Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Cuprins
Secţiunea I. Instanţa
Competenţa teritorială
1.1. Invocare
1.2. Soluţionare
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
§1. Noţiune
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
§3. Cazurile de nulitate
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
§1. Noţiune
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată
§3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea dosarului
§4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
§1. Întâmpinarea
§2. Cererea reconvenţională
2.2.1. Noţiune
2.2.2. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă
2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic
2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată
sau în început de dovadă scrisă
§6. Mărturisirea
§7. Prezumţiile
§2. Perimarea
§2. Desistarea
Secţiunea I. Apelul
Abrevieri
alin. - alineat
art. - articol
B.J. - Buletinul Jurisprudenţei
C. fam. - Codul familiei
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
CA. - curte(a) de apel
CC. - Curtea Constituţională
CD. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.J. - Curierul Judiciar
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
Col. civ. - Colegiul civil
Dreptul - Revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. - Ediţia
E.D.P. - Editura Didactică şi Pedagogică
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - Judecătoria
Juridica - Revista Juridica
J.N. - Revista Justiţia Nouă
lit. - litera
L.P. - Revista Legalitatea Populară
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
P.R. - Revista Pandectele Române
R.D.C. - Revista de drept comercial
R.R.D. - Revista Română de Drept
R.R.D, maritim - Revista Română de Drept Maritim
R.R.D, muncii - Revista Română de Dreptul Muncii
Repertoriu I - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970
Repertoriu II - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
Repertoriu III - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Repertoriu IV - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
S.C.J. - Revista Studii şi Cercetări Juridice
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
Trib. reg. - tribunal regional
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
§3. Interesul
Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare
acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în
conţinutul acesteia. Interesul poate să fie atât material, cât şi moral. în
doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie legitim;
- să fie născut şi actual;
- să fie personal şi direct.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de
convieţuire socială. în legătură cu această cerinţă, se arată uneori că
interesul trebuie să fie şi juridic, ceea ce înseamnă că un interes pur
economic (spre exemplu, dorinţa unui comerciant de a elimina concurenţa pe
o anumită piaţă relevantă) sau pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii
civile1.
Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în
care se exercită acţiunea civilă (forma procedurală concretă), în sensul că
partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment
la acţiune (la forma concretă de manifestare a acţiunii). Această cerinţă
trebuie să se verifice şi în cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., precum
şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111 C. proc. civ.), ori în caz de
asigurare a dovezilor (art. 235 şi urm. C. proc. civ.).
Interesul trebuie să fie personal2 şi direct, în sensul că folosul practic
trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe
altcineva. Această cerinţă există şi atunci când forma procedurală nu este
promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea
le recunoaşte legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce
asupra titularului.
suspensivă), atunci cererea de chemare în judecată nu va mai putea fi
respinsă ca prematură, ci va trebui cercetată pe fond - E. Herovanu, p. 150;
V.M. Ciobanu, voi. I, p. 269, nota 92.
' Alteori, se consideră că această primă cerinţă a interesului, enunţată
sub forma de „interes legitim juridiceşte proteguit”, vizează mai puţin
exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă priveşte temeinicia sau
netemeinicia pretenţiei formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes
este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei.
în cadrul acestei concepţii, prin cerinţa în discuţie se înţelege că interesul
trebuie să nu contravină legii, precum şi că trebuie să fie în legătură cu
pretenţia formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situaţia
juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie.
Tocmai de aceea se spune că procesul civil este (în principiu) un
proces al intereselor private (individuale). Pot exista şi situaţii în care să nu
fie vorba de un interes individual, ci de un interes colectiv (interesul unei
categorii de persoane, mai mult sau mai puţin determinate, care se găsesc
sau se pot găsi în aceeaşi situaţie ori într-o situaţie comparabilă, spre
exemplu, interesul consumatorilor unui anumit produs), iar de un asemenea
interes s-ar putea prevala în justiţie numai organele expres prevăzute de
lege.
Vom mai reţine şi prevederea înscrisă în art. 41 alin. (2) C. proc. civ.,
potrivit căreia, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot
sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Întrucât
acest text de lege instituie o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare, rezultă că asemenea entităţi nu pot sta în judecată
ca reclamante, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune
altfel.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond, absolută
şi peremptorie. Actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de
folosinţă sunt nule, aceeaşi fiind sancţiunea şi în cazul actelor de procedură
făcute în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă
(a cărei capacitate de folosinţă a încetat prin deces).
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Însă, potrivit art. 161 C. proc. civ., instanţa poate
acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, iar actele vor putea fi
confirmate, total sau parţial, de reprezentantul sau ocrotitorul legal. Dacă
lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţă, cererea se va anula.
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu va putea fi invocată în orice stare a
pricinii, chiar şi de către adversar, care are interesul să se pronunţe o
hotărâre valabilă.
Astfel, spre exemplu, s-a decis că, având în vedere caracterul alimentar
al prestaţiei debitorului într-un contract de întreţinere şi faptul că acesta
trebuie să fie executată în mod succesiv, obligaţia nu poate fi transformată în
bani, fără acordul creditorului. Întrucât, în speţă, pârâtul a încercat în mod
unilateral să modifice obligaţia asumată şi că nu a executat în natură
întreţinerea la care s-a obligat, acţiunea în rezoluţiune promovată de
reclamanta-creditoare a întreţinerii este întemeiată. A se vedea CA.
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 637/1999, în C.A.B. Culegere...
1991, p. 52-53.
2 A se vedea Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 1288/1988, în
R.R.D. nr. 5/1989, p. 72, precum şi nota redacţiei sub aceeaşi decizie.
Secţiunea I. Instanţa
§1. Rolul judecătorului în procesul civil
26
Instanţa 27
aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a se restrânge cu nimic
drepturile procesuale ale părţilor, ce decurg din principiul disponibilităţii şi
fără a se anticipa soluţia care ar trebui să se dea în final, după analiza tuturor
susţinerilor şi probelor.
Judecătorul are nu numai dreptul de a pune în dezbaterea părţilor
orice împrejurări de fapt sau de drept ale speţei, ci şi dreptul de a invoca din
oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică [art. 108 alin. (1) C. proc.
civ.]. Practic, la judecata în primă instanţă şi la judecata în apel, acest drept
este totodată şi o obligaţie pentru judecător, deoarece, dacă instanţa nu
ridică din oficiu o excepţie absolută, atunci va pronunţa o hotărâre
susceptibilă de a fi desfiinţată prin intermediul apelului sau, după caz, al
recursului, având în vedere că nerespectarea normelor de ordine publică
poate fi invocată direct în apel sau în recurs. La judecata în recurs s-ar putea
vorbi despre o asemenea obligaţie numai în acele cazuri, expres prevăzute
de lege, în care încălcarea unei norme de ordine publică ar deschide
posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii instanţei de
recurs.
Este posibil ca nesocotirea unei norme de ordine publică să fie
constatată după închiderea dezbaterilor, cu ocazia deliberării. într-o
asemenea situaţie, pentru a se asigura contradictorialitatea şi dreptul de
apărare, instanţa trebuie să repună cauza pe rol şi să citeze părţile, dându-le
astfel posibilitatea să discute împrejurarea respectivă.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs
poate să invoce din oficiu motivele de recurs de ordine publică, însă acestea
trebuie puse în dezbaterea părţilor.
Codul de procedură civilă conţine şi alte dispoziţii legale prin care se
concretizează diverse aspecte ale rolului activ al judecătorului. în acest sens,
menţionăm: art. 84, potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau
pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o
denumire greşită”, ceea ce înseamnă că, pentru a caracteriza corect cererea
formulată, instanţa nu trebuie să se orienteze după Sensul literal sau juridic
al termenilor folosiţi, ci după cel pe care partea a înţeles să-l atribuie acelor
termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin introducerea cererii
respective; art. 131 alin. (1), care dispune că la judecata în primă instanţă,
judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor; art. 155 alin. (3), care
prevede că „instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de
amândouă părţile pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala
părţilor” etc.
Referitor la rolul activ al judecătorului, pot fi reţinute şi acele texte de
lege care prevăd posibilitatea pentru instanţa de judecată de a aplica sau nu
sancţiunea prevăzută de norma juridică, uneori chiar de a determina
sancţiunea, cum ar fi, spre exemplu: art. 55 C. proc. civ., art. 63 alin. (2) C.
proc. civ. şi art. 120 alin. (2) C. proc. civ., ce permit instanţei să dispună
disjungerea de cererea de chemare în judecată a cererii de intervenţie
voluntară principală, a cererii de chemare în garanţie sau a cererii
reconvenţionale; art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, instanţa va
putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată; art.
244 C. proc. civ., care reglementează suspendarea legală judecătorească
(facultativă); art. 279 C. proc. civ., ce reglementează executarea vremelnică
(provizorie) judecătorească; art. 1101 alin. (2) şi (3) C. civ., care permit
instanţelor de fond să acorde un termen
de graţie; art. 300 alin. (2)-(5) C. proc. civ., prin care se acordă dreptul
instanţei de recurs de a dispune suspendarea executării silite a hotărârii
atacate, respectiv dreptul instanţei de recurs de a reveni asupra suspendării
acordate; art. 325 C. proc. civ., care recunoaşte dreptul instanţei de a
dispune suspendarea executării silite a hotărârii a cărei revizuire se cere etc.
în toate aceste cazuri, judecătorul are posibilitatea de a avea rol activ, legea
lăsând la libera lui apreciere aplicarea normei juridice.
Aşadar, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în
limitele prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei facultăţi
nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii. în schimb, dacă un text
de lege stabileşte expres nu numai dreptul, ci şi obligaţia judecătorului de a
avea un rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la desfiinţarea hotărârii
prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului.
1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcându-
se abstracţie de principiul disponibilităţii. De la acest principiu specific
procedurii civile nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolului activ al
judecătorului, fără să existe o dispoziţie legală expresă.
Astfel, părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea
existenţei unui anumit proces civil, atât în ceea ce priveşte declanşarea lui,
cât şi stingerea lui înainte de pronunţarea unei hotărâri pe fond, prin
încheierea unor acte procesuale de dispoziţie. Cu excepţia câtorva cazuri,
limitativ prevăzute de lege, instanţa nu se poate sesiza din oficiu. De
asemenea, în măsura în care nu s-ar încălca vreo dispoziţie legală
imperativă, actele procesuale de dispoziţie prin care părţile pun capăt
litigiului nu sunt supuse controlului instanţei, afară de cazul prevăzut de art.
45' C. proc. civ.
Tot părţile fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul
de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor între care se stabilesc
raporturile juridice procesuale, precum şi al fundamentului pretenţiei ce este
dedusă judecăţii, judecătorul fiind ţinut să respecte cadrul procesual trasat
de părţi.
Instanţa de judecată trebuie să statueze omnia petita, adică să se
pronunţe cu privire la tot ceea ce s-a cerut, dar, în acelaşi timp, numai cu
privire la ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-
a solicitat ori să se pronunţe asupra unei pretenţii nesolicitate.1 în caz
contrar, hotărârea poate fi atacată pe calea apelului, a recursului sau a
revizuirii.
De exemplu: în cazul în care victima unui accident de circulaţie cere
obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri,
instanţa, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte
întinderea prejudiciului, nu ar
A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1063/1971, în
Repertoriu II, p. 347; decizia nr. 1540/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 76;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2386/1993, în B.J. 1993, p. 142; secţia de
contencios administrativ, decizia nr. 601/1994, în B.J. 1994, p. 652.
Instanţa 29
Instanţa 3\
Instanţa 33
4.
34
Instanţa 35
Instanţa 37
Instanţa 39
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 789/1985, în CD. 1985, p. 221;
CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1349/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 243.
Instanţa 41
dintre părţi; b) interesul direct sau indirect al judecătorului în legătură cu
soluţionarea pricinii; c) ura sau vrăjmăşia care ar putea să existe între
judecător, soţul, rudele sau afinii acestuia, pe de o parte, şi una dintre părţi
ori chiar soţul, rudele sau afinii acesteia, pe de altă parte; d) ambiţia sau
amorul propriu, care I-ar putea influenţa pe judecător în soluţionarea cauzei,
datorită faptului că şi-a exprimat părerea asupra pricinii înainte de
pronunţarea hotărârii.
Potrivit art. 27 C. proc. civ.: „Judecătorul poate fi recuzat:
1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes
în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă ori afin, până la al patrulea grad
inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau
dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv, cu una dintre părţi sau dacă, fiind încetat din viaţă ori
despărţit, au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o
pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la
instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală
în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al
patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la
gradul al treilea inclusiv”.
întrucât textul de lege este destul de clar şi nu necesită, în principiu,
explicaţii suplimentare, vom face câteva precizări în legătură cu unele cazuri
de recuzare. Astfel, în ceea ce priveşte cazurile de recuzare bazate pe
interesul judecătorului, se observă că legea nu precizează natura acestui
interes, aşa încât interesul poate să fie nu numai de ordin material, ci şi
moral. De asemenea, este de remarcat că legea vizează atât interesul
personal, direct al judecătorului, cât şi pe acela indirect, pe care îl pot avea
persoanele menţionate, după caz, de art. 27 pct. 1 sau de art. 27 pct. 4 C.
proc. civ.
Cu titlu exemplificativ, prezentăm câteva situaţii care ar putea fi
încadrate în prima ipoteză a art. 27 pct. 1 C. proc. civ., şi anume: dacă
judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sunt creditori, debitori
sau garanţi ai uneia dintre părţi, întrucât ar putea exista interesul, după caz,
de a mări solvabilitatea acelei părţi, de a favoriza interesele propriului
creditor spre a obţine unele concesii de la acesta, de a împiedica o eventuală
chemare în garanţie; dacă judecătorul sau vreuna din persoanele indicate
mai sus este donatar al uneia dintre părţi, deoarece partea respectivă ar
putea fi favorizată nu numai în semn de recunoştinţă, ci şi în considerarea
faptului
42
Instanţa A?
că, potrivit art. 821 C. civ., donaţiile de bunuri viitoare sunt revocabile,
iar, în cazul celorlalte donaţii, deşi irevocabile, acestea vor fi supuse
reducţiunii în măsura în care vor aduce atingere rezervei succesorale, aşa
încât ar exista interesul de a menţine sau de a mări activul patrimoniului
donatorului; atunci când judecătorul, într-o fază anterioară a procesului, a
pus concluzii ca procuror sau chiar a formulat cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac; atunci când, în calitate de
avocat, o persoană a dat consultaţii sau a reprezentat şi asistat o parte într-
un litigiu pe care ulterior, după ce a dobândit calitatea de judecător, ar urma
să îl soluţioneze etc.
In toate aceste cazuri, precum şi în altele asemănătoare, existenţa
interesului judecătorului este lăsată la aprecierea instanţei ce rezolvă cererea
de abţinere sau de recuzare. însă, în cazurile de recuzare prevăzute de art.
27 pct. 4 şi pct. 6 C. proc. civ., existenţa interesului direct sau indirect al
judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară,
lipsa de obiectivitate a judecătorului putându-se datora, după caz, tentaţiei
de a crea o jurisprudenţă care să îi fie favorabilă în propriul litigiu, speranţei
că, dând câştig de cauză părţii ce este judecător, va obţine de la aceasta
acelaşi serviciu,1 obligaţiei de a apăra interesele celui al cărui reprezentant
legal este.
Dacă în cazul în care judecătorul este tutore sau curator al uneia
dintre părţi nu este necesară îndeplinirea vreunei alte cerinţe pentru a putea
fi recuzat, nu aceeaşi este situaţia atunci când o rudă sau un afin al
judecătorului stă în judecată ca tutore, curator ori director al unei instituţii
publice sau societăţi comerciale, deoarece, potrivit art. 28 C. proc. civ.,
judecătorul nu poate fi recuzat dacă persoanele respective nu au un interes
personal în judecarea pricinii. Este de observat că textul de lege nu se referă
şi la situaţia în care soţul judecătorului stă în judecată ca tutore, curator etc,
însă o asemenea ipoteză este acoperită de art. 27 pct. 1 teza IC. proc. civ.
Pentru ca vrăjmăşia la care se referă art. 27 pct. 9 C. proc. civ. să ducă
la recuzare, nu este suficientă o simplă afirmaţie a părţii în acest sens, ci este
necesar să se dovedească în mod concret existenţa unei vrăjmăşii din partea
judecătorului. însă, în cazul prevăzut de art. 27 pct. 5 C. proc. civ., legea
instituie o prezumţie de vrăjmăşie care nu poate fi răsturnată, fiind suficient
ca partea ce a făcut cererea de recuzare să dovedească existenţa, în ultimii
cinci ani, a unei judecăţi penale între ea şi judecătorul recuzat, soţul sau
rudele acestora până la gradul patru inclusiv.
Referitor la cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., din modul în
care este redactat textul de lege rezultă destul de clar că judecătorul poate fi
recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu
pricina concretă ce o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi
pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-
a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a
exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă
S-a apreciat că procesele respective trebuie să poarte asupra unor
lucruri mai importante, „neputându-se pune în discuţie obiectivitatea
judecătorului pentru lucru de nimic” -P. Vasilescu, Tratat de procedură civilă,
voi. III, Bucureşti, 1943, p. 374. însă, textul de lege nu face nici o distincţie în
acest sens - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Instanţa AC
încuviinţat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de
atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularităţi procedurale
la judecarea cererii de recuzare.
Articolul 30 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită
recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată. Intr-o asemenea
situaţie, recuzarea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
De lege lata nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei
secţii a acesteia.
Dacă recuzarea se propune verbal, se va lua act despre aceasta în
încheierea de şedinţă, în care se mai menţionează motivele de recuzare şi
mijloacele de probă indicate de parte. Când cererea de recuzare se face în
scris, ea trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 82 alin. (1) C.
proc. civ., (indicarea instanţei; numele, domiciliul sau reşedinţa, ori, după
caz, denumirea şi sediul părţilor şi ale reprezentantului, dacă este cazul;
obiectul cererii, inclusiv numele celui recuzat; semnătura), motivele de
recuzare şi probele pentru dovedirea acestora. Cererea se depune într-un
singur exemplar, deoarece nu se comunică adversarului, judecarea recuzării
nefă-cându-se în contradictoriu cu părţile şi nici cu cel recuzat.
Potrivit art. 31 alin. (3) C. proc. civ., în cursul judecării cererii de
recuzare (abţinere) nu se va face nici un act de procedură în litigiul în care s-
a ivit acest incident procedural.
Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de
consiliu, fără prezenţa părţilor şi cu ascultarea judecătorului recuzat sau care
s-a abţinut. Articolul 31 alin. (2) C. proc. civ. interzice în mod expres folosirea
interogatoriului ca mijloc pentru dovedirea motivelor de recuzare. Rezultă că
motivele de abţinere sau de recuzare pot fi dovedite prin înscrisuri, prin
începuturi de probă scrisă completate cu declaraţii de martori şi, în lipsa unor
asemenea mijloace de probă, prin declaraţii de martori.
Instanţa competentă să rezolve abţinerea sau recuzarea va pronunţa o
încheiere, care se citeşte în şedinţă publică [art. 32 alin. (1) C. proc. civ.].
Dacă se admite cererea, judecătorul recuzat ori care s-a abţinut se va
retrage de la judecata pricinii, fiind înlocuit de un alt judecător şi neavând
voie să asiste nici la deliberarea celorlalţi judecători în acea cauză. Articolul
32 alin. (3) C. proc. civ. dispune că încheierea prin care s-a hotărât recuzarea
va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să
fie păstrate. Acest text de lege se referă la situaţia în care recuzarea
(abţinerea) s-a făcut în cursul dezbaterilor, aşa încât unele acte de procedură
au fost deja îndeplinite de judecătorul recuzat (respectiv de judecătorul care
s-a abţinut). Rezultă că, dacă în încheierea de încuviinţare a recuzării nu se
face nici o menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci
acestea nu pot fi menţinute, ci trebuie refăcute.
în cazul în care cererea de recuzare (abţinere) este respinsă, va fi
reluată judecata pe fond cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori,
după caz, care s-a abţinut.
Potrivit art. 33 C. proc. civ., dacă judecarea cererii de recuzare
(abţinere) este de competenţa instanţei ierarhic superioare, aceasta din urmă
va trimite pricina pentru a
Părţile 47
De reţinut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., dispoziţiile legale privitoare
la abţinere şi recuzare se aplică şi procurorilor, grefierilor sau magistraţilor-
asistenţi, aceştia putând fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, în
afară de cazul când şi-au exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă.
în baza altor dispoziţii legale, sunt recuzabili şi alţi participanţi la procesul
civil, cum ar fi: experţii, traducătorii sau interpreţii (art. 204, 141 şi art. 142
C. proc. civ.), precum şi arbitrii (art. 3511 -3512 C. proc. civ.).
2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare Ia alcătuirea instanţei
Pot exista şi alte incidente procedurale privind alcătuirea instanţei, în
afara celor reglementate de art. 24-36 C. proc. civ. Instanţa este greşit
alcătuită nu numai în cazul nerespectării normelor juridice referitoare la
incompatibilitate, abţinere şi recuzare, ci şi atunci când sunt încălcate orice
alte prevederi legale în legătură cu compunerea ori constituirea instanţei.
Astfel, instanţa este greşit compusă dacă: la judecată participă un
număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege pentru
pricina respectivă; un judecător stagiar, care a promovat examenul de
capacitate, soluţionează o altă pricină decât cele menţionate în art. 23 alin.
(1) din Legea nr. 303/2004; completul de judecată este alcătuit cu un
judecător suspendat sau eliberat din funcţie.
De asemenea, instanţa este greşit constituită şi atunci când: la
judecată nu participă procurorul, deşi, în cauza respectivă, potrivit legii,
concluziile acestuia sunt obligatorii; participă la judecată un procuror care
este suspendat sau a fost eliberat din funcţie; nu participă la şedinţa de
judecată grefierul sau, după caz, magistratul-asis-tent sau asistentul judiciar.
Mijloacele procedurale prin care pot fi puse în discuţie aceste alte
incidente privind alcătuirea instanţei sunt, după caz, excepţia procesuală
(dacă judecata este în curs de desfăşurare), apelul (dacă există o hotărâre
nedefinitivă) sau recursul (când a intervenit o hotărâre definitivă, dar care nu
a devenit încă irevocabilă), nu însă şi contestaţia în anulare. Referitor la
aceste mijloace procedurale se ridică, în principiu, aceleaşi probleme ca şi în
cazul incompatibilităţii, iar soluţiile urmează a fi adaptate în mod
corespunzător.
Secţiunea a ll-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
în cadrul oricărui proces civil, părţile trebuie să îşi desfăşoare
activitatea lor procesuală în limitele drepturilor procedurale conferite de lege
şi cu respectarea îndatoririlor procesuale impuse de aceasta.
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor
Dintre drepturile procedurale pe care legea le recunoaşte părţilor,
menţionăm, într-o enumerare ce nu se doreşte a fi exhaustivă, următoarele:
Părţile 49
pretenţii etc), fie aşa-zisa obligaţie de a spune adevărul (o asemenea
obligaţie nu are însă vreun fundament juridic şi nici nu există vreo sancţiune
procedurală sau vreo altă sancţiune juridică pentru simpla împrejurare că
partea nu spune adevărul).
în actuala reglementare, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. prevede că
părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi
finalizarea procesului; de asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele
de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de
judecător, să îşi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723
alin. (1), precum şi să îşi probeze pretenţiile şi apărările.
Aşadar, părţile au următoarele îndatoriri procesuale:
a) de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în
termenele stabilite de lege sau de judecător;
b) de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege;
c) de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului;
d) de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările.
Nerespectarea acestor îndatoriri procesuale atrage diverse sancţiuni,
putându-se ajunge chiar la pierderea procesului.
1.3. Abuzul de drept procedural
Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a
fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de
drept procedural.
Au existat şi opinii în sensul că nu s-ar putea vorbi, în acelaşi timp, de
drept şi de abuz de drept, deoarece, fie dreptul există şi exerciţiul lui nu ar
putea să fie vreodată abuziv, fie s-au depăşit limitele dreptului, dar în acest
caz ar fi lipsă de drept. însă, abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor
externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteză în care
am fi în prezenţa unui act săvârşit fără drept), ci numai depăşirea limitelor
interne ale acelui drept. Deci, existenţa dreptului nu trebuie confundată cu
modul în care este exercitat un drept ce există. Este adevărat că instituţia
abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, nu are o
reglementare suficientă, dar, în legislaţia noastră, ca de altfel şi în legislaţiile
altor ţări, există texte de lege care se referă în mod expres la abuzul de
drept, cum ar fi, spre exemplu, art. 723 alin. (2) C. proc. civ.
în literatura noastră de specialitate se apreciază că orice abuz de drept
procedural presupune două elemente, deduse din dispoziţiile înscrise în art.
723 alin. (2) C. proc. civ. şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a
dreptului procedural, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi
legitim, ci numai cu intenţia de a-i vătăma pe adversar, pentru a diminua sau
întârzia posibilităţile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia,
pentru a-i constrânge la abandonarea susţinerilor sale ori la concesiuni;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural
de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul
săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
-
50 Participanţii la procesul civil
Pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerinţe:
a) autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie
capabil să îl exercite. Această condiţie este uşor de justificat, având în vedere
că, prin definiţie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exerciţiul)
dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că partea despre care se afirmă că a
săvârşit un abuz de drept procedural trebuie, în primul rând, să aibă acel
drept, iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
b) dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de
lege, adică să se respecte dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se
exercită dreptul procedural, la forma actului şi la termenul în care trebuie
efectuat acesta. Rezultă că actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal,
acesta din urmă fiind îndeplinit cu depăşirea limitelor externe stabilite de
lege;
c) dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât
acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce îl foloseşte urmărind un
obiectiv ce nu corespunde justei şi cât mai rapidei soluţionări a pricinii;
d) dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă.
Dintre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă a
drepturilor procedurale, amintim: introducerea cu rea-credinţă a unei cereri
de chemare în judecată vădit netemeinice, numai pentru a obţine unele
foloase necuvenite, pentru a-i şicana pe pârât sau a-i discredita, de exemplu,
se formulează o cerere în stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei,
fără ca reclamanta să fi întreţinut relaţii intime cu pârâtul în perioada legală
de concepţie a copilului, ci în scopul de a-i şantaja pe pârâtul ameninţat cu
un scandal public sau în familie; creditorul a cărui creanţă a fost plătită
încearcă să obţină o nouă plata, chemându-1 în judecată pe fostul său
debitor etc; introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca pârâtul
să fi fost, în prealabil, pus în întârziere, cum ar fi atunci când creditorul
cesionar, fără să îl înştiinţeze pe debitorul cedat despre cesiune, îl cheamă în
judecată, solicitând plata creanţei sau când proprietarul se adresează direct
instanţei, cerând ca depozitarul să fie obligat la restituirea lucrului lăsat în
depozit (în astfel de situaţii, deşi cererea de chemare în judecată, fiind găsită
întemeiată, se va admite, pârâtul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, dacă a recunoscut pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare
- art. 275 C. proc. civ.; se poate întâlni şi ipoteza opusă, anume ca reaua-
credinţă a pârâtului să-l fi determinat pe reclamant să solicite ceea ce nu i se
mai datora, caz în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată) etc;
rezistenţa pârâtului cu rea-credinţă în faţa unei pretenţii a cărei temeinicie
este evidentă; formularea cu rea-credinţă a unor cereri de recuzare, de
strămutare, de obţinere a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;
folosirea cu rea-credinţă a posibilităţii de a solicita citarea pârâtului prin
publicitate; cererile repetate de amânare a judecăţii; angajarea mai multor
avocaţi, cu toate că nevoile apărării nu justifică aceasta; cererea de măsuri
asigurătorii multiple şi excesive, care depăşesc necesităţile cauzei;
exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată
sau a tranzacţiei; folosirea cu rea-credinţă a dreptului de a exercita căile de
atac, de exemplu,
Părţile 51
reiterarea unei căi de atac, introducerea unui recurs ce este lăsat să fie
anulat ca netimbrat, pentru a se exercita apoi şi contestaţia în anulare, în
scopul de a tergiversa judecata şi de a amâna executarea silită a hotărârii
definitive (s-a decis că, în acest caz, contestaţia în anulare trebuie respinsă,
aceeaşi soluţie fiind propusă şi pentru situaţia în care partea nu şi-a timbrat
recursul, spre a beneficia de taxa de timbru redusă, proprie contestaţiei în
anulare, însă, precizăm că nu există nici un text de lege care să justifice
aceste soluţii; abuzul de drept, în măsura în care este dovedit, atrage
obligaţia contestatorului de a plăti despăgubiri intimatului), exercitarea cu
mare întârziere, de către partea ce a fost prezentă la pronunţarea hotărârii, a
apelului sau a recursului, profitând de faptul că hotărârea nu i-a fost
comunicată, spre a obţine despăgubiri într-un cuantum cât mai ridicat (astfel,
într-o speţă, litigiul avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a
contractului de muncă şi reintegrarea în funcţie; partea, profitând de o
deficienţă procedurală, a declarat recurs după câţiva ani de la pronunţarea
hotărârii, solicitând despăgubiri pe întreaga perioadă cuprinsă între
momentul desfacerii contractului de muncă şi cel în care va fi reintegrată
efectiv; recursul, care pe fond era întemeiat, nu a putut fi respins nici ca
tardiv, întrucât a fost exercitat în termen, hotărârea necomunicându-i-se
contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu există un text de lege care să
prevadă o asemenea soluţie, însă instanţa a diminuat în mod corespunzător
despăgubirile pretinse de salariat, fiind vorba, în fapt, de o culpă concurentă,
atât a unităţii, constând în desfacerea nelegală a contractului de muncă, dar
şi a salariatului, constând în inactivitatea sa un timp îndelungat, deşi a
cunoscut hotărârea atacată încă de la pronunţarea acesteia); introducerea cu
vădită rea-credinţă a unei contestaţii la executare etc.
Trebuie subliniat că simplul fapt al respingerii unei cereri (de chemare
în judecată, de exercitare a unei căi de atac, de recuzare etc.) nu duce în
mod automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul de a formula
cererea respectivă, ci instanţa de judecată va aprecia dacă există sau nu un
abuz de drept procedural în funcţie de împrejurările concrete ale speţei,
ţinând cont de cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru a se putea caracteriza
un act de procedură ca abuziv, fiind necesar, totodată, să se motiveze soluţia
adoptată în această privinţă. Uneori, chiar legea califică anumite acte ca
abuzive, spre exemplu, art. 158 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, dacă
recursul împotriva hotărârii de declinare a competenţei este declarat de către
partea care a invocat excepţia de necompetenţă ce a fost admisă, dosarul
poate fi trimis de îndată la instanţa competentă ori la organul cu activitate
jurisdicţională competent, fără a mai fi nevoie să se aştepte ca hotărârea de
declinare a competenţei să devină irevocabilă.
Cât priveşte sancţionarea abuzului de drept procedural, dispoziţia de
principiu este înscrisă în art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Conform căruia, partea
care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv răspunde pentru
pagubele pricinuite.
Aşadar, partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral, ca
urmare a exercitării abuzive a unui drept procedural de către partea adversă,
are dreptul de a fi despăgubită. Pentru a nu se încălca principiul
disponibilităţii, despăgubirile vor fi acordate numai la cerere, nu şi din oficiu.
Cât priveşte instanţa competentă a se
53
Părţile
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale
De cele mai multe ori, la judecata în primă instanţă există un singur
reclamant şi un singur pârât, la judecata în apel un singur apelant şi un
singur intimat etc. Sunt însă destul de frecvente cazurile în care poziţia
contradictorie există între mai mult de două persoane, deci când, în acelaşi
proces, două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori când
calitatea de pârât este deţinută de două sau mai multe persoane. O astfel de
situaţie este cunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară sub
denumirea de coparticipare procesuală, fiind numită uneori şi litisconsorţiu
procesual. Această instituţie procesuală asigură evitarea pronunţării unor
hotărâri contradictorii, contribuind totodată la o economie de timp şi de
cheltuieli.
54
Participanţii la procesul civil
este posibilă coparticiparea procesuală şi atunci când între obiect şi
cauză există numai o strânsă legătură.1 Această soluţie se desprinde din
interpretarea afortiori a art. 164 alin. (1) C. proc. civ., text care permite
conexarea unor pricini în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte
părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură; cu atât mai
mult, poate exista încă de la început un singur proces cu privire la cererile
respective.
Din modul în care este redactat art. 47 C. proc. civ. ar mai rezulta că
întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativă, dar, din alte dispoziţii
legale se desprinde concluzia că sunt şi cazuri de coparticipare procesuală
necesară (obligatorie) şi anume atunci când mai multe persoane se găsesc
într-un raport juridic civil unic şi indivizibil. Spre exemplu: din prevederile art.
797 C. civ., ce declară nulă împărţeala succesorală la care nu au participat
toţi moştenitorii, se poate concluziona că în cazul ieşirii din indiviziunea
succesorală coparticiparea procesuală este obligatorie, desigur dacă sunt cel
puţin trei moştenitori care au acceptat succesiunea; în cazul revendicării unui
bun aflat în coproprietate sau în indiviziune, cererea trebuie introdusă de toţi
coproprietarii sau coindivizarii, sub sancţiunea respingerii cererii ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,2 deci coparticiparea
procesuală este necesară.
însă, aşa cum s-a subliniat în doctrină, regula o reprezintă
coparticiparea procesuală facultativă, iar nu cea necesară.
Aşadar, o primă clasificare, având drept criteriu rolul voinţei părţilor în
formarea coparticipării, este aceea în coparticipare procesuală facultativă şi
coparticipare procesuală necesară sau obligatorie.
Într-o altă clasificare, coparticiparea procesuală subiectivă este opusă
coparticipării procesuale obiective. Coparticiparea este subiectivă în situaţia
în care există o pluralitate de persoane cu aceleaşi interese, iar
coparticiparea procesuală obiectivă rezultă din conexarea a două sau mai
multor cereri, dacă în unele din acestea sunt şi alte părţi. Se observă că nu se
poate pune semnul egalităţii între coparticiparea procesuală obiectivă şi
conexitate, cum s-ar părea că rezultă din unele lucrări de specia-litate,
deoarece este posibil să se reunească mai multe cereri în care figurează
aceleaşi două părţi, fără a mai exista, cel puţin în una din cereri, o a treia
parte, astfel încât nu poate fi vorba de o coparticipare procesuală, litigiul
opunând numai două persoane. Aşadar şi în cazul coparticipării procesuale
obiective există în proces mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, însă
această împrejurare este consecinţa conexării mai multor pricini. Menţionăm
că unii autori includ şi litispendenţa între
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1937/1973, în R.R.D., nr.
5/1974, p. 82; decizia
nr. 2163/1974, în R.R.D., nr. 6/1975, p. 65.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; CA.
Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p. 172.
3 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 152; V. Negru, D. Radu, Drept
procesual civil, E.D.P.,
Bucureşti, 1970, p. 56. Aceşti autori definesc coparticiparea procesuală
obiectivă ca fiind
situaţia în care se cumulează mai multe cereri („acţiuni”) în cadrul unui
singur proces, fără să
mai facă vreo altă precizare. în sensul, implicit, al identităţii între
coparticiparea procesuală
obiectivă şi conexitate, a se vedea şi /. Stoenescu, S. Zilberstein, E.D.P.,
Bucureşti, 1983, p. 301.
55
Părţile
cazurile de coparticipare procesuală obiectivă.1 Totuşi, coparticiparea
procesuală nu poate fi în nici o ipoteză urmarea admiterii excepţiei de
litispendenţa, deoarece litispendenţa presupune formularea mai multor cereri
de chemare în judecată ce se caracterizează prin identitate de părţi, de
obiect şi de cauză, aşa încât eventuala coparticipare procesuală există încă
de la început pentru fiecare din cererile respective.
Coparticiparea procesuală se mai clasifică în activă, pasivă sau mixtă,
după cum în proces sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât, mai mulţi
pârâţi şi un singur reclamant sau mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.
Uneori, se consideră că această clasificare este proprie coparticipării
procesuale subiective,2 însă o astfel de opinie este tributară concepţiei
potrivit căreia coparticiparea procesuală obiectivă ar însemna doar simpla
reunire a unor cereri, fără a se ţine cont de faptul că şi în cazul acesteia
trebuie să fie mai mulţi reclamanţi sau pârâţi.
2.2. Efectele coparticipării procesuale
în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanţi sunt
guvernate te principiul independenţei procesuale. Articolul 48 alin. (1) C.
proc. civ. dispune că actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
coparticipanţi nu pot folosi, dar nici vătăma celorlalţi.
De la această regulă, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte o excepţie:
în cazul în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor,
actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele
procedurale încuviinţate unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de
procedură vor profita şi celorlalţi. Textul citat mai prevede că dacă actele de
procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice actelor făcute de
ceilalţi coparticipanţi, atunci se va ţine cont de actele cele mai favorabile.
Excepţia prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. îşi găseşte aplicare
în cazul în care între coparticipanţi există raporturi obligaţionale de
solidaritate sau indivizibilitate. De exemplu, efectele admiterii apelului sau
recursului declarat de unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi asupra
coparticipanţilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale căror cereri de
apel sau de recurs au fost respinse fără a fi cercetate în fond (ca tardive,
anulate ca netimbrate, ca neregulat introduse etc.).3 în schimb, consecinţele
respingerii căii de atac (de exemplu, plata cheltuielilor de judecată) vor fi
suportate numai de coparticipantul care a exercitat-o, art. 48 alin. (2) C. proc.
civ. având în vedere numai actele favorabile.
De asemenea, dacă litigiul are ca obiect un drept real principal ce
poartă asupra unui bun despre care se afirmă că aparţine coparticipanţilor în
coproprietate sau
A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 82; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 56. A se
vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 301.
A se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.
3/1962, în CD. 1952-1965, p. 298.
Părţile **,
putea să respingă cererea de partaj, deoarece o asemenea soluţie ar
echivala cu extinderea efectelor admiterii apelului asupra pârâtului care nu a
exercitat calea de atac (se observă că, în exemplul dat, cei doi pârâţi nu au
interese comune, ci, dimpotrivă, au interese contrarii; aceasta deoarece
litigiul prezintă două aspecte şi anume, în prealabil, revendicarea bunului
deţinut de terţ, revendicare ce profită ambilor moştenitori, chiar dacă unul
dintre ei are în proces poziţia procesuală de pârât, ca şi terţul, iar apoi ieşirea
din indiviziune). Ar urma ca reclamantul să îl acţioneze în judecată pe celălalt
copărtaş, pe temeiul art. 787 alin. (1) C. civ., solicitând despăgubiri pentru
evicţiune, calculate potrivit art. 788 C. civ. Coparticiparea procesuală mai
produce şi alte efecte. Astfel:
- atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur
mandatar, caz în care se va comunica o singură copie de pe cererea de
chemare în judecată [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.] sau de pe întâmpinare
[art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], după cum coparticipanţii sunt pârâţi sau
reclamanţi;
- dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori
nu au îndeplinit un act de procedură în termen, ei vor fi totuşi citaţi în
continuare [art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. civ.];
- actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva
coparticipanţilor cu aceleaşi interese sunt supuse unei singure taxe judiciare
de timbru;
- coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată, dacă este cazul,
în funcţie de interesul fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în
mod egal, fie proporţional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).
Mai trebuie subliniat că, potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. civ., în
procesele în care, în condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi,
preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de
necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune
reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a
actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul
acestuia. Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi
mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art, 68 şi art.
1141 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă
de către reclamanţi, în condiţiile prevăzute la alin. (2), iar de către pârâţi,
odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg
asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile
dispoziţiile alin. (4), iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un
curator special.
§3. Participarea terţilor la judecată 3.1. Precizări introductive
în prealabil, trebuie precizat că noţiunea de terţi desemnează, pe de o
parte, persoanele complet străine de proces (penitus extranei), iar, pe de altă
parte, persoanele care sunt introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi
care, din acel moment, devin şi ele părţi, fiind însă denumite, în continuare,
terţi (uneori terţi
Părţile 59
trebui să invoce dispoziţiile art. 975 C. civ., fie pentru a-i ajuta pe
debitorul lor să câştige, în considerarea împrejurării că orice fluctuaţii ale
patrimoniului debitorului (mărirea sau diminuarea activului patrimonial)
influenţează posibilitatea creditorilor chirografari de a-şi satisface creanţele,
art. 1718 C. civ. nerecunoscându-le decât un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, luat în universalitatea sa (de altfel, pentru situaţia
când debitorul ar fi reclamant, iar pricina nu ar avea caracter personal,
creditorii chirografari ar fi putut şi ei să declanşeze procesul civil, în temeiul
art. 974 C. civ.; afortiori, ei pot să intervină în litigiul pornit de debitorul lor,
respectiv în litigiul pornit împotriva debitorului lor); cel ce are obligaţia de a
garanta pe una dintre părţile din proces nu este obligat să aştepte ca aceasta
să formuleze o cerere prin care să-şi valorifice obligaţia de garanţie pe cale
incidentală sau principală, ci poate să se alăture părţii respective, sprijinindu-
i pretenţiile sau apărările, cu scopul de a triumfa împreună, astfel încât
garantatul să nu se mai îndrepte împotriva garantului etc.
Trebuie subliniat că, în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, terţii
sunt practic obligaţi să intervină într-un proces în curs de judecată, sub
sancţiunea de a nu îşi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele
lor. Spre exemplu: din dispoziţiile înscrise în art. 785 C. civ., se desprinde
concluzia că, în cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt
obligaţi să intervină în procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca
împărţeala pe calea prevăzută de art. 975 C. civ., chiar dacă aceasta a fost
făcută cu fraudarea drepturilor lor; la urmărirea silită imobiliară, cei care au
un drept de privilegiu sau ipotecă asupra imobilului ce formează obiectul
executării silite sunt obligaţi să intervină, întrucât actul de adjudecare
prezintă un efect purgic etc.
Participarea terţilor la judecată prezintă avantaje incontestabile: Ea
permite reunirea într-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de
pretenţia supusă judecăţii, instanţa urmând a se pronunţa nu numai asupra
raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât, ci şi asupra
raporturilor juridice dintre terţii intervenienţi şi părţile iniţiale,
preîntâmpinându-se, astfel, posibilitatea apariţiei unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii, realizându-se totodată o economie de timp şi chiar de
cheltuieli.
Introducerea unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare
are însă şi unele inconveniente, deoarece poate întârzia soluţionarea cererii
principale sau poate ridica anumite probleme în ceea ce priveşte
competenţa. De asemenea, terţul este obligat să ia procedura în faza în care
se găseşte în momentul introducerii sale în proces, fiindu-i deci opozabile
actele de procedură anterioare intervenţiei, cu toate că acestea nu au fost
îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce poate afecta în oarecare măsură
drepturile sale, mai ales atunci când atragerea terţului la judecată nu se
datorează iniţiativei lui (caz în care el însuşi şi-ar asuma riscul opozabilităţii
actelor de procedură deja efectuate), ci a reclamantului sau a pârâtului.
Codul de procedură civilă reglementează intervenţia voluntară (art. 49-
56), precum şi trei forme de intervenţie forţată, anume, chemarea în
judecată a altor persoane (art. 57-59), chemarea în garanţie (art. 60-63) şi
arătarea titularului dreptului (art. 64-66).
Părţile 61
Trebuie subliniat că atragerea unui terţ la judecată din iniţiativa
reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în
cazurile expres prevăzute de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale care
stabilesc dreptul terţelor persoane de a interveni într-un proces în curs de
desfăşurare ori de câte ori au interes, legea nu prevede în mod general
introducerea în procesul civil, pe calea intervenţiei forţate, a oricărei
persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă şi care
nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu poate fi
introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să intervină
voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie propriile
interese, în timp ce inter-venientul forţat este chemat fie să recunoască
dreptul unei părţi din proces, fie să se constate că nu are nici un drept asupra
părţii care l-a introdus în proces. Pot fi întâlnite şi alte situaţii, în afara celor
vizate de art. 57-66 C. proc. civ., în care ar exista interesul ca un terţ să fie
introdus în proces la cererea uneia dintre părţi, însă, în lipsa unui text de lege
expres, o eventuală cerere în acest sens ar urma să fie respinsă ca
inadmisibilă.
Subliniem că participarea terţilor la judecată nu trebuie confundată cu
instituţia conexării pricinilor (art. 164-165 C. proc. civ.) şi nici cu
coparticiparea procesuală subiectivă. Oricare dintre formele participării
terţilor la judecată implică existenţa unui singur proces în curs de
desfăşurare, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale (de intervenţie
voluntară sau forţată), nefiind vorba de mai multe cereri conexate şi nici de o
singură cerere de chemare în judecată în care figurează, eventual după
întregirea sau modificarea acesteia, mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi.
3.2. Intervenţia voluntară
3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
După cum rezultă din însăşi denumirea ei, intervenţia voluntară este
acea formă de participare a terţelor persoane la judecată ce constă în
introducerea unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de
judecată, putând fi definită ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces
pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra
dreptul unei părţi din acel proces.
Deci, intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii, şi anume:
- existenţa unui proces civil în curs de judecată;
- introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară este de
neconceput dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu
pendente. Intervenţia voluntară ar fi inadmisibilă atunci când, înainte de
formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din
urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţie (desistarea
reclamantului, achiesarea pârâtului la toate pretenţiile reclamantului,
încheierea unei tranzacţii judiciare) ori a intervenit perimarea.
Cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată de orice terţ care
ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să se pronunţe
într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu
obiectul acelei pricini, nu însă şi de o
63
Părţile
reclamant (sau de către pârât, în cazul în care s-a formulat o cerere
reconvenţională) nu există o conexiune, atunci intervenţia voluntară
principală este inadmisibilă, deoarece nu ar face altceva decât să întârzie
soluţionarea cererii de chemare în judecată. într-un asemenea caz,
neexistând nici un risc să se ajungă la pronunţarea a două hotărâri
contradictorii, terţul va trebui să declanşeze un proces separat.
Cât priveşte sfera de aplicare a intervenţiei voluntare principale, se
observă că legea nu limitează formularea cererii la anumite materii. Ar
rezulta că, în regulă generală, intervenţia voluntară principală este admisibilă
în orice proces civil. Cu toate acestea, se consideră inadmisibilă cererea de
intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi:
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei,1 tăgăduirea paternităţii, punerea sub
interdicţie sau ridicarea interdicţiei etc. Această soluţie se sprijină nu atât pe
argumentul că terţul nu ar putea să invoce acelaşi drept ca şi reclamantul,
deoarece am văzut că nu este necesar să existe identitate de obiect între
cele două cereri, cât mai ales pe faptul că, pe de o parte, dat fiind caracterul
strict personal, în litigiile respective trebuie să participe numai anumite
persoane, iar, pe de altă parte, nu ar exista o legătură suficientă, care să
justifice întârzierea soluţionării pricinii cu caracter strict personal, între
pretenţia formulată de terţ şi cea din cererea introductivă de instanţă.
Precizăm însă că, atunci când în litigiul declanşat printr-o cerere cu
caracter strict personal părţile formulează şi cereri accesorii sau incidentale
care nu au un astfel de caracter, intervenţia voluntară principală devine
admisibilă dacă vizează pretenţiile formulate în cererile accesorii sau
incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de divorţ se solicită şi
partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terţă persoană ar putea
să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus
împărţelii.
Se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de drepturi şi
conflictele de interese) nu este admisibilă intervenţia voluntară principală,
întrucât o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând
dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte
în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o
asemenea soluţie. Considerăm însă că soluţia urmează a fi nuanţată, în
sensul că ea priveşte numai litigiile individuale de muncă. Pentru litigiile
colective de muncă, în cazul în care unitatea cere nu numai declararea grevei
ca nelegală, ci şi despăgubiri, o terţă persoană poate să solicite şi ea
despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectivă.
Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de muncă se face conform
Codului de procedură civilă, în măsura în care legea nu dispune altfel, ceea
ce nu este cazul în legătură cu problema care ne preocupă, iar argumentul ce
justifică inadmisibilitatea intervenţiei principale în litigiile individuale de
muncă nu ar mai putea fi folosit. Chiar şi în
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1890/1992, în Dreptul, nr. 8/1993, p. 70.
V.M. Ciobanu, Notă critică Ia sentinţa civilă nr. 6583/1987 a Judecătoriei
Braşov, în R.R.D., nr. 12/1988, p. 65; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
279/1988, în Dreptul, nr. 8/1990, p.57.
Părţile
65
67
Părţile
care se poate formula intervenţia voluntară principală într-un proces de
partaj se stabileşte tot potrivit art. 50 C. proc. civ., text care nu face vreo
distincţie în funcţie de natura litigiului şi care vorbeşte generic de închiderea
dezbaterilor, iar nu de închiderea dezbaterilor asupra unei probleme ce
urmează a fi soluţionată printr-o încheiere premergătoare hotărârii de fond.
Cererea de intervenţie voluntară principală trebuie depusă cel mai
târziu până la închiderea dezbaterilor de fond, chiar şi atunci când instanţa a
amânat pronunţarea hotărârii.
Pentru situaţia în care cauza se repune pe rol, se ridică problema de a
şti dacă ar mai putea fi formulată o intervenţie voluntară principală, având în
vedere că, prin ipoteză, vor mai avea loc dezbateri cu privire la împrejurările
ce au determinat repunerea pricinii pe rol. Considerăm că un răspuns global
nu poate fi dat, ci, de la speţă la speţă, instanţa va încuviinţa sau nu în
principiu cererea terţului, după cum aceasta ar întârzia sau nu soluţionarea
cererii de chemare în judecată.
Articolul 50 alin. (3) C. proc. civ. permite introducerea cererii de
intervenţie voluntară principală şi în instanţa de apel, însă numai cu învoirea
părţilor. în legătură cu această învoire a părţilor, subliniem că, dacă la
judecata în primă instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele
au fost atrase la judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din
urmă, însă terţul intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o
va obţine şi faţă de părţile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă şi
irevocabilă.
Legea nu prevede şi momentul până la care terţul poate să intervină în
instanţa de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod corespunzător,
dispoziţia legală de la judecata în primă instanţă, momentul fiind deci acela
al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanţei de apel.
Intervenţia voluntară principală este însă inadmisibilă în recurs,
deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu
antrenează o judecare a fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe de
altă parte, art. 50 alin. (3) C. proc. civ., ca orice normă specială, este de
strictă interpretare şi aplicare. Un argument în sprijinul acestei soluţii poate fi
desprins şi din art. 51 C. proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să permită formularea cererii de intervenţie voluntară principală
şi în recurs, textul nu ar fi vorbit numai de intervenţia voluntară accesorie.
Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale incidentală nici în cazul
în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se
pronunţă fără drept de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul
într-un apel, deşi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situaţia
respectivă.
Cât priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare principale în cadrul
rejudecării fondului după casare, se disting următoarele situaţii: dacă s-a
casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a fost recurată o
hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului; în cazul casării
cu trimitere la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea recurată sau la
instanţa de apel competentă, cererea interve-nientului voluntar principal
poate fi primită numai cu acordul părţilor, soluţia justifi-cându-se prin aceea
că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o
68
Părţile
69
70
Părţile 71
73
Părţile
S-a pus problema de a şti care este soarta cererii de intervenţie
voluntară principală în ipoteza când, după încuviinţarea acesteia în principiu,
s-ar stinge judecata referitoare la pretenţia din cererea introductivă de
instanţă fără a se pronunţa o hotărâre de fond.
într-o primă opinie, se consideră că, datorită caracterului incidental al
intervenţiei voluntare principale, precum şi strânsei legături dintre cele două
cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretenţiei terţului, ci acesta
trebuie să o reitereze pe cale principală la instanţa competentă.1
într-o a doua opinie, se distinge după cum judecata cererii principale s-
ar stinge, pe de o parte, datorită unei cauze ulterioare introducerii acestei
cereri, situaţie în care instanţa va continua să judece cererea terţului
intervenient, iar, pe de altă parte, datorită unei cauze existente în momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, situaţie în care continuarea
judecării cererii incidentale nu s-ar mai justifica.2 în cadrul acestei concepţii,
actele procedurale de dispoziţie ale părţilor iniţiale (desigur, în privinţa cererii
principale) nu ar afecta cu nimic cererea de intervenţie voluntară principală,
însă, judecata acesteia din urmă nu ar mai continua în cazul anulării cererii
introductive de instanţă, al respingerii ei ca fiind introdusă de o persoană fără
calitate procesuală activă [acest exemplu duce la concluzia, greu de
acceptat, că în cazul acţiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi formulată o
intervenţie voluntară principală, dacă terţul ar pretinde acelaşi drept real ca
şi reclamantul, deoarece nu ar fi posibil ca terţul intervenient să obţină o
hotărâre de fond favorabilă, întrucât, dacă reclamantul nu este titularul
dreptului real, înseamnă că el nu are calitate procesuală activă, cererea sa
urmând a fi respinsă ca atare, iar, conform opiniei respective, judecarea
cererii incidentale nu ar mai putea continua], ca lipsită de interes, ca
prescrisă etc.
în ce ne priveşte, apreciem că instanţa va soluţiona în continuare
cererea inter-venientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai
judecat pe fond cererea de chemare în judecată.3 Această soluţie se explică
prin aceea că intervenientul principal are o poziţie independentă în proces,
iar cererea de intervenţie voluntară principală are caracter de sine stătător,
fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea
rezolvării ei independent de cererea introductivă de instanţă.
Precizăm că şi atunci când s-ar stinge judecata cererii principale
subzistă, în privinţa cererii de intervenţie voluntară principală, efectul
prorogării legale de competenţă. Unele discuţii s-ar putea face pentru
cauzele de stingere ce existau la data
1P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 297-298. In literatura noastră de
specialitate, de regulă, se arată că judecata cererii de intervenţie principală
nu este influenţată de actele de dispoziţie ale părţilor iniţiale, fără însă a se
mai analiza şi cealaltă situaţie la care ne-am referit în text.
Este nelegală soluţia instanţei prin care se ia act de renunţarea
reclamantului la judecată, fără a pune în discuţie şi a se pronunţa asupra
cererii de intervenţie voluntară principală formulată în cauză - CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 529/1995, în Sinteza practicii judiciare 1995, p. 134.
Părţile j?
76
Participanţii la procesul civil
Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin
patrimonial, ci este suficient şi un interes moral. Insă, sentimentele de
afecţiune faţă de una din părţi nu justifică, prin ele însele, o cerere de
intervenţie voluntară accesorie, aceeaşi fiind soluţia şi atunci când terţul ar
urmări doar respectarea unor prevederi legale în litigiul în care intervine. Nu
ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de
intervenţie voluntară accesorie este inadmisibilă dacă ar avea ca scop
determinarea unei jurisprudenţe pe care terţul ar putea să o invoce într-un
viitor proces al său. Cât priveşte problema de a şti dacă un interes colectiv ar
justifica o intervenţie voluntară accesorie într-un litigiu în care ar fi vorba de
interese individuale ale părţilor iniţiale, apreciem că răspunsul este afirmativ,
însă numai pentru situaţiile când o dispoziţie legală expresă conferă
legitimare procesuală grupului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul
sindicatelor, al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, al asociaţiilor
pentru protecţia mediului.
Dat fiind că este o simplă apărare, cererea de intervenţie voluntară
accesorie nu trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, ci este suficient să se respecte dispoziţiile
înscrise în art. 82 alin. (1) C. proc. civ. Ca menţiuni particulare, le vom reţine
pe cele referitoare la justificarea interesului terţului, la indicarea părţii în
favoarea căreia se intervine şi, desigur, la individualizarea procesului în care
terţul solicită să fie introdus.
Potrivit art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenţie voluntară accesorie
se poate face chiar înaintea instanţei de recurs. A fortiori, ea poate fi
formulată şi în faţa instanţei de apel. Soluţia legislativă conform căreia
intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanţe, ci în
orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura
juridică a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu
supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte
părţilor vreun grad de jurisdicţie. Terţul are posibilitatea să intervină pentru a
apăra pe una din părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare,
întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă,
în apel sau în recurs, după cum s-a atacat o sentinţă, o decizie dată în apel
sau o decizie pronunţată în recurs. Corespunzător reglementării anterioare, s-
a decis că intervenţia voluntară accesorie este admisibilă şi atunci când
cauza este pendente în faţa instanţei de recurs extraordinar.1 Deşi recursul
extraordinar nu mai există, problema poate fi actualizată, în sensul că ea s-ar
pune în ceea ce priveşte recursul în interesul legii. Totuşi, apreciem că în
cazul recursului în interesul legii, intervenţia voluntară accesorie este
inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, hotărârea ce se va pronunţa nu va
produce efecte faţă de părţile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie
citate, iar, pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, interesul de a determina
o jurisprudenţă favorabilă nu este suficient pentru a justifica o intervenţie
voluntară accesorie.
1 Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 24/1975, în CD.
1975, p. 227.
Părţile
11
Prevederile art. 52 şi art. 53 C. proc. civ. se aplică şi în cazul
intervenţiei voluntare accesorii. Aşadar, instanţa de judecată va asculta
părţile şi pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terţul justifică un
interes propriu, dacă există legătură între cererea principală şi cererea
terţului şi dacă, în funcţie de natura pricinii, această din urmă cerere ar fi
admisibilă, va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare
accesorii, printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât
odată cu fondul.
în cazul când încuviinţează în principiu cererea de intervenţie
voluntară accesorie, instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile
iniţiale, iar acestea din urmă au posibilitatea să formuleze întâmpinare,
înăuntrul termenului acordat de instanţă în acest scop. Se admite că
întâmpinarea poate fi făcută nu numai de partea adversă celei în favoarea
căreia s-a intervenit, ci şi de această din urmă parte, în măsura în care ar
aprecia că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale. Părţile
iniţiale nu pot să formuleze însă cerere reconvenţională împotriva
intervenientului accesoriu, deoarece acesta nu supune judecăţii o pretenţie
proprie.
Terţul intervenient va lua procedura în starea în care aceasta se
găseşte în momentul încuviinţării în principiu a cererii sale, însă actele de
procedură ce urmează vor fi îndeplinite şi faţă de el. Având în vedere natura
juridică a intervenţiei voluntare accesorii, legea stabileşte că terţul are o
poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără, art. 54 C. proc. civ.
dispunând că intervenientul accesoriu nu poate face decât acele acte de
procedură care profită părţii respective. Textul menţionat nu prevede însă ce
sancţiune intervine în cazul în care terţul ar face un act de procedură
potrivnic intereselor părţii a cărei poziţie o susţine, aşa încât, instanţa de
judecată va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi fost îndeplinit, în
alte cuvinte, ca neavenit. Menţionăm că prin act potrivnic intereselor părţii în
favoarea căreia s-a intervenit se înţelege orice act ce ar sprijini poziţia
celeilalte părţi şi ar duce la căderea în pretenţii a părţii apărate de
intervenientul accesoriu.
Se susţine uneori că intervenientul accesoriu nu ar putea propune
probe noi şi nici nu s-ar putea substitui părţii în favoarea căreia a intervenit
pentru a invoca excepţiile procesuale pe care această parte omite să le
opună adversarului. Totuşi, în cadrul acestei concepţii, intervenţia voluntară
accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce terţul ar trebui să se
limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o susţine. Mai
mult, soluţia contrară se desprinde din chiar art. 54 C. proc. civ., care permite
terţului să îndeplinească „orice act de procedură”, interzicându-i doar actele
potrivnice interesului părţii în favoarea căreia a intervenit. Aşadar, în legătură
cu pretenţiile supuse judecăţii de către părţi, dar şi în limitele acestora,
intervenientul accesoriu poate să propună probe noi, să aducă noi
argumente, să invoce excepţii procesuale sau alte mijloace de apărare, cu o
singură condiţie şi anume ca activitatea sa procesuală să profite părţii pe
care o apără.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientului accesoriu i se poate lua
interogatoriu de către partea în beneficiul căreia a intervenit şi s-a răspuns
afirmativ, arătându-se că legea nu exclude o atare posibilitate şi că partea
respectivă ar putea să
79
Părţile
întrucât intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu,
stingerea judecăţii cu privire la cererea introductivă de instanţă antrenează
în mod inevitabil şi stingerea judecăţii cu privire la cererea de intervenţie
voluntară accesorie. în consecinţă: dacă reclamantul renunţă la judecată sau
la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de intervenţie făcută în favoarea
sa rămâne lipsită de obiect; dacă pârâtul achiesează la pretenţiile
reclamantului, va rămâne lipsită de obiect cererea prin care terţul a
intervenit în apărarea pârâtului (în ambele cazuri, nu va mai fi soluţionată
nici eventuala cerere de intervenţie accesorie în favoarea părţii de la care
provine actul de dispoziţie); dacă părţile iniţiale sting litigiul printr-o
tranzacţie judiciară, în regulă generală, terţul nu va putea să solicite
continuarea judecăţii (totuşi, dacă este cazul, terţul ar putea să învedereze
instanţei împrejurarea că părţile iniţiale au încheiat tranzacţia respectivă
pentru a-i frauda interesele, ipoteză în care instanţa va refuza să ia act de
tranzacţia intervenită între părţile iniţiale şi va continua judecata pe fond);
perimarea cererii de chemare în judecată îşi produce efectele şi faţă de
cererea de intervenţie voluntară accesorie.1
Cât priveşte problema suportării cheltuielilor de judecată, s-a precizat
că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora.2 Afirmaţia
trebuie înţeleasă în sensul că, dacă partea pentru care a intervenit cade în
pretenţii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecată avansate de
adversar. Apreciem însă că, în cazul în care partea ce a avut câştig de cauză
a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a combate susţinerile
intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor
respective. De asemenea, se admite că intervenientul accesoriu trebuie să
suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a
pronunţat ori nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, această soluţie
fiind argumentată pe faptul că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să
aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta
partea ce va cădea în pretenţii. Ţinând cont de împrejurarea că terţul are o
poziţie dependentă de cea a părţii pe care o apără, art. 56 C. proc. civ.
prevede că apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se
socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi
apel sau recurs. în baza acestui text, s-a decis că recursul (sau, după caz,
apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil şi atunci când recursul
(apelul) părţii a fost respins ca tardiv,3 anulat ca netimbrat,4 precum şi
atunci când partea în favoarea căreia s-a intervenit şi-a retras apelul (sau,
după caz, recursul).5
Dacă recursul urmează a se respinge ca tardiv introdus, atunci
cererea de intervenţie accesorie făcută în favoarea recurentului înaintea
instanţei de recurs nu mai poate fi examinată datorită dependenţei
procesuale a intervenientului faţă de partea pentru care a intervenit -CA.
Braşov, decizia civilă nr. 709/1998, în Culegere de practică judiciară 1994-
1998, p. 108.
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 299.
3 CA. Iaşi., decizia civilă nr. 534/2000, în Jurisprudenţa 2000, p.
237.
4 Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1177/1985, în R.R.D, nr.
8/1986, p. 77.
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 875/1995, în B.J.
1995, p. 618; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în
Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 295; CA. Braşov, decizia
civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică
80
Părţile
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane
Chemarea în judecată a altor persoane1 ar putea fi definită ca fiind
mijlocul procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în
proces a unei terţe persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terţilor la
judecată se desprind din art. 57 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, „oricare
din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”, fiind deci următoarele:
- terţul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei
voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deja calitatea de parte în
procesul respectiv;
- poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme de
intervenţie forţată, numai persoana ce ar fi în măsură să invoce aceleaşi
drepturi subiective civile ca şi reclamantul.2
De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare în
judecată a altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul aparţine pârâtului. De exemplu: în cazul raporturilor juridice
obligaţionale cu pluralitate de creditori, dacă debitorul, care este acţionat în
judecată numai de unul dintre creditori, are motive să refuze plata, invocând
anularea sau rezoluţiunea contractului, stingerea creanţei etc, atunci el va
solicita introducerea în proces şi a celorlalţi creditori, pentru a obţine o
singură hotărâre, opozabilă tuturor creditorilor respectivi; în cazul cesiunii de
creanţă, atunci când debitorul cedat este chemat în judecată de către
creditorul cedent, deşi un terţ i-a notificat cesiunea de creanţă, pentru a evita
riscul unei plăţi nevalabile, debitorul va trebui să formuleze o cerere de
introducere în proces a creditorului cesionar; tot în cazul cesiunii de creanţă,
dacă vechiul creditor i-a notificat debitorului că nu recunoaşte ca valabilă
cesiunea şi i-a cerut să nu facă plata, iar după aceea creditorul cesionar îl
acţionează în judecată pe debitorul cedat, acesta din urmă are interesul de a-
i introduce în cauză pe creditorul cedent; în situaţia în care posesorul unui
imobil se vede chemat în judecată de o persoană ce invocă titlul de
moştenitor, el poate să introducă în proces şi pe ceilalţi moştenitori, spre a
obţine o hotărâre opozabilă tuturor acestora; dacă reclamantul revendică un
bun de la pârât, acesta din urmă poate să introducă în proces pe terţul care,
de asemenea, pretinde că este proprietarul acelui bun etc. S-a decis însă, cu
deplin temei, că nu este suficient ca pârâtul să inventeze o ipoteză
nesprijinită pe nici o probă, pentru ca instanţa să dispună introducerea unui
terţ în proces, atunci când raporturile dintre
judiciară 1994-1998, p. 106; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 1595/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1998, p. 209.
1 Unii autori denumesc chemarea în judecată a altor persoane şi
intervenţie forţată
(Gr. Porumb, voi. I, p. 158), deşi aceasta din urmă are o sferă mai largă,
deoarece şi terţul
chemat în garanţie, precum şi cel arătat ca titular al dreptului real sunt
atraşi la judecată tot la
cererea părţilor iniţiale.
2 A se vedea şi Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1383/1987, în
R.R.D. nr. 10/1988, p. 63;
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 7/1993, în B.J. 1993,
p. 344.
părţi sunt clare, iar pârâtul nu justifică temerea unui litigiu ulterior.
Soluţia îşi găseşte aplicare şi în privinţa cererii prin care reclamantul solicită
chemarea în judecată a altei persoane, dar, în majoritatea cazurilor, pârâtul
este cel care procedează într-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.
în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta are posibilitatea să
formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă de instanţă)
împotriva oricărei persoane ce ar avea legătură cu raportul juridic substanţial
dedus judecăţii şi căreia vrea să îi facă opozabilă hotărârea. Totuşi, este
posibil ca reclamantul să afle despre existenţa unui terţ care ar fi în măsură
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi el după declanşarea procesului, fie din
susţinerile pârâtului, fie din probele administrate în cauză. De aceea, legea
acordă şi reclamantului dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe
dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., însă, terţul atras la judecată pe această cale
nu va dobândi calitatea de pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea
de chemare în judecată ar fi fost formulată şi împotriva lui, ci va dobândi
calitatea indicată de art. 58 C. proc. civ. Astfel: în ipoteza în care creditorul
cesionar îl acţionează în judecată pe debitorul cedat, iar acesta se apără
invocând interdicţia de a plăti pe care i-a notificat-o creditorul cedent,
reclamantul are interesul să îl introducă în cauză pe creditorul cedent; atunci
când creditorul pretinde plata creanţei sale, iar debitorul se apără arătând că
i s-a notificat de către un terţ cesiunea creanţei respective, reclamantul
justifică şi el interesul de a-i atrage la judecată pe cel despre care se afirmă
că ar fi creditor cesionar; dacă se revendică un bun, iar pârâtul indică un terţ
ca fiind proprietarul acelui bun, fără însă a formula o cerere bazată pe
dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., reclamantul poate să solicite introducerea în
proces a terţului respectiv; în cazul în care pârâtul arată că stăpâneşte
imobilul revendicat în indiviziune cu alte persoane, apreciem că reclamantul
poate să solicite introducerea acestora în proces, deoarece obiectul litigiului îl
reprezintă dreptul de proprietate asupra acelui imobil etc.
Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a
altor persoane ce ar putea să invoce aceleaşi drepturi ca şi reclamantul
diferă după cum cererea este formulată de către pârât sau de către
reclamant. Potrivit art. 57 alin. (2) C. proc. civ., cererea făcută depărat se
depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie,
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar, conform art. 57 alin. (3) C. proc.
civ., cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe. Justificarea acestor dispoziţii legale
constă în aceea că pârâtul este în măsură să cunoască persoanele ce pot
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul imediat după ce i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată, aşa încât, pentru a preîntâmpina
posibilitatea folosirii acestei forme de intervenţie forţată cu scopul de a
întârzia judecata pe fond, legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună
cererea in limine litis. în schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen
limită pentru introducerea cererii prima zi de înfăţişare, întrucât, de cele mai
multe ori, el ia cunoştinţă în cursul judecăţii de împrejurarea că terţe
persoane ar putea să pretindă aceleaşi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C.
proc. civ. îi conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica sau întregi cererea
de chemare în judecată până la prima zi de înfăţişare ori înăuntrul termenului
încuviinţat
7.
Părţile
83
termenului, nu însă şi în ceea ce priveşte cererea făcută de reclamant,
întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar însemna să se permită reclamantului să
introducă un terţ în proces direct în apel, cu toate că art. 294 alin. (1) C. proc.
civ. interzice cererile noi în apel. Este adevărat că art. 135 C. proc. civ. nu
distinge după cum cererea de intervenţie forţată este formulată de pârât sau
de reclamant, dar trebuie observat că acest articol se află situat sub titlul
consacrat procedurii înaintea primei instanţe, iar art. 298 C. proc. civ.
stabileşte că dispoziţiile privind judecata în primă instanţă se aplică şi în
instanţa de apel numai în măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor ce
reglementează apelul. Aşadar, dacă pârâtul depune cererea de chemare în
judecată a altei persoane după depunerea întâmpinării sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, după prima zi de înfăţişare, însă mai înainte
de închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe, judecătorul îl va întreba
pe reclamant dacă este de acord cu primirea cererii, iar în situaţia când
acesta răspunde negativ, cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se
constituie un dosar distinct.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că se poate formula
o cerere întemeiată pe prevederile art. 57 C. proc. civ. şi cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere.' Faţă de stadiul actual al reglementării,
soluţia trebuie nuanţată, în sensul că este necesar să se asigure parcurgerea
a două grade de jurisdicţie în fond. Astfel, cererea întemeiată pe prevederile
art. 57 C. proc. civ. este admisibilă şi în cadrul rejudecării fondului după
casarea cu trimitere, dar numai dacă recursul a fost exercitat împotriva unei
sentinţe care, potrivit legii, se pronunţă fără drept de apel ori dacă s-a casat
pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe,
trimiţându-se pricina la instanţa competentă să judece în primă instanţă.
Potrivit art. 58 C. proc. civ., terţul chemat în judecată întrucât ar putea
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul dobândeşte calitatea de
intervenient principal, iar hotărârea care se va pronunţa îi va fi opozabilă.
Rezultă că, sub aspect procesual, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C.
proc. civ. este asimilată cererii de intervenţie voluntară principală, care, la
rândul ei, în ceea ce priveşte natura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de
chemare în judecată. în consecinţă, deşi art. 57 alin. final C. proc. civ. se
referă expres doar la necesitatea motivării, cererea întemeiată pe
prevederile acestui articol va trebui să îndeplinească toate condiţiile de
formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, iar, în plus,
va cuprinde şi menţiunile privitoare la individualizarea procesului în care se
formulează. Cererea de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se comunică atât terţului introdus
în proces, cât şi părţii adverse. La exemplarul destinat terţului, se vor alătura
copii de pe cererea de chemare în judecată, dacă este cazul şi de pe alte
acte de procedură ce au aceeaşi natură juridică, de pe întâmpinare, precum
şi de pe înscrisurile aflate la dosar.
Spre deosebire de intervenţia voluntară, legea nu mai prevede că
instanţa ar trebui să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de
chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, ceea ce
' Trib. reg. Craiova III, decizia civilă nr. 3455/1958, în L.P. nr. 1/1960, p.
96.
Părţile
85
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau
în despăgubire”. Aşadar, chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de
atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă nu numai în cazul drepturilor
reale sau de creanţă garantate legal ori convenţional, ci şi ori de câte ori
partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă
persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru
obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească. De
exemplu: comitentul, chemat în judecată pentru a răspunde de fapta
culpabilă a prepusului său, poate să îl cheme în garanţie pe prepus, spre a fi
obligat să plătească, la rândul lui, comitentului suma pe care acesta din urmă
va trebui să o plătească reclamantului; în cazul în care creditorul cheamă în
judecată numai pe unul dintre debitorii ce s-au obligat în solidar, pârâtul
poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare dintre ei
să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună;1 în situaţia în
care mandatarul încheie un act cu depăşirea împuternicirilor primite, iar
terţul îl cheamă în judecată pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al
îmbogăţirii fără justă cauză sau al mandatului aparent, man-dantul îl poate
chema în garanţie pe mandatar, pentru a fi obligat să îl despăgubească;
fidejusorul, acţionat în judecată pentru a plăti datoria pe care debitorul
principal nu înţelege să o achite de bunăvoie, poate să îl cheme în garanţie
pe acesta din urmă etc. Acest din urmă exemplu ne oferă prilejul să
subliniem că, uneori, noţiunea de garanţie poate primi în dreptul civil o
accepţiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci
când se spune că fidejusorul garantează obligaţia debitorului principal,
deoarece, după cum se observă, fidejusorul este cel ce poate să îl cheme în
garanţie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, în literatura de
specialitate s-a arătat că, în cazul fidejusiunii, din punctul de vedere al
obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, însă,
din punctul de vedere al procedurii de chemare în garanţie, garant este
debitorul principal, iar garantat este fidejusorul.2
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată împotriva
garantului, precum şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi împotriva dobânditorului cu titlu particular. Spre exemplu,
dacă o persoană vinde acelaşi imobil, succesiv, la două persoane, iar
formalităţile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, mai întâi, de către
cel de al doilea cumpărător, acesta din urmă nu va prelua şi obligaţia de a-i
garanta pe primul cumpărător.
în cazul obligaţiilor indivizibile, dacă numai unul dintre codebitori este
chemat în judecată, art. 1065 C. civ. permite acestuia să solicite un termen
pentru a fi introduşi în cauză şi ceilalţi codebitori, astfel încât condamnarea
tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile să se facă printr-o
singură hotărâre. Subliniem însă că nu este vorba de o chemare în garanţie
sau de o altă formă de atragere a terţilor la judecată reglementată de Codul
de procedură civilă, ci de o formă specifică, întrucât debitorul chemat în
judecată introduce în cauză pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi împreună
la executarea prestaţiei datorate, deci codebitorii introduşi în cauză devin
pârâţi. P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 308.
87
Părţile
cererii de chemare în garanţie de cererea principală sau, după caz, de
cererea de chemare în garanţie anterioară.
Deşi, în principiu, chemarea în garanţie este una din formele prin care
terţii sunt atraşi la judecata unui proces pendente, ar fi totuşi posibil să nu se
ajungă la o lărgire a cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor între
care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci când cererea de
chemare în garanţie este îndreptată împotriva unei persoane care are deja
calitatea de parte în procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheamă
în judecată doi pârâţi, iar unul dintre aceştia formulează o cerere de chemare
în garanţie împotriva celuilalt pârât; după încuviinţarea în principiu a unei
cereri de intervenţie voluntară principală sau accesorie, una din părţile
iniţiale formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva terţului interve-
nient; reclamantul formulează o cerere de chemare în garanţie a terţului deja
chemat în garanţie de către pârât (ipoteza poate fi întâlnită în cazul în care
terţul respectiv a înstrăinat acelaşi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.
în literatura de specialitate se vorbeşte despre garanţia principală şi
garanţia incidentală, după cum garanţia este valorificată pe cale principală
sau pe cale incidentală.1 Garanţia este numită principală dacă beneficiarul
acesteia a aşteptat sfârşitul procesului în care este parte, iar, în măsura în
care a căzut în pretenţii, îl cheamă în judecată pe garant prin intermediul
unei cereri principale, declanşând un proces distinct. Garanţia este numită
incidentală dacă, fără a aştepta sfârşitul procesului dirijat împotriva sa,
beneficiarul garanţiei îl introduce în procesul respectiv pe garantul său, astfel
încât cererea principală şi cererea de chemare în garanţie sunt soluţionate
prin aceeaşi hotărâre. Din punctul de vedere al atragerii terţilor la judecată,
prezintă interes numai garanţia incidentală. De altfel, Codul de procedură
civilă nu se ocupă în mod special de garanţia principală, judecata acesteia
urmând a se face potrivit dispoziţiilor de drept comun.
Chemarea în garanţie pe cale incidentală este preferabilă introducerii
unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece, în primul
rând, oferă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces, să
administreze probele necesare şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe
care o garantează, ceea ce înseamnă că obligaţia de garanţie devine activă şi
se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în care cel garantat pierde
procesul, prin aceeaşi hotărâre se va admite şi cererea de chemare în
garanţie, dacă instanţa o găseşte întemeiată, evitându-se astfel un proces
ulterior. Aşadar, pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantatului,
chemarea în garanţie prezintă avantajul de a contribui la soluţionarea unitară
a litigiului, înlăturând posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi
ducând la realizarea unor economii de timp şi de cheltuieli, deci la o mai
bună administrare a justiţiei.
Deşi chemarea în garanţie constituie o simplă facultate, iar nu o
obligaţie pentru părţi, în cazurile anume arătate de lege, dacă nu alege calea
incidentală, garantatul se expune riscului de a nu mai putea să îşi valorifice
ulterior pretenţiile împotriva
' A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 307-308; H. Solus, R.
Perrot, op. cit., tome 3, p. 919.
89
Părţile
părţile nu ar putea conveni judecarea împreună cu cererea principală a
cererii de chemare în garanţie depusă tardiv de către reclamant, deoarece, în
caz contrar, ar însemna să se permită reclamantului să cheme un terţ în
garanţie direct în apel, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative înscrise în
art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Dacă reclamantul şi-a modificat sau întregit cererea de chemare în
judecată, în condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în funcţie
de situaţia concretă din speţă, pârâtul va putea să formuleze o cerere de
chemare în garanţie până la termenul de judecată următor. Această soluţie
se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finală C. proc. civ. cu art.
61 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., primul text de lege menţionat acordând
pârâtului dreptul de a depune întâmpinare la cererea întregită sau
modificată, iar cel de-al doilea dispunând că pârâtul, odată cu întâmpinarea,
poate formula şi o cerere de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie poate fi primită, în măsura în care nu
s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie în fond, cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere (ceea ce presupune că recursul a fost
exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat de lege ori că s-
a casat pe motiv de necompetenţă atât hotărârea instanţei de apel, cât şi
hotărârea primei instanţe).
Nu există nici un text de lege care să prevadă că instanţa trebuie să se
pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de chemare în garanţie, ci,
art. 62 C. proc. civ. stabileşte doar că instanţa va dispune comunicarea
cererii de chemare în garanţie terţului şi va fixa un termen în care acesta din
urmă poate să depună întâmpinarea. Nefiind deci necesar să se discute
admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie,1 rezultă că
instanţa va lua act, prin încheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din
acel moment terţul devine parte în proces. Sunt totuşi unele situaţii de
excepţie în care nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în garanţie, spre
exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale (soluţia se justifică prin aceea
că, în cadrul ordonanţei preşedinţiale, nu se prejudecă fondul, însă, cererea
de chemare în garanţie priveşte exclusiv fondul dreptului).2 într-un
asemenea caz, apreciem că instanţa, după ce va lua act de formularea cererii
de chemare în garanţie, prin aceeaşi încheiere de şedinţă va dispune
respingerea acesteia ca inadmisibilă. Soluţia este asemănătoare atunci când
cererea este depusă tardiv şi părţile nu convin sau, în cazul cererii formulate
de reclamant, nu pot conveni judecarea împreună, în sensul că, după ce va
lua act de formularea tardivă a cererii, prin încheiere, instanţa va dispune
judecarea separată, iar, în cazul în care cererea de chemare în garanţie se
face direct în apel sau în recurs, instanţa va da o încheiere prin care o va
respinge ca inadmisibilă.
Pentru soluţia că, după depunerea la dosar a cererii de chemare în
garanţie, instanţa o va supune discuţiei părţilor, a se vedea, totuşi, V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 63.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 444/1964, în J.N. nr. 8/1966,
p. 166. De asemenea, se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de
drepturi şi conflictele de interese) nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în
garanţie.
Părţile
91
pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, judecarea cererii de
chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale,
în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din chiar prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,
soluţia ce se va da asupra cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia
ce se va pronunţa cu privire la cererea principală. Este necesar să distingem
după cum cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât sau
de către reclamant.
în cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că pârâtul a
căzut în pretenţii, astfel încât se va admite şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, dacă este întemeiată. Terţul chemat în garanţie nu poate
fi însă obligat direct faţă de reclamant, deoarece, pe de o parte, între ei nu
există nici un raport juridic procesual, iar, pe de altă parte, eventuala
insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie suportată de
către reclamant, ci de către pârât. în alte cuvinte, instanţa va trebui să
soluţioneze litigiul în două etape, pronunţându-se mai întâi asupra raportului
juridic dintre reclamant şi pârât, iar apoi asupra raportului juridic dintre pârât
şi terţul chemat în garanţie. Când cererea principală se respinge, înseamnă
că pârâtul nu a pierdut procesul, aşa încât cererea prin care acesta a chemat
un terţ în garanţie se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes.2
Cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamant, în
măsura în care este întemeiată, se va admite dacă se respinge cererea de
chemare în judecată, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul
cu pârâtul, având astfel dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a
chemat în garanţie. Dacă însă cererea de chemare în judecată se admite,
atunci cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant se va respinge
ca lipsită de obiect sau de interes.
împrejurarea că soluţia din cererea de chemare în garanţie depinde de
soluţia din cererea principală influenţează şi exercitarea, precum şi
soluţionarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
Astfel, în ceea ce priveşte exercitarea apelului, dacă pârâtul a introdus
o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât cererea de
chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate
declara apel împotriva reclamantului (acest apel nu este condiţionat de faptul
ca şi chematul în garanţie să introducă apel împotriva pârâtului), iar
chematul în garanţie poate intenta apel contra pârâtului (invocând
inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu avea dreptul
să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra
reclamantului (deşi între ei nu există raporturi de drept substanţial), invocând
netemeinicia cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, lipsa
de obiect a cererii de chemare în garanţie. Când prima instanţă a admis
cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, acesta din urmă are interes să declare apel fie contra
reclamantului, fie împotriva chematului în garanţie, fie
; TsJlt^lcTZ CT-nr-621/1967'în RRD-nr-3/i968- p-121.
?997, p. 68 ?1 CA- Ia?'' dCC1Zla Cmlă - 600^97, în Culegere de
practică judiciară
93
Părţile
primă instanţă, în măsura în care va pierde în instanţa de apel, poate
declanşa un proces distinct împotriva terţului; întrucât nu poate recurge la
instituţia apelului provocat, el ar urma să introducă o cerere de intervenţie
accesorie, astfel încât garantul poate să facă orice apărare contra
apelantului, deci obligaţia de garanţie devine efectivă.
în ceea ce priveşte exercitarea recursului, dacă instanţa de apel (sau
prima instanţă într-o materie în care hotărârea nu este supusă apelului) a
admis atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâtul de la prima instanţă, recursul chematului în garanţie,
dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune în discuţie şi
cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de
cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a
declarat recurs. De asemenea, dacă în urma admiterii recursului celui care a
formulat cererea de chemare în garanţie, se va respinge cererea principală,
efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra chematului în garanţie,
chiar dacă acesta din urmă nu a declarat recurs. Dacă însă, iniţial, instanţa
de apel a respins cererea principală şi, pe cale de consecinţă, cererea de
chemare în garanţie a pârâtului de la prima instanţă a fost respinsă ca lipsită
de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanţă se
admite, cu ocazia judecării fondului după casare, instanţa trebuie să repună
în discuţie şi cererea de chemare în garanţie [un argument de text în sprijinul
acestei soluţii I-ar constitui art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că,
după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate
motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată].
în cazul în care cererea de chemare în garanţie a fost formulată de
către reclamantul de la judecata în primă instanţă, iar în apel s-a admis
cererea principală şi s-a respins ca lipsită de obiect sau de interes cererea de
chemare în garanţie, la judecarea fondului ce urmează admiterii recursului
pârâtului de la prima instanţă, se va repune în discuţie şi cererea de chemare
în garanţie. Dacă însă cererea principală a fost respinsă, iar chemarea în
garanţie admisă, recursul terţului chemat în garanţie de către reclamant
repune în discuţie şi cererea principală, cu excepţia cazului în care vizează
exclusiv raportul de garanţie. De asemenea, dacă în urma admiterii
recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanţie, instanţa ce
judecă fondul după casare admite cererea principală, atunci va trebui să
constate ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.
3.5. Arătarea titularului dreptului
Cea de a treia formă de intervenţie forţată este reglementată de art. 64-
66 C. proc. civ.
Potrivit art. 64 C. proc. civ., „pârâtul care deţine un lucru pentru altul
sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost
chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra
lucrului”.
Din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. rezultă că arătarea titularului
dreptului poate fi făcută numai de către pârât şi numai în cazul cererilor prin
care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât
şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la
lucrul ce formează obiectul cererii
Părţile 95
Aşadar, judecata va continua între reclamant, pârât şi terţul indicat ca
titular al dreptului real, acesta din urmă în calitate de intervenient principal.
Legea nu acoperă însă cea de a doua situaţie, în care deşi terţul se
prezintă şi recunoaşte susţinerile pârâtului, reclamantul nu este de acord ca
locul pârâtului să fie luat de terţ. în literatura de specialitate, într-o primă
opinie, s-a arătat că se impune soluţia ca şi în acest caz terţul arătat ca
titular al dreptului real să rămână în proces, în calitate de intervenient
principal,1 iar, într-o altă opinie, s-a apreciat că judecata va continua fără să
se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată,
iar dacă se va stabili, în urma dezbaterilor, că titularul dreptului este terţul
indicat, se va respinge cererea ca greşit îndreptată,2 mai exact, ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Anumite particularităţi ale acestei forme de intervenţie există în cazul
litigiilor referitoare la bunuri proprietate publică. Astfel, potrivit art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de administrare, titularul acestui
drept real principal, care stă în instanţă în nume propriu, are obligaţia să
arate cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (6) al aceluiaşi
articol extinde această obligaţie şi în cazul litigiilor referitoare la dreptul de
concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor
concesionate ori închiriate. întrucât legea nu distinge, rezultă că arătarea
titularului dreptului de proprietate publică va fi făcută indiferent de poziţia
procesuală (pârât sau reclamant) pe care o are cel căruia i-a fost dat în
administrare, concesionat ori închiriat bunul proprietate publică ce formează
obiectul litigiului.
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive
în frecvente cazuri, părţile participă la procesul civil prin intermediul
unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implică acordarea
unor consultaţii, sfaturi etc, ce nu angajează în nici un fel partea în cauză,
reprezentarea în procesul civil are drept consecinţă producerea în persoana
părţii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile, ce decurg
din actele îndeplinite de reprezentant în limita împuternicirilor conferite.
Reprezentarea în procesul civil este deci acea
precizeze doar că terţul indicat ca titular al dreptului real va avea
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi terţul chemat în judecată în temeiul art. 57
C. proc. civ. - Gr. Porumb, voi. I, p. 167; /. Leş, p. 115. Anterior însă, toţi
aceşti autori menţionează că „terţul introdus în proces în temeiul art. 57 C.
proc. civ. va avea în principiu aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi
intervenientul principal.”
A se vedea: D. Florescu, Notă la decizia civilă nr. 106/1968 a Trib. jud.
Satu-Mare, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 146.
A se vedea: A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Trib. jud.
Mehedinţi, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 111. în orice caz, nu se poate considera că,
pentru această ipoteză, terţul rămâne în proces în calitate de pârât, cum s-a
decis, izolat, în practică (Trib. pop. raion Satu-Mare, sentinţa civilă nr.
3126/1967, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 143-144).
96 Participanfii la procesul civil
situaţie în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de
procedură în numele şi în interesul altei persoane, care este parte în proces.
Părţile în proces pot să exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Sunt însă unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în
justiţie este restrâns, în sensul că partea este obligată să se prezinte
personal în instanţă, anume la judecata în faţa instanţelor de fond a cererilor
de divorţ (cu anumite excepţii prevăzute de art. 614 C. proc. civ.) şi în cazul
răspunsului la interogatoriu (cu unele derogări prevăzute de art. 222 şi art.
223 C. proc. civ.).
In doctrină, de regulă, se face distincţie între, pe de o parte,
reprezentarea legală, care intervine în cazul persoanei lipsite de capacitate
procesuală de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice (art. 35 din Decretul nr.
31/1954), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, spre exemplu,
de art. 7 alin. (3), art. 44, art. 600 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte,
reprezentarea convenţională a părţilor. în cele ce urmează ne vom ocupa
numai de reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil.
4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
Faţă de faptul că art. 67 alin. (1) C. proc. civ. prevede doar că părţile
pot să exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridică întrebarea de
a şti cine poate avea această calitate. Răspunsul îl găsim coroborând
dispoziţiile din Codul de procedură civilă cu prevederile Legii nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Deşi partea poate fi reprezentată în procesul civil nu numai de avocat,
ci şi de o persoană care nu are această calitate, totuşi, este de reţinut că,
pentru ipoteza în care mandatul este dat unei alte persoane decât unui
avocat, art. 68 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că mandatarul nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii,
reprezintă partea. Aşadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate
să formuleze cereri în faţa instanţei, să propună probe, să îndeplinească alte
acte de procedură în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă, însă nu
are dreptul de a pune concluzii.
De la regula conform căreia, dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin
avocat, sunt totuşi exceptaţi doctorii (în drept) şi licenţiaţii în drept, care,
dacă sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al patrulea grad
inclusiv, pot pune concluzii în faţa oricăror instanţe,
97
Părţile
precum şi mandatarul care reprezintă pe soţ sau o rudă până la al
patrulea grad inclusiv, însă acesta din urmă nu poate pune concluzii decât la
judecătorie. Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o
hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este
obligatorie, deci reprezentantul poate să pună concluzii.
în situaţia în care cererea în justiţie se face prin reprezentant
convenţional, trebuie ca în cerere să se specifice aceasta şi să se alăture
procura.
Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a
reprezenta pe mandant în justiţie, fiind deci nevoie ca procura să prevadă
expres acest lucru. De la această regulă există însă două excepţii, anume:
cazul în care mandantul locuieşte în străinătate, precum şi cazul când
mandatul este dat unui prepus.
Aşadar, referitor la conţinutul mandatului judiciar, trebuie să fie o
procură ad litem, adică o procură dată pentru exerciţiul dreptului de chemare
în judecată sau reprezentare în judecată.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu
cuprinde nici o arătare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la
anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Actele procedurale de dispoziţie
pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale.
Sub aspectul formei, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că procura
pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în
judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.1 Alin. (2) al
aceluiaşi articol dispune că dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin
declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit
incapabil, ci dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, precum şi
renunţarea la mandat nu pot fi opuse celeilalte părţi decât de la o
comunicare, afară de cazul în care au fost făcute în şedinţă şi în prezenţa
părţilor. Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze
atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte
de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor de introducere a
căilor de atac.
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
Deşi din art. 68 alin. (1) C. proc. civ. ar rezulta că avocatul şi-ar justifica
tot prin procură calitatea de reprezentant, semnătura fiind certificată potrivit
legii avocaţilor,
98
101
Participarea procurorului la procesul civil
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, fie în acele cazuri în care, prin norme speciale, i se conferă
expres acest drept.1
Trebuie reţinut că, spre deosebire de reglementarea anterioară, legea
nu mai interzice procurorului să introducă acţiunile (cererile de chemare în
judecată) cu caracter strict personal, ceea ce înseamnă că procurorul ar
putea să declanşeze acţiunea civilă, prin introducerea oricărei cereri de
chemare în judecată, inclusiv cele care ar avea caracter strict personal [acele
cereri pentru care legea prevede expres că pot fi introduse numai de o
anumită persoană, de exemplu, cererea pentru stabilirea filiaţiei faţă de
mamă - art. 53 alin. (1) C. fam., cererea de stabilire a paternităţii - art. 59
alin. (1) C. fam. etc, precum şi acele cereri care sunt strâns legate de voinţa
exclusivă a celui interesat, spre exemplu, cererea de anulare a căsătoriei
pentru vicii de consimţământ, cererea de revocare a unei donaţii pentru
ingratitudine etc], însă numai dacă pornirea procesului civil ar fi în interesul
persoanelor arătate în textul de lege sau dacă o normă specială conferă
expres dreptul procurorului de a declanşa procesul civil.
Pentru ipoteza în care procurorul a pornit acţiunea, art. 45 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că titularul dreptului subiectiv la care se referă acţiunea va
fi introdus în proces, având posibilitatea să uzeze de dreptul său de
dispoziţie, sub forma renunţării la judecată sau la dreptul subiectiv, ori a
tranzacţiei, iar dacă procurorul ar retrage cererea, titularul va putea să
solicite continuarea judecăţii.
Mai reţinem că, potrivit art. 45' C. proc. civ., actele procesuale de
dispoziţie, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la
art. 45 alin. (1) C. proc. civ. (minori, persoane puse sub interdicţie, dispăruţi),
nu împiedică judecata dacă instanţa apreciază că nu sunt în interesul acelor
persoane.
3.2. Participarea Ia judecata procesului civil
Această formă de participare a procurorului la procesul civil, care se
finalizează prin punerea de concluzii, este prevăzută de art. 45 alin. (3) C.
proc. civ., textul fiind în concordanţă cu dispoziţiile înscrise în art. 131 alin.
(1) din Constituţie.
102
Participanţii la procesul civil
- judecarea cererilor de declarare a dispariţiei şi a morţii pe cale
judecătorească, precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi
art. 42 din Decretul nr. 32/1954);
- judecarea de către instanţe a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a
oricăror alte cereri prevăzute de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi de Legea nr. 370/2004
pentru alegerea Preşedintelui României;
- judecarea, de către Tribunalul Bucureşti, a apelului declarat
împotriva hotărârii Comisiei de reexaminare în materia protecţiei desenelor şi
modelelor industriale, precum şi a recursului exercitat la Curtea de apel
Bucureşti (art. 28 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale);
- soluţionarea cererii de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr.
33/1994];
- procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (Legea nr.
115/1996);
- soluţionarea cererilor prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei (art. 63)
- cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor
privind stabilirea măsurilor de protecţie specială (art. 124 din Legea nr.
272/2004)
- cererile în materie de contencios administrativ [art. 1 alin. (9) din
Legea nr. 554/2004].
- rezolvarea cererii de înregistrare tardivă a naşterii, a cererii de
declarare în ţară (după trecerea unui an de la data naşterii) a naşterii unui
cetăţean român născut în străinătate, precum şi judecarea cererilor cu privire
la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor
de stare civilă şi menţiunilor înscrise pe acestea [art. 21 alin. (2) şi alin. (3) şi
art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare];
- judecarea contestaţiilor împotriva deciziilor Colegiului Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii [art. 16 alin. (2) din Legea nr.
187/1999];
- rezolvarea cererilor prin care se solicită acordarea personalităţii
juridice unei asociaţii sau fundaţii în cazul în care se constată neregularităţi
ce privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie [art. 9 alin. (2) din
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii];
- rezolvarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare şi a modului
de stabilire a preţului de vânzare pentru spaţiile comerciale proprietate
privată a statului şi prestările de servicii [art. 8 alin. (3) din Legea nr.
550/2002];
- soluţionarea cererii de înregistrare a unui partid politic sau a unei
alianţe politice ori a cererii de încuviinţare a modificării statutului sau a
programului partidului politic [art. 20 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 30 alin.
(1) din Legea nr. 14/2003], precum şi a cererilor referitoare la reorganizarea
partidelor politice, la dizolvarea ori la încetarea existenţei acestora;
- soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau
ordonanţe [art. 24 alin. (41) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare];
- judecarea recursurilor în interesul legii.
Participarea procurorului la procesul civil \ 03
In toate cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la
judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii.
In legătură cu participarea procurorului la judecata procesului civil
trebuie menţionat că nu este obligatoriu ca unul şi acelaşi procuror să fie
prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedură în
cadrul aceluiaşi proces civil pot fi îndeplinite de mai mulţi procurori, deoarece
o caracteristică a Ministerului Public este şi indivizibilitatea acestuia.
3.3. Exercitarea căilor de atac
Articolul 45 alin. (5) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în
condiţiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva oricăror
hotărâri.
In legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul
civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări:
Procurorul poate să exercite căile de atac şi împotriva hotărârilor pronunţate
într-o cerere cu caracter strict personal, chiar dacă nu ar fi vorba despre
drepturile şi interesele legitime ale persoanelor menţionate în primul alineat
al art. 45 C. proc. civ., deoarece, în privinţa exercitării căilor de atac, textul
de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu s-ar putea susţine că îşi
găseşte aplicare dispoziţia cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., întrucât,
ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare şi nu poate fi
aplicată prin analogie. De altfel, din punctul de vedere al topografiei textelor,
legiuitorul aşează prevederea referitoare la exerciţiul căilor de atac după
prevederea cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că
aceasta derogă de la cea situată înaintea ei.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat
sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Această
concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ.
dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea
hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei,
când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din
urmă situaţie, instanţa trebuie să comunice hotărârea şi procurorului).
Această prevedere îşi găseşte aplicare şi în ceea ce priveşte termenul de
recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ.
Referitor la exercitarea căilor de atac, trebuie menţionat că recursul în
interesul legii poate fi introdus numai de procurorul general de la Parchetul
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei.
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Acelaşi art. 45 alin. (5) C. proc. civ. prevede că, în cazurile prevăzute
de alin. (1), procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârilor
pronunţate în favoarea persoanelor la care se referă primul alineat al art. 45
C. proc. civ.
In legătură cu posibilitatea procurorului de a declanşa executarea
silită, sunt de făcut următoarele sublinieri:
104
Capitolului Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
Articolul 126 alin. (1) din Constituţie prevede că .justiţia se realizează
prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege”.
Deşi textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu
înseamnă că ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, deci că nu ar mai
exista şi alte organe care, potrivit legii, să desfăşoare şi o activitate
jurisdicţională. De altfel, chiar art. 146 din Constituţie se referă la atribuţiile
Curţii Constituţionale, printre care şi acelea de a hotărî asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind constituţionalitatea legilor şi
a ordonanţelor, ori de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
Existenţa unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic,
precum şi necesitatea de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze
foarte simple, impun existenţa unor organe cu atribuţii jurisdicţionale din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ceea ce înseamnă că autoritatea
judecătorească nu are monopolul funcţiei de a judeca, unele cauze fiind
încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Se constată însă tendinţa legiuitorului de a da prioritate instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, reducând numărul cauzelor civile
date în competenţa altor organe jurisdicţionale.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 304/2004 „competenţa organelor judiciare
şi procedura judiciară sunt stabilite de lege.”
Trebuie precizat că, pe lângă plenitudinea de competenţă a instanţelor
judecătoreşti de a soluţiona pricinile civile, prin anumite dispoziţii legale, se
stabileşte posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a controla hotărârile
pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională. Astfel, spre exemplu:
în materie de invenţii, apelul exercitat împotriva comisiei de reexaminare din
cadrul O.S.I.M. este de competenţa Tribunalului Bucureşti; plângerea
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de întocmire a unui act
notarial, precum şi acţiunea în anularea unui act notarial sunt de competenţa
judecătoriei etc.
Pentru cazurile în care nici o normă specială nu ar prevedea
posibilitatea unei anumite instanţe judecătoreşti de a exercita controlul
judecătoresc asupra hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, se
vor aplica dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, conform cărora, actele adminis-
106 Competenţa
trativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios
administrativ competentă potrivit art. 10 din acelaşi act normativ, în termen
de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-
jurisdicţionale de atac. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
„litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei,
se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin
lege specială nu se prevede altfel.”
în încheierea acestui paragraf, menţionăm că s-a susţinut şi opinia
potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991,
actele normative anterioare, care au stabilit competenţa unor organe din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, de a soluţiona anumite pricini,
urmează a fi considerate abrogate, iar astfel de acte normative, adoptate
după intrarea în vigoare a Constituţiei, ar încălca dispoziţiile legii
fundamentale. în cadrul acestei concepţii, se admitea existenţa unei excepţii,
şi anume activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale, deoarece numai
la aceasta se referea expres Constituţia. în ce ne priveşte, apreciem ca fiind
greşită o asemenea teză, întrucât se raportează numai la art. 21 şi la art. 126
alin. (1) din Constituţie, dând principiului „accesul liber la justiţie” o
accepţiune care, totuşi, nu se desprinde din interpretarea sistematică a
prevederilor constituţionale. în alte cuvinte, din dispoziţiile legii fundamentale
nu rezultă că, pentru a se asigura accesul liber la justiţie, ar trebui să existe
posibilitatea parcurgerii tuturor structurilor instanţelor judecătoreşti. De
altfel, soluţia, cu care nu suntem de acord, ar avea consecinţe practice greu
de acceptat, deoarece consecvenţa ar impune adoptarea aceleiaşi soluţii şi în
privinţa arbitrajului privat sau instituţionalizat (atât a celui intern, cât şi a
celui internaţional), a procedurilor notariale etc.
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
Dintre atribuţiile Curţii Constituţionale, stabilite de art. 146 din
Constituţie, ne interesează aici cele referitoare la controlul de
constituţionalitate, control care vizează legile înainte de promulgare (control
anterior sau abstract, denumit şi control a priori), tratatele sau alte acordurile
internaţionale iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele
Parlamentului, legile şi ordonanţele în vigoare (controlul posterior sau
concret, denumit şi control a posteriori), conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice şi partidele politice. Astfel, Curtea
Constituţională:
- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia din preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
în cazurile în care se constată neconstitu-
108 Competenţa
110
Competenţa
părţilor. Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă
recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare
şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate. în
cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea
actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a
ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Dacă în cursul judecăţii, instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial din oficiu sau una dintre părţi invocă excepţia de
neconstituţionalitate a unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care
depinde soluţionarea cauzei, excepţia ridicată se trimite Curţii
Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere, care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei,
fiind însoţită de dovezile propuse de părţi. Dacă excepţia a fost invocată din
oficiu de către instanţă, încheierea trebuie motivată şi va mai cuprinde
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. în perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, fiind vorba
despre un paz de suspendare legală obligatorie a judecăţii. Dacă însă
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (de exemplu, printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale s-a stabilit neconstituţionalitatea
prevederii legale respective), instanţa o va respinge printr-o încheiere
motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională (art. 29 din Legea nr.
47/1992);
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice
aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea
poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. Primind cererea, preşedintele Curţii
Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi
exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna
judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai
târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale
stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în
conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii
Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu
respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.
Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură
constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi
părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea I. (art. 34-36 din Legea nr. 47/1992).
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid
politic. Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi
formulată
de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hotărâri
adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi, precum şi de Guvern.
Contestaţia trebuie
motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Contestaţia
se soluţio
nează cu citarea contestatorului, a partidului politic în cauză şi a
Ministerului Public,
112
Competenţa
- birourile electorale judeţene rezolvă întâmpinările referitoare la
propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire,
componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţie [art. 31 alin.
(3) teza I];
- în judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură
circumscripţie electorală nu se mai constituie un birou electoral judeţean,
soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. h) făcându-se de
judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
respectivă [art. 31 alin. (4)]. în situaţiile prevăzute la de art. 31 alin. (4),
atribuţiile prevăzute la art. 7, art. 33 alin. (2), art. 52 alin. (1) şi la art. 123
sunt îndeplinite de biroul electoral de circumscripţie, iar competenţa de
soluţionare a contestaţiilor asupra modului de organizare şi a componenţei
biroului electoral de circumscripţie aparţine tribunalului;
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa
activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire, componenţa şi
activitatea birourilor electorale de circumscripţie judeţeană şi a municipiului
Bucureşti; primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea
şi desfăşurarea alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât
cele care, prin lege, sunt date în competenţa birourilor electorale de
circumscripţie sau a instanţelor judecătoreşti; soluţionează sesizările
privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea alegerilor dintr-o
circumscripţie electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor
administrate, că votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin
fraude de natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripţia electorală
respectivă (art. 33);
- biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor
legale pentru ca o persoană să poată candida, respectarea condiţiilor de fond
şi de formă ale listelor de candidaţi, precum şi ale listei susţinătorilor.
Candidaturile care îndeplinesc condiţiile legale sunt înregistrate.
Candidaturile care nu îndeplinesc condiţiile legale de fond şi de formă se
resping de către biroul electoral de circumscripţie (art. 46);
- judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
pentru care se depune candidatura, respectiv tribunalul, înregistrează
înregistrează propunerile de candidatură admise de biroul electoral de
circumscripţie (art. 46);
- contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria,
respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia
electorală. Hotărârea nu se comunică. împotriva hotărârii date în contestaţie
se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, la instanţa
ierarhic superioară. Recursul se soluţionează în termen de 24 de ore de la
înregistrare. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă (art.
48);
- birourile electorale de circumscripţie soluţionează plângerile ce le
sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică,
alianţă electorală ori candidat independent de a-şi desfăşura campania
electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei
electorale. Dacă biroul electoral de circumscripţie consideră, cu ocazia
soluţionării plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau
aplicarea unor sancţiuni contravenţionale ori penale, sesizează autorităţile
competente. împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie
114 Competenţa
116 Competenţa
117
118 Competenţa
119
120 Competenţa
121
Competenţa
124 Competenţa
126
Competenţa
127
când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă
persoană juridică; limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă; vânzarea de
active; reorganizarea prin divizare a agentului economic.
In conformitate cu prevederile art. 38, inspectorii de concurenţă pot
proceda la inspecţii, în conformitate cu prevederile art. 37, doar în baza unui
ordin emis de către preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea
judiciară dată prin încheiere de către preşedintele tribunalului în a cărui
circumscripţie sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător
delegat de acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripţiile unor
tribunale diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre
ele, oricare dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o
încheiere unică. încheierea dată de preşedintele tribunalului poate fi atacată
cu recurs la curtea de apel; recursul nu este suspensiv de executare.
Legea nr. 21/1996 stabileşte şi anumite competenţe speciale în
favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 9 sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei
publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în special:
a) să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia
agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
b) să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor
economici.
In cazul în care organele administraţiei publice centrale sau locale nu
se conformează deciziei Consiliului Concurenţei, acesta are posibilitatea de a
ataca acţiunea la Curtea de Apel Bucureşti.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform
prevederilor art. 20 alin. (4) pot fi atacate în termen de 30 de zile de la
publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios
administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept
de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Deciziile luate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor alin.
(1) şi ale art. 45 şi 46 vor fi comunicate de îndată părţilor; ele pot fi atacate în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile
de la comunicare. Instanţa poate ordona, la cerere, suspendarea executării
deciziei atacate. Curtea de Apel Bucureşti soluţionează şi plângerile împotriva
sancţiunilor contravenţionale aplicate de comisiile sau, după caz, de Plenul
Consiliului Concurenţei.
Mai trebuie subliniat că, în materia de care ne ocupăm, instanţele
judecătoreşti sunt competente nu numai în cazurile expres prevăzute de
Legea nr. 21/1996, ci, având în vedere plenitudinea de competenţă a
instanţelor judecătoreşti, ele vor soluţiona toate litigiile ce decurg din
săvârşirea unor practici monopoliste sau în legătură cu asemenea practici.
Sub acest aspect, art. 61 prevede doar că, independent de sancţiunile
aplicate în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996, dreptul la acţiune al
persoanelor fizice şi/sau juridice pentru reparaţiunea integrală a prejudiciului
cauzat lor printr-o practică anticoncurenţială prohibită rămâne rezervat. în
lipsa
128 Competenţa
Competenţa materială
129
io.
130
Competenţa
Competenţa materială
131
alin. (1) şi art. 83 alin. (4) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, astfel
cum aceste legi au fost modificate prin Ordonanţa nr. 11/1993];
- cererile pentru înscrierea societăţilor agricole în registrul anume
destinat sau pentru înscrierea în registrul societăţilor agricole a modificărilor
din statut (art. 15-16 şi art. 22 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere din agricultură), contestaţia introdusă în
condiţiile prevăzute de art. 59-60 împotriva hotărârii adunării generale a
societăţii agricole, sesizarea organelor Ministerului Finanţelor Publice sau a
procurorului referitoare la dizolvarea societăţii agricole pe motiv că aceasta
face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut [art. 64 alin.
(2) din Legea nr. 36/1991] şi numirea lichidatorilor în acest caz [art. 69 alin.
(1) din Legea nr. 36/1991], opoziţia oricăruia dintre asociaţi cu privire la
bilanţul final întocmit de lichidatori [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 36/1991];
- cererile în anularea actelor notariale, precum şi plângerile împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial (art.
100 din Legea nr. 36/1995);
- cererea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii [art. 21
alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă];
- cererile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise
pe acestea [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996];
- cererea de înscriere a asociaţiei sau fundaţiei în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor (art. 7 şi art. 17 din Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii);
- cererile de autorizare a asociaţiilor constituite în vederea
administrării şi gospodăririi terenurilor forestiere (art. 28 din Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, cu modificările ulterioare);
- cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată în
materie civilă, precum şi cererea în anularea ordonanţei ce conţine somaţia
de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun
competenţa de primă instanţă ar aparţine judecătoriei [art. 2 alin. (1) şi art. 8
alin. (2) din Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu
modificările ulterioare].
Această enumerare nu este limitativă, ci, dimpotrivă, are caracter
exemplificativ. De altfel, chiar Codul de procedură civilă cuprinde şi alte
norme speciale care se referă la competenţa materială a judecătoriei, însă,
de regulă, aceste norme prezintă interes mai mult în privinţa competenţei
teritoriale, deoarece, referitor la competenţa materială, la aceeaşi soluţie s-ar
ajunge şi în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Alături de regulile comune în privinţa competenţei materiale a
judecătoriilor, există sau pot exista unele situaţii speciale pentru anumite
judecătorii în sensul stabilirii unei competenţe exclusive. Astfel, Judecătoria
sectorului 1 Bucureşti soluţionează cererile referitoare la anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau
menţiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un
cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate [art. 57
alin. (3) din Legea nr. 119/1996]. Potrivit Decretului nr. 203/1974,
Judecătoriile Constanţa şi
132
Competenţa
Competenţa materială
133
134 Competenţa
Competenţa materială
135
136
Competenţa
Competenţa materială
137
Competenţa
Competenfa materială
139
140 Competenţa
- cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumscripţia sa teritorială;
- cererile referitoare la îndreptarea greşelilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri;
- contestaţiile în anulare şi revizuirile introduse împotriva propriilor
hotărâri;
- acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, dacă, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul ar fi fost soluţionat în primă instanţă de tribunal;
- contestaţiile la titlu îndreptate împotriva propriilor hotărâri, deci
atunci când titlul executoriu îl constituie hotărârea curţii de apel;
- contestaţia împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluţionarea
întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere (art. 20 din Legea nr.
33/1994);
142
Competenţa
- cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri şi încheieri;
- contestaţiile la titlu, contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate
împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central cu privire
la protocolul de constituire a unei alianţe electorale [art. 6 alin. (5) din Legea
nr. 373/2004];
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului
Electoral Central (art. 41 din Legea nr. 373/2004 şi art. 35 din Legea nr.
67/2004);
- contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale (art. 50 din
Legea
nr. 373/2004);
- recursul magistratului sau a magistratului asistent împotriva
hotărârii pronunţate
de Consiliul Superior al Magistraturii (art. 49 din Legea nr. 317/2004);
- recursul împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii
privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor [art. 29 alin. (7)];
- controlul averii anumitor demnitari menţionaţi în Legea nr. 115/1996,
precum şi recursul exercitat împotriva ordonanţei de clasare pronunţată de
comisia de cercetare. Mai reţinem că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004,
dacă o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este cazul a se
reveni asupra propriei jurisprudenţe, judecata va fi întreruptă şi vor fi
sesizate Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu
citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile
Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei,
judecata continuă.
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
Se observă că, în cazurile prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi lit. b) C.
proc. civ., delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a
judecătoriei în materie civilă şi comercială se face după criteriul valorii
obiectului litigiului, fiind deci necesar să se stabilească, în lipsa unor dispoziţii
legale suficiente, anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.
Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care,
potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea de chemare în
judecată obiectul cererii şi valoarea lui.
Având în vedere că reclamantul este cel care îşi evaluează pretenţiile
deduse judecăţii, dar şi împrejurarea că valoarea obiectului cererii de
chemare în judecată poate determina instanţa competentă din punct de
vedere material să judece în primă instanţă, s-a pus problema de a şti dacă
pârâtul sau instanţa din oficiu ar putea să conteste evaluarea făcută de
reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. De
regulă, pornindu-se de la premisa că normele de competenţă materială sunt
norme imperative, se răspunde afirmativ, arătându-se că, în cazul unei astfel
de contestaţii, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii
obiectului
144
Competenţa
Competenţa materială
145
Dacă s-au formulat mai multe capete de cerere, fără ca unele să
constituie principalul, iar celelalte accesoriul, toate sumele trebuie adunate
pentru a se stabili valoarea litigiului şi, în funcţie de aceasta, instanţa
competentă.
în cazul în care mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere de
chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, dar în baza unor raporturi
juridice distincte, stabilirea instanţei competente nu trebuie să se facă în
funcţie de valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea
fiecărei pretenţii în parte, deoarece suntem în prezenţa unei probleme de
mai bună administrare a justiţiei, de facilitare a administrării probelor şi a
rezolvării unitare a unor aspecte ce interesează deopotrivă pe toţi
reclamanţii, fără însă să existe un raport juridic unitar între părţi.1 Aceeaşi ar
urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi
pârâţi, printr-o cerere unică. însă, atât în acest caz, cât şi în cel menţionat
anterior, dacă există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa
se stabileşte în funcţie de valoarea totală pretinsă de reclamant.
De asemenea, dacă au fost conexate mai multe cereri, acestea îşi
păstrează individualitatea, nedevenind un nou litigiu, chiar dacă sunt
soluţionate prin aceeaşi hotărâre, astfel încât competenţa nu se determină
prin adunarea valorii tuturor cererilor. Soluţia se justifică pe considerentul că,
potrivit art. 164 alin. (1) C. proc. civ., conexarea nu poate avea loc decât în
cazul în care cererile sunt de competenţa unor instanţe de acelaşi grad, iar,
din interpretarea per a contrario a ultimului alineat al aceluiaşi articol, mai
rezultă că nu s-ar putea încălca, prin conexare, nici măcar normele de
competenţă teritorială exclusivă; însă, dacă s-ar admite că în cazul cererilor
conexate competenţa s-ar stabili prin raportarea lor la valoarea totală, s-ar
ajunge indirect la eludarea prevederilor legale menţionate, întrucât cererile
respective ar urma să fie soluţionate de o instanţă superioară în grad celei
care era competentă să le rezolve pe fiecare în parte, înainte de a se dispune
conexarea.
în situaţia în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal
şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii, valoarea capătului principal
este cea care determină competenţa, iar nu suma valorii tuturor capetelor de
cerere.
Se decide constant că dacă se solicită dobânzi pentru viitor, adică
pentru perioada de după introducerea cererii de chemare în judecată, ele nu
se cumulează cu suma pretinsă prin cerere şi deci nu influenţează
competenţa instanţei. De altfel, valoarea acestor dobânzi ar depinde de
durata procesului şi nu s-ar putea calcula la începutul acestuia, iar luarea ei
în calcul pe parcurs ar face nesigură competenţa instanţei. Se admite însă că,
dacă se solicită dobânzi, fructe sau alte asemenea venituri accesorii pe un
interval de timp premergător sesizării instanţei, fiind vorba de sume certe şi
exigibile, ele intră în determinarea obiectului cererii şi deci influenţează
competenţa.2
micşorare a cuantumului pretenţiilor, instan{a competentă potrivit
valorii menţionate iniţial va continua să judece cauza - G. Boroi, p. 36.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1937/1973, în CD. 1973, p.
300; decizia
nr. 2163/1974, în CD., p. 255.
2 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1589/1972, în
Repertoriu II, p. 354;
decizia nr. 522/1971, în CD. 1971, p. 182.
n.
146
Competenţa
- competenţă teritorială alternativă sau facultativă, dacă reclamantul
are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente;
- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, când cererea
trebuie introdusă la o anumită instanţă, fără a exista pentru părţi
posibilitatea de a stabili o altă instanţă.
Normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine
privată dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., însă sunt norme juridice de ordine
publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la
bunuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.
§2. Competenţa teritorială de drept comun
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale, exprimată
sub forma adagiului actor sequitur forum rei, este înscrisă în art. 5 C. proc.
civ., pentru situaţia în care pârâtul este o persoană fizică, precum şi în art. 7
alin. (1) C. proc. civ., pentru ipoteza în care pârâtul este o persoană juridică.
Potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanţa
domiciliului pârâtului”. Aşadar, reclamantul este acela care trebuie să se
deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază pârâtul,
iar nu pârâtul la instanţa domiciliului reclamantului.
Această regulă tradiţională, preluată din dreptul roman şi acceptată de
mai toate legislaţiile străine, se justifică pe o dublă prezumţie de care
beneficiază pârâtul, atât timp cât litigiul nu a fost soluţionat. în cazul cererilor
de chemare în judecată prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de
creanţă, se poate prezuma că pârâtul nu datorează nimic, ceea ce
corespunde faptului că, în oarecare măsură, persoanele se află într-un fel de
echilibru juridic, în sensul că trebuie presupus, în principiu, că nimeni nu
datorează nimic altuia. în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se
urmăreşte valorificarea unor drepturi reale mobiliare, se poate prezuma că
aparenţele sunt conforme realităţii până la proba contrară. Aşadar, este
firesc ca reclamantul ce doreşte răsturnarea uneia din cele două prezumţii să
fie ţinut a face proba contrară înaintea instanţei de la domiciliul celui chemat
în judecată, care urmează să se apere împotriva acţiunii respective şi care
este considerat ca fiind în drept să ridice o obiecţie justificată la pretenţia
dedusă judecăţii, până când aceasta va fi dovedită. Deci, se poate spune
despre regula de drept comun în materia competenţei teritoriale că ea
reprezintă o aplicaţie (particulară) pe plan procesual a principiului potrivit
căruia cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească, principiu
stabilit de art. 1169 C. civ. în materie probatorie.
în favoarea soluţiei consacrate de art. 5 C. proc. civ. mai există, în
special în materia acţiunilor (cererilor) personale, o altă consideraţie de ordin
practic, anume că, în lipsa unei astfel de prevederi legale, oricine ar putea fi
la discreţia reclamanţilor de rea-credinţă, văzându-se chemat la o instanţă
îndepărtată de domiciliul său, deşi nu şi-a asumat nici o obligaţie, iar
eventuala insolvabilitate a reclamantului I-ar împiedica să recupereze
cheltuielile de judecată, deci inclusiv cheltuielile de deplasare făcute în
vederea procesului.
148 Competen(a
150 Competenţa
reală, astfel încât, în cazul în care obiectul vânzării a fost un bun imobil,
suntem în prezenţa unei acţiuni (cereri) reale imobiliare, deci vor fi incidente
dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.1 Dacă însă rezoluţiunea vânzării imobiliare
este solicitată de către cumpărător sau dacă se cere rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, fie de către vânzător,
fie de către cumpărător, îşi vor găsi aplicare prevederile art. 10 pct. 1 C.
proc. civ., nemaifiind vorba de o acţiune (cerere) reală imobiliară, ci, în
primul şi în cel de-al treilea caz, de o acţiune (cerere) mixtă, respectiv, în cel
de-al doilea caz, de o acţiune (cerere) reală mobiliară;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în
acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află
imobilul.
Prevederea cuprinsă în art. 10 pct. 2 C. proc. civ. se justifică pe
considerentul că instanţa locului situării imobilului poate să fie o instanţă mai
potrivită să rezolve astfel de pricini, dacă ar fi necesar să se efectueze o
cercetare la faţa locului ori să se opereze în documentele de publicitate
imobiliară.
Dintre cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil,
care sunt deci de competenţa instanţei în raza căreia se află situat imobilul
sau a instanţei de la domiciliul (sediul) pârâtului, menţionăm: cererea prin
care locatarul solicită predarea silită a imobilului dat în locaţiune; cea prin
care se solicită obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor necesare în tot
timpul locaţiunii, care sunt în sarcina acestuia; cererile referitoare la obligaţia
de garanţie a locatorului; cererea pentru plata chiriei; cea privitoare la plata
de despăgubiri pentru degradări; cererea de reziliere a contractului de
locaţiune; cererea de evacuare a locatarului la încetarea contractului etc.
Mai sunt de competenţa instanţei de la locul situării imobilului sau a
instanţei de la domiciliul pârâtului acţiunea (cererea) în justificare, adică
aceea prin care se solicită transformarea în înscriere definitivă a unei înscrieri
provizorii în cartea funciară,2 precum şi acţiunea (cererea) în prestaţie
tabulară.3
1 în literatura de specialitate (7. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 170,
nota 101), s-a criticat, în mod justificat, motivarea dintr-o decizie a instanţei
supreme, în care se precizează că acţiunea în rezoluţiunea unui contract de
vânzare-cumpărare a unui imobil este o acţiune mixtă, întrucât reclamantul
(vânzătorul) urmăreşte atât revendicarea bunului, cât şi valorificarea unui
drept personal ce decurge din contract, aşa încât, competenţa de a soluţiona
o atare acţiune mixtă revine instanţei competente să soluţioneze cererea
principală, deci instanţei în a cărei rază teritorială se găseşte imobilul (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 44/1978, în CD. 1978, p. 251), autorii
arătând că soluţia de a consacra competenţa instanţei situaţiei imobilului se
întemeiază pe dispoziţiile art. 1368 C. civ., care, dacă nu ar fi existat,
acţiunea mixtă ar fi fost supusă, sub raportul competenţei teritoriale,
prevederilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate
de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se
întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă - art. 31 din Legea nr. 7/1996.
Legea nr. 7/1996 reglementează două feluri de acţiune în prestaţie
tabulară, anume: acţiunea prin care se solicită instanţei judecătoreşti să
dispună înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară atunci când cel
care a transmis sau constituit dreptul refuză să predea unicul înscris
doveditor ce se află în posesia sa (art. 29) şi acţiunea prin care dobân-ditorul
anterior solicită instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang
preferenţial faţă de
- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa
locului de plată;
- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde
obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de
plecare sau de sosire;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de
întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului.
Dispoziţia cuprinsă în art. 10 pct. 7 C. proc. civ. necesită unele
precizări. în primul rând, ea se aplică şi în cazul cererilor privind restituirea
alocaţiei de stat pentru copii, de către părintele care a încasat-o pe nedrept,
datorită faptului că alocaţia de stat, în considerarea caracterului ei alimentar,
se asimilează cu pensia de întreţinere.
în al doilea rând, textul stabileşte o favoare pentru creditorul pensiei de
întreţinere (ascendent sau descendent al celui obligat la întreţinere), astfel
încât el se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere
ori majorarea acesteia, nu însă şi atunci când debitorul obligaţiei de
întreţinere pretinde reducerea sau sistarea pensiei (de altfel, art. 10 pct. 7 C.
proc. civ. se referă la cererile „pentru pensie de întreţinere”, iar nu la cererile
„în materie de pensie de întreţinere”).
Mai este de reţinut că art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă se
solicită pensie de întreţinere, pe cale accesorie, într-un litigiu de stabilire a
paternităţii, de încredinţare sau reîncredinţare a minorului, această soluţie
reprezentând o concretizare a principiului accesorium sequitur principale,
competenţa stabilindu-se în funcţie de capătul de cerere principal, iar nu de
cel accesoriu.
De asemenea, art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă este vorba
de întreţinerea datorată între soţi sau între foştii soţi şi nici în celelalte cazuri,
prevăzute de art. 86 C. fam., în care creditorii pensiei de întreţinere nu au
calitatea de ascendenţi sau descendenţi;
- în cererile ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, instanţa în
circumscripţia căreia s-a
săvârşit acea faptă.
Stabilirea unei competenţe teritoriale alternative pentru această
ipoteză se explică prin aceea că, de cele mai multe ori, probele sunt mai uşor
de administrat în aproprierea locului în care s-a săvârşit fapta ilicită, astfel
încât legea îi lasă reclamantului, care are sarcina probei potrivit art. 1169 C.
civ., facultatea de a opta între instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa în
a cărei rază teritorială a fost săvârşită fapta ilicită. Unii autori mai justifică
dispoziţia înscrisă în art. 10 pct. 8 C. proc. civ. şi prin aceea că ar fi inechitabil
ca reclamantul, victimă a unei fapte ilicite, să fie obligat să se deplaseze la
instanţa de la domiciliul autorului faptei ilicite.2 însă, nu întotdeauna
înscrierea efectuată la cererea unui terţ care a dobândit ulterior imobilul
cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului (art.
30).
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 31/1962, în CD. 1962, p.
292.
2 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 82.
152
Competenţa
Competenţa teritorială
153
154
Competenţa
privitoare la bunuri”. Per a contrario, rezultă că ori de câte ori este vorba
de o pricină care nu se referă la bunuri, normele care stabilesc instanţa
competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine publică, deci
competenţa teritorială este absolută.
a) Potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., cererile privitoare la bunuri
imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele, iar
alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, dacă imobilul este situat în
circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa
domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din
aceste circumscripţii, iar, în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul.
Deşi nu rezultă expres, se admite, atât în doctrină, cât şi în
jurisprudenţă,1 că textul are în vedere numai acţiunile (cererile) reale
imobiliare, deoarece, pentru cererile personale, art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
stabileşte o competenţă teritorială alternativă, fără a face vreo deosebire
după cum cererea personală ar avea ca obiect un bun mobil sau imobil, iar
art. 10 pct. 2 C. proc. civ. prevede o competenţă teritorială alternativă pentru
cererile personale imobiliare care izvorăsc dintr-un contract de locaţiune a
unui imobil. Ar urma ca pentru cererile personale imobiliare care nu se
încadrează în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C.
proc. civ., competenţa teritorială să fie supusă regulii de drept comun
stabilită de art. 5 C. proc. civ.2
De asemenea, art. 13 C. proc. civ. nu se aplică nici în cazul acţiunilor
(cererilor) mixte, adică al acelor cereri prin care se valorifică în acelaşi timp
un drept real şi un drept de creanţă ce izvorăsc din acelaşi act juridic sau
între care există o legătură de interdependenţă. Pentru o astfel de cerere,
competenţa teritorială se determină potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., iar,
când cererea are ca obiect un imobil, locul prevăzut în contract pentru
executarea obligaţiei coincide cu locul situării imobilului, dar în acest caz
competenţa instanţei de la locul situaţiunii imobilului nu este exclusivă, ci
este deopotrivă competentă şi instanţa de la domiciliul pârâtului, alegerea
între aceste două instanţe revenindu-i reclamantului.
Regula înscrisă în art. 13 alin. (1) C. proc. civ. se justifică pe
împrejurarea că instanţa locului situării imobilului (forum rei sitae) poate
asigura o judecată în mai bune condiţii, în ceea ce priveşte probele ce
urmează a fi administrate (expertiză, cercetare la faţa locului), cheltuielile
necesare administrării acestor probe putând fi
1 A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2173/1971, în Reper
toriu II, p. 349; CA. Iaşi, decizia civ. nr. 1165/1997, în Culegere de
practică judiciară 1997,
p. 46; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1508/1997, în
Culegere de practică
judiciară 1993-1997, p. 331.
2 De legeferenda, ar fi indicat ca art. 13 alin. (1) C. proc. civ. să
precizeze în mod expres
că este vorba de acţiuni reale imobiliare. Aceasta deoarece soluţia la
care ne-am raliat şi noi
nu este în afară de orice critică. în ce priveşte corelaţia dintre art. 10
pct. 1 C. proc. civ. şi art.
13 C. proc. civ., s-ar putea susţine la fel de bine şi soluţia contrară (care
s-ar sprijini şi pe un
argument de topografie a textelor), deci că primul text ar viza numai
cererile personale sau
mixte mobiliare, iar cel de-al doilea ar viza orice cerere privitoare la
imobile, mai puţin cazul
prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
156
Competenţa
158
Competenţa
Se observă că, deşi textul vorbeşte de „creditorii defunctului”, el se
aplică în privinţa tuturor creditorilor care au pretenţii împotriva succesiunii,
indiferent dacă aceste pretenţii au o cauză anterioară sau o cauză ulterioară
deschiderii succesiunii.
însă, art. 14 pct. 3 C. proc. civ. nu îşi mai găseşte aplicare dacă
moştenitorii cheamă în judecată pe un creditor al succesiunii (de exemplu,
pentru a se constata prescripţia dreptului acestuia de a cere şi obţine
executarea silită a unui debit, pentru rezoluţiunea sau rezilierea unei
convenţii încheiate de acesta cu de cuius etc), caz în care competenţa
teritorială se determină potrivit dreptului comun.
De asemenea, în literatura de specialitate se mai precizează că pentru
a fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, reclamantul
trebuie să aibă calitatea de creditor al succesiunii, după cum rezultă foarte
clar din art. 14 pct. 3 C. proc. civ. Dacă însă terţul - reclamant nu urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă asupra succesiunii, atunci competenţa
teritorială nu se mai stabileşte potrivit art. 14 C. proc. civ. Aşadar, cererea
reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenitorilor este de
competenţa instanţei de* la locul situaţiunii imobilului, în schimb, cererea
mixtă (care, prin definiţie, presupune valorificarea şi a unui drept de creanţă)
şi cererea reală mobiliară (care, din punct de vedere al competenţei
teritoriale, are acelaşi regim juridic precum cererea personală) sunt de
competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Deşi, actuala reglementare nu mai limitează în timp competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului până la desăvârşirea împărţelii
între moştenitori, consideraţiile care justifică o competenţă teritorială
exclusivă nu mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece,
din acest moment nu mai există o masă succesorală distinctă (exceptând
cazul în care acceptarea succesiunii s-a făcut sub beneficiu de inventar), iar
creditorii, potrivit art. 1060 C. civ., nu mai pot urmări pe moştenitorii
debitorului lor decât în proporţie cu părţile lor ereditare. Se admite totuşi că
rămâne competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul
cererii de garanţie pentru tulburări şi evicţiuni, introdusă de unul dintre
moştenitori împotriva celorlalţi moştenitori (art. 787 C. civ.), precum şi în
cazul cererii în desfiinţarea împărţelii, pentru doi sau violenţă (art. 790 C.
civ.).
S-a pus problema de a şti care este instanţa competentă din punct de
vedere teritorial atunci când într-o moştenire nu există decât un singur
moştenitor şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o împărţeală. Soluţia era
evidentă sub imperiul reglementării anterioare, care limita competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului numai până la momentul efectuării
împărţelii moştenirii; dacă însă era un singur moştenitor, nu mai putea fi
vorba de partaj, deci creditorul moştenirii trebuia să acţioneze la instanţa de
la domiciliul moştenitorului.
S-a arătat că şi în actuala reglementare soluţia ar trebui să fie aceeaşi,
avându-se în vedere aceleaşi argumente pentru care competenţa
excepţională a instanţei ultimului domiciliu al defunctului încetează după
efectuarea partajului, însă numai dacă moştenirea a fost acceptată pur şi
simplu. Când acceptarea moştenirii s-a făcut sub beneficiu de inventar,
nemaiproducându-se confuziunea celor două patrimonii, creditorul îşi va
valorifica drepturile sale asupra succesiunii la instanţa locului de
Competenfa teritorială
161
12.
162 Competenţa
[art. 32 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001], în măsura în care printr-o
normă specială nu s-ar stabili competenţa teritorială în favoarea unei alte
instanţe.
în cazul unor pricini, care nu sunt referitoare la bunuri, pentru care
legea nu prevede expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial,
se va aplica regula de drept comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ., deci
competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu precizarea
însă că este vorba de o competenţă teritorială exclusivă. Menţionăm, cu titlu
exemplificativ: cererile privind nulitatea căsătoriei, cererile în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, cererile în tăgăduirea paternităţii,
cererile pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, contestarea recunoaşterii de
maternitate sau de paternitate, cererea de punere sub interdicţie sau de
ridicare a interdicţiei, cererea de încredinţare sau reîncredinţare a minorului,
cererea de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţii săi atunci când
aceştia sunt despărţiţi în fapt etc.
Cât priveşte conflictele de muncă, nu există un punct de vedre unitar
în legătură cu problema dacă dispoziţiile privind competenţa teritorială au
caracter imperativ sau dispozitiv (mai exact, dacă sunt de ordine publică sau
de ordine privată), predominând totuşi această din urmă soluţie, motivându-
se că nu există un text de lege expres care să prevadă o competenţă
exclusivă. în ce ne priveşte, considerăm că soluţia este oferită de art. 19 C.
proc. civ., deci, dacă litigiul nu este privitor la bunuri, competenţa teritorială
este exclusivă (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 58 din Legea nr.
168/1999, tribunalul în raza căruia îşi are sediul unitatea are o competenţă
teritorială exclusivă, nefiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, ci de o
cerere pentru declararea grevei ca nelegală).
în materia asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva Casei
Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), precum şi
împotriva caselor teritoriale de pensii sunt de competenţa instanţei în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, iar celelalte cereri
sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului (art. 158
din Legea nr. 19/2000).
în materie necontencioasă, art. 332 C. proc. civ. prevede că, în cazul în
care cererea necontencioasă este în legătură cu o lucrare ori cu o pricină în
curs la o instanţă sau pe care aceasta a rezolvat-o, ori dacă are ca obiect
eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe,
soluţionarea ei se va face de această instanţă, iar art. 334 C. proc. civ. obligă
instanţa să îşi verifice din oficiu competenţa. Deoarece textul nu face nici o
distincţie, înseamnă că se referă şi la competenţa teritorială, chiar şi în acele
cazuri în care, potrivit dreptului comun, aceasta ar fi relativă. Soluţia
legislativă se justifică pe considerentul că, neexistând părţi cu interese
contrarii, nu ar mai avea cine să invoce necompetenţa teritorială.
Competenţa teritorială este exclusivă şi atunci când o cerere, care are
caracter incidental, urmează să fie soluţionată de instanţa care judecă
pretenţia pe fond, cum ar fi, de exemplu, cererea de asigurare a dovezilor pe
cale incidentală, cererea de refacere a înscrisurilor sau hotărârilor dispărute
etc.
1 Decizia nr. 737/1995, în BJ. 1995, p. 596; decizia nr. 351/2000 în
Juridica nr. 8/2000, p. 319. în legătură cu competenţa teritorială în materia
contenciosului administrativ, menţionăm şi prevederile înscrise în art. 8 alin.
(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
164
Competenţa
Prorogarea competenţei
165
166
Competenţa
-
1 A se vedea şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sentinţa nr. 27/1998,
în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 214.
168
Competenţa
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 30/1966, în CD. 1966, p. 268.
174
Competenţa
175
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 258/1955 în CD. 1955, voi.
II, p. 182.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 411/1961, în CD. 1961, p.
361.
3 A se vedea şi C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
5/1994, în B.J. 1994,
p.645.
176 Competenţa
în drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecării pricinii
se dispune printr-o încheiere, însă lipsa încheierii de suspendare nu este de
natură să înlăture procedura regulatorului de competenţă, de vreme ce
conflictul de competenţă s-a produs şi cursul justiţiei se găseşte întrerupt.
Conflictul negativ de competenţă apare în faţa instanţei care s-a
pronunţat ultima cu privire la competenţă. Acest conflict apare însă numai în
momentul în care hotărârea acestei instanţe de declinare a competenţei a
rămas irevocabilă.
Cât priveşte conflictele pozitive de competenţă, se arată, de regulă, că
acestea apar în faţa instanţei a cărei soluţie s-a definitivat ultima,1 deşi
încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă sau litispendenţă nu
poate fi atacată decât odată cu fondul. în realitate, conflictul pozitiv de
competenţă apare în faţa celei de a doua instanţe sesizate cu aceeaşi cerere
de chemare în judecată, dar există posibilitatea ca oricare din instanţele
aflate în conflict să trimită dosarul instanţei superioare, această posibilitate
explicându-se prin aceea că, dacă s-a invocat excepţia de litispendenţă,
conflictul pozitiv de competenţă devine actual numai după ce excepţia
invocată a fost respinsă.
Din art. 21 C. proc. civ. mai rezultă, implicit, că dreptul de a sesiza
instanţa care va rezolva conflictul nu aparţine părţilor.2
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă va hotărî în
camera de consiliu, fără citarea părţilor. După ce va verifica existenţa
conflictului de competenţă, va stabili instanţa competentă.
Articolul 22 alin. (5) teza finală C. proc. civ. dispune că hotărârea prin
care se rezolvă conflictul de competenţă (regulatorul de competenţă) poate fi
atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.3
13.
181
Nulitatea actelor de procedura
altfel. în cazul nulităţilor virtuale, cel ce invocă nulitatea trebuie să
dovedească şi existenţa unei vătămări.
Subliniem că este necesar să nu se confunde clasificarea nulităţilor în
absolute şi relative cu clasificarea în nulităţi exprese şi virtuale. Combinând
cele două clasificări, rezultă că pot exista: nulităţi absolute şi exprese (de
exemplu, nulitatea minutei nesemnate de către judecătorul ori judecătorii ce
au pronunţat-o sau de către grefier); nulităţi absolute şi virtuale (de exemplu,
nulitatea care se desprinde din art. 127 C. proc. civ., text ce consacră
principiul oralităţii); nulităţi relative şi exprese (spre exemplu, nulitatea
instituită prin art. 387 şi art. 391 C. proc. civ.); nulităţi relative şi virtuale (de
exemplu, în cazul ascultării, ca martor, a unei rude sau afin până la gradul al
treilea cu una din părţi).
în funcţie de întinderea efectelor, nulităţile se împart în:
- nulităţi totale, adică atunci când sancţiunea vizează întregul act de
procedură;
- nulităţi parţiale, adică acele nulităţi care afectează numai o parte a
actului de procedură, cealaltă parte nefiind desfiinţată.
Existenţa acestor două feluri de nulitate este consacrată de legiuitor,
de exemplu, de art. 296 C. proc. civ., care prevede că instanţa de apel poate
păstra „sau schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”, de art. 327 alin.
(1) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul admiterii cererii de revizuire, instanţa
„va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”. De asemenea, în ipoteza
admiterii recursului şi casării hotărârii, instanţa va dispune casarea totală
sau, după caz, parţială a hotărârii, iar, în această din urmă situaţie, partea
din hotărâre care nu a fost casată rămâne în puterea lucrului judecat.
După cum sancţiunea nulităţii intervine pentru nerespectarea
condiţiilor ce privesc însuşi actul de procedură respectiv sau datorită
dependenţei acelui act de procedură de un alt act de procedură, nulităţile se
împart în:
- nulităţi proprii;
- nulităţi derivate.
O consacrare legală a acestei clasificări o găsim în art. 106 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit căruia, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea
actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine
stătătoare.
Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor
nulităţii.
După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de
procedură, nulităţile se împart în:
- nulităţi extrinseci, adică acele nulităţi care privesc încălcarea unor
condiţii externe ale actului de procedură (de exemplu, competenţa,
necesitatea efectuării actului de procedură într-un anumit termen prevăzut
de lege, plata taxelor de timbru, greşita alcătuire a instanţei, depunerea
cererii de apel sau de recurs direct la instanţa competentă să o judece etc);
- nulităţi intrinseci, adică acele nulităţi care sancţionează
nerespectarea condiţiilor proprii actului de procedură, privitoare la forma sau
conţinutul acestuia.
S-a susţinut că ar exista o suprapunere între această clasificare şi
clasificarea prezentată anterior.1 însă, în realitate, cele două clasificări au la
bază criterii diferite,
1 Al. Bacaci, op. cit., p. 225.
182
Actul de procedură şi termenele procedurale
183
186
Actul de procedură şi termenele procedurale
referitoare la condiţiile exterioare actului, nulitatea este necondiţionată
de existenţa unei vătămări.
în caz de neplată a taxelor judiciare de timbru sau a timbrului judiciar,
intervine sancţiunea nulităţii cererii respective (netimbrată potrivit legii sau
insuficient timbrată), independent de existenţa unei vătămări, dar nulitatea
nu intervine în mod automat, ci instanţa va acorda un termen pentru plata
taxelor de timbru, iar numai dacă acestea nu se plătesc în termenul acordat,
cererea va fi anulată ca netimbrată sau ca insuficient timbrată [art. 20 alin.
(2) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru].
Greşita compunere sau constituire a instanţei (nu a fost respectat
numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă, a participat
un judecător incompatibil sau care a fost recuzat şi cererea de recuzare era
întemeiată, nu a participat la judecată procurorul deşi pentru pricina
respectivă participarea sa era obligatorie etc.) reprezintă un alt caz de
nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, care nu se încadrează în
prevederile art. 105 C. proc. civ., un argument în acest sens fiind şi faptul că,
printre motivele de recurs, alcătuirea instanţei cu încălcarea dispoziţiilor
legale reprezintă un motiv de recurs distinct de motivele privitoare la
necompetenţa instanţei şi la încălcarea formelor procedurale prevăzute sub
pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nerespectarea termenului prohibitiv (dilatoriu) are drept consecinţă
nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea termenului,
nulitate ce este independentă de existenţa vreunei vătămări, operând prin
simpla încălcare a normei care interzice îndeplinirea actului de procedură
înăuntrul termenului. în cazul termenelor imperative (peremptorii), dacă
partea face actul de procedură după expirarea termenului, actul respectiv
este nul, dar în acest caz nulitatea nu intervine ca un efect imediat al
încălcării normelor ce prevăd termene legale imperative, ci ca o consecinţă a
decăderii (sancţiune specifică pentru aceste termene).
Lipsa capacităţii procesuale (de folosinţă sau de exerciţiu) atrage
nulitatea actului de procedură, nulitate necondiţionată de existenţa unei
vătămări, deoarece capacitatea procesuală este o condiţie de exercitare a
dreptului la acţiune, deci o condiţie extrinsecă actului de procedură.
Aceeaşi ar trebui să fie soluţia şi în cazul nerespectării celorlalte
condiţii (generale) referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, precum şi al
neîndeplinirii unor condiţii (speciale) impuse de lege, în anumite situaţii,
pentru sesizarea instanţei judecătoreşti. De exemplu, hotărârea prin care s-a
admis cererea de chemare în judecată, deşi reclamantul nu justifica un
interes sau nu avea calitate procesuală, ori cu toate că nu s-a parcurs
procedura reclamaţiei administrative prealabile, este lovită de nulitate, cu
menţiunea că hotărârea este ea însăşi un act de procedură. Dacă însă nu se
ajunge la pronunţarea unei hotărâri de admitere a cererii, ci se invocă
excepţia referitoare la lipsa condiţiei respective, atunci cererea de chemare
în judecată nu se anulează, ci se respinge, după caz, ca lipsită de interes, ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă ori împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca inadmisibilă.
188
Actul de procedură şi termenele procedurale
189
cum am arătat, art. 106 alin. (1) C. proc. civ. prevede că anularea unui
act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care
acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (astfel, anularea citaţiei
atrage şi anularea hotărârii ce s-a pronunţat deşi partea nu a fost regulat
citată, anularea minutei atrage şi desfiinţarea hotărârii etc).
Deşi art. 106 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la răsfrângerea
nulităţii asupra actelor de procedură posterioare, nulitatea unui act de
procedură poate antrena chiar şi nulitatea unor acte anterioare. Spre
exemplu, nulitatea hotărârii decurgând din faptul că a fost pronunţată de alţi
judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a pricinii se
răsfrânge şi asupra dezbaterilor, deşi acestea s-au desfăşurat cu respectarea
cerinţelor legale, iar neregularitatea procedurală a intervenit numai cu
prilejul deliberării şi pronunţării.
Sancţiunea nulităţii se răsfrânge, cel mai adesea, asupra întregului act
de procedură, însă, în cazul hotărârilor judecătoreşti, pot exista şi nulităţi
parţiale (de exemplu, casarea parţială a hotărârii recurate).
în principiu, actele nule vor fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe (de
exemplu, se amână judecata şi se dispune din nou citarea, refacerea
expertizei etc). Dacă nulitatea este constatată de instanţa de control judiciar,
aceasta va anula actele de procedură, iar, în ceea ce priveşte refacerea lor,
trebuie deosebit după cum este vorba de o instanţă de apel [caz în care
această instanţă va reface actele anulate, cu excepţia ipotezei prevăzute de
art. 297 alin. (2) teza IC. proc. civ.] sau de o instanţă de recurs (în această
din urmă situaţie va trebuie să se ţină cont după cum urmează a se pronunţa
soluţia modificării hotărârii recurate sau casarea cu reţinere ori casarea cu
trimitere).
Nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa
procedurală, dar, dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau
constatări de fapt, acestea îşi vor produce efectele (o cerere de chemare în
judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate
servi ca un început de dovadă scrisă; un înscris autentic declarat nul pentru
vicii de formă păstrează puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură
privată sau, după caz, constituie început de dovadă scrisă; nulitatea pentru
necompetenţă nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în
instanţa necompetentă etc).
Nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai produce nici un efect după
rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu excepţia cazurilor ce constituie motive
pentru care pot fi exercitate, în condiţiile prevăzute de lege, căile
extraordinare de atac, de retractare, adică revizuirea şi contestaţia în
anulare.
1 Aşadar, este greşită soluţia potrivit căreia nesemnarea minutei
încheierii de rectificare atrage nu numai nulitatea acestei încheieri, ci şi a
încheierii de dezbateri pe care a rectificat-o, a sentinţei din care cele două
încheieri fac parte integrantă, precum şi a deciziei tribunalului care a
confirmat sentinţa (CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 851/1996, în
Juridica nr. 3/2000, p. 125). De altfel, soluţia este greşită şi în considerarea
împrejurării că pe calea procedurii îndreptării greşelilor materiale,
reglementate de art. 281 C. proc. civ., nu pot fi
190
Termenele procedurale
191
193
14.
194
197
200
201
205
Cererea de chemare în judecată
în care cel ce a formulat cererea nu a menţionat împrejurarea că
acţionează în calitate de reprezentant al titularului dreptului pretins, după
cum am arătat, sancţiunea constă în respingerea cererii ca fiind introdusă de
o persoană fără calitate procesuală activă. Dacă s-a menţionat că se
acţionează în calitate de reprezentant, dar nu se depune dovada calităţii de
reprezentant, cererea va fi anulată, în condiţiile prevăzute de art. 161 C.
proc. civ. De asemenea, dacă nu se indică în cererea de chemare în judecată
mijloacele de probă, iar acestea nu au fost propuse la prima zi de înfăţişare,
în principiu, intervine sancţiunea decăderii [art. 138 alin. (1) C. proc. civ.].
în legătură cu cuprinsul cererii de chemare în judecată, se mai impun
unele precizări. în primul rând, subliniem că dispoziţiile înscrise în art. 112 C.
proc. civ. se completează cu prevederile generale în materie de cereri
adresate instanţelor judecătoreşti (art. 82-84 C. proc. civ.), deci, în cererea
de chemare în judecată trebuie să se indice şi instanţa căreia i se adresează
respectiva cerere.
în al doilea rând, menţionăm că art. 112 C. proc. civ. reprezintă dreptul
comun în ceea ce priveşte elementele cererii de chemare în judecată, însă,
există şi norme speciale care derogă de la textul menţionat (art. 333 C. proc.
civ. în ceea ce priveşte conţinutul cererii necontencioase; art. 355 C. proc.
civ. cu privire la cuprinsul cererii de arbitrare; art. 612 C. proc. civ. stabileşte
unele menţiuni suplimentare pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ;
art. 6732 C. proc. civ. prevede elementele suplimentare pe care trebuie să le
conţină cererea de partaj).
în al treilea rând, precizăm că unele norme speciale prevăd necesitatea
ataşării la cererea de chemare în judecată a unor anexe [spre exemplu: la
cererea de divorţ se ataşează certificatul de căsătorie şi, dacă este cazul,
certificatele de naştere ale copiilor minori - art. 612 alin. (3) C. proc. civ.;
cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie însoţită de actele prevăzute în art.
35 alin. (2), din Legea nr. 273/2004].
în al patrulea rând, subliniem că elementele arătate în art. 112 C. proc.
civ. reprezintă condiţiile formale, intrinseci cererii de chemare în judecată,
care, ca orice act de procedură, trebuie să respecte şi o serie de condiţii
extrinseci, precum: introducerea cererii înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă, competenţa instanţei sesizate, îndeplinirea unor proceduri
prealabile (de exemplu, procedura reclamaţiei administrative prealabile în
sistemul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reclamaţia
prealabilă adresată furnizorului de servicii poştale conform art. 40 din
Ordonanţa nr. 31/2002 privind serviciile poştale, procedura reclamaţiei
prealabile în sistemul Regulamentului de transport pe căile ferate din
România, concilierea directă în cazul proceselor comerciale evaluabile
pecuniar etc.),1 plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar etc.
atunci când reclamantul dovedeşte că a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a afla domiciliul sau reşedinţa pârâtului, concluzie desprinsă din art.
95 C. proc. civ.
Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în cazurile anume prevăzute
de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după
îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de lege, iar
dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată. Fiind vorba de o condiţie specială pentru sesizarea instanţei, deci
de o condiţie specială referitoare la exercitarea dreptului la acţiune,
înseamnă că introducerea
cum rezultă cu claritate din primul alineat al art. 1141 C. proc. civ.
Pentru ipoteza în care reclamantul nu îşi modifică sau completează cererea în
termenul scurt stabilit, apreciem că preşedintele instanţei (înlocuitorul
acestuia) nu va mai fixa termen de judecată pentru ca instanţa să se
pronunţe asupra suspendării, ci, prin încheiere (guvernată de regulile
procedurii necontencioase), va putea să pronunţe suspendarea, ceea ce
înseamnă că dosarul rămâne în nelucrare, putând interveni perimarea.
Suspendarea este însă facultativă, deci, dacă preşedintele nu dispune prin
încheiere necontencioasă suspendarea, ci va fixa termen de judecată, atunci
se vor urma regulile obişnuite de judecată, iar instanţa de judecată nu ar mai
putea dispune suspendarea judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiei de a
modifica sau completa cererea de chemare în judecată, ci va lua alte măsuri
prevăzute de lege, de exemplu, va anula cererea pentru lipsa unor menţiuni,
potrivit art. 133 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea
pentru netimbrare etc.1 Considerăm că numai o asemenea interpretare ar da
eficienţă corelaţiei dintre art. 114 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., art. 1551 C.
proc. civ. şi art. 133 C. proc. civ. sau alte dispoziţii legale ce stabilesc alte
sancţiuni procedurale.
Articolul 114 alin. (5) C. proc. civ. prevede că, în procesele în care, în
condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei,
ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura
desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin
mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale
numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari,
persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art. 68 şi art. 1141 fiind
aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă de către
reclamanţi, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. (2), iar de către pârâţi,
odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg
asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile
dispoziţiile alin. (4), iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un
curator special.
Preşedintele, îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, fixează termenul
de judecată.
Pentru ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii apărării, primul
termen de judecată va fi astfel fixat încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul
să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile.
Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, se va putea stabili un termen mai
îndelungat. într-o asemenea situaţie, prin citaţie, pârâtul va fi informat că are
obligaţia de a-şi
1 într-o altă soluţie, ar urma să se admită că instanţa de judecată
poate să opteze între suspendarea judecăţii şi aplicarea altei sancţiuni
procedurale prevăzute de lege, ceea ce este mai greu de acceptat, deoarece
normele care stabilesc alte sancţiuni procedurale pentru nerespec-tarea
condiţiilor cererii de chemare în judecată au caracter de norme speciale şi
deci urmează a se aplica prioritar. De altfel, în actuala reglementare, art.
1551 C. proc. civ. nici nu se mai referă la neîndeplinirea de către reclamant a
obligaţiilor stabilite la primirea cererii de chemare în judecată.
208
Judecata în primă instanţă
alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul. în cazul în care pârâtul nu se conformează
acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată,
recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a
procedurii.
Când reclamantul este prezent la stabilirea termenului de judecată,
acestuia i se dă termenul respectiv în cunoştinţă, deci, reclamantul nu va fi
citat pentru primul termen de judecată şi nici pentru termenele de judecată
ulterioare.
Odată cu fixarea termenului de judecată, prin aceeaşi rezoluţie,
preşedintele instanţei va dispune citarea pârâtului (va fi citat şi reclamantul,
dacă acesta nu a fost prezent, personal sau prin reprezentant, la fixarea
termenului), căruia i se vor comunica atât copia de pe cererea de chemare în
judecată, cât şi copii de pe înscrisurile depuse de către reclamant şi i se va
pune în vedere să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
de judecată. Comunicarea se face numai de către instanţă, din dispoziţia
preşedintelui, neputând fi înlocuită printr-o scrisoare recomandată expediată
de reclamant pârâtului (afară de excepţiile expres prevăzute de lege),
deoarece regula echipolentei nu se aplică decât în cazurile expres prevăzute
de lege. Apreciem că, de lege ferenda, ar fi indicat să se ofere şi
reclamantului posibilitatea de a comunica el însuşi actele de procedură părţii
adverse1.
Pentru urgentarea judecăţii, preşedintele, cu ocazia fixării termenului
de judecată, poate încuviinţa chemarea pârâtului la interogatoriu (pârâtul
urmând a fi citat cu această menţiune, avându-se în vedere consecinţele pe
care legea le trage din nepre-zentarea la interogatoriu), dacă reclamantul a
formulat o asemenea cerere, precum şi alte măsuri pentru administrarea
probelor solicitate de reclamant, sub rezerva stabilirii admisibilităţii, în
contradictoriu, în şedinţa de judecată.
De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin
încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea
dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt.
După trecerea rezoluţiei pe cererea de chemare în judecată, aceasta
se va preda la registratură, unde cererea primeşte un număr din registrul
general de dosare şi se va înscrie în acest registru. Numărul de înregistrare în
registrul general de dosare reprezintă numărul de dosar sub care se vor
înregistra toate cererile şi înscrisurile depuse ulterior în legătură cu pricina
respectivă (la instanţa de apel şi la instanţa de recurs, se formează câte un
nou dosar, care se ataşează la dosarul primei instanţe; în caz de casare cu
trimitere spre rejudecare, dosarul va fi înregistrat ca un nou act de sesizare,
' De lege lata există o singură situaţie în care, în cursul procesului,
comunicarea actelor de procedură, cu excepţia citării părţii pentru primul
termen de judecată sau pentru primul termen ulterior repunerii cauzei pe rol,
precum şi a hotărârii judecătoreşti se poate face de către oricare dintre părţi.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Ttitlul XIII al Legii nr. 247/2005, în cazul
plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii
fondului funciar nr. 18/1991 „oricare dintre părţi poate îndeplini, prin
intermediul executorului judecătoresc, procedura de citare sau de
comunicare a cererilor ori înscrisurilor către cealaltă parte”.
211
219
Măsurile asigurătorii
§2. Sechestrul asigurător
2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare
Sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care se aplică în cazul
în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale
debitorului-pârât.
Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurător,
trebuie să deosebim mai multe situaţii.
O primă situaţie, la care se referă art. 591 alin. (1) C. proc. civ., este
aceea în care creanţa (având ca obiect plata unei sume de bani) pretinsă de
creditor în litigiul de fond este exigibilă şi, totodată, este constatată într-un
înscris care nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.1 în acest caz, pentru
a se putea înfiinţa sechestrul asigurător, creditorul trebuie să facă dovada că
a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată
prin care pretinde plata unei sume de bani. Instanţa sesizată cu cererea de
înfiinţare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale
debitorului îl poate obliga pe creditor să depună o cauţiune, în cuantumul pe
care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii este lăsată la aprecierea
instanţei atât în privinţa necesităţii ei, cât şi, dacă este cazul, a cuantumului.
O a doua situaţie, reglementată de art. 591 alin. (2) C. proc. civ., este
aceea când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în
scris. într-un asemenea caz, pentru a se putea înfiinţa sechestrul asigurător,
este necesară nu numai introducerea cererii de chemare în judecată prin
care se declanşează litigiul de fond, ci şi depunerea, odată cu cererea de
înfiinţare a sechestrului, a unei cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă în
litigiul de fond.
în mod excepţional, art. 591 alin. (3) C. proc. civ. permite înfiinţarea
sechestrului asigurător şi atunci când creanţa nu este exigibilă, dar numai
dacă debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a
dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se
sustragă de la urmărire ori să îşi ascundă sau risipească averea. într-o
asemenea situaţie, creditorul trebuie să facă dovada introducerii cererii de
chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi să
depună o cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea
cauţiunii este obligatorie, iar numai stabilirea cuantumului cauţiunii este
lăsată la aprecierea instanţei. Subliniem că din trimiterea pe care o face teza
a ll-a a art. 591 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile prevăzute de alin. (1)” al
aceluiaşi articol, mai rezultă că este necesar ca respectiva creanţă,
neexigibilă, să fie constatată în scris.
Unele particularităţi există în materie comercială. Astfel, potrivit art.
908 alin. (1) C corn., sechestrul asigurător (ca de altfel şi poprirea
asigurătorie) se poate înfiinţa numai cu depunerea unei cauţiuni, afară de
cazul când cererea se face în temeiul unei cambii sau al unui alt efect
comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată.
220
Judecata în primă instanţă
Deoarece textul nu se referă şi la cuantumul cauţiunii, ci doar la
obligativitatea depunerii cauţiunii, înseamnă că instanţa va fixa cuantumul
acesteia, astfel încât să fie, pe de o parte, suficient (pentru protecţia
intereselor creditorului),1 dar şi rezonabil (deoarece trebuie protejate şi
interesele debitorului). Apreciem însă că în cazul în care creditorul nu are
înscris constatator al creanţei, atunci cuantumul cauţiunii va fi de jumătate
din valoarea pretinsă în litigiul de fond, deoarece, în lipsă de reglementare,
dispoziţiile din Codul comercial se completează cu cele din Codul de
procedură civilă.2
2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător
Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător se soluţionează de
instanţa competentă să judece litigiul de fond [art. 592 alin. (1) C. proc. civ.].
în cazul în care cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător se depune
odată cu cererea de chemare în judecată prin care se declanşează litigiul de
fpnd, atunci, potrivit art. 1141 alin. (6) C. proc. civ., atunci ea va fi soluţionată
de preşedintele instanţei, prin încheiere executorie.
Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei
[pentru situaţiile la care se referă art. 591 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.]
sau recipisa din care să rezulte consemnarea a jumătate din valoarea
reclamată în litigiul de fond [pentru situaţia la care se referă art. 591 alin. (2)
C. proc. civ.], iar, atunci când cererea este formulată după introducerea
cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezulte
declanşarea litigiului de fond.
Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător de
urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere
executorie. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar
redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului
asigurător, indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai
recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la comunicare. Recursul se
judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. De
reţinut că la judecarea recursului părţile trebuie citate indiferent de soluţia
dată prin încheierea recurată, deci şi atunci când cererea de înfiinţare a
sechestrului asigurător a fost respinsă - ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel
mult 24 de ore, iar hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen
de cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Dacă este cazul (când, deşi creditorul are înscris constatator al
creanţei exigibile, instanţa dispune depunerea unei cauţiuni, precum şi atunci
când creanţa constatată printr-un înscris nu este exigibilă), prin aceeaşi
încheiere prin care s-a admis cererea
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 547/1995, în
Dreptul nr. 3/1996,
p.82.
2 Pentru corelaţia dintre art. 907-908 C. com. şi textele din Codul
de procedură civilă care
reglementează sechestrul asigurător şi poprirea asiguratorie, a se vedea
V.M. Ciobanii, voi. II,
p. 81-88.
221
Măsurile asigurătorii
de înfiinţare a măsurii asigurătorii, instanţa va fixa şi cuantumul
cauţiunii, stabilind totodată şi termenul înăuntrul căruia creditorul trebuie să
depună cauţiunea. Aşadar, este nelegal procedeul acelor instanţe care,
nesocotind prevederile înscrise în art. 592 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., fixează
la primul termen cuantumul cauţiunii şi apoi acordă un al doilea termen în
vederea depunerii cauţiunii, iar numai după consemnarea acesteia se
pronunţă asupra cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii. Nedepunerea
cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a
sechestrului asigurător, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată
fără citarea părţilor.
După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în
vedere că această încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va
aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor
referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. Bunurile
mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesară realizării
creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurător este aplicat asupra unui
bun imobil, atunci el se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura
asiguratorie devenind astfel opozabilă tuturor celor care, după înscriere, vor
dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
împotriva modului prin care executorul judecătoresc aduce la
îndeplinire măsura asiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul
ori o terţă persoană) poate face contestaţie. Deşi înfiinţarea sechestrului
asigurător nu reprezintă o măsură de executare silită, totuşi, contestaţia la
care se referă art. 593 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată de dispoziţiile
aplicabile contestaţiei la executare. De reţinut însă că pe calea contestaţiei la
modul în care executorul judecătoresc aplică sechestrul asigurător nu poate
fi criticată încheierea prin care s-a încuviinţat cererea de înfiinţare a
sechestrului asigurător, ci pentru aceasta partea interesată are deschisă
numai calea recursului.
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurător. Ridicarea sechestrului
asigurător
Fiind vorba de o măsură asiguratorie, iar nu de o măsură executorie,
art. 596 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea
avea loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce
presupune o hotărâre executorie prin care debitorul a fost obligat la plata
unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi necesară îndeplinirea
vreunei formalităţi, sechestrul asigurător se transformă în sechestru
executoriu [de altfel, în cazul urmăririi silite mobiliare, art. 411 alin. (4) C.
proc. civ. dispune că pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară
o nouă urmărire].
La cererea debitorului, sechestrul asigurător poate fi ridicat mai înainte
de soluţionarea litigiului de fond (prin hotărâre executorie - în caz de
admitere a cererii de chemare în judecată, respectiv prin hotărâre irevocabilă
- în caz de respingere a cererii de chemare în judecată), însă numai dacă
debitorul „va da garanţie îndestulătoare” (art. 594 teza I C. proc. civ.). în
materie comercială, art. 908 alin. (3) C. com. prevede că sechestrul
asigurător poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma,
capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.
222
Măsurile asigurătorii
223
224