciliară deoarece aceasta se
efectuează numai după începerea urmăririi penale şi se dispune numai de instanţa
de judecată). În urma efectuării actelor premergătoare, organul de urmărire penală
întocmeşte un proces-verbal care constituie mijloc de probă în procesul penal şi în
temeiul căruia se poate dispune începerea urmăririi penale.
Când cauza este de competenţa procurorului şi aceasta ajunge la concluzia că
nu poate fi începută urmărirea penală, procurorul prin rezoluţie dispune
neînceperea urmăririi penale; iar când cauza este de competenţa organelor de
cercetare penală acestea fac procurorului propunerea de a dispune neînceperea
urmăririi penale, şi dacă procurorul consideră propunerea temeinică şi legală,
confirmă prin rezoluţie propunerea primită. Când procurorul nu este de acord cu
propunerea de neîncepere a urmăririi penale făcută de organul de cercetare
penală, restituie dosarul, cu actele efectuate până în acel moment organului de
cercetare penală pentru a efectua şi alte acte premergătoare în temeiul cărora să
fie lămurite anumite situaţiuni de fapt în temeiul cărora se va hotărî ulterior în ce
priveşte începerea urmăririi sau nu; sau procurorul, când consideră că sunt
suficiente date pentru începerea urmăririi, chiar el procurorul, începe urmărirea
penală, acesta fiind liber să îndeplinească orice act de urmărire în cauzele pe care
le supraveghează, iar mai apoi să trimită cauza organului de cercetare penală
pentru a continua urmărirea penală. Dacă ulterior se constată că în mod
nejustificat s –a dispus neînceperea urmăririi penale, procurorul infirmă rezoluţia
de neîncepere, dispune începerea urmăririi penale şi restituie – după începerea
urmăririi – cauza organului de cercetare pentru efectuarea urmăririi.
Când din conţinutul actului de sesizare ori din conţinutul actelor
premergătoare se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru începerea urmăririi
penale, actul procesual ce se întocmeşte în acest moment procesual fiind
dispoziţia de începere a urmăririi penale, iar actul procedural care se întocmeşte
este rezoluţia de începere a urmăririi penale sau procesul-verbal prin care se
13
dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia este pusă pe actul de sesizare –
plângere sau denunţ – iar procesul-verbal se întocmeşte în cazul sesizării din
oficiu, în acest act procedural consemnându-se constatările făcute cu ocazia
descoperirii unei infracţiuni sau constatările ce rezultă din procesul-verbal
întocmit cu ocazia efectuării actelor premergătoare, pentru ca mai apoi, în raport
de constatările făcute să se dispună începerea urmăririi penale. Rezoluţia se
începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune
confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de
cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi
penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul
cauzei. Trebuie fixat din punct de vedere procesual momentul începerii urmăririi
penale, fiindcă în raport de acest moment se produc sau nu anumite consecinţe
procesuale. Astfel, se dispune începerea urmăririi penale în legătură cu o anumită
faptă, împotriva unei persoane determinate (dacă nu este cunoscut făptuitorul,
urmărirea se desfăşoară numai în legătură cu fapta şi în vederea identificării
făptuitorului), încadrarea juridică a faptei (în raport de care se determină
competenţa organului de urmărire penală), organul de urmărire ce va instrumenta
cauza (când începerea urmăririi a dispus-o procurorul ce exercită supravegherea
urmăririi), data.
Din moment ce s-a dispus începerea urmăririi penale, din acest moment
procesual se produc anumite consecinţe procesuale:
- se dobândesc, în cadrul procesului penal, calităţi procesuale şi anume cel
faţă de care s-a început urmărirea penală devine învinuit; persoana
vătămată nu dobândeşte calitatea de parte, deoarece dobândirea calităţii de
parte este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale;
- se pot lua măsuri procesuale faţă de învinuit (reţinere, obligarea de a nu
părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă a
învinuitului) şi cu privire la bunurile sale (sechestru, poprire);
- organul de urmărire penală poate şi trebuie să îndeplinească acte de
cercetare penală, pentru strângerea de probe în vederea aflării adevărului cu
privire la faptă şi la făptuitor;
- poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, cel învinuit dobândind calitatea de
parte în proces – inculpat şi din acest moment faţă de acesta poate fi luată şi
măsura arestării preventive, pe o perioadă mai mare de timp;
- persoana vătămată – la cerere – poate dobândi calitatea de parte vătămată
sau, după caz, de parte civilă; poate fi introdusă în cauză persoana
responsabilă civilmente sau aceasta poate interveni în cauză şi ca urmare
dobândind calitatea de parte responsabilă civilmente.
Actele procesuale şi procedurale ce se întocmesc şi îndeplinesc în faza de
urmărire penală privesc ceea ce se numeşte efectuarea urmăririi penale. Sunt
îndeplinite două categorii de acte de urmărire penală: acte de cercetare şi acte de
14
urmărire penală propriu-zisă. Actele de cercetare sunt acte de strângere şi de
verificare a probelor, iar în temeiul probelor administrate se desprind concluzii în
legătură cu existenţa sau inexistenţa faptei, etc., cât şi cu privire la necesitatea
luării unor măsuri procesuale faţă de învinuit sau inculpat şi tragerea lui la
răspundere penală prin trimiterea în judecată.
Legea de procedură penală cuprinde dispoziţii cu privire la modalităţile în care
se efectuează urmărirea penală:
- urmărirea penală fără punerea în mişcare a acţiunii penale;
- urmărirea penală cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
Efectuarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale este
întâlnită în cauze de mai mică complexitate, în sensul că nu se impune o
participare mai amplă a părţilor la îndeplinirea actelor de urmărire penală, actele
de cercetare sunt efectuate de organele de urmărire fără ca învinuitul să ia parte la
efectuarea acestor acte, sau când în cursul urmăririi penale nu se impune lipsirea
de libertate a celui urmărit pe o perioadă mai mare de timp (învinuitul poate fi
reţinut pentru 24 de ore, sau poate fi arestat, ca învinuit, pentru cel mult 10 zile).
În cauzele penale, aflate în curs de urmărire şi în care acţiunea penală nu este pusă
în mişcare, cel urmărit are pe tot parcursul desfăşurării activităţii procesuale,
numai calitatea de învinuit, iar urmărirea se caracterizează prin efectuarea actelor
de cercetare, adică de strângere de probe în vederea aflării adevărului. Organul de
cercetare îndeplineşte toate actele de urmărire fără a fi necesară intervenţia
procurorului, deşi procurorul poate îndeplini în orice moment acte de
supraveghere. Când în cursul cercetării penale se descoperă noi fapte în sarcina
învinuitului, sau la fapta urmărită au mai participat şi alte persoane, organul de
cercetare penală nu mai are dreptul să extindă urmărirea la noi fapte şi la noi
persoane, ori să schimbe încadrarea juridică a faptei, ci trebuie să facă propunerea
în acest sens procurorului, numai procurorul având dreptul să extindă urmărirea
penală la noi fapte şi la noi persoane, ori să schimbe încadrarea juridică a faptei
chiar dacă urmărirea se desfăşoară numai cu învinuit în cauză. Când sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, cel învinuit poate fi reţinut pentru cel
mult 24 de ore, cu obligaţia de a-l înştiinţa, de îndată, pe procurorul ce exercită
supravegherea cu privire la măsura luată. În măsura în care organul de cercetare
penală consideră că sunt îndeplinite cerinţele legii, face propuneri procurorului
pentru a se adresa instanţei cu cererea de arestarea preventivă a învinuitului. De
asemenea, face propuneri procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
faţă de învinuit. În ce priveşte măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei,
acordarea de daune morale şi executarea pedepsei principale a amenzii penale,
organul de cercetare face propuneri procurorului pentru luarea acestor măsuri,
organul de cercetare ne mai având acest drept. Pentru realizarea dreptului la
apărare al celui urmărit, organul de cercetare are obligaţia să-l asculte în legătură
cu învinuirea ce i se aduce, declaraţia acestuia fiind nu numai un mijloc de probă,
15
ci şi un mijloc de apărare. Momentul când se procedează la ascultarea învinuitului
rămâne la aprecierea organului de cercetare penală. Legea prevede că după ce au
fost strânse suficiente probe în cauză, se procedează la o nouă ascultare a
învinuitului, i se aduce la cunoştinţă învinuirea, şi este întrebat dacă înţelege să
folosească noi mijloace în apărarea sa.
Atunci când în urma efectuării actelor de cercetare penală, organul de
cercetare consideră să se impune trimiterea în judecată a celui urmărit, se pune
problema prezentării materialului de urmărire penală. În situaţia în care soluţia ar
fi, la terminarea urmăririi penale, cea de închidere a urmăririi, nu se mai
procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. În ce priveşte
prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, la terminarea urmăririi
penale, în prezent, legea prevede obligativitatea prezentării materialului de
urmărire şi învinuitului dar de către procuror, spre deosebire de situaţia
inculpatului când prezentarea materialului de urmărire penală poate fi făcută şi de
către organul de cercetare penală. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire
penală învinuitului, acestuia i se arată fapta ce formează obiectul învinuirii şi care
a fost dovedită ca fiind comisă de el, de către învinuit şi încadrarea juridică a
respectivei fapte. În raport cu declaraţiile noi pe care învinuitul la face şi în raport
de cererile formulate, urmărirea penală poate continua, dacă procurorul admite
cererile, sau cererile învinuitului pot fi respinse. După completarea cercetării
penale se procedează, din nou la prezentarea materialului de urmărire penală
învinuitului. În acest fel, în raport de acest moment procesual între cele două
modalităţi de efectuare a urmăririi penale nu sunt deosebiri. În aceste condiţii,
urmărirea penală se consideră terminată, organul de cercetare penală în raportul
ce îl înaintează procurorului îi prezintă acestuia concluziile sale.
Efectuarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare constituie
modalitatea cea mai frecvent întâlnită în activitatea organelor de urmărire penală,
în cauze mai complexe sub aspectul probaţiunii, care implică o participare mai
activă a părţilor, în cauze în care se reţin legături de indivizibilitate sau conexitate,
în cauze în care se impune luarea unor măsuri preventive pentru o perioadă mai
mare de timp faţă de cei urmăriţi. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare încă de
la începerea urmăririi penale, sau după aceea în momente procesuale imediat
următoare, cel urmărit dobândind calitatea de inculpat. În ordonanţa de punere în
mişcare acţiunii penale se descrie fapta în legătură cu care se efectuează
urmărirea, persoana inculpatului sau a inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptei.
În acest fel, prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale sunt fixate
limitele în care se va desfăşura urmărirea penală: fapta, persoana, încadrarea
juridică. Orice modificare a acestor limite este numai un atribut al procurorului, în
sensul că, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, procurorul
prin ordonanţă extinde cercetarea penală la noi fapte, la noi persoane ori schimbă
încadrarea juridică a faptei, în continuare urmărirea urmând a se efectua în raport
16
de aceste noi limite. După punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de
urmărire penală procedează la ascultarea inculpatului, declaraţia acestuia fiind un
mijloc de probă dar şi un mijloc de apărare. Cu această ocazie, inculpatul arată
organului de urmărire şi ce probe înţelege a fi administrate în apărarea sa, asupra
acestor cereri urmând a se pronunţa organul de urmărire penală. Rămâne la
aprecierea organului de urmărire ce probe urmează să administreze, ordinea
administrării lor, momentul şi locul unde va îndeplini aceste acte de cercetare, cu
excepţia mijloacelor de probă pe care legea îl obligă să le administreze (constatări
tehnico-ştiinţifice cât şi expertize). Faţă de inculpat pot fi luate măsuri preventive,
iar cu privire la bunurile lui şi ale părţii responsabile civilmente pot fi luate
măsuri asigurătorii.
Când organul de urmărire penală consideră că a fost lămurită cauza sub toate
aspectele, îl cheamă pe inculpat pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală,
dacă în raport de probele administrate se desprinde concluzia că inculpatul trebuie
trimis în judecată. Cu acestă ocazie, îi arată inculpatului că are dreptul să
cunoască întregul material probator pe care se sprijină învinuirea, fapta sau
faptele reţinute în sarcina sa, încadrarea juridică a faptei, apoi îi asigură
posibilitatea să ia cunoştinţă efectiv de acest material, apoi îl întreabă pe inculpat
dacă are de făcut declaraţii suplimentare prin care să aducă în discuţie situaţii de
fapt noi, dacă are de formulat cereri noi pentru administrarea de noi probe în
vederea dovedirii unor fapte şi împrejurări, fie că acestea sunt ori nu în favoarea
lui, în ce priveşte şi participarea şi a altor persoane la comiterea faptei urmărite
etc. Cu alte cuvinte, la acest moment procesual, în raport de declaraţiile pe care le
face inculpatul şi cererile acestuia, se pot stabili situaţiuni de fapt care pot da un
alt curs urmăririi penale. Dacă inculpatul a formulat cereri pentru administrarea
de noi probe şi organul de urmărire penală le-a admis, sau din oficiu s-a dispus
administrarea de noi probe, după efectuarea acestor acte de cercetare, se
procedează la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală. De
asemenea, inculpatului i se prezintă din nou materialul de urmărire penală atunci
când, între timp, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei faţă de cea care
i s-a adus la cunoştinţă inculpatului cu ocazia primei prezentări a materialului de
urmărire penală, deoarece încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriul
procurorului trebuie să fie aceeaşi cu cea prezentată inculpatului cu ocazia
prezentării materialului de urmărire penală. De reţinut că atunci când asistenţa
juridică a inculpatului e obligatorie, potrivit legii, la prezentarea materialului
apărătorul trebuie să fie prezent şi să-i acorde asistenţă juridică, sub acţiunea
nulităţii absolute.
În legătură cu prezentarea materialului de urmărire penală – atât învinuitului
cât şi inculpatului – se întocmeşte un proces-verbal, care marchează momentul
procesual al terminării urmăririi penale, cu obligaţia pentru organul de cercetare
penală – atunci când urmărirea nu a fost efectuată de către procuror –, de a
17
întocmi un referat de terminare a urmăririi penale, pe care îl înaintează
procurorului împreună cu întregul dosar pentru ca aceasta să procedeze la
verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să poată decide în ce priveşte
rezolvarea cauzei. Dacă urmărirea a fost efectuată de procuror, această nu
întocmeşte un astfel de referat ci, după prezentarea materialului de urmărire
penală, procedează la rezolvarea cauzei. Referatul, întocmit de organul de
cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul urmăririi şi
care, pe bază de probe, s-a reţinut, că există şi a fost comisă de persoana învinuită
şi în legătură cu care s-a efectuat urmărirea; de asemenea, se precizează care este
ultima încadrare juridică dată faptei, adică cea de la momentul procesual al
prezentării materialului de urmărire penală. Dacă în cursul urmăririi penale – în
cauze complexe – în privinţa unor fapte şi persoane urmărite s –a dispus încetarea
urmăririi penale ori scoaterea de sub urmărire penală, ori suspendarea urmăririi, în
referat se vor face menţiuni în acest sens.
Rezolvarea cauzei de către procuror trebuie să aibă loc în 15 zile de la primirea
dosarului de la organul de cercetare penală, în care sens acesta procedează la
verificarea lucrărilor urmăririi penale. Procurorul poate ajunge la următoarele
concluzii:
- procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau că nu a fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi se
impune efectuarea urmăririi penale de către organul competent ori
completarea urmăririi penale prin administrarea unor noi probe în vederea
lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul restituie cauza
organului de cercetare penală în vederea refacerii sau completării urmăririi
penale. Procurorul dispune restituirea prin ordonanţă şi prin aceasta trebuie
să indice actele de cercetare care urmează a fi efectuate, faptele şi
împrejurările care urmează a fi constatate, probele şi mijloacele de probă ce
urmează a fi folosite. Dacă urmărirea a fost efectuată de un organ
necompetent, trimite cauza la organul competent în vederea refacerii
urmăririi. După refacerea sau completarea urmăririi penale, organul de
cercetare penală procedează, din nou, la prezentarea materialului de
urmărire, întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale şi înaintarea
dosarului procurorului pentru a decide.
- procurorul constată că urmărirea penală este completă, au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei, la dosarul cauzei existând probele necesare şi legal –administrate
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Faţă de această constatare
poate ajunge la concluzia că cel urmărit trebuie trimis în judecată pentru
fapta reţinută în sarcina sa; sau dimpotrivă, să dispună închiderea urmăririi
penale deoarece a intervenit o cauză faţă de care acţiunea penală apare ca

18
fiind lipsită de temei sau de obiect şi, ca urmare, procesul nu mai poate
ajunge în faza de judecată.
Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei constituie una dintre rezolvările
date de procuror, în condiţiile în care constată că a intervenit la terminarea
urmăririi penale o cauză faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de
temei, ori lipsită de obiect şi ca urmare nici procesul penal nu mai poate continua.
Este posibil ca – în cursul urmăririi penale, mai înainte ca urmărirea penală să fie
considerată ca terminată – să intervină vreuna dintre situaţiile faţă de care
acţiunea penală este lipsită de temei ori este lipsită de obiect, ceea ce împiedică
desfăşurarea în continuarea urmăririi penale. Numai procurorul dispune
închiderea urmăririi penale, din oficiu, sau la propunerea organului de cercetare
penală, soluţiile fiind de clasare, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea
urmăririi penale, de altfel, este vorba de aceleaşi soluţii care se adoptă şi la
terminarea urmăririi penale, dacă nu se poate dispune trimiterea în judecată. Actul
procedural întocmit de procuror prin care se dispune închiderea urmăririi penale,
fie în cursul urmăririi penale fie la terminarea urmăririi penale, este ordonanţa ce
cuprinde oricare dintre rezolvările arătate: ordonanţă de clasare, ordonanţă de
scoatere de sub urmărire penală, ordonanţă de încetare a urmăririi penale.
Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului, este
soluţia pe care o adoptă procurorul – la terminarea urmăririi penale – atunci când
constată că sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:
- se reţine că fapta în legătură cu care s-a efectuat urmărirea penală, există, a
fost săvârşită în sfera relaţiilor sociale;
- fapta săvârşită a fost comisă de persoana învinuită, sau de persoanele
învinuite;
- fapta constituie infracţiune, în sensul că faţă de cerinţele legii penale, fapta
este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi a fost comisă cu
vinovăţie;
- nu se reţine existenţa vreunei cauze faţă de care acţiunea penală este lipsită
de obiect, în sensul că nu a apărut o cauză de înlăturare a răspunderii penale
sau o altă cauză specială de nepedepsire.
Actul procesual îl constituie dispoziţia procurorului de a dispune trimiterea în
judecată a inculpatului, ca o persoană determinată şi pentru o anume faptă care se
caracterizează printr-un anume conţinut. Actul procesual al trimiterii în judecată
este cuprins într-un rechizitoriu, ca act procedural. Rechizitoriul este întocmit de
procurorul de la unitatea parchetului de pe lângă instanţa judecătorească ce are
competenţa de a judeca în primă instanţă cauza în legătură cu care s-a dispus
trimiterea în judecată.
La întocmirea rechizitoriului, procurorul are în vedere următoarele situaţii:
- în cursul urmăririi penale nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin
ordonanţă, urmărirea desfăşurându-se numai cu învinuitul în cauză, caz în
19
care procurorul întocmeşte rechizitoriul, dar prin acest rechizitoriu pune,
mai întâi, în mişcare acţiunea penală – deoarece numai cel ce are calitatea
de inculpat poate fi trimis în judecată şi poate fi judecat –, iar mai apoi, prin
acelaşi rechizitoriu dispune trimiterea în judecată. Aşa fiind, rechizitoriul
are, în această situaţie, un dublu rol: mai întâi este actul de inculpare prin
care este pusă în mişcare acţiunea penală, iar, în al doilea rând, constituie şi
act de sesizare a instanţei judecătoreşti. În acest fel, nu se mai întocmeşte,
mai înainte, de a se da rechizitoriul, ordonanţă de punere în mişcare a
acţiunii penale;
- în cursul urmăririi penale a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin
ordonanţă, încât rechizitoriul are doar rolul de act de sesizare al instanţei
judecătoreşti;
- în cauzele complexe – mai multe fapte şi mai mulţi făptuitori între acestea
existând legături de indivizibilitate sau conexitate – este posibil ca
procurorul, la terminarea urmăririi penale, să adopte rezolvări diferite
pentru oricare dintre faptele şi personale urmărite, în sensul că pentru unele
fapte a dispus trimiterea în judecată, pentru altele a dispus scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru altele clasarea, iar în
privinţa unor persoane urmărite (învinuit sau inculpat) a dispus suspendarea
urmăririi penale. În această situaţie, actele de dispoziţie ale procurorului (ca
acte procesuale), de trimitere în judecată, scoaterea de sub urmărire,
încetarea urmăririi, clasarea, suspendarea urmăririi penale sunt cuprinse
într-un singur act procedural, anume rechizitoriul de trimitere în judecată,
fără a se mai întocmi ordonanţă de netrimitere în judecată. Se procedează în
acest fel când măcar pentru una dintre faptele indivizibile sau conexe ori
pentru una dintre persoanele urmărite s-a dispus trimiterea în judecată, iar
pentru celelalte fapte şi persoane s-a dispus netrimiterea în judecată. În caz
contrar, se întocmesc numai ordonanţe de netrimitere în judecată, în fapt
ordonanţă de clasare, de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi
penale, de suspendare a urmăririi penale.
Rechizitoriul de trimitere în judecată emis de procuror trebuie să se limiteze
numai la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, şi la persoana
urmărită, în sensul că s-a reţinut în temeiul probelor administrate, că fapta a fost
comisă de cel învinuit şi urmărit. Nu este posibil să se dispună trimiterea în
judecată a unor persoane, ca participanţi la comiterea faptei pentru care a fost
urmărite alte persoane în legătură cu care nu s-a îndeplinit nici un act de urmărire,
acestea apar pentru prima dată în rechizitoriu de trimitere în judecată; de
asemenea, nu este posibil a se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, şi
pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost urmărit, atunci când în legătură cu
acea faptă nu a fost efectuat vreun act de urmărire penală. O altă limitare, în ce
priveşte cuprinsul rechizitoriului, priveşte încadrarea juridică a faptei, în sensul că
20
în raport de încadrarea juridică se determină competenţa instanţei judecătoreşti.
Pe de altă parte, încadrarea juridică ce s-a dat faptei prin rechizitoriu de trimitere
în judecată să fie aceeaşi cu cea comunicată învinuitului sau inculpatului cu
ocazia prezentării materialului de urmărire penală, deoarece cel urmărit în raport
de încadrarea juridică dată la momentul procesual al prezentării materialului de
urmărire penală, s-a apărat, această încadrare o are în vedere şi în cursul judecăţii,
afară de cazul cînd instanţa ar dispune schimbarea încadrării juridice a faptei. În
rechizitoriu se precizează ce măsuri procesuale au fost luate, data când au fost
puse în executare. Partea finală a rechizitoriului – dispozitivul – prezintă
importanţă în sensul că în dispozitiv este cuprinsă manifestarea de voinţă a
procurorului, ca act procesual, prin care se dispune trimiterea în judecată. Dacă
rechizitoriul nu ar cuprinde dispozitivul, nu ar întruni cerinţele unui act de
sesizarea a instanţei judecătoreşti şi ca urmare nu se poate trece la cea de a doua
fază a procesului penal: judecata. De asemenea, prin dispozitivul rechizitoriului se
fixează limitele judecăţii în primă instanţă, în sensul că judecata în primă instanţă
are ca obiect faptele şi persoanele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în
judecată prin rechizitoriu, adică prin dispozitivul acestuia. Instanţa supremă, în
hotărâri judecătoreşti relativ recente şi renunţând la o practică judecătorească
anterioară, a statuat în ce priveşte cauzele complexe, ca atunci când în expunerea
rechizitoriului se reţine, ca urmarea a analizei şi sintezei probelor, că o anumită
faptă există şi a fost comisă de o anumită persoană, pentru care s-a efectuat
urmărirea, iar în dispozitivul rechizitoriului prin care se arată pentru ce fapte şi
persoane se dispune trimiterea în judecată, nu mai este trecută şi fapta şi persoana
în legătură cu care s-a făcut referire în expunerea rechizitoriului, prima instanţă nu
este sesizată cu judecarea faptei şi persoane arătate în expunerea rechizitoriului, ci
numai cu faptele şi persoanele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, adică
cele arătate – în mod expus – în dispozitivul rechizitoriului, numai în privinţa
acestora există actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată.
Rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare al instanţei judecătoreşti
şi în ce priveşte infracţiunile pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, deoarece potrivit reglementării în vigoare, plângerea
prealabilă – pentru un număr restrâns de infracţiuni – nu mai constituie un mod de
sesizare a instanţei de judecată, ci pentru toate infracţiunile prevăzute de legea
penală – la momentul actual – se efectuează urmărirea penală, plângerea
prealabilă se adresează numai organelor de urmărire penală iar instanţa este
sesizată prin rechizitoriul procurorului.
Rechizitoriul o dată întocmit de către procurorul ce a supravegheat urmărirea
penală ori a efectuat personal urmărirea penală este verificată de către procurorul
ierarhic superior sub aspectul legalităţii şi temeiniciei şi dacă nu este infirmat de
către acesta este înaintat instanţei competente. De reţinut, legea nu impune ca

21
procurorul ierarhic superior să confirme rechizitoriul, ci se are în vedere doar
infirmarea şi implicit obligaţia sesizării instanţei competente.
Rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei se înaintează instanţei judecătoreşti,
faza de judecată, de la data înregistrării rechizitoriului în registrul de ieşiri a
parchetului. De la această dată ia sfârşit faza de urmărire penală şi se deschide
faza de judecată, iar procurorul şi organele de cercetare penală nu mai pot
îndeplini vreun act de urmărire penală. Procurorul, ca reprezentant al Ministerului
Public, îndeplineşte acte procesuale şi procedurale şi în faza de judecată, dar de pe
o altă poziţie procesuală, el participând la judecată pentru a susţine acuzarea şi are
la îndemână modalităţi procedurale decât cele din faza de urmărire penală, el
procurorul având la îndemână aceleaşi modalităţi procesuale asemenea părţilor
care susţin apărarea.
Legea prevede posibilitatea reluării urmăririi penale, după ce a s-a dispus
închiderea urmăririi penale, prin actele de dispoziţie a procurorului. Urmărirea
penală este reluată în următoarele cazuri:
- când a încetat cauza de suspendare a urmăririi penale, constatându-se că
inculpatul poate participa la efectuarea actelor de urmărire penală;
- instanţa de judecată dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmăririi penale, în sensul că urmărirea a fost efectuată de un organ
necompetent, instanţa trimiţând cauza la procuror pentru ca acesta să ia
măsuri pentru a o înainta organului de urmărire competent;
- redeschiderea urmăririi penale, atunci când se apreciază că în mod greşit s-
a dispus scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, se infirmă
ordonanţa prin care în mod greşit s-a dat eficientă cauzelor de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale şi se continuă urmărirea penală, potrivit
regulilor procedurale generale.

3. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni, legea


penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dacă persoana vătămată a
depus la organul judiciar competent plângerea prealabilă, poate oricând să retragă
această plângere. Depunerea plângerii prealabile cât şi retragerea acesteia – de
regulă – nu sunt supuse cenzurii organelor judiciare penale. Legea penală prevede
însă şi unele excepţii, în sensul că în lipsa plângerii prealabile, procesul penal
poate fi pornit şi acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu: când persoana
vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori este cu capacitate de exerciţiu
restrânsă sau în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare
corporală, de această dată persoana vătămată având capacitate de exerciţiu dar
face parte din aceeaşi familie cu infractorul. Dacă persoana vătămată a făcut
plângerea prealabilă şi doreşte să-şi retragă plângerea, voinţa acesteia nu este
22
supusă cenzurii organelor judiciare şi produce efecte juridice potrivit legii, cu
excepţia situaţiei în care inculpatul cere continuarea procesului penal spre a se
dovedi o situaţie de fapt sau de drept faţă de care acţiunea penală apare ca fiind
lipsită de temei – şi de aici o soluţie de scoatere de sub urmărire penală ori de
achitare, rezolvări care sunt mai favorabile pentru învinuit şi inculpat decât
încetarea urmăririi penale, respectiv încetarea procesului penal. În ce priveşte
împăcarea părţilor, aceasta este posibilă numai în cazul infracţiunilor anume
prevăzute de lege (în majoritatea situaţiilor este vorba de unele infracţiuni pentru
care legea penală cere plângerea prealabilă, dar legea penală permite împăcarea
părţilor şi în cazul infracţiunii de seducţie la care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu).
Plângerea prealabilă este, în primul rând, o instituţie a dreptului penal,
deoarece apare ca o condiţie suspensivă de îndeplinirea căreia este condiţionată
tragerea la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni din acestă categorie.
Este, în al doilea rând şi o instituţie a procesului penal deoarece în lipsa plângerii
prealabile procesul penal nu poate începe şi nici acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare; de asemenea, plângerea prealabilă este un mod special sesizare al
organelor de urmărire penală.
Plângerea prealabilă a persoanei vătămate constituie, asemenea plângerii prin
care sunt sesizate organele de urmărire penală, încunoştiinţarea făcută de persoana
vătămată, adresată organelor de urmărire penală, în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni prin care i s-a cauzat o vătămare fizică, morală sau materială. Pentru ca
acestă încunoştiinţare să prezinte caracterele unei plângeri prealabile se cere:
- încunoştinţarea făcută de persona vătămată să privească o infracţiune
pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
- încunoştinţarea să fie făcută de către persoana vătămată personal; în ce
priveşte persoanele vătămate ce nu au capacitatea de exerciţiu, plângerea
prealabil este formulată de reprezentantul legal, iar în cazul persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea este făcută de persoana
vătămată dar cu încuviinţarea reprezentantului legal. Legea penală prevede
în mod expres şi situaţii în care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi
din oficiu, deşi legea cere plângere prealabilă; am arătat aceste situaţii,
anterior. În această materie, legea nu admite substituiţii procesuali, în
sensul că o altă persoană nu poate face plângerea prealabilă pentru
persoana vătămată;
- încunoştiinţarea făcută de către persoana vătămată să fie adresată organelor
judiciare competente, în termen de 2 luni. Este un termen cu o natură
juridică specială, în sensul că prezintă trăsături şi ale termenelor
substanţiale, deoarece de respectarea acestuia este condiţionată tragerea la
răspundere penală a infractorului; prezintă şi trăsături ale termenelor
procedurale deoarece de respectarea acestuia este condiţionată începerea
23
procesului penal, sesizarea organului de urmărire penală. Întrucât termenul
de 2 luni prezintă şi trăsături ale termenelor procedurale, se calculează
potrivit regulilor referitoare la termenele procedurale. Acest termen începe
să curgă de la data când persoana îndreptăţită a face plângerea (persoană
vătămată ori reprezentant legal) a cunoscut cine este făptuitorul (nu de la
dat comiterii faptei). Se calculează potrivit sistemului calendaristic, în
sensul că expiră în ziua corespunzătoare a ultimei luni (20 mai – 20 iulie),
cu precizarea că este un termen ce se propagă (ultima zi a termenului cade
într-o zi nelucrătoare, plângerea prealabilă putând fi depusă în următoarea
zi lucrătoare), dar se şi abreviază (dacă ultima lună nu are zi
corespunzătoare lunii în care a început să curgă, respectivul termen expiră
în ultima zi a ultimei luni, 31 decembrie 2007 – 29 februarie 2008);
- plângerea prealabilă să fie depusă la autoritatea judiciară competentă,
potrivit legii, şi anume, plângerea prealabilă se adresează numai organului
de urmărire penală competent a efectua urmărirea penală în raport de
competenţa după materie şi calitatea făptuitorului, cât şi în raport de
competenţa teritorială.
Este posibil ca plângerea să fie greşit interpretată – fiind depusă la instanţa
judecătorească în loc de organul de urmărire, deşi chestiunea prezenta interes în
condiţiile reglementării anterioare Legii nr. 356/2006, ori faţă de reglementarea în
vigoare plângerea prealabilă este numai un mod de sesizare a organului de
urmărire penală şi ca urmare se depune numai la organul de urmărire penală.
Textul din legea de procedură penală (art. 285 C. pr. pen.) nu a fost abrogat prin
Legea nr. 356/2006, ceea ce permite concluzia că dacă plângerea prealabilă se
depune de către persoana vătămată la o instanţă judecătorească în loc de organul
de urmărire penală, această plângere prealabilă produce totuşi efecte juridice, spre
deosebire de situaţia în care ar fi adresată unei alte autorităţi publice a statului
decât o instanţă judecătorească. Chestiunea prezintă interes în ce priveşte
respectarea termenului de două luni în care se depune plângerea prealabilă, şi
legea prevede că în această situaţie este îndeplinită cerinţa privitoare la
respectarea termenului dacă plângerea prealabilă a fost depusă înăuntrul
termenului la organul judiciar necompetent. Pentru aceasta se cere, ca plângerea
prealabilă să fi fost depusă, în mod greşit la instanţă judecătorească în loc de
organul de urmărire penală, nu se aplică acest text de lege dacă plângerea
prealabilă a fost depusă la altă autoritate publică a statului (guvern, prefectură);
organul judiciar necompetent - adică instanţa judecătorească - are obligaţia de a
trimite plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul judiciar competent - adică
la organul de urmărire penală - fiind indiferent dacă a fost înregistrată la acest
organ după expirarea termenului de două luni.
încunoştinţarea făcută de către persoana vătămată să aibă un anume
conţinut şi anume: o descriere a faptei comise, arătarea făptuitorului;
24
probele şi mijloacele de probă pe care le consideră concludente şi utile
cauzei, dacă se constituie parte civilă. Nu se cere a face declaraţie de
participare ca parte vătămată deoarece, se consideră, că prin simpla
depunere a plângerii prealabile persoana vătămată şi-a manifestat şi voinţa
de a participa ca parte vătămată. În ce priveşte indicarea făptuitorului, se
face deosebire după cum plângerea prealabilă se depune la organul de
urmărire penală ori la instanţa de judecată: când este sesizat organul de
urmărire este posibil ca urmărirea penală să se desfăşoare numai în legătură
cu fapta şi în vederea identificării făptuitorului; se impune a se face
precizarea că din moment pe persoana vătămată a sesizat organul de
urmărire penală, acesta este obligat să îndeplinească acte de cercetare
penală în legătură cu fapta şi în vederea identificării făptuitorului, cu
precizarea că termenul de două luni începe a curge de la data când organul
de urmărire penală a comunicat persoanei vătămate cine este făptuitorul şi
dacă persoana vătămată nu face plângere prealabilă procesul penal nu poate
continua.
- forma în care se face plângerea prealabilă, este forma scrisă, însă persoana
vătămată adresându-se organului de urmărire penală, plângerea prealabilă
se poate face şi în formă orală, cu obligaţia pentru organul de urmărire de a
consemna într-un proces-verbal cele sesizate, după care persoana
vătămată semnează.
În legătură cu plângerea prealabilă, ca mod de sesizare al organelor judiciare
penale, pot fi luate în discuţie unele chestiuni speciale în ce priveşte legătura
acestei instituţii a procesului penal, cu alte instituţii de drept procesual penal, şi
anume:
- faţă de reglementarea în vigoare, întrucât în toate cauzele penale la care
legea penală cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi această
plângere se depune la organul de urmărire penală în vederea efectuării
urmăririi penale, rechizitoriul procurorului constituie actul de sesizare al
instanţei judecătoreşti;
- în cazul infracţiunilor pentru care legea penală cere plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, persoana vătămată prin voinţa sa poate influenţa
desfăşurarea procesului penal, în sensul că nu formulează plângere
prealabilă ori şi-o retrage – ca acte unilaterale de voinţă – ori se poate
împăca cu infractorul, ceea ce constituie obstacole în calea desfăşurării
procesului penal, cu excepţiile prevăzute de lege;
- dacă oricare dintre infracţiunile pentru care legea penală cere plângerea
prealabilă a persoanei vătămate este flagrantă şi este constatată ca atare de
către organul de urmărire penală, deşi regula generală este că nu se poate
îndeplini nici un act de către organul de urmărire în lipsa plângerii
prealabile, totuşi în ce priveşte infracţiunile flagrante, legea instituie
25
obligaţia constatării acestor infracţiuni şi întocmirea unui proces-verbal de
constatare de către organul de urmărire penală, chiar în lipsa plângerii
prealabile. În continuare se procedează astfel: dacă pentru infracţiunea
constatată este obligatorie efectuarea urmăririi penale, organul de urmărire
cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă formulează plângerea
prealabilă, şi în caz afirmativ continuă urmărirea penală; mai mult chiar,
dacă plângerea prealabilă este formulată în 24 de ore de la săvârşirea
infracţiunii (momentul comiterii faptei coincide cu momentul cunoaşterii
făptuitorului), se aplică şi procedura urgentă de urmărire şi de judecată.
Dacă persoana vătămată nu face plângere prealabilă, organul de urmărire
penală trimite cauza procurorului pentru a dispune neînceperea urmăririi
penale;
- o ultimă chestiune, priveşte situaţia în care, fie în cursul urmăririi penale,
fie în cursul judecăţii se schimbă încadrarea juridică a faptei, caz în care se
va proceda astfel: atunci când urmărirea penală a început pentru o
infracţiune la care nu se cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar
în temeiul probelor administrate se reţine o altă situaţie de fapt faţă de care
se impune schimbarea încadrării juridice a faptei, şi dacă faţă de noua
încadrare juridică a faptei se cere plângerea prealabilă, urmărirea penală nu
mai poate continua în lipsa plângerii prealabile. De aceea, legea prevede că
organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întrebă dacă
înţelege să facă plângere prealabilă, iar în caz afirmativ, urmărirea penală
continuă. Dacă organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângere, ca
mod general de sesizare al organelor de urmărire, această plângere nu se
transformă în plângere prealabilă ca urmare a schimbării încadrării juridice
a faptei într-o infracţiune pentru care legea penală cere plângerea prealabilă
şi persoana vătămată nu a făcut o astfel de plângere. Dimpotrivă, dacă în
cursul urmăririi penale se schimbă încadrarea juridică a faptei într–o
infracţiune pentru care nu se cere o astfel de plângere, ca urmare a
schimbării încadrării juridice, plângerea prealabilă dobândeşte caracterele
unei plângeri simple, a unei plângeri privită ca mod general de sesizare al
organelor de urmărire penală cu consecinţe procesuale corespunzătoare în
sensul că nu se mai pune problema retragerii plângerii prealabile ori a
împăcării părţilor. În cursul judecăţii se procedează în mod corespunzător,
ca în faza de urmărire penală, deşi art. 286 C.pr. pen. în modificarea adusă
prin Legea nr. 356/2006 nu mai are în vedere şi această ipoteză deşi este
adesea întâlnită în practica judecătorească. Astfel, dacă instanţa a fost
sesizată prin rechizitoriul procurorului cu judecarea unei infracţiuni la care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, însă în urma schimbării
încadrării juridice a faptei, faţă de noua încadrare se cere plângerea
prealabilă, caz în care instanţa de judecată întreabă persoana vătămată dacă
26
înţelege să facă plângere prealabilă, iar în caz afirmativ judecata continuă;
dacă persoana vătămată nu formulează plângerea prealabilă, instanţa
dispune încetarea procesului penal.

4. FAZA DE JUDECATĂ

În toate cauzele penale, faza de judecată este faza procesuală necesară şi


obligatorie, fază ce trebuie parcursă în vederea realizării scopului procesului penal
– tragere la răspundere penală a infractorilor. Actele procesuale şi procedurale ce
formează conţinutul fazei de judecată sunt îndeplinite de către instanţele
judecătoreşti, iar pe de altă parte, numai în faţa instanţei de judecată – ca unic
organ judiciar cu atribuţii jurisdicţionare – procurorul şi părţile pot efectua acte
specifice funcţie de învinuire, respectiv apărare, în condiţii de publicitate,
oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, în raport de care instanţa de judecată
ia o hotărâre prin care rezolvă acţiunea penală şi civilă născută din infracţiune.
Aşa cum se prevede în legea fundamentală, justiţia se realizează prin Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, ceea
ce ne duce la concluzia că celelalte autorităţi publice judiciare cu atribuţii în
cauzele penale – procurorul ca reprezentant al Ministerului Public şi organelor de
cercetare penală – nu pot îndeplini acte procesuale şi procedurale prin care să fie
aplicate sancţiune de drept penal celor ce au comis infracţiuni şi faţă de care s-a
desfăşurat urmărirea penală. După efectuarea urmăririi penale, când procurorul a
dispus trimiterea în judecată, urmează faza de judecată prin care este soluţionat
fondul cauzei, printr-o hotărâre judecătorească – hotărâre judecătorească ce este
singurul act de jurisdicţie în cauzele penale – prin care faţă de cel judecat poate fi
adoptată o soluţie de condamnare; această hotărâre de condamnare este actul
procesual fără de care nu mai operează şi nu mai pot fi invocate cerinţele
prezumţiei de nevinovăţie; în sfârşit, hotărârea de condamnare rămasă definitivă
se pune în executare, atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce priveşte latura
civilă. Dar, instanţa de judecată, în rezolvarea fondului cauzei, poate adopta şi
soluţia de achitare (când acţiunea penală este lipsită de temei) ori de încetare a
procesului penal (când acţiunea penală este lipsită de obiect). Oricare dintre
hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de judecată, după ce au rămas
definitive, fie că sunt de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca o cucerire a procesului penal
modern, în sensul că, pe viitor, nu mai este posibilă o nouă judecată pentru
aceeaşi faptă şi persoană, chiar dacă faptei i s –ar da o altă încadrare juridică.
Aşa cum am vorbit despre obiectul fazei de urmărire penală, tot la fel şi în ce
priveşte faza de judecată se poate spune că are un anume obiectiv, urmăreşte o
anumită finalitate. În primul rând, în cursul judecăţii se verifică – pe baza
27
probelor administrate, în condiţiile unei şedinţe de judecată publice, în mod
nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate – învinuirea ce se aduce
inculpatului, atât în latura penală cât şi în latura civilă. Pentru aceasta sunt
îndeplinite acte de cercetare judecătorească dar au loc şi dezbateri judiciare în
cadrul cărora acuzarea şi apărarea, pun concluzii în faţa instanţei de judecată în
condiţiile a ceea ce se numeşte egalitatea de arme. În al doilea rând, pe baza
probelor administrate şi a concluziilor formulate de procuror şi părţile din proces,
instanţa de judecată rezolvă fondul cauzei prin adoptarea unei soluţii de
condamnare, sau de achitare, ori de încetare a procesului penal şi prin care este
rezolvată, totodată, şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, fie că
este admisă, fie că este respinsă. În al treilea rând, o hotărâre judecătorească – fie
că este pronunţată în primă instanţă sau într –o cale ordinară de atac – poate
cuprinde o eroare judiciară de fapt sau de drept. De aceea, faza de judecată este
organizată pe grade de jurisdicţie, ceea ce dă posibilitatea ca o hotărâre
judecătorească pronunţată la o instanţă judecătorească de un grad inferior să fie
verificată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, ca urmare a promovării unei căi
ordinare de atac, în cadrul unei activităţi de judecată specifică unei căi de atac, la
o instanţă judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior.
De asemenea, este posibil ca în urma parcurgerii căilor ordinare de atac, hotărârea
judecătorească rămasă definitivă să conţină fie o eroare de fapt, fie o eroare de
drept, ceea ce a impus reglementarea căilor extraordinare de atac în vederea
înlăturării unor astfel de erori. Dintre formele de judecată la care am făcut referire
mai sus, numai judecata în primă instanţă este forma de judecată pe care trebuie
să o parcurgă o cauză penală, este obligatorie în orice cauză penală, iar hotărârea
judecătorească poate fi pusă în executare, după ce a rămas definitivă, fără a mai fi
necesară şi judecata în căile de atac, fie şi numai cele ordinare. Judecata în căile
de atac nu este obligatorie, apare ca facultativă şi are loc numai ca urmare a
promovării unei căi de atac sau a mai multor astfel de căi de atac, dintre cele
prevăzute de legea de procedură penală. Dacă se promovează o cale de atac, de
către unul sau mai mulţi dintre titularii prevăzuţi de lege, instanţa ce soluţionează
acea cale de atac, realizează un control judecătoresc asupra hotărârii atacate.
Reţinem că tot la o instanţă judecătorească se realizează controlul judecătoresc
asupra temeiniciei şi legalităţii unei hotărâri judecătoreşti ca urmare a promovării
unei căi de atac. Legea de procedură penală cuprinde norme privitoare la toate
formele de judecată – în primă instanţă şi în căile de atac ordinare -, aceste forme
de judecată constituind grade de jurisdicţie pe care le parcurge o cauză penală. Se
porneşte de la un prim grad de jurisdicţie – judecata în primă instanţă –, grad
obligatoriu a fi parcurs în fiecare cauză penală. Poate fi şi singurul grad de
jurisdicţie dacă nu a fost promovată o cale de atac ordinară împotriva sentinţei
primei instanţe. Parcurgerea unor grade de jurisdicţie superioare este reglementată
prin lege, iar numărul gradelor de jurisdicţie este dat de numărul căilor de atac
28
ordinare prevăzute de lege şi care pot fi folosite, după caz, împotriva hotărârilor
judecătoreşti nedefinitive. De principiu, legea de procedură penală română –
asemenea altor legislaţii – admite două căi ordinare de atac, apelul şi recursul,
ajungându-se la trei grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata în
apel, judecata în recurs; tot legea prevede – în ce priveşte unele hotărâri
judecătoreşti pronunţate în primă instanţă la unele instanţe judecătoreşti – doar
două grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă şi judecata în recurs, apelul
nefiind admis împotriva respectivelor sentinţe.
Faza de judecată, în oricare dintre formele sale, se desfăşoară potrivit unor
principii specifice acestei faze a procesului penal, numite şi reguli de bază ale
judecăţii în cauzele penale. Aceste reguli generale specifice fazei de judecată, sunt
prevăzute în mod expres de legea de procedură penală şi anume:
- judecata se desfăşoară în şedinţa de judecată, ceea ce înseamnă că actele de
judecată se îndeplinesc într-un anume cadru organizatoric, în sensul că la
sediul instanţei judecătoreşti este un spaţiu destinat pentru o astfel de
activitate şi care să permită participarea completului de judecată, a
grefierului, a procurorului şi a părţilor, a apărătorilor părţilor şi
reprezentanţilor acestora, cât şi a persoanelor chemate în interesul cauzei:
martori, experţi, interpreţi. De asemenea, să fie posibil accesul în sala de
şedinţe şi altor persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, pentru a se
realiza publicităţii cerinţele şedinţei de judecată. Existând aceste condiţii,
şedinţa de judecată este declarată deschisă în momentul pătrunderii în sala
de judecată a membrilor completului de judecată, a grefierului şi a
persoanelor mai sus enumerate. Acesta este cadrul organizatoric – din
punct de vedere procedural – în care se desfăşoară şedinţa de judecată, iar
pentru aceasta preşedintele instanţei de judecată urmăreşte dacă sunt
asigurate toate condiţiile, de ordin organizatoric şi procedural, pentru a
începe şedinţa de judecată;
- şedinţa de judecată este publică în sensul că se asigură posibilitatea de a
pătrunde în sala de şedinţă şi asista la efectuarea actelor de judecată şi alte
persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză. Accesul în sală este permis
în limita capacităţii sălii, iar cei pentru care nu sunt locuri în sală nu pot
invoca lipsa de publicitate, după cum nici cei care sunt îndepărtaţi din sală
pe motiv că tulbură buna desfăşurare a şedinţei. Şedinţa de judecată se
desfăşoară potrivit cerinţelor de publicitate atunci când sunt create condiţii
pentru ca persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, să poată asista la
desfăşurarea actelor de judecată, chiar dacă în sala de şedinţă nu există
asemenea persoane. De la regula publicităţii sunt unele excepţii prevăzute
de lege şi anume: în cauzele cu infractori minori şedinţele de judecată nu
sunt publice; de asemenea, în orice cauză penală şedinţa de judecată poate
fi declarată secretă de către membrii completului de judecată în anumite
29
situaţii cum ar fi cazele în care dacă şedinţa de judecată ar fi publică s- ar
aduce atingere unor interese de stat (ar fi judecată o infracţiune de trădare
de patrie prin transmiterea de secrete), sau s-ar aduce atingere moralităţii
publice, ori s-ar aduce atingere demnităţii sau vieţii intime a unei persoane.
Şedinţa de judecată deşi este secretă, pronunţarea hotărârii se face în
şedinţă publică;
- actele de judecată ce se efectuează în cadrul şedinţei de judecată trebuie să
îmbrace forma orală, pentru a putea fi percepute direct, nemijlocit de către
magistraţii judecători, procuror, părţile din proces, apărători, reprezentanţi,
interpret, cât şi de către persoanele ce asistă la şedinţa de judecată deşi nu
au calităţi procesuale în cauză. Deşi s-au desfăşurat în formă orală, actele
îndeplinite se consemnează în acte procedurale scrise, cum ar fi declaraţii
ale părţilor, martorilor, încheieri de şedinţă;
- judecata se desfăşoară potrivit principiului nemijlocirii, în sensul că
magistraţii judecători trebuie să ia cunoştinţă direct, nemijlocit atât de
probele ce sunt administrate cât şi de concluziile acuzării şi apărării. Pentru
aceasta, judecata în şedinţă publică parcurge etapa cercetării judecătoreşti,
în cadrul căreia se administrează, din nou, probele strânse în faza de
urmărire cât şi probe noi, pentru ca aceste probe să fie cunoscute – în
conţinutul lor – de către magistraţii judecători, în primul rând, dar şi de
ceilalţi participanţi la proces. Dar şi concluziile procurorului şi ale părţilor,
în ce privesc fondul cauzei trebuiesc percepute nemijlocit de către
magistraţii judecători şi ceilalţi participanţi la judecată, şi tocmai de aceea
trebuiesc rostite în formă orală. Pentru realizarea cerinţelor principiului
nemijlocirii trebuiesc respectate două reguli: în primul rând unicitatea
completului de judecată ceea ce presupune că instanţa de judecată să
rămână în aceeaşi compunere pe tot parcursul şedinţei de judecată până la
pronunţarea hotărârii; legea română admite modificarea componenţei
instanţei de judecată în etapa cercetării judecătoreşti, dar din moment ce s-a
trecut la dezbaterile judiciare nu mai este posibilă nici o modificare, în lege
prevăzându-se că numai judecătorii în faţa cărora s-au desfăşurat
dezbaterile judiciare pot lua parte la deliberare şi să adopte hotărârea; în al
doilea rând, continuitatea şedinţei de judecată, în sensul că, din moment ce
judecătorii ce formează un complet de judecată au început judecata într-o
cauză dată, trebuie să continue judecata numai în acea cauză până la luarea
hotărârii, fără a mai îndeplini acte de judecată în alte cauze; nici această
regulă nu poate fi respectată încât judecarea unei cauze se face la mai multe
termene, iar judecătorii între timp mai judecă şi în alte cauze penale sau
civile;
- principiul contradictorialităţii este realizabil în cursul judecăţii, în şedinţă,
deoarece actele de jurisdicţie sunt îndeplinite de instanţa de judecată, iar
30
acuzarea şi apărarea se află pe o poziţie procesuală de subordonare faţă de
instanţă, însă legea le recunoaşte aceleaşi modalităţi procesuale pentru a-şi
realiza susţinerile lor. Poziţia procesuală de egalitate între acuzare şi
apărare constituie condiţia esenţială pentru ca actele de judecată să se
efectueze cu respectarea principiului contradictorialităţii. Activitatea de
judecată implică „egalitatea de arme” între acuzare şi apărare, posibilitatea
de a prezenta instanţei – în condiţii de contradictorialitate – temeiurile de
fapt şi drept ale acuzării, respectiv, apărării. În acest sens, participanţii la
judecată care susţin acuzarea, cât şi cei ce susţin apărarea, au dreptul să
participe la şedinţa de judecată şi în cadrul şedinţei au dreptul să facă
cereri, să ridice excepţii, să pună concluzii, iar împotriva hotărârii
judecătoreşti pronunţate, au dreptul să uzeze de căile de atac prevăzute de
lege. Pentru desfăşurarea în condiţii de contradictorialitate a actelor de
judecată, fireşte că este obligatoriu ca subiecţii activi şi subiecţii pasivi ai
exerciţiului acţiunilor penală şi civilă să participe la judecată, altfel poate fi
vorba de o contradictorialitate restrânsă sau chiar o lipsă de
contradictorialitate (i se mai zice contradictorialitate tacită) când unii sau
chiar toţi subiecţii acţiunilor penale şi civile, de lipsesc la judecată. Lipsa
de contradictorialitate este complinită de către instanţa de judecată care
trebuie să dea dovadă de rol activ la judecarea cauzei, în sensul de a lua în
seamă, din oficiu, atât considerentele se pot susţine acuzarea cât şi pe cele
care pot susţine apărarea.
Activitatea de judecată, în oricare dintre formele sale – judecată în primă
instanţă, judecată în apel, judecată în recurs, cât şi în ce priveşte căile
extraordinare de atac – parcurge trei stadii procesuale şi anume: stadiul pregătirii
şedinţei de judecată, stadiul şedinţei de judecată şi stadiul deliberării şi adoptării
hotărârii judecătoreşti. Pentru fiecare stadiu procesual legea de procedură penală
cuprinde anumite dispoziţii generale aplicabile în toate formele de judecată şi
anume:
- dispoziţiile generale privind măsurile de pregătire a şedinţei de judecată
privesc: fixarea termenului de judecată, citarea părţilor şi a celorlalte
persoane chemate în interesul cauzei pentru a putea participa la şedinţa de
judecată, asigurarea asistenţei juridice obligatorii în situaţia în care partea
nu şi-a ales un apărător, întocmirea şi afişarea listei privitoare la cauzele ce
se judecată la termenului fixat, verificarea îndeplinirii măsurilor
pregătitoare.
- dispoziţiile generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată privesc:
conducerea şedinţei de judecată şi asigurarea ordinii şi solemnităţii acesteia
sunt atribuite ale preşedintelui instanţei de judecată (ale completului format
din judecători), fără a putea îndeplini acte ce sunt de competenţe
completului de judecată, adică cele ce vizează judecarea şi soluţionarea
31
cauzei; preşedintele completului de judecată declară deschisă şedinţa şi
verifică dacă procedura de citare a fost îndeplinită; când în timpul
desfăşurării şedinţei de judecată se comite o infracţiune, (se numeşte
infracţiune de audienţă) aceasta fiind flagrantă, se constată de preşedintele
completului de judecată prin încheierea unui proces-verbal de constatare,
fiind posibilă ca făptuitorul – ca învinuit – să fie arestat, dar această măsură
este un atribut doar al completului de judecată. Sunt anumite chestiuni
privind judecata care se verifică nu de către preşedintele completului de
judecată, ci constituie atribuţii ale instanţei de judecată (completului de
judecată) cum ar fi: verificarea actului de sesizare a instanţei, verificări
privind măsurile preventive, rezolvarea chestiunilor incidente (aduse în
discuţia instanţei pe cale de excepţie), suspendarea judecăţii când inculpatul
suferă de o boală gravă, faţă de care nu poate participa la judecată şi în
final, închiderea şedinţei de judecată.
Parcurgerea acestor stadii procesuale este evidenţiată într–un proces verbal de
constatare a actelor de judecată îndeplinite cât şi a hotărârilor luate de instanţă, în
cursul judecăţii, şi care este întocmit de grefierul de şedinţă, fiind numit încheiere
de şedinţă.
- dispoziţii generale privind deliberarea şi adaptarea hotărârii: asupra
chestiunilor ce privesc desfăşurarea judecăţii (rezolvarea cererilor de orice
fel formulate de procuror ori părţi, rezolvarea excepţiilor ridicate, amânarea
judecăţii pentru un nou termen), sau care privesc fondul cauzei. Când
instanţa de judecată este formată cu un singur judecător acesta chibzuieşte
în vederea adoptării unei hotărâri. Când instanţa este formată din doi sau
mai mulţi judecători, aceştia deliberează, deliberarea are loc în secret,
fiecare dintre judecători având un singur vot, şi voturile fiecăruia dintre
judecători sunt egale. Hotărârea se poate lua cu unanimitate de voturi. Dacă
nu se realizează unanimitatea, distingem după cum instanţa de judecată este
formată din doi judecători sau un număr impar: când sunt doi judecători, se
formează un complet de divergenţă, în sensul că pe lângă cei doi judecători
mai este desemnat un al treilea judecător, care nu va lua parte direct la
deliberare ci se reiau dezbaterile judiciare deoarece se pot pronunţa numai
judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile judiciare; când instanţa de
judecată este format dintr-un număr impar de judecători, hotărârea se poate
lua cu majoritatea de voturi, dacă nu se obţine unanimitate. Chiar şi în
această situaţie, este posibil ca în urma deliberării să rezulte mai mult decât
două păreri (se pot exprima trei păreri în privinţa cuantumului pedepsei
închisorii, 1 an, 2 ani, 4 ani nu şi în ce priveşte existenţa sau inexistenţa
faptei, săvârşirea sau nu a faptei de către inculpat), caz în care judecătorul
care opinează pentru soluţia cea mai severă, trebuie să se alăture celei mai
apropiate de părerea sa. Rezultatul deliberării sau rezolvarea dată de
32
judecătorul unic sau de către membrii completului de judecată în urma
deliberării se consemnează într-un act procedural numit minuta, ce trebuie
semnată, personal, de către fiecare dintre judecătorii ce au luat parte la
deliberare şi care să fie aceeaşi cu cei în faţa cărora s-au desfăşurat
dezbaterile judiciare. Dacă la deliberare iau parte alţi judecători decât cei
din faţa cărora au avut loc dezbaterile judiciare, au fost încălcate
dispoziţiile legale privind compunerea instanţei de judecată, iar hotărârea
pronunţată este lovită de nulitate absolută. Lipsa unei semnături atrage
nulitatea absolută; la fel şi atunci când pentru un judecător ar semna
preşedintele completului de judecată sau chiar preşedintele instanţei
judecătoreşti. După ce s-a întocmit minuta aceasta este pronunţată în
şedinţă publică (nu este vorba de o şedinţă de judecată publică). În raport
de formele de judecată pe care le-a parcurs o cauză penală – judecată în
primă instanţă, judecată în apel, judecată în recurs indiferent de instanţa de
judecată unde a avut loc – hotărârile judecătoreşti sunt de mai multe feluri:
sentinţele sunt hotărârile pronunţate la soluţionarea cauzei în fond la prima
instanţă, (sentinţa prin care se adoptă soluţia de condamnare, de achitare
sau deîncetare a procesului penal); dar tot sentinţe se numesc şi hotărârile
primei instanţe de judecată prin care aceasta se dezinvesteşte fără a
soluţiona fondul (sentinţa de restituire a cauzei la procuror în vederea
refacerii urmăririi penale); deciziile sunt hotărâri prin care instanţa de
judecată se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul
legii; încheierile sunt hotărâri adoptate de instanţele de judecată în cursul
judecăţii, fie că este vorba de judecata în primă instanţă, în apel ori în
recurs asupra unor chestiuni ce privesc desfăşurarea activităţilor de
judecată.
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ este, după cum arăta anterior, primul
grad de jurisdicţie, ca formă de judecată obligatorie, şi pe care trebuie să o
parcurgă orice cauză penală în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au
comis infracţiuni. Judecata în primă instanţă mai este numită „judecată în fond”.
În ce priveşte obiectul judecăţii în primă instanţă legea de procedură limitează
această formă de judecată, în primul rând la fapta şi persoana în legătură cu care
s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul procurorului; în al doilea rând,
judecata în primă instanţă se mărgineşte şi la fapta şi persoana în privinţa cărora,
în cursul judecăţii în primă instanţă, s-a dispus extinderea procesului penal. Pe de
altă parte, judecata în primă instanţă priveşte, în aceeaşi măsură, atât latura penală
a cauzei cât şi latura civilă atunci când în cadrul procesului penal este exercitată şi
acţiunea civilă prin alăturarea acestuia la acţiunea penală. De asemenea, prima
instanţă trebuie să se pronunţe în legătură cu încadrarea juridică a faptei faţă de
cea dată de procuror prin rechizitoriul de trimitere în judecată, sau instanţa de
judecată poate reveni asupra încadrării juridice a faptei pe care a făcut-o anterior.
33
La judecata în primă instanţă în ce priveşte măsurile premergătoare pentru
desfăşurarea şedinţei de judecată, pe lângă dispoziţiile generale pe care le-am
examinat, mai sunt avute în vedere:
- dispoziţiile privitoare la citarea inculpatului, în sensul că acestuia, citaţia i
se înmânează cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată
indiferent dacă inculpatul este în libertate ori faţă de acesta a fost luată
măsura arestării preventive.
- dacă inculpatul este trimis în judecată, prin rechizitoriul procurorului, în
stare de arest, preşedintele instanţei judecătoreşti, fixează termenul care
poate fi mai mare de 48 de ore de la primirea dosarului, pentru a se verifica
de către completul de judecată nu de către un singur judecător, în camera de
consiliu, temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive. De reţinut,
este o verificare care se face la un termen anterior judecării cauzei în
şedinţa publică. În intervalul de 48 de ore, arătat mai sus, inculpatului
arestat i se comunică, o dată cu citaţia, şi copia a actului de sesizare a
instanţei.
- dacă persoana vătămată nu a făcut în cursul urmăririi penale, declaraţia de
participare ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă, se citează şi
persoana vătămată pentru ca instanţa de judecată să-i arate că are dreptul să
participe la judecată ca parte vătămată ori să se constituie parte civilă şi să
o întrebe dacă înţelege a face o declaraţie în acest sens.
Şedinţa de judecată la judecata în fond (la judecata în primă instanţă) se
desfăşoară potrivit regulilor generale de publicitate, oralitate, nemijlocire şi
contradictorialitate, instanţa de judecată fiind legal compusă şi constituită cu
grefier. Dacă legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată,
şedinţa nu se poate desfăşura în lipsa acestuia, la fel şi a inculpatului arestat. În ce
priveşte celelalte părţi, inclusiv faţă de inculpatul ce nu este arestat, se verifică
dacă faţă de acestea procedura de citare a fost legal îndeplinită, atunci când sunt
lipsă la şedinţa de judecată. Apărătorii părţilor nu se citează, dar instanţa verifică
prezenţa acestora, cu menţiunea că dacă asistenţa juridică a uneia dintre părţi este
obligatorie, judecata nu poate avea loc în lipsa apărătorului. În mod
corespunzător, făcându-se apelul martorilor, experţilor ori interpreţilor, se verifică
îndeplinirea procedurii de citare faţă de aceştia. Instanţa verifică din oficiu
regularitatea actului de sesizare şi verifică, totodată, din oficiu, temeinicia şi
legalitatea măsurii preventive a arestării inculpatului, verificarea făcându-se
periodic şi la intervale de cel mult 60 de zile. Aceste verificări, în cadrul şedinţei
de judecată sunt făcute în toate cauzele şi indiferent de instanţa judecătorească la
care are loc judecata în fond. Dacă instanţa de judecată nu realizează verificarea
temeiniciei şi legalităţii arestării preventive a inculpatului mai înainte de expirarea

34
celor 60 de zile, sancţiunea procesuală este cea a încetării de drept a măsurii
arestării preventive.
Dacă în urma verificărilor efectuate de instanţa de judecată se constată că
şedinţa de judecată poate continua, cauza fiind în stare de judecată se trece la
cercetarea judecătorească, în cadrul căreia se administrează probele necesare
lămuririi cauzei sub toate aspectele, atât în ce priveşte acuzarea cât şi apărarea, în
latura penală şi în latura civilă ori cheltuielile judiciare. Este o activitate cu
caracter procesual în cadrul căreia se administrează probe, deci se efectuează acte
de cercetare, dar care sunt îndeplinite de instanţa de judecată şi de aceea se şi
numeşte cercetare judecătorească. Actele de cercetare judecătorească sunt o
cerinţă a principiului nemijlocirii, în sensul că probele sunt percepute direct,
nemijlocit de magistraţii judecători ce formează completul de judecată, dar şi de
procuror, părţile din proces, apărătorii şi reprezentanţii părţilor, precum şi
persoanele ce asistă la şedinţa de judecată fără a avea calităţi procesuale în cauză.
Spre deosebire de actele de cercetare penală pentru care legea nu prevede o ordine
la efectuarea acestora, actele de cercetare judecătorească trebuiesc îndeplinite în
ordinea prevăzută de lege. Este posibilă o schimbare a acestei ordini, dacă
instanţa consideră necesar, în interesul cauzei, dar numai după ascultarea
inculpatului când este prezent la şedinţa de judecată.
Ordinea cercetării judecătoreşti este următoarea:
- citirea actului de sesizare a instanţei, adică a rechizitoriului. Preşedintele
completului de judecată dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o
prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care preşedintele
completului de judecată îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i
se aduce.
- ascultarea inculpatului, care trebuie efectuată cu respectarea tuturor
dispoziţiilor legii, deşi acesta a mai fost ascultat în faza de urmărire penală,
în sensul că inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care
a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în
mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului de judecată, de către
procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă
civilmente, de ceilalţi coinculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face. Inculpatul poate fi reascultat, de către instanţa de judecată
la acelaşi termen de judecată sau la termene ulterioare, ori de câte este
necesar;
- ascultarea coinculpaţilor, fiecare fiind ascultat în prezenţa celorlalţi
inculpaţi; când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune
ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă, dar după
ce au fost ascultaţi separat, toţi coinculpaţii sunt introduşi în sala de şedinţă
şi în mod obligatoriu declaraţiile luate separat se citesc şi celorlalţi

35
coinculpaţi, cu posibilitatea ca inculpatul ascultat separat de ceilalţi
coinculpaţi să fie ascultat din nou, în prezenţa acestora;
- ascultarea celorlalte părţi – partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente, dacă s-au dobândit aceste calităţi procesuale.
- ascultarea martorilor;
- ascultarea experţilor pentru a da lămuriri suplimentare faţă de raportul de
expertiză depus la dosar (supliment de expertiză), cât şi a interpreţilor
pentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care le-au făcut cu ocazia
îndeplinirii unor acte;
- prezentarea mijloacelor materiale de probă;
- instanţa poate efectua o cercetare la faţa locului, o reconstituire, iar cu
ocazia cercetării locale poate efectua o percheziţie domiciliară;

Procurorul şi oricare dintre părţile care participă la şedinţa de judecată sunt


întrebate de către preşedintele completului de judecată dacă cer administrarea de
probe noi, adică a unor probe ce nu au fost administrate în faza de urmărire
penală. Instanţa, dacă admite cererile formulate, continuă cercetarea
judecătorească şi administrează şi aceste probe. Legea admite ca procurorul şi
părţile să ceară administrarea de probe noi şi după începerea cercetării
judecătoreşti, depăşirea acestui moment procesual nu duce la decăderea din
dreptul de a mai cere administrarea de noi probe, şi acesta se poate face până la
terminarea cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune, oricând în cursul
cercetării judecătoreşti, din oficiu, administrarea de noi probe, bineînţeles
aducând aceasta chestiune în discuţia contradictorie a procurorului şi a părţilor.
Actele de cercetare judecătorească pot fi îndeplinite la un singur termen de
judecată sau la mai multe termene de judecată. După ce au fost administrate toate
probele admise, preşedintele instanţei de judecată întreabă pe procuror şi părţile
din proces dacă mai au de formulat cereri de probe noi. Dacă sunt astfel de cereri
şi au fost admise de instanţă, se continuă cercetarea judecătorească; iar dacă nu s-
au formulat cereri de probe noi sau au fost respinse de instanţă şi nici instanţa de
judecată, din oficiu, nu a apreciat ca necesare şi alte probe, preşedintele instanţei
de judecată declară terminată cercetarea judecătorească. După cercetarea
judecătorească, la judecata în primă instanţă, urmează dezbaterile judiciare.
Dezbaterile judiciare constituie momentul procesual ce se caracterizează prin
aceea că acuzarea şi apărarea prezintă în faţa magistraţilor judecători ce formează
completul de judecată, concluziile cu privire la fondul cauzei şi cu privire la
rezolvarea pe care o solicită instanţei, în ce priveşte acţiunea penală şi acţiunea
civilă. A pune concluzii asupra fondului înseamnă a se referi la existenţa sau
inexistenţa faptei, dacă această faptă a fost comisă ori nu de către inculpat, acesta
a acţionat ori nu cu forma de vinovăţie cerută de lege, încadrarea juridică a faptei,
referiri la sancţiunea ce ar urma să se aplice etc; iar în latura civilă, dacă sunt ori
36
nu îndeplinite condiţiile răspunderii civile etc. Aceste concluzii îmbracă
obligatoriu forma orală şi trebuie să privească atât chestiuni de fapt cât şi
chestiuni de drept. Legea prevede şi posibilitatea depunerii unor concluzii scrise,
dar numai după ce s-au încheiat dezbaterile orale, după ce procurorul şi părţile
(personal sau prin apărători) au formulat oral concluziile lor. Şi în ce priveşte
dezbaterile judiciare, legea prevede o anumită ordine, în a se da cuvântul şi
anume, mai întâi are cuvântul acuzarea, apoi apărarea şi anume: procurorul,
partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. Este
posibil a se da cuvântul şi în replică participantului ce a avut cuvântul mai la
început pentru a prezenta propriile considerente la susţinerea unui participant ce a
avut cuvântul mai la urmă. În ce îl priveşte pe inculpat, dar şi pe celelalte părţi,
acestea pot pune concluzii personal sau prin apărătorul ce le acordă asistenţă
juridică. Mai înainte de a fi încheiate dezbaterile judiciare – după ce procurorul şi
părţile şi-au prezentat, în formă orală, concluziile lor şi după ce s-a dat, eventual,
cuvântul în replică – preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt
inculpatului personal, cu care ocazie inculpatul are posibilitatea să aducă în
discuţie orice chestiuni de fapt sau de drept, unele poate prima dată. După ce şi
inculpatul a avut personal ultimul cuvânt, preşedintele instanţei de judecată
declară dezbaterile judiciare încheiate, şi prin aceasta şi şedinţa de judecată se
încheie. După ce dezbaterile judiciare s-au încheiat, procurorul şi oricare dintre
părţile din proces pot depune concluzii scrise la dosarul cauzei, spre a fi
consultate de membrii completului de judecată şi a fi luate în consideraţie cu
ocazia deliberării.
După ce dezbaterile judiciare au fost încheiate, a luat sfârşit şi şedinţa de
judecată, se trece la un alt moment procesual ce nu se mai desfăşoară în cadrul
şedinţei de judecată, anume deliberarea şi adoptarea hotărârii asupra fondului de
către magistraţii judecători ce formează completul de judecată.
Mai înainte de a examina chestiunile privitoare la deliberare, adoptarea
hotărârii şi pronunţarea acesteia, se impune a prezenta unele dispoziţii ale legii de
procedură penală prin care sunt reglementate anumite situaţii juridice care se pot
ivi în cursul judecăţii. Astfel, sunt avute în vedere, în raport de dispoziţiile legii,
următoarele situaţii:
- restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Se are în
vedere situaţia în care, în cursul urmăririi penale, nu au fost respectate
dispoziţiile legale privind competenţa după materie ori calitatea persoanei,
în sensul că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de urmărire
necompetent. Este ştiut că dispoziţiile legale privind competenţa după
materie ori după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiune nulităţii
absolute, chiar dacă aceste încălcări au avut loc în faza de urmărire penală,
consecinţa procesuală fiind aceea că actele de urmărire efectuate de organul
judiciar necompetent sunt desfiinţate şi urmează a fi îndeplinite de organul
37
de urmărire competent. Într–adevăr, dacă această încălcare se constată până
la terminarea urmăririi penale, procurorul trimite cauza organului de
urmărire penală competent. Dacă însă această încălcare se constată în
cursul judecăţii în primă instanţă – nu mai înainte de a se termina
cercetarea judecătorească, adică în cursul cercetării judecătoreşti – de
asemenea cauza se restituie organului competent a efectua urmărirea
penală. Dacă s-a determinat cercetarea judecătorească şi după ce s –a trecut
la dezbaterile judiciare s-a constat că urmărirea penală a fost efectuată de
un organ de urmărire necompetent, după materie ori calitatea persoanei,
cauza nu se mai restituie la procuror pentru refacerea urmăririi, deoarece se
consideră că efectuarea tuturor actelor de cercetare judecătorească în faţa
primei instanţe de judecată acoperă orice încălcări de ordin procedural din
faza de urmărire penală inclusiv cele privitoare la competenţa după materie
şi calitatea persoanei. Prin Legea nr. 356/2006 a fost completat art. 332
C.pr. pen. Şi s-a schimbat chiar denumirea însemnării marginale din
„Cercetarea penală efectuată de un organ necompetent”, în „Restituirea
pentru refacerea urmăririi penale”, iar în categoria dispoziţiilor ce au fost
încălcate în faza de urmărire penală, pe lângă cele privind „competenţa
după materie şi după calitatea persoanei” au fost incluse şi cele privind
sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea
acestuia de către apărător. Potrivit reglementării în vigoare, constatarea
acestor încălcări poate avea loc nu numai în cursul cercetării judecătoreşti
pentru a se dispune restituirea ei pe întreaga desfăşurare a judecăţii în primă
instanţă pentru a se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmăririi penale. Ca urmare a restituirii cauzei la procuror, se reia
urmărirea penală, fiind efectuată de către organul de urmărire penală
competent, iar procesul penal se desfăşoară în continuare, potrivit regulilor
obişnuite. Restituirea cauzei la procuror se dispune printr-o sentinţă de
dezinvestire.
- schimbarea încadrării juridice a faptei în cursul judecăţii în primă instanţă
poate avea loc atunci când magistraţii judecători ce formează completul de
judecată apreciază că alta trebuie să fie încadrarea juridică a faptei decât
cea dată prin actul de sesizare a instanţei (rechizitoriu); sau instanţa de
judecată revine asupra încadrării juridice făcută anterior. Distingem două
situaţii: se procedează la schimbarea încadrării juridice a faptei în cazul în
care situaţia de fapt rămâne aceeaşi, nu au apărut fapte şi împrejurări noi
care să aibă o altă semnificaţie juridică în raport cu legea penală; a doua
situaţie priveşte cazul în care în cursul judecăţii în primă instanţă, pe baza
probelor administrate, se reţin şi alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni
ce este judecată, (infracţiune continuată sau complexă) ori se reţine că la
comiterea faptei au mai participat şi alte persoane, ceea ce atrage o altă
38
încadrare juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă. În aceste ultime
cazuri mai întâi urmează a fi aplicate dispoziţiile procedurale privitoare la
extinderea acţiunii penale la noi acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni sau
extinderea procesului penal pentru noi fapte ori noi persoane, iar apoi să se
procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei.

Chestiunea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea, cât şi cea a


schimbării încadrării juridice a faptei sunt supuse, de către instanţa din oficiu sau
la cererea procurorului ori a părţilor, dezbaterii contradictorii a participanţilor la
judecata în primă instanţă, şi în raport de concluziile acestora instanţa de judecată
hotărăşte:
- extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă are loc atunci când faţă de
fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin
rechizitoriu, instanţa de judecată constată, pe baza probelor administrate în
etapa cercetării judecătoreşti, existenţa şi a altor acte materiale ce fac parte
din conţinutul infracţiunii judecate sau că la infracţiunea pentru care este
judecat inculpatul au mai participat şi alte persoane, sau că inculpatul a mai
comis şi cu altă infracţiune ce are legătură cu cea pentru care este judecat.
- în ce priveşte extinderea acţiunii penale şi cu privire la alte acte materiale
ale aceleiaşi infracţiuni, instanţa de judecată dispune extinderea, urmând a
fi judecate toate actele materiale ale aceleiaşi infracţiuni, cu posibilitatea de
a se da faptei o altă încadrare juridică.
- pentru a se extinde procesul penal la noi fapte şi noi persoane se
procedează astfel: procurorul participând la judecarea cauzei, numai acesta
are dreptul să ceară extinderea şi dacă instanţa admite cererea procurorului,
dispune extinderea, după care dacă procurorul pune în mişcare acţiunea
penală pentru noile fapte şi persoane, instanţa poate proceda şi la judecarea
noilor fapte şi persoane, alături de faptele şi persoanele trimise în judecată
prin rechizitoriul procurorului. Chestiunea extinderii procesului penal la noi
acte, fapte şi persoane se pune în discuţia contradictorie a procurorului şi a
părţilor, în raport de concluziile acestora instanţa urmând a hotărî.

În urma deliberării, magistraţii judecători ce au format instanţa de judecată,


adoptă o hotărâre judecătorească asupra fondului care se numeşte sentinţă.
Printr-o astfel de şedinţă a primei instanţe pot fi adoptate următoarele soluţii
asupra fondului cauzei: condamnare, achitare, încetarea procesului penal (în ce
priveşte acţiunea penală) respectiv admiterea sau respingerea acţiunii civile ce a
fost alăturată acţiunii penale, în procesul penal. Condiţiile care se cer pentru a se
adopta oricare dintre aceste soluţii le-am examinat cu ocazia examinării acţiunilor
penală şi civilă. Sentinţa penală prezintă o importanţă deosebită în desfăşurarea
procesului penal, încât legea impune anumite cerinţe în ce priveşte conţinutul
39
acesteia. În partea introductivă a sentinţei (numită în practica judecătorească
practicarea hotărârii) se arată instanţa judecătorească unde s-a desfăşurat judecata
în primă instanţă, magistraţii judecători ce au format completul de judecată (adică
instanţa de judecată), procurorul ce a participat la judecată, grefierul de şedinţă,
cu menţiunea dacă şedinţa de judecată a fost publică sau nu, părţile care au
participat la şedinţa de judecată, apărătorii ori reprezentanţii acestora, părţile lipsă
şi dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită. În partea a doua a sentinţei,
expunerea (considerentele) se arată fapta pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată, încadrarea juridică dată prin actul de sesizare, fapta ce este reţinută de
instanţa de judecată în temeiul probelor administrate, făcându-se o analiză şi o
sinteză a acestora, probe ce nu pot conduce la aflarea adevărului şi deci sunt
înlăturate, iar în cazul soluţiei de condamnare se arată încadrarea juridică a faptei,
fiind făcută şi examinarea în drept, motivarea încadrarii juridică a faptei,
motivarea soluţiei dată în latura civilă. Partea a treia a sentinţei, dispozitivul
cuprinde rezolvarea dată în cauză, condamnarea, achitarea sau încetarea
procesului penal şi trebuie să fie identică cu minuta. Hotărârea este semnată de
membrii completului de judecată ce au adoptat-o . Părţilor care au lipsit atât de la
judecată cât şi de la pronunţare li se comunică o copie de pe dispozitivul sentinţei.
Ca orice hotărâre judecătorească asupra fondului şi sentinţa penală produce
anumite efecte, aceste efecte fiind diferite după cum sentinţa este nedifinitivă sau
definitivă. Sentinţa penală nedefinitivă, adică imediat ce a fost pronunţată,
produce următoarele efecte:
- dezinvesteşte prima instanţă de judecată de judecarea cauzei, în sensul că
din moment ce instanţa s-a pronunţat, în şedinţă publică, soluţia adoptată şi
consemnată în minută, magistraţii judecători ce au format completul de
judecată, nu mai pot îndeplini nici un act de judecată în respectiva cauză,
iar actele îndeplinite anterior deliberării cât şi cu ocazia deliberării nu pot fi
modificate ori înlocuite cu alte acte întocmite ulterior.
- începe să curgă termenul de apel sau de recurs, după caz, fie de la
pronunţarea sentinţei, fie de la comunicarea dispozitivului acesteia.
- pe toată durata termenului de apel sau de recurs, sentinţa nu se pune în
executare deoarece curgerea termenului de apel sau de recurs suspendă
executarea sentinţei faţă de toate părţile din proces, iar dacă s-a declarat
apel sau recurs, executarea se suspendă până la soluţionarea căii de atac
declarate. Sunt totuşi unele dispoziţii din sentinţa penală nedefinitivă care
se pun totuşi în executare, în cazurile anume prevăzute de lege, cum ar fi:
dispoziţiile din sentinţa penală privitoare la măsurile preventive sunt
executorii, fie că sunt luate fie că sunt revocate; de asemenea, dispoziţiile
din sentinţele privitoare la luarea (nu şi revocarea) măsurilor asigurării.

40
Dacă sentinţa asupra fondului este definitivă, ea este executorie în toate
dispoziţiile sale şi se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul că după
pronunţarea şi rămânerea ei definitivă nu mai este posibilă o nouă judecată pentru
aceeaşi faptă şi persoană, chiar dacă fapte i s-ar da o altă încadrare juridică.

5. CĂILE DE ATAC ORDINARE

Căile de atac ordinare – asemenea tuturor căilor de atac ce sunt prevăzute de


lege – sunt modalităţi procesuale prin care participanţii la judecata în primă
instanţă – procurorul ca reprezentant al Ministerului Public, precum şi părţile din
proces – promovează controlul judecătoresc la o instanţă judecătorească de
aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior celei ce a pronunţat
hotărârea atacată, cu privire la sentinţa primei instanţe, sentinţă pe care o
consideră netemeinică şi nelegală; controlul judecătoresc fiind realizat tot la o
instanţă judecătorească în cadrul unei proceduri jurisdicţionale ce face parte din
procesul penal început în legătură cu fapta şi persoana cu privire s-a pronunţat
sentinţa; ca urmare a controlului judecătoresc efectuat la instanţa judecătorească
de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior, sentinţa poate fi
menţinută ca fiind temeinică şi legală, ori desfiinţată deoarece conţine erori de
fapt sau de drept şi este înlocuită cu o altă rezolvare a fondului, de data aceasta,
rezolvarea fiind a instanţei de control judecătoresc. De aceea căile de atac în
general – apar ca remedii procesuale în privinţa unor acte procesuale şi
procedurale ce conţin erori de fapt sau de drept.
Remediile procesuale prevăzute de lege în privinţa hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în primă instanţă, sunt, potrivit legii de procedură române, apelul şi
recursul, proiectul noului cod de procedură penală cuprinde dispoziţii doar cu
privire la apel, nu şi la recurs, încât nu mai examinăm şi recursul.
Apelul este calea de atac ordinară în cadrul căreia – la instanţa superioară – se
realizează o examinare a cauzei în fond, o examinare din nou a fondului dar la
instanţa superioară celei ce adoptata hotărârea apelată. La instanţa de apel sunt
examinate toate aspectele cauzei, atât cele de fapt cât şi cele de drept, sunt
administrate probe noi sau se poate proceda la administrarea din nou a probelor de
la primă instanţă şi se poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere
de prima instanţă, în sensul că se dă o nouă apreciere probelor să se schimbe
încadrarea juridică a faptei, să se adopte o altă rezolvare a acţiunii penale sau a
acţiunii civile. De aceea, apelul este considerat ca o cale de atac de reformare,
deoarece hotărârea primei instanţe este înlocuită cu hotărârea instanţei de apel.

41
Recursul este o a doua cale de atac ordinară prin care se efectuează un control
judecătoresc asupra hotărârii instanţei de apel, ca urmare a judecării apelului, în
ce priveşte chestiunile de drept, a modului cum acestea au fost soluţionate de
instanţa de apel. În recurs se face o examinare a cauzei preponderent în drept de
unde şi caracterul acesteia de cale de atac preponderent de reformare. Potrivit
reglementării în vigoare, nu toate sentinţele pronunţate de prima instanţă sunt
supuse apelului, unele dintre acestea fiind supuse numai recursului, ceea ce
înseamnă că în astfel de cauze nu se parcurg trei grade de jurisdicţie ci numai
două grade de jurisdicţie. Ca urmare, recursul nu mai este o cale ordinară de atac
ce priveşte doar chestiunile de drept ci prezintă şi caracterele apelului în sensul că
instanţa de control judiciar are în vedere atât aspectele de temeinicie cât şi pe cele
de legalitate a hotărârii atacate.
5.1. Apelul
Sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti pronunţate la judecata în primă
instanţă, anume sentinţele şi încheierile. În ce priveşte sentinţele, acestea sunt de
două feluri: sentinţe asupra fondului şi sentinţe de dezinvestire, prin care nu este
soluţionat fondul cauzei. Această împărţire a sentinţelor primei instanţe prezintă
interes în ce priveşte apelul, în sensul că numai sentinţele asupra fondului pot fi
supuse apelului, nu şi sentinţele prin care prima instanţă se dezinvesteşte (cum ar
fi cele de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale). În ce
priveşte sentinţele prin care primă instanţă soluţionează fondul cauzei, numai
unele dintre acestea sunt supuse apelului, în sensul că sunt supuse apelului
sentinţele pronunţate la unele instanţe judecătoreşti, iar cele pronunţate la alte
instanţe judecătoreşti – anume arătate de lege – nu sunt supuse apelului ci numai
recursului, în această ultimă situaţie recursul constituind singura cale ordinară de
atac.
Sunt supuse apelului sentinţele pronunţate în primă instanţă la judecătorie în
toate cauzele ce sunt de competenţa acestei instanţe judecătoreşti, cu o singură
excepţie: sentinţele pronunţate la judecătorie în privinţa unor infracţiuni pentru
care legea penală cere plângerea prealabilă; sentinţele pronunţate la tribunalul
militar sunt supuse apelului cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile contra
ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani, pentru aceste sentinţe legea prevede calea ordinară de atac a
recursului. În ce priveşte sentinţele pronunţate la tribunal (instanţă la nivelul
judeţului) şi la tribunalul militar teritorial, în toate cauzele pe care le-a judecat în
primă instanţă, sunt supuse apelului fără nici o excepţie. Sentinţele pronunţate la
curţile de apel, în toate cauzele pe care le-a judecat în primă instanţă, nu sunt
supuse apelului ci sunt supuse numai recursului. De asemenea, sentinţele
pronunţate la secţia penală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în toate cauzele
pe care le judecă în primă instanţă, nu sunt supuse apelului ci numai recursului.
Încheierile pronunţate de prima instanţă în cursul judecăţii, indiferent de instanţa
42
judecătorească unde au fost pronunţate, întrucât privesc aspecte referitoare la
desfăşurarea activităţii de judecată, sunt premergătoare sentinţei şi fac corp
comun cu sentinţa, încât legea prevede că încheierile se atacă, cu apel, odată cu
fondul, odată cu sentinţa asupra fondului. Sau altfel spus, apelul declarat
împotriva sentinţei este făcut şi împotriva încheierilor. Sunt unele încheieri
pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă, ce nu sunt supuse apelului, ci
sunt supuse unui recurs separat, recurs ce se judecă separat şi mai înainte de a se
pronunţa sentinţa: anume încheierile ce privesc luarea, revocarea, înlocuirea,
încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea
de drept a arestării preventive.
Titularii dreptului de apel sunt, în primul rând, participanţi la judecata în primă
instanţă şi anume procurorul şi părţile:
- procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; în ce priveşte latura
penală a cauzei, apelul procurorului nu cunoaşte vreo limitare, putând fi
făcut în favoarea ori în defavoarea inculpatului, în legătură cu încadrarea
juridică a faptei, individualizarea pedepsei etc. În ce priveşte latura civilă a
cauzei, apelul procurorului este condiţionat de apelul declarat de partea
civilă. În mod inadecvat prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut că „apelul
procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului
formulat de partea civilă”, în realitate apelul procurorului este condiţionat
de apelul formulat de partea civilă. Nu este limitat procurorul în demersul
său procesual atunci când în apelul declarat priveşte situaţiile în care
acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu; inculpatul, în ce priveşte latura
penală şi latura civilă a cauzei. Legea dă posibilitatea inculpatului faţă de
care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, să facă apel
împotriva acestor sentinţe, în ce priveşte temeiul achitării sau al încetării
procesului penal (de exemplu, a fost achitat pe motiv că a comis fapta în
legitimă apărare, dar îi este mai favorabil alt motiv de achitare, cum că
fapta nu există, ori nu inculpatul a comis fapta, ceea ce îi este mai favorabil
în latura civilă – acţiunea civilă se respinge obligatoriu în caz de achitare pe
motiv că fapta nu există ori nu a fost comisă de inculpat);
- partea vătămată, numai în latura penală şi numai în cauzele în care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu, deoarece potrivit modificărilor aduse
legii de procedură penală prin Legea 356/2006 toate sentinţele pronunţate
în privinţa infracţiunilor pentru care legea penală cere plângerea prealabilă
a persoanei vătămate nu sunt supuse apelului ci numai recursului; în astfel
de cauze se parcurg doar două grade de jurisdicţie;
- partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi
latura civilă a cauzei. Această formulare a textului din legea de procedură
penală a fost dată prin Legea nr. 356/2006. Aşa fiind partea civilă poate
declara apelul nu numai în ce priveşte rezolvarea acţiunii civile ci şi în ce
43
priveşte rezolvarea acţiunii penale, în sensul că poate cere agravarea
situaţiei inculpatului prin schimbarea încadrării publice a faptei într-o
infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai mare poate cere agravarea
pedepsei etc. În mod corespunzător, partea civilmente responsabilă poate
declara apel în latura civilă a cauzei dar şi în ce priveşte latura penală,
evident în favoarea inculpatului, cu privire la schimbarea încadrării juridice
a faptei, micşorarea pedepsei aplicate etc.
În al doilea rând, au dreptul să declare apel martorul, expertul, interpretul si
apărătorul, dar nu în ce priveşte aspectele de fond ale cauzei, ci soluţiile adoptate
cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora, cheltuieli ocazionate de
deplasare la sediul instanţei, cazare, diurnă, etc.
În al treilea rând are dreptul a face apel orice persoană ale cărei interese
legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (instanţa a
aplicat sancţiunea confiscării speciale – ca măsură de siguranţă, cu privire la
mijlocul de transport cu care s-a comis furtul unor bunuri, dar acest mijloc de
transport este proprietatea altei persoane decât infractorul. În acest caz persoana
ce este proprietara bunului poate declara apel împotriva sentinţei prin care
mijlocul de transport a fost confiscat).
Legea de procedură penală dă dreptul de a declara apel şi reprezentantului
legal al oricărei dintre părţi, precum şi unor substituiţi procesuali, anume
apărătorul pentru partea pe care a asistat-o, iar pentru inculpat şi pentru soţul
acestuia. DE observat că în ce priveşte demersul procesual al substituitului
procesual legea nu impune condiţia ca partea în favoarea căreia s-a acţionat să fie
de acord cu apelul declarat, tocmai de aceea partea nu poate retrage un astfel de
apel.
Apelul penal poate fi folosit împotriva sentinţei primei instanţe, înăuntrul unui
anumite termen – un termen de 10 zile. Este un termen procedural, se calculează
potrivit sistemului zis pe „zile libere”, în sensul că ziua când termenul începe să
curgă şi ziua când termenul expiră, nu intră în calcul (un termen de 3 zile, în
condiţiile în care sentinţa s-a pronunţat în ziua de luni a săptămânii expiră în ziua
de vineri a aceleiaşi săptămâni). Legea prevede şi un termen de 3 zile în ce
priveşte sentinţele pronunţate în cauzele flagrante cărora li s-a aplicat procedura
de urgenţă de urmărire şi de judecată. Acest termen se prorogă, dacă ultima zi
cade într-o zi nelucrătoare, actul putând fi îndeplinit în următoarea zi lucrătoare
(termenul de 3 zile, începe să curgă marţi, se poate declara apel luni inclusiv).
Termenul de apel începe să curgă:
- pentru procuror dacă a fost prezent la şedinţa de judecată, de la data
pronunţării sentinţei; dacă nu a fost prezent la judecată, de la data
înregistrării dosarului de la instanţă, în registrul de intrări al parchetului,
întrucât în aceste cauze, instanţa după pronunţare transmite dosarul la

44
parchet, pentru ca procurorul să-l examineze în vederea folosirii căii de atac
prevăzută de lege;
- pentru părţile prezente ori la dezbaterile judiciare, ori la pronunţarea
sentinţei (nu este obligatoriu să fi fost prezentă partea la ambele momente
procesuale), termenul de apel curge de la pronunţarea sentinţei penale. Sunt
anumite categorii de inculpaţi care au fost prezenţi la dezbaterile judiciare,
dar care au fost lipsă la pronunţarea sentinţei, pentru aceştia termenul de
apel curge, nu de la pronunţarea sentinţei deşi au fost prezenţi la dezbateri
ci de la comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinţei, încât pentru aceştia
hotărâtor este dacă au fost prezenţi la pronunţarea sentinţei nu la
dezbaterile judiciare, datorită faptului că nu se pot deplasa, atunci când
doresc, la sediul instanţei; legea are în vedere pe inculpatul deţinut,
inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,
elev al unei instituţii militare de învăţământ, inculpat internat într-un centru
de reeducare sau într-un institut medical educativ;
- pentru părţile lipsă atât la dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea
sentinţei, termenul de apel curge de la comunicarea copiei de pe
dispozitivul sentinţei. Se cere condiţie cumulativă: partea să fi lipsit atât de
dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea sentinţei.

Termenul de apel fiind un termen absolut şi imperativ, depăşirea acestuia


conduce la respingerea apelului ca tardiv, este o sancţiune procesuală ce atrage
nulitatea actului. Titularul dreptului nu mai poate exercita pe viitor dreptul de a
mai uza de calea de atac a apelului, el fiind decăzut din exerciţiul dreptului de a
folosi calea de atac a apelului împotriva respectivei sentinţe. Apelul fiind respins,
declaraţia de apel este anulată şi nu mai este posibil a fi refăcut actul – aşa cum se
procedează în mod obişnuit în cazul nulităţilor – deoarece titularul dreptului de
apel este decăzut din exerciţiul acestui drept din moment ce a expirat termenul de
apel ori termenul de recurs (numai pentru aceste două categorii de termene
procedurale).
Legea admite ceea ce se numeşte repunerea în termen, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: pentru partea care formulează astfel de cerere, termenul de
apel a început a curge de la pronunţare sau de la comunicare (partea fiind prezentă
la judecată, sau a luat cunoştinţă de sentinţa primei instanţe măcar în urma
comunicării ce i s-a făcut), dar nu a putut declara apel în termen datorită unei
cauze temeinice de împiedicare. Legea îi dă dreptul acestei părţi să formuleze
cererea de apel şi după expirarea celor 10 zile dacă face dovada cauzei temeinice
de împiedicare (a fost sechestrată), asupra acestei cauze de împiedicare
pronunţându-se instanţa de apel. Cererea prin care se invocă o cauză temeinică de
împiedicare se adresează instanţei de apel în cel mult 10 zile de la data începerii
executării pedepsei de către inculpat sau a despăgubirilor civile de către partea
45
responsabilă civilmente, iar în ce priveşte partea civilă şi partea vătămată în 10
zile de la încetarea cauzei de împiedicare. Instanţa de apel se pronunţă asupra
cererii de repunere în termen şi dacă o admite, apelul declarat se consideră ca
fiind făcut în termen şi produce aceleaşi efecte ca un apel declarat în termen
(principalul efect este că suspendă executarea sentinţei).
Legea mai are în vedere şi altă situaţie: oricare dintre părţi care a lipsit la
judecarea cauzei, nu a participat la nici un act de judecată şi nici la pronunţarea
sentinţei, dar ia cunoştinţă, după pronunţarea hotărârii, despre existenţa acestui act
de jurisdicţie. Şi această parte are dreptul să declare apel – un apel peste termen
– dar să facă dovada în faţa instanţei de apel că nu a avut cunoştinţă de judecata în
primă instanţă şi de existenţa sentinţei. Cererea de apel peste termen se face în 10
zile de la data când a început executarea pedepsei (pentru inculpat) sau a începerii
executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile (pentru partea responsabilă
civilmente) şi de la data când au aflat, pe orice cale, de existenţa hotărârii pentru
partea vătămată şi partea civilă. Apelul declarat peste termen – dacă instanţa de
apel admite cererea părţii – investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului, dar
nu suspendă executarea sentinţei.
În vederea promăvării căii de atac a apelului, titularului acestui drept trebuie să
formuleze – în formă scrisă – o cerere de apel pe care o semnează. Legea admite
ca oricare dintre titularii dreptului de apel – în afară de procuror – să prezinte
instanţei o cerere scrisă dar nesemnată, întrucât persoana nu poate să semneze,
caz în care cererea este atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, sau este atestată de apărătorul părţii. Este posibil ca cererea să fie atestată
de primarul sau de secretarul consiliului local, ori de un funcţionar desemnat de
aceştia, din localitatea unde domiciliază partea. Într-o situaţie extremă, legea
admite ca cererea de apel nesemnată de parte ori neatestată să fie confirmată în
instanţă, în cadrul şedinţei de judecată, de parte ori de reprezentantul ei. Apelul
poate fi declarat – atât de procuror cât şi de către ceilalţi titulari – şi în formă
orală, dar cu ocazia pronunţării sentinţei în şedinţă publică, instanţa luând act de
declaraţia de apel şi consemnând-o într–un proces-verbal. Cererea de apel se
depune la instanţa judecătorească a cărei sentinţă se atacă. Oricare dintre părţile
din proces, sau o altă persoană căreia legea îi dă dreptul să declare apel, dacă se
află în stare de deţinere, poate face şi o declaraţie orală care se consemnează într-
un proces verbal la administraţia locului de deţinere. Partea poate depune – în
termenul de apel, cererea de apel şi la unitatea militară (pentru militari) sau la
oficiul poştal. Procurorul trebuie să depună cererea de apel la instanţa
judecătorească, luându-se în seamă la calcularea termenului de apel, registru de
intrări al instanţei şi nu registrul de ieşire al parchetului. De regulă în cererea de
apel sunt arătate şi motivele de apel, printr-o argumentare în fapt şi în drept. Este
posibil să fie prezentate aceste motive de apel, printr-un memoriu separat ce

46
trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii, sau
prezentate oral chiar în timpul şedinţei de judecată.
Oricare dintre titularii dreptului de apel pot renunţa la folosirea acestei căi de
atac, fie că e vorba de o renunţare tacită (prin lăsarea termenului de apel să
treacă). Părţile (nu şi procurorul) pot face şi declaraţie expresă de renunţare la
apel, până la expirarea termenului de apel. Tot înăuntrul termenului de apel,
partea ce a renunţat în mod expres la apel, poate reveni asupra renunţării şi să
declare apel, dar numai în latura penală a cauzei, deoarece dacă renunţarea
priveşte latura civilă nu mai este posibil a se reveni asupra renunţării.
În sfârşit, apelul odată declarat poate fi retras, de oricare dintre titularii ce au
declarat apel, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea
trebuie făcută personal de parte, iar în ce priveşte inculpatul minor acesta nu –şi
poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentant. Apelul declarat de
procuror poate fi retras numai de către procurorul ierarhic superior. Este posibil ca
în favoarea uneia dintre părţi să fi declarat apel procurorul şi dacă acest apel este
retras de către procurorul ierarhic superior, partea ar fi dezavantajată dacă şi ea nu
a declarat apel, de aceea legea prevede că această parte îşi poate însuşi apelul
procurorului, apel ce a fost retras.
Apelul declarat cu respectarea cerinţelor legii de procedură produce anumite
efecte, de la momentul declarării până la momentul când instanţa de apel se
pronunţă. Astfel, apelul declarat are următoarele efecte:
- este suspensiv de executare, în sensul că sentinţa nu poate fi pusă în
executare, cu excepţia dispoziţiilor prin care se dispune în legătură cu
măsurile preventive, sau în ce priveşte luarea măsurilor asiguratorii;
- efectul devolutiv trebuie înţeles în sensul că din momentul ce s-a declarat
apel, cauza în care s-a pronunţat hotărârea apelată se transmite de la
instanţa ce a pronunţat sentinţa, la instanţa de aceeaşi categorie şi de grad
imediat ierarhic superior, competentă a soluţiona calea de atac, spre a
efectua controlul judecătoresc în cadrul unei activităţi de judecată specifice
căii de atac. Ca urmare a efectului devolutiv, la instanţa de apel se
efectuează o nouă judecată, cu caracter autonom ce are ca obiect
identificarea şi înlăturarea erorilor de fapt şi de drept ce s-au produs cu
ocazia judecăţii la primă instanţă. Apelul are un efect devolutiv integral,
încât instanţa de apel realizează o reexaminare a cauzei atât în ce priveşte
aspectele de fapt, cât şi în ce priveşte aspectele de drept, prin luarea în
considerare a motivelor de apel invocate de apelant cât şi a oricăror aspecte
de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii ce sunt luate în discuţie, din
oficiu, de către instanţa de control judiciar. Pentru a avea un efect devolutiv
integral, este necesar să fie declarat apel procurorul şi toate părţile din
proces. În caz contrar, apelul are un efect devolutiv limitat, în sensul că
instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana – titularul – ce l-
47
a declarat şi la persoana – titularul – la care apelul se referă şi numai în
raport de calitatea procesuală pe cale apelantul o are în proces. Dacă ar fi
luat în consideraţie – exclusiv – efectul devolutiv s-ar ajunge ca în apel să
fie examinat apelul numai în privinţa unuia dintre coinculpaţi deoarece
numai acesta a declarat apel; există însă şi un alt efect al apelului – cel
extensiv, în raport de care cauza este examinată şi în privinţa altor inculpaţi
şi faţă de care, de asemenea, sentinţa este nelegată sau netemeinică, cu
posibilitatea de a se extinde efectele apelului declarat şi în privinţa acestora,
dar cu condiţia să nu li se agraveze situaţia;
- neagravarea situaţiei în propria cale de atac, priveşte numai apelul declarat
de părţi ori de alte persoane cărora legea le dă dreptul să folosească această
cale de atac. Acest efect operează în favoarea părţii ce a declarat apel
numai în situaţia în care nu există şi un apel declarat de un participant ce
are interese procesuale contrare cu ale părţii ce a declarat apel (inculpatul
face apel pentru a obţine o mişcare a pedepsei închisorii, dar este şi un apel
contrar al procurorului prin care se solicită majorarea pedepsei). Dacă a
declarat apel procurorul, în defavoarea uneia dintre părţi, nu mai operează
efectul neagravării situaţiei părţii în principiul apel; în schimb, dacă
procuroul a declarat apel în favoarea unei părţi şi nu există un apel
contrariu, nu se poate agrava situaţia respectivei părţi.
- efectul extensiv al apelului, obligă instanţa de apel să examineze cauza în
care s-a declarat apel, nu numai cu privire la persoana ce a declarat apel sau
la care apelul se referă, ci prin extindere şi cu privire la părţile ce nu a
declarat apel sau la care apelul nu se referă, dacă sentinţa este netemeinică
şi nelegală şi în privinţa acestora. Se cer două condiţii: părţile în privinţa
cărora are loc extinderea examinării făcute de instanţa de apel, să facă parte
din acelaşi grup procesual cu partea ce a declarat apel sau la care apelul se
referă (mai mulţi inculpaţi) şi a doua condiţie, ca urmare a examinării prin
extinderea apelului, părţilor în privinţa cărora a avut loc extinderea să nu li
se agraveze situaţia faţă de situaţia pe care au avut-o în raport de sentinţa
apelată.
Desfăşurarea judecăţii în apel se face cu respectarea dispoziţiilor generale
aplicabile în fază de judecată, dar şi cu luarea în seamă a unor dispoziţii specifice
căii de atac a apelului. Cel ce a declarat apel se numeşte apelant, iar părţile cu
interese procesuale contrare celui ce a declarat apel, sunt intimaţi. În primul rând,
sunt citate părţile ce au participat la judecata în primă instanţă, chiar dacă nu toate
au declarat apel. Inculpatul arestat este adus la judecată în apel, iar participarea
procurorului este obligatorie, în ambele situaţii, sub sancţiunea milităţii absolute.
Martorii şi experţii ce au fost ascultaţi la judecată în primă instanţă, nu mai sunt
citaţi, afară de cazul în care instanţa de apel consideră necesară reascultarea lor.

48
Procurorul, apelantul ori intimatul pot depune la instanţa de apel, înscrisuri noi în
vederea dovedirii susţinerilor lor.

Judecata în apel se caracterizează – ca în orice cale de atac – prin aceea că în


cadrul şedinţei de judecată se desfăşoară mai întâi dezbaterile judiciare, în cadrul
cărora apelantul, intimatul şi procurorul pun concluzii cu privire la temeinicia şi
legalitatea sentinţei atacate, considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină
aceste susţineri. Ordinea în care se dă cuvântul este următoarea: apelant, intimat şi
cel din urmă procurorul. Dacă şi procurorul a declarat apel, acestuia i se dă
cuvântul cel dintâi. Dacă este adusă în discuţie netemeinicia hotărârii atacate se
poate cere a fi lămurite, cu ocazia judecăţii în apel, anumite fapte şi împrejurări de
fapt şi de aici necesitatea administrării de probe noi. În măsura în care criticile
formulate pornesc de la ideea că situaţia de fapt reţinută, în temeiul probelor
administrate la prima instanţă, corespunde probelor şi reprezintă adevărul,
judecata în apel se limitează la etapa dezbaterilor judiciare, concluziile fiind, după
caz, de admitere ori de respingere a apelului. Este forma de judecată în apel fără
cercetare judecătorească. În situaţiunea în care criticile formulate au vizat
netemeinicia sentinţei şi instanţa de apel a considerat întemeiate aceste critici, cu
consecinţa corespunzătoare a necesităţii administrării de noi probe, judecata în
apel se desfăşoară în forma, zisă cu cercetare judecătorească. Pot fi administrate
probe noi sau pot fi readministrate chiar probele ce au mai fost administrate la
prima instanţă, actele de cercetare judecătorească fiind îndeplinite potrivit
regulilor de la judecată în fond. După ce a fost terminată cercetarea
judecătorească în faţa instanţei de apel, se trece la etapa următoare, a dezbaterilor
judiciare asupra fondului, de această dată concluziile apelantului, intimatului şi
procurorului urmând a fi formulate şi în raport de noile probe ce au fost
administrate, cât şi a înscrisurilor noi ce au fost depuse în faţa instanţei de apel.
Caracteristic pentru judecata în apel este că pe tot parcursul judecăţii, al efectuării
actelor de cercetare judecătorească şi al dezbaterilor judiciare, sentinţa ca hotărâre
a primei instanţe prin care a fost rezolvat fondul cauzei, rămâne în vigoare, nu
este desfiinţată decât în momentul în care instanţa de apel – cu ocazia deliberării –
admite apelul şi desfiinţează sentinţa. La judecata în apel nu se poate vorbi de o
judecată propriu-zisă în apel în cadrul căreia se îndeplinesc acte de control
judecătoresc, iar în urma verificărilor privind temeinicia şi legalitatea sentinţei, se
dispune desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea fondului. La judecata în apel se
procedează la judecarea şi soluţionarea fondului, în condiţiile în care hotărârea
primei instanţe este în vigoare; iar rezolvarea fondului – presupune în caz de
admitere a apelului – desfiinţarea şedinţei atacate prin aceeaşi decizie prin care
este rezolvat şi fondul cauzei. Nu se pronunţă două decizii, una de desfiinţare a
sentinţei şi a doua de rezolvare a cauzei.

49
După încheierea dezbaterilor judiciare, instanţa de apel trece la deliberare şi
luarea, hotărârii, putând adopta următoarele soluţii:
- respinge apelul, menţinând hotărârea primei instanţe ce a fost atacată cu
apel, dacă apelul este tardiv, în sensul că s-a depăşit termenul de apel, iar
dacă s-a făcut o cerere de repunere în termen a fost respinsă. De asemenea
se respinge apelul când este inadmisibil (apelul a fost declarat împotriva
unei sentinţe ce nu este supusă apelului, ci numai recursului) ori apelul este
nefondat în sensul că toate criticile formulate în privinţa sentinţei atacate nu
sunt întemeiate, această sentinţă este legală şi temeinică.
- admite apelul, pe motiv că sentinţa atacată nu este temeinică şi legală, cu
alte cuvinte apelul este fondat. Admiterea apelului are ca efect desfiinţarea
sentinţei, aceasta este lipsită de forţa juridică, caz în care instanţa de apel
înlocuieşte hotărârea primei instanţe cu propria sa hotărâre, o decizie
asupra fondului. Astfel, prin decizia instanţei de apel se dă o nouă rezolvare
a acţiunii penale şi a acţiunii civile, în raport de cele constate de instanţa de
apel în ce priveşte temeinicia şi legalitatea învinuirii aduse inculpatului. Pot
fi adoptate soluţii diferite (condamnare – achitare, sau invers) sau
menţinută soluţia dar pentru un alt temei (prima instanţă a dispus achitarea
pe motiv că există legitima apărare, dar instanţa de apel menţine soluţia de
achitare, însă pe motiv că fapta nu există). In caz de admitere a apelului şi
în urma desfiinţării sentinţei atacate, legea admite ca instanţa de apel să nu
rezolve fondul prin decizia ce o adoptă, ci să dispună rejudecarea cauzei de
către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În acest caz, se reia
judecata în faţa primei instanţe de judecată şi se urmează cursul procesului
penal potrivit regulilor obişnuite. Se adoptă soluţia trimiterii cauzei spre
rejudecarea la prima instanţă în următoarele situaţii:
a) când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi
nelegal citată;
b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal
citată, dar care a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa primei
instanţe la termenul când a avut loc şedinţa de judecată şi a fost
totodată – condiţie cumulativă –în imposibilitatea de a înştiinţa
instanţa de judecată în legătură cu imposibilitatea de a reprezenta;
c) instanţa de apel constată că la judecata în primă instanţă au fost
încălcate dispoziţiile legale ce reglementează desfăşurarea procesului
penal şi care atrag nulitatea absolută; este vorba de prevederile
anume arătate de lege – limitativ – şi care atrag nulitatea absolută a
actului îndeplinit cu nesocotirea acestora. Această situaţiune a fost
inclusă prin Legea nr. 356/2006, anterior acestei legi dacă se
constatau de către instanţa de apel încălcări ale unor prevederi ce
atrăgea nulitatea absolută, vătămarea procesuală survenită era
50
înlăturată prin hotărârea instanţei de apel, cauza nu era trimisă spre
rejudecare la instanţa judecătorească ce a pronunţat sentinţa. În
schimb, dacă instanţa de apel admite apelul şi constată că prima
instanţă nu a rezolvat fondul cauzei – în mod greşit a aplicat
prevederile privitoare la prescripţia răspunderii penale – desfiinţează
sentinţa şi dă o soluţie asupra fondului, nu trimite cauza spre
rejudecare la prima instanţă, cum se proceda anterior Legii nr.
356/2006. În caz de admitere a apelului, instanţa de apel poate
adopta şi o soluţie complementară, anume restituirea cauzei la
procuror pentru refacerea urmăririi penale atunci când constată că în
faza de urmărire penală nu au fost respectate dispoziţiile legale
privitoare la competenţa după materie ori după calitatea persoanei a
organelor de urmărire penală, nu au fost respectate de către procuror
dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei, precum şi cele privitoare
la prezenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea unor acte de
urmărire penală anume prevăzute de lege cât şi a celor privitoare la
asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător în cazurile în
care asistenţa juridică este obligatorie. În actuala reglementare, atât
la judecata în primă instanţă cât şi la judecata în apel, nu mai este
posibil a se dispune restituirea cauzei la procuror pentru completarea
urmăririi penale, dispoziţiile legii de procedură penală, în această
privinţă, fiind abrogate prin Legea nr. 356/2006.

Instanţa de apel admiţând apelul, va hotărî şi în privinţa altor aspecte ale


cauzei: în legătură cu măsurile preventive, măsurile asiguratorii în vederea
reparării pagubei, în privinţa mijloacelor materile de probă, a cheltuielilor
judiciare.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dougaroz, Tratat de drept şi procedură penală,


vol. IV şi V, Bucureşti, 1926-1927;
2. Vintilă Dougaroz, Siegfried Kohane, George Antonin, Costică Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975;
3. Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat. Partea generală 2006, Partea
specială 2007, Editura Global lex;

51
4. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu,
Bucureşti, Ediţia a II-a, 2008.

52