Limba limbaj

Limbajul este funcția de utilizare a limbii în raportul cu celelalte

persoane. Este o funcție complexă care are legătură și cu alte funcții,
mai ales cu cea intelectuală și motorie. Înțelegerea cuvintelor
presupune o foarte clară percepție, antrenând memoria și gândirea, iar
rostirea cuvintelor și scrisul necesită priceperi motorii foarte complexe
și variate, o conduită voluntară și atentă totodată. Învățarea limbajului
presupune existența modelului adulților, corectarea greșelilor,
dirijarea continuă a însușiirii limbii încă din primii ani de viață.

Ca mijloc de comunicare limba se învață în etape gradulae,mai întâi în

familie. În grădinița de copii și în școală are loc adevărata cultivare a
limbajului individual, exercitându-se o influență dirijată, bazată pe
concluzii psiho-pedagogice și pe norme prestabilite, cu probleme,
noțiuni și sarcini gradate ca dificultate și organizate în sisteme logice,
metodice. Cu cât sunt mai științific selectate, ordonate și distribuite,
activitățile pe trepte de învățământ și ani de studii și cu cât există o
continuitate a demersurilor pedagogice în raport cu obiectivele majore
ale dezvoltării limbajului și ale studiului limbii, cu atât sporește
eficiența muncii de educare a limbajului și de învățare logică,
funcțională a gramaticii.

Programa pentru învățământul preșcolar urmărește, prin conținutul

cunoștințelor și formele de activitate propuse, însușirea primelor
elemente de limbaj citit-scris, pregătirea preșcolarilor pentru
receptarea etapei gramaticale din școala primară, dar mai ales,
dezvoltarea efectivă a capacităților de dezvoltare verbală, a
vocabularului și a limbajului.

Prin îmbinarea optimă a cunoștințelor și noțiunilor pe nivele de vârstă,

se poate eficientiza activitatea de învățare a limbii, întegrând această
activitate într-una cu conexiuni interdisciplinare.

În grădiniță, cu ajutorul limbajului este dirijată învățarea, perceperea

realității înconjurătoare, copilul fiind îndrumat și ajutat astfel să facă
deosebirea între lucrurile esențiale de cele neesențiale, să compare și
să analizeze, să clasifice limba, contribuind în mod direct la stimularea
proceselor gândirii, la îmbunătățirea acesteia. Cu ajutorul cuvântului,
în cadrul procesului instructiv- educativ din grădiniță, copilul învață sa
treacă de la percepția realității la reprezentarea acesteia, să își
însușească un instrument superior de investigare și cunoaștere a lumii
în care trăiește.

Primind copii din ce în ce mai mici, grădinița a făcut din limbajul oral
o axă majoră a activităților sale. Într-adevăr, în momentul intrării lor
în grădiniță, copiii nu știu să redea decât scurte suite de cuvinte și
dispun de un vocabular limitat. Pedagogia limbajului constă, pe lângă
dezvoltarea acestuia și îmbogățirea vocabularului, în stabilirea și apoi
menținerea comunicării între fiecare copil și adulții ce-i înconjoară, pe
de o parte, și între fiecare copil și ceilalți copii, pe de altă parte.
Această comunicare este departe de a fi numai verbală. Ea se înscrie,
de asemenea, în gesturi și atitudini, în claritatea și evidența situațiilor.

Educatorul trebuie să depună un efort permanent pentru organizarea

spațiului și a timpului, pentru pregătirea materialului necesar fiecărei
activități, să manifeste o atenție continuă asupra a ceea ce se petrece în
sala de grupă și să explice preșcolarilor trăirile zilnice, printr-o
verbalizare simplă și puternic ancorată în acest context.

Comunicarea însoțește copilul de la începutul învățării, ca să îl ajute să

depășească trecerea complexă de la utilizarea unui limbaj de situație la
un limbaj de evocare a evenimentelor trecute, viitoare sau imaginare,
să îi permită să stăpânească, la finalul grădiniței, toate mijloacele
necesare unei bune începeri a scrisului.

Este necesar ca preșcolarul să își însușească pe parcursul frecventării

grădiniței, următoarele competențe:
1. a) competențe de comunicare:

– să răspundă la solicitările adultului, făcându-se înțeles încă de la

sfârșitul primului an de grădiniță;

– să ia inițiativa unui schimb și să îl conducă dincolo de primul

răspuns;

– să participe la un schimb colectiv, acceptând să îi asculte pe ceilalți,

așteptându-și rândul într-o discuție;
1. b) competențe privind limbajul de situație:

– să înțeleagă consemnele obișnuite ale grupei;

– să spună ce face el sau ce face un coleg, la o activitate sau la un sector
de activitate;

– să mânuiască o marionetă și să vorbească pentru ea;

1. c) competențe privind limbajul de evocare:

– să înțeleagă o poveste adaptată vârstei sale și să o povestească cu

propriile cuvinte;

– să identifice personajele unei povești, să le caracterizeze;

– să povestească o poveste deja știută, având ca suport o succesiune de

imagini;

– să povestescă pe înțelesul celorlalți un eveniment trăit în

colectivitate;

– să inventeze o povestire scurtă, cu cel puțin un eveniment și un

deznodământ;
1. d) competențe privind limbajul scris:

– să știe la ce servește un afiș, un panou publicitar, o carte, un ziar, o

revistă, un monitor de calculator;

– să copieze cuvinte cu litere de tipar, cu sau fără ajutorul educatoarei;

– să reproducă semne grafice, explicând modalitatea în care a procedat

pentru scrierea lor,

– să își recunoască și să își scrie numele;

– să cunoască numele literelor alfabetului;

– să reproducă grafic o propoziție formată din cuvinte, silabe, sunete.

Există o strânsă legătură între dezvoltarea limbajului și evoluția

gândirii, ele se condiționează reciproc. Prin limbaj, copilul face diferite
deducții, stabilește raporturi  între noțiuni, își retrăiește amintirile,
solicită explicații cauzale privind unele obiecte, fapte, întâmplări. Pe de
altă parte, nu se poate gândi fără a avea mijloacele limbajului, acesta
exercitând funcții importante precum cea de comunicare, cognitivă,
expresivă, reglatorie, ludică.
În procesul de cultivare a limbajului, gramatica ocupă un loc
important. Deși este o știință care operează cu noțiuni abstracte,
compatibile, mai mult cu școlarii, la grădiniță se învață prin observații
asupra limbii, prin selectarea unor modele de exprimare și prin
exerciții de întrebuințare a diferitelor structuri lingvistice, în cadrul
domeniului experențial numit ,,Educarea limbajului”. Știința limbii se
studiază nu numai pentru completarea unei laturi a culturii generale,
ci mai ales pentru valoarea formativă, instrumentală, practico-socială
de dezvoltare a gândirii și de perfecționare a limabjului, a exprimării
orale și scrise, a capacităților de comunicare verbală, deoarece
învățarea oricărei științe nu este posibilă fără stăpânirea sistemului de
comunicare verbală.

De aceea studiul limbii trebuie să înceapă de la o vârstă mică. Dar la

vârsta grădiniței, nivelul scăzut al gândirii logice, abstracte, absența
unor cunoștințe gramaticale, ca raport referențial, precum și gradul
înalt de abstractizare al categoriilor din știința limbii nu permit
înțelegerea și învățarea logică a noțiunilor lingvistice  elaborate în
întreaga sferă de cuprindere și într-o logică impusă de logica înternă a
acesteia. Din acest motiv, la vârsta preșcolară, ordinea noțiunilor nu
poate să respecte ordinea internă (logica) științei.

Pentru reușita eforturilor de cultivare a limbajului, în vederea

dezvoltării vorbirii și a vocabularului, cerințele psihologice ale studierii
logice obligă la o învățare pe ocolite, prin dezvăluirea parțială și
treptată a sferei de cunoștințe și noțiuni gramaticale. Astfel, trebuie să
se planifice întâi noțiunile cu cel mai mic grad de dificultate pentru
înțelegere; noțiunile selectate să fie divizate în secvențe logice,
accesibile ce se vor învăța în etape distincte, pe activități și nivele; se
vor face completări succesive, fiecare reluare restructurând, de obicei,
modelul logic folosit anterior. În practica învățământului preșcolar, în
studiul limbii române se îmbină sistemul concentric propriu- zis
(calitativ) cu cel liniar (cantitativ).

Dezvoltarea exprimării orale a preșcolarilor, prin preluarea,

înțelegerea și utilizarea corectă a semnificațiilor termenilor și
structurilor verbale este un obiectiv cadru ce trebuie urmărit
permanent în educarea comunicării. Dezvoltarea și rafinarea bagajului
lingvistic al copiilor trebuie să aibă în vederea și asigurarea unei
învățări facile, a utilizării noilor termeni în construcții verbale noi.

Grădinița oferă multiple posibilități de însușire a limabjului activ.

Limbajul oral (dialogat sau monologat) al copilului duce la dezvoltarea
laturii fonetice, la însușirea fondului lexical și a semnificației
cuvintelor. Cu timpul, din limbajul monologat se desprinde o altă
formă  a acestuia, și anume limbajul interior, care îl ajută pe preșcolar
să își planifice mintal acțiunile, acest fapt contribuind major la
dezvoltarea sa intelectuală.

Dezvoltarea limbajului preșcolarului se bazează pe experiența

cognitivă a acestuia, în cadrul relațiilor sale cu cei din jur, fie ei copii
sau adulți. Grădinița, datorită faptului că se centrează pe
intercomunicarea copiilor, oferă acestora posibilități optime de
exprimare liberă, în întreaga perioadă de timp din cadrul programului
zilnic. Trebuie precizat faptul că, în toate activitățile cu copiii,
exprimarea colectivă să fie bazată pe un limbaj colorat, viu, expresiv,
cu intonație potrivită situațiilor, în așa fel încât preșcolarii să își
însușească raporturile gramaticale ale limbii, din punct de vedere
morfologic, fonetic și lexical.

Preșcolarii manifestă o reală plăcere să învețe cuvinte noi și să se

mândrească pentru faptul că le cunosc, fiind atenți la exprimarea
adulților și preluând de la aceștia unele modalități de exprimare ce vor
deveni așa-numitele ,,clișee verbale”. Acest lucru semnifică faptul că
un copil preșcolar se poate exprima într-un mod pretențios, fără să
înțeleagă neapărat semnificația cuvintelor folosite. Cu timpul,
preșcolarul de vârstă mare  începe să stăpânească fără probleme
sensurile de bază ale cuvintelor, începând totodată să le învețe pe cele
figurative, în special dacă i se creează condiții de exersare a limbajului.

La această vârstă, cultivarea limbajului urmărește mai multe obiective

de care trebuie să țină seama fiecare cadru didactic:

-mărirea ,,zestrei” lexicale;

-activizarea noilor achiziții lexicale;

-plasticizarea exprimării prin intonație, selecții sinonimice,

diferențieri omonimice, grupări antonimice.

Aceste obiective se pot realiza doar pe baza unei organizări  de la

simplu la complex a formelor specifice de activitate didactică,
urmărind următorul traseu:

– exerciții și jocuri didactice cu obiecte;

– convorbiri ilustrate;

– memorizări, povestiri, repovestiri, toate pe baza unui suport intuitiv;

– crearea de povestiri, însoțite obligatoriu de material intuitiv.

termenul de limbaj se referă la modul de exprimare a gândurilor, ideilor și sentimentelor către

cei din jur, pentru a dezvolta relații și nu în ultimul rând pentru a supraviețui în comunitatea din care
facem parte. O caracteristică în primii ani de viață este reprezentată de ,,vorbirea cu sine’’, care îi
ajută pe cei mici să se ghideze spre acțiunile dorite. Copiii de dezvoltă în mod treptat, la început prin
gesturi apoi prin vorbire cu cei din jur, deoarece aceștia au dezvoltat simțul cunoașterii către orice
obiect.
,,Domeniul Dezvoltarea limbajului și a comunicării – vizează dezvoltarea limbajului (sub
aspectele vocabularului, gramaticii, sintaxei, dar și a înțelegerii semnificației mesajelor), a
comunicării (cuprinzând abilități de ascultare, comunicare orală și scrisă, nonverbală și verbală)
și preachizițiile pentru scris-citit și însoțește dezvoltarea în fiecare dintre celelalte
domenii.’’(Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2009)

,,Însuşirea limbajului este o activitate, un proces, care presupune un efort îndelungat

din partea individului. Aceasta pentru că tehnica de recepţionare (limbajul impresiv) şi de
exprimare (limbajul expresiv) a comunicării este una din priceperile omeneşti cele mai
complicate, pentru însuşirea căreia este nevoie de un şir întreg de ani.’’ (Jurcău, E., Jurcău,
N,1999)
Dezvoltarea limbajului copilului în primii ani de viaţă
Preșcolarilor le place foarte mult să povestească, să pună întrebări, să-și
imagineze tot felul de întâmplări pe care noi le numim ,,ciudate’’, ei își creează o
lume fictivă, această caracteristică îi ajută pe educatori în activitățile de dezvoltare a
vocabularului. Prin dezvoltarea limbajului ei înaintează în planul fonetic, lexical,
gramatical și semantic.
,,La început, preşcolarul are un vocabular format din până la 1. 000 de
cuvinte, iar la sfârşitul acestei perioade, preşcolarul mare are un vocabular format din
până la 4. 000 de cuvinte. Limbajul este o activitate deosebit de complexă, iar
deprinderea sa este dificilă şi de lungă durată. De la un copil la altul se observă
deosebiri importante în ceea ce priveşte vârsta de debut a limbajului, claritatea
cuvintelor şi bogăţia vocabularului.’’
 ,,Dezvoltarea limbajului în perioada preşcolară se caracterizează prin evoluţia
pronunţiei şi a structurilor gramaticale, trecerea de la limbajul situativ la cel
contextual; vorbirea este tot mai clară. Fiind principalul mijloc de comunicare
 interumană, limbajul este în același timp și factor de dezvoltare spirirtuală și de
progres social. Prin urmare, limbajul are un rol determinant în dezvoltarea
personalității umane.’’ (Balint Mihail, 2008)
,,Un copil căruia i se vorbeşte sau citeşte frecvent dobândeşte mai rapid
competențele lingvistice, aceste două acţiuni având un mare impact asupra modului
în care copilul va fi capabil să se exprime mai târziu. Un copil căruia i se vorbeşte
sau citeşte foarte rar va învăţa să vorbească mai târziu decât alţi copii de aceeaşi
vârstă, deoarece copilul are nevoie de a fi stimulat pentru a se dezvolta
corespunzător.’’ (Raikes, H., Pan, B.A., 2006)
,,Un studiu recent, a evidențiat efectele citirii de către mame în primii ani de
viață a copiilor. Părinții au fost încurajați să citească povești copiilor pentru a favoriza
dezvoltarea limbajului și abilităților cognitive. Rezultatul cel mai important a fost că
practica cititului de către mamă a influențat limbajul copilului creând un efect reciproc
de ,,bulgăre de zăpadă’’ și dovedind în acest fel că expunerea timpurie la lectură
dezvoltă abilități de vorbire. Prin urmare, bebelușii expuși cititului de la o vârstă
fragedă au început să vorbească mai devremeși au arătat interes față de
cărți.’’(Raikes, H., Pan, B.A., 2006)
Din punctul meu de vedere  adulții sunt datori ca, pe măsura înțelegerii copilului, să-i
răspundă în cuvinte simple. În timpul plimbărilor să li se prezinte aproape tot ce se găsește în
jur îmbogățindu-i vocabularul, puțin câte puțin, copilul devine capabil să-și exprime prin
vorbe gândurile și impresiile sale.

Plasat între autocomunicare și comunicare, limbajul copilului preșcolar se

caracterizează printr-o serie de elemente specifice, dispuse pe două coordonate succesive:
a)   limbajul egocentric
b)   limbajul socializat

Limbaj egocentric:
   preșcolarii utilizează acest limbaj transmițând totul prin prisma intereselor proprii și a
sentimentelor personale ;
   J. Piaget, precizează că, desenând sau jucându-se, copilul vorbește fără să-i pese de
interlocutor și fără să verifice dacă acesta a înțeles sau nu, „Interlocutorul este acolo cu titlul
de existență”. Pedagogul, îl numește limbaj egocentric, deoarece preșcolarul nu caută să
comunice, nu se plasează pe punctul de vedere al interlocutorului;
   acest tip de limbaj este reprezentat prin:
-    repetiție: copiii repetă anumite silabe sau cuvinte fără o anumită finalitate, doar din plăcere;
-    monolog :”Copilul vorbește pentru el ca și cum ar gândi cu voce tare, el nu se adresează
nimănui” (Piaget: 1923)
-    monologul în doi sau colectiv: „Fiecare asociază celuilalt acțiunea sa sau gândirea sa la un
moment dat, însă fără grija de a fi auzit sau înțeles realmente; punctul de vedere al
interlocutorului nu intervine niciodată: interlocutorul nu este decât excitant”

Limbaj socializat:
   în această etapă, copiii sunt implicați comportamental, afectiv în conversațiile cu ceilalți
   acest limbaj implică:
 - informație adaptată: copilul comunică, informează, poate influența comportamentul
interlocutorului prin ceea ce transmite. Se vorbește despre informația adaptată în cazul în care
copilul se plasează în postura de interlocutor
- critica: implică remarcile (de cele mai multe ori afective decât intelectuale) ale copilului
asupra celuilalt, asupra comportamentului, acțiunii acestuia
- ordine, rugăminți și amenințări: presupun acțiunea unui copil asupra altui      copil
- întrebări: acestea sunt incluse în această categorie de limbaj prin prisma faptului că se așteaptă
răspuns la aceste întrebări formulate de copii
- răspunsuri: apar doar ca urmare a unor întrebări formulate clar, direct sau a unor ordine (nu și
în cadrul dialogurilor) ca replică la enunțuri care nu sunt formulate interogativ
Așadar, prezența acestor forme de limbaj nu anulează posibilitățile tot mai crescute ale
copilului de a comunica cu ceilalți în mod real. Pe lângă continua îmbogățire a vocabularului
și corectitudinea frazării, vorbirea copilului capătă expresivitate
“Preşcolarul ţine seama de auditor – în special de cel adult - , nu numai că i se
adresează şi că îl interesează reacţia acestuia, dar copilul vrea, adesea, şi să placă
auditoriului.” (Slama-Cazacu 1999:295 Hobjilǎ)
Valorificarea limbajului generează, alături de gândire, şi influenţarea acţiunii.
Se consideră că există trei “stadii de dezvoltare la nivelul abilităţii copiilor de a utiliza
limbajul pentru direcţionarea comportamentului lor”:
(1) până la 3 ani – ceea ce spune o altă persoană poate declanşa o acţiune, dar nu o poate inhiba;
(2) între 3 şi 4-5 ani – răspunsul la instrucţiuni este impulsiv;
(3) după 5 ani – copiii declanşează sau îşi inhibă acţiuni prin prisma instrucţiunilor verbale
primite. (A. R. Luria, Hobjilǎ, A. 2008)
În viziunea lui Erikson această perioadǎ se încadrează în stadiul personalismului (3-6
ani). Aceast stadiu este o etapǎ central în stadialitatea wallonianǎ, fiind la intersecția a douǎ
faze importante în devenirea personalǎ: construcția persoanei şi dimensiunea sa instrumentalǎ.
Este marcat de exprimarea conştiinței de sine a copilului, rezultatǎ din parcurgerea
conştientizǎrii corporalitǎții proprii şi a diferenței sale sociale fațǎ de alții. Raportul sine-alții
este complex şi multifazi când acest stadiu. Se disting trei faze:
*3-4 ani: Perioada de opoziţie: afirmarea autonomiei ca premisǎ a personalităţii (ex.: "EU FAC!"; "EU
SPUN!"; "NU VREAU!")
*4-5 ani: Perioada graţiei, a seducţiei: căutarea aprobării, a validării sociale. Ca urmare copilul caută să
seducă, să fie în centrul atenţiei, narcisismul îl domină.
*5-6 ani: Perioada imitativă a rolurilor de tip adult, de pe poziţii de "adultism" (un amestec de rivalitate
şi admiraţie faţă de adult).
În relaţie cu adultul se manifestă potenţialul de opozabilitate (vârsta negativismului,
criză de încăpăţânare), în raport cu covârstnicii cooperarea apare abia după 5-6 ani, moment
în care copilul celălalt începe să fie perceput ca partener.
Sincretismul - gândire global amestecată nediferenţiat în măsura în care la această
vârstă copilul amestecă realul cu imaginarul (n-ai găsit ceva să cumperi vine Zâna Bună şi
aduce), raţionalul cu afectivul, generalul cu parţialul (bicicleta este ceva cu roți şi pedale şi
cineva a stricat-o când a căzut cu ea),temporalitatea (Te-a bătut tata?- M-a bătut mâine.).
Se remarcă, de asemenea, o gradare în utilizarea limbajului şi din perspective
raportării la ceilalţi, care sunt descrişi de copii ”de la atributele externe la cele interne, de la
general la specific, de la simplu la complex, de la global la diferenţiat, de la egocentric la
sociocentric”. Abia la vârsta de 10-11 ani se ajunge la comparaţia socială, la organizare şi o
anumită stabilitate a procesului/actului descriptiv.( Schaffer 2005 ; 259-160 Hobjilǎ, A., 2008)
De la 3 ani până spre 7 ani apare universul “de ce-urilor” ce caracterizează aşa 
-numită “a doua vârstă a întrebărilor la copil”, prima vârstă vizează numele şi loculiar a doua
vârstă cauza şi timpul, apar diferite tipuri de construcţii interogative formulate de copii:
 *după Jean Piaget: “de ce-urile”:
    -de explicare cauzală (inclusive finală) – ,,răspunsul aşteptat implică ideea de cauzǎ sau de
cauzǎ finală” (ex. De ce e aşa de grea?), vizând explicarea unui element material;
   -de motivare – implică o acţiune sau o stare psihică; ,,copilul caută  aici   nu o cauzǎ materială,
ci intenţia, motivul care a ghidat acţiunea, uneori şi cauza psihologică” (ex. Plecaţi? De ce?);
-dejustificare (cealogicăapare de la 7-8 ani) – implică ,,un motiv de ordin particular, motivul
nu al unei acţiuni oarecare, ci al unei reguli” (ex. De ce se spune…?);
* întrebările de explicare cauzală (La ce serveşte… un anumit obiect?; Ce face să
meargă…?);
 * întrebările vizând realitatea sau istoria (Peste cât timp e Crăciunul? Iaşi este în
România?);
 * întrebările privind acţiunile şi intenţiile umane (Pot să mănânc această pară? Vă place
mai mult să … sau să…?);
* întrebările referitoare la reguli sau la utilizări (Cum se scrie… un nume?);
* întrebările privind calculul (3+4 cât face?);
* întrebările de clasificare şi evaluare (Este o albina?, Ce e o farfurie?, E drăguţ, nu-i aşa?)
– (Piaget 1923: 260-263 Hobjilǎ, A. 2008 , p.33)
Grădiniţa este instituţia căreia îi revine rolul decisiv în educarea şi instruirea copiilor
preşcolari, iar entuziasmul şi profesionalismul educatoarelor li se transmite şi copiilor.
Această primǎ instituţie de educare, prin cadrele didactice calificate, asigurǎ condiţii necesare
dezvoltării normale, valorificând potenţialul fizic şi psihic al copiilor de 3-6/7. Educatoarea
trebuie să creeze un mediu cultural activ şi stimulativ pentru a încuraja şi dezvolta iniţiativa
copilului pentru învăţare.
Exemplu: centrul Bibliotecǎ trebuie să conţină următoarele materiale sugerate chiar în
Ghidul de bune practici: covor, pernuţe, scaunul povestitorului, raft pentru cărţi , instrumente
de scris, coli, caiete, imagini din poveşti, cuburi cu poveşti,  cărţi de colorat,  scene din
poveştile cunoscute pictate de copii, fişe de lectură, tablă magnetică, televizor, video,
computer, imprimantă, cd-uri cu muzică şi poveşti.
În acest centru se exersează în deosebi limbajul, contactul cu mesajul scris în diversele
sale forme (imagini, simboluri, cuvinte), dar şi deprinderi de exprimare în scris. O cerințǎ
importantă este a ceea de a deprinde copiii să utilizeze cu grijǎ materialele puse la dispoziţie,
de a li se cultiva sentimente de preţuire fațǎ de carte şi de autorul acesteia. Tot aici se vor
desfăşura unele jocuri - dramatizări, aceasta urmând în mod firesc lecturii, repovestirilor. Cu
ajutorul unor măşti, ecusoane reprezentând diferite personaje sau costume simple ( pelerine
divers colorate), copiii pot interpreta roluri din basmele şi poveştile îndrăgite. Prin această
bibliotecǎ copiii sunt puşi în situaţia de a se angaja în forme de limbaj diverse, pentru a-şi
exersa capacitatea de comunicare. Pentru o dezvoltare corespunzătoare a limbajului copilul
trebuie să audă cuvintele clar, pronunţate expresiv atât în familie, cât mai cu seama în
grădiniţă.
Vârsta copilului influenţează conţinutul limbajului şi corectitudinea exprimării prin
schimbări de expresii, de cuvinte sau sunete. Pentru cei mici sunt foarte importante
numărătorile, frământările de limbǎ, repetiţiile, pentru a cauta şi mai ales a găsi plăcerea în
exprimare. La 6-7ani copilul va stăpâni limba maternă, exceptând situaţiile în care acesta are
defecte de pronunţie.
”Eu un brad îţi desenez/Şi cu verde-l colorez...
Tu o floare-mi desenezi/ Şi cu roz mi-o colorezi.”
Mediul educaţional trebuie să permită dezvoltarea liberă a copilului şi să pună în
evidenţă dimensiunea interculturală şi pe cea a incluziunii sociale. Mediul trebuie astfel
 pregătit încât să permită copiilor o explorare activă şi interacţiuni variate cu materialele, cu
ceilalţi copii şi cu adultul (adulţii).

„Planul extralinvistic reprezintă pe lângă mimica expresivă, se remarcă valorificarea gesturilor:

   substitutive - prin care copilul descrie ceea ce nu numeşte;
Exemplu: o acţiune, o stare etc.: ,,vântul [+ gest: mişcarea crengilor]”;
   afective - exteriorizare a unor trăiri, stări de spirit;
Exemplu:îmbrăţişarea mamei, a unei jucării, aruncarea unui obiect etc.;
   indicative - cel mai frecvent asociate deicticelor verbale;
Exemplu: „aici [+ gest de indicare cu degetul]”, ,,băiatul acela [+ gest de indicare cu degetul].”  (Hobjilă,
2008, p.171).
„Însușirea limbajului este determinată de progresele funcționale ale aparatului fonator , care urmează un
program ereditar, dar și de „baia de limbă” pe care i-o oferă societatea. În același timp procesul este condiționat
de relația afectivă cu mama, cea mai puternică din existența fiecăruia. P. Osterrieth (1976, p.67) consemnează că
absența relațiilor afective cu mama explică întârzierile în dezvoltarea verbală a copiilor instituționalizați. Prin
urmare,  activitatea directă cu obiectele și comunicarea directă cu mama constituie sursa conținutului semantic al
cuvintelor asimilate de antepreșcolar.
Structura gramaticală este cu preponderență asimilată în dialogul cu adultul. De la circa un an și șase
luni copilul intră într-o altă etapă cea a prefazei sau după cum o numește Osterrieth, a limbajului telegrafic, adică
antepreșcolarul folosește două, trei cuvinte, dar care nu sunt flexionate conform normelor limbii, iar prepozițiile,
conjuncțiile lipsesc.  Acestea din urmă nu au pentru copil încă  nici o semnificație și, deși sunt simple ca
structură sonoră, el nu le poate pronunța. Cele care sunt folosite au o pronunție cu totul specifică pentru acest
stadiu. De aceea persoanele străine nu-l înțeleg pe copil, iar cei apropiați acestuia, părinții sau frății și surorile,
devin un fel de translator. Cei din afara familiei întreabă frecvent: „Ce spune?”. Acest fel de comunicare a
copilului a fost numit limbajul mic. Se face adesea o greșeală în legătură cu acest limbaj mic. Părinții și cei
apropiați copilului cred că se fac mai bine înțeleși de acesta dacă îi vorbesc în maniera lui. În aceste condiții
poate apărea pericolul stabilizării pentru un timp nejustificat de mare al unor structuri verbale greșite, întârziind
procesul vorbirii. De aceea se recomandă, în mod special, ca să se vorbească mult cu copilul, însă corect, rar și
clar.
În al doilea an de viață, copilul dobândește în legătură cu limbajul două tipuri de experiențe:
a)   tot ceea ce îl înconjoară poartă un nume și el va dori să-l afle și va pune frecvent întrebarea: „ Asta ce este?”;
b)   dacă se exprimă în cuvinte, dorințele lui sunt mai repede îndeplinite, iar cei din jur îl iubesc mai mult.
În fața limbajului telegrafic, se pare că tind să domine cuvintele care desemnează acțiuni, pentru că, în
general, obiectele pot fi arătate sau pot fi direct utilizate. Referirea la propria persoană este, de asemenea,
caracteristică acestei faze. Copilul își spune numele când își manifestă o dorință, preluând felul în care i se
adresează adultul. De exemplu: „Mihai, nani!”
După doi ani apare faza gramaticală, iar copilul treptat, treptat, utilizează mai corect modelele adulților,
copilul face efortul de a se adapta verbal situațiilor diverse.
Ca structură, propozițiile încep să nu mai conțină doar subiect și predicat, ci și alte părți de vorbire. Sunt
în general preferate și însușite mai ușor cuvinte care denumesc elementele realului și acțiunile celor din jur și
apoi cele referitoare la însușiri precum: ușor, greu, mare, mic, dulce, acru, rece, cald, verde, galben, alb etc.

După vârsta de doi ani el depinde de limbajul situativ, caracterizat prin faptul că:
a)   cuvintele folosite, deși au formă sonoră proprie limbii în care se comunică în anturajul copilului, pentru el au
semnificații restrânse la propria experiență cu obiectele din jur. Cuvântul cățel semnifică, de fapt,   singurul
animal pe care îl cunoaște din curtea sa.
b)   deseori, în loc să folosească denumirea verbală a obiectelor cu care intenționează să comunice, le arată dacă sunt
în preajma sa.
c)   Dacă trebuie să spună că păpușa e pusă într-un loc, ia păpușa și o plimbă spre acel loc.
Oprindu-ne mai mult asupra pronunției, care este o particularitate a antepreșcolarului, trebuie să
subliniem ca în vorbirea copilului apar frecvent două tendințe:
a)   economicitatea mijloacelor de exprimare manifestată ca prescurtare a cuvintelor, omiterea silabelor mai dificile,
înlocuirea cuvintelor lungi cu cele scurte.
b)   repetare silabelor accentuate, care au mare relevanță în recunoașterea cuvintelor.
Cele mai frecvente dificultăți în pronunție sunt următoarele:
a)   Eliziuni, adică omiterea silabelor dificile; exemplu: „busu” pentru „autobuzul”.
b)   Simplificarea articulărilor cuvintelor; uneori cu o abatere foarte mare de la cuvântul propriu-zis;
exemplu: „titi” pentru „frumos”.
c)   Înlocuirea unor sunete greu de pronunțat cu altele, cel mai frecvent fiind înlocuit „r”cu „l”.
d)   Metateza, adică inversarea locului unor silabe; exemplu: „cotoferie” în loc de „cofetărie”.”(Crețu, 2016, p.111)
„Este de asemenea remarcabil un fenomen referitor la faptul că, atunci când nu au la îndemână cuvintele
potrivite pentru diversele situații, preșcolarii și le construiesc, pornind de la cele însușite de la  adult. De
exemplu:”clonțesc” pentru ceva urât, „urlăreț” pentru cel ce plânge tare etc..
La grădiniță însă se cultivă un limbaj elevat la care preșcolarii mari aderă tot mai mult și încep să-i
corecteze apoi pe cei de acasă. Tot sub influența grădiniței, ei folosesc din ce în ce mai bine timpurile verbelor,
acordurile după număr și gen, dar mai au dificultăți la cele după caz. Abaterile sunt mai frecvente la genitiv și
dativ. Astfel se poate întâlni des o expresie ca aceasta:”A dat lu’ mama”sau „E ziua lu’ Ramona”.
Către 6 ani se realizează și o adaptare la vârsta partenerului. Astfel, față de cei mici, preșcolarul mare
reduce lungimea propozițiilor, evită cuvintele dificile, folosește gestica și chiar limbajul mic. Dacă dialoghiază
cu alții mai mari, manifestă o grijă specială pentru a fi înțeles. Cu educatoarea comunică în propoziții și fraze
complete. În dialogul cu mama este mai relaxat și mai liber.”(Crețu, 2016, p.154)

Bibliografie:

1.      Balint, Mihail, (2008), Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul

preșcolar. Didactica limbii și literaturii române, Editura Syllabus;
2.      Crețu, T. (2016), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași.
3.      Curriculum pentru învățământul preșcolar, (2009), București;
4.      Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3-6/7 ani, (2008),  Ministerul
Educației, Cercetǎrii și Tineretului;
5.      Hobjilǎ, A.(2008), Elemente de didacticǎ a activitǎților de educare a limbajului (etapa
preşcolaritǎții), Editura Institutul European, Iaşi;
6.      Jurcău, E., Jurcău, N.,(1999), Învăţăm să vorbim corect, Editura Printek ;
7.      Ezechil, Liliana, Păiși, Lăzărescu, Mihaela, (2004), Laboratorul preșcolarului – ghid
metodologic, Editura V&I Integral, București;
8.      M.E.C.T, (2008) Curriculum pentru învăţământul preşcolar 3 – 6/7 ani,  septembrie,
Bucureşti.
9.      Raikes, H., Pan, B.A., Luze, G., Tamis-LeMonda, C.S., Brooks-Gunn, J., Constantine, J.,
Tarullo, L. B., Raikes, H.A., & Rodriguez, E.T.(2006), ,,Mother-child bookreading in low-
income families: Correlates and outcome during the first three years of life. Child
Development’’ (http://www.asociatia-profesorilor.ro/dezvoltarea-limbajului-la-copilul-
prescolar.htmlaccesatîn data de 09.10.2016)
10.  Slama-Cazacu, T.,(1999), Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Editura All Educaţional,
Bucureşti;
11.  Sturza, Ș.(2002), Document armetodic pentru activitǎțile de educare a limbajului la
preşcolari, Editura V&I Integral, Bucureşti;
12.  Suport de curs,  Psihologia vârstelor, anul I, semestrul II, Facultatea de Psihologie și Știinte
ale educației, Pedagogia Învățământului primar și preșcolar;