Curs Drept procesual civil - Ciobanu, Boroi

Drept procesual civil
Cuprins
Capitolul I. Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
§1. Consideraţii introductive

§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
§3. Interesul
§4. Capacitatea procesuală
§5. Calitatea procesuală
Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în

judecată)
§1. Precizări prealabile

§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni
(cereri) în constituire
§4. Acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale
(personale, reale şi mixte)
Capitolul II. Participanţii la procesul civil
Secţiunea I. Instanţa
§ 1. Rolul judecătorului în procesul civil
1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului

1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
1.2.2. Rolul activ al judecătorului şi principiul contradictorialităţii
1.2.3. Rolul activ al judecătorului şi aflarea adevărului
§2. Compunerea şi constituirea instanţei
2.1. Compunerea instanţei

2.2. Constituirea instanţei
2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea

instanţei
2.3.1. Incompatibilitatea
2.3.2. Abţinerea şi recuzarea
2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanţei
Secţiunea a II-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor

1.2. îndatoririle procesuale ale părţilor
1.3. Abuzul de drept procedural
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale

2.2. Efectele coparticipării procesuale
§3. Participarea terţilor la judecată
3.1. Precizări introductive
3.2. Intervenţia voluntară

3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
3.2.2. Intervenţia voluntară principală
3.2.3. Intervenţia voluntară accesorie
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane

3.4. Chemarea în garanţie
3.5. Arătarea titularului dreptului
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive

4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
4.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
Secţiunea a III-a. Participarea procurorului la procesul civil

§2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil
§3. Formele participării procurorului la procesul civil

3.1. Pornirea procesului civil
3.2. Participarea la judecata procesului civil
3.3. Exercitarea căilor de atac
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Capitolul III. Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
§3. Competenţa în materie electorală
3.1. Alegerile locale

3.2. Alegerile parlamentare
3.3. Alegerile prezidenţiale
§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ
4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios

administrativ
4.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti speciale de contencios
administrativ
4.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor
jurisdicţii speciale administrative
§5. Competenţa în anumite materii
5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă

5.2. Competenţa în materia rezolvării unor neînţelegeri referitoare la
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
5.3. Competenţa în materia actelor de stare civilă şi a înregistrărilor de
stare civilă
5.4. Competenţa în materia schimbării, rectificării şi modificării numelui
5.5. Competenţa în materia protecţiei concurenţei comerciale
5.6. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de cea a notarului
public
5.6.1. Procedura succesorală
5.6.2. Alte proceduri notariale reglementate de Legea nr. 36/1995
Secţiunea a II-a. Competenţa materială

§2. Competenţa materială a judecătoriei
§3. Competenţa materială a tribunalului
§4. Competenţa materială a curţii de apel
§5. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
Secţiunea a III-a.
Competenţa teritorială
§1. Precizări introductive

§2. Competenţa teritorială de drept comun
§3. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)
§4. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
Secţiunea a IV-a. Prorogarea competenţei
§1. Prorogarea legală
§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea

2.1. Enumerarea cazurilor de prorogare judecătorească a competenţei
2.2. Strămutarea pricinilor
§3. Prorogarea convenţională (voluntară)
Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă
§1. Excepţia de necompetenţă
1.1. Invocare
1.2. Soluţionare
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
§2. Conflictele de competenţă
2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii

2.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă
Capitolul IV. Actele de procedură şi termenele procedurale
Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură
§1. Noţiune
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
§3. Cazurile de nulitate
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
Secţiunea a II-a. Termenele procedurale
§1. Noţiunea şi clasificare

§2. Mod de calcul
§3. Durata termenelor procedurale
Secţiunea a III-a. Decăderea şi repunerea în termen
§1. Noţiunea şi importanţa decăderii

§2. Condiţiile decăderii
§3. Invocarea şi pronunţarea decăderii
§4. Efectele decăderii
§5. Repunerea în termen
Capitolul V. Judecata în primă instanţă
Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată
§1. Noţiune
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată
§3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea dosarului
§4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
Secţiunea a II-a. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională
§1. Întâmpinarea
§2. Cererea reconvenţională
Secţiunea a III-a. Măsurile asigurătorii
§2. Sechestrul asigurător
2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurător. Ridicarea sechestrului
asigurător
§3. Poprirea asigurătorie
§4. Sechestrul judiciar
4.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

4.2. Procedura de înfiinţare
Secţiunea a IV-a. Citarea şi comunicarea actelor de procedură
§1. Reguli generale

§2. Cuprinsul citaţiei
§3. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare
§4. înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură
Secţiunea a V-a. Excepţiile procesuale

§2. Definirea excepţiilor procesuale
§3. Clasificarea excepţiilor procesuale

3.1. Excepţii de procedură şi excepţii de fond
3.2. Excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii
3.3. Excepţii absolute şi excepţii relative
3.4. Consideraţii referitoare la inadmisibilităţi
§4. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
Secţiunea a VI-a. Probele
§1. Consideraţii generale
1.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul civil

1.2. Obiectul şi sarcina probei
1.2.1. Obiectul probei
1.2.2. Sarcina probei
1.3. Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor
1.3.1. Admisibilitatea probelor
1.3.2. Administrarea probelor
1.3.3. Aprecierea probelor
1.4. Asigurarea dovezilor
§2. Proba prin înscrisuri
2.1. Definiţia şi clasificarea înscrisurilor
2.2. Înscrisurile autentice
2.2.1. Noţiune
2.2.2. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă
2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic
2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată
sau în început de dovadă scrisă
2.3. Înscrisurile sub semnătură privată
2.3.1. Precizări introductive

2.3.2. Formalitatea multiplului exemplar
2.3.3. Menţiunea „bun şi aprobat”
2.3.4. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată 260
2.3.5. Data înscrisului sub semnătură privată 261
2.4. înscrisul în formă electronică
2.5. Administrarea probei prin înscrisuri
2.5.1. Producerea înscrisurilor

2.5.2. Procedura verificării de scripte
2.5.3. Procedura falsului
3. Proba prin declaraţiile martorilor
3.2. Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor

3.2.1. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a faptelor
juridice stricto sensu
3.2.2. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a actelor
juridice
3.3. Administrarea probei cu martori

3.3.1. Propunerea martorilor
3.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
3.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor
3.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor
§4. Proba prin rapoartele de expertiză

4.2. Admisibilitatea expertizei
4.3. Administrarea expertizei
4.4. Forţa probantă a raportului de expertiză
§5. Cercetarea la faţa locului
§6. Mărturisirea
6.1. Definirea, natura juridică şi felurile mărturisirii

6.2. Caracterele şi admisibilitatea mărturisirii
6.3. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul

6.3.1. Propunerea şi încuviinţarea sau ordonarea interogatoriului
6.3.2. Obiectul interogatoriului
6.3.3. Persoanele care pot răspunde la interogatoriu
6.3.4. Luarea interogatoriului
6.3.5. Efectele chemării la interogatoriu
6.4. Problema indivizibilităţii mărturisirii judiciare

6.5. Irevocabilitatea mărturisirii. Forţa probantă a mărturisirii
§7. Prezumţiile
7.1. Noţiune. Clasificare

7.2. Prezumţiile legale
7.3. Prezumţiile simple
Secţiunea a VII-a. Suspendarea judecăţii şi perimarea
§1. Suspendarea judecăţii
1.1. Noţiunea şi felurile suspendării

1.2. Suspendarea voluntară
1.3. Suspendarea legală de drept
1.4. Suspendarea legală facultativă
1.5. Procedura şi efectele suspendării
§2. Perimarea
2.1. Consideraţii generale referitoare la perimare

2.1.1. Noţiunea şi justificarea perimării
2.1.2. Natura juridică a perimării. Delimitarea perimării de alte instituţii
2.2. Sfera de aplicare şi condiţiile perimării

2.2.1. Învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în
primă instanţă sau într-o cale de atac
2.2.2. Rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi
de 6 luni în materie comercială
2.2.3. Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii
2.3. Procedura de constatare a perimării

2.4. Efectele perimării
Secţiunea a VIII-a. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
§2. Desistarea
2.1. Renunţarea la judecată

2.2. Renunţarea la dreptul subiectiv pretins
§3. Achiesarea
3.1. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului

3.2. Achiesarea părţii la hotărârea pronunţată
§4. Tranzacţia judiciară
Capitolul VI. Căile de atac
Secţiunea I. Apelul
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile apelului
§2. Obiectul apelului
§3. Subiectele apelului
3.1. Precizări prealabile

3.2. Părţile din proces
3.3. Persoane care nu au luat parte la judecata de fond
3.4. Procurorul
§4. Sesizarea instanţei de apel
4.1. Instanţa competentă
4.2. Termenul de apel

A. Durată şi punct de plecare
B. Întreruperea termenului de apel
C. Sancţiunea nerespectării termenului de apel
4.3. Cererea de apel şi efectele ei

A. Cuprinsul şi timbrarea cererii de apel
B. Depunerea cererii de apel
C. Efectele cererii de apel
§5. Procedura de judecată a apelului
5.1. Procedura prealabilă la instanţa de apel. Întâmpinarea
5.2. Judecarea apelului

A. Compunerea instanţei
B. Reguli privind judecata
C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
Secţiunea a II-a. Contestaţia în anulare
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile contestaţiei
§2. Contestaţia în anulare obişnuită
2.1. Motivele contestaţiei

2.2. Admisibilitatea contestaţiei
§3. Contestaţia în anulare specială
3.1. Admisibilitatea contestaţiei

3.2. Motivele contestaţiei
§4. Sesizarea instanţei
4.1. Instanţa competentă şi sesizarea ei

4.2. Părţile în contestaţia în anulare
4.3. Termenul de exercitare
§5. Judecata contestaţiei în anulare
Secţiunea a III-a. Revizuirea
§ 1. Caracterizare. Sediul materiei
§2. Obiectul revizuirii
§3. Motivele de revizuire
3.1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot

aduce la îndeplinire
3.2. Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
(extra petita) sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori
s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita)
3.3. Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă
3.4. Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă
hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori dacă un magistrat (judecător sau procuror) a fost sancţionat
disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în
această cauză
3.5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau
modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere
3.6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate
publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi
deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
3.7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate
3.8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
sa
3.9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate
4.1. Părţile. Instanţa competentă şi sesizarea ei

4.2. Termenul de exercitare
§5. Judecata revizuirii
Capitolul VII. Proceduri speciale
Secţiunea I. Ordonanţa preşedinţială
§2. Condiţiile (speciale) de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale
2.1. Precizări prealabile

2.2. Urgenţa
2.3. Caracterul vremelnic
2.4. Neprejudecarea fondului
§4. Procedura de judecată
§5. Sfera de aplicare a ordonanţei preşedinţiale

5.2. În materia raporturilor de familie
5.3. În materia raporturilor de vecinătate şi de proprietate
5.4. În materia raporturilor locative
5.5. În materia executării silite
5.6. În materie comercială
5.7. În materia organizării şi funcţionării fundaţiilor
Secţiunea a II-a. Oferta de plată
§1. Sediul materiei. Justificare. Condiţiile ofertei de plată
§2. Procedura ofertei de plată şi efectele ei
Secţiunea a III-a. Procedura divorţului
§1. Sediul materiei. Particularităţile procedurii
§2. Instanţa competentă în materia divorţului
§3. Sesizarea instanţei de divorţ
3.1. Legitimarea procesuală

3.2. Cererea de divorţ
3.3. Cererea reconvenţională
§4. Particularităţi privind faza judecăţii
4.1. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea

4.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor
4.3. Şedinţa de judecată

A. Publicitatea
B. Prezenţa obligatorie a reclamantului
C. Regimul probelor
D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului
E. Judecarea unor cereri accesorii
F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de
divorţ
G. Hotărârea de divorţ şi efectele ei
H. Căile de atac
§5. Divorţul prin consimţământul soţilor
Secţiunea a IV-a. Partajul judiciar
§ 1. Sediul materiei. Cazurile în care partajul judiciar este obligatoriu şi

căile procesuale de realizare

2.1. Instanţa competentă
2.2. Părţile în partaj
2.3. Cererea de chemare în judecată
§3. Împărţeala prin bună învoială în cadrul procesului de partaj
§4. Procedura partajului
§5. Hotărârea de partaj. Efecte. Executare
Secţiunea a V-a. Procedura somaţiei de plată

§2. Condiţii (speciale) de admisibilitate
§4. Particularităţi referitoare la procedura de judecată
§5. Cererea în anulare
§6. Învestirea cu formulă executorie. Particularităţi privind contestaţia la
executare
Capitolul VIII. Executarea silită
Secţiunea I. Consideraţii generale
§1. Definiţia executării silite şi caracteristicile constrângerii judiciare
§2. Natura juridică a executării silite
§3. Modalităţile executării silite
Secţiunea a II-a. Participanţii la executarea silită

§2. Părţile în faza executării silite. Drepturile şi obligaţiile lor comune
§3. Organele de executare
§4. Instanţa judecătorească
§5. Procurorul
Secţiunea a III-a. Caracterul creanţelor puse în executare
Secţiunea a IV-a. Titlurile executorii
§1. Noţiuni generale

§2. Hotărârile instanţelor judecătoreşti
§3. Actele autentificate de notarul public
§4. Hotărârile arbitrale
§5. Hotărârile judecătoreşti străine
§6. Cambia, biletul la ordin şi cecul
§7. Actele de sancţionare în materia contravenţiilor
§8. Titlurile executorii privind creanţele fiscale
§9. Contractele de împrumut bancar, creditor fiind Banca naţională şi
contractele de credit bancar
§10. Alte titluri executorii
Secţiunea a V-a. Cererea de executare silită şi constituirea dosarului de

executare
Secţiunea a VI-a. Înştiinţarea prealabilă a debitorului
Secţiunea a VII-a. Prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea

silită
§1. Consideraţii generale. Sediul materiei

§2. Termenul de prescripţie
§3. Suspendarea şi întreruperea cursului termenului de prescripţie
A. Suspendarea cursului prescripţiei
B. Întreruperea prescripţiei
§4. Repunerea în termenul de prescripţie
Secţiunea a VIII-a. Suspendarea executării silite
§2. Suspendarea acordată de creditor
3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată, pe baza căilor de

atac contra hotărârilor judecătoreşti
A. Suspendarea executării în cazul apelului

B. Suspendarea executării în cazul recursului
C. Suspendarea executării în cazul contestaţiei în anulare
D. Suspendarea executării în cazul cererii de revizuire
4. Suspendarea acordată de instanţă în temeiul contestaţiei la

executare
Secţiunea a IX-a. Perimarea executării silite

§2. Procedura perimării
§3. Efectul perimării
§4. Cazurile în care nu se aplică perimarea
Secţiunea a X-a. Alte incidente de temporizare a procedurii de

executare
§1. Existenţa proprietăţii comune asupra bunului urmărit

§2. Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune
Secţiunea a XI-a. întoarcerea executării silite
Secţiunea a XII-a. Contestaţia la executare
§1. Noţiuni generale. Subiectele şi obiectul contestaţiei

§2. Natura juridică a contestaţiei la executare
§3. Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare

A. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în ţară
B. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în străinătate
C. Titluri executorii altele decât hotărârile judecătoreşti
§4. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare

§5. Procedura de judecată a contestaţiei la executare
Secţiunea a XIII-a. Obiectul executării silite
§1. Noţiunea de obiect al executării silite
§2. Bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice

A. Bunuri exceptate de la urmărirea silită ca inalienabile
B. Bunurile care deşi alienabile, sunt exceptate de lege de la urmărirea
silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite
Anexă Teste grilă

Răspunsuri corecte
Abrevieri
alin. - alineat
art. - articol
B.J. - Buletinul Jurisprudenţei
C. fam. - Codul familiei
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
CA. - curte(a) de apel
CC. - Curtea Constituţională
CD. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.J. - Curierul Judiciar
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
Col. civ. - Colegiul civil
Dreptul - Revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. - Ediţia
E.D.P. - Editura Didactică şi Pedagogică
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - Judecătoria
Juridica - Revista Juridica
J.N. - Revista Justiţia Nouă
lit. - litera
L.P. - Revista Legalitatea Populară
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
P.R. - Revista Pandectele Române
R.D.C. - Revista de drept comercial
R.R.D. - Revista Română de Drept
R.R.D, maritim - Revista Română de Drept Maritim
R.R.D, muncii - Revista Română de Dreptul Muncii
Repertoriu I - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970
Repertoriu II - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
Repertoriu III - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
Repertoriu IV - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
S.C.J. - Revista Studii şi Cercetări Juridice
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
Trib. reg. - tribunal regional
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
Lista lucrărilor frecvent citate*'

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1996
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2001
Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală.
Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AH Beck, Bucureşti,
2002
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Bucureşti, 1932
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2005
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, Trăite” th6orique et pratique de procădure
civile et commerciale, Sirey, Paris, 1913
Capitolul I Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
Înainte de a analiza condiţiile de exercitare a acţiunii civile, este

necesar să stabilim ce se înţelege prin noţiunea de acţiune civilă.
Pentru definirea acţiunii civile, trebuie pornit de la următoarele
precizări făcute în literatura de specialitate:
- acţiunea civilă este în strânsă legătură cu protecţia judiciară a
drepturilor subiective civile, precum şi a unor situaţii juridice pentru a căror
realizare calea judecăţii este obligatorie (în materie posesorie, în materia
filiaţiei, a divorţului etc.);
- acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le
pune la dispoziţie pentru protejarea drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie, fiecare din
aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii
civile (cereri, excepţii, căi de atac etc.);
- acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale,
indiferent de dreptul ce se valorifică, dar când se exercită, acţiunea este
influenţată de dreptul subiectiv (sau de situaţia juridică protejată de lege -
situaţia juridică pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie),
dobândind din natura şi caracteristicile acestuia;
- în momentul în care se apelează la acţiune, aceasta se
individualizează, devine proces.
Acţiunea civilă ar putea fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale
(forme de manifestare a acţiunii civile - cereri, excepţii, căi de atac) prin care
se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice ocrotite de lege (situaţia juridică protejată de lege - situaţia juridică
pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie).
Trebuie reţinut că, deşi în frecvente cazuri noţiunea de acţiune civilă
este utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este totuşi
necesar să nu se pună semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată
şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai
una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile (cea prin care se
pune în mişcare acţiunea civilă), e doar un mijloc procesual, însă, acţiunea
civilă există mai înainte de cerere, chiar şi atunci când titularul dreptului
subiectiv civil nu sesizează instanţa.
* Avându-se în vedere numărul mare de trimiteri bibliografice ce s-a

făcut la aceste lucrări în notele de subsol din prezenta lucrare ele sunt citate
numai după numele autorilor.
A se vedea: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, Bucureşti,

1932, p. 119-125; /. Stoenescu, S. Tilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, E.D.P., Bucureşti,
1983, p. 230 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, voi. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 249-250; G. Boroi, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p.
124-125.
În literatura noastră de specialitate nu există un punct de vedere unitar

în ceea ce priveşte condiţiile (generale) de exercitare a acţiunii civile. În
opinia dominantă, sunt reţinute patru condiţii (generale) de exercitare a
acţiunii civile (ale oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile),
condiţii care sunt, în acelaşi timp, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil:
- afirmarea unui drept sau a unei situaţii juridice protejate de lege (în
alte cuvinte, formularea unei pretenţii),
- interesul,
- capacitatea procesuală şi
- calitatea procesuală.
§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
Pentru declanşarea oricărui proces civil este necesar să se formuleze o

pretenţie. Astfel, art. 109 C. proc. civ. dispune că „oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei
competente”.
Este însă de reţinut că, deşi în cele mai multe cazuri prin punerea în
mişcare a acţiunii civile se urmăreşte să se obţină protecţia judiciară
(recunoaşterea sau, după caz, realizarea) a unui drept subiectiv civil, uneori,
se solicită protecţia judiciară a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare
calea judecăţii este obligatorie (de exemplu, în cazul acţiunilor posesorii).
Aşadar, pentru exercitarea acţiunii civile (pentru a fi parte în procesul
civil) este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv
civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea
judecăţii este obligatorie, deci să supună judecăţii o pretenţie.
1 A se vedea: G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, voi. II, Iaşi, 1889,

p. 29; /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 279; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 319-320; G.
Boroi, voi. I, p. 167.
Într-o altă concepţie, se susţine că nu există suprapunere perfectă între
condiţiile pentru a fi parte în procesul civil şi condiţiile pentru exercitarea
acţiunii civile (condiţiile pentru a fi parte în proces ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă,
- calitatea procesuală şi
- interesul,
iar condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă şi de exerciţiu,
- afirmarea unui drept,
- calitatea procesuală şi
- interesul) –
Diferenţa: capacitatea de exerciţiu şi afirmarea unui drept (formularea
unei pretenţii).
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2002, p. 147. Totuşi, părţile reprezintă unul din elementele acţiunii civile,
ceea ce înseamnă că o persoană nu poate deveni parte în proces dacă nu a
fost pusă în mişcare acţiunea civilă, iar pentru declanşarea acţiunii civile este
necesar să se introducă o cerere de chemare în judecată, prin care să se
formuleze o pretenţie, deci o persoană poate deveni parte în proces dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare exercitării acţiunii civile. În
consecinţă, alături de interes, calitate procesuală şi capacitate procesuală,
trebuie reţinută şi afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii) ca o
condiţie atât pentru exercitarea acţiunii civile, cât şi pentru a fi parte în
proces. Desigur că nu este necesară verificarea de către instanţa de judecată
a unei astfel de condiţii pentru fiecare parte din proces, fiind suficientă
îndeplinirea cerinţei respective în persoana reclamantului, activitatea
procesuală a celorlalte părţi urmând a viza pretenţia deja formulată. Redând
aceeaşi idee într-o altă exprimare, vom spune că o persoană poate deveni
parte în proces dacă supune judecăţii o pretenţie sau dacă solicită pentru
sine ori chiar pentru o altă parte din proces pretenţia deja dedusă judecăţii
sau dacă împotriva ei este formulată o pretenţie.
Se admite că, pentru a se bucura de protecţie judiciară, dreptul

subiectiv civil trebuie să întrunească anumite cerinţe:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui
raport juridic care să contravină normelor legale imperative sau regulilor de
convieţuire socială;
- să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material şi juridic,
precum şi în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi
social în vederea căruia este recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie actual.
În legătură cu această din urmă cerinţă, se impun unele precizări.

Cerinţa se referă la ipotezele în care se solicită instanţei realizarea
dreptului, nu şi atunci când se cere să se constate existenţa dreptului în
starea în care se găseşte.
De asemenea, în cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual,
deci este supus unui termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, titularul
poate solicita anumite măsuri de asigurare ori conservare sau poate proceda
la o asigurare a dovezilor.
În sfârşit, în cazurile expres prevăzute de lege, se poate introduce o
acţiune preventivă, care nu îl va prejudicia cu nimic pe debitor, deoarece
hotărârea obţinută se va putea pune în executare numai după ce dreptul
subiectiv a devenit actual.
Astfel, potrivit art. 110 C. proc. civ.:
- cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de
locaţiune, poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen (termenul
de locaţiune);
- executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii
periodice poate fi cerută înainte de termen;
- preşedintele instanţei poate încuviinţa, înainte de împlinirea
termenului, cererea pentru executarea la termen a unor obligaţii ori de câte
ori va aprecia că cererea este îndreptăţită pentru a preîntâmpina
reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar suferi-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului.
Subliniem că existenţa dreptului subiectiv civil pretins (sau, după caz, a
situaţiei juridice afirmate), precum şi îndeplinirea cerinţelor menţionate mai
sus se stabilesc de către instanţă, după dezbateri contradictorii, la sfârşitul
judecăţii.
Tocmai de aceea, condiţia de exercitare a acţiunii civile în discuţie nu
vizează însăşi existenţa dreptului subiectiv, ci numai afirmarea lui
(formularea unei pretenţii).
În cazul în care, în urma probelor administrate şi după dezbaterile
contradictorii, instanţa constată că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu
există, atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată
(nefondată).
Dacă însă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, ceea
ce înseamnă că s-a invocat excepţia de prematuritate a cererii (care este o
excepţie de fond, absolută şi peremptorie), cererea de chemare în judecată
va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetată pe fondul pretenţiei, iar
reclamantul va fi îndreptăţit să reitereze cererea în momentul în care dreptul
subiectiv devine actual, fără a i se putea opune excepţia puterii de lucru
judecat.
Excepţia de prematuritate a cererii este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă la declanşarea acţiunii civile dreptul subiectiv pretins de

reclamant nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură chiar şi atunci
când data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte apropiată sau condiţia
suspensivă ar fi pe punctul de a se realiza; dacă însă, în momentul în care
instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei de prematuritate a cererii,
dreptul subiectiv a devenit actual (s-a împlinit termenul suspensiv ori s-a
realizat condiţia
§3. Interesul
Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare
acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în
conţinutul acesteia. Interesul poate să fie atât material, cât şi moral. în
doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie legitim;
- să fie născut şi actual;
- să fie personal şi direct.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de
convieţuire socială. în legătură cu această cerinţă, se arată uneori că
interesul trebuie să fie şi juridic, ceea ce înseamnă că un interes pur
economic (spre exemplu, dorinţa unui comerciant de a elimina concurenţa pe
o anumită piaţă relevantă) sau pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii
civile1.
Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în
care se exercită acţiunea civilă (forma procedurală concretă), în sensul că
partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment
la acţiune (la forma concretă de manifestare a acţiunii). Această cerinţă
trebuie să se verifice şi în cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., precum
şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111 C. proc. civ.), ori în caz de
asigurare a dovezilor (art. 235 şi urm. C. proc. civ.).
Interesul trebuie să fie personal2 şi direct, în sensul că folosul practic
trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe
altcineva. Această cerinţă există şi atunci când forma procedurală nu este
promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea
le recunoaşte legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce
asupra titularului.
suspensivă), atunci cererea de chemare în judecată nu va mai putea fi
respinsă ca prematură, ci va trebui cercetată pe fond - E. Herovanu, p. 150;
V.M. Ciobanu, voi. I, p. 269, nota 92.
' Alteori, se consideră că această primă cerinţă a interesului, enunţată
sub forma de „interes legitim juridiceşte proteguit”, vizează mai puţin
exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă priveşte temeinicia sau
netemeinicia pretenţiei formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes
este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei.
în cadrul acestei concepţii, prin cerinţa în discuţie se înţelege că interesul
trebuie să nu contravină legii, precum şi că trebuie să fie în legătură cu
pretenţia formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situaţia
juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie.
Tocmai de aceea se spune că procesul civil este (în principiu) un
proces al intereselor private (individuale). Pot exista şi situaţii în care să nu
fie vorba de un interes individual, ci de un interes colectiv (interesul unei
categorii de persoane, mai mult sau mai puţin determinate, care se găsesc
sau se pot găsi în aceeaşi situaţie ori într-o situaţie comparabilă, spre
exemplu, interesul consumatorilor unui anumit produs), iar de un asemenea
interes s-ar putea prevala în justiţie numai organele expres prevăzute de
lege.
Lipsa interesului sau a uneia din cerinţele acestuia se invocă pe cale de

excepţie, excepţia lipsei de interes fiind o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie, iar în cazul în care instanţa consideră că această excepţie este
întemeiată, cererea de chemare în judecată (sau, după caz, alt mijloc
procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile) va fi respinsă ca lipsită de
interes.
Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Sunt numeroase exemple în practică în care forma procedurală a fost
respinsă ca lipsită de interes:
- invocarea, de către partea care a fost legal citată, a nulităţii
decurgând din neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte
de termenul de judecată, - invocarea, pe calea apelului, a lipsei
procedurii de citare cu cealaltă parte la termenul când a avut loc dezbaterea
în fond la prima instanţă;
- exercitarea apelului sau, după caz, a recursului de către partea care a
câştigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată;
- introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu
a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata;
- cererea prin care creditorul urmăreşte aducerea unor bunuri în
patrimoniul debitorului său, deşi acesta este solvabil etc.
§4. Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a

capacităţii civile.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea
lor şi încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de această
capacitate însă, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege,
capacitatea procesuală de folosinţă poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se
dobândeşte la data înregistrării, iar pentru persoanele juridice care nu sunt
supuse înregistrării, la data actului de dispoziţie, la data recunoaşterii actului
de dispoziţie, la data autorizării, ori la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege, după caz.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este dominat
de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, în sensul că persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi şi nu îşi poate asuma prin acte
juridice decât acele obligaţii care corespund scopului ei.
Încetarea capacităţii procesuale de folosinţă a persoanei juridice are loc
la data încetării persoanei juridice însăşi, prin comasare, divizare totală sau
dizolvare (în acest ultim caz, persoana juridică încetează la data încheierii
operaţiunilor de lichidare).
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei
persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini
singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 52/1975, în CD. 1975, p.

228.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 731/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 285.
3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1789/1989, în Dreptul nr.
6/1990, p. 73.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu deplină se

dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani. Minora de 16 sau, după caz, de 15
ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu. încetarea
capacităţii de exerciţiu depline are loc, definitiv sau temporar, după caz, prin
moarte, prin punere sub interdicţie judecătorească, ori în situaţia anulării
căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
În cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită
total de capacitate de exerciţiu, ori să aibă numai o capacitate de exerciţiu
restrânsă. Articolul 42 C. proc. civ. se referă la instituţiile reprezentării,
asistării şi autorizării.
Reprezentarea (legală) intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească). Aceştia nu stau personal în proces, ci prin reprezentanţii lor
legali (părinţi, tutore sau curator, după caz). Potrivit art. 44 alin. (1) C. proc.
civ., când cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi
există urgenţă în soluţionarea cauzei, la cererea părţii interesate, instanţa va
numi un curator special, care să îl reprezinte pe incapabil până la numirea
reprezentantului legal. De asemenea, instanţa va numi un curator şi atunci
când există contrarietate de interese între reprezentant şi reprezentat (de
exemplu, în procesele de ieşire din indiviziune în care figurează printre părţi,
alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia, care deci stau în proces
atât în nume propriu, cât şi ca reprezentanţi legali ai uneia dintre părţi).
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii între 14-18 ani). Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în
proces, dar asistaţi, după caz, de părinţi sau tutore, care vor semna alături de
minori cererile adresate instanţei, iar în acest scop părinţii sau tutorele vor
trebui citaţi.
Dacă minorul împlineşte în cursul procesului vârsta de 14 ani,
reprezentarea legală se transformă în asistare, astfel încât minorul va fi citat
personal. În litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă, se citează numai
minorul personal şi tot el efectuează exclusiv actele de procedură.
În cazul în care partea cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
ocrotitor legal şi există urgenţă, instanţa, la cererea celui interesat, va numi
un curator special. De asemenea, instanţa va numi un curator special şi
atunci când există contrarietate de interese între cel cu capacitate de
exerciţiu restrânsă şi cel ce îl asistă (ocrotitorul legal).
Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit
de capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
ocrotitorul legal care îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie.
Pentru aceste acte este necesară autorizarea specială a organului
competent, de regulă, autoritatea tutelară.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte, în
temeiul legii, de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanei
juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale, actele făcute de aceste organe, în limitele puterilor ce le-
au fost conferite, fiind actele persoanei juridice însăşi.

199; CA. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 248/1998, în Culegere 1998, p. 219.
Vom mai reţine şi prevederea înscrisă în art. 41 alin. (2) C. proc. civ.,
potrivit căreia, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot
sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Întrucât
acest text de lege instituie o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare, rezultă că asemenea entităţi nu pot sta în judecată
ca reclamante, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune
altfel.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond, absolută
şi peremptorie. Actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de
folosinţă sunt nule, aceeaşi fiind sancţiunea şi în cazul actelor de procedură
făcute în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă
(a cărei capacitate de folosinţă a încetat prin deces).
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Însă, potrivit art. 161 C. proc. civ., instanţa poate
acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, iar actele vor putea fi
confirmate, total sau parţial, de reprezentantul sau ocrotitorul legal. Dacă
lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţă, cererea se va anula.
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu va putea fi invocată în orice stare a
pricinii, chiar şi de către adversar, care are interesul să se pronunţe o
hotărâre valabilă.
§5. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana

reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală
activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care
este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală
pasivă). În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de
acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se
poate realiza interesul respectiv.
Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât
calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe
care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de
fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea
procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea
dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil (de regulă, în cazul cererilor
personale, iar în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calităţii
procesuale pasive), fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de
exemplu, dacă se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul
cererilor reale).
Uneori, această verificare este uşor de realizat, deoarece chiar legea
stabileşte cine are calitate procesuală activă, cum ar fi:
- în cazul divorţului (art. 38 C. fam.),
- al stabilirii filiaţiei faţă de mamă (art. 52 C. fam.),
- al tăgăduirii paternităţii (art. 54 C. fam.),
- al contestării recunoaşterii de paternitate (art. 58 C. fam.),
- al stabilirii paternităţii (art. 59 C. fam.).
De asemenea, verificarea existenţei calităţii procesuale nu prezintă
dificultăţi deosebite în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte valorificarea
unui drept de creanţă (cereri personale), deoarece în raportul juridic
obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv. În schimb, în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală
activă trebuie să se administreze aceleaşi probe ca şi pentru dovedirea
temeiniciei cererii, dar nici într-un astfel de caz lipsa calităţii procesuale nu se
confundă cu netemeinicia, deoarece în cazul unei acţiuni reale introduse de o
persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în
judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul
unei acţiuni (cereri) netemeinice (nefondate), nu există dreptul pretins de
reclamant.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 906/1997, în

B.J. 1997, p. 514.
2 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 725/1995 şi decizia nr.
316/1995, în B.J. 1995, p. 285 şi p. 420.
Este lovită de nulitate decizia instanţei care a soluţionat apelul în
contradictoriu cu persoana decedată - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 839/1999, în Juridica nr. 1/2000, p. 39.
4 Întrucât uzucapiunea apare ca o sancţiune îndreptată împotriva
proprietarului nediligent, acesta (proprietarul nediligent), iar nu Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, are calitate procesuală pasivă într-o
acţiune prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate
prin uzucapiune - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1528/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 95.
1 Obligaţia de a desfiinţa construcţia ridicată fără autorizaţie

incumbă beneficiarului lucrării (clientul antreprenorului), căruia îi revenea şi
obligaţia de a solicita eliberarea autorizaţiei de construire, astfel că persoana
care a executat imobilul în baza unui contract (antreprenorul - constructorul)
nu poate fi obligată la desfiinţarea construcţiei, fiind un terţ faţă de raportul
juridic creat între beneficiarul lucrării (client) şi autoritatea administrativă. În
acest context, instanţa trebuia să respingă cererea, constatând lipsa calităţii
procesuale pasive – C. A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 226/1998,
în Culegere 1993-1998, p. 187.
Acţiune în grăniţuire şi acţiune în revendicare introduse împotriva
soţilor (proprietate comună în devălmăşie, proprietate devălmaşă). Acţiunea
prin care se solicită delimitarea prin semne exterioare a limitelor dintre două
proprietăţi vecine, în cadrul căreia se revendică o suprafaţă din terenul vecin
aflat în proprietate comună în devălmăşie, trebuie introdusă împotriva
ambilor soţi - CA. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1013/2001, în Curierul
Judiciar nr. 4/2002, p. 36.
2 Revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, Curtea
Constituţională, prin decizia nr. 349/2001 (M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002),
a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (2) C. fam. sunt neconstituţionale în
măsura în care nu recunosc decât soţului mamei, iar nu şi mamei şi copilului,
dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
3 Într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine
proprietarului, iar calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpâneşte, ca
posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. Dacă, la data intentării
acţiunii, reclamantul nu mai este proprietar al bunului pe care îl revendică,
întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun fusese anterior dobândit de
o altă persoană prin oricare din modurile de transmitere (dobândire) a
proprietăţii prevăzute de lege, atunci acţiunea în revendicare se va respinge
ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă (spre
exemplu, în cazul unui imobil expropriat, fostul proprietar nu mai este
îndreptăţit să exercite acţiunea în revendicarea imobilului respectiv - C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 1276/1995, în B.J. 1995, p. 42).
În alte cuvinte, admiterea acţiunii în revendicare presupune, printre
altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieşit din
patrimoniul reclamantului, prin nici unul din modurile de transmitere
(dobândire) a proprietăţii, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea
materială a bunului respectiv. În cazul în care dreptul de proprietate asupra
acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană, atunci
acţiunea în revendicare exercitată de fostul proprietar se va respinge; însă, în
funcţie de împrejurările concrete ale speţei, se va putea invoca, inclusiv pe
cale incidentală în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii
dreptului de proprietate de către terţa persoană (prin raportare la dispoziţiile
legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea).
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părţi
(coproprietate sau indiviziune), se admite că legitimarea (calitatea)
procesuală activă aparţine tuturor titularilor dreptului de proprietate comună,
deci acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună deţinut de o terţă
persoană trebuie introdusă de toţi coproprietarii (coindivizarii), unul dintre
aceştia nefiind îndreptăţit să acţioneze singur, fără acordul expres al
celorlalţi; dacă nu s-ar obţine acordul unuia dintre titulari în vederea
declanşării acţiunii în revendicare, va trebui să se solicite partajul, după care
acţiunea în revendicare va putea fi exercitată de către copărtaşul în lotul
căruia a fost inclus bunul aflat în posesia (detenţia) terţului
(a se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1105/1969, în CD. 1969, p. 237; decizia nr. 1030/1975, în CD. 1975, p. 222;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1467/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 91; decizia
nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; decizia nr. 892/1995, în B.J. 1995, p. 103;
CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere 1993-
1998, p. 172; decizia nr. 184/1999, în Culegere 1999, p. 186; secţia a IlI-a
civilă, decizia nr. 2025/1999, în Culegere 1999, p. 204; C. Bîrsan, Drept civil.
Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 201; E. Popa,
Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 66-67.
Pentru opinia că acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună
aflat în posesia unei terţe persoane poate fi introdusă de un singur
coproprietar, a se vedea, totuşi, L Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 254-255).
De asemenea, s-a decis că în raporturile dintre coproprietari
(coindivizari) nu poate fi folosită acţiunea în revendicare, titularii având
drepturi simultane şi concurente asupra bunului proprietate comună, nici
unul neavând vreun drept exclusiv până la efectuarea partajului - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1335/1978, în CD. 1978, p. 32.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în devălmăşie,
se admite că trebuie făcută distincţia după cum bunul revendicat este mobil
sau imobil, în sensul că acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate
în devălmăşie poate fi introdusă numai de către unul dintre soţi, fără acordul
expres al celuilalt, întrucât se aplică prezumţia de mandat tacit reciproc, în
schimb, această prezumţie nu se mai aplică în cazul acţiunii în revendicare a
unui bun imobil proprietate comună a soţilor, deci o asemenea acţiune
trebuie introdusă de ambii soţi.
Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise în cursul

procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale,
active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea
moştenirii (succesiunii), moştenitorii care acceptă succesiunea preluând
poziţia procesuală pe care o avea de cuius, cu excepţia cazurilor în care
legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi legate nemijlocit
de persoană (drepturi cu caracter strict personal) sau prevede o altă soluţie
în caz de deces al unei părţi (de exemplu, dacă unul dintre soţi decedează în
timp ce procesul de divorţ este pendente, atunci căsătoria încetează prin
deces, iar dosarul se va închide).
Sunt situaţii în care acţiunea nu trece asupra moştenitorilor dar, dacă a
fost pornită de titular, atunci ea poate fi continuată de moştenitorii acestuia,
în alte cuvinte, în privinţa declanşării procesului, moştenitorii nu au calitate
procesuală activă, dar ar putea avea loc o transmisiune a calităţii procesuale
active, dacă procesul a fost declanşat de autorul lor:
- acţiunea în stabilirea maternităţii,
- acţiunea în stabilirea paternităţii,
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
precizăm că, în privinţa calităţii procesuale pasive, primele două acţiuni -
acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii - pot fi
introduse direct împotriva moştenitorilor).
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea
reorganizării sau transformării persoanei juridice care este parte în proces.
Transmisiunea convenţională a calităţii procesuale poate avea loc ca
urmare:
- a cesiunii de creanţă,
- a vânzării sau donării bunului litigios,
- a preluării datoriei cu consimţământul creditorului,
- precum şi a altor mijloace juridice indirecte de schimbare a subiectului
activ sau pasiv al raportului juridic substanţial dedus judecăţii.
Din punctul de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale,
aceasta poate fi:
- universală (cazul moştenitorului legal unic şi al legatarului universal,
fuziunea, absorbţia, transformarea persoanei juridice),
- cu titlu universal (cazul moştenitorilor legali şi al legatarului cu titlu
universal; divizarea totală sau parţială) şi
- cu titlu particular (legatul cu titlu particular; transmisiunea
convenţională).
Cel care dobândeşte calitatea procesuală ca efect al transmisiunii preia
procesul în starea în care se găseşte în momentul în care a avut loc
transmisiunea, actele procedurale îndeplinite de autorul său fiindu-i
opozabile.
Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă instanţa constată lipsa calităţii procesuale (active sau pasive), va
respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau ca fiind
introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
Dacă într-o acţiune (cerere) reală se invocă lipsa calităţii procesuale
active, iar instanţa, după ce a unit excepţia cu fondul, constată că
reclamantul nu este titularul dreptului real principal, cererea va fi respinsă ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar nu ca nefondată.
Legislaţia noastră, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 66 C. proc.
civ., nu cunoaşte instituţia înlocuirii persoanei chemate în judecată şi care nu
are calitate procesuală pasivă, cu persoana care ar avea această calitate. De
altfel, chiar şi în cazul prevăzut de art. 66 alin. (1) C. proc. civ., înlocuirea
pârâtului cu cel indicat ca titular al dreptului nu poate avea loc decât cu
consimţământul reclamantului.
Calitatea procesuală nu trebuie confundată cu interesul, deşi, uneori,
delimitarea între aceste două condiţii de exerciţiu ale dreptului la acţiune nu
este uşor de făcut.
Aparent, orice persoană care are un interes personal să acţioneze are şi
calitatea procesuală activă şi, invers, absenţa calităţii procesuale este
însoţită de o lipsă de interes. S-ar putea spune că legea atribuie calitatea
procesuală celui care are interes, iar din această perspectivă interesul ar fi
principala condiţie de exerciţiu a dreptului la acţiune. Există însă numeroase
situaţii în care dreptul la acţiune nu poate fi exercitat de unele persoane, deşi
acestea ar justifica un interes personal, ori poate fi exercitat de cineva care
nu are un interes personal şi/sau direct.
1 Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său

numai în limitele legatului transmis. Prin urmare, legatarul unei sume de bani
nu are calitate procesuală activă într-o acţiune în revendicare care are ca
obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa
succesorală priveşte strict suma de bani - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 923/1995, în Culegere 1993-1998, p. 87.
Uneori, dintre persoanele susceptibile a avea interesul să acţioneze,

legea limitează numărul titularilor dreptului la acţiune, nerecunoscând
calitatea procesuală anumitor persoane. Spre exemplu:
- numai soţii pot cere desfacerea căsătoriei prin divorţ,
- paternitatea poate fi tăgăduită de către soţul mamei (moştenitorii pot
însă continua acţiunea pornită de acesta), cu precizarea că acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită şi de procuror [în baza art. 45 alin. (1)
C. proc. civ.], precum şi de mamă sau copilul respectiv,
- dreptul la acţiune pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine
numai copilului,
- cererile de nulitate pot fi intentate de un număr mai mic sau mai mare
de persoane, în funcţie de natura lor etc.
Alteori, legea atribuie calitate procesuală unor persoane sau organe
care nu ar justifica un interes personal.
Potrivit art. 974 C. civ., „creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”. În
cazul acţiunii oblice, interesul nu îi este personal celui ce exercită acţiunea, ci
debitorului acestuia. Este adevărat că şi creditorul justifică un interes, dar
acesta nu este direct, ci indirect.
În ipotezele avute în vedere de art. 44 alin. (1) C. fam. - modificarea
măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale
între părinţii divorţaţi şi copii - , art. 109, 143 şi art. 151 C. fam., calitatea
procesuală activă este recunoscută şi autorităţii tutelare. În aceste situaţii,
interesul este personal, dar aparţine minorului sau incapabilului, după caz.
(ART. 44
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi
sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de paisprezece ani, a autorităţii
tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea
modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se
va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.
ART. 109
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea,
învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de
devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.
ART. 143
Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de toţi cei
prevăzuţi în art. 115.
ART. 151
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa
judecătorească va pronunţa, ascultînd concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum
şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Hotărîrea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la
data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanţa
judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris
hotărîrea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în
registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru
menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărîrii care a pronunţat
interdicţia.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă
unui al treilea decît de la data cînd, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent,
a fost făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-
al treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe altă cale.
ART. 115
Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data cînd află de
existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art.
113, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi
locatarii casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi miliţia, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de
ocrotire, precum şi orice altă persoană.)
Articolul 45 alin. (1) C. proc. civ. recunoaşte procurorului dreptul de a

porni orice acţiune civilă (de a introduce orice cerere de chemare în judecată,
inclusiv cele cu caracter strict personal) dacă apreciază că aceasta este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
în literatura juridică se arată că autoritatea tutelară şi procurorul
urmăresc şi realizarea unui interes general. Se observă însă că, în aceste
cazuri, interesul, în înţelesul de folos practic material sau moral, se răsfrânge
numai asupra persoanei în favoarea căreia s-a acţionat. De altfel, în situaţia
unui interes general, particularii nici nu ar trebui să aibă calitate procesuală
activă, ci aceasta ar trebui acordată numai Ministerului Public sau altui organ
anume desemnat prin lege.
Faptul că interesul şi calitatea procesuală sunt două condiţii distincte
pentru exerciţiul dreptului la acţiune rezultă cu claritate şi în ipotezele în care
legea acordă calitate procesuală unor entităţi (grupuri), care, ca persoane
juridice, nu acţionează în vederea realizării unui interes propriu, ci exercită
dreptul la acţiune urmărind valorificarea unui interes colectiv. Astfel, spre
exemplu, Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor acordă
calitate procesuală activă asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care
pot să introducă, împotriva agenţilor economici ce au prejudiciat interesele
legitime ale consumatorilor, cereri de chemare în judecată.
Sintetizând cele arătate mai sus, rezultă următoarele situaţii ce se pot
ivi în practică:
- dreptul la acţiune se exercită de o persoană fizică sau juridică având
un interes personal. în acest caz, de regulă, cel ce justifică un interes
personal are şi calitatea
procesuală, însă legea poate să nu acorde calitatea procesuală activă
unor persoane care ar justifica totuşi un interes propriu;
- dreptul la acţiune este exercitat de o persoană sau un organ ce
urmăreşte realizarea interesului unei alte persoane. Este necesar ca legea să
recunoască expres calitatea procesuală activă persoanei (nu avem în vedere
pe reprezentantul titularului dreptului) sau organului;
- dreptul la acţiune este exercitat de reprezentanţii unor grupuri, în
interesul acestor grupuri. In această situaţie, interesul este personal, iar
calitatea procesuală activă aparţine grupului (aşa numitele acţiuni sociale).
Ca exemplu, menţionăm art. 28 din Legea nr. 1/2000, referitor la comitetul
constituit pentru dobândirea personalităţii juridice de către formele
asociative de administrare şi de exploatare a terenurilor forestiere;
- dreptul la acţiune este exercitat în interesul grupului de către unul
dintre membrii acestuia (aşa numitele acţiuni sociale ut singuli), acesta din
urmă neavând împuternicirea de a reprezenta grupul. Pentru această
ipoteză, este necesar ca legea să recunoască expres calitatea procesuală
activă celui ce acţionează în locul grupului, cum este cazul, spre exemplu, al
art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia, hotărârile adunării
generale (a unei societăţi pe acţiuni) contrare legii sau actului constitutiv pot
fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală ori au votat contra şi au cerut să se treacă aceasta în
procesul-verbal al şedinţei, precum şi al art. 174 alin. (2) din Legea nr.
31/1990, conform căruia, hotărârile adunării deţinătorilor de obligaţiuni pot fi
atacate în justiţie de către deţinătorii care nu au luat parte la adunare sau au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei;
- dreptul la acţiune este exercitat de grup în apărarea intereselor unui
membru al grupului. În lipsa unei dispoziţii legale exprese, grupul nu are
calitate procesuală;
- dreptul la acţiune este exercitat în interesele membrilor unui grup, de
către aceştia. Nu suntem în prezenţa unui interes colectiv, ci a unei sume de
interese individuale, aplicându-se regulile de la coparticiparea procesuală.
Când însă grupului i se recunoaşte, prin lege, calitatea procesuală, se ridică
problema de a şti dacă membrii grupului mai pot exercita dreptul la acţiune.
în rezolvarea acesteia, trebuie pornit de la faptul că grupul are calitate
procesuală numai dacă interesul este colectiv, ceea ce înseamnă că toţi
membrii săi au un interes de aceeaşi natură, chiar dacă prejudiciile lor nu
sunt egale. În consecinţă, ar avea calitate procesuală activă un membru al
grupului care ar invoca un prejudiciu special, ce nu a fost suferit de toţi
ceilalţi membri ai grupului;
- dreptul la acţiune este exercitat de un grup, care urmăreşte realizarea
unui interes colectiv. Prin definiţie, interesul nu este personal, ci este înlocuit
cu unul colectiv, însă numai dacă legea acordă expres calitate procesuală
activă grupului. Este cazul sindicatelor şi al anumitor asociaţii (pentru
protecţia consumatorilor, pentru protecţia mediului) care acţionează fără să
urmărească valorificarea unor drepturi substanţiale proprii, ci a unor drepturi
ale aderenţilor, aceştia din urmă (aderenţii) fiind destinatarii regulilor de
drept ce se urmăresc a fi valorificate;
- dreptul la acţiune este exercitat în apărarea unui interes general. În
principiu, numai Ministerul Public ar trebui să aibă calitate procesuală şi nici
un grup sau persoană nu s-ar putea prevala direct de acest interes, însă
violarea unui interes general nu exclude şi violarea unui interes colectiv sau
individual. Uneori, legea desemnează anumite organe ca având calitate
procesuală pentru valorificarea unui interes ce poate fi considerat ca fiind
general. Astfel, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitor la contestaţia
privind constituţionalitatea unui partid politic, prevede că aceasta poate fi
formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului (pe baza unei
hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi) sau de
Guvern.
Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în
judecată)
Înainte de a aborda această problemă, dorim să facem o precizare de

ordin terminologic. În literatura juridică se vorbeşte frecvent de «clasificarea
acţiunilor civile», însă această terminologie tradiţională este relativ
improprie, deoarece acţiunea civilă este uniformă, indiferent de dreptul
subiectiv sau de interesul civil ce se urmăreşte a se valorifica. Totuşi, mai
ales în practică, dar şi în unele texte de lege, noţiunea de «acţiune» este
folosită şi în sensul de cerere de chemare în judecată, deşi aceasta din urmă
este numai actul de procedură prin care se pune în mişcare acţiunea civilă.
În doctrină, de regulă, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt
clasificate după următoarele criterii:
- calea procedurală aleasă de parte pentru a obţine protecţia judiciară a
dreptului subiectiv, în funcţie de care deosebim cereri principale, cereri
accesorii şi cereri incidentale;
- scopul material urmărit (de a obţine executarea obligaţiei sau
recunoaşterea unui drept), în funcţie de care deosebim, acţiuni (cereri) în
realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire;
- natura dreptului subiectiv ce se valorifică, în raport de care distingem
acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale, acestea din
urmă subclasificându-se în acţiuni (cereri) reale, acţiuni (cereri) personale şi
acţiuni (cereri) mixte.
Anterior adoptării acestei legi, instanţa supremă a decis că, în scopul

prevenirii constituirii unor partide politice care ar putea să propage concepţii
contrare ordinii de stat şi de drept în România, trebuie să se recunoască
oricărei persoane fizice sau juridice, care justifică un interes, calitatea de a
face contestaţie la hotărârea de înregistrare a unui partid - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1740/1991, în Dreptul nr. 1/1991, p. 110. Ni se pare că
soluţia trebuia nuanţată şi că, în orice caz, motivarea este
necorespunzătoare, deoarece, s-ar părea că era vorba de un interes general,
care, în lipsa unui organ anume desemnat de lege la acea dată, putea fi
invocat numai de reprezentantul Ministerului Public.
§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
În funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile de chemare în

judecată se împart în: cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale.
Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura
judiciară.
Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluţia din
cererea principală.
Cererea incidentală este acea cerere care poate avea o existenţă de
sine stătătoare (ca şi cerere principală), dar care este formulată într-un
proces deja început.
Trebuie precizat că nu întotdeauna actul de procedură, prin care se
sesizează instanţa, în întregul său reprezintă cererea principală. Astfel, dacă
prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea unui contract pentru
vicii de consimţământ, repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară
încheierii contractului, precum şi cheltuieli de judecată, numai capătul de
cerere referitor la anularea contractului are caracterul de cerere principală,
celelalte, două capete de cerere fiind accesorii, rezolvarea lor fiind în funcţie
de soluţia dată capătului de cerere principal. Iar dacă pârâtul formulează o
cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantului la plata unei
sume de bani ce reprezintă dobânzile aferente preţului plătit, cererea
respectivă este o cerere incidentală, deoarece ar putea forma obiectul unei
judecăţi separate, însă a fost introdusă într-un proces început deja.
Această clasificare prezintă interes practic sub următoarele aspecte:
- din punctul de vedere al competenţei (materiale şi teritoriale), cererile
accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece
cererea principală (art. 17 C. proc. civ.);
- există cereri care se pot formula numai pe cale principală (de
exemplu, cererea în tăgăduirea paternităţii), ori numai pe cale accesorie
(spre exemplu, cererea soţului care solicită ca, în caz de desfacere a
căsătoriei prin divorţ, să poarte în continuare numele de familie dobândit prin
încheierea căsătoriei);
- unele cereri accesorii şi incidentale trebuie rezolvate din oficiu de
către instanţa sesizată cu cererea principală (astfel, art. 42 C. fam. obligă
instanţa ca, în caz de pronunţare a divorţului, să se pronunţe din oficiu în
legătură cu încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere);
- prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terţe
persoane, care dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunţată le va
fi opozabilă;
- termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru
cererea principală, chiar dacă se atacă numai soluţia pronunţată cu privire la
cererea accesorie sau incidentală şi care, dacă ar fi formulată separat, ar fi
supusă unui alt termen de apel sau recurs.
1 Spre exemplu, termenul de apel sau de recurs va fi cel prevăzut de

art. 619 alin. (1) C. proc. civ. (30 de zile de la comunicare) chiar dacă se
atacă hotărârea pronunţată într-un proces de divorţ numai în privinţa soluţiei
date cu privire la un capăt de cerere accesoriu (încredinţarea copiilor minori,
împărţirea bunurilor etc.) - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2483/1979,
în CD. 1979, p. 274.
Totuşi, în cazul divorţului prin acordul soţilor, întrucât soluţia din
capătul de cerere principal nu este supusă apelului, urmează să se admită că
nu îşi găseşte aplicare principiul accesorium sequitur principale, deci
hotărârea, în privinţa soluţiei date asupra unei cereri accesorii, este supusă
apelului (recursului) în termenul de drept comun.
Subliniem că, uneori, se afirmă că nulitatea absolută a unui act juridic
se constată, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, din chiar
momentul încheierii actului juridic, iar instanţa doar o constată, fără să facă o
apreciere proprie. Însă, neexistând nulităţi de drept, indiferent de felul
nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate
absolută sau relativă, iar, dacă este cazul, va pronunţa nulitatea, deci va
anula actul juridic. În alte cuvinte, cererea prin care se solicită declararea
nulităţii absolute a unui act juridic (ca şi cererea în declararea nulităţii
relative) este o cerere în realizare, iar nu în constatare. A se vedea, G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 231.
Dacă însă, în contractul sinalagmatic, părţile au prevăzut un pact
comisoriu de gradul II, III sau IV, atunci nu ar mai fi vorba despre o cerere în
realizare, ci în constatare, întrucât intervenţia instanţei vizează doar
constatarea existenţei unei neexecutări culpabile, validitatea pactului
comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită (în alte cuvinte,
instanţa va constata că a operat rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea în
temeiul pactului comisoriu).
80. Rezoluţiunea convenţională. Clauzele contractuale exprese privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte
comisorii. Ele sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că
urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei judecătoreşti în
pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
După modul în care sunt redactate, după stipulaţiile pe care le cuprind,
pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puţin energice.
a) Uneori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în caz de neexecutare a
contractului de către una dintre părţi contractul se desfiinţează.
O asemenea clauză nu face decât să repete prevederile art. 1020 C.
civ. şi, aşa fiind, va trebui să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru
rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei
judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.
- posibilitate de acordare a unui termen de graţie;
- posibilitatea de apreciere recunoscută instanţei judecătoreşti

(posibilitatea de constata că rezoluţiunea nu a avut loc pentru ipoteza
executării obligaţiei anterior declaraţiei unilaterale de rezoluţiune);
- declaraţia unilaterală de rezoluţiune a părţii îndreptăţite;
- necesitatea ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să fi fost pusă în
întârziere, în formele prevăzute de lege;
-
b) Alteori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în cazul în care o parte
nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere
contractul ca desfiinţat. O asemenea clauză este interpretată în sensul că
rezoluţiunea se va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a
părţii îndreptăţite. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia
va putea totuşi să constate că deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen,
totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune;
aşa fiind, instanţa, deşi nu poate acorda un termen de graţie, poate totuşi să
constate că rezoluţiunea nu a avut loc.
c) În alte situaţii, pactul comisoriu poate să cuprindă clauza că în caz de
neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. În această situaţie se consideră că instanţa
judecătorească sesizată nu mai are posibilitatea nici să acorde termen de
graţie şi nici să aprecieze asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii.
Rezoluţiunea operează de drept.
Totuşi, pentru a opera este necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţia să fi fost pusă în întârziere, în formele prevăzute de lege, ştiut fiind
că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate
nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere - dies non interpellat
pro hominem.
Astfel, spre exemplu, s-a decis că, având în vedere caracterul alimentar
al prestaţiei debitorului într-un contract de întreţinere şi faptul că acesta
trebuie să fie executată în mod succesiv, obligaţia nu poate fi transformată în
bani, fără acordul creditorului. Întrucât, în speţă, pârâtul a încercat în mod
unilateral să modifice obligaţia asumată şi că nu a executat în natură
întreţinerea la care s-a obligat, acţiunea în rezoluţiune promovată de
reclamanta-creditoare a întreţinerii este întemeiată. A se vedea CA.
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 637/1999, în C.A.B. Culegere...
1991, p. 52-53.
2 A se vedea Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 1288/1988, în
R.R.D. nr. 5/1989, p. 72, precum şi nota redacţiei sub aceeaşi decizie.
Aşa cum se precizează într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, chiar

când părţile reproduc în convenţia lor art. 1020 C. civ. rezoluţiunea
contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre judecătorească. În
acest caz, instanţa are facultatea să acorde cumpărătorului termen de graţie
pentru plata preţului (Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 2299 din 18
noiembrie 1955, în CD. 1955,1, p. 55); sau, după cum s-a decis ulterior de
suprema instanţă, „dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres
rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu
operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată”; a se vedea C.S.J.,
Secţia civilă, decizia nr. 824 din 5 martie 1999, Buletinul jurisprudenţei 1990-
2003, p. 280.
Aşadar, dacă instanţa va constata că debitorul şi-a executat obligaţiile,

deşi tardiv, dar totuşi înainte de punerea sa în întârziere, rezoluţiunea
contractului nu se va aplica.
d) În sfârşit, există şi un pact comisoriu mult mai energic, potrivit
căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept,
fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate
prealabilă. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată
a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia
să fi fost adusă la îndeplinire.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar să facem însă o
primă observaţie generală, şi anume aceea că singurul în drept a aprecia
dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat
sau se declară gata să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui
pact comisoriu expres nu înlătură facultatea acestuia de a cere executarea
silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Înscrierea unor pacte comisorii exprese, cu excepţia primului exemplu
de mai sus al pactului care repetă prevederile art. 1020 C. civ., nu mai face
necesară intervenţia instanţei judecătoreşti. Dacă totuşi se apelează la ea,
instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele
convenţionale de rezoluţiune le permit.
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni

(cereri) în constituire
În funcţie de scopul material urmărit, se disting: cererile (acţiunile) în

realizarea dreptului, cererile (acţiunile) în constatare şi cererile (acţiunile) în
constituire de drepturi.
a) Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului (numite şi în condamnare,
în adjudecare sau în executare), consacrate de art. 109 alin. (1) C. proc. civ.,
sunt acelea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv
solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Aşadar, prin cererea în realizare reclamantul urmăreşte condamnarea
pârâtului, adică obligarea acestuia, prin hotărâre, la executarea obligaţiei
corelative dreptului subiectiv afirmat, iar, în caz de nevoie, hotărârea va
putea fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.
În practică, cererile de chemare în judecată care fac parte din această
categorie sunt cele mai frecvente:
- cererile în revendicare,
- cererile prin care se solicită plata unor sume de bani cu titlu de
despăgubiri, - predarea unor bunuri,
- îndeplinirea unor obligaţii contractuale,
- cererea prin care se solicită anularea unui act juridic (indiferent că s-
ar invoca o cauză de nulitate relativă sau de nulitate absolută),
- cererea prin care se solicită instanţei pronunţarea rezoluţiunii sau
rezilierii etc.
b) Prin acţiunile (cererile) în constatare (numite şi cereri în
recunoaşterea dreptului sau în confirmare), reglementate de art. 111 C. proc.
civ., reclamantul solicită instanţei numai să constate existenţa unui drept
subiectiv al său, ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa,
deci, reclamantul solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport
juridic concret.
Datorită faptului că reclamantul nu urmăreşte condamnarea pârâtului,
hotărârile pronunţate cu privire la cererile în constatare nu pot fi titluri
executorii, nefiind susceptibile de executare silită. Este vorba, desigur, de
soluţia dată capătului principal de cerere (indiferent dacă cererea în
constatare a fost admisă ori respinsă), însă, dacă s-au acordat şi cheltuieli de
judecată, această dispoziţie a instanţei poate fi pusă în executare silită. S-a
subliniat, în mod justificat, că din împrejurarea că hotărârea pronunţată într-o
cerere în constatare nu constituie titlu executoriu nu trebuie trasă concluzia
că judecata cererii în constatare s-ar face după procedura necontencioasă,
iar nu după cea contencioasă .
Cererea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în
realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere
realizarea dreptului.
Se consideră că art. 111 C. proc. civ. se referă la toate mijloacele de
realizare a dreptului, inclusiv la contestaţia la executare, iar nu numai la
cererile în realizare de drept comun.
În practică, uneori, problema de a stabili dacă partea are sau nu la
îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului ridică unele dificultăţi.
Exemplificativ, menţionăm că ar fi admisibilă cererea în constatare în
următoarele situaţii:
- dacă unul dintre soţi solicită să se constate că unul sau mai multe
bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ori, dimpotrivă,
sunt bunuri proprii (partajarea bunurilor în timpul căsătoriei neputându-se
face decât pentru motive temeinice);
- dacă debitorul, înainte de declanşarea executării silite, solicită să se
constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine
executarea silită (o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie
respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în
realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită);
- când constructorul pe terenul altuia solicită instanţei să constate
calitatea în care a construit (în intervalul de timp cuprins între momentul
edificării construcţiei şi cel al invocării accesiunii imobiliare artificiale,
constructorul nu are la îndemână o cerere în realizarea drepturilor sale
potrivit art. 494 C. civ. sau născute în temeiul convenţiei încheiate cu
proprietarul terenului) etc.
Cererea în constatare nu se confundă cu cererea privitoare la
constatarea unor situaţii de fapt în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor
(art. 235-241 C. proc. civ.) şi nici cu constatarea, de către notarul public, a
unor fapte arătate de lege (art. 91-92 din Legea nr. 36/1995).
De altfel, din împrejurarea că art. 111 C. proc. civ. vorbeşte despre
cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, rezultă în
mod clar că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, în
temeiul art. 111 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibilă.
Spre exemplu, cererea este inadmisibilă:
- dacă se solicită instanţei să constate identitatea de persoană dintre
reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act juridic;
- dacă se solicită să se constate că un înscris s-a pierdut în anumite
împrejurări etc.
În schimb, nu ar fi vorba despre o situaţie de fapt, ci despre un raport
juridic (deci, cererea în constatare ar fi admisibilă), dacă s-ar solicita
constatarea:
- existenţei consimţământului pârâtului la efectuarea unor lucrări de
îmbunătăţire a imobilului;
- calităţii în care o persoană a construit pe terenul altei persoane
(constructor de bună-credinţă, de rea-credinţă ori constructor în temeiul unei
convenţii cu proprietarul);
- inexistenţa unor raporturi de rudenie între reclamant şi pârât etc.
Cererile în constatare sunt clasificate, la rândul lor, în cereri în
constatare pozitive şi cereri în constatare negative, după cum se solicită
constatarea existenţei unui drept (unui raport juridic substanţial între
reclamant şi pârât), respectiv constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului,
clasificare ce rezultă din chiar prevederile art. 111 C. proc. civ.
În literatura de specialitate, cererile în constatare mai sunt clasificate în
declaratorii, interogatorii şi provocatorii.
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3107/1994, în B.J. 1994, p. 85.

2 V.M. Ciobanu, voi. I, p, 293. Acţiunea în constatare judecându-se
după regulile aplicabile procedurii contencioase, este necesară, printre altele,
existenţa unui pârât. Tocmai de aceea, s-a decis că dacă reclamanta solicită
instanţei să constate că este unica moştenitoare a unei anumite persoane,
fără însă a arăta cu cine înţelege să se judece, cererea de chemare în
judecată se va anula, în temeiul art. 133 C. proc. civ. - CA. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 594/1998, citată de G. Boroi, op. cit, voi. I, p. 476, nr.
26.
3 Este inadmisibilă acţiunea în constatare prin care se solicită a se
constata că între părţi a intervenit o convenţie privind vânzarea-cumpărarea
unui teren, întrucât partea interesată poate să ceară direct realizarea
dreptului, prin constrângerea debitorului la executarea prestaţiei asumate -
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1533/1993, în B.J. 1993, p. 134.
4 Dacă reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni în contencios
administrativ pentru realizarea dreptului său, acţiunea în constatare este
inadmisibilă - CA. Galaţi, în Sinteza practicii judiciare 1996, p. 80.
5 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1974, pct. 2, în îndreptar
interdisciplinar, p. 233.
6 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1629/1967, în CD. 1967, p.
280.
Acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în

posesia bunului, atunci când acestuia îi este necesară o hotărâre
judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său, dacă dovedeşte că
acest drept îi este contestat de pârât (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1528/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 52; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 799/1997, în
Culegere 1997, p. 48), deoarece nu are la îndemână calea unei acţiuni în
realizare, respectiv a acţiunii în revendicare, aceasta din urmă presupunând
existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor neproprietar (Trib.
Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 2140/1997, în Culegere 1993-1997,
p. 270).
2 Jud. Constanţa, sentinţa civilă nr. 6412/1972, în R.R.D. nr. 8/1973,
p. 123.
3 Trib. Jud. Timiş, decizia civilă nr. 327/1984, în R.R.D. nr. 7/1984,
p. 57.
4 Calitatea de constructor de bună-credinţă nu poate fi opusă de
către persoana care a construit pe terenul altuia decât proprietarului acelui
teren, singurul care are calitate procesuală pasivă într-o acţiune intentată
pentru constatarea unei asemenea situaţii juridice - Trib. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 15/1997, în Culegere 1993-1997, p. 303.
5 Dacă reclamantul nu se referă la un drept determinat sau
determinabil, ci solicită să se constate că nu are nici un fel de datorie către
pârâţi, acţiunea este inadmisibilă - Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 12/1983, în
R.R.D. nr. 6/1983, p. 55.
Cererile declaratorii ar fi acelea prin care se solicită instanţei

constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
Cererile interogatorii ar fi acelea prin care, în mod preventiv, titularul
dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste
dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul,
deci ar fi acele cereri prin care reclamantul se îndreaptă împotriva unei
persoane pentru a o obliga să se pronunţe asupra unei facultăţi de opţiune
(se dă ca exemplu cererea prin care moştenitorii legali cheamă în judecată o
persoană care se pretinde legatar universal, pentru a fi obligată să exhibe
testamentul, în caz contrar confirmându-se drepturile lor asupra întregii averi
a defunctului).
Este calificată ca provocatorie acea cerere prin care titularul unui drept
cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi
cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său (ar trebui adăugat
faptul că tulburarea se bazează pe un pretins drept al pârâtului, altfel cererea
în constatare ar fi inadmisibilă); pârâtul este provocat să îşi valorifice
pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de
a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează (ca exemplu:
- cererea posesorie bazată pe o tulburare ce rezultă dintr-un act juridic
care încalcă posesia sau folosinţa paşnică a titularului,
- cererea prin care se solicită constatarea prescripţiei dreptului de a
cere şi obţine executarea silită a unui debit).
S-au exprimat şi rezerve faţă de această clasificare a cererilor în
constatare, arătându-se că, pe de o parte, ea nu prezintă utilitate practică,
iar, pe de altă parte, nu sunt bine delimitate sferele fiecărei categorii. Astfel:
- între definiţia dată cererii în constatare (în general) şi aceea dată
cererii în constatare declaratorie nu există vreo diferenţă semnificativă;
- frontiera dintre cererea în constatare interogatorie şi cea provocatorie
nu este suficient de clar trasată, ambele fiind, în fapt, cereri în constatare
negative, de vreme ce scopul reclamantului este de a se constata inexistenţa
unui drept al pârâtului, acesta din urmă fiind obligat să încerce să-şi valorifice
dreptul pe care pretinde că-l are, sub sancţiunea de a nu-i mai putea invoca
în viitor. Atât cererea interogatorie, cât şi cea provocatorie, se caracterizează
prin aceea că se recunoaşte posibilitatea unei persoane de a constrânge o
altă persoană să îşi valorifice imediat dreptul pretins, însă admisibilitatea
unor asemenea cereri poate fi pusă uneori în discuţie, deoarece partea poate
avea la îndemână cererea în realizare, ori interesul nu este născut şi actual,
ci numai eventual (de exemplu:
- cererea posesorie bazată pe o tulburare de drept nu are drept
consecinţă pronunţarea unei hotărâri care să aibă putere de lucru judecat în
petitoriu, iar calificarea acestei cereri ca fiind o cerere în constatarea
inexistenţei unui drept este discutabilă şi, oricum, cererea ar fi inadmisibilă,
partea având la dispoziţie cererea în revendicare;
- de asemenea, în cazul exemplului de cerere interogatorie prezentat
mai sus, apreciem ca inadmisibilă cererea respectivă, deoarece pretinsul
legatar universal are la dispoziţie un termen de 6 luni pentru acceptarea
succesiunii, iar după expirarea acestui termen, cererea ar fi lipsită de
interes).
S-a mai precizat că această clasificare reprezintă o introducere
artificială a unor noţiuni juridice preluate din literatura juridică străină, care
însă nu corespund realităţilor procesuale de la noi, în sensul că legislaţia
franceză nu cuprinde o reglementare de principiu a cererii în constatare,
corespunzătoare art. 111 C. proc. civ., aşa încât, în doctrina franceză, se
discută despre admisibilitatea aşa-numitelor „acţiuni preventive”, care s-ar
împărţi în acţiuni declaratorii, interogatorii şi provocatorii, arătându-se că
numai cea declaratorie este admisibilă, în măsura în care există un text de
lege care să prevadă în mod expres aceasta. A se vedea, G. Boroi, vol. I, p.
327-328.
c) Acţiunile (cererile) în constituire de drepturi (numite şi cereri în

transformare) sunt acele cereri prin care reclamantul solicită aplicarea legii la
anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă
între părţi. În alte cuvinte, printr-o cerere în constituire se urmăreşte
schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic ce exista la data introducerii
cererii şi crearea unui nou raport juridic.
Hotărârile pronunţate îşi vor produce efectele, în principiu, numai
pentru viitor. Sunt incluse în această categorie:
- cererea de divorţ,
- cererea pentru punerea sub interdicţie sau ridicarea acesteia,
- cererea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia etc.
Sunt însă şi unele situaţii în care, deşi se creează o situaţie juridică
nouă, hotărârea produce efecte retroactiv, cum ar fi:
- cererile de anularea căsătoriei,
- de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată,
- de tăgăduire a paternităţii,
- de anulare a adopţiei etc.
§4. Acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale

(personale, reale şi mixte)
După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce

se valorifică, deosebim:
a) acţiuni (cereri) nepatrimoniale (de exemplu:
- cererea de divorţ,
- cererea în anularea căsătoriei,
- cererea prin care se solicită încuviinţarea, desfacerea sau desfiinţarea
adopţiei,
- cererea de stabilire a paternităţii,
- cererea în tăgăduirea paternităţii,
- cererea în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie,
- cererea în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie etc.);
b) acţiuni (cereri) patrimoniale.
La rândul lor, acţiunile (cererile) patrimoniale se împart în:
- acţiuni (cereri) personale;
- acţiuni (cereri) reale;
- acţiuni (cereri) mixte.
Dacă se ia în considerare şi obiectul dreptului subiectiv patrimonial (în
funcţie de care deosebim cereri mobiliare şi cereri imobiliare), rezultă
următoarea clasificare: - cereri personale mobiliare,
- cereri personale imobiliare,
- cereri reale mobiliare,
- cereri reale imobiliare,
- cereri mixte mobiliare şi
- cereri mixte imobiliare.
a) Acţiunile (cererile) personale sunt acelea prin care se încearcă
valorificarea unui drept de creanţă (numit şi drept personal). Aşadar,
subiectul activ al raportului juridic obligaţional (creditorul) urmăreşte să
obţină, prin intermediul instanţei, concursul subiectului pasiv al acelui raport
juridic (debitorul), spre a-şi exercita dreptul de creanţă ce intră în conţinutul
raportului juridic dedus judecăţii, dreptul său neputându-se realiza fără
concursul debitorului.
La rândul lor, cererile personale se subclasifică în:
- cereri personale mobiliare, dacă dreptul de creanţă pretins are ca
obiect un bun mobil;
- cereri personale imobiliare, atunci când obiectul dreptului pretins este
un imobil (de exemplu, cererea prin care locatarul cheamă în judecată pe
locator solicitând obligarea acestuia la predarea imobilului ce formează
obiectul contractului de locaţiune).
b) Prin acţiunile (cererile) reale se urmăreşte valorificarea unui drept
real sau
apărarea posesiei unui bun. În alte cuvinte, cererea reală poate fi
îndreptată nu numai împotriva unei anumite persoane, ci împotriva oricărei
persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul, deci, într-o formulare nu foarte
exactă, dar sugestivă, acţiunea (cererea) reală „nu urmăreşte persoana, ci
bunul.”
Sunt incluse în categoria acţiunilor (cererilor) reale:
- cererea în revendicare (prin care se apără dreptul de proprietate);
- cererea confesorie (prin care se apără un dezmembrământ al
dreptului de proprietate);
- cererea negatorie (prin care se contestă un dezmembrământ al
dreptului de proprietate);
- cererea prin care se valorifică un drept real accesoriu;
- cererea posesorie (prin care se solicită apărarea posesiei, ca o situaţie
de fapt, dar care produce efecte juridice);
- cererea în grăniţuire;
- cererea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea contractului de
vânzare-cum-părare (art. 1368 C. civ.);
- petiţia de ereditate (cu excepţia cazului când reclamantul nu solicită
şi restituirea bunurilor succesorale, ipoteză în care cererea nu are caracter
patrimonial);
- cererea de partaj (prin care se solicită împărţirea bunurilor aflate în
proprietate comună).
La rândul lor, cererile reale se împart în:
- cereri reale mobiliare, în cazul în care au ca obiect un bun mobil;
- cereri reale imobiliare, dacă obiectul dreptului real este un imobil sau
dacă posesia poartă asupra unui imobil.
Într-o altă clasificare a cererilor reale, deosebim:
- cereri petitorii, atunci când prin intermediul lor se urmăreşte apărarea
unui drept real;
- cereri posesorii, dacă reclamantul urmăreşte apărarea posesiei ca
simplă situaţie de fapt.
c) Acţiunile (cererile) mixte sunt acele cereri prin care se urmăreşte
valorificarea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă,
dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze (izvorăsc din acelaşi act
juridic) sau se găsesc într-un raport de conexitate.
Există două categorii de cereri mixte:
- cererile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau
transferat (s-a transmis sau s-a constituit) un drept real asupra unui bun
individual-determinat, dând naştere totodată unor obligaţii personale (de
exemplu, cererea în predarea unui bun individual-determinat a cărui
proprietate a fost transferată printr-un contract de vânzare-cumpărare);
- cererile în anularea, rezoluţiunea, rezilierea (revocarea în cazul
donaţiei) unui
act juridic prin care s-a transmis ori s-a constituit (s-a creat sau s-a
transferat) un drept real. Trebuie însă reţinut că art. 1368 C. civ. califică
drept reală acţiunea (cererea) vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării.
Cererea mixtă din prima categorie menţionată mai sus – cererea în
executare - nu trebuie confundată cu aşa-numita „dualitate de acţiuni”
(situaţia în care titularul unui drept real are la îndemână atât o cerere
personală, pentru a solicita restituirea bunului, ca drept de creanţă izvorât
dintr-un act juridic neconstitutiv sau netranslativ de drepturi reale, cât şi o
cerere reală; este cazul deponentului, comodantului, locatorului, proprietarul
bunului gajat etc), deoarece, în cazul acesteia din urmă – cazul dualităţii de
acţiuni - , dreptul real şi dreptul de creanţă nu au acelaşi izvor, nu au aceeaşi
cauză, (deci, cererea mixtă din prima categorie presupune un act juridic
translativ sau constitutiv de drepturi reale).
Cerere mixtă în executare presupune un act constitutiv sau translativ
de drepturi reale asupra unui bun individual determinat. Dă naştere şi unui
drept de creanţă corelativ unei obligaţii personale. Dreptul de creanţă şi
dreptul real au aceeaşi cauză, au acelaşi izvor (acelaşi act juridic).
Dualitate de acţiuni presupune un act neconstitutiv sau netranslativ de
drepturi reale. Dreptul de creanţă şi dreptul real izvorăsc din acte juridice
distincte.
Clasificarea cererilor patrimoniale după natura dreptului ce se valorifică
prezintă interes din punctul de vedere al:
- competenţei teritoriale (în cazul cererilor personale mobiliare şi al
celor reale mobiliare se aplică, de regulă, art. 5 C. proc. civ., pentru cererile
reale imobiliare se aplică art. 13 C. proc. civ., cererilor personale imobiliare li
se aplică art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., iar pentru cererile mixte se
aplică art. 10 pct. 1 C. proc. civ.);
- calităţii procesuale (în cazul cererilor personale calitatea procesuală
pasivă aparţine subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, deci
debitorului, iar în cazul cererilor reale şi al celor mixte poate avea calitate
procesuală pasivă deţinătorul bunului);
- prescripţiei extinctive (Decretul nr. 167/1958 nu se aplică în cazul
cererilor prin care se valorifică drepturile reale principale ci, în cazul
acestora, prescripţia extinctivă este guvernată de dispoziţiile înscrise în
Codul civil).
-
1 Existenţa categoriei cererilor mixte este contestată de unii autori,

arătându-se că ar fi vorba de cumulul a două acţiuni (o acţiune personală şi o
acţiune mixtă). A se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, p. 89; I. Leş, p. 158-
159.
Capitolul II Participanţii la procesul civil
Secţiunea I. Instanţa
§1. Rolul judecătorului în procesul civil
1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului
În ceea ce priveşte poziţia procesuală a judecătorului, un sistem optim

ar trebui să ţină cont de faptul că, pe de o parte, prin procesul civil se
urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, ceea ce
impune un rol important al părţilor nu numai în declanşarea procesului, ci şi
în desfăşurarea acestuia, iar, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru
procesual presupune posibilitatea judecătorului de a influenţa cursul
procesului, însă numai în anumite cazuri şi condiţii, care să fie stabilite
expres de lege. Aşadar, problema nu este aceea de a opta pentru unul dintre
cele două sisteme diametral opuse (procedura acuzatorială şi procedura
inchizitorială), ci de a opta între un sistem în care predomină elementele de
tip acuzatorial şi un sistem în care predomină elementele de tip inchizitorial.
Principalele aspecte sub care se manifestă rolul activ al judecătorului,
în sistemul procesual civil român, se desprind din dispoziţiile înscrise în art.
129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., potrivit cărora, .judecătorul va pune în vedere
părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va
stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Cu
privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în
susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară
acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în
dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare. Judecătorii au îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii,
în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona
administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se
împotrivesc.”
Se observă că un prim aspect al rolului activ al judecătorului, care este
şi cel mai important, constă în dreptul şi obligaţia instanţei de judecată de a
ordona dovezile pe care le socoteşte utile pentru aflarea adevărului, în afara
probelor propuse de părţi şi uneori chiar împotriva susţinerilor comune ale
părţilor. De exemplu:
- instanţa nu este legată de faptele necontestate, adică de acelea
asupra existenţei cărora toate părţile din proces sunt de acord, ci are dreptul
să se îndoiască de realitatea acestor fapte, cerând părţilor să propună probe
sau ordonându-le din oficiu, în vederea dovedirii faptelor respective;
- mărturisirea unei părţi nu impune judecătorului, în mod automat, o
anumită soluţie, indiferent de convingerea sa intimă, ci ea poate fi înlăturată
motivat, dacă nu corespunde adevăratelor raporturi de drept substanţial
dintre părţile în litigiu, putându-se pronunţa o soluţie potrivnică mărturisirii,
în temeiul altor probe existente la dosar sau care urmează a se administra
etc.
De asemenea, art. 138 C. proc. civ., după ce prevede că partea care nu
a propus probele prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare sau,
cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare este decăzută din dreptul de a mai
propune probe, indică trei cazuri în care instanţa poate încuviinţa probe chiar
dacă nu au fost propuse în termenul şi în condiţiile arătate, iar printre aceste
trei cazuri figurează şi acela „când dovada nu a fost cerută din pricina
neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprezentată de avocat”.
1 Pentru prezentarea caracteristicilor şi justificărilor celor două tipuri de

proceduri, a se vedea: V.M. Ciobanu, vol. I, p. 130-131; G. Boroi, voi. I, p. 133-
134.
Pentru ca probele să fie ordonate din oficiu de către instanţa de

judecată, este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe.
În primul rând, proba trebuie să fie legală atât din punctul de vedere al
normelor de drept material, cât şi al celor de drept procesual. Sub motivul
descoperirii adevărului, instanţa de judecată nu poate accepta şi nici ordona
probe neîngăduite de lege, de exemplu:
- luarea interogatoriului într-o materie în care mărturisirea ar fi
inadmisibilă;
- proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, deşi nu ar
fi incidenţă vreuna din excepţiile de la regula înscrisă în art. 1191 alin. (2) C.
civ.;
- audierea ca martori a unor persoane care, potrivit art. 189 C. proc.
civ. sau art. 191 C. proc. civ., nu pot fi ascultate ca martori sau sunt scutite
de a depune mărturie etc.
În al doilea rând, proba ordonată din oficiu de instanţă trebuie să ajute
la soluţionarea pricinii, adică să fie concludentă.
În al treilea rând, proba trebuie, în prealabil, să fie pusă în discuţia
părţilor, pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul de apărare, nu
numai în privinţa administrării propriu-zise a probei, ci şi a stabilirii
admisibilităţii şi concludentei probei respective. Cu respectarea acestor
cerinţe, instanţa poate ordona proba în orice moment al dezbaterilor, nefiind
limitată, ca părţile, la prima zi de înfăţişare.
Având în vedere îndatorirea judecătorului de a afla adevărul, iar pentru
îndeplinirea acesteia, de a ordona probe chiar şi din oficiu, rezultă că, în
sistemul nostru procesual, cererea de chemare în judecată nu poate fi
respinsă ca nedovedită, ci, eventual, ca neîntemeiată sau nefondată (nu
avem aici în vedere acele situaţii în care cererea de chemare în judecată este
respinsă ori anulată ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale
peremptorii – tinde la împiedicarea judecării cauzei), după ce au fost epuizate
toate mijloacele probatorii. O astfel de soluţie prezintă importanţă practică şi
în considerarea faptului că, referitor la pretenţia supusă judecăţii de către
reclamant, nu ar exista putere de lucru judecat în cazul în care cererea de
chemare în judecată ar fi respinsă ca nedovedită, însă, dimpotrivă, atunci
când cererea ar fi respinsă ca neîntemeiată ar exista putere de lucru judecat.
O a doua formă sub care se poate manifesta rolul activ al judecătorului
constă în punerea în vederea părţilor a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în
calitatea lor din proces. Astfel:
- preşedintele instanţei sau, după caz, înlocuitorul acestuia îi va pune în
vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, pentru a fi
împlinite înainte de comunicarea acesteia [art. 114 alin. (1) şi alin. (2) C.
proc. civ.];
- cât priveşte cererea de recurs, dacă aceasta este depusă personal de
recurent şi dacă nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, preşedintele
instanţei poate să o înapoieze părţii, pentru a fi refăcută, prelungind
termenul de recurs cu cinci zile [art. 303 alin. (5) C. proc. civ., care însă, fiind
o normă specială, nu se aplică, prin analogie, în cazul celorlalte căi de atac];
- în cazul în care, la judecata în primă instanţă, pârâtul, care nu este
asistat sau reprezentat de avocat, nu a depus întâmpinare, judecătorul îi va
pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile procesuale,
dovezile şi toate mijloacele de apărare (art. 118 C. proc. civ.);
- în hotărâre trebuie să se menţioneze calea de atac, precum şi
termenul în care poate fi exercitată [art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.] etc.
O a treia formă prin care se traduce în fapt rolul activ al judecătorului o
reprezintă atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor
dispoziţii legale. Putem include aici:
- înlăturarea sancţiunii decăderii, prin repunerea în termen, atunci când
instanţa apreciază că partea nu a îndeplinit actul de procedură înăuntrul
termenului datorită unei împrejurări mai presus de voinţa ei [art. 103 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ.];
- încuviinţarea probelor şi după prima zi de înfăţişare, în cele trei cazuri
prevăzute de art. 138 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri
şi partea nu o putea prevedea; când administrarea dovezii nu pricinuieşte
amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din
pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprezentată de avocat);
- administrarea probei prin declaraţiile martorilor, precum şi a altor
mijloace de probă, împotriva regulilor stabilite de art. 1191 alin. (1) şi (2) C.
civ., dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau dacă
părţile au fost în imposibilitate materială ori morală de a preconstitui proba
scrisă, precum şi în cazul imposibilităţii conservării acestei probe (art. 1198
C. civ.); evitarea sancţiunii nulităţii recursului, în situaţia în care, deşi au fost
indicate greşit motivele de recurs, dezvoltarea acestora face posibilă
încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de lege (art. 306 alin. final C.
proc. civ.) etc.
Un al patrulea aspect al rolului activ al judecătorului constă în
posibilitatea acestuia de a cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt
şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi
apărărilor lor, precum şi în punerea în discuţia părţilor a oricăror împrejurări
de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea de chemare în
judecată sau în întâmpinare. Din modul în care este formulat art. 129 alin. (4)
C. proc. civ., apreciem că legiuitorul a avut în vedere acele împrejurări de
fapt sau de drept ce se înscriu în limitele cadrului procesual, sub aspectul
obiectului şi al persoanelor între care s-a stabilit raportul juridic procesual,
trasat deja de părţi. în alte cuvinte, este vorba de fundamentul pretenţiilor şi
apărărilor formulate, deci de motivarea prin care s-a fixat cadrul procesual.
Dacă s-ar pune în discuţie posibilitatea reclamantului de a-şi mări câtimea
obiectului ori de a cere şi altceva sau posibilitatea oricăreia dintre părţi de a
solicita introducerea unui terţ în proces, ar exista riscul, în funcţie de situaţia
concretă din speţă, de a se putea considera această atitudine a judecătorului
ca o pronunţare implicită cu privire la soluţia ce va fi dată în urma
dezbaterilor pe fond. Deci, punerea în discuţia părţilor a unor împrejurări de
fapt sau de drept de natură să ducă la dezlegarea pricinii trebuie să
26
Participanţii la procesul civil
Instanţa 27
aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a se restrânge cu nimic
drepturile procesuale ale părţilor, ce decurg din principiul disponibilităţii şi
fără a se anticipa soluţia care ar trebui să se dea în final, după analiza tuturor
susţinerilor şi probelor.
Judecătorul are nu numai dreptul de a pune în dezbaterea părţilor
orice împrejurări de fapt sau de drept ale speţei, ci şi dreptul de a invoca din
oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică [art. 108 alin. (1) C. proc.
civ.]. Practic, la judecata în primă instanţă şi la judecata în apel, acest drept
este totodată şi o obligaţie pentru judecător, deoarece, dacă instanţa nu
ridică din oficiu o excepţie absolută, atunci va pronunţa o hotărâre
susceptibilă de a fi desfiinţată prin intermediul apelului sau, după caz, al
recursului, având în vedere că nerespectarea normelor de ordine publică
poate fi invocată direct în apel sau în recurs. La judecata în recurs s-ar putea
vorbi despre o asemenea obligaţie numai în acele cazuri, expres prevăzute
de lege, în care încălcarea unei norme de ordine publică ar deschide
posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii instanţei de
recurs.
Este posibil ca nesocotirea unei norme de ordine publică să fie
constatată după închiderea dezbaterilor, cu ocazia deliberării. într-o
asemenea situaţie, pentru a se asigura contradictorialitatea şi dreptul de
apărare, instanţa trebuie să repună cauza pe rol şi să citeze părţile, dându-le
astfel posibilitatea să discute împrejurarea respectivă.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs
poate să invoce din oficiu motivele de recurs de ordine publică, însă acestea
trebuie puse în dezbaterea părţilor.
Codul de procedură civilă conţine şi alte dispoziţii legale prin care se
concretizează diverse aspecte ale rolului activ al judecătorului. în acest sens,
menţionăm: art. 84, potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau
pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o
denumire greşită”, ceea ce înseamnă că, pentru a caracteriza corect cererea
formulată, instanţa nu trebuie să se orienteze după Sensul literal sau juridic
al termenilor folosiţi, ci după cel pe care partea a înţeles să-l atribuie acelor
termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin introducerea cererii
respective; art. 131 alin. (1), care dispune că la judecata în primă instanţă,
judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor; art. 155 alin. (3), care
prevede că „instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de
amândouă părţile pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala
părţilor” etc.
Referitor la rolul activ al judecătorului, pot fi reţinute şi acele texte de
lege care prevăd posibilitatea pentru instanţa de judecată de a aplica sau nu
sancţiunea prevăzută de norma juridică, uneori chiar de a determina
sancţiunea, cum ar fi, spre exemplu: art. 55 C. proc. civ., art. 63 alin. (2) C.
proc. civ. şi art. 120 alin. (2) C. proc. civ., ce permit instanţei să dispună
disjungerea de cererea de chemare în judecată a cererii de intervenţie
voluntară principală, a cererii de chemare în garanţie sau a cererii
reconvenţionale; art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, instanţa va
putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată; art.
244 C. proc. civ., care reglementează suspendarea legală judecătorească
(facultativă); art. 279 C. proc. civ., ce reglementează executarea vremelnică
(provizorie) judecătorească; art. 1101 alin. (2) şi (3) C. civ., care permit
instanţelor de fond să acorde un termen
de graţie; art. 300 alin. (2)-(5) C. proc. civ., prin care se acordă dreptul
instanţei de recurs de a dispune suspendarea executării silite a hotărârii
atacate, respectiv dreptul instanţei de recurs de a reveni asupra suspendării
acordate; art. 325 C. proc. civ., care recunoaşte dreptul instanţei de a
dispune suspendarea executării silite a hotărârii a cărei revizuire se cere etc.
în toate aceste cazuri, judecătorul are posibilitatea de a avea rol activ, legea
lăsând la libera lui apreciere aplicarea normei juridice.
Aşadar, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în
limitele prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei facultăţi
nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii. în schimb, dacă un text
de lege stabileşte expres nu numai dreptul, ci şi obligaţia judecătorului de a
avea un rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la desfiinţarea hotărârii
prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului.
1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcându-
se abstracţie de principiul disponibilităţii. De la acest principiu specific
procedurii civile nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolului activ al
judecătorului, fără să existe o dispoziţie legală expresă.
Astfel, părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea
existenţei unui anumit proces civil, atât în ceea ce priveşte declanşarea lui,
cât şi stingerea lui înainte de pronunţarea unei hotărâri pe fond, prin
încheierea unor acte procesuale de dispoziţie. Cu excepţia câtorva cazuri,
limitativ prevăzute de lege, instanţa nu se poate sesiza din oficiu. De
asemenea, în măsura în care nu s-ar încălca vreo dispoziţie legală
imperativă, actele procesuale de dispoziţie prin care părţile pun capăt
litigiului nu sunt supuse controlului instanţei, afară de cazul prevăzut de art.
45' C. proc. civ.
Tot părţile fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul
de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor între care se stabilesc
raporturile juridice procesuale, precum şi al fundamentului pretenţiei ce este
dedusă judecăţii, judecătorul fiind ţinut să respecte cadrul procesual trasat
de părţi.
Instanţa de judecată trebuie să statueze omnia petita, adică să se
pronunţe cu privire la tot ceea ce s-a cerut, dar, în acelaşi timp, numai cu
privire la ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-
a solicitat ori să se pronunţe asupra unei pretenţii nesolicitate.1 în caz
contrar, hotărârea poate fi atacată pe calea apelului, a recursului sau a
revizuirii.
De exemplu: în cazul în care victima unui accident de circulaţie cere
obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri,
instanţa, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte
întinderea prejudiciului, nu ar
A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1063/1971, în
Repertoriu II, p. 347; decizia nr. 1540/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 76;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2386/1993, în B.J. 1993, p. 142; secţia de
contencios administrativ, decizia nr. 601/1994, în B.J. 1994, p. 652.
28 Participanţii la procesul civil
Instanţa 29
putea să acorde o sumă mai mare, dacă reclamantul nu şi-a mărit

valoarea pretenţiei formulate; dacă se pretinde numai dreptul de uzufruct, nu
i se poate recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate; în situaţia în care
un coindivizar solicită o cotă de 2/3 din bunurile supuse împărţelii, deşi legea
îi acordă o cotă de 3/4, instanţa nu ar putea decât să îi învedereze că, potrivit
legii, ar avea dreptul la o cotă mai mare, însă dacă reclamantul nu îşi
majorează câtimea obiectului, instanţa nu îi poate stabili decât cota pretinsă;
dacă reclamantul cere obligarea pârâtului să îi lase imobilul în posesie,
instanţa nu îi poate recunoaşte dreptul de proprietate fără să fi intervenit o
transformare a cererii posesorii într-o cerere petitorie; dacă în cursul judecăţii
partea şi-a micşorat câtimea obiectului cererii, instanţa nu poate acorda cât
s-a pretins iniţial etc. De asemenea, dacă reclamantul a cerut obligarea
pârâtului la plata sumei datorate, instanţa nu putea acorda din oficiu
dobânzile aferente sumei respective; dacă s-a solicitat numai restituirea
bunului, pârâtul nu poate fi obligat şi la plata fructelor; nu se poate acorda
executarea vremelnică judecătorească, dacă aceasta nu a fost cerută; în
cazul în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru
neexecu-tarea obligaţiei contractuale, instanţa nu poate dispune şi
rezoluţiunea contractului; nu se poate acorda un termen de graţie fără a
exista o cerere în acest sens a debitorului; instanţa nu poate dispune
evacuarea locatarului, dacă s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei; nu
pot fi acordate cheltuieli de judecată fără ca acestea să fi fost solicitate;
admiţând o cerere de stabilire a paternităţii, instanţa nu poate dispune, din
oficiu, ca minorul să poarte numele tatălui; în cazul în care pârâtul
recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa nu poate pronunţa
o hotărâre parţială dacă reclamantul nu cere aceasta; nu se poate transforma
din oficiu o cerere de drept comun într-o cerere de ordonanţă preşedinţială şi
nici o cerere în constatare într-o cerere în realizare etc.
Judecătorul nu are nici posibilitatea de a introduce, din proprie
iniţiativă, un terţ în proces, neexistând nici un text de lege care să îi confere
acest drept.1 Trebuie menţionat că adepţii concepţiei potrivit căreia ar trebui
să i se acorde judecătorului dreptul de a introduce din oficiu un terţ în proces
aduc, de regulă, două argumente. Primul argument ar consta în aceea că o
astfel de introducere ar permite judecătorului
1 A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 762/1978, în
Repertoriu III, p. 286; decizia nr. 830/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 59; CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 794/1997, în Culegere 1993-1997, p.
262; CA. Bacău, decizia civilă nr. 154/1997, în Juris-prudenţa 1997, p. 24.
Precizăm însă că această problemă este soluţionată în mod diferit în
legislaţiile altor ţări. Astfel, art. 107 din Codul italian de procedură civilă
recunoaşte judecătorului dreptul de a ordona din oficiu introducerea unui terţ
în proces. în schimb, art. 811 al Codului belgian din anul 1967, spre
deosebire de jurisprudenţa anterioară adoptării sale, interzice judecătorului
să introducă din oficiu un terţ în proces. O soluţie legislativă mai nuanţată
este oferită de art. 322 din noul Cod francez de procedură civilă care, în
primul alineat, dispune că judecătorul poate invita părţile să introducă în
cauză persoanele interesate a căror prezenţă îi pare necesară pentru
soluţionarea litigiului, iar, în al doilea alineat, conferă judecătorului sesizat cu
o cerere necontencioasă dreptul de ordona introducerea în cauză a
persoanelor ale căror drepturi sau obligaţii riscă să fie afectate prin hotărârea
ce urmează a lua.
o mai bună informare, însă acest argument nu poate fi primit, deoarece,

dacă o persoană are cunoştinţă de anumite împrejurări ale cauzei, ea poate fi
ascultată ca martor. Cel de al doilea argument se referă la faptul că anumite
litigii au un caracter colectiv, adică interesele uneia dintre părţi pot fi identice
cu interesele unor terţi, aşa încât, pentru a se evita pronunţarea unor
hotărâri contradictorii, judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea de a-i
introduce pe terţii respectivi în proces pentru ipoteza în care părţile s-ar
abţine de la formularea unor cereri de intervenţie forţată. Se observă că
acest argument are în vedere o situaţie particulară, în considerarea căreia nu
s-ar justifica totuşi adoptarea unei reguli generale care să ofere posibilitatea
judecătorului de a se substitui voinţei părţilor.
Este însă controversată problema de a şti dacă instanţa este sau nu
ţinută de cauza cererii de chemare în judecată ori a actului de procedură
având aceeaşi natură juridică (de exemplu, cererea reconvenţională, cerere
de intervenţie voluntară principală etc), în alte cuvinte, dacă instanţa ar
putea sau nu să schimbe, peste voinţa celui care are calitatea de reclamant
în cererea respectivă, fundamentul pretenţiei formulate. Precizând, în
prealabil, că prin cauza cererii de chemare în judecată înţelegem situaţia de
fapt calificată juridic, vom reţine că art. 129 alin. (4) C. proc. civ. permite
judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de
drept ale speţei, însă nu există nici un text de lege care să îi acorde dreptul
de a schimba din oficiu fundamentul pretenţiei supuse judecăţii. Articolul 84
C. proc. civ. nu stabileşte decât dreptul şi, totodată, obligaţia instanţei de a
da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel
ce a formulat-o, dar nu îi conferă posibilitatea de a modifica împrejurările de
fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia. Mai mult, art.
294 alin. (1) C. proc. civ. interzice schimbarea, în apel, a cauzei cererii de
chemare în judecată, aşa încât, soluţia pe care nu o îmbrăţişăm ar avea drept
consecinţă că această dispoziţie legală ar îngrădi nejustificat drepturile
reclamantului, de vreme ce el nu a fost de acord cu modificarea
fundamentului pretenţiei sale la judecata în primă instanţă.
Regula iura novit curia nu este de natură să conducă la soluţia că
judecătorul ar putea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în
judecată, deoarece prin aceasta regulă se înţelege faptul că judecătorul nu
este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text
de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte, în
măsura în care situaţia de fapt respectivă este confirmată de probele
administrate în cauză. Aşadar, calificarea juridică a situaţiei de fapt şi
aplicarea textului de lege sunt două operaţiuni distincte, ce nu trebuie
confundate, cea din urmă presupunând-o pe cea dintâi. Supunând o pretenţie
judecăţii, reclamantul şi-o fundamentează pe o anumită situaţie de fapt, pe
care apoi o califică din punct de vedere juridic, astfel încât pretenţia
respectivă să apară ca fiind justificată. Pârâtul, în apărare, construieşte şi el o
situaţie de fapt (care, uneori, prezintă numeroase elemente comune cu cea
afirmată de adversar), aşa încât pretenţia formulată împotriva lui să apară ca
fiind neîntemeiată. în baza mijloacelor de probă administrate pentru
dovedirea sau combaterea afirmaţiilor celor două părţi, judecătorul va stabili
situaţia de fapt a speţei, reţinând din împrejurările de fapt prezentate de
părţi
Instanţa 3\
numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare

juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii,
indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
Pentru înţelegerea mai uşoară a acestor precizări, vom lua o ipoteză
de şcoală: să presupunem că reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata
unei sume de bani, reprezentând contravaloarea autoturismului pe care l-a
împrumutat acestuia şi care a fost distrus în timpul derulării contractului de
comodat, fundamentându-şi pretenţia pe răspunderea civilă contractuală.
Pârâtul se apără invocând pieirea fortuită a bunului. în raport cu această
apărare, reclamantul arată că bunul a fost evaluat în momentul contractării,
astfel încât riscul eventualei pieiri fortuite se suportă de comodatar. Instanţa
de judecată va stabili situaţia de fapt ţinând cont de acele împrejurări care au
fost dovedite, iar pentru a rezolva litigiul dintre părţi va aplica textul de lege
corespunzător situaţiei de fapt desprinsă din probele administrate, fără însă a
putea schimba calificarea juridică, spre exemplu, dacă reclamantul şi-a
fundamentat pretenţia, în mod greşit, pe răspunderea civilă delictuală,
hotărârea nu va putea fi pronunţată pe temeiul răspunderii civile
contractuale.
De asemenea: dacă se solicită anularea unui contract pe motiv că
reclamantul a avut consimţământul viciat, instanţa nu poate să declare
nulitatea contractului pentru nerespectarea condiţiilor de formă impuse de
lege; în cazul în care se pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de
bani pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa nu ar putea acorda acea
sumă ca preţ al unei vânzări sau ca despăgubiri pentru fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii; dacă se solicită declararea nulităţii unui testament
olograf pe motiv că acesta nu a fost scris, semnat şi datat de mâna
testatorului, instanţa nu ar putea anula testamentul pentru incapacitatea
testatorului de a dispune de bunurile sale; dacă reclamantul cere obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani, pe care i-ar fi împrumutat-o, instanţa nu
poate acorda suma respectivă ca preţ al unei vânzări; în situaţia în care se
solicită daune pentru manopere dolosive întrebuinţate de vânzător spre a
induce în eroare pe cumpărător în privinţa întinderii terenului vândut, nu s-ar
putea acorda suma cerută ca reprezentând scăderea din preţ pentru
întinderea mai mică a terenului; dacă se cere obligarea pârâtului la predarea
unui imobil, pe temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, instanţa nu ar
putea admite pretenţia reclamantului pe temeiul unui contract de locaţiune,
al succesiunii legale, al succesiunii testamentare sau al accesiunii imobiliare
artificiale etc, desigur că, pentru toate aceste ipoteze, în măsura în care
reclamantul nu şi-a schimbat, în mod corespunzător, fundamentul pretenţiei
formulate, la prima zi de înfăţişare sau chiar şi după acest termen, însă în
acest din urmă caz numai cu consimţământul expres sau tacit al pârâtului.
1.2.2. Rolul activ al judecătorului şi principiul contradictorialităţii
Principala justificare a sistemului care recunoaşte judecătorului un rol
activ în desfăşurarea procesului civil constă în aceea că se poate asigura
astfel un echilibru procesual ori de câte ori una dintre părţi, indiferent care ar
fi aceasta (reclamant, pârât, intervenient voluntar etc), nu este în măsură să
îşi apere corespunzător
interesele. Intervenţia activă a judecătorului poate afecta însă egalitatea

părţilor, deoarece, indirect, poate ameliora situaţia unei părţi, în detrimentul
situaţiei avute până în acel moment de partea adversă. Tocmai de aceea,
exercitarea rolului activ de către judecător nu trebuie să aducă atingere
dreptului de apărare al părţilor, iar pentru realizarea acestui obiectiv este
necesar să se respecte principiul contradictorialităţii.
Aşadar, atunci când, în baza rolului activ, instanţa de judecată ordonă
probe din oficiu, invocă excepţii procesuale absolute sau ridică din oficiu
motive de ordine publică, pune în vedere uneia dintre părţi faptul că are
dreptul să se prevaleze de anumite norme juridice de ordine privată, ia orice
alte măsuri legale ce reprezintă concretizări ale rolului activ, trebuie să se
acorde tuturor părţilor din proces posibilitatea de a discuta în contradictoriu
toate aceste aspecte.
Se poate spune deci că principiul contradictorialităţii primează faţă de
rolul activ al judecătorului.
1.2.3. Rolul activ al judecătorului şi aflarea adevărului
Sistemul procesual civil care consacră rolul activ al judecătorului oferă
o mai mare siguranţă în ceea ce priveşte stabilirea adevăratelor raporturi de
drept substanţial dintre părţi, spre deosebire de sistemul în care judecătorul
nu ar avea posibilitatea să intervină activ în desfăşurarea procesului. Dacă
judecătorul a avut posibilitatea de a exercita un rol activ şi, trebuie adăugat,
a manifestat un asemenea rol, adevărul conţinut în hotărârea judecătorească
este considerat absolut, deoarece judecătorul şi-a putut forma convingerea
utilizând toate informaţiile ce au fost la dispoziţia sa; dimpotrivă, adevărul
conţinut într-o hotărâre judecătorească obţinută într-un litigiu în care
judecătorul nu a intervenit decât în final, prin pronunţarea soluţiei, este
considerat relativ, întrucât judecătorul nu a avut posibilitatea de a lua în
considerare decât elementele alegate de părţi, în măsura în care acestea au
reuşit să le probeze.
Rolul activ al judecătorului constituie o premisă deosebit de importantă
pentru aflarea adevărului. Pentru ca situaţia de fapt ce se stabileşte într-o
speţă să reflecte cât mai exact faptele petrecute în realitatea lor, nu este
suficientă existenţa unor dispoziţii legale care să prevadă unele elemente ale
procedurii de tip inchizitorial, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale
speţei respective, este necesar ca judecătorul să şi intervină activ pe
parcursul procesului.
Practic, rolul activ al judecătorului, exercitat în limitele prevăzute de
lege şi fără subiectivism, contribuie la descoperirea adevărului, neafectând
deci principiul aflării adevărului. Există totuşi o situaţie în care s-ar putea
discuta, din această perspectivă, dacă judecătorul trebuie sau nu să
manifeste rol activ, prin atenţionarea părţii interesate despre posibilitatea
acesteia de a invoca o anumită dispoziţie legală. Avem în vedere cazul în
care o parte ar propune un anumit mijloc de probă pentru dovedirea
afirmaţiilor sale, iar, potrivit legii, partea adversă s-ar putea opune la
încuviinţarea probei respective. Spre exemplu, dacă reclamantul propune
proba prin declaraţiile martorilor pentru a dovedi un act juridic, nesocotind
regulile înscrise în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., judecătorul îi va
învedera sau nu pârâtului că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei?
în prealabil, trebuie arătat că instanţa de judecată
32 Participanfii la procesul civil
Instanţa 33
nu ar putea respinge, din oficiu, cererea de probă, deoarece prevederile

legale menţionate au caracter de ordine privată, concluzie care se desprinde
din chiar alin. (3) al art. 1191 C. civ. Dacă însă norma juridică referitoare la
inadmisibilitatea unui anumit mijloc de probă are caracter de ordine publică,
judecătorul este obligat să respingă cererea de probă făcută cu încălcarea
normei respective. Revenind la întrebarea ridicată, apreciem, contrar unor
soluţii din practica judiciară, dar în acord cu alţi autori, că se impune
răspunsul negativ, deoarece intervenţia judecătorului ar fi de natură să
restrângă mijloacele de probă şi, prin acestea, să îngreuneze stabilirea
adevărului. Considerăm însă că, dacă judecătorul a pus în vedere părţii
interesate că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei, fapt care apoi s-
a şi întâmplat, nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotărârii pentru acest motiv,
deoarece aceasta ar fi o soluţie inutilă, care nu ar ajuta cu nimic la
schimbarea hotărârii pe fondul pretenţiei, de vreme ce proba cu martori nu
va mai putea fi administrată în cauză.
§2. Compunerea şi constituirea instanţei 2.1. Compunerea instanţei
Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea
instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.
O problemă de organizare judecătorească îndelung discutată se referă
la faptul dacă judecata trebuie făcută de un singur judecător sau, dimpotrivă,
de mai mulţi judecători.
în favoarea sistemului judecătorului unic, s-ar putea aduce următoarele
argumente: s-ar da sens responsabilităţii judecătorului şi deci acesta ar
trebui să judece mai atent; s-ar micşora numărul judecătorilor şi deci aceştia
ar putea fi mai bine aleşi şi mai bine plătiţi; s-ar asigura o mai bună
specializare a judecătorilor; justiţia ar fi mai simplă. împotriva acestui sistem
s-a spus că un singur judecător nu poate întruni în acelaşi grad de
perfecţiune toate cunoştinţele cerute de un bun magistrat, poate mai uşor să
dea soluţii arbitrare şi este mai uşor de corupt. în orice caz, s-a spus că
judecătorul unic nu poate fi admis decât acolo unde magistratura prezintă
cele mai depline garanţii de pregătire, de experienţă şi de independenţă.
Pentru sistemul colegialităţii s-ar putea invoca următoarele
argumente: oferă garanţia unei judecăţi mai bune, datorită schimbului de
idei, discuţiilor, confruntării dintre judecători cu ocazia deliberării; este o
garanţie a imparţialităţii datorită controlului reciproc dintre judecători;
hotărârea intră mai mult în anonimat, ceea ce estompează agresivitatea celui
învins, mânia acestuia neputându-se opri la o anumită persoană; oferă
posibilitatea formării judecătorilor tineri.
Comparând argumentele şi contraargumentele fiecărui sistem,1 s-ar
părea că un sistem mixt ar fi cel mai potrivit, anume judecător unic pentru
pricinile mai simple şi formaţie colegială pentru celelalte pricini.
Relativ recent, legiuitorul nostru a optat pentru un sistem în care se face

deosebire după cum judecata are loc în primă instanţă sau într-o cale de atac
prin care se realizează controlul judiciar.
Astfel, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/20041, „cauzele date,
potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi
curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător (...)” cu excepţia
cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.”
De la regula potrivit căreia judecata de primă instanţă se face de un
singur judecător, teza finală a art. 54 alin. (1) şi art. 55 alin. (I)1 din aceeaşi
lege stabileşte o excepţie, anume „completul pentru soluţionarea în primă
instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se
constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.” Alineatul 2 al art. 55 din
Legea nr. 304/2004 prevede că „asistenţii judiciari participă la deliberări cu
vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se
consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează”.
Cât priveşte judecarea apelurilor şi recursurilor, se aplică întotdeauna
sistemul colegialităţii. Astfel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede
că „apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în
complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede
altfel”.
întrucât legea nu distinge, rezultă că recursul se soluţionează în
complet format din trei judecători chiar şi atunci când se atacă o hotărâre ce
a fost pronunţată de un singur judecător (avem în vedere situaţia în care,
deşi a avut loc o judecată de primă instanţă, hotărârea nu este supusă
apelului, ci direct recursului).
Un singur judecător rezolvă contestaţiile la titlu şi cererile de îndreptare
a greşelilor materiale, lămurire sau completare referitoare la hotărârile
pronunţate în primă instanţă de judecătorii, tribunale sau curţi de apel,
precum şi cererile de constatare a perimării la judecata în primă instanţă. în
schimb, dacă ar fi vorba de o judecată în apel sau, după caz, în recurs,
completul va fi format din doi judecători, respectiv din trei judecători.
Această soluţie este o consecinţă a aplicării principiului accesorium sequitur
principale.
în ceea ce priveşte compunerea instanţei competente să soluţioneze
acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, art. 3661 C. proc. civ. introdus
prin Legea nr. 219/2005 prevede că „în toate cazurile privind hotărârea
arbitrală, acţiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în
completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă
în completul prevăzut pentru această cale de atac”. Aşadar, acţiunea în
anularea hotărârilor arbitrale se judecă de un singur judecător atât la
tribunale, cât şi la curţile de apel, iar la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
complet format din trei judecători.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre
membrii acestuia [art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].
Secţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din
trei judecători ai aceleiaşi secţii [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. în
afara comple-
1 A se vedea şi Al. C. Şendrea, Curs de procedură civilă, Bucureşti,

1866, p. 65-68; P. Vasilescu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Iaşi, 1939, p.
241-242; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 50-51.
1 Legea nr. 304/2004 a fost republicată în M. Of. nr. 827 din 13

septembrie 2005.
4.
34
Instanţa 35
telor de judecată ale secţiilor, funcţionează şi un complet alcătuit din 9

judecători, care soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în
primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi
alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă
disciplinară.
în cazurile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 304/2004, instanţa
supremă se constituie în Secţii Unite, iar pentru aceasta trebuie să fie
prezenţi cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor în funcţie, iar decizia poate fi
luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi. Preşedintele prezidează
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, iar la secţii orice complet,
dacă participă la judecată. în lipsa sa, şedinţele la care acesta trebuie să ia
parte vor fi prezidate de un preşedinte de secţie sau de un judecător
desemnat în acest scop de preşedintele ori vicepreşedintele înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Preşedinţii de secţie pot prezida orice complet de judecată,
iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie. Completul de 9 judecători este
prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. în lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de
secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele ori
vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este de reţinut că normele care reglementează compunerea instanţei
sunt norme de organizare judecătorească, aşa încât ar fi greşit să se
vorbească despre necom-petenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o
compunere nelegală.
Fiind vorba de norme de ordine publică, greşita compunere a instanţei
poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din
oficiu. în cazul admiterii excepţiei privind greşita compunere a instanţei, se
va lua act prin încheiere, iar transferul dosarului de la un complet la altul din
cadrul aceleiaşi instanţe se face pe cale administrativă, de către preşedintele
instanţei. Atunci când greşita compunere a instanţei se invocă prin
intermediul apelului sau al recursului, iar instanţa de apel sau de recurs
găseşte întemeiat motivul respectiv, hotărârea va fi casată în vederea
rejudecării.
2.2. Constituirea instanţei
Distinct de compunerea instanţei, în literatura de specialitate se
foloseşte şi noţiunea de constituire a instanţei, prin care se înţelege
alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege. Se
are în vedere participarea, alături de judecătorul unic sau, după caz, de
completul de judecată, a grefierului, respectiv a magistratului-asistent la
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a procurorului.
Nici Codul de procedură civilă şi nici Legea privind organizarea
judiciară nu vorbesc, în mod expres, despre constituirea instanţei, însă există
numeroase texte de lege referitoare la această instituţie, precum: art. 36 C.
proc. civ., care prevede că dispoziţiile de la abţinere şi recuzare (art. 25-35 C.
proc. civ., mai puţin art. 27 pct. 7) se aplică şi procurorilor, magistraţilor-
asistenţi sau grefierilor; art. 147 C. proc. civ., conform căruia, încheierea de
şedinţă se semnează şi de grefier; art. 179 alin. (3) C. proc. civ., art. 181 alin.
(1) C. proc. civ. şi art. 198 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora şi
grefierul va semna, după caz, înscrisurile depuse pentru verificarea de
scripte, procesul-verbal care se întocmeşte atunci când un înscris este
defăimat ca fals, declaraţiile martorilor, inclusiv adăugirile, ştersăturile sau
schimbările în
cuprinsul mărturiei (de altfel, mărturia se consemnează în scris de către

grefier, după dictarea preşedintelui completului de judecată); art. 217 C.
proc. civ., care prevede că la cercetarea la faţa locului participă şi procurorul,
în cazurile în care prezenţa acestuia este cerută de lege etc. La aceste
exemple se adaugă şi acele norme speciale care stabilesc obligativitatea
concluziilor procurorului în anumite materii.
2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea
instanţei 2.3.1. Incompatibilitatea
Prin incompatibilitate se înţelege situaţia în care un judecător este oprit
să ia parte la soluţionarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege.
Incompatibilitatea este reglementată de art. 24 C. proc. civ., fiind un
incident procedural care priveşte doar compunerea instanţei, deoarece textul
de lege menţionat se aplică numai judecătorilor.
Există trei cazuri de incompatibilitate. Astfel, art. 24 alin. (1) C. proc.
civ. stabileşte două cazuri de incompatibilitate, arătând că judecătorul care a
pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi
pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare, iar cel de
al doilea alineat al acestui articol prevede un al treilea caz de
incompatibilitate, dispunând că nu poate lua parte la judecată cel care a fost
martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
Primul caz de incompatibilitate presupune că un judecător, după ce a
pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel, este avansat la instanţa
superioară, la care vine spre soluţionare apelul sau, după caz, recursul
declarat împotriva hotărârii respective. Este firesc ca judecătorul să nu îşi
controleze propria hotărâre, întrucât ar lipsi garanţia că s-ar realiza un
control judiciar obiectiv, fiind puţin probabil ca judecătorul să fie dispus să
revină asupra soluţiei pe care a dat-o.
Cel de al doilea caz de incompatibilitate se justifică prin intenţia
legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului după
casare, evitând situaţia ca judecătorul ce a dat hotărârea care ulterior a fost
casată să pronunţe aceeaşi soluţie şi după rejudecare, numai din dorinţa de a
demonstra că el a avut dreptate. în doctrină, de regulă, se subliniază că acest
caz de incompatibilitate vizează casarea cu trimitere, arătându-se că, în cazul
casării cu reţinere, judecătorii care au admis recursul pot rejudeca ei înşişi
fondul, nefiind incompatibili. Totuşi, având în vedere că nu este obligatoriu ca
aceeaşi judecători care au soluţionat recursul să rejudece şi fondul după
casarea cu reţinere, s-ar putea imagina o ipoteză când ar exista
incompatibilitate şi în situaţia rejudecării fondului după casarea cu reţinere,
anume dacă hotărârea recurată şi casată a fost pronunţată de un judecător
ce a fost ulterior avansat la instanţa de recurs şi care ar intra în completul ce
ar urma să rejudece fondul, evident alt complet decât cel care a casat
hotărârea.
Cel de al treilea caz de incompatibilitate se justifică prin prezumţia că
judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru într-o pricină nu ar fi
obiectiv, fiind înclinat să-şi menţină punctul de vedere pe care deja şi l-a
format.
Acest caz de incompatibilitate cuprinde trei ipoteze: Prima dintre
acestea se referă la faptul că judecătorul a fost martor în pricina care este în
curs de soluţionare. în
36
Instanţa 37
literatura de specialitate se subliniază constant că, pentru a deveni

incompatibil, nu este suficient ca judecătorul să fi fost doar citat într-o
asemenea calitate, ci trebuie ca el să fi fost efectiv audiat ca martor în
procesul cu privire la care a avut cunoştinţă de unele împrejurări de fapt.
Spre exemplu: judecătorul nu ar putea participa la judecata unei căi de atac
exercitate împotriva unei hotărâri pronunţate într-o pricină în care el a depus
mărturie; atunci când un judecător ce face parte din completul de judecată ar
cunoaşte faptele care formează obiectul litigiului, iar instanţa de judecată
apreciază că depoziţia sa este necesară pentru rezolvarea cauzei, el va putea
fi ascultat ca martor, însă, pentru aceasta, va trebui să se retragă din
completul de judecată, deoarece, din acel moment, devine incompatibil; dacă
s-ar pune problema înlocuirii unui membru din completul de judecată, locul
acestuia nu va putea fi luat de judecătorul care a fost audiat ca martor în
pricina respectivă; dacă un judecător a fost ascultat ca martor în cadrul
procedurii de asigurare a dovezilor pe cale principală, atunci el nu va putea
participa la soluţionarea litigiului în care ar urma să se utilizeze ca mijloc de
probă declaraţia sa etc.
Celelalte două ipoteze ale cazului de incompatibilitate stabilit de art.
24 alin. (2) C. proc. civ. presupun că judecătorul şi-a îndeplinit efectiv
însărcinarea de expert sau de arbitru în pricina care i-ar reveni spre
rezolvare.
Normele care reglementează incompatibilitatea, fiind de ordine publică
şi conţinând o interdicţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, aşa încât,
cazurile de incompatibilitate nu pot fi extinse prin analogie, chiar dacă mai
există şi alte situaţii în care un judecător ar urma să se pronunţe în aceeaşi
pricină, dar nu ca efect al exercitării apelului sau al recursului şi nici al
rejudecării fondului după casare. Am arătat deja că judecătorii care au
soluţionat un recurs nu sunt incompatibili de a judeca aceeaşi cauză în fond
după casare.1 De asemenea, nu există incompatibilitate nici în cazul judecării
căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţie în anulare şi
revizuire),2 cu atât mai mult cu cât aceste căi de atac presupun ivirea unor
împrejurări care nu au fost avute în vedere la judecata anterioară şi deci
judecătorul nu ar fi în situaţia de a-şi critica propria hotărâre. Pentru aceleaşi
consideraţii, un judecător care a soluţionat un recurs poate să judece, în
aceeaşi pricină, un al doilea recurs, declarat fie împotriva hotărârii
pronunţate la rejudecarea fondului după casare cu trimitere,3 fie chiar
împotriva hotărârii ce a fost deja atacată prin intermediul primului recurs
(spre exemplu, recurentul formulează o a doua cerere de recurs împotriva
aceleiaşi hotărâri, după ce un prim recurs i-a fost respins; al doilea recurs
este exercitat de o parte care achiesase la hotărâre sau care este decăzută
din dreptul de a ataca hotărârea respectivă, de o persoană ce nu a avut
calitatea de parte la judecata de fond etc, în toate aceste ipoteze instanţa
având de rezolvat numai o excepţie procesuală - inadmisibilitatea recursului,
tardivitatea etc. - care poate fi invocată chiar şi din oficiu), fie împotriva
hotărârii pronunţate cu privire la primul recurs sau la
'Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 543/1980, în CD. 1980, p. 167.
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 937/1978, în Repertoriu III,
p. 291.
rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, situaţie în care, de

asemenea, se va invoca şi rezolva excepţia de inadmisibilitate a recursului.
Aceeaşi ar urma să fie soluţia şi în cazul judecării unui al doilea apel declarat
în pricina respectivă, apel care ar urma să fie respins în temeiul unei excepţii
procesuale peremptorii. De asemenea, nu există incompatibilitate în cazul
contestaţiei la executare, pentru judecătorul ce a participat la soluţionarea
litigiului în care s-a pronunţat hotărârea ce se execută silit. S-a mai decis că
nu există incompatibilitate atunci când judecătorul este sesizat cu aceeaşi
cauză, dar nu în urma casării ori a exercitării apelului sau a recursului, de
exemplu, dacă se introduce o a doua cerere de chemare în judecată după ce
a fost respinsă ca nefondată o primă cerere între aceleaşi persoane, având
acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (situaţie în care a doua cerere va fi respinsă
pe motiv că există putere de lucru judecat),1 dacă, schimbându-se
împrejurările de fapt ce au stat la baza pronunţării unei prime hotărâri într-o
materie în care puterea de lucru judecat este condiţionată de menţinerea
acestor împrejurări (încredinţarea copiilor minori, pensia de întreţinere,
ordonanţa preşedinţială, cererile posesorii etc), se introduce o nouă cerere
etc. Nici ipoteza în care judecătorul chemat să soluţioneze un litigiu a fost,
într-o fază anterioară a acestuia, avocatul uneia dintre părţi nu se încadrează
în vreunul din cele trei cazuri de incompatibilitate, care, după cum am văzut,
sunt limitativ prevăzute de lege.2 în considerarea aceluiaşi argument, nu
este incompatibil nici judecătorul care, într-o fază anterioară a procesului, a
pus concluzii în calitate de procuror.
Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o
hotărâre prin care s-a dezlegat o problemă litigioasă, de natură să
dezînvestească instanţa. în consecinţă, nu este incompatibil judecătorul care
a pronunţat în cursul procesului doar unele încheieri preparatorii.3 Dacă însă,
printr-o încheiere au fost rezolvate unele situaţii juridice care, în urma
apelului sau a recursului, se dezbat din nou în instanţa de control judiciar,
respectiv care, prin efectul admiterii recursului şi al casării, se dezbat din nou
la instanţa de fond, atunci există caz de incompatibilitate. Spre exemplu,
dispoziţiile referitoare la incompatibilitate sunt aplicabile şi cu privire la
încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj, deoarece o asemenea
încheiere soluţionează o problemă litigioasă ca şi o hotărâre de fond.4
1 Trib. jud. Botoşani, decizia civ. nr. 28/1981, în R.R.D., nr. 9/1981,
p. 68.
2 în acest sens, C. Turianu, Nota II la decizia civilă, nr. 373/1993 a
Trib. Sibiu, în Dreptul,
nr. 3/1994, p. 108. Autorul arată, în acord cu B. Diamant şi V. Luncean,
semnatarii primei
note la aceeaşi decizie, că situaţia respectivă ar putea fi încadrată în
motivul de recuzare prevăzut
de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. sau chiar în cel prevăzut de art. 27 pct. 1
teza IC. proc. civ.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 627/1975, în Repertoriu II, p. 366;
decizia nr. 1985/1978, în Repertoriu UI, p. 291; decizia nr. 787/1987, în
R.R.D., nr. 1/1988, p. 68. S-a mai decis că nu constituie motiv de
incompatibilitate împrejurarea că unul dintre judecătorii fondului s-a
pronunţat asupra competenţei materiale a instanţei (declinându-se
competenţa printr-o hotărâre ce ulterior a fost desfiinţată), deoarece
discutarea competenţei nu implică examinarea fondului şi deci nu se pune
problema de a se fi pronunţat anterior asupra soluţiei -C.S.J., secţia de
contencios administrativ, decizia nr. 158/1994, în B.J. 1994, p. 557. CA. Iaşi,
decizia civilă nr. 900/1997, în Culegere de practică judiciară 1997, p. 54.
Instanţa 39
Subliniem că anumite incompatibilităţi sunt stabilite în Legea pentru

organizarea judecătorească, însă este de reţinut că acestea se referă la
exercitarea funcţiei de magistrat, în vreme ce cazurile de incompatibilitate
prevăzute de art. 24 C. proc. civ. au ca scop împiedicarea unui judecător de a
soluţiona o anumită pricină.
înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a
incompatibilităţii, este necesar să precizăm că nerespectarea dispoziţiilor
legale referitoare la incompatibilitate atrage nulitatea absolută a hotărârii,
fiind vorba de norme juridice de ordine publică.
Dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de
invocare a incompatibilităţii este excepţia de incompatibilitate, care este o
excepţie de procedură, absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice
parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a
judecăţii, chiar direct în apel sau în recurs.
Legea nu se referă, în mod expres, la procedura de soluţionare a
excepţiei de incompatibilitate, aşa încât urmează a se aplica dreptul comun.
Această excepţie se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului
pretenţiei, iar dacă excepţia este invocată în cursul judecării fondului, ea- va
fi rezolvată cu prioritate faţă de fondul pretenţiei. Nefiind posibil ca probele
necesare soluţionării excepţiei de incompatibilitate să fie comune cu probele
necesare soluţionării pretenţiei pe fond, rezultă că nu este posibilă unirea
excepţiei de incompatibilitate cu fondul.
Excepţia se judecă de însăşi instanţa sesizată cu pricina respectivă, în
a cărei compunere va intra şi judecătorul despre care se afirmă că s-ar afla
într-un caz de incompatibilitate. Această concluzie se desprinde din faptul că
excepţia de incompatibilitate este un incident procedural, precum şi din
împrejurarea că dispoziţiile înscrise în art. 30 alin. (1) C. proc. civ. (referitoare
la judecarea cererii de recuzare de instanţa respectivă, dar în alcătuirea
căreia nu poate să intre cel recuzat), ca orice norme speciale, nu pot fi
aplicate prin analogie. într-o viitoare reglementare, ar fi recomandabil să se
prevadă că judecătorul în cauză nu va putea participa la rezolvarea excepţiei
de incompatibilitate şi, totodată, că dacă din cauza incompatibilităţii nu s-ar
putea constitui completul de judecată, excepţia să fie judecată de instanţa
ierarhic superioară.
Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, se va pronunţa o
încheiere interlocutorie, care nu va putea fi atacată cu apel sau, după caz, cu
recurs decât odată cu fondul [art. 282 alin. (2) şi art. 316 C. proc. civ.]. însă,
în cazul în care hotărârea ce ar urma să se pronunţe pe fond nu este
susceptibilă de a forma obiectul recursului (de exemplu, se judecă un recurs
sau are loc o rejudecare a fondului după casarea cu reţinere), atunci nici
încheierea prin care s-a respins excepţia de incompatibilitate nu este supusă
recursului.
Admiterea excepţiei de incompatibilitate are drept consecinţă
înlocuirea celui în cauză cu un alt judecător de la aceeaşi instanţă
judecătorească. Este însă posibil să nu se mai poată alcătui în mod valabil
completul de judecată, iar, pentru o asemenea ipoteză, nu îşi găseşte
aplicare art. 33 alin. (1) C. proc. civ., care reprezintă o normă specială.
Rezultă că ar urma să se recurgă la dispoziţiile înscrise în art. 57 alin. (1) din
Legea nr. 303/20041, deci, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe
din
circumscripţia acelei curţi de apel, preşedintele curţii de apel poate

delega, judecători de la alte instanţe din circumscripţia menţionată, cu
acordul scris al acestora.
Precizăm că eventualul apel sau, după caz, recurs exercitat exclusiv
împotriva încheierii prin care s-a admis excepţia de incompatibilitate, evident
după pronunţarea hotărârii pe fond, va fi respins ca lipsit de interes,
deoarece nu ar aduce nici un folos practic vreuneia dintre părţi. De altfel,
soluţia contrară ar oferi, indirect, posibilitatea părţilor nu numai de a
tergiversa judecata, ci şi de a alege, dintre judecătorii unei instanţe, pe cei
care vor rezolva litigiul dintre ele, ceea ce nu poate fi acceptat.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă cu nerespectarea
dispoziţiilor privind incompatibilitatea, partea interesată sau procurorul poate
declara apel, fiind fără relevanţă împrejurarea că s-a invocat sau nu excepţia
de incompatibilitate la judecata în primă instanţă. în cazul în care se constată
că apelul este întemeiat, instanţa de apel va trebui să soluţioneze pretenţia
pe fond.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă (ce nu poate fi atacată cu
apel) cu încălcarea art. 24 C. proc- civ., aceasta poate fi desfiinţată prin
intermediul recursului, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.
proc. civ. (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale). în cazul în
care motivul de recurs este găsit întemeiat, iar recursul se judecă de un
tribunal sau de o curte de apel, se va casa cu reţinere, iar nu cu trimitere,
întrucât nu există identitate între situaţia în care cererea a fost rezolvată fără
a se intra în cercetarea fondului şi situaţia în care cererea a fost rezolvată pe
fond, dar cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, iar
regula pentru tribunale şi curţi de apel o reprezintă casarea cu reţinere. însă,
instanţa supremă va casa cu trimitere, deoarece acest fel de casare
reprezintă regula pentru ea (art. 313 C. proc. civ.).
Incompatibilitatea fiind reglementată de norme de organizare
judecătorească, rezultă că nerespectarea acestor norme nu ar putea fi
invocată prin intermediul contestaţiei în anulare de drept comun,1 întrucât
această cale extraordinară de atac de retractare poate fi exercitată numai
pentru motivele limitativ prevăzute de lege, iar art. 317 pct. 2 C. proc. civ.
are în vedere cazul în care hotărârea a fost dată cu nerespectarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, iar nu şi la alcătuirea
instanţei.
2.3.2. Abţinerea şi recuzarea
Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea în
acele cazuri, indicate de lege, în care se poate presupune că judecătorul nu
ar fi obiectiv.
Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător, ştiind că
se află într-unui din cazurile prevăzute de lege, solicită retragerea sa de la
judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 25 C. proc. civ., judecătorul care
ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe
şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.
1 Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 789/1985, în CD. 1985, p. 221;
CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1349/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 243.

Obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii care
are motive să se îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a-i recuza pe
acesta.
Prin recuzare se înţelege situaţia în care una dintre părţi cere, în
cazurile strict determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor
judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.
Cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice. De asemenea,
procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.
Cele două instituţii procesuale de deosebesc însă prin faptul că, în
timp ce recuzarea este propusă de părţi, abţinerea provine chiar de la cel
aflat în vreunul din cazurile prevăzute de lege, fiind numită de unii autori şi
autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementează cele
două instituţii este de natură diferită. Abţinerea este reglementată de norme
imperative, în vreme ce recuzarea este reglementată de norme de ordine
privată, partea interesată având facultatea de a-i recuza pe judecător sau de
a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în
imparţialitatea sa. Tocmai de aceea, nerespectarea obligaţiei de abţinere nu
afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage eventualele sancţiuni disciplinare
pentru cel în cauză. De altfel, dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii
în situaţia în care judecătorul nu s-a abţinut, deşi trebuia să o facă, atunci s-
ar ajunge la eludarea indirectă a dispoziţiilor legale potrivit cărora, sub
sancţiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea într-un anumit
termen.
S-a susţinut şi opinia că abţinerea este reglementată de norme
dispozitive,1 soluţie dedusă de unii autori din prevederile înscrise în art. 29
alin. final C. proc. civ., text ce dispune că .judecătorul împotriva căruia e
propusă recuzarea poate declara că se abţine”.2 însă, din modul în care este
redactat art. 25 C. proc. civ., care foloseşte expresia „este dator să se
abţină”, iar nu expresia „poate să se abţină”, rezultă clar că abţinerea nu
este o facultate pentru judecător, ci o obligaţie. Aparenta contradicţie dintre
art. 25 C. proc. civ. şi art. 29 alin. final C. proc. civ. se explică prin aceea că
textele respective au în vedere două ipoteze distincte: Primul instituie
obligativitatea abţinerii pentru situaţia în care, fără să se fi formulat vreo
cerere de recuzare, există un motiv de recuzare cunoscut de judecător. Cel
de al doilea text de lege menţionat mai sus acordă posibilitatea judecătorului
ce este recuzat de a aprecia el însuşi temeinicia motivului invocat de parte,
urmând a se abţine numai dacă ar considera justificată cererea de recuzare.
Pentru cea de a doua situaţie nu s-ar fi putut stabili o obligaţie în sarcina
judecătorului, deoarece ar fi însemnat ca, ori de câte ori una dintre părţi
recuză un judecător, acesta ar trebui să se abţină, chiar şi atunci când
motivul de recuzare este neîntemeiat, ceea ce ar echivala practic cu
inaplicabilitatea procedurii recuzării, mai exact, cu reducerea acesteia doar la
formularea cererii de recuzare.
Cazurile de recuzare (abţinere) pot fi grupate în patru categorii: a)
calitatea de soţ, rudă sau afin a judecătorului cu una dintre părţi ori cu
avocatul sau mandatarul uneia
1 Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I,
Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960, p. 118.
2 C. Turianu, loc. cit., în Dreptul, nr. 3/1994, p. 109.
Instanţa 41
dintre părţi; b) interesul direct sau indirect al judecătorului în legătură cu
soluţionarea pricinii; c) ura sau vrăjmăşia care ar putea să existe între
judecător, soţul, rudele sau afinii acestuia, pe de o parte, şi una dintre părţi
ori chiar soţul, rudele sau afinii acesteia, pe de altă parte; d) ambiţia sau
amorul propriu, care I-ar putea influenţa pe judecător în soluţionarea cauzei,
datorită faptului că şi-a exprimat părerea asupra pricinii înainte de
pronunţarea hotărârii.
Potrivit art. 27 C. proc. civ.: „Judecătorul poate fi recuzat:
1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes
în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă ori afin, până la al patrulea grad
inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau
dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv, cu una dintre părţi sau dacă, fiind încetat din viaţă ori
despărţit, au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o
pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la
instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală
în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al
patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la
gradul al treilea inclusiv”.
întrucât textul de lege este destul de clar şi nu necesită, în principiu,
explicaţii suplimentare, vom face câteva precizări în legătură cu unele cazuri
de recuzare. Astfel, în ceea ce priveşte cazurile de recuzare bazate pe
interesul judecătorului, se observă că legea nu precizează natura acestui
interes, aşa încât interesul poate să fie nu numai de ordin material, ci şi
moral. De asemenea, este de remarcat că legea vizează atât interesul
personal, direct al judecătorului, cât şi pe acela indirect, pe care îl pot avea
persoanele menţionate, după caz, de art. 27 pct. 1 sau de art. 27 pct. 4 C.
proc. civ.
Cu titlu exemplificativ, prezentăm câteva situaţii care ar putea fi
încadrate în prima ipoteză a art. 27 pct. 1 C. proc. civ., şi anume: dacă
judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sunt creditori, debitori
sau garanţi ai uneia dintre părţi, întrucât ar putea exista interesul, după caz,
de a mări solvabilitatea acelei părţi, de a favoriza interesele propriului
creditor spre a obţine unele concesii de la acesta, de a împiedica o eventuală
chemare în garanţie; dacă judecătorul sau vreuna din persoanele indicate
mai sus este donatar al uneia dintre părţi, deoarece partea respectivă ar
putea fi favorizată nu numai în semn de recunoştinţă, ci şi în considerarea
faptului
42
Instanţa A?
că, potrivit art. 821 C. civ., donaţiile de bunuri viitoare sunt revocabile,
iar, în cazul celorlalte donaţii, deşi irevocabile, acestea vor fi supuse
reducţiunii în măsura în care vor aduce atingere rezervei succesorale, aşa
încât ar exista interesul de a menţine sau de a mări activul patrimoniului
donatorului; atunci când judecătorul, într-o fază anterioară a procesului, a
pus concluzii ca procuror sau chiar a formulat cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac; atunci când, în calitate de
avocat, o persoană a dat consultaţii sau a reprezentat şi asistat o parte într-
un litigiu pe care ulterior, după ce a dobândit calitatea de judecător, ar urma
să îl soluţioneze etc.
In toate aceste cazuri, precum şi în altele asemănătoare, existenţa
interesului judecătorului este lăsată la aprecierea instanţei ce rezolvă cererea
de abţinere sau de recuzare. însă, în cazurile de recuzare prevăzute de art.
27 pct. 4 şi pct. 6 C. proc. civ., existenţa interesului direct sau indirect al
judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară,
lipsa de obiectivitate a judecătorului putându-se datora, după caz, tentaţiei
de a crea o jurisprudenţă care să îi fie favorabilă în propriul litigiu, speranţei
că, dând câştig de cauză părţii ce este judecător, va obţine de la aceasta
acelaşi serviciu,1 obligaţiei de a apăra interesele celui al cărui reprezentant
legal este.
Dacă în cazul în care judecătorul este tutore sau curator al uneia
dintre părţi nu este necesară îndeplinirea vreunei alte cerinţe pentru a putea
fi recuzat, nu aceeaşi este situaţia atunci când o rudă sau un afin al
judecătorului stă în judecată ca tutore, curator ori director al unei instituţii
publice sau societăţi comerciale, deoarece, potrivit art. 28 C. proc. civ.,
judecătorul nu poate fi recuzat dacă persoanele respective nu au un interes
personal în judecarea pricinii. Este de observat că textul de lege nu se referă
şi la situaţia în care soţul judecătorului stă în judecată ca tutore, curator etc,
însă o asemenea ipoteză este acoperită de art. 27 pct. 1 teza IC. proc. civ.
Pentru ca vrăjmăşia la care se referă art. 27 pct. 9 C. proc. civ. să ducă
la recuzare, nu este suficientă o simplă afirmaţie a părţii în acest sens, ci este
necesar să se dovedească în mod concret existenţa unei vrăjmăşii din partea
judecătorului. însă, în cazul prevăzut de art. 27 pct. 5 C. proc. civ., legea
instituie o prezumţie de vrăjmăşie care nu poate fi răsturnată, fiind suficient
ca partea ce a făcut cererea de recuzare să dovedească existenţa, în ultimii
cinci ani, a unei judecăţi penale între ea şi judecătorul recuzat, soţul sau
rudele acestora până la gradul patru inclusiv.
Referitor la cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., din modul în
care este redactat textul de lege rezultă destul de clar că judecătorul poate fi
recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu
pricina concretă ce o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi
pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-
a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a
exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă
S-a apreciat că procesele respective trebuie să poarte asupra unor
lucruri mai importante, „neputându-se pune în discuţie obiectivitatea
judecătorului pentru lucru de nimic” -P. Vasilescu, Tratat de procedură civilă,
voi. III, Bucureşti, 1943, p. 374. însă, textul de lege nu face nici o distincţie în
acest sens - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
de drept înrudită cu cea din speţă ori dacă a publicat un studiu de

specialitate asupra acestei probleme de drept. Textul de lege nu îşi găseşte
aplicare nici în situaţia în care judecătorul ar respinge o probă solicitată de
parte, o excepţie procesuală invocată de aceasta sau ar pronunţa o altă
încheiere premergătoare ce face să se întrezărească rezultatul judecăţii,
eventualele greşeli de judecată putând fi reparate prin exerciţiul căilor de
atac, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, nu sunt recuzabili pentru
acest motiv nici judecătorii unei căi extraordinare de atac de retractare, care
au pronunţat hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare sau al
revizuirii, întrucât ei sunt puşi în faţa unor împrejurări noi, neavute în vedere
la judecata finalizată cu hotărârea atacată. In considerarea acestui argument,
urmează să decidem că nu poate fi recuzat, pentru motivul prevăzut de art.
27 pct. 7 C. proc. civ., judecătorul chemat să se pronunţe din nou în aceeaşi
pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate (soluţionarea
fondului după casarea cu reţinere de către aceiaşi judecători care au admis
recursul, judecarea a două recursuri declarate succesiv în acelaşi proces etc).
Mai precizăm că ipoteza vizată de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. nu trebuie
confundată cu vreunul din cele trei cazuri de incompatibilitate, deoarece
acestea din urmă presupun că judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act
oficial (hotărâre judecătorească, depoziţie de martor, raport de expertiză sau
hotărâre arbitrală) şi în calitatea oficială prevăzută de lege, pe care a avut-o
în acea pricină (judecător, martor, expert sau arbitru), pe când, în cazul
recuzării, este vorba de părerea sa personală în legătură cu pricina pe care o
soluţionează, părere exprimată, în timp ce litigiul este pendente, fie în
şedinţa de judecată, fie în afara acesteia.
Aşa cum se arată constant în literatura de specialitate, cazurile de
recuzare sunt enumerate limitativ de lege. Sunt şi alte situaţii în care se
poate presupune că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, dar, în măsura în
care acestea nu ar putea fi încadrate în vreunul din motivele indicate de art.
27 C. proc. civ., cererea de recuzare sau de abţinere nu poate fi primită.
Pentru ca abţinerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru
care au fost reglementate, legea a stabilit în mod amănunţit procedura de
soluţionare a acestor incidente procedurale, astfel încât abţinerea să nu
reprezinte un mijloc comod pentru judecător de a se sustrage de la
rezolvarea unor cauze mai grele, iar recuzarea să nu constituie un mijloc prin
care o parte de rea-credinţă să obţină îndepărtarea din instanţa de judecată
a unui judecător apreciat ca drept sau ca sever ori ale cărui opinii asupra
unor probleme de drept incidente în speţă sunt cunoscute. în plus, legiuitorul
a ţinut cont şi de reputaţia judecătorului, precum şi de prestigiul justiţiei,
dispunând ca această procedură să nu fie publică şi nici contradictorie.
Abţinerea se propune de judecător îndată ce cunoaşte existenţa
motivului de recuzare, prin înştiinţarea preşedintelui instanţei. Se admite că
în cazul în care însuşi preşedintele instanţei se abţine, atunci acesta îl va
încunoştinţa pe locţiitorul său. Propunerea de abţinere trebuie făcută mai
înainte ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare, dar dacă
totuşi cererea de recuzare a fost făcută mai întâi, art. 29 alin. (3) C. proc. civ.
permite judecătorului să declare că se abţine, caz în care instanţa
competentă se va pronunţa asupra abţinerii.

Recuzarea se propune de partea interesată, verbal1 sau în scris,
pentru fiecare judecător în parte. în principiu, orice parte din proces poate să
îl recuze pe cel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul
şi-a exprimat, în favoarea unei părţi, părerea cu privire la pricina ce se
judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea oricărei
dezbateri [art. 29 alin. (1) C. proc. civ.]. Se observă că dispoziţia legală
menţionată nu vorbeşte de începerea dezbaterilor pe fond, ceea ce înseamnă
că recuzarea trebuie propusă mai înainte de discutarea altor excepţii
procesuale sau a admisibilităţii unor mijloace de probă, cu excepţia cazului
prevăzut de art. 29 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, când motivele de
recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună
recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute. Textul de lege se referă la
ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la
cunoaşterea acestor motive după momentul menţionat. Se apreciază însă că
partea poate să formuleze cererea de recuzare, de îndată ce a descoperit
motivul de recuzare, chiar dacă acesta există la începutul procesului, dar nu
era cunoscut de către partea respectivă. Momentul la care partea interesată
a cunoscut existenţa motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la
aprecierea instanţei competente să rezolve cererea de recuzare.
Nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea atrage
sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a-i recuza pe cel în cauză2 (rezultă
că nu se poate propune recuzarea unui judecător de la prima instanţă pentru
prima dată în apel, iar cea a unui judecător de la instanţa de apel direct în
recurs). Cererea de recuzare făcută după expirarea termenului prevăzut de
art. 29 alin. (1) sau alin. (2) C. proc. civ. nu va putea fi însă respinsă ca
tardivă de către instanţa alcătuită cu judecătorul recuzat, ci tardivitatea va
trebui constatată cu respectarea dispoziţiilor înscrise în art. 30 C. proc. civ.
Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale şi ţinând
cont de faptul că abţinerea şi recuzarea sunt incidente procedurale, art. 30
alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii
şi recuzării în favoarea instanţei sesizate cu pricina în care au fost ridicate
aceste incidente, în alcătuirea căreia nu poate să intre judecătorul care s-a
abţinut ori a fost recuzat. S-a decis că participarea judecătorului recuzat la
soluţionarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii de fond.3
Considerăm totuşi că această soluţie trebuie nuanţată, în sensul că vizează
numai situaţia în care cererea de recuzare a fost respinsă, deoarece, dacă a
fost admisă, nici partea care a cerut recuzarea şi nici partea adversă nu ar
avea interesul să se plângă de alcătuirea instanţei care a rezolvat incidentul
procedural, iar desfiinţarea hotărârii de fond, doar pe acest temei, nu ar duce
decât la tergiversarea judecăţii. Mai mult, art. 34 alin. (1) C. proc. civ. declară
încheierea prin care s-a
1 A se vedea şi C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
57/1999, în revista
Juridica, nr. 2/2000, p. 80.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2194/1956, în Repertoriu I,
p. 774.
3 Trib. reg. Cluj, decizia civilă nr. 2875/1955, în L.P. nr. 3/1956, p.
331.
Instanţa AC
încuviinţat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de
atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularităţi procedurale
la judecarea cererii de recuzare.
Articolul 30 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită
recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată. Intr-o asemenea
situaţie, recuzarea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
De lege lata nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei
secţii a acesteia.
Dacă recuzarea se propune verbal, se va lua act despre aceasta în
încheierea de şedinţă, în care se mai menţionează motivele de recuzare şi
mijloacele de probă indicate de parte. Când cererea de recuzare se face în
scris, ea trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 82 alin. (1) C.
proc. civ., (indicarea instanţei; numele, domiciliul sau reşedinţa, ori, după
caz, denumirea şi sediul părţilor şi ale reprezentantului, dacă este cazul;
obiectul cererii, inclusiv numele celui recuzat; semnătura), motivele de
recuzare şi probele pentru dovedirea acestora. Cererea se depune într-un
singur exemplar, deoarece nu se comunică adversarului, judecarea recuzării
nefă-cându-se în contradictoriu cu părţile şi nici cu cel recuzat.
Potrivit art. 31 alin. (3) C. proc. civ., în cursul judecării cererii de
recuzare (abţinere) nu se va face nici un act de procedură în litigiul în care s-
a ivit acest incident procedural.
Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de
consiliu, fără prezenţa părţilor şi cu ascultarea judecătorului recuzat sau care
s-a abţinut. Articolul 31 alin. (2) C. proc. civ. interzice în mod expres folosirea
interogatoriului ca mijloc pentru dovedirea motivelor de recuzare. Rezultă că
motivele de abţinere sau de recuzare pot fi dovedite prin înscrisuri, prin
începuturi de probă scrisă completate cu declaraţii de martori şi, în lipsa unor
asemenea mijloace de probă, prin declaraţii de martori.
Instanţa competentă să rezolve abţinerea sau recuzarea va pronunţa o
încheiere, care se citeşte în şedinţă publică [art. 32 alin. (1) C. proc. civ.].
Dacă se admite cererea, judecătorul recuzat ori care s-a abţinut se va
retrage de la judecata pricinii, fiind înlocuit de un alt judecător şi neavând
voie să asiste nici la deliberarea celorlalţi judecători în acea cauză. Articolul
32 alin. (3) C. proc. civ. dispune că încheierea prin care s-a hotărât recuzarea
va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să
fie păstrate. Acest text de lege se referă la situaţia în care recuzarea
(abţinerea) s-a făcut în cursul dezbaterilor, aşa încât unele acte de procedură
au fost deja îndeplinite de judecătorul recuzat (respectiv de judecătorul care
s-a abţinut). Rezultă că, dacă în încheierea de încuviinţare a recuzării nu se
face nici o menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci
acestea nu pot fi menţinute, ci trebuie refăcute.
în cazul în care cererea de recuzare (abţinere) este respinsă, va fi
reluată judecata pe fond cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori,
după caz, care s-a abţinut.
Potrivit art. 33 C. proc. civ., dacă judecarea cererii de recuzare
(abţinere) este de competenţa instanţei ierarhic superioare, aceasta din urmă
va trimite pricina pentru a

fi judecată la o altă instanţă de acelaşi grad în cazul în care
încuviinţează recuzarea (abţinerea), respectiv va înapoia pricina primei
instanţe în cazul în care respinge cererea de recuzare (abţinere).
în cazul în care cererea de recuzare s-a respins nu mai poate fi
formulată o nouă cerere de recuzare pentru aceleaşi motive cu privire la
acelaşi judecător.
încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea
prin care s-a rezolvat abţinerea (în privinţa acesteia din urmă, indiferent de
soluţie - admiterea sau respingerea cererii de abţinere) nu sunt supuse nici
unei căi de atac. întrucât art. 34 alin. (1) C. proc. civ. nu face nici o distincţie,
înseamnă că aceste încheieri nu pot forma obiectul nici al căilor ordinare de
atac şi nici al celor extraordinare.
încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată
(de partea care a propus recuzarea) numai odată cu fondul. Aplicând
principiul accesorium sequitur principale, rezultă că încheierea de respingere
a cererii de recuzare este supusă acelei căi de atac ce poate fi exercitată
împotriva hotărârii de fond, iar dacă aceasta din urmă nu este susceptibilă de
a forma obiectul vreunei căi de atac, atunci nici încheierea respectivă nu
poate fi atacată. Spre exemplu, încheierea prin care s-a respins cererea de
recuzare a unui judecător ce participă la soluţionarea unui recurs este
irevocabilă, întrucât şi hotărârea cu privire la cererea de recurs este
irevocabilă.
Aşadar, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unui
judecător de la prima instanţă poate fi apelată numai odată cu hotărârea de
fond, iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit
respinsă, va admite apelul şi se va pronunţa asupra fondului pretenţiei; de
altfel, art. 34 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că, atunci când instanţa
superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface
toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
în cazul recursului de competenţa tribunalului sau a curţii de apel,
dacă instanţa de apel (respectiv prima instanţă într-o pricină în care, potrivit
legii, hotărârea se pronunţă fără drept de apel) a respins în mod greşit
cererea de recuzare sau a omis să o soluţioneze, admiţându-se recursul, se
va casa cu reţinere, iar nu cu trimitere, cu excepţia situaţiei în care ar fi
incident şi vreunul din cazurile prevăzute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. De
altfel, expresia „instanţa superioară de fond”, utilizată de art. 34 alin. (3) C.
proc. civ., desemnează şi instanţa ce rejudecă după casarea cu reţinere,
întrucât, prin definiţie, este vorba de o judecată de fond, făcută de o instanţă
superioară în grad celei care a pronunţat hotărârea recurată şi casată. Numai
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere.
în legătură cu exercitarea căilor de atac, în această materie, se
impune o precizare, ce vizează situaţia în care, după ce partea a propus
recuzarea în termen, judecătorul a declarat că se abţine, iar instanţa,
judecând abţinerea, a respins-o. întrucât prin încheierea respectivă, implicit,
a fost respinsă şi cererea de recuzare, rezultă că partea poate să o atace
odată cu hotărârea de fond. Nu poate fi primită o altă soluţie, deoarece ar
însemna ca partea, care s-a conformat prescripţiilor legii, va avea sau nu
posibilitatea de a exercita un drept procedural, recunoscut de lege, numai în
funcţie de atitudinea celui recuzat faţă de facultatea ce îi este acordată
acestuia din urmă prin art. 29 alin. (3) C. proc. civ.
Părţile 47
De reţinut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., dispoziţiile legale privitoare
la abţinere şi recuzare se aplică şi procurorilor, grefierilor sau magistraţilor-
asistenţi, aceştia putând fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, în
afară de cazul când şi-au exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă.
în baza altor dispoziţii legale, sunt recuzabili şi alţi participanţi la procesul
civil, cum ar fi: experţii, traducătorii sau interpreţii (art. 204, 141 şi art. 142
C. proc. civ.), precum şi arbitrii (art. 3511 -3512 C. proc. civ.).
2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare Ia alcătuirea instanţei
Pot exista şi alte incidente procedurale privind alcătuirea instanţei, în
afara celor reglementate de art. 24-36 C. proc. civ. Instanţa este greşit
alcătuită nu numai în cazul nerespectării normelor juridice referitoare la
incompatibilitate, abţinere şi recuzare, ci şi atunci când sunt încălcate orice
alte prevederi legale în legătură cu compunerea ori constituirea instanţei.
Astfel, instanţa este greşit compusă dacă: la judecată participă un
număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege pentru
pricina respectivă; un judecător stagiar, care a promovat examenul de
capacitate, soluţionează o altă pricină decât cele menţionate în art. 23 alin.
(1) din Legea nr. 303/2004; completul de judecată este alcătuit cu un
judecător suspendat sau eliberat din funcţie.
De asemenea, instanţa este greşit constituită şi atunci când: la
judecată nu participă procurorul, deşi, în cauza respectivă, potrivit legii,
concluziile acestuia sunt obligatorii; participă la judecată un procuror care
este suspendat sau a fost eliberat din funcţie; nu participă la şedinţa de
judecată grefierul sau, după caz, magistratul-asis-tent sau asistentul judiciar.
Mijloacele procedurale prin care pot fi puse în discuţie aceste alte
incidente privind alcătuirea instanţei sunt, după caz, excepţia procesuală
(dacă judecata este în curs de desfăşurare), apelul (dacă există o hotărâre
nedefinitivă) sau recursul (când a intervenit o hotărâre definitivă, dar care nu
a devenit încă irevocabilă), nu însă şi contestaţia în anulare. Referitor la
aceste mijloace procedurale se ridică, în principiu, aceleaşi probleme ca şi în
cazul incompatibilităţii, iar soluţiile urmează a fi adaptate în mod
corespunzător.
Secţiunea a ll-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
în cadrul oricărui proces civil, părţile trebuie să îşi desfăşoare
activitatea lor procesuală în limitele drepturilor procedurale conferite de lege
şi cu respectarea îndatoririlor procesuale impuse de aceasta.
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor
Dintre drepturile procedurale pe care legea le recunoaşte părţilor,
menţionăm, într-o enumerare ce nu se doreşte a fi exhaustivă, următoarele:

a) dreptul de a adresa cereri instanţei;
b) dreptul de a participa la judecată, fiind necesară în acest scop
cunoaşterea termenului de judecată şi a locului unde va avea loc judecata,
ceea ce implică dreptul părţilor de a fi citate cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute de art. 85 şi urm. C. proc. civ.;
c) dreptul de apărare, care, la rândul lui, presupune: dreptul de a
răspunde celeilalte sau celorlalte părţi şi de a discuta toate problemele
ridicate în cursul procesului; dreptul de a propune probe pentru dovedirea
propriilor susţineri ori pentru combaterea afirmaţiilor adversarului şi, în
măsura în care instanţa a încuviinţat aceste probe, dreptul de a le
administra; dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului, ceea ce implică nu
numai dreptul fiecărei părţi de a i se comunica actele de procedură
îndeplinite de adversar, ci şi dreptul de a face copii de pe diversele acte
aflate la dosar; dreptul de a folosi limba maternă sau de a recurge la un
interpret; dreptul oricărei părţi de a fi asistată şi reprezentată de un avocat;
d) dreptul de a îndeplini actele de procedură şi de a participa la

raporturile procesuale personal sau, cu excepţia câtorva cazuri limitativ
prevăzute de lege, prin mandatar;
e) dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri sau magistraţi-
asistenţi, experţi, interpreţi şi traducători, dreptul de a invoca
incompatibilitatea unor judecători, precum şi dreptul de a solicita
strămutarea pricinii la o altă instanţă, în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege;
f) dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renunţarea la
judecată sau la dreptul subiectiv pretins, prin recunoaşterea pretenţiilor
reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată ori prin încheierea
unei tranzacţii;
g) dreptul de a solicita cheltuielile de judecată avansate, în cazul
câştigării procesului;
h) dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege; i) dreptul de a
cere executarea silită.
1.2. îndatoririle procesuale ale părţilor
Legea acordă părţilor multiple drepturi procedurale, însă le impune şi
anumite îndatoriri procesuale. Menţionăm că se preferă uneori să se
folosească, în locul expresiei de obligaţii procesuale, sintagma îndatoriri
procesuale, pentru a se evita producerea unei posibile confuzii cu o instituţie
a dreptului material, cea a obligaţiilor civile, realizându-se totodată o
delimitare şi mai clară între cele două instituţii, având în vedere că într-un
proces civil se pun probleme atât de drept material, cât şi de drept procesual.
Nu a existat un punct de vedere unitar în legătură cu numărul şi
conţinutul îndatoririlor procesuale ce revin părţilor. S-a considerat, uneori, că
ar exista doar o singură obligaţie în sarcina părţilor şi anume aceea de a
folosi cu bună-credinţă drepturile lor procedurale. La aceasta alţi autori au
adăugat fie o serie de îndatoriri (de a se înfăţişa în instanţă, de a îndeplini
actele de procedură în termenele legale, de a-şi comunica reciproc actele de
care înţeleg să se servească, de a dovedi susţinerile făcute în instanţă, de a
plăti cheltuielile de judecată în cazul în care ar cădea în
Părţile 49
pretenţii etc), fie aşa-zisa obligaţie de a spune adevărul (o asemenea
obligaţie nu are însă vreun fundament juridic şi nici nu există vreo sancţiune
procedurală sau vreo altă sancţiune juridică pentru simpla împrejurare că
partea nu spune adevărul).
în actuala reglementare, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. prevede că
părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi
finalizarea procesului; de asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele
de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de
judecător, să îşi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723
alin. (1), precum şi să îşi probeze pretenţiile şi apărările.
Aşadar, părţile au următoarele îndatoriri procesuale:
a) de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în
termenele stabilite de lege sau de judecător;
b) de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege;
c) de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului;
d) de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările.
Nerespectarea acestor îndatoriri procesuale atrage diverse sancţiuni,
putându-se ajunge chiar la pierderea procesului.
1.3. Abuzul de drept procedural
Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a
fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de
drept procedural.
Au existat şi opinii în sensul că nu s-ar putea vorbi, în acelaşi timp, de
drept şi de abuz de drept, deoarece, fie dreptul există şi exerciţiul lui nu ar
putea să fie vreodată abuziv, fie s-au depăşit limitele dreptului, dar în acest
caz ar fi lipsă de drept. însă, abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor
externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteză în care
am fi în prezenţa unui act săvârşit fără drept), ci numai depăşirea limitelor
interne ale acelui drept. Deci, existenţa dreptului nu trebuie confundată cu
modul în care este exercitat un drept ce există. Este adevărat că instituţia
abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, nu are o
reglementare suficientă, dar, în legislaţia noastră, ca de altfel şi în legislaţiile
altor ţări, există texte de lege care se referă în mod expres la abuzul de
drept, cum ar fi, spre exemplu, art. 723 alin. (2) C. proc. civ.
în literatura noastră de specialitate se apreciază că orice abuz de drept
procedural presupune două elemente, deduse din dispoziţiile înscrise în art.
723 alin. (2) C. proc. civ. şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a
dreptului procedural, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi
legitim, ci numai cu intenţia de a-i vătăma pe adversar, pentru a diminua sau
întârzia posibilităţile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia,
pentru a-i constrânge la abandonarea susţinerilor sale ori la concesiuni;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural
de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul
săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
-
Pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerinţe:
a) autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie
capabil să îl exercite. Această condiţie este uşor de justificat, având în vedere
că, prin definiţie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exerciţiul)
dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că partea despre care se afirmă că a
săvârşit un abuz de drept procedural trebuie, în primul rând, să aibă acel
drept, iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
b) dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de
lege, adică să se respecte dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se
exercită dreptul procedural, la forma actului şi la termenul în care trebuie
efectuat acesta. Rezultă că actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal,
acesta din urmă fiind îndeplinit cu depăşirea limitelor externe stabilite de
lege;
c) dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât
acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce îl foloseşte urmărind un
obiectiv ce nu corespunde justei şi cât mai rapidei soluţionări a pricinii;
d) dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă.
Dintre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă a
drepturilor procedurale, amintim: introducerea cu rea-credinţă a unei cereri
de chemare în judecată vădit netemeinice, numai pentru a obţine unele
foloase necuvenite, pentru a-i şicana pe pârât sau a-i discredita, de exemplu,
se formulează o cerere în stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei,
fără ca reclamanta să fi întreţinut relaţii intime cu pârâtul în perioada legală
de concepţie a copilului, ci în scopul de a-i şantaja pe pârâtul ameninţat cu
un scandal public sau în familie; creditorul a cărui creanţă a fost plătită
încearcă să obţină o nouă plata, chemându-1 în judecată pe fostul său
debitor etc; introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca pârâtul
să fi fost, în prealabil, pus în întârziere, cum ar fi atunci când creditorul
cesionar, fără să îl înştiinţeze pe debitorul cedat despre cesiune, îl cheamă în
judecată, solicitând plata creanţei sau când proprietarul se adresează direct
instanţei, cerând ca depozitarul să fie obligat la restituirea lucrului lăsat în
depozit (în astfel de situaţii, deşi cererea de chemare în judecată, fiind găsită
întemeiată, se va admite, pârâtul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, dacă a recunoscut pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare
- art. 275 C. proc. civ.; se poate întâlni şi ipoteza opusă, anume ca reaua-
credinţă a pârâtului să-l fi determinat pe reclamant să solicite ceea ce nu i se
mai datora, caz în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată) etc;
rezistenţa pârâtului cu rea-credinţă în faţa unei pretenţii a cărei temeinicie
este evidentă; formularea cu rea-credinţă a unor cereri de recuzare, de
strămutare, de obţinere a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;
folosirea cu rea-credinţă a posibilităţii de a solicita citarea pârâtului prin
publicitate; cererile repetate de amânare a judecăţii; angajarea mai multor
avocaţi, cu toate că nevoile apărării nu justifică aceasta; cererea de măsuri
asigurătorii multiple şi excesive, care depăşesc necesităţile cauzei;
exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată
sau a tranzacţiei; folosirea cu rea-credinţă a dreptului de a exercita căile de
atac, de exemplu,
Părţile 51
reiterarea unei căi de atac, introducerea unui recurs ce este lăsat să fie
anulat ca netimbrat, pentru a se exercita apoi şi contestaţia în anulare, în
scopul de a tergiversa judecata şi de a amâna executarea silită a hotărârii
definitive (s-a decis că, în acest caz, contestaţia în anulare trebuie respinsă,
aceeaşi soluţie fiind propusă şi pentru situaţia în care partea nu şi-a timbrat
recursul, spre a beneficia de taxa de timbru redusă, proprie contestaţiei în
anulare, însă, precizăm că nu există nici un text de lege care să justifice
aceste soluţii; abuzul de drept, în măsura în care este dovedit, atrage
obligaţia contestatorului de a plăti despăgubiri intimatului), exercitarea cu
mare întârziere, de către partea ce a fost prezentă la pronunţarea hotărârii, a
apelului sau a recursului, profitând de faptul că hotărârea nu i-a fost
comunicată, spre a obţine despăgubiri într-un cuantum cât mai ridicat (astfel,
într-o speţă, litigiul avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a
contractului de muncă şi reintegrarea în funcţie; partea, profitând de o
deficienţă procedurală, a declarat recurs după câţiva ani de la pronunţarea
hotărârii, solicitând despăgubiri pe întreaga perioadă cuprinsă între
momentul desfacerii contractului de muncă şi cel în care va fi reintegrată
efectiv; recursul, care pe fond era întemeiat, nu a putut fi respins nici ca
tardiv, întrucât a fost exercitat în termen, hotărârea necomunicându-i-se
contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu există un text de lege care să
prevadă o asemenea soluţie, însă instanţa a diminuat în mod corespunzător
despăgubirile pretinse de salariat, fiind vorba, în fapt, de o culpă concurentă,
atât a unităţii, constând în desfacerea nelegală a contractului de muncă, dar
şi a salariatului, constând în inactivitatea sa un timp îndelungat, deşi a
cunoscut hotărârea atacată încă de la pronunţarea acesteia); introducerea cu
vădită rea-credinţă a unei contestaţii la executare etc.
Trebuie subliniat că simplul fapt al respingerii unei cereri (de chemare
în judecată, de exercitare a unei căi de atac, de recuzare etc.) nu duce în
mod automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul de a formula
cererea respectivă, ci instanţa de judecată va aprecia dacă există sau nu un
abuz de drept procedural în funcţie de împrejurările concrete ale speţei,
ţinând cont de cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru a se putea caracteriza
un act de procedură ca abuziv, fiind necesar, totodată, să se motiveze soluţia
adoptată în această privinţă. Uneori, chiar legea califică anumite acte ca
abuzive, spre exemplu, art. 158 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, dacă
recursul împotriva hotărârii de declinare a competenţei este declarat de către
partea care a invocat excepţia de necompetenţă ce a fost admisă, dosarul
poate fi trimis de îndată la instanţa competentă ori la organul cu activitate
jurisdicţională competent, fără a mai fi nevoie să se aştepte ca hotărârea de
declinare a competenţei să devină irevocabilă.
Cât priveşte sancţionarea abuzului de drept procedural, dispoziţia de
principiu este înscrisă în art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Conform căruia, partea
care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv răspunde pentru
pagubele pricinuite.
Aşadar, partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral, ca
urmare a exercitării abuzive a unui drept procedural de către partea adversă,
are dreptul de a fi despăgubită. Pentru a nu se încălca principiul
disponibilităţii, despăgubirile vor fi acordate numai la cerere, nu şi din oficiu.
Cât priveşte instanţa competentă a se

pronunţa asupra cererii de despăgubiri pentru abuzul de drept
procedural, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceasta
este instanţa sesizată cu soluţionarea pricinii în care s-a săvârşit abuzul
respectiv. întrucât nici art. 723 alin. (2) C. proc. civ. şi nici vreun alt text din
cuprinsul Codului de procedură civilă nu se referă la condiţiile răspunderii
pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a unui drept procedural, se
vor aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
(art. 998 C. civ.). Subliniem că despăgubirile se vor acorda indiferent de
soluţia ce se va pronunţa cu privire la fondul pretenţiei deduse judecăţii. Mai
trebuie precizat că, dacă nu se solicită despăgubiri în procesul în care una din
părţi a folosit abuziv un drept procedural, cel interesat poate să le pretindă
pe calea unui proces separat, termenul de prescripţie extinctivă fiind de trei
ani de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce
răspunde de aceasta [art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958]. Se observă că, prin ipoteză, cel care răspunde de pagubă este
chiar partea ce a exercitat abuziv dreptul procedural, iar aceasta este
cunoscută încă din momentul săvârşirii abuzului, ceea ce înseamnă că,
eventual, prejudiciul ar putea fi cunoscut la o dată ulterioară.
Articolul 1083 C. proc. civ. prevede şi el obligaţia părţii care în orice
chip a pricinuit amânarea judecăţii (sau a executării silite) de a plăti, la
cererea părţii potrivnice, o despăgubire pentru paguba cauzată prin
amânare. Textul se aplică însă indiferent dacă partea a săvârşit sau nu un
abuz de drept. Totuşi, nu este vorba de o răspundere obiectivă, fiind deci
necesară existenţa vinovăţiei. Spre exemplu, nu va fi obligat să plătească
despăgubiri pârâtul care, neprimind citaţia cu cel puţin cinci zile înainte de
termenul de judecată, solicită şi obţine un termen pentru a-şi pregăti
apărarea.
Pe lângă obligaţia de a plăti despăgubiri, legiuitorul prevede şi
sancţionarea părţii care a folosit cu rea-credinţă anumite drepturi
procedurale cu o amendă civilă, în cuantumul stabilit de art. 1081 sau de art.
1082 C. proc. civ.
Alte texte de lege prevăd şi o serie de sancţiuni specifice. Am amintit
deja despre trimiterea dosarului la instanţa competentă înainte de
rămânerea irevocabilă a hotărârii de declinare a competenţei [art. 158 alin.
(4) C. proc. civ.], la care mai putem adăuga: neacordarea cheltuielilor de
judecată (art. 275 C. proc. civ.), revenirea asupra asistenţei juridice gratuite
încuviinţate (art. 78 C. proc. civ.), nulitatea actelor de procedură ce au urmat
citării prin publicitate (art. 95 alin. ultim C. proc. civ.), suspendarea judecăţii
în situaţia când părţile exercită abuziv dreptul de a obţine amânarea (art. 155
C. proc. civ.), chiar şi respingerea cererii (de recuzare, de strămutare etc),
deşi, în acest din urmă caz, soluţia este mai mult consecinţa faptului că
instanţa găseşte neîntemeiată cererea respectivă.
Actul de procedură abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului
pentru care dreptul procedural exercitat abuziv a fost recunoscut, iar dacă
acest act are o existenţă de sine stătătoare, sancţiunea va lovi numai actul
abuziv (de exemplu, cererea de verificare de scripte), dar, în cazul în care el
stă la baza altor acte de procedură, atât actul abuziv, cât şi cele ulterioare
vor fi lipsite de eficienţă (spre exemplu, ipoteza la care se referă art. 95 alin.
ultim C. proc. civ.).
53
Părţile
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale
De cele mai multe ori, la judecata în primă instanţă există un singur
reclamant şi un singur pârât, la judecata în apel un singur apelant şi un
singur intimat etc. Sunt însă destul de frecvente cazurile în care poziţia
contradictorie există între mai mult de două persoane, deci când, în acelaşi
proces, două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori când
calitatea de pârât este deţinută de două sau mai multe persoane. O astfel de
situaţie este cunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară sub
denumirea de coparticipare procesuală, fiind numită uneori şi litisconsorţiu
procesual. Această instituţie procesuală asigură evitarea pronunţării unor
hotărâri contradictorii, contribuind totodată la o economie de timp şi de
cheltuieli.
Coparticiparea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a

pluralităţii subiectelor raportului juridic civil substanţial. Astfel, coproprietarii,
coindivizarii sau devălmăşii pot chema în judecată pe terţul care le-a
nesocotit dreptul de proprietate comună, iar, într-o asemenea ipoteză, litigiul
va opune mai mulţi reclamanţi unui singur pârât. Aceeaşi este situaţia atunci
când o persoană încalcă un drept de proprietate intelectuală, iar creaţia
intelectuală este opera mai multor autori. Dacă titularul unui drept real
cheamă în judecată, prin aceeaşi cerere, mai multe persoane care au adus
atingere dreptului respectiv, vor exista mai mulţi pârâţi. în mod asemănător
se prezintă lucrurile dacă procesul are ca obiect un raport juridic obligaţional
în care există mai mulţi creditori, mai mulţi debitori sau mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori.
Coparticiparea procesuală existentă la judecata în primă instanţă poate
continua şi la judecata în căile de atac, dar poate să ia sfârşit în cazul în care
numai unul dintre coparticipanţi exercită calea de atac, ceilalţi achiesând la
hotărârea instanţei sau neatacând-o în termenul prevăzut de lege (dacă
numai unul dintre coparticipanţi exercită în termenul prevăzut de lege calea
de atac, ceilalţi coparticipanţi exercitând-o tardiv, este posibil să existe o
coparticipare procesuală şi la judecata căii de atac, însă, se va invoca
excepţia de tardivitate, care se va rezolva înainte de soluţionarea fondului,
iar după admiterea acestei excepţii coparticiparea procesuală va înceta),
respectiv atunci când cererea de exercitare a căii de atac este introdusă
numai împotriva unuia dintre coparticipanţi. Spre exemplu: doi creditori care
au împrumutat cu o sumă de bani pe un debitor solicită obligarea acestuia la
restituirea sumei, iar hotărârea prin care s-a respins cererea de chemare în
judecată este apelată numai de unul dintre ei, respectiv, în apelul declarat
împotriva hotărârii prin care s-a admis cererea este chemat în calitate de
intimat numai unul dintre cocreditori; creditorul cheamă în judecată atât pe
debitorul principal, cât şi pe cel care a garantat datoria acestuia, iar apelul
este introdus, după caz, numai de unul dintre cei doi pârâţi sau numai
împotriva unuia dintre cei doi pârâţi etc.
Potrivit art. 47 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie
comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză. Deşi din acest
text de lege ar rezulta că existenţa coparticipării procesuale presupune
identitate de obiect sau de cauză, se admite că
54
este posibilă coparticiparea procesuală şi atunci când între obiect şi
cauză există numai o strânsă legătură.1 Această soluţie se desprinde din
interpretarea afortiori a art. 164 alin. (1) C. proc. civ., text care permite
conexarea unor pricini în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte
părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură; cu atât mai
mult, poate exista încă de la început un singur proces cu privire la cererile
respective.
Din modul în care este redactat art. 47 C. proc. civ. ar mai rezulta că
întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativă, dar, din alte dispoziţii
legale se desprinde concluzia că sunt şi cazuri de coparticipare procesuală
necesară (obligatorie) şi anume atunci când mai multe persoane se găsesc
într-un raport juridic civil unic şi indivizibil. Spre exemplu: din prevederile art.
797 C. civ., ce declară nulă împărţeala succesorală la care nu au participat
toţi moştenitorii, se poate concluziona că în cazul ieşirii din indiviziunea
succesorală coparticiparea procesuală este obligatorie, desigur dacă sunt cel
puţin trei moştenitori care au acceptat succesiunea; în cazul revendicării unui
bun aflat în coproprietate sau în indiviziune, cererea trebuie introdusă de toţi
coproprietarii sau coindivizarii, sub sancţiunea respingerii cererii ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,2 deci coparticiparea
procesuală este necesară.
însă, aşa cum s-a subliniat în doctrină, regula o reprezintă
coparticiparea procesuală facultativă, iar nu cea necesară.
Aşadar, o primă clasificare, având drept criteriu rolul voinţei părţilor în
formarea coparticipării, este aceea în coparticipare procesuală facultativă şi
coparticipare procesuală necesară sau obligatorie.
Într-o altă clasificare, coparticiparea procesuală subiectivă este opusă
coparticipării procesuale obiective. Coparticiparea este subiectivă în situaţia
în care există o pluralitate de persoane cu aceleaşi interese, iar
coparticiparea procesuală obiectivă rezultă din conexarea a două sau mai
multor cereri, dacă în unele din acestea sunt şi alte părţi. Se observă că nu se
poate pune semnul egalităţii între coparticiparea procesuală obiectivă şi
conexitate, cum s-ar părea că rezultă din unele lucrări de specia-litate,
deoarece este posibil să se reunească mai multe cereri în care figurează
aceleaşi două părţi, fără a mai exista, cel puţin în una din cereri, o a treia
parte, astfel încât nu poate fi vorba de o coparticipare procesuală, litigiul
opunând numai două persoane. Aşadar şi în cazul coparticipării procesuale
obiective există în proces mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, însă
această împrejurare este consecinţa conexării mai multor pricini. Menţionăm
că unii autori includ şi litispendenţa între
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1937/1973, în R.R.D., nr.
5/1974, p. 82; decizia
nr. 2163/1974, în R.R.D., nr. 6/1975, p. 65.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; CA.
Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p. 172.
3 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 152; V. Negru, D. Radu, Drept
procesual civil, E.D.P.,
Bucureşti, 1970, p. 56. Aceşti autori definesc coparticiparea procesuală
obiectivă ca fiind
situaţia în care se cumulează mai multe cereri („acţiuni”) în cadrul unui
singur proces, fără să
mai facă vreo altă precizare. în sensul, implicit, al identităţii între
coparticiparea procesuală
obiectivă şi conexitate, a se vedea şi /. Stoenescu, S. Zilberstein, E.D.P.,
Bucureşti, 1983, p. 301.
55
Părţile
cazurile de coparticipare procesuală obiectivă.1 Totuşi, coparticiparea
procesuală nu poate fi în nici o ipoteză urmarea admiterii excepţiei de
litispendenţa, deoarece litispendenţa presupune formularea mai multor cereri
de chemare în judecată ce se caracterizează prin identitate de părţi, de
obiect şi de cauză, aşa încât eventuala coparticipare procesuală există încă
de la început pentru fiecare din cererile respective.
Coparticiparea procesuală se mai clasifică în activă, pasivă sau mixtă,
după cum în proces sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât, mai mulţi
pârâţi şi un singur reclamant sau mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.
Uneori, se consideră că această clasificare este proprie coparticipării
procesuale subiective,2 însă o astfel de opinie este tributară concepţiei
potrivit căreia coparticiparea procesuală obiectivă ar însemna doar simpla
reunire a unor cereri, fără a se ţine cont de faptul că şi în cazul acesteia
trebuie să fie mai mulţi reclamanţi sau pârâţi.
2.2. Efectele coparticipării procesuale
în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanţi sunt
guvernate te principiul independenţei procesuale. Articolul 48 alin. (1) C.
proc. civ. dispune că actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
coparticipanţi nu pot folosi, dar nici vătăma celorlalţi.
De la această regulă, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte o excepţie:
în cazul în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor,
actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele
procedurale încuviinţate unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de
procedură vor profita şi celorlalţi. Textul citat mai prevede că dacă actele de
procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice actelor făcute de
ceilalţi coparticipanţi, atunci se va ţine cont de actele cele mai favorabile.
Excepţia prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. îşi găseşte aplicare
în cazul în care între coparticipanţi există raporturi obligaţionale de
solidaritate sau indivizibilitate. De exemplu, efectele admiterii apelului sau
recursului declarat de unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi asupra
coparticipanţilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale căror cereri de
apel sau de recurs au fost respinse fără a fi cercetate în fond (ca tardive,
anulate ca netimbrate, ca neregulat introduse etc.).3 în schimb, consecinţele
respingerii căii de atac (de exemplu, plata cheltuielilor de judecată) vor fi
suportate numai de coparticipantul care a exercitat-o, art. 48 alin. (2) C. proc.
civ. având în vedere numai actele favorabile.
De asemenea, dacă litigiul are ca obiect un drept real principal ce
poartă asupra unui bun despre care se afirmă că aparţine coparticipanţilor în
coproprietate sau
A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 82; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 56. A se
vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 301.
A se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.
3/1962, în CD. 1952-1965, p. 298.

indiviziune, nu se mai aplică principiul independenţei coparticipanţilor.
Spre exemplu, dacă un imobil este revendicat de două persoane, ce pretind
că sunt coproprietare ale imobilului, iar instanţa respinge cererea de
chemare în judecată, apelul sau, după caz, recursul uneia va profita şi
celeilalte, în cazul în care va fi admis. A da o altă soluţie înseamnă a stabili
un drept de proprietate exclusivă în favoarea coparticipantului care a
exercitat calea de atac, deşi nu s-a solicitat instanţei acest lucru, ci,
dimpotrivă, s-a afirmat că există o coproprietate sau o indiviziune.
Uneori, chiar legea prevede că actele de procedură ale unui
coparticipant profită şi celorlalţi. Astfel, în materie de perimare, potrivit art.
251 C. proc. civ., cererea de perimare introdusă de un coparticipant sau actul
de procedură care întrerupe termenul de perimare al unuia dintre
coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi. Prima ipoteză vizează cazul în care sunt
mai mulţi pârâţi sau intimaţi şi, împlinindu-se termenul de perimare, unul
dintre aceştia formulează o cerere prin care solicită instanţei să constate
perimarea cererii de chemare în judecată (a apelului, a recursului etc), iar
efectele admiterii acestei cereri de perimare vor fi extinse asupra tuturor
coparticipanţilor, ceea ce înseamnă că perimarea operează în bloc, faţă de
toate părţile din proces, iar nu numai cu privire la raportul procesual dintre
partea care a cerut constatarea perimării şi partea adversă. Cea de a doua
ipoteză se referă la cazul când sunt mai mulţi reclamanţi (apelanţi, recurenţi
etc.) şi, pricina fiind rămasă în ne-lucrare, unul dintre aceştia îndeplineşte un
act de procedură în vederea reluării judecăţii, iar într-o asemenea situaţie
termenul de perimare se întrerupe şi în profitul celorlalţi coparticipanţi.
Trebuie subliniat că dispoziţiile art. 251 C. proc. civ. se aplică indiferent de
natura raportului juridic substanţial dintre coparticipanţi, deoarece este vorba
de o normă specială faţă de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu
cât acest din urmă text trimite expres la alte prevederi legale ce ar stabili că
actele mai favorabile ale unui coparticipant vor folosi şi celorlalţi.
Dacă însă natura raportului juridic substanţial dintre coparticipanţi nu
ar justifica extinderea efectelor actelor utile ale unora asupra celorlalţi şi nici
nu ar exista vreo dispoziţie legală specială în acest sens, se va aplica
principiul independenţei procesuale.1
Vom mai lua un exemplu, preluat (dar şi adaptat) din practica
judiciară: Să presupunem că reclamantul solicită ieşirea din indiviziunea
succesorală, chemând în judecată nu numai pe celălalt moştenitor, ci şi pe un
terţ detentor al unuia dintre bunurile succesorale. Prima instanţă admite
cererea, incluzând în lotul reclamantului şi bunul deţinut de terţ. împotriva
sentinţei declară apel numai terţul, susţinând că bunul respectiv nu face
parte din masa succesorală, ci este proprietatea lui. Dacă apelul este găsit
întemeiat, instanţa de apel nu va putea face altceva decât să scoată bunul
din masa partajabilă, fără a mai modifica loturile şi, cu atât mai mult, fără a
1 Aşadar, în cazul în care obligaţia debitorilor chemaţi în judecată este
conjunctă (divizibilă), nu se mai justifică extinderea efectelor admiterii căli de
atac exercitată de unul dintre codebitori şi la ceilalţi codebitori ce au avut
calitatea de pârâţi. Pentru o soluţie greşită, a se vedea: C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 209/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 297.
Părţile **,
putea să respingă cererea de partaj, deoarece o asemenea soluţie ar
echivala cu extinderea efectelor admiterii apelului asupra pârâtului care nu a
exercitat calea de atac (se observă că, în exemplul dat, cei doi pârâţi nu au
interese comune, ci, dimpotrivă, au interese contrarii; aceasta deoarece
litigiul prezintă două aspecte şi anume, în prealabil, revendicarea bunului
deţinut de terţ, revendicare ce profită ambilor moştenitori, chiar dacă unul
dintre ei are în proces poziţia procesuală de pârât, ca şi terţul, iar apoi ieşirea
din indiviziune). Ar urma ca reclamantul să îl acţioneze în judecată pe celălalt
copărtaş, pe temeiul art. 787 alin. (1) C. civ., solicitând despăgubiri pentru
evicţiune, calculate potrivit art. 788 C. civ. Coparticiparea procesuală mai
produce şi alte efecte. Astfel:
- atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur
mandatar, caz în care se va comunica o singură copie de pe cererea de
chemare în judecată [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.] sau de pe întâmpinare
[art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], după cum coparticipanţii sunt pârâţi sau
reclamanţi;
- dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori
nu au îndeplinit un act de procedură în termen, ei vor fi totuşi citaţi în
continuare [art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. civ.];
- actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva
coparticipanţilor cu aceleaşi interese sunt supuse unei singure taxe judiciare
de timbru;
- coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată, dacă este cazul,
în funcţie de interesul fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în
mod egal, fie proporţional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).
Mai trebuie subliniat că, potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. civ., în
procesele în care, în condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi,
preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de
necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune
reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a
actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul
acestuia. Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi
mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art, 68 şi art.
1141 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă
de către reclamanţi, în condiţiile prevăzute la alin. (2), iar de către pârâţi,
odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg
asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile
dispoziţiile alin. (4), iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un
curator special.
§3. Participarea terţilor la judecată 3.1. Precizări introductive
în prealabil, trebuie precizat că noţiunea de terţi desemnează, pe de o
parte, persoanele complet străine de proces (penitus extranei), iar, pe de altă
parte, persoanele care sunt introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi
care, din acel moment, devin şi ele părţi, fiind însă denumite, în continuare,
terţi (uneori terţi

intervenienţi sau chiar intervenienţi), spre a fi deosebite de părţile
iniţiale (reclamantul şi pârâtul). Această din urmă accepţiune o avem în
vedere atunci când vorbim de participarea terţilor la judecată.
în cele mai multe situaţii, cadrul procesual, sub aspectul părţilor între
care se stabilesc raporturile juridice procesuale, este fixat de către
reclamant, prin indicarea în cererea de chemare în judecată a persoanei
împotriva căreia îşi formulează pretenţia sa. Discutându-se numai asupra
drepturilor şi obligaţiilor părţilor din proces, respectiv asupra situaţiei juridice
dintre acestea, este firesc ca hotărârea ce se va pronunţa să îşi producă
efectele faţă de persoanele ce s-au judecat, nu însă şi faţă de persoanele
străine de proces.
Spre deosebire de hotărârile penale, care sunt opozabile erga omnes,
hotărârile civile, cu foarte rare excepţii (de exemplu, în materie de stare
civilă), nu pot fi opuse terţilor - res inter alios iudicata alteri neque nocere,
neque prodesse potest. Astfel: titularul dreptului de proprietate, care a
obţinut o hotărâre ce obligă pe pârât la predarea bunului, nu va putea să
execute acea hotărâre în cazul în care bunul respectiv este deţinut de o terţă
persoană, ci va trebui să declanşeze un nou litigiu, chemându-1 în judecată
pe terţul detentor, spre a obţine o hotărâre prin care şi acesta din urmă să fie
obligat a-i recunoaşte dreptul de proprietate; hotărârea de partaj nu poate fi
opusă unui terţ posesor, care nu a fost atras în nici un fel la judecata
finalizată cu pronunţarea acesteia, ci copărtaşul în al cărui lot a fost inclus
bunul aflat la terţ va trebui să introducă împotriva acestuia o cerere în
revendicare; în cazul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de
debitori, fără ca obligaţia să fie solidară ori indivizibilă, debitorii care nu au
participat la judecată nu se vor putea prevala de hotărârea obţinută de unul
dintre debitori împotriva creditorului, după cum acesta din urmă nu va putea
opune celorlalţi debitori hotărârea pe care a obţinut-o numai împotriva unui
debitor etc.
Pentru ca hotărârea civilă să îşi producă efectele şi faţă de alte
persoane, este necesară introducerea acestora în proces.
Necesitatea atragerii unui terţ la judecată poate să decurgă din folosul
practic pe care I-ar realiza una din părţile iniţiale (reclamantul sau pârâtul),
care urmăreşte să i se recunoască ori să i se stabilească anumite drepturi şi
faţă de terţul respectiv.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate să
aparţină şi terţului, fie pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a
apăra pe una din părţile în litigiu, cu care se găseşte în raporturi speciale şi
care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită de parte pentru a
formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul că, uneori,
interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de
pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte. Spre exemplu: într-un
litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil, creditorul ipotecar al
pârâtului are interesul de a interveni la judecată, pentru a dovedi că imobilul
este proprietatea pârâtului, având în vedere că, în cazul în care reclamantul
ar câştiga, urmează a se aplica principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis; creditorii chirografari pot interveni într-un litigiu în care debitorul
lor este parte, fie pentru a împiedica o fraudare a intereselor lor, evitând
astfel un proces ulterior în care ar
Părţile 59
trebui să invoce dispoziţiile art. 975 C. civ., fie pentru a-i ajuta pe
debitorul lor să câştige, în considerarea împrejurării că orice fluctuaţii ale
patrimoniului debitorului (mărirea sau diminuarea activului patrimonial)
influenţează posibilitatea creditorilor chirografari de a-şi satisface creanţele,
art. 1718 C. civ. nerecunoscându-le decât un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, luat în universalitatea sa (de altfel, pentru situaţia
când debitorul ar fi reclamant, iar pricina nu ar avea caracter personal,
creditorii chirografari ar fi putut şi ei să declanşeze procesul civil, în temeiul
art. 974 C. civ.; afortiori, ei pot să intervină în litigiul pornit de debitorul lor,
respectiv în litigiul pornit împotriva debitorului lor); cel ce are obligaţia de a
garanta pe una dintre părţile din proces nu este obligat să aştepte ca aceasta
să formuleze o cerere prin care să-şi valorifice obligaţia de garanţie pe cale
incidentală sau principală, ci poate să se alăture părţii respective, sprijinindu-
i pretenţiile sau apărările, cu scopul de a triumfa împreună, astfel încât
garantatul să nu se mai îndrepte împotriva garantului etc.
Trebuie subliniat că, în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, terţii
sunt practic obligaţi să intervină într-un proces în curs de judecată, sub
sancţiunea de a nu îşi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele
lor. Spre exemplu: din dispoziţiile înscrise în art. 785 C. civ., se desprinde
concluzia că, în cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt
obligaţi să intervină în procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca
împărţeala pe calea prevăzută de art. 975 C. civ., chiar dacă aceasta a fost
făcută cu fraudarea drepturilor lor; la urmărirea silită imobiliară, cei care au
un drept de privilegiu sau ipotecă asupra imobilului ce formează obiectul
executării silite sunt obligaţi să intervină, întrucât actul de adjudecare
prezintă un efect purgic etc.
Participarea terţilor la judecată prezintă avantaje incontestabile: Ea
permite reunirea într-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de
pretenţia supusă judecăţii, instanţa urmând a se pronunţa nu numai asupra
raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât, ci şi asupra
raporturilor juridice dintre terţii intervenienţi şi părţile iniţiale,
preîntâmpinându-se, astfel, posibilitatea apariţiei unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii, realizându-se totodată o economie de timp şi chiar de
cheltuieli.
Introducerea unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare
are însă şi unele inconveniente, deoarece poate întârzia soluţionarea cererii
principale sau poate ridica anumite probleme în ceea ce priveşte
competenţa. De asemenea, terţul este obligat să ia procedura în faza în care
se găseşte în momentul introducerii sale în proces, fiindu-i deci opozabile
actele de procedură anterioare intervenţiei, cu toate că acestea nu au fost
îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce poate afecta în oarecare măsură
drepturile sale, mai ales atunci când atragerea terţului la judecată nu se
datorează iniţiativei lui (caz în care el însuşi şi-ar asuma riscul opozabilităţii
actelor de procedură deja efectuate), ci a reclamantului sau a pârâtului.
Codul de procedură civilă reglementează intervenţia voluntară (art. 49-
56), precum şi trei forme de intervenţie forţată, anume, chemarea în
judecată a altor persoane (art. 57-59), chemarea în garanţie (art. 60-63) şi
arătarea titularului dreptului (art. 64-66).
Părţile 61
Trebuie subliniat că atragerea unui terţ la judecată din iniţiativa
reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în
cazurile expres prevăzute de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale care
stabilesc dreptul terţelor persoane de a interveni într-un proces în curs de
desfăşurare ori de câte ori au interes, legea nu prevede în mod general
introducerea în procesul civil, pe calea intervenţiei forţate, a oricărei
persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă şi care
nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu poate fi
introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să intervină
voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie propriile
interese, în timp ce inter-venientul forţat este chemat fie să recunoască
dreptul unei părţi din proces, fie să se constate că nu are nici un drept asupra
părţii care l-a introdus în proces. Pot fi întâlnite şi alte situaţii, în afara celor
vizate de art. 57-66 C. proc. civ., în care ar exista interesul ca un terţ să fie
introdus în proces la cererea uneia dintre părţi, însă, în lipsa unui text de lege
expres, o eventuală cerere în acest sens ar urma să fie respinsă ca
inadmisibilă.
Subliniem că participarea terţilor la judecată nu trebuie confundată cu
instituţia conexării pricinilor (art. 164-165 C. proc. civ.) şi nici cu
coparticiparea procesuală subiectivă. Oricare dintre formele participării
terţilor la judecată implică existenţa unui singur proces în curs de
desfăşurare, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale (de intervenţie
voluntară sau forţată), nefiind vorba de mai multe cereri conexate şi nici de o
singură cerere de chemare în judecată în care figurează, eventual după
întregirea sau modificarea acesteia, mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi.
3.2. Intervenţia voluntară
3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
După cum rezultă din însăşi denumirea ei, intervenţia voluntară este
acea formă de participare a terţelor persoane la judecată ce constă în
introducerea unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de
judecată, putând fi definită ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces
pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra
dreptul unei părţi din acel proces.
Deci, intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii, şi anume:
- existenţa unui proces civil în curs de judecată;
- introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară este de
neconceput dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu
pendente. Intervenţia voluntară ar fi inadmisibilă atunci când, înainte de
formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din
urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţie (desistarea
reclamantului, achiesarea pârâtului la toate pretenţiile reclamantului,
încheierea unei tranzacţii judiciare) ori a intervenit perimarea.
Cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată de orice terţ care
ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să se pronunţe
într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu
obiectul acelei pricini, nu însă şi de o
persoană ce a dobândit deja calitatea de parte în acel proces. însă, cei

care sunt consideraţi a fi reprezentaţi în proces (de exemplu, creditorii
chirografari ai părţilor) pot interveni, deoarece, în realitate ei nu sunt părţi, ci
numai hotărârea care se va pronunţa le va fi opozabilă.
Există totuşi anumite situaţii în care s-ar putea discuta dacă ar fi
admisibilă intervenţia voluntară formulată de o persoană ce este ori a fost
parte în procesul respectiv. Astfel: dacă se revendică un bun şi pârâtul
cheamă în garanţie persoana ce i-a vândut bunul respectiv, iar aceasta din
urmă doreşte să obţină pentru sine bunul ce formează obiectul litigiului,
invocând rezoluţiunea sau nulitatea contractului pe care l-a încheiat cu
pârâtul, trebuie să i se recunoască dreptul de a introduce o cerere de
intervenţie voluntară principală, având în vedere că între reclamant şi terţul
chemat în garanţie de către pârât nu se stabilesc raporturi procesuale directe
(dacă nu se admite această soluţie, atunci ar trebui să se accepte că terţul
chemat în garanţie poate formula o cerere «convenţională nu numai
împotriva părţii ce l-a chemat în garanţie şi care are poziţia procesuală de
reclamant în cererea de chemare în garanţie, ci şi împotriva adversarului
acesteia din cererea de chemare în judecată); în ipoteza în care reclamantul
îşi formulează pretenţia împotriva mai multor pârâţi, însă, până a se intra în
dezbaterea fondului, renunţă la judecată faţă de unul dintre pârâţi, acesta va
putea să intervină voluntar, deoarece, în momentul introducerii cererii de
intervenţie, nu mai are calitatea de parte în procesul respectiv independent
de voinţa lui.
în schimb, dacă procesul continuă fără una dintre părţi datorită
atitudinii acesteia (de exemplu, unul din pârâţi a achiesat la pretenţiile
reclamantului, o parte a achiesat la hotărâre sau nu a exercitat şi ea calea de
atac în termenul prevăzut de lege etc), intervenţia voluntară a persoanei
respective este inadmisibilă, soluţia contrară echivalând cu o revocare a unui
act unilateral sau, după caz, cu o revenire unilaterală asupra unei convenţii
sinalagmatice (cum ar fi: tranzacţia judiciară încheiată numai de unele părţi,
evident fără încălcarea intereselor celorlalte părţi) ori cu o eludare a
anumitor dispoziţii legale imperative (cum ar fi: cele referitoare la termenul
în care poate fi exercitat apelul).
Reprezentantul legal sau convenţional al unei părţi, neacţionând în
nume propriu şi deci fiind un terţ faţă de pretenţia supusă judecăţii, poate să
formuleze o cerere de intervenţie voluntară (în nume propriu).
Articolul 49 C. proc. civ., după ce prevede, în primul alineat, că „oricine
are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”,
dispune, în alin. (2), că „intervenţia este în interes propriu când cel care
intervine invocă un drept al său”, iar, în alineatul ultim, că intervenţia „este
în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.
Rezultă că intervenţia voluntară poate fi de două feluri, după cum
terţul invocă un drept propriu (intervenţie voluntară principală) sau apără
drepturile uneia dintre părţi (intervenţie voluntară accesorie).
Mai rezultă, din art. 49 alin. (1) C. proc. civ., că terţul trebuie să
justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei,
interesul fiind o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru exercitarea oricărei
forme concrete de manifestare a

acţiunii civile, deci şi a intervenţiei voluntare, fie principală, fie
accesorie. Aşadar, denumirile de „intervenţie în interes propriu” şi
„intervenţie în interesul uneia din părţi” nu sunt exacte, întrucât, ceea ce
distinge cele două feluri de intervenţie voluntară nu este interesul, care
aparţine terţului intervenient în toate situaţiile, ci, aşa cum se desprinde din
chiar art. 49 C. proc. civ., dreptul invocat, care aparţine terţului în cazul
intervenţiei voluntare principale (cel puţin, aşa pretinde acesta), respectiv
părţii în favoarea căreia s-a intervenit în cazul intervenţiei voluntare
accesorii.
Trebuie însă subliniat că numai terminologia folosită în actuala
reglementare pentru cele două feluri de intervenţie voluntară este improprie,
deoarece, din ansamblul reglementării, nu se desprinde însă concluzia că
interesul nu ar aparţine celui care intervine în apărarea unei părţi.
3.2.2. Intervenţia voluntară principală
Cererea prin care un terţ solicită introducerea sa într-un proces în curs
de judecată, pentru a i se recunoaşte sau stabili un drept propriu, se numeşte
intervenţie voluntară principală.
Ca natură juridică, intervenţia voluntară principală este o veritabilă
chemare în judecată, îndreptată împotriva părţilor iniţiale, deci atât a
reclamantului, cât şi a pârâtului. Terţul intervenient poate să îşi formuleze
pretenţia pe cale principală, declanşând un proces distinct, în care el ar
figura ca reclamant, iar părţile din celălalt proces ar fi pârâte. Dacă însă
terţul preferă să invoce pretinsul său drept în litigiul pendente, cererea sa
dobândeşte caracter incidental, devenind o cerere care se grefează pe
cererea principală, dar care poate fi soluţionată şi independent de aceasta.
Intervenţia voluntară principală constituie un incident procedural ce
determină lărgirea cadrului procesual, de regulă din punctul de vedere al
părţilor, însă, uneori, şi sub aspectul obiectului litigiului.
Intervenţia voluntară principală presupune invocarea de către un terţ a
unui drept propriu, fără însă a fi necesar să existe identitate între dreptul
pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în
judecată.2 Totuşi, între cele două drepturi subiective trebuie să existe o
legătură suficientă, care să justifice rezolvarea împreună a celor două cereri.
Dacă între pretenţia terţului şi pretenţia supusă judecăţii de către
1 Sub acest aspect, este de remarcat că dispoziţiile
corespunzătoare din reglementarea ante
rioară anului 1948 aveau o redactare superioară. Astfel, vechiul art. 247
alin. (2) C. proc. civ.
prevedea că „intervenţia se va putea face fie pentru recunoaşterea
drepturilor intervenientului,
fie pentru apărarea drepturilor uneia din prigonitoarele părţi”.
Menţionăm că noul Cod francez
de procedură civilă, după ce precizează că intervenţia voluntară poate fi
principală sau acce
sorie (art. 328), dispune că intervenţia este principală atunci când se
formulează o pretenţie în
profitul intervenientului [art. 329 alin. (1)] şi este accesorie în cazul în
care sprijină pretenţiile
unei părţi, aceasta din urmă fiind admisibilă dacă autorul ei are
interesul, pentru a-şi conserva
drepturile sale, să susţină partea respectivă [art. 330 alin. (1) şi alin.
(2)].
2 Spre exemplu, s-a decis că într-un litigiu având ca obiect
revendicarea unui imobil, chiriaşul
acelui imobil poate formula cerere de intervenţie voluntară principală -
Trib. Bucureşti, secţia a
Dl-a civilă, decizia nr. 3326/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1998, p. 206.
63
Părţile
reclamant (sau de către pârât, în cazul în care s-a formulat o cerere
reconvenţională) nu există o conexiune, atunci intervenţia voluntară
principală este inadmisibilă, deoarece nu ar face altceva decât să întârzie
soluţionarea cererii de chemare în judecată. într-un asemenea caz,
neexistând nici un risc să se ajungă la pronunţarea a două hotărâri
contradictorii, terţul va trebui să declanşeze un proces separat.
Cât priveşte sfera de aplicare a intervenţiei voluntare principale, se
observă că legea nu limitează formularea cererii la anumite materii. Ar
rezulta că, în regulă generală, intervenţia voluntară principală este admisibilă
în orice proces civil. Cu toate acestea, se consideră inadmisibilă cererea de
intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi:
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei,1 tăgăduirea paternităţii, punerea sub
interdicţie sau ridicarea interdicţiei etc. Această soluţie se sprijină nu atât pe
argumentul că terţul nu ar putea să invoce acelaşi drept ca şi reclamantul,
deoarece am văzut că nu este necesar să existe identitate de obiect între
cele două cereri, cât mai ales pe faptul că, pe de o parte, dat fiind caracterul
strict personal, în litigiile respective trebuie să participe numai anumite
persoane, iar, pe de altă parte, nu ar exista o legătură suficientă, care să
justifice întârzierea soluţionării pricinii cu caracter strict personal, între
pretenţia formulată de terţ şi cea din cererea introductivă de instanţă.
Precizăm însă că, atunci când în litigiul declanşat printr-o cerere cu
caracter strict personal părţile formulează şi cereri accesorii sau incidentale
care nu au un astfel de caracter, intervenţia voluntară principală devine
admisibilă dacă vizează pretenţiile formulate în cererile accesorii sau
incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de divorţ se solicită şi
partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terţă persoană ar putea
să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus
împărţelii.
Se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de drepturi şi
conflictele de interese) nu este admisibilă intervenţia voluntară principală,
întrucât o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând
dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte
în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o
asemenea soluţie. Considerăm însă că soluţia urmează a fi nuanţată, în
sensul că ea priveşte numai litigiile individuale de muncă. Pentru litigiile
colective de muncă, în cazul în care unitatea cere nu numai declararea grevei
ca nelegală, ci şi despăgubiri, o terţă persoană poate să solicite şi ea
despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectivă.
Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de muncă se face conform
Codului de procedură civilă, în măsura în care legea nu dispune altfel, ceea
ce nu este cazul în legătură cu problema care ne preocupă, iar argumentul ce
justifică inadmisibilitatea intervenţiei principale în litigiile individuale de
muncă nu ar mai putea fi folosit. Chiar şi în
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1890/1992, în Dreptul, nr. 8/1993, p. 70.
V.M. Ciobanu, Notă critică Ia sentinţa civilă nr. 6583/1987 a Judecătoriei
Braşov, în R.R.D., nr. 12/1988, p. 65; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
279/1988, în Dreptul, nr. 8/1990, p.57.
Părţile
65
litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau

încetarea contractului colectiv de muncă pot exista situaţii când ar fi
admisibilă o intervenţie voluntară principală, de exemplu, cererea formulată
de salariaţii care nu sunt membri ai sindicatului ce este parte în proces,
desigur prin reprezentanţi aleşi de către aceştia. Apreciem că art. 239 C.
muncii, potrivit căruia, prevederile contractului colectiv de muncă produc
efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării sau de
afilierea lor la o organizaţie sindicală nu constituie un argument suficient
pentru a justifica în toate cazurile extinderea efectelor hotărârii judecătoreşti
şi în privinţa salariaţilor ce nu pot fi consideraţi că au fost reprezentaţi de
sindicat în procesul respectiv.1
Pornindu-se de la o situaţie particulară ivită în practica instanţei
supreme, s-a arătat că „intervenţia în nume propriu” ar fi admisibilă şi în
instanţa de strămutare, ca de altfel şi „intervenţia în interesul uneia din
părţi” - T. Pop, Opinii în legătură cu unele aspecte jurispru-denţiale actuale în
domeniul dreptului procesual, în Dreptul, nr. 12/1994, p. 19-20. în speţa ce a
prilejuit formularea acestui punct de vedere, s-a solicitat strămutarea
judecării unui recurs, dar, fiind de rea-credinţă, partea a indicat în cererea de
strămutare o altă persoană decât aceea care îi era adversar în litigiul de
fond. Aceasta din urmă, aflând de cererea de strămutare, a introdus o cerere
de intervenţie voluntară principală, încuviinţată în principiu de instanţa
supremă, care apoi a respins ca neîntemeiată cererea de strămutare (C.S.J.,
secţia comercială, încheierea nr. 326/21.06.1994, citată de T. Pop, loc. cit., în
Dreptul, nr. 12/1994, p. 19-20; nici nu mai discutăm despre efectele juridice
ale unei hotărârii de strămutare a unei pricini în care figurează alte persoane
decât adevăratele părţi, deci a unei pricini ce nu există). Este însă discutabilă
calificarea cererii respective ca fiind o intervenţie voluntară principală.
Strămutarea constituie un incident procedural în legătură cu judecarea unei
pricini, care nu pune în discuţie pretenţia dedusă judecăţii şi care, deşi este
de competenţa unei alte instanţe, nu duce la un proces distinct, astfel încât
părţi în instanţa de strămutare trebuie să fie părţile din pricina a cărei
strămutare se solicită. Aşadar, cererea formulată în speţă nu era altceva
decât o simplă cerere prin care cel interesat menţiona adevăratele părţi din
proces, învederând instanţei de strămutare reaua-credinţă a părţii ce a
solicitat strămutarea. în urma unei asemenea cereri, preşedintele instanţei
va cere dosarul pricinii [art. 40 alin. (2) teza I C. proc. civ.] şi va dispune
citarea adevăratelor părţi pentru rezolvarea cererii de strămutare. în plus,
intervenţia voluntară principală presupune invocarea unui drept subiectiv
civil, însă, în instanţa de strămutare nu se discută niciodată fondul. Soluţia pe
care nu o împărtăşim duce la un cerc vicios, deoarece ar trebui să se admită
că pe calea intervenţiei voluntare principale s-ar putea invoca nu numai un
drept subiectiv civil, ci şi un drept procedural, dar drepturile procedurale (cu
excepţia dreptului de a sesiza instanţa) nu pot fi exercitate decât de părţile
din proces [este evident că art. 49 alin. (2) C. proc. civ. nu are în vedere
dreptul de a sesiza instanţa, întrucât acest drept este recunoscut de lege
oricărei persoane; în caz contrar, intervenţia voluntară principală ar fi la
îndemâna oricărei persoane ce ar justifica interesul de a participa la judecată
şi ar include şi situaţia când terţul ar interveni pentru a apăra pe una din
părţi, cu toate că legea stabileşte un regim juridic diferit pentru cele două
feluri de intervenţie voluntară], iar terţul intervenient devine parte în proces
numai după încuviinţarea în principiu a cererii sale. în consecinţă, intervenţia
voluntară principală este inadmisibilă dacă se face cu ocazia şi în vederea
rezolvării unor incidente procedurale, precum: strămutarea; recuzarea
tuturor judecătorilor de la o instanţă sau când, datorită recuzării, nu se poate
alcătui completul de judecată; cererea de perimare; un conflict de
competenţă etc.
în cazul unui litigiu arbitrai, intervenţia voluntară principală este

admisibilă numai dacă terţul a fost şi el parte în convenţia arbitrală sau dacă,
ulterior declanşării litigiului arbitrai, se încheie un compromis între terţ şi
părţile iniţiale, aceeaşi fiind soluţia pentru orice formă de participare a terţilor
la judecată.
în literatura de specialitate mai veche s-a arătat că intervenţia
voluntară ar fi admisibilă în materie posesorie. în ce ne priveşte, avem unele
rezerve faţă de această opinie, deoarece prin cererile posesorii se urmăreşte
apărarea unei situaţii de fapt, de care legea leagă o serie de consecinţe
juridice, aşa încât litigiile posesorii nu pun în discuţie drepturi subiective
civile. Dacă un terţ ar interveni, invocând drepturi proprii în legătură cu bunul
ce formează obiectul cererii posesorii, ar însemna să se transforme procesul
posesoriu într-un proces cu caracter petitoriu, împotriva voinţei părţilor
iniţiale, care au înţeles să se judece în posesoriu. Eventual, intervenţia
voluntară principală ar putea fi considerată admisibilă numai în cazul în care
terţul ar pretinde pentru sine posesia bunului respectiv, însă această soluţie
implică o interpretare mai largă a art. 49 alin. (2) C. proc. civ., textul de lege
vorbind de invocarea unui drept, iar nu de invocarea unei situaţii juridice sau
de formularea unei pretenţii.
Relativ recent, s-a susţinut că în materia contenciosului administrativ
obiectiv (expresia de „contencios administrativ obiectiv” este folosită de unii
autori pentru a desemna acel contencios administrativ care îşi are izvorul
normativ în prevederile înscrise în art. 122 alin. (5) din Constituţie şi în Legea
nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, deci atunci când prefectul
exercită atribuţiile de tutelă administrativă, prin atacarea actelor autorităţilor
administraţiei publice locale în faţa instanţei de contencios administrativ),
dintre posibilele consecinţe procedurale ale formulării unei intervenţii
voluntare principale, ar putea fi admisă numai întreruperea prescripţiei
dreptului la acţiune.1 în ce ne priveşte, apreciem că este discutabilă teza
inadmi-sibilităţii de plano a intervenţiei voluntare principale în litigiile de
contencios administrativ obiectiv, argumentele aduse în sprijinul acesteia
nefiind la adăpost de orice critică. Se consideră că existenţa unei cereri
principale ce are ca finalitate apărarea interesului general ar fi ireconciliabilă
cu intervenţia unei terţe persoane care urmăreşte realizarea unui interes
individual. însă, încălcarea unui interes general nu exclude şi încălcarea, prin
acelaşi act sau fapt, a unui interes individual. Se mai precizează că, prin
intervenţia voluntară principală, terţul îşi îndreaptă pretenţia împotriva
ambelor părţi iniţiale, pe când, în ipoteza analizată, terţul nu justifică nici un
interes de a-şi formula cererea şi împotriva prefectului. Se pierde însă din
vedere faptul că art. 49 alin. (2) C. proc. civ. se referă la invocarea unui drept
al terţului, iar numai în literatura de specialitate se vorbeşte despre situaţia
de drept comun când terţul opune pretinsul său drept ambelor părţi.
E. Popa, Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în cazul
contenciosului administrativ, în Dreptul, nr. 1/1995, p. 70-71. Subliniem că, în
raport cu soluţia spre care înclină acest autor, surprinde reţinerea efectului
întreruptiv de prescripţie, întrucât cererea de intervenţie voluntară ar urma
să fie respinsă ca inadmisibilă, iar, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958, prescripţia nu este întreruptă în cazul respingerii cererii.
6.

Potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie voluntară
principală trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în
judecată. Textul menţionat trimite deci la dispoziţiile art. 112 C. proc. civ.,
care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea,
fiind vorba de o cerere incidentală, conţinutul acesteia trebuie să se refere şi
la cererea principală.
Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., intervenţia voluntară principală se
poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.
Raţiunea fixării acestui termen constă, în primul rând, în faptul că terţul ar
putea să afle relativ târziu despre existenţa litigiului în care ar avea interesul
să intervină, cu atât mai mult cu cât declanşarea unui proces civil nu este
supusă unor formalităţi de publicitate, în scopul înştiinţării oricărei persoane
interesate, cu excepţia unor cazuri limitativ prevăzute de lege. însă, având în
vedere că terţul deduce judecăţii o pretenţie proprie, pentru a nu se răpi
părţilor un grad de jurisdicţie, intervenţia voluntară principală trebuie făcută
înaintea primei instanţe, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 50 alin. (3) C.
proc. civ., la care ne vom referi ceva mai jos. Ţinând seama de necesitatea ca
rezolvarea cererii incidentale să nu întârzie soluţionarea cererii principale,
legiuitorul a stabilit că închiderea dezbaterilor reprezintă momentul limită
până la care interve-nientul principal îşi poate depune cererea. în lipsa unei
precizări anume în cuprinsul art. 50 alin. (2) C. proc. civ., acest moment se
determină conform art. 150 C. proc. civ., fiind deci vorba de declaraţia pe
care o face în acest sens preşedintele, după concluziile pe fond ale părţilor,
dacă instanţa de judecată consideră că este lămurită şi urmează a se retrage
în vederea deliberării.
Aşadar, într-un proces de partaj, cererea de intervenţie voluntară
principală poate fi introdusă şi după pronunţarea încheierii de admitere în
principiu, până la închiderea dezbaterilor ce preced hotărârea finală de
partaj. Menţionăm totuşi că, relativ recent, instanţa supremă a decis că în
cazul în care cererea de intervenţie voluntară principală se referă la
probleme asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu,
terţul nu mai poate interveni după închiderea dezbaterilor privind admiterea
în principiu a cererii de partaj, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai
pe cale principală.1 Aparent, soluţia s-ar justifica pe caracterul interlocutoriu
al încheierii de admitere în principiu, însă, se observă că, dacă ar primi
cererea de intervenţie voluntară principală, instanţa nu ar fi pusă în situaţia
de a reveni asupra unei măsuri luate în legătură cu raporturile juridice dintre
părţile iniţiale pentru a dispune o altă măsură cu privire la aceleaşi raporturi
juridice, deoarece, la încuviinţarea primei măsuri nu puteau fi avute în vedere
şi pretenţiile terţului, pe când cea din urmă măsură vizează nu numai
raporturile juridice dintre părţile iniţiale, ci şi cele dintre acestea şi terţul
intervenient. în plus, dispoziţiile care reglementează partajul judiciar nu se
referă şi la intervenţia voluntară, aşa încât, aplicând regula conform căreia
normele speciale se completează cu dreptul comun, înseamnă că termenul în
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1212/1991, în Dreptul, nr. 1/1992, p.
103, decizie prin care instanţa supremă, în mod nejustificat, a revenit asupra
practicii sale anterioare (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967, în
CD. 1967, p. 283).
67
Părţile
care se poate formula intervenţia voluntară principală într-un proces de
partaj se stabileşte tot potrivit art. 50 C. proc. civ., text care nu face vreo
distincţie în funcţie de natura litigiului şi care vorbeşte generic de închiderea
dezbaterilor, iar nu de închiderea dezbaterilor asupra unei probleme ce
urmează a fi soluţionată printr-o încheiere premergătoare hotărârii de fond.
Cererea de intervenţie voluntară principală trebuie depusă cel mai
târziu până la închiderea dezbaterilor de fond, chiar şi atunci când instanţa a
amânat pronunţarea hotărârii.
Pentru situaţia în care cauza se repune pe rol, se ridică problema de a
şti dacă ar mai putea fi formulată o intervenţie voluntară principală, având în
vedere că, prin ipoteză, vor mai avea loc dezbateri cu privire la împrejurările
ce au determinat repunerea pricinii pe rol. Considerăm că un răspuns global
nu poate fi dat, ci, de la speţă la speţă, instanţa va încuviinţa sau nu în
principiu cererea terţului, după cum aceasta ar întârzia sau nu soluţionarea
cererii de chemare în judecată.
Articolul 50 alin. (3) C. proc. civ. permite introducerea cererii de
intervenţie voluntară principală şi în instanţa de apel, însă numai cu învoirea
părţilor. în legătură cu această învoire a părţilor, subliniem că, dacă la
judecata în primă instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele
au fost atrase la judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din
urmă, însă terţul intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o
va obţine şi faţă de părţile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă şi
irevocabilă.
Legea nu prevede şi momentul până la care terţul poate să intervină în
instanţa de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod corespunzător,
dispoziţia legală de la judecata în primă instanţă, momentul fiind deci acela
al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanţei de apel.
Intervenţia voluntară principală este însă inadmisibilă în recurs,
deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu
antrenează o judecare a fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe de
altă parte, art. 50 alin. (3) C. proc. civ., ca orice normă specială, este de
strictă interpretare şi aplicare. Un argument în sprijinul acestei soluţii poate fi
desprins şi din art. 51 C. proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să permită formularea cererii de intervenţie voluntară principală
şi în recurs, textul nu ar fi vorbit numai de intervenţia voluntară accesorie.
Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale incidentală nici în cazul
în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se
pronunţă fără drept de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul
într-un apel, deşi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situaţia
respectivă.
Cât priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare principale în cadrul
rejudecării fondului după casare, se disting următoarele situaţii: dacă s-a
casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a fost recurată o
hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului; în cazul casării
cu trimitere la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea recurată sau la
instanţa de apel competentă, cererea interve-nientului voluntar principal
poate fi primită numai cu acordul părţilor, soluţia justifi-cându-se prin aceea
că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o
68
Părţile
69
judecată în apel, fiind deci guvernată de dispoziţiile legale din materia

apelului; în cazul în care casarea cu trimitere s-a făcut pentru necompetenţa
atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe, rejudecarea fondului după
casare echivalează cu o judecată în primă instanţă, aşa încât cererea de
intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la închiderea
dezbaterilor; această din urmă soluţie îşi găseşte aplicare şi atunci când s-a
casat cu trimitere într-o pricină în care, potrivit legii, hotărârea primei
instanţe nu este supusă apelului.
în cazul contestaţiei în anulare, intervenţia voluntară principală devine
admisibilă dacă se rejudecă fondul ca urmare a admiterii căii extraordinare
de atac de retractare şi numai atunci când: contestaţia în anulare de drept
comun a fost exercitată, în condiţiile stabilite de art. 317 alin. final C. proc.
civ., împotriva unei sentinţe nesupuse apelului sau împotriva unei hotărâri
pronunţate în apel, însă, în această din urmă situaţie cererea intervenientului
principal poate fi primită numai cu acordul părţilor; contestaţia în anulare
specială a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie în
ultimă instanţă.
Referitor la cealaltă cale extraordinară de atac de retractare, problema
admisibilităţii cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai
dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de
revizuire (este însă posibil să nu existe o rejudecare a fondului deşi cererea
de revizuire s-a admis, spre exemplu, în cazul motivului prevăzut de art. 322
pct. 7 C. proc. civ. - contrarietatea de hotărâri; într-o asemenea situaţie,
terţul are deschisă numai calea unei cereri principale). în cazul în care s-a
atacat o hotărâre de primă instanţă (rămasă definitivă prin neape-lare), iar
cererea de revizuire a fost încuviinţată în principiu, terţul îşi poate formula
pretenţiile până la închiderea dezbaterilor. Dacă s-a admis în principiu
cererea de revizuire a unei hotărâri pronunţate în apel, cererea terţului poate
fi primită pentru a fi judecată numai dacă părţile convin în acest sens. în
situaţia când s-a cerut revizuirea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de
recurs, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă.
în cazul în care un terţ formulează o cerere de intervenţie voluntară
principală, prima problemă pe care o are de rezolvat instanţa de judecată
este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviinţată în principiu,
în alte cuvinte, dacă pretenţia terţului este susceptibilă de a fi soluţionată în
litigiul pendente. Pentru a se preîntâmpina surprinderea părţilor între care s-a
legat iniţial raportul juridic procesual, precum şi pentru a se asigura dreptul
de apărare al acestora şi contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) C. proc. civ.
prevede că instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii
de intervenţie numai după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. înainte
de a decide cu privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, instanţa de judecată va trebui să verifice următoarele
aspecte: dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu; dacă
există o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie,
care să justifice soluţionarea împreună a celor două cereri; dacă terţul a
formulat cererea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, pentru ipoteza
când terţul îşi formulează pretenţia în instanţa de apel, instanţa va trebui să
verifice dacă părţile cu privire la care se judecă
apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu

natura litigiului dintre părţile iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară
principală.
Asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei voluntare principale,
instanţa de judecată se va pronunţa printr-o încheiere, prin care va încuviinţa
în principiu cererea terţului sau, după caz, o va respinge ca inadmisibilă.
Această încheiere, potrivit art. 52 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi atacată
decât odată cu fondul. Aplicând principiul accesorium sequitur principale,
rezultă că încheierea cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de
intervenţie voluntară principală este supusă acelei căi de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii de fond, desigur numai după pronunţarea
acesteia din urmă. întrucât art. 52 alin. (2) C. proc. civ. nu face nici o
deosebire, se desprinde concluzia că încheierea în discuţie poate fi atacată
atât în cazul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, cât şi atunci
când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferă numai persoana ce ar
avea interesul să atace încheierea, aceasta fiind, pentru prima situaţie,
oricare dintre părţile iniţiale, iar, pentru cea de a doua situaţie, terţul care a
formulat cererea. Menţionăm că ultima ipoteză prezintă particularitatea că se
recunoaşte dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a
dobândit calitatea de parte în procesul respectiv, ţinând cont de faptul că
terţul intervenient dobândeşte calitatea de parte numai după încuviinţarea în
principiu a cererii sale.1
încheierea asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală are caracter interlocutoriu, astfel încât instanţa care a
pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei. Dacă a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie, instanţa trebuie apoi să o soluţioneze pe fond, chiar şi
atunci când ar constata ulterior că a greşit primind să judece pretenţia
terţului pe cale incidentală.
în cazul în care instanţa nu a încuviinţat în principiu cererea de
intervenţie voluntară principală, pronunţând deci o încheiere de respingere a
acesteia ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca această încheiere
odată cu hotărârea de fond, terţul va putea să îşi reitereze pretenţia printr-o
cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor din procesul în
care a vrut să intervină, neexistând riscul de a i se opune puterea de lucru
judecat, întrucât cererea sa de intervenţie nu a fost soluţionată pe fond.
Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară principală se
produc numai dacă instanţa de judecată pronunţă o încheiere de încuviinţare
în principiu, nu însă şi atunci când cererea terţului este respinsă ca
inadmisibilă. Aceste efecte sunt următoarele: învestirea instanţei cu
judecarea pretenţiei terţului intervenient; prorogarea legală de competenţă,
dacă este cazul (art. 17 C. proc. civ.); terţul devine parte în proces, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate; dreptul subiectiv pretins de terţ
devine un drept litigios; părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul
Intervenientul căruia prima instanţă nu i-a admis în principiu cererea
de intervenţie, considerând că acesta nu justifică un interes legitim, nu poate
formula în apel alte motive decât cele referitoare soluţia dată cererii sale,
deci nu poate critica pe fond soluţia dată acţiunii principale - CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2075/1998, în Culegere de practică judiciară
civilă 1998, p. 206.
70
Părţile 71
intervenient; întreruperea prescripţiei extinctive. Trebuie subliniat că

prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii de intervenţie voluntară
principală, iar nu de la data pronunţării încheierii de încuviinţare în principiu a
acesteia. De asemenea, întreruperea este numai provizorie şi condiţionată, în
sensul că prescripţia se consideră a nu fi fost întreruptă în cazul în care
cererea de intervenţie voluntară este respinsă, anulată, se perima sau terţul
intervenient renunţă la judecată.
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa va
dispune comunicarea acesteia către părţile iniţiale şi va fixa un termen în
care poate fi depusă întâmpinarea (art. 52 alin. final C. proc. civ.). Totuşi,
dacă părţile convin, iar în aceeaşi şedinţă de judecată pot fi administrate
toate probele necesare soluţionării cauzei, instanţa poate trece la judecarea
fondului.
împotriva cererii de intervenţie voluntară principală, oricare din părţile
iniţiale ar putea să formuleze o cerere reconvenţională, deoarece intervenţia
voluntară principală este o adevărată cerere de chemare în judecată, în care
poziţia de reclamant este deţinută de către terţul intervenient, iar cea de
pârât revine părţilor iniţiale. Cât priveşte termenul în care urmează a se
depune cererea reconvenţională, se observă că nu se poate recurge la art.
119 alin. (3) C. proc. civ., deoarece acesta are în vedere situaţia de drept
comun, anume atunci când cererea reconvenţională este formulată de pârât
împotriva cererii prin care s-a declanşat procesul civil. De altfel, în cazul în
care terţul ar interveni după prima zi de înfăţişare, acest moment nici nu ar
mai putea fi luat în considerare pentru formularea cererii reconvenţionale.
Dintre prevederile înscrise în art. 119 alin. (3) C. proc. civ., le vom reţine
totuşi pe acelea conform cărora cererea reconvenţională se depune odată cu
întâmpinarea, aşa încât, în termenul stabilit de instanţă pentru depunerea
întâmpinării, cel interesat poate să formuleze şi o cerere reconvenţională.
Desigur că, în aplicarea art. 135 C. proc. civ., părţile pot conveni ca şi cererea
reconvenţională introdusă după acest termen să fie judecată împreună cu
cererile deja formulate (cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală). Intervenţia voluntară principală nu trebuie
să constituie însă un prilej pentru părţile iniţiale de a formula pretenţii, una
împotriva celeilalte, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, adică
după prima zi de înfăţişare reclamantul să îşi întregească sau modifice
cererea de chemare în judecată fără consimţământul pârâtului ori după
acelaşi moment procesual pârâtul să depună o cerere reconvenţională
împotriva reclamantului fără consimţământul acestuia. în alte cuvinte, prin
introducerea unei cereri reconvenţionale la cererea de intervenţie voluntară
principală, partea trebuie să tindă la realizarea unei compensaţii judiciare
între creanţa sa şi creanţa pretinsă de terţul intervenient, urmărind să obţină
neutralizarea obligaţiei pretinse de terţ împotriva sa ori atenuarea acestei
obligaţii sau, după caz, condamnarea terţului intervenient faţă de ea.
Din momentul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, terţul devine parte în proces, având o poziţie
independentă faţă de reclamantul sau de pârâtul din cererea prin care s-a
declanşat procesul respectiv. în calitate de parte, terţul intervenient are toate
drepturile procedurale, dar şi îndatoririle procesuale pe care le-am analizat
cu altă ocazie.
Potrivit art. 53 C. proc. civ., terţul va lua procedura în starea în care

aceasta se afla în momentul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie,
însă, pentru viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, textul de lege menţionat
dă expresie caracterului incidental al cererii de intervenţie. Terţul nu ar putea
să solicite refacerea unora dintre actele de procedură îndeplinite anterior
intervenţiei ori să invoce nulităţile relative acoperite între timp. Probele aflate
la dosar, deşi au fost administrate în contradictoriu numai cu părţile iniţiale,
sunt opozabile terţului intervenient, aşa încât acesta nu va putea solicita
readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei
expertize etc.
Legea nu prevede obligativitatea comunicării către terţul intervenient a
unor copii de pe actele aflate la dosar (cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, înscrisurile depuse de părţile iniţiale etc), ceea ce înseamnă că
terţul trebuie să şi le procure singur. Mai mult, dacă nu ar exista motive
pentru amânarea judecării cererii principale, terţul nu poate obţine un
termen spre a lua cunoştinţă de actele dosarului, deoarece s-ar întârzia
soluţionarea cererii de chemare în judecată.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientul principal are posibilitatea
de a cere introducerea în cauză şi a altor persoane, cărora hotărârea ce se va
pronunţa să le fie opozabilă. Având în vedere că terţul a dobândit calitatea de
parte în proces şi că are poziţia procesuală de reclamant, apreciem că poate
să introducă o cerere de chemare în judecată a altei persoane (art. 57 C.
proc. civ.), precum şi o cerere de chemare în garanţie, nu însă şi o cerere de
arătare a titularului dreptului, deoarece aceasta din urmă poate fi formulată
numai de către pârât.
Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă odată cu cererea
principală, însă, dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia, art. 55 C.
proc. civ. permite instanţei să dispună disjungerea. Măsura disjungerii se ia
printr-o încheiere care, având caracterul unui act pentru mai buna
administrare a justiţiei, nu este supusă vreunei căi de atac.1 Soluţia se
justifică prin aceea că, pe de o parte, un act administrativ al instanţei poate
forma obiectul unei căi de atac numai dacă există o prevedere legală expresă
în acest sens, ceea ce nu este cazul pentru încheierea respectivă, iar, pe de
altă parte, din modul în care este redactat art. 55 C. proc. civ., rezultă că
măsura disjungerii este lăsată de legiuitor la aprecierea suverană a instanţei.
Pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, deşi legea nu prevede în
mod expres, apreciem că este necesar să se constituie un dosar separat
pentru cererea terţului intervenient, iar nu să se pronunţe două hotărâri de
fond în acelaşi dosar, una cu privire la cererea principală, iar cealaltă asupra
cererii incidentale. Acest din urmă procedeu ar putea duce la întârzierea
judecării eventualei căi de atac exercitate împotriva primei hotărâri, precum
şi la alte neajunsuri în legătură cu activitatea administrativă a instanţei.
împrejurarea că la întocmirea celui de al doilea dosar trebuie făcute copii de
pe unele acte de procedură (cele care ar interesa şi soluţionarea pretenţiei
terţului) nu reprezintă un inconvenient atât de important încât
1 Trib. reg. Bucureşti, secţia a ffl-a civilă, decizia nr. 4280/1955, în L.P.,
nr. 7/1956, p. 884.

să determine adoptarea unei soluţii care, practic, nu ar echivala cu o
veritabilă judecare separată a celor două cereri, ci doar cu pronunţarea a
două hotărâri.
Tot pentru ipoteza în care se dispune disjungerea, trebuie reţinut că
instanţa nu îşi va declina competenţa, deoarece efectul prorogării de
competenţă (în temeiul art. 17 C. proc. civ.) subzistă chiar şi atunci când cele
două cereri nu mai sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.
Subliniem că instanţa trebuie să uzeze de prerogativa de a dispune
disjungerea cu o anumită prudenţă, deoarece această măsură afectează
soluţionarea unitară a unor pretenţii între care există legătură, cu atât mai
mult cu cât însăşi instanţa a apreciat, atunci când a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie voluntară principală, faptul că este necesar să se
rezolve împreună pretenţiile respective. în plus, la soluţionarea pretenţiei
terţului, chiar dacă nu există putere de lucru judecat, instanţa ar putea fi
influenţată de hotărârea deja pronunţată cu privire la cererea de chemare în
judecată, iar această împrejurare ar putea fi determinată de dorinţa de a nu
pronunţa o hotărâre care să contrazică, nici măcar parţial, cele stabilite de
aceeaşi instanţă printr-o hotărâre anterioară.
în cazul în care cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală s-au soluţionat împreună, se pronunţă o
singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor. Aşadar, terţul
intervenient se va putea prevala, faţă de părţile iniţiale, de hotărârea ce i-a
dat câştig de cauză, de exemplu, solicitând punerea acesteia în executare
silită, după cum hotărârea defavorabilă terţului intervenient îi va putea fi
opusă de oricare din părţile iniţiale. De asemenea, intervenientul voluntar
principal va putea să exercite căile de atac prevăzute de lege, fiind fără
relevanţă dacă hotărârea respectivă este sau nu atacată şi de una din părţile
iniţiale.
S-a precizat că nu pot fi admise în întregime atât cererea de chemare
în judecată cât şi cererea de intervenţie voluntară principală, dacă acestea
au acelaşi obiect şi deci se exclud reciproc. într-un asemenea caz, admiterea
în întregime a cererii de chemare în judecată atrage în mod automat
respingerea celeilalte cereri şi invers. Este însă posibil ca ambele cereri să fie
respinse, iar în această situaţie pârâtul din cererea introductivă de instanţă
este cel care a câştigat procesul, aşa încât el are dreptul la acoperirea
cheltuielilor de judecată avansate, care vor fi recuperate atât de la
reclamant, cât şi de la terţul intervenient. De asemenea, este posibil ca
ambele cereri să fie admise numai în parte sau ca una din cereri să fie
admisă în parte iar cealaltă respinsă, în ambele situaţii cheltuielile de
judecată urmând a fi suportate de toate părţile. Dacă identitatea de obiect
este numai parţială, soluţiile pot fi următoarele: respingerea ambelor cereri;
admiterea în parte atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de
intervenţie voluntară principală; respingerea unei cereri şi admiterea
integrală sau în parte a celeilalte cereri; admiterea în întregime a unei cereri
şi admiterea în parte a celeilalte cereri. La aceste soluţii se mai adaugă şi
admiterea în întregime atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii
de intervenţie voluntară principală, însă numai pentru situaţia în care între
pretenţia reclamantului iniţial şi cea a terţului intervenient există doar o
legătură de conexitate, fără a exista şi identitate de obiect, nici măcar
parţială.
73
Părţile
S-a pus problema de a şti care este soarta cererii de intervenţie
voluntară principală în ipoteza când, după încuviinţarea acesteia în principiu,
s-ar stinge judecata referitoare la pretenţia din cererea introductivă de
instanţă fără a se pronunţa o hotărâre de fond.
într-o primă opinie, se consideră că, datorită caracterului incidental al
intervenţiei voluntare principale, precum şi strânsei legături dintre cele două
cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretenţiei terţului, ci acesta
trebuie să o reitereze pe cale principală la instanţa competentă.1
într-o a doua opinie, se distinge după cum judecata cererii principale s-
ar stinge, pe de o parte, datorită unei cauze ulterioare introducerii acestei
cereri, situaţie în care instanţa va continua să judece cererea terţului
intervenient, iar, pe de altă parte, datorită unei cauze existente în momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, situaţie în care continuarea
judecării cererii incidentale nu s-ar mai justifica.2 în cadrul acestei concepţii,
actele procedurale de dispoziţie ale părţilor iniţiale (desigur, în privinţa cererii
principale) nu ar afecta cu nimic cererea de intervenţie voluntară principală,
însă, judecata acesteia din urmă nu ar mai continua în cazul anulării cererii
introductive de instanţă, al respingerii ei ca fiind introdusă de o persoană fără
calitate procesuală activă [acest exemplu duce la concluzia, greu de
acceptat, că în cazul acţiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi formulată o
intervenţie voluntară principală, dacă terţul ar pretinde acelaşi drept real ca
şi reclamantul, deoarece nu ar fi posibil ca terţul intervenient să obţină o
hotărâre de fond favorabilă, întrucât, dacă reclamantul nu este titularul
dreptului real, înseamnă că el nu are calitate procesuală activă, cererea sa
urmând a fi respinsă ca atare, iar, conform opiniei respective, judecarea
cererii incidentale nu ar mai putea continua], ca lipsită de interes, ca
prescrisă etc.
în ce ne priveşte, apreciem că instanţa va soluţiona în continuare
cererea inter-venientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai
judecat pe fond cererea de chemare în judecată.3 Această soluţie se explică
prin aceea că intervenientul principal are o poziţie independentă în proces,
iar cererea de intervenţie voluntară principală are caracter de sine stătător,
fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea
rezolvării ei independent de cererea introductivă de instanţă.
Precizăm că şi atunci când s-ar stinge judecata cererii principale
subzistă, în privinţa cererii de intervenţie voluntară principală, efectul
prorogării legale de competenţă. Unele discuţii s-ar putea face pentru
cauzele de stingere ce existau la data
1P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 297-298. In literatura noastră de
specialitate, de regulă, se arată că judecata cererii de intervenţie principală
nu este influenţată de actele de dispoziţie ale părţilor iniţiale, fără însă a se
mai analiza şi cealaltă situaţie la care ne-am referit în text.
Este nelegală soluţia instanţei prin care se ia act de renunţarea
reclamantului la judecată, fără a pune în discuţie şi a se pronunţa asupra
cererii de intervenţie voluntară principală formulată în cauză - CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 529/1995, în Sinteza practicii judiciare 1995, p. 134.
Părţile j?
introducerii cererii de chemare în judecată. Se observă însă că şi în cazul

acestora sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., în sensul că instanţa
a devenit competentă să judece cererea de intervenţie, deoarece era
competentă să judece cererea principală, chiar dacă aceasta din urmă nu a
mai ajuns să fie soluţionată pe fond. O rezervă trebuie făcută pentru situaţia
în care cererea principală este respinsă ca inadmisibilă pe motiv că ar fi de
competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau este respinsă ca
nefiind de competenţa instanţelor române, deoarece, nefiind competentă să
judece cererea principală, instanţa nu devine competentă nici în privinţa
cererii incidentale.
3.2.3. Intervenţia voluntară accesorie
Cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa
într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia din
părţile iniţiale, se numeşte intervenţie voluntară accesorie.
Intervenţia voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terţul nu
invocă o pretenţie proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care
părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el, ci tinde, prin apărările pe care le
face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a
intervenit.
Ca natură juridică, intervenţia voluntară accesorie este o simplă
apărare, iar din această calificare decurg, aşa cum vom vedea, consecinţe
practice deosebit de importante în ceea ce priveşte regimul juridic al
intervenţiei accesorii.
Constituind o cerere incidentală prin care terţul nu invocă un drept
propriu, ci doar sprijină pe reclamant sau, după caz, pe pârât, intervenţia
voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul
părţilor, nu şi al obiectului litigiului. De altfel, pornind de la faptul că
intervenientul accesoriu nu intenţionează să îşi realizeze o pretenţie proprie,
unii autori îl consideră ca fiind parte alăturată, iar nu parte principală,1 în
sensul că el se alătură uneia din părţile între care s-a stabilit iniţial raportul
juridic procesual, în scopul combaterii în comun a susţinerilor adversarului
acesteia, astfel încât instanţa de judecată să dea câştig de cauză părţii în
favoarea căreia a intervenit. Terţul nu devine însă reprezentantul acestei
părţi şi nici înlocuitorul sau coordonatorul activităţii procesuale a părţii pe
care o apără.
Ca regulă generală, intervenţia voluntară accesorie este admisibilă în
orice materie, neexistând nici un text de lege care să limiteze expres sfera sa
de aplicare. Spre exemplu, s-a decis că intervenţia accesorie este admisibilă
şi într-o contestaţie la executare.2 Instanţa supremă a mai stabilit că, în
litigiile individuale de muncă (conflictele de drepturi), se poate formula o
cerere de intervenţie accesorie, după cum urmează: dacă se contestă decizia
de desfacere a contractului de muncă, intervenient poate fi cel care a luat
această măsură; în litigiile pentru stabilirea despăgubirilor, poate interveni
salariatul care a înlesnit producerea pagubei; când s-a făcut o plată nelegală,
intervenient poate fi cel care a dispus plata respectivă, iar, la aceste ipoteze,
1 A se vedea, spre exemplu, P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 298.
251.
vom mai adăuga şi posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a

apăra drepturile unui membru al său.
Totuşi, ca şi în cazul intervenţiei voluntare principale, în pricinile cu
caracter strict personal intervenţia voluntară accesorie este inadmisibilă,
exceptând situaţia când o normă juridică specială ar dispune în sens contrar,
precum şi situaţia în care intervenţia ar privi o cerere accesorie sau
incidentală ce nu are un astfel de caracter (de exemplu, dacă într-un proces
de divorţ s-a cerut şi partajarea bunurilor comune).
Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes
propriu. Chiar dacă nu pretinde un drept propriu în cadrul procesului în care
intervine, terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar
nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine. S-a arătat că interesul
terţului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, faţă de care este
legat printr-un interes juridic conex cu procesul,' însă, având în vedere că
prin interes se înţelege folosul practic, se observă că această afirmaţie nu
este completă, deoarece ar putea să creeze impresia că, în procesul
respectiv, folosul practic nu se răsfrânge şi asupra terţului, ci numai asupra
părţii în favoarea căreia a intervenit, ceea ce nu este exact. în realitate,
intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al părţii pe
care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să
fie afectate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a părţii respective.
în alte cuvinte, susţinând pe una din părţile iniţiale, terţul urmăreşte să
preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o
situaţie de natură a compromite propriile sale drepturi. Tocmai de aceea, s-a
precizat că intervenientul accesoriu are un interes preventiv, care se
apreciază în funcţie de posibila incidenţă asupra drepturilor sale a hotărârii
ce ar urma să se pronunţe cu privire la cererea principală.2
Din cele menţionate mai sus, rezultă că nu sunt exacte nici susţinerile
conform cărora nu ar trebui ca interesul intervenientului accesoriu să fie
născut şi actual3 ori că ar fi suficient un interes eventual sau condiţional.4
Deşi prejudiciul pe care I-ar putea suferi terţul nu este decât eventual, grija
de a preveni realizarea acestuia conferă un caracter născut şi actual
interesului intervenientului accesoriu. Aşadar, în cazul intervenţiei voluntare
accesorii, este vorba de un interes actual pentru a preveni un prejudiciu
eventual. Terţul va obţine un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea
unei hotărâri în favoarea părţii pe care o apără, deoarece hotărârea
respectivă va stabili sau va confirma o situaţie ce conferă intervenientului
accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situaţie juridică,
nu sunt cu nimic afectate.
Gr. Porumb, voi. I, p. 153.
H. Solus, R. Perrot, Droit judiciaire prive, tome 3, Sirey, Paris, 1991, p.
893. E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, Trăite theorique et pratique de procedure
civile et commer-ciale, tome în, Sirey, Paris, 1913, p. 185.
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. HI, p. 298.
76
Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin
patrimonial, ci este suficient şi un interes moral. Insă, sentimentele de
afecţiune faţă de una din părţi nu justifică, prin ele însele, o cerere de
intervenţie voluntară accesorie, aceeaşi fiind soluţia şi atunci când terţul ar
urmări doar respectarea unor prevederi legale în litigiul în care intervine. Nu
ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de
intervenţie voluntară accesorie este inadmisibilă dacă ar avea ca scop
determinarea unei jurisprudenţe pe care terţul ar putea să o invoce într-un
viitor proces al său. Cât priveşte problema de a şti dacă un interes colectiv ar
justifica o intervenţie voluntară accesorie într-un litigiu în care ar fi vorba de
interese individuale ale părţilor iniţiale, apreciem că răspunsul este afirmativ,
însă numai pentru situaţiile când o dispoziţie legală expresă conferă
legitimare procesuală grupului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul
sindicatelor, al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, al asociaţiilor
pentru protecţia mediului.
Dat fiind că este o simplă apărare, cererea de intervenţie voluntară
accesorie nu trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, ci este suficient să se respecte dispoziţiile
înscrise în art. 82 alin. (1) C. proc. civ. Ca menţiuni particulare, le vom reţine
pe cele referitoare la justificarea interesului terţului, la indicarea părţii în
favoarea căreia se intervine şi, desigur, la individualizarea procesului în care
terţul solicită să fie introdus.
Potrivit art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenţie voluntară accesorie
se poate face chiar înaintea instanţei de recurs. A fortiori, ea poate fi
formulată şi în faţa instanţei de apel. Soluţia legislativă conform căreia
intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanţe, ci în
orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura
juridică a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu
supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte
părţilor vreun grad de jurisdicţie. Terţul are posibilitatea să intervină pentru a
apăra pe una din părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare,
întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă,
în apel sau în recurs, după cum s-a atacat o sentinţă, o decizie dată în apel
sau o decizie pronunţată în recurs. Corespunzător reglementării anterioare, s-
a decis că intervenţia voluntară accesorie este admisibilă şi atunci când
cauza este pendente în faţa instanţei de recurs extraordinar.1 Deşi recursul
extraordinar nu mai există, problema poate fi actualizată, în sensul că ea s-ar
pune în ceea ce priveşte recursul în interesul legii. Totuşi, apreciem că în
cazul recursului în interesul legii, intervenţia voluntară accesorie este
inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, hotărârea ce se va pronunţa nu va
produce efecte faţă de părţile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie
citate, iar, pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, interesul de a determina
o jurisprudenţă favorabilă nu este suficient pentru a justifica o intervenţie
voluntară accesorie.
1 Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 24/1975, în CD.
1975, p. 227.
Părţile
11
Prevederile art. 52 şi art. 53 C. proc. civ. se aplică şi în cazul
intervenţiei voluntare accesorii. Aşadar, instanţa de judecată va asculta
părţile şi pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terţul justifică un
interes propriu, dacă există legătură între cererea principală şi cererea
terţului şi dacă, în funcţie de natura pricinii, această din urmă cerere ar fi
admisibilă, va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare
accesorii, printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât
odată cu fondul.
în cazul când încuviinţează în principiu cererea de intervenţie
voluntară accesorie, instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile
iniţiale, iar acestea din urmă au posibilitatea să formuleze întâmpinare,
înăuntrul termenului acordat de instanţă în acest scop. Se admite că
întâmpinarea poate fi făcută nu numai de partea adversă celei în favoarea
căreia s-a intervenit, ci şi de această din urmă parte, în măsura în care ar
aprecia că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale. Părţile
iniţiale nu pot să formuleze însă cerere reconvenţională împotriva
intervenientului accesoriu, deoarece acesta nu supune judecăţii o pretenţie
proprie.
Terţul intervenient va lua procedura în starea în care aceasta se
găseşte în momentul încuviinţării în principiu a cererii sale, însă actele de
procedură ce urmează vor fi îndeplinite şi faţă de el. Având în vedere natura
juridică a intervenţiei voluntare accesorii, legea stabileşte că terţul are o
poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără, art. 54 C. proc. civ.
dispunând că intervenientul accesoriu nu poate face decât acele acte de
procedură care profită părţii respective. Textul menţionat nu prevede însă ce
sancţiune intervine în cazul în care terţul ar face un act de procedură
potrivnic intereselor părţii a cărei poziţie o susţine, aşa încât, instanţa de
judecată va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi fost îndeplinit, în
alte cuvinte, ca neavenit. Menţionăm că prin act potrivnic intereselor părţii în
favoarea căreia s-a intervenit se înţelege orice act ce ar sprijini poziţia
celeilalte părţi şi ar duce la căderea în pretenţii a părţii apărate de
intervenientul accesoriu.
Se susţine uneori că intervenientul accesoriu nu ar putea propune
probe noi şi nici nu s-ar putea substitui părţii în favoarea căreia a intervenit
pentru a invoca excepţiile procesuale pe care această parte omite să le
opună adversarului. Totuşi, în cadrul acestei concepţii, intervenţia voluntară
accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce terţul ar trebui să se
limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o susţine. Mai
mult, soluţia contrară se desprinde din chiar art. 54 C. proc. civ., care permite
terţului să îndeplinească „orice act de procedură”, interzicându-i doar actele
potrivnice interesului părţii în favoarea căreia a intervenit. Aşadar, în legătură
cu pretenţiile supuse judecăţii de către părţi, dar şi în limitele acestora,
intervenientul accesoriu poate să propună probe noi, să aducă noi
argumente, să invoce excepţii procesuale sau alte mijloace de apărare, cu o
singură condiţie şi anume ca activitatea sa procesuală să profite părţii pe
care o apără.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientului accesoriu i se poate lua
interogatoriu de către partea în beneficiul căreia a intervenit şi s-a răspuns
afirmativ, arătându-se că legea nu exclude o atare posibilitate şi că partea
respectivă ar putea să

considere că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale.1 în ce
ne priveşte, avem unele rezerve faţă de această soluţie, deoarece scopul
interogatoriului este obţinerea mărturisirii (recunoaşterii), care, ca mijloc de
probă, aşa cum prevede art. 1204 C. civ., se poate opune părţii ce a făcut-o,
deci nu şi altei părţi din procesul respectiv. Rezultă că numai atunci când
partea ar aprecia intervenţia voluntară accesorie ca fiind potrivnică
intereselor sale, instanţa poate să încuviinţeze interogatoriul. S-ar mai putea
discuta dacă interogatoriul poate fi luat în cazul în care partea ar dori să
probeze un fapt ce priveşte exclusiv raporturile juridice dintre ea şi
intervenient, iar răspunsul credem că este negativ, având în vedere că acel
fapt nu ar ajuta la soluţionarea pretenţiei ce formează obiectul litigiului.
Pentru situaţia în care ar fi vorba de fapte în legătură cu pretenţia supusă
judecăţii şi care sunt cunoscute de o persoană, mijlocul procesual nu trebuie
să fie intervenţia voluntară accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor.
Cererea de intervenţie voluntară accesorie, fiind o simplă apărare în
favoarea uneia din părţile între care s-a stabilit raportul juridic procesual
iniţial, se judecă întotdeauna împreună cu cererea introductivă de instanţă.
Această concluzie se desprinde şi din interpretarea per a contrario a art. 55
teza a ll-a C. proc. civ., care se referă numai la disjungerea de cererea de
chemare în judecată a cererii de intervenţie voluntară principală.
Hotărârea ce se va pronunţa va fi opozabilă tuturor părţilor din proces,
deci şi intervenientului accesoriu.
Referitor la soluţia ce se va da cu privire la cererea de intervenţie
voluntară accesorie, aceasta depinde de soluţia ce se va pronunţa asupra
cererii de chemare în judecată, urmând a se distinge după cum terţul a
intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului. Astfel:
- intervenţia voluntară accesorie în sprijinul pârâtului se va admite
dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece pârâtul nu a
căzut în pretenţii, aşa încât apărarea terţului urmează a fi considerată utilă;
- în cazul în care se admite cererea principală, deci când pârâtul cade
în pretenţii, cererea de intervenţie în favoarea acestuia se va respinge;
- intervenţia voluntară accesorie în favoarea reclamantului se va
admite în situaţia în care instanţa admite cererea de chemare în judecată,
întrucât reclamantul are câştig de cauză, deci apărarea terţului i-a profitat;
- dacă însă se respinge cererea principală, va trebui să fie respinsă şi
intervenţia în susţinerea reclamantului, apărarea terţului neducând la
câştigarea litigiului de către partea pentru care s-a intervenit.
1 O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de
fond), Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997, p. 139-140. Autorul adaugă faptul
că, în majoritatea cazurilor, atunci când partea în favoarea căreia s-a
intervenit recurge la interogarea terţului intervenient o face pro causa, fiind
deci un interogatoriu de favoare, iar efectele acestuia vor putea fi înlăturate
uşor de instanţă, în contextul întregului material probator de la dosar,
precum şi pentru confuziunea de interese, declarată, care există de regulă
între cele două părţi.
79
Părţile
întrucât intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu,
stingerea judecăţii cu privire la cererea introductivă de instanţă antrenează
în mod inevitabil şi stingerea judecăţii cu privire la cererea de intervenţie
voluntară accesorie. în consecinţă: dacă reclamantul renunţă la judecată sau
la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de intervenţie făcută în favoarea
sa rămâne lipsită de obiect; dacă pârâtul achiesează la pretenţiile
reclamantului, va rămâne lipsită de obiect cererea prin care terţul a
intervenit în apărarea pârâtului (în ambele cazuri, nu va mai fi soluţionată
nici eventuala cerere de intervenţie accesorie în favoarea părţii de la care
provine actul de dispoziţie); dacă părţile iniţiale sting litigiul printr-o
tranzacţie judiciară, în regulă generală, terţul nu va putea să solicite
continuarea judecăţii (totuşi, dacă este cazul, terţul ar putea să învedereze
instanţei împrejurarea că părţile iniţiale au încheiat tranzacţia respectivă
pentru a-i frauda interesele, ipoteză în care instanţa va refuza să ia act de
tranzacţia intervenită între părţile iniţiale şi va continua judecata pe fond);
perimarea cererii de chemare în judecată îşi produce efectele şi faţă de
cererea de intervenţie voluntară accesorie.1
Cât priveşte problema suportării cheltuielilor de judecată, s-a precizat
că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora.2 Afirmaţia
trebuie înţeleasă în sensul că, dacă partea pentru care a intervenit cade în
pretenţii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecată avansate de
adversar. Apreciem însă că, în cazul în care partea ce a avut câştig de cauză
a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a combate susţinerile
intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor
respective. De asemenea, se admite că intervenientul accesoriu trebuie să
suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a
pronunţat ori nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, această soluţie
fiind argumentată pe faptul că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să
aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta
partea ce va cădea în pretenţii. Ţinând cont de împrejurarea că terţul are o
poziţie dependentă de cea a părţii pe care o apără, art. 56 C. proc. civ.
prevede că apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se
socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi
apel sau recurs. în baza acestui text, s-a decis că recursul (sau, după caz,
apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil şi atunci când recursul
(apelul) părţii a fost respins ca tardiv,3 anulat ca netimbrat,4 precum şi
atunci când partea în favoarea căreia s-a intervenit şi-a retras apelul (sau,
după caz, recursul).5
Dacă recursul urmează a se respinge ca tardiv introdus, atunci
cererea de intervenţie accesorie făcută în favoarea recurentului înaintea
instanţei de recurs nu mai poate fi examinată datorită dependenţei
procesuale a intervenientului faţă de partea pentru care a intervenit -CA.
Braşov, decizia civilă nr. 709/1998, în Culegere de practică judiciară 1994-
1998, p. 108.
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 299.
3 CA. Iaşi., decizia civilă nr. 534/2000, în Jurisprudenţa 2000, p.
237.
4 Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1177/1985, în R.R.D, nr.
8/1986, p. 77.
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 875/1995, în B.J.
1995, p. 618; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în
Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 295; CA. Braşov, decizia
civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică
80
Părţile
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane
Chemarea în judecată a altor persoane1 ar putea fi definită ca fiind
mijlocul procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în
proces a unei terţe persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terţilor la
judecată se desprind din art. 57 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, „oricare
din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”, fiind deci următoarele:
- terţul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei
voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deja calitatea de parte în
procesul respectiv;
- poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme de
intervenţie forţată, numai persoana ce ar fi în măsură să invoce aceleaşi
drepturi subiective civile ca şi reclamantul.2
De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare în
judecată a altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul aparţine pârâtului. De exemplu: în cazul raporturilor juridice
obligaţionale cu pluralitate de creditori, dacă debitorul, care este acţionat în
judecată numai de unul dintre creditori, are motive să refuze plata, invocând
anularea sau rezoluţiunea contractului, stingerea creanţei etc, atunci el va
solicita introducerea în proces şi a celorlalţi creditori, pentru a obţine o
singură hotărâre, opozabilă tuturor creditorilor respectivi; în cazul cesiunii de
creanţă, atunci când debitorul cedat este chemat în judecată de către
creditorul cedent, deşi un terţ i-a notificat cesiunea de creanţă, pentru a evita
riscul unei plăţi nevalabile, debitorul va trebui să formuleze o cerere de
introducere în proces a creditorului cesionar; tot în cazul cesiunii de creanţă,
dacă vechiul creditor i-a notificat debitorului că nu recunoaşte ca valabilă
cesiunea şi i-a cerut să nu facă plata, iar după aceea creditorul cesionar îl
acţionează în judecată pe debitorul cedat, acesta din urmă are interesul de a-
i introduce în cauză pe creditorul cedent; în situaţia în care posesorul unui
imobil se vede chemat în judecată de o persoană ce invocă titlul de
moştenitor, el poate să introducă în proces şi pe ceilalţi moştenitori, spre a
obţine o hotărâre opozabilă tuturor acestora; dacă reclamantul revendică un
bun de la pârât, acesta din urmă poate să introducă în proces pe terţul care,
de asemenea, pretinde că este proprietarul acelui bun etc. S-a decis însă, cu
deplin temei, că nu este suficient ca pârâtul să inventeze o ipoteză
nesprijinită pe nici o probă, pentru ca instanţa să dispună introducerea unui
terţ în proces, atunci când raporturile dintre
judiciară 1994-1998, p. 106; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 1595/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1998, p. 209.
1 Unii autori denumesc chemarea în judecată a altor persoane şi
intervenţie forţată
(Gr. Porumb, voi. I, p. 158), deşi aceasta din urmă are o sferă mai largă,
deoarece şi terţul
chemat în garanţie, precum şi cel arătat ca titular al dreptului real sunt
atraşi la judecată tot la
cererea părţilor iniţiale.
2 A se vedea şi Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1383/1987, în
R.R.D. nr. 10/1988, p. 63;
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 7/1993, în B.J. 1993,
p. 344.
părţi sunt clare, iar pârâtul nu justifică temerea unui litigiu ulterior.
Soluţia îşi găseşte aplicare şi în privinţa cererii prin care reclamantul solicită
chemarea în judecată a altei persoane, dar, în majoritatea cazurilor, pârâtul
este cel care procedează într-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.
în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta are posibilitatea să
formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă de instanţă)
împotriva oricărei persoane ce ar avea legătură cu raportul juridic substanţial
dedus judecăţii şi căreia vrea să îi facă opozabilă hotărârea. Totuşi, este
posibil ca reclamantul să afle despre existenţa unui terţ care ar fi în măsură
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi el după declanşarea procesului, fie din
susţinerile pârâtului, fie din probele administrate în cauză. De aceea, legea
acordă şi reclamantului dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe
dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., însă, terţul atras la judecată pe această cale
nu va dobândi calitatea de pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea
de chemare în judecată ar fi fost formulată şi împotriva lui, ci va dobândi
calitatea indicată de art. 58 C. proc. civ. Astfel: în ipoteza în care creditorul
cesionar îl acţionează în judecată pe debitorul cedat, iar acesta se apără
invocând interdicţia de a plăti pe care i-a notificat-o creditorul cedent,
reclamantul are interesul să îl introducă în cauză pe creditorul cedent; atunci
când creditorul pretinde plata creanţei sale, iar debitorul se apără arătând că
i s-a notificat de către un terţ cesiunea creanţei respective, reclamantul
justifică şi el interesul de a-i atrage la judecată pe cel despre care se afirmă
că ar fi creditor cesionar; dacă se revendică un bun, iar pârâtul indică un terţ
ca fiind proprietarul acelui bun, fără însă a formula o cerere bazată pe
dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., reclamantul poate să solicite introducerea în
proces a terţului respectiv; în cazul în care pârâtul arată că stăpâneşte
imobilul revendicat în indiviziune cu alte persoane, apreciem că reclamantul
poate să solicite introducerea acestora în proces, deoarece obiectul litigiului îl
reprezintă dreptul de proprietate asupra acelui imobil etc.
Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a
altor persoane ce ar putea să invoce aceleaşi drepturi ca şi reclamantul
diferă după cum cererea este formulată de către pârât sau de către
reclamant. Potrivit art. 57 alin. (2) C. proc. civ., cererea făcută depărat se
depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie,
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar, conform art. 57 alin. (3) C. proc.
civ., cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe. Justificarea acestor dispoziţii legale
constă în aceea că pârâtul este în măsură să cunoască persoanele ce pot
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul imediat după ce i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată, aşa încât, pentru a preîntâmpina
posibilitatea folosirii acestei forme de intervenţie forţată cu scopul de a
întârzia judecata pe fond, legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună
cererea in limine litis. în schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen
limită pentru introducerea cererii prima zi de înfăţişare, întrucât, de cele mai
multe ori, el ia cunoştinţă în cursul judecăţii de împrejurarea că terţe
persoane ar putea să pretindă aceleaşi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C.
proc. civ. îi conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica sau întregi cererea
de chemare în judecată până la prima zi de înfăţişare ori înăuntrul termenului
încuviinţat
7.

de instanţă în acest scop la prima zi de înfăţişare, iar, sub unele aspecte,
este preferabil pentru reclamant să recurgă la modificarea sau întregirea
cererii de chemare în judecată (de exemplu, terţul ar dobândi calitatea de
pârât, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru etc), ceea ce
înseamnă că textul de lege ar fi devenit inaplicabil în practică dacă ar fi
stabilit că şi reclamantul trebuie să depună cererea întemeiată pe art. 57 C.
proc. civ. până la prima zi de înfăţişare.
în legătură cu termenul de depunere a cererii de chemare în judecată
a altor persoane, se ivesc unele dificultăţi în cazul în care este deja formulată
o cerere reconvenţională sau o cerere de intervenţie voluntară principală,
deoarece, în litigiul respectiv, o parte poate deţine atât calitatea de
reclamant, cât şi calitatea de pârât.
Astfel, dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi precum
cele pretinse prin cererea reconvenţională, considerăm că termenul pentru
depunerea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. se determină
prin raportarea la cererea reconvenţională, deci reclamantul din această din
urmă cerere (pârâtul din cererea principală) ar putea să cheme în judecată o
altă persoană până la închiderea dezbaterilor, iar pârâtul din cererea
incidentală (reclamantul din cererea principală) ar putea să solicite
introducerea în proces a altei persoane până la împlinirea termenului acordat
de instanţă, potrivit art. 132 alin. final C. proc. civ., spre a depune
întâmpinare la cererea reconvenţională. în situaţia în care terţul ar fi în
măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi cele pretinse prin cererea de
chemare în judecată, termenul de introducere a acestuia în proces se
stabileşte prin raportarea la calitatea iniţială a părţilor, dobândită ca urmare
a cererii prin care s-a declanşat litigiul respectiv.
Dacă s-a formulat o cerere de intervenţie voluntară principală,

apreciem că trebuie să se distingă după cum există identitate între obiectul
cererii de chemare în judecată şi obiectul cererii de intervenţie voluntară
principală sau numai o legătură de conexitate. în primul caz, atât reclamantul
din cererea introductivă de instanţă, cât şi intervenientul voluntar principal
pot chema în judecată alte persoane până la închiderea dezbaterilor,
deoarece ambii deţin calitatea de reclamant, iar pârâtul din cererea
principală, care rămâne cu această calitate şi în cererea de intervenţie
voluntară principală, poate solicita introducerea unei alte persoane în proces
odată cu întâmpinarea la cererea introductivă de instanţă sau, după caz,
până la prima zi de înfăţişare, fiind fără relevanţă faptul că intervenţia
voluntară principală a fost făcută după acest moment. în cel de-al doilea caz,
dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi intervenientul
principal, acesta din urmă îl poate chema în judecată până la închiderea
dezbaterilor, iar părţile iniţiale (reclamantul şi pârâtul din cererea principală)
îl pot introduce pe terţ în proces până la împlinirea termenului acordat de
instanţă în vederea depunerii întâmpinării la cererea de intervenţie voluntară
principală.
Deşi termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a altei
persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage
sancţiunea decăderii, deoarece art. 135 C. proc. civ. stabileşte o sancţiune
specifică, anume: judecarea separată a cererii îndreptate împotriva terţului,
afară de cazul în care părţile consimt să se judece împreună cu cererea
principală. Subliniem că numai în privinţa cererii formulate de pârât părţile
pot conveni ca aceasta să fie primită după împlinirea
Părţile
83
termenului, nu însă şi în ceea ce priveşte cererea făcută de reclamant,
întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar însemna să se permită reclamantului să
introducă un terţ în proces direct în apel, cu toate că art. 294 alin. (1) C. proc.
civ. interzice cererile noi în apel. Este adevărat că art. 135 C. proc. civ. nu
distinge după cum cererea de intervenţie forţată este formulată de pârât sau
de reclamant, dar trebuie observat că acest articol se află situat sub titlul
consacrat procedurii înaintea primei instanţe, iar art. 298 C. proc. civ.
stabileşte că dispoziţiile privind judecata în primă instanţă se aplică şi în
instanţa de apel numai în măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor ce
reglementează apelul. Aşadar, dacă pârâtul depune cererea de chemare în
judecată a altei persoane după depunerea întâmpinării sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, după prima zi de înfăţişare, însă mai înainte
de închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe, judecătorul îl va întreba
pe reclamant dacă este de acord cu primirea cererii, iar în situaţia când
acesta răspunde negativ, cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se
constituie un dosar distinct.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că se poate formula
o cerere întemeiată pe prevederile art. 57 C. proc. civ. şi cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere.' Faţă de stadiul actual al reglementării,
soluţia trebuie nuanţată, în sensul că este necesar să se asigure parcurgerea
a două grade de jurisdicţie în fond. Astfel, cererea întemeiată pe prevederile
art. 57 C. proc. civ. este admisibilă şi în cadrul rejudecării fondului după
casarea cu trimitere, dar numai dacă recursul a fost exercitat împotriva unei
sentinţe care, potrivit legii, se pronunţă fără drept de apel ori dacă s-a casat
pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe,
trimiţându-se pricina la instanţa competentă să judece în primă instanţă.
Potrivit art. 58 C. proc. civ., terţul chemat în judecată întrucât ar putea
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul dobândeşte calitatea de
intervenient principal, iar hotărârea care se va pronunţa îi va fi opozabilă.
Rezultă că, sub aspect procesual, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C.
proc. civ. este asimilată cererii de intervenţie voluntară principală, care, la
rândul ei, în ceea ce priveşte natura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de
chemare în judecată. în consecinţă, deşi art. 57 alin. final C. proc. civ. se
referă expres doar la necesitatea motivării, cererea întemeiată pe
prevederile acestui articol va trebui să îndeplinească toate condiţiile de
formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, iar, în plus,
va cuprinde şi menţiunile privitoare la individualizarea procesului în care se
formulează. Cererea de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se comunică atât terţului introdus
în proces, cât şi părţii adverse. La exemplarul destinat terţului, se vor alătura
copii de pe cererea de chemare în judecată, dacă este cazul şi de pe alte
acte de procedură ce au aceeaşi natură juridică, de pe întâmpinare, precum
şi de pe înscrisurile aflate la dosar.
Spre deosebire de intervenţia voluntară, legea nu mai prevede că
instanţa ar trebui să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de
chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, ceea ce
' Trib. reg. Craiova III, decizia civilă nr. 3455/1958, în L.P. nr. 1/1960, p.
96.

înseamnă că instanţa va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va
soluţiona pe fond, odată cu cererea principală. Dacă însă cererea (formulată
de pârât) este tardiv introdusă, instanţa va lua act de această împrejurare şi
va dispune, prin încheiere, judecarea separată, cu excepţia situaţiei în care
părţile convin judecarea împreună a celor două cereri. Apreciem că atunci
când cererea nu poate fi primită (de exemplu, dacă se urmăreşte
introducerea în proces, pe această cale, a unui nou pârât), instanţa va
pronunţa o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă. în ambele cazuri,
încheierea nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea pronunţată asupra
fondului pretenţiei formulate de reclamant prin cererea de declanşare a
procesului respectiv.
Terţul chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient
principal, aşa încât el se bucură de independenţă procesuală. In consecinţă,
terţul poate uza de toate drepturile procedurale recunoscute de lege părţilor,
inclusiv de dreptul de a încheia acte procesuale de dispoziţie.
Independenţa procesuală a terţului explică şi faptul că renunţarea
părţii ce a formulat cererea de intervenţie forţată la judecarea acesteia nu
duce în mod automat la inadmisibilitatea cererii respective, precum şi
împrejurarea că actele procesuale de dispoziţie în legătură cu cererea
principală nu afectează soluţionarea cererii incidentale.
Cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. produce efecte
asemănătoare cu cele ale intervenţiei voluntare principale. Astfel: terţul
introdus în cauză devine parte în proces; are loc o prorogare legală a
competenţei, dacă este cazul; hotărârea ce se va pronunţa va avea putere de
lucru judecat şi faţă de terţ; terţul chemat în judecată poate exercita căile de
atac prevăzute de lege, indiferent dacă părţile iniţiale au atacat sau nu
hotărârea; terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte în
momentul introducerii sale în proces, actele de procedură îndeplinite anterior
fiindu-i opozabile (acest ultim efect, care poate afecta interesele terţului,
rezultă din art. 58 C. proc. civ., coroborat cu art. 53 C. proc. civ., la care
primul articol menţionat mai sus trimite indirect).
Un efect specific este prevăzut de art. 59 C. proc. civ. şi constă în
scoaterea din proces a pârâtului, însă numai în cazul în care pârâtul este
chemat în judecată pentru o datorie bănească şi recunoaşte pretenţiile
băneşti formulate împotriva sa, declarând că vrea să îşi achite datoria faţă de
cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, depunând totodată suma
respectivă. într-o asemenea ipoteză, judecata va continua între reclamant şi
terţul chemat în judecată. Trebuie subliniat că art. 59 C. proc. civ. reprezintă
o normă specială, astfel încât nu îşi găseşte aplicare decât în cazul în care
litigiul are ca obiect plata unei sume de bani.
Cererea introductivă de instanţă şi cererea întemeiată pe dispoziţiile
art. 57 C. proc. civ. formează obiectul unei singure judecăţi. Deşi nu există un
text de lege expres, se admite că instanţa poate să dispună disjungerea, în
măsura în care cererea de intervenţie forţată ar întârzia judecarea cererii
principale.
3.4. Chemarea în garanţie
în dreptul procesual civil, noţiunea de garanţie are o accepţiune mai
largă decât în dreptul material, deoarece art. 60 alin. (1) C. proc. civ. dispune
că „partea poate să
Părţile
85
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau
în despăgubire”. Aşadar, chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de
atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă nu numai în cazul drepturilor
reale sau de creanţă garantate legal ori convenţional, ci şi ori de câte ori
partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă
persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru
obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească. De
exemplu: comitentul, chemat în judecată pentru a răspunde de fapta
culpabilă a prepusului său, poate să îl cheme în garanţie pe prepus, spre a fi
obligat să plătească, la rândul lui, comitentului suma pe care acesta din urmă
va trebui să o plătească reclamantului; în cazul în care creditorul cheamă în
judecată numai pe unul dintre debitorii ce s-au obligat în solidar, pârâtul
poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare dintre ei
să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună;1 în situaţia în
care mandatarul încheie un act cu depăşirea împuternicirilor primite, iar
terţul îl cheamă în judecată pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al
îmbogăţirii fără justă cauză sau al mandatului aparent, man-dantul îl poate
chema în garanţie pe mandatar, pentru a fi obligat să îl despăgubească;
fidejusorul, acţionat în judecată pentru a plăti datoria pe care debitorul
principal nu înţelege să o achite de bunăvoie, poate să îl cheme în garanţie
pe acesta din urmă etc. Acest din urmă exemplu ne oferă prilejul să
subliniem că, uneori, noţiunea de garanţie poate primi în dreptul civil o
accepţiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci
când se spune că fidejusorul garantează obligaţia debitorului principal,
deoarece, după cum se observă, fidejusorul este cel ce poate să îl cheme în
garanţie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, în literatura de
specialitate s-a arătat că, în cazul fidejusiunii, din punctul de vedere al
obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, însă,
din punctul de vedere al procedurii de chemare în garanţie, garant este
debitorul principal, iar garantat este fidejusorul.2
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată împotriva
garantului, precum şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi împotriva dobânditorului cu titlu particular. Spre exemplu,
dacă o persoană vinde acelaşi imobil, succesiv, la două persoane, iar
formalităţile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, mai întâi, de către
cel de al doilea cumpărător, acesta din urmă nu va prelua şi obligaţia de a-i
garanta pe primul cumpărător.
în cazul obligaţiilor indivizibile, dacă numai unul dintre codebitori este
chemat în judecată, art. 1065 C. civ. permite acestuia să solicite un termen
pentru a fi introduşi în cauză şi ceilalţi codebitori, astfel încât condamnarea
tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile să se facă printr-o
singură hotărâre. Subliniem însă că nu este vorba de o chemare în garanţie
sau de o altă formă de atragere a terţilor la judecată reglementată de Codul
de procedură civilă, ci de o formă specifică, întrucât debitorul chemat în
judecată introduce în cauză pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi împreună
la executarea prestaţiei datorate, deci codebitorii introduşi în cauză devin
pârâţi. P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 308.

Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către garantat,
dar şi de succesorii universali ori cu titlu universal ai acestuia, precum şi de
către dobân-ditorul cu titlu particular. în privinţa acestuia din urmă, trebuie
menţionat că nu prezintă relevanţă faptul că el a dobândit dreptul respectiv
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit de la cel căruia i se datora garanţia de
către o altă persoană. Să presupunem că Primus îi vinde un imobil lui
Secundus, iar Secundus înstrăinează acel imobil lui Tertius. Acesta din urmă
are dreptul de a fi garantat de către Primus, indiferent dacă el a dobândit
imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, odată
cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius
şi dreptul său de a fi garantat de către Primus. Tertius ar putea să îl
acţioneze în garanţie şi pe Secundus, însă, în principiu, numai dacă
transmisiunea a fost cu titlu oneros.
Deşi în cele mai multe cazuri cererea de chemare în garanţie este
formulată de către pârât, din dispoziţiile înscrise în art. 60 alin. (1) şi art. 61
alin. (2) C. proc. civ. rezultă că o asemenea cerere incidentală poate fi
introdusă şi de către reclamant. Menţionăm că s-a susţinut şi punctul de
vedere potrivit căruia, în tradiţia procedurii noastre civile, cererea de
chemare în garanţie ar fi un mijloc procesual pus la îndemâna pârâtului,
apărând ca o manifestare de voinţă provocată, însă, dacă reclamantul
cheamă un terţ în judecată, pentru a discuta şi lichida cu acesta o obligaţie
de garanţie, sub aspect procedural, nu ar fi vorba de o chemare în garanţie
propriu-zisă, ci de o modificare sau completare a cererii principale.1 Totuşi,
regimul procedural al cererii de chemare în garanţie diferă de cel al cererii
principale, cu atât mai mult cu cât însăşi soluţia pronunţată cu privire la
cererea de chemare în garanţie depinde de soluţia dată asupra cererii
principale.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată şi de intervenientul
voluntar principal, precum şi de terţul chemat în judecată întrucât ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
De asemenea, art. 60 alin. (2) C. proc. civ. permite şi terţului chemat
în garanţie să cheme în garanţie, la rândul lui, o altă persoană. Se consideră
că posibilitatea chemărilor în garanţie în lanţ este limitată la două, adică
prima chemare făcută de una din părţile iniţiale şi a doua cerere făcută de cel
astfel chemat în garanţie, aşa încât cel de al doilea chemat în garanţie nu ar
putea, la rândul lui, să mai cheme în garanţie o altă persoană, ci ar trebui să
îşi valorifice pretenţiile pe cale principală.2 însă, o asemenea soluţie,
constituind o îngrădire a unui drept procedural, ar trebui să fie expres
prevăzută de lege, iar nu dedusă pe cale de interpretare. Ea urmăreşte să
înlăture posibilitatea tergiversării judecăţii, dar acest lucru se poate realiza şi
prin disjungerea
' A se vedea: E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor din 11
iulie 1929 explicată şi adnotată, Bucureşti, 1937, p. 143. Desigur că
reclamantul, atunci când introduce cererea de chemare în judecată, poate să
îl acţioneze ca pârât şi pe garantul său, însă, uneori, necesitatea chemării în
garanţie apare în cursul judecăţii, iar reclamantul nu poate să îşi completeze
sau modifice cererea de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare fără
acordul pârâtului.
2 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 88, nota 49; Gr.
Porumb, voi. I, p. 162;/. Leş, p. 111-112.
87
Părţile
cererii de chemare în garanţie de cererea principală sau, după caz, de
cererea de chemare în garanţie anterioară.
Deşi, în principiu, chemarea în garanţie este una din formele prin care
terţii sunt atraşi la judecata unui proces pendente, ar fi totuşi posibil să nu se
ajungă la o lărgire a cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor între
care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci când cererea de
chemare în garanţie este îndreptată împotriva unei persoane care are deja
calitatea de parte în procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheamă
în judecată doi pârâţi, iar unul dintre aceştia formulează o cerere de chemare
în garanţie împotriva celuilalt pârât; după încuviinţarea în principiu a unei
cereri de intervenţie voluntară principală sau accesorie, una din părţile
iniţiale formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva terţului interve-
nient; reclamantul formulează o cerere de chemare în garanţie a terţului deja
chemat în garanţie de către pârât (ipoteza poate fi întâlnită în cazul în care
terţul respectiv a înstrăinat acelaşi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.
în literatura de specialitate se vorbeşte despre garanţia principală şi
garanţia incidentală, după cum garanţia este valorificată pe cale principală
sau pe cale incidentală.1 Garanţia este numită principală dacă beneficiarul
acesteia a aşteptat sfârşitul procesului în care este parte, iar, în măsura în
care a căzut în pretenţii, îl cheamă în judecată pe garant prin intermediul
unei cereri principale, declanşând un proces distinct. Garanţia este numită
incidentală dacă, fără a aştepta sfârşitul procesului dirijat împotriva sa,
beneficiarul garanţiei îl introduce în procesul respectiv pe garantul său, astfel
încât cererea principală şi cererea de chemare în garanţie sunt soluţionate
prin aceeaşi hotărâre. Din punctul de vedere al atragerii terţilor la judecată,
prezintă interes numai garanţia incidentală. De altfel, Codul de procedură
civilă nu se ocupă în mod special de garanţia principală, judecata acesteia
urmând a se face potrivit dispoziţiilor de drept comun.
Chemarea în garanţie pe cale incidentală este preferabilă introducerii
unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece, în primul
rând, oferă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces, să
administreze probele necesare şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe
care o garantează, ceea ce înseamnă că obligaţia de garanţie devine activă şi
se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în care cel garantat pierde
procesul, prin aceeaşi hotărâre se va admite şi cererea de chemare în
garanţie, dacă instanţa o găseşte întemeiată, evitându-se astfel un proces
ulterior. Aşadar, pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantatului,
chemarea în garanţie prezintă avantajul de a contribui la soluţionarea unitară
a litigiului, înlăturând posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi
ducând la realizarea unor economii de timp şi de cheltuieli, deci la o mai
bună administrare a justiţiei.
Deşi chemarea în garanţie constituie o simplă facultate, iar nu o
obligaţie pentru părţi, în cazurile anume arătate de lege, dacă nu alege calea
incidentală, garantatul se expune riscului de a nu mai putea să îşi valorifice
ulterior pretenţiile împotriva
' A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 307-308; H. Solus, R.
Perrot, op. cit., tome 3, p. 919.

garantului. Astfel: potrivit art. 1351 C. civ., în cazul în care cumpărătorul
s-a judecat cu evingătorul său fără să îl cheme în garanţie pe vânzător şi a
pierdut procesul, iar apoi îl acţionează pe vânzător spre a răspunde pentru
evicţiune, acesta din urmă, invocând exceptio mali processus, scapă de
obligaţia de garanţie dacă dovedeşte că ar fi avut mijloace suficiente cu care,
participând la judecată în primul proces, ar fi putut obţine respingerea cererii
formulate de terţ împotriva cumpărătorului şi deci culpa aparţine
beneficiarului garanţiei de evicţiune, care nu i-a dat posibilitatea să îl apere;
conform art. 1672 alin. (2) C. civ., fidejusorul ce a plătit fără a-i înştiinţa pe
debitorul principal nu are regres împotriva acestuia, dacă în timpul plăţii
debitorul ar fi avut mijloace de a declara stinsă datoria sa, ci va trebui să îl
acţioneze pe creditor, pentru a obţine înapoierea sumei plătite.
Chemarea în garanţie presupune, cu necesitate, existenţa unui proces
civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă.
O altă condiţie de admisibilitate se referă la existenţa unei legături
suficiente între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, în
sensul că trebuie să fie o legătură de dependenţă şi de subordonare între
cele două cereri, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la cererea principală
să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în
garanţie.
Cererea de chemare în garanţie, ca natură juridică, este o veritabilă
chemare în judecată, astfel încât ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Tocmai de aceea,
potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se face
cu respectarea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru cererea de
chemare în judecată.
Cât priveşte termenul în care poate fi depusă cererea de chemare în
garanţie, legea distinge după cum cererea incidentală este formulată de
către pârât sau de către reclamant. Pârâtul trebuie să depună cererea de
chemare în garanţie odată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [art. 61 alin. (1) C. proc.
civ.], iar reclamantul poate să depună cererea în tot cursul judecăţii în primă
instanţă, până la închiderea dezbaterilor [art. 61 alin. (2) C. proc. civ.].
Stabilirea a două termene diferite se justifică pe considerentul că, încă de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul, cunoscând pretenţiile
reclamantului, ştie dacă este sau nu cazul să cheme în garanţie un terţ, însă,
pentru reclamant, necesitatea chemării unei terţe persoane în garanţie poate
să rezulte ca urmare a susţinerilor pârâtului, făcute prin întâmpinare, prin
cererea reconvenţională sau chiar în cursul judecăţii.
Nedepunerea cererii de chemare în garanţie în termen nu atrage
sancţiunea decăderii părţii respective din dreptul de a-i acţiona în judecată
pe garant, ci, potrivit art. 135 C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie
tardiv formulată se va judeca separat de cererea principală (aşadar, instanţa
nu poate refuza soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie depusă
peste termenul prevăzut de lege, îndrumând partea să introducă o cerere
separată), afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul consimt ca aceste
cereri să se judece împreună (desigur că această precizare priveşte numai
cererea de chemare în garanţie depusă de către pârât). Trebuie menţionat că
89
Părţile
părţile nu ar putea conveni judecarea împreună cu cererea principală a
cererii de chemare în garanţie depusă tardiv de către reclamant, deoarece, în
caz contrar, ar însemna să se permită reclamantului să cheme un terţ în
garanţie direct în apel, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative înscrise în
art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Dacă reclamantul şi-a modificat sau întregit cererea de chemare în
judecată, în condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în funcţie
de situaţia concretă din speţă, pârâtul va putea să formuleze o cerere de
chemare în garanţie până la termenul de judecată următor. Această soluţie
se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finală C. proc. civ. cu art.
61 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., primul text de lege menţionat acordând
pârâtului dreptul de a depune întâmpinare la cererea întregită sau
modificată, iar cel de-al doilea dispunând că pârâtul, odată cu întâmpinarea,
poate formula şi o cerere de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie poate fi primită, în măsura în care nu
s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie în fond, cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere (ceea ce presupune că recursul a fost
exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat de lege ori că s-
a casat pe motiv de necompetenţă atât hotărârea instanţei de apel, cât şi
hotărârea primei instanţe).
Nu există nici un text de lege care să prevadă că instanţa trebuie să se
pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de chemare în garanţie, ci,
art. 62 C. proc. civ. stabileşte doar că instanţa va dispune comunicarea
cererii de chemare în garanţie terţului şi va fixa un termen în care acesta din
urmă poate să depună întâmpinarea. Nefiind deci necesar să se discute
admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie,1 rezultă că
instanţa va lua act, prin încheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din
acel moment terţul devine parte în proces. Sunt totuşi unele situaţii de
excepţie în care nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în garanţie, spre
exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale (soluţia se justifică prin aceea
că, în cadrul ordonanţei preşedinţiale, nu se prejudecă fondul, însă, cererea
de chemare în garanţie priveşte exclusiv fondul dreptului).2 într-un
asemenea caz, apreciem că instanţa, după ce va lua act de formularea cererii
de chemare în garanţie, prin aceeaşi încheiere de şedinţă va dispune
respingerea acesteia ca inadmisibilă. Soluţia este asemănătoare atunci când
cererea este depusă tardiv şi părţile nu convin sau, în cazul cererii formulate
de reclamant, nu pot conveni judecarea împreună, în sensul că, după ce va
lua act de formularea tardivă a cererii, prin încheiere, instanţa va dispune
judecarea separată, iar, în cazul în care cererea de chemare în garanţie se
face direct în apel sau în recurs, instanţa va da o încheiere prin care o va
respinge ca inadmisibilă.
Pentru soluţia că, după depunerea la dosar a cererii de chemare în
garanţie, instanţa o va supune discuţiei părţilor, a se vedea, totuşi, V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 63.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 444/1964, în J.N. nr. 8/1966,
p. 166. De asemenea, se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de
drepturi şi conflictele de interese) nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în
garanţie.

Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare
în garanţie îl constituie dobândirea de către terţul chemat în garanţie a
calităţii de parte în procesul în care este formulată o asemenea cerere. Din
momentul introducerii sale în proces, terţul va avea drepturile procedurale şi
îi vor reveni îndatoririle procesuale prevăzute de lege pentru părţile
principale, iar hotărârea ce urmează a se pronunţa îi va fi opozabilă, după
cum el se va putea prevala de hotărârea respectivă. Chematul în garanţie nu
devine însă o parte subordonată celei care l-a introdus în proces, ci se bucură
de independenţă procesuală.
în consecinţă, în funcţie de situaţia concretă din speţă, terţul poate
sprijini partea care l-a chemat în garanţie, dar se poate apăra şi împotriva
acesteia.
Pentru prima ipoteză, chematul în garanţie poate să combată ori, după
caz, să susţină pretenţia dedusă judecăţii prin cererea principală,1 iar, în
acest scop, el poate folosi toate mijloacele de apărare, putându-se substitui,
sub acest aspect, în toate drepturile procedurale ale garantatului. Această
posibilitate a terţului se justifică pe considerentul că soluţia ce se va
pronunţa asupra cererii principale influenţează şi soluţia ce se va da cu
privire la cererea de chemare în garanţie (situaţia este asemănătoare cu
aceea în care s-ar exercita acţiunea oblică, deosebirea constând în faptul că
nu este vorba de un creditor chirografar, ci de un debitor al părţii).
Pentru cea de a doua ipoteză, terţul, fără a pune în discuţie cererea
principală, poate formula apărări numai în ceea ce priveşte cererea
incidentală, invocând, spre exemplu, faptul că nu datorează garanţie sau că
partea ce l-a introdus în proces nu s-ar putea îndrepta împotriva sa cu o
cerere în despăgubire, dacă ar cădea în pretenţii.
Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se
judecă odată cu cererea principală. Dacă însă judecarea cererii principale ar
fi întârziată prin soluţionarea cererii de chemare în garanţie, alin. (2) al
aceluiaşi articol permite instanţei să dispună disjungerea (se admite că
instanţa de fond este în drept să aprecieze şi să decidă dacă o cerere de
chemare în garanţie, care este de natură să întârzie soluţionarea cererii
principale, urmează să fie judecată împreună sau separat de aceasta, cu
singura obligaţie de a motiva hotărârea sa, deci că încheierea prin care s-a
dispus disjungerea nu este supusă vreunei căi de atac), ipoteză în care se va
constitui un dosar distinct.2 Trebuie subliniat că efectul eventualei prorogări
de competenţă în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie subzistă
şi după ce s-a dispus disjungerea, astfel încât nu se poate declina
competenţa. In sfârşit, mai precizăm că
' Unii autori vorbesc numai de posibilitatea chematului în garanţie de a
combate cererea („acţiunea”) principală - Gr. Porumb, voi. I, p. 163; V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 63. însă, o astfel de afirmaţie nu ţine cont de faptul că şi
reclamantul poate să formuleze o cerere de chemare în garanţie, caz în care
terţul introdus în proces pe această cale nu ar avea interesul să se respingă
cererea principală, ci să se admită.
2 în sensul că ar urma să se pronunţe două hotărâri de fond în
acelaşi dosar, una cu privire
la cererea de chemare în judecată, iar cealaltă cu privire la cererea de
chemare în garanţie, a se
vedea, totuşi, /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 510.
3 A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 623/E/1988,
în R.R.D. nr. 10/1988,
p. 63.
Părţile
91
pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, judecarea cererii de
chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale,
în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din chiar prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,
soluţia ce se va da asupra cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia
ce se va pronunţa cu privire la cererea principală. Este necesar să distingem
după cum cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât sau
de către reclamant.
în cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că pârâtul a
căzut în pretenţii, astfel încât se va admite şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, dacă este întemeiată. Terţul chemat în garanţie nu poate
fi însă obligat direct faţă de reclamant, deoarece, pe de o parte, între ei nu
există nici un raport juridic procesual, iar, pe de altă parte, eventuala
insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie suportată de
către reclamant, ci de către pârât. în alte cuvinte, instanţa va trebui să
soluţioneze litigiul în două etape, pronunţându-se mai întâi asupra raportului
juridic dintre reclamant şi pârât, iar apoi asupra raportului juridic dintre pârât
şi terţul chemat în garanţie. Când cererea principală se respinge, înseamnă
că pârâtul nu a pierdut procesul, aşa încât cererea prin care acesta a chemat
un terţ în garanţie se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes.2
Cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamant, în
măsura în care este întemeiată, se va admite dacă se respinge cererea de
chemare în judecată, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul
cu pârâtul, având astfel dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a
chemat în garanţie. Dacă însă cererea de chemare în judecată se admite,
atunci cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant se va respinge
ca lipsită de obiect sau de interes.
împrejurarea că soluţia din cererea de chemare în garanţie depinde de
soluţia din cererea principală influenţează şi exercitarea, precum şi
soluţionarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
Astfel, în ceea ce priveşte exercitarea apelului, dacă pârâtul a introdus
o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât cererea de
chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate
declara apel împotriva reclamantului (acest apel nu este condiţionat de faptul
ca şi chematul în garanţie să introducă apel împotriva pârâtului), iar
chematul în garanţie poate intenta apel contra pârâtului (invocând
inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu avea dreptul
să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra
reclamantului (deşi între ei nu există raporturi de drept substanţial), invocând
netemeinicia cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, lipsa
de obiect a cererii de chemare în garanţie. Când prima instanţă a admis
cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, acesta din urmă are interes să declare apel fie contra
reclamantului, fie împotriva chematului în garanţie, fie
; TsJlt^lcTZ CT-nr-621/1967'în RRD-nr-3/i968- p-121.
?997, p. 68 ?1 CA- Ia?'' dCC1Zla Cmlă - 600^97, în Culegere de
practică judiciară

împotriva ambilor. Dacă ambele cereri au fost respinse (cea de chemare
în judecată ca nefondată, iar cea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect
sau de interes), reclamantul va introduce apel împotriva pârâtului, nu şi a
chematului în garanţie, întrucât între ei nu există raporturi juridice
substanţiale; însă, reclamantul poate introduce apel atât împotriva pârâtului,
cât şi a chematului în garanţie, dacă respingerea cererii de chemare în
judecată este urmarea apărărilor formulate de terţ în favoarea pârâtului.
Pentru această situaţie se ridică două probleme: aceea a mijlocului prin care
se reia în discuţie cererea de chemare în garanţie, precum şi dacă terţul
chemat în garanţie poate face apel împotriva reclamantului, probleme de
care ne vom ocupa mai târziu.
în cazul în care prima instanţă a respins cererea de chemare în
judecată şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant,
reclamantul poate declara apel împotriva pârâtului, iar chematul în garanţie
fie contra reclamantului, fie contra pârâtului. Dacă ambele cereri au fost
respinse, reclamantul poate face apel atât contra pârâtului, cât şi a
chematului în garanţie. Dacă prima instanţă a admis cererea de chemare în
judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către
reclamant (ca lipsită de obiect sau de interes), hotărârea poate fi apelată de
pârât, care îşi va îndrepta cererea de apel împotriva reclamantului, iar,
uneori chiar şi a chematului în garanţie, dacă soluţia referitoare la cererea de
chemare în judecată este rezultatul activităţii procesuale a terţului, în
sprijinul părţii garantate. Cele două probleme semnalate mai sus se ivesc şi
în această situaţie.
Răspunsul la prima problemă semnalată mai sus este oferit de art.
293' C. proc. civ. Deci, în cazul în care prima instanţă a respins atât cererea
de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de
pârât, împotriva acestei hotărâri pârâtul nu are interesul să declare un apel
contra chematului în garanţie, deoarece nu a căzut în pretenţii, dar, dacă
reclamantul face apel, pârâtul-intimat ar dobândi interesul de a introduce un
apel provocat, pentru a repune în discuţie şi cererea de chemare în garanţie.
Acelaşi este interesul şi în cazul în care reclamantul formulase o cerere de
chemare în garanţie, respinsă de prima instanţă ca lipsită de obiect,
deoarece s-a admis cererea de chemare în judecată, iar hotărârea respectivă
este apelată de către pârât.
Cât priveşte cea de a doua problemă semnalată mai sus, subliniem că
legislaţia noastră (spre deosebire de cea franceză),1 nu oferă decât
intimatului posibilitatea aderării la apel, nu şi celor care au avut calitatea de
parte la judecata în primă instanţă, dar care nu au fost încă atraşi la judecata
în apel, în calitate de intimaţi. Astfel, dacă apelantul îşi îndreaptă apelul
numai împotriva adversarului său direct, nu şi contra terţului chemat în
garanţie de acesta din urmă, iar intimatul nu formulează un apel provocat
contra terţului chemat în garanţie la prima instanţă, acesta din urmă se
găseşte într-o poziţie mai puţin favorabilă decât aceea pe care a avut-o ca
urmare ca hotărârii primei instanţe, întrucât partea care îl chemase în
garanţie la judecata în
1 A se vedea: J. Vincent, S. Guinchard, Procedura civile, Prdcis Dalloz,
Paris, 1994, p. 819 şi urm.; J. Hiron, Droit judiciaire prive, Montchrestien,
Paris, 1991, p. 440 şi urm.
93
Părţile
primă instanţă, în măsura în care va pierde în instanţa de apel, poate
declanşa un proces distinct împotriva terţului; întrucât nu poate recurge la
instituţia apelului provocat, el ar urma să introducă o cerere de intervenţie
accesorie, astfel încât garantul poate să facă orice apărare contra
apelantului, deci obligaţia de garanţie devine efectivă.
în ceea ce priveşte exercitarea recursului, dacă instanţa de apel (sau
prima instanţă într-o materie în care hotărârea nu este supusă apelului) a
admis atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâtul de la prima instanţă, recursul chematului în garanţie,
dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune în discuţie şi
cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de
cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a
declarat recurs. De asemenea, dacă în urma admiterii recursului celui care a
formulat cererea de chemare în garanţie, se va respinge cererea principală,
efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra chematului în garanţie,
chiar dacă acesta din urmă nu a declarat recurs. Dacă însă, iniţial, instanţa
de apel a respins cererea principală şi, pe cale de consecinţă, cererea de
chemare în garanţie a pârâtului de la prima instanţă a fost respinsă ca lipsită
de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanţă se
admite, cu ocazia judecării fondului după casare, instanţa trebuie să repună
în discuţie şi cererea de chemare în garanţie [un argument de text în sprijinul
acestei soluţii I-ar constitui art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că,
după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate
motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată].
în cazul în care cererea de chemare în garanţie a fost formulată de
către reclamantul de la judecata în primă instanţă, iar în apel s-a admis
cererea principală şi s-a respins ca lipsită de obiect sau de interes cererea de
chemare în garanţie, la judecarea fondului ce urmează admiterii recursului
pârâtului de la prima instanţă, se va repune în discuţie şi cererea de chemare
în garanţie. Dacă însă cererea principală a fost respinsă, iar chemarea în
garanţie admisă, recursul terţului chemat în garanţie de către reclamant
repune în discuţie şi cererea principală, cu excepţia cazului în care vizează
exclusiv raportul de garanţie. De asemenea, dacă în urma admiterii
recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanţie, instanţa ce
judecă fondul după casare admite cererea principală, atunci va trebui să
constate ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.
3.5. Arătarea titularului dreptului
Cea de a treia formă de intervenţie forţată este reglementată de art. 64-
66 C. proc. civ.
Potrivit art. 64 C. proc. civ., „pârâtul care deţine un lucru pentru altul
sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost
chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra
lucrului”.
Din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. rezultă că arătarea titularului
dreptului poate fi făcută numai de către pârât şi numai în cazul cererilor prin
care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât
şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la
lucrul ce formează obiectul cererii

(de exemplu, între cei doi s-a încheiat un contract de locaţiune,
închiriere, depozit, comodat etc).
Aşadar, partea finală a art. 64 C. proc. civ. limitează aplicabilitatea
acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile (cererile) reale,
folosirea acesteia fiind deci exclusă în cazul cererilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă (personal).
Cererea de arătare a titularului dreptului va trebui să îndeplinească
deci, în afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la
judecată, şi următoarele cerinţe specifice:
- prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească
valorificarea unui drept real;
- pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un
drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de
reclamant;
- pârâtul să îl indice pe titularul dreptului (legea nu impune însă
pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al dreptului).
Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul poate face arătarea
titularului dreptului printr-o cerere motivată, depusă odată cu întâmpinarea
sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Cererea va fi comunicată persoanei indicate ca titular al dreptului real,
împreună cu copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile
depuse la dosar. Deşi legea nu prevede în mod expres, se apreciază că
cererea de arătare a titularului dreptului ar trebui comunicată şi
reclamantului, printre altele şi în considerarea faptului că scoaterea din
proces a pârâtului, la care se referă art. 66 alin. (1) C. proc. civ., poate avea
loc numai cu consimţământul reclamantului.
în funcţie de poziţia terţului şi a reclamantului faţă de cererea de
arătare a titularului dreptului, se disting următoarele situaţii:
a) cel arătat ca titular al dreptului real se înfăţişează şi recunoaşte
susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte să fie înlocuit pârâtul iniţial;
b) cel arătat ca titular al dreptului real se înfăţişează şi recunoaşte
susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea
pârâtului;
c) terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte susţinerile pârâtului;
d) cel indicat ca titular al dreptului real, deşi legal citat, nu se
înfăţişează.
Pentru prima ipoteză, art. 66 alin. (1) C. proc. civ. prevede că terţul
arătat ca
titular al dreptului va lua locul pârâtului, acesta din urmă fiind scos din
judecată, aşa încât procesul va continua numai între reclamant şi cel indicat
ca titular al dreptului real, care va dobândi calitatea procesuală de pârât.
Pentru ultimele două situaţii enumerate mai sus, soluţia este oferită de
art. 66 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că „se vor aplica dispoziţiile art.
58”, deci terţul „dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar
hotărârea îi va fi opozabilă”.
' S-a exprimat şi opinia că, în ipoteza prevăzută de art. 66 alin. (2) C.
proc. civ., terţul arătat ca titular al dreptului ar dobândi calitatea de
intervenient forţat, iar nu cea de intervenient principal, arătându-se că, prin
trimiterea la art. 58 C. proc. civ., s-a urmărit să se
Părţile 95
Aşadar, judecata va continua între reclamant, pârât şi terţul indicat ca
titular al dreptului real, acesta din urmă în calitate de intervenient principal.
Legea nu acoperă însă cea de a doua situaţie, în care deşi terţul se
prezintă şi recunoaşte susţinerile pârâtului, reclamantul nu este de acord ca
locul pârâtului să fie luat de terţ. în literatura de specialitate, într-o primă
opinie, s-a arătat că se impune soluţia ca şi în acest caz terţul arătat ca
titular al dreptului real să rămână în proces, în calitate de intervenient
principal,1 iar, într-o altă opinie, s-a apreciat că judecata va continua fără să
se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată,
iar dacă se va stabili, în urma dezbaterilor, că titularul dreptului este terţul
indicat, se va respinge cererea ca greşit îndreptată,2 mai exact, ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Anumite particularităţi ale acestei forme de intervenţie există în cazul
litigiilor referitoare la bunuri proprietate publică. Astfel, potrivit art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de administrare, titularul acestui
drept real principal, care stă în instanţă în nume propriu, are obligaţia să
arate cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (6) al aceluiaşi
articol extinde această obligaţie şi în cazul litigiilor referitoare la dreptul de
concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor
concesionate ori închiriate. întrucât legea nu distinge, rezultă că arătarea
titularului dreptului de proprietate publică va fi făcută indiferent de poziţia
procesuală (pârât sau reclamant) pe care o are cel căruia i-a fost dat în
administrare, concesionat ori închiriat bunul proprietate publică ce formează
obiectul litigiului.
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive
în frecvente cazuri, părţile participă la procesul civil prin intermediul
unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implică acordarea
unor consultaţii, sfaturi etc, ce nu angajează în nici un fel partea în cauză,
reprezentarea în procesul civil are drept consecinţă producerea în persoana
părţii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile, ce decurg
din actele îndeplinite de reprezentant în limita împuternicirilor conferite.
Reprezentarea în procesul civil este deci acea
precizeze doar că terţul indicat ca titular al dreptului real va avea
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi terţul chemat în judecată în temeiul art. 57
C. proc. civ. - Gr. Porumb, voi. I, p. 167; /. Leş, p. 115. Anterior însă, toţi
aceşti autori menţionează că „terţul introdus în proces în temeiul art. 57 C.
proc. civ. va avea în principiu aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi
intervenientul principal.”
A se vedea: D. Florescu, Notă la decizia civilă nr. 106/1968 a Trib. jud.
Satu-Mare, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 146.
A se vedea: A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Trib. jud.
Mehedinţi, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 111. în orice caz, nu se poate considera că,
pentru această ipoteză, terţul rămâne în proces în calitate de pârât, cum s-a
decis, izolat, în practică (Trib. pop. raion Satu-Mare, sentinţa civilă nr.
3126/1967, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 143-144).
situaţie în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de
procedură în numele şi în interesul altei persoane, care este parte în proces.
Părţile în proces pot să exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Sunt însă unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în
justiţie este restrâns, în sensul că partea este obligată să se prezinte
personal în instanţă, anume la judecata în faţa instanţelor de fond a cererilor
de divorţ (cu anumite excepţii prevăzute de art. 614 C. proc. civ.) şi în cazul
răspunsului la interogatoriu (cu unele derogări prevăzute de art. 222 şi art.
223 C. proc. civ.).
In doctrină, de regulă, se face distincţie între, pe de o parte,
reprezentarea legală, care intervine în cazul persoanei lipsite de capacitate
procesuală de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice (art. 35 din Decretul nr.
31/1954), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, spre exemplu,
de art. 7 alin. (3), art. 44, art. 600 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte,
reprezentarea convenţională a părţilor. în cele ce urmează ne vom ocupa
numai de reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil.
4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
Faţă de faptul că art. 67 alin. (1) C. proc. civ. prevede doar că părţile
pot să exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridică întrebarea de
a şti cine poate avea această calitate. Răspunsul îl găsim coroborând
dispoziţiile din Codul de procedură civilă cu prevederile Legii nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Deşi partea poate fi reprezentată în procesul civil nu numai de avocat,
ci şi de o persoană care nu are această calitate, totuşi, este de reţinut că,
pentru ipoteza în care mandatul este dat unei alte persoane decât unui
avocat, art. 68 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că mandatarul nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii,
reprezintă partea. Aşadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate
să formuleze cereri în faţa instanţei, să propună probe, să îndeplinească alte
acte de procedură în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă, însă nu
are dreptul de a pune concluzii.
De la regula conform căreia, dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin
avocat, sunt totuşi exceptaţi doctorii (în drept) şi licenţiaţii în drept, care,
dacă sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al patrulea grad
inclusiv, pot pune concluzii în faţa oricăror instanţe,
97
Părţile
precum şi mandatarul care reprezintă pe soţ sau o rudă până la al
patrulea grad inclusiv, însă acesta din urmă nu poate pune concluzii decât la
judecătorie. Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o
hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este
obligatorie, deci reprezentantul poate să pună concluzii.
în situaţia în care cererea în justiţie se face prin reprezentant
convenţional, trebuie ca în cerere să se specifice aceasta şi să se alăture
procura.
Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a
reprezenta pe mandant în justiţie, fiind deci nevoie ca procura să prevadă
expres acest lucru. De la această regulă există însă două excepţii, anume:
cazul în care mandantul locuieşte în străinătate, precum şi cazul când
mandatul este dat unui prepus.
Aşadar, referitor la conţinutul mandatului judiciar, trebuie să fie o
procură ad litem, adică o procură dată pentru exerciţiul dreptului de chemare
în judecată sau reprezentare în judecată.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu
cuprinde nici o arătare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la
anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Actele procedurale de dispoziţie
pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale.
Sub aspectul formei, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că procura
pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în
judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.1 Alin. (2) al
aceluiaşi articol dispune că dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin
declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit
incapabil, ci dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, precum şi
renunţarea la mandat nu pot fi opuse celeilalte părţi decât de la o
comunicare, afară de cazul în care au fost făcute în şedinţă şi în prezenţa
părţilor. Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze
atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte
de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor de introducere a
căilor de atac.
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
Deşi din art. 68 alin. (1) C. proc. civ. ar rezulta că avocatul şi-ar justifica
tot prin procură calitatea de reprezentant, semnătura fiind certificată potrivit
legii avocaţilor,
1 Uneori, se vorbeşte şi despre reprezentarea judiciară, care intervine

în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, sechestrul judiciar poate
fi autorizat de instanţa care l-a numit să reprezinte în judecată părţile cu
privire la bunul pus sub sechestru), însă, în realitate, aşa-numita
reprezentare judiciară este tot o formă de reprezentare legală, deoarece
izvorul împuternicirii de reprezentare îl constituie tot legea, instanţa
neputând să numească un astfel de reprezentant decât în cazurile expres
prevăzute de lege. împrejurarea că reprezentantul este numit de instanţă nu
justifică soluţia potrivit căreia am fi în prezenţa unui alt fel de reprezentare,
deoarece criteriul de clasificare îl constituie izvorul împuternicirii de a
reprezenta partea în procesul civil (legea sau convenţia părţilor), iar nu
organul care îl numeşte pe reprezentant.
S-a susţinut că semnificaţia dispoziţiei înscrise în art. 68 alin. (1) C. proc.

civ. ar fi aceea că mandatul de reprezentare în justiţie ar trebui să rezulte
dintr-o procură autentificată, întrucât în cazul procedurii notariale de
legalizare a semnăturii nu se verifică şi conţinutul actului - /. Leş, p. 121. De
asemenea, instanţa supremă, într-o decizie de speţă, a reţinut că mandatul
judiciar trebuie să îmbrace forma unei procuri legalizate - C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 415/1992, în Dreptul, nr. 2/1993, p. 67. Este îndeobşte cunoscut
că un text de lege este susceptibil de interpretare numai atunci când este
neclar, confuz etc, nu însă şi atunci când are o redactare clară, cum este
cazul art. 68 alin. (1) C. proc. civ.; în caz contrar, pe calea unei pretinse
interpretări, s-ar ajunge la modificarea dispoziţiei legale.
B.
98
Participarea procurorului la procesul civil
totuşi, reglementarea specială actuală prevede că avocatul are dreptul

să reprezinte în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă
scrisă de avocat şi clientul ori mandatarul acestuia. Contractul prevede în
mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar, în
baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaţială.
In lipsa unor stipulaţii contrarii în contract, avocatul este împuternicit să
efectueze orice act, specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru
realizarea intereselor clientului.
în privinţa actelor procesuale de dispoziţie, deşi art. 69 alin. (1) C.
proc. civ. nu face distincţie între mandatarul neavocat şi avocat, ceea ce
înseamnă că şi avocatul ar avea nevoie de o procură specială pentru
efectuarea unor asemenea acte, s-a arătat că procura specială nu mai este
necesară dacă în contractul de asistenţă juridică s-a stipulat în mod expres
dreptul avocatului de a face acte procesuale de dispoziţie.
Când reprezentarea la prima instanţă s-a făcut prin avocat, acesta,
chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse
unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să
exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, dar, în acest caz, toate
actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi. Actele
făcute de avocat în aceste condiţii nu trebuie ratificate de parte, deoarece el
s-a întemeiat pe o împuternicire izvorâtă din lege.
4.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
în cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale,
instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea acestei lipse, iar dacă în
termenul acordat lipsa nu se împlineşte, va anula cererea (art. 161 C. proc.
civ.).
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în
orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de
persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.
Subliniem că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
presupune situaţia în care cererea este introdusă în numele titularului (deci
în cerere se menţionează faptul că se acţionează în numele şi în interesul
altei persoane, adică în calitate de reprezentant), iar la dosar nu există
dovada din care să rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-i
reprezenta pe titular. Dacă însă, din cuprinsul cererii, nu rezultă că aceasta
este introdusă în numele altei persoane, deci nu se menţionează în cerere că
persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al titularului, atunci se
va invoca excepţia lipsei calităţii procesuale, întrucât, prin ipoteză, cel care a
introdus cererea în nume propriu, în loc să o formuleze în numele
reprezentatului, nu este titularul dreptului.2
1 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 340.
2 Pentru confundarea lipsei dovezii calităţii de reprezentant cu
lipsa calităţii procesuale
active, a se vedea: C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
679/1994, în B.J.
1994, p. 649; decizia nr. 3211/1999, în Juridica, nr. 8/2000, p. 318.
Secţiunea a IlI-a. Participarea procurorului la procesul civil

Articolul 131 alin. (1) din Constituţie prevede că „în activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
atribuţiile Ministerului Public în materie civilă sunt următoarele:
- exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
- participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
- exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
- apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
- exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt
prevăzute de art. 45 C. proc. civ., şi anume:
- pornirea procesului civil;
- participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii;
- exercitarea căilor de atac;
- cererea de a se pune în executare anumite hotărâri.
înainte de a prezenta formele în care procurorul poate să participe la
procesul civil, ne vom referi, pe scurt, la poziţia procesuală a procurorului în
procesul civil.
§2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil
S-a susţinut că procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al părţilor în
proces, însă o astfel de teză nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, o
reprezentare comună a două părţi cu interese contrarii este de neconceput,
iar, pe de altă parte, reprezentantul apără întotdeauna interesele părţii pe
care o reprezintă, ceea ce nu s-ar verifica în cazul procurorului.
Intr-o altă opinie, se arată că procurorul participă ca parte în proces
atunci când iniţiază acţiunea civilă şi ca participant atunci când el intervine în
procesul pornit de titularul dreptului sau de o altă persoană căreia legea îi
recunoaşte legitimare procesuală.1
Dominantă este concepţia potrivit căreia procurorul este parte în
proces. în cadrul acestei concepţii, se întâlnesc două teze.
Astfel, în literatura juridică şi în legislaţia anterioare anului 1948, se
făcea distincţie între cazurile în care procurorul participa la procesul civil ca
parte principală şi
/. Santai, Poziţia procurorului în litigiile întemeiate pe Legea nr.
1/1967, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 28.

între cazurile în care procurorul participa ca parte alăturată. Procurorul
era considerat parte principală atunci când, în situaţiile expres prevăzute de
lege, putea exercita dreptul la acţiune pentru punerea în valoare a unor
interese generale sau chiar particulare. El se găsea într-o poziţie procesuală
asemănătoare cu a oricăreia din părţile litigante, având aceleaşi drepturi şi
aceleaşi obligaţii procesuale. Procurorul era considerat parte alăturată în
cazurile în care procesul nu era pornit din iniţiativa lui, ci a altor persoane, iar
procurorul doar punea concluziile sale, neavând posibilitatea de a face apel
sau recurs.1 Deşi în unele texte de lege se mai foloseşte noţiunea de parte
principală, distincţia care se făcea în trecut nu mai este de actualitate, ea
nemai-prezentând utilitate practică. Mai mult, considerarea procurorului ca
parte principală sau ca parte alăturată nu acoperă cazul recursului în
interesul legii.
O a doua teză în cadrul acestei concepţii, întâlnită în literatura juridică
ulterioară anului 1948, susţine că procurorul dobândeşte poziţia de parte în
proces, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează calitatea de organ care veghează la
respectarea legii în activitatea de judecată.2 Principalul argument în sprijinul
opiniei potrivit căreia procurorul este parte în proces îl constituie faptul că
art. 45 C. proc. civ. este aşezat de legiuitor în titlul referitor la părţi; de
asemenea, alte dispoziţii legale se referă la procuror, ca parte în proces.3
§3. Formele participării procurorului la procesul civil 3.1. Pornirea
procesului civil
Potrivit art. 45 alin. (1) C. proc. civ., Ministerul Public poate porni
acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Din redactarea textului de lege rezultă cu claritate că procurorul nu
este îndreptăţit să declanşeze orice proces civil, ci punerea în mişcare a
acţiunii civile de către procuror cunoaşte unele restricţii, în sensul că
procurorul poate să pornească procesul civil fie atunci când este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor
1 A se vedea, spre exemplu, E. Herovanu, p. 425-439.
2 /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 238. A se vedea şi V.M. Ciobanii,
voi. I, p. 349-351;
/. Leş, p. 128-129; /. Deleanu, voi. I, p. 365.
3 Pentru opinia potrivit căreia ar putea fi pus sub semnul întrebării
însuşi sistemul în care
procurorul are poziţia procesuală de parte în proces, fiind preferabil să
se considere că procu
rorul este acel participant la procesul civil care reprezintă interesele
societăţii, astfel cum
rezultă din art. 131 alin. (1) din Constituţie, a se vedea: G. Boroi, voi. I,
p. 224.
4 CC, Decizia nr. 5/2002 (M. Of. nr. 309/2002) a respins excepţia de
neconstituţionalitate
a art. 45 alin. (1) C proc. civ. referitoare la limitarea dreptului
procurorului de a porni acţiu
nea civilă.
101
Participarea procurorului la procesul civil
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, fie în acele cazuri în care, prin norme speciale, i se conferă
expres acest drept.1
Trebuie reţinut că, spre deosebire de reglementarea anterioară, legea
nu mai interzice procurorului să introducă acţiunile (cererile de chemare în
judecată) cu caracter strict personal, ceea ce înseamnă că procurorul ar
putea să declanşeze acţiunea civilă, prin introducerea oricărei cereri de
chemare în judecată, inclusiv cele care ar avea caracter strict personal [acele
cereri pentru care legea prevede expres că pot fi introduse numai de o
anumită persoană, de exemplu, cererea pentru stabilirea filiaţiei faţă de
mamă - art. 53 alin. (1) C. fam., cererea de stabilire a paternităţii - art. 59
alin. (1) C. fam. etc, precum şi acele cereri care sunt strâns legate de voinţa
exclusivă a celui interesat, spre exemplu, cererea de anulare a căsătoriei
pentru vicii de consimţământ, cererea de revocare a unei donaţii pentru
ingratitudine etc], însă numai dacă pornirea procesului civil ar fi în interesul
persoanelor arătate în textul de lege sau dacă o normă specială conferă
expres dreptul procurorului de a declanşa procesul civil.
Pentru ipoteza în care procurorul a pornit acţiunea, art. 45 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că titularul dreptului subiectiv la care se referă acţiunea va
fi introdus în proces, având posibilitatea să uzeze de dreptul său de
dispoziţie, sub forma renunţării la judecată sau la dreptul subiectiv, ori a
tranzacţiei, iar dacă procurorul ar retrage cererea, titularul va putea să
solicite continuarea judecăţii.
Mai reţinem că, potrivit art. 45' C. proc. civ., actele procesuale de
dispoziţie, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la
art. 45 alin. (1) C. proc. civ. (minori, persoane puse sub interdicţie, dispăruţi),
nu împiedică judecata dacă instanţa apreciază că nu sunt în interesul acelor
persoane.
3.2. Participarea Ia judecata procesului civil
Această formă de participare a procurorului la procesul civil, care se
finalizează prin punerea de concluzii, este prevăzută de art. 45 alin. (3) C.
proc. civ., textul fiind în concordanţă cu dispoziţiile înscrise în art. 131 alin.
(1) din Constituţie.
Aşadar, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare

fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de
drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Pentru câteva materii, anume prevăzute de lege, participarea
procurorului la judecată şi punerea concluziilor de către acesta sunt
obligatorii. Menţionăm în acest sens:
- soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie şi de ridicare a
interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954);
Spre exemplu, Ministerul Public are dreptul de a solicita Tribunalului
Bucureşti să dispună încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia
din Registrul partidelor politice în cazul în care modificările statutului sau ale
programului partidului politic nu au fost comunicate Tribunalului Bucureşti în
condiţiile stabilite de art. 25 din Legea nr. 14/2003 ori dacă, deşi instanţa a
respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, partidul politic în
cauză acţionează în baza statutului modificat [art. 26 alin. (1) din Legea nr.
14/2003 a partidelor politice], de a cere dizolvarea pe cale judecătorească a
unui partid politic (art. 46 din Legea nr. 14/2003) sau constatarea încetării
existenţei unui partid politic (art. 47 din Legea nr. 14/2003).
102
- judecarea cererilor de declarare a dispariţiei şi a morţii pe cale
judecătorească, precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi
art. 42 din Decretul nr. 32/1954);
- judecarea de către instanţe a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a
oricăror alte cereri prevăzute de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi de Legea nr. 370/2004
pentru alegerea Preşedintelui României;
- judecarea, de către Tribunalul Bucureşti, a apelului declarat
împotriva hotărârii Comisiei de reexaminare în materia protecţiei desenelor şi
modelelor industriale, precum şi a recursului exercitat la Curtea de apel
Bucureşti (art. 28 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale);
- soluţionarea cererii de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr.
33/1994];
- procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (Legea nr.
115/1996);
- soluţionarea cererilor prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei (art. 63)
- cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor
privind stabilirea măsurilor de protecţie specială (art. 124 din Legea nr.
272/2004)
- cererile în materie de contencios administrativ [art. 1 alin. (9) din
Legea nr. 554/2004].
- rezolvarea cererii de înregistrare tardivă a naşterii, a cererii de
declarare în ţară (după trecerea unui an de la data naşterii) a naşterii unui
cetăţean român născut în străinătate, precum şi judecarea cererilor cu privire
la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor
de stare civilă şi menţiunilor înscrise pe acestea [art. 21 alin. (2) şi alin. (3) şi
art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare];
- judecarea contestaţiilor împotriva deciziilor Colegiului Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii [art. 16 alin. (2) din Legea nr.
187/1999];
- rezolvarea cererilor prin care se solicită acordarea personalităţii
juridice unei asociaţii sau fundaţii în cazul în care se constată neregularităţi
ce privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie [art. 9 alin. (2) din
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii];
- rezolvarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare şi a modului
de stabilire a preţului de vânzare pentru spaţiile comerciale proprietate
privată a statului şi prestările de servicii [art. 8 alin. (3) din Legea nr.
550/2002];
- soluţionarea cererii de înregistrare a unui partid politic sau a unei
alianţe politice ori a cererii de încuviinţare a modificării statutului sau a
programului partidului politic [art. 20 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 30 alin.
(1) din Legea nr. 14/2003], precum şi a cererilor referitoare la reorganizarea
partidelor politice, la dizolvarea ori la încetarea existenţei acestora;
- soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau
ordonanţe [art. 24 alin. (41) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare];
- judecarea recursurilor în interesul legii.
Participarea procurorului la procesul civil \ 03
In toate cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la
judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii.
In legătură cu participarea procurorului la judecata procesului civil
trebuie menţionat că nu este obligatoriu ca unul şi acelaşi procuror să fie
prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedură în
cadrul aceluiaşi proces civil pot fi îndeplinite de mai mulţi procurori, deoarece
o caracteristică a Ministerului Public este şi indivizibilitatea acestuia.
3.3. Exercitarea căilor de atac
Articolul 45 alin. (5) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în
condiţiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva oricăror
hotărâri.
In legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul
civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări:
Procurorul poate să exercite căile de atac şi împotriva hotărârilor pronunţate
într-o cerere cu caracter strict personal, chiar dacă nu ar fi vorba despre
drepturile şi interesele legitime ale persoanelor menţionate în primul alineat
al art. 45 C. proc. civ., deoarece, în privinţa exercitării căilor de atac, textul
de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu s-ar putea susţine că îşi
găseşte aplicare dispoziţia cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., întrucât,
ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare şi nu poate fi
aplicată prin analogie. De altfel, din punctul de vedere al topografiei textelor,
legiuitorul aşează prevederea referitoare la exerciţiul căilor de atac după
prevederea cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că
aceasta derogă de la cea situată înaintea ei.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat
sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Această
concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ.
dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea
hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei,
când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din
urmă situaţie, instanţa trebuie să comunice hotărârea şi procurorului).
Această prevedere îşi găseşte aplicare şi în ceea ce priveşte termenul de
recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ.
Referitor la exercitarea căilor de atac, trebuie menţionat că recursul în
interesul legii poate fi introdus numai de procurorul general de la Parchetul
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei.
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Acelaşi art. 45 alin. (5) C. proc. civ. prevede că, în cazurile prevăzute
de alin. (1), procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârilor
pronunţate în favoarea persoanelor la care se referă primul alineat al art. 45
C. proc. civ.
In legătură cu posibilitatea procurorului de a declanşa executarea
silită, sunt de făcut următoarele sublinieri:
104
Din redactarea art. 45 alin. final C. proc. civ., rezultă cu claritate că

procurorul poate să solicite punerea în executare numai a hotărârilor
pronunţate în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie, a
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. în alte
cuvinte, procurorul poate să declanşeze executarea silită numai în acele
cazuri în care ar putea să pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea
este favorabilă persoanelor respective.
Din împrejurarea că art. 45 alin. (5) C. proc. civ. se referă expres la
„punerea în executare a hotărârilor”, rezultă, per a contrario, că procurorul
nu poate să ceară punerea în executare a altor titluri executorii decât
hotărârile, afară de cazul când legea specială ar prevedea în mod expres
acest drept pentru procuror.
Dacă este îndeplinită cerinţa restrictivă ce rezultă din art. 45 alin. (5)
C. proc. civ., procurorul poate să declanşeze executarea silită indiferent de
faptul că a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunţat
hotărârea respectivă.
în cazul în care procurorul a cerut punerea în executare a hotărârii,
creditorul are posibilitatea să efectueze acte procesuale de dispoziţie.
Mai reţinem că această formă de participare a procurorului nu este
singura care poate fi întâlnită în faza executării silite. Procurorul poate
exercita contestaţia la executare, cererea de întoarcere a executării silite, în
condiţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., mai poate pune concluzii
în contestaţiile la executare introduse de părţi sau de terţi, în cererile de
întoarcere a executării introduse de părţi.
Capitolului Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
Articolul 126 alin. (1) din Constituţie prevede că .justiţia se realizează
prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege”.
Deşi textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu
înseamnă că ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, deci că nu ar mai
exista şi alte organe care, potrivit legii, să desfăşoare şi o activitate
jurisdicţională. De altfel, chiar art. 146 din Constituţie se referă la atribuţiile
Curţii Constituţionale, printre care şi acelea de a hotărî asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind constituţionalitatea legilor şi
a ordonanţelor, ori de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
Existenţa unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic,
precum şi necesitatea de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze
foarte simple, impun existenţa unor organe cu atribuţii jurisdicţionale din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ceea ce înseamnă că autoritatea
judecătorească nu are monopolul funcţiei de a judeca, unele cauze fiind
încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Se constată însă tendinţa legiuitorului de a da prioritate instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, reducând numărul cauzelor civile
date în competenţa altor organe jurisdicţionale.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 304/2004 „competenţa organelor judiciare
şi procedura judiciară sunt stabilite de lege.”
Trebuie precizat că, pe lângă plenitudinea de competenţă a instanţelor
judecătoreşti de a soluţiona pricinile civile, prin anumite dispoziţii legale, se
stabileşte posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a controla hotărârile
pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională. Astfel, spre exemplu:
în materie de invenţii, apelul exercitat împotriva comisiei de reexaminare din
cadrul O.S.I.M. este de competenţa Tribunalului Bucureşti; plângerea
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de întocmire a unui act
notarial, precum şi acţiunea în anularea unui act notarial sunt de competenţa
judecătoriei etc.
Pentru cazurile în care nici o normă specială nu ar prevedea
posibilitatea unei anumite instanţe judecătoreşti de a exercita controlul
judecătoresc asupra hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, se
vor aplica dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, conform cărora, actele adminis-
106 Competenţa
trativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios
administrativ competentă potrivit art. 10 din acelaşi act normativ, în termen
de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-
jurisdicţionale de atac. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
„litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei,
se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin
lege specială nu se prevede altfel.”
în încheierea acestui paragraf, menţionăm că s-a susţinut şi opinia
potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991,
actele normative anterioare, care au stabilit competenţa unor organe din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, de a soluţiona anumite pricini,
urmează a fi considerate abrogate, iar astfel de acte normative, adoptate
după intrarea în vigoare a Constituţiei, ar încălca dispoziţiile legii
fundamentale. în cadrul acestei concepţii, se admitea existenţa unei excepţii,
şi anume activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale, deoarece numai
la aceasta se referea expres Constituţia. în ce ne priveşte, apreciem ca fiind
greşită o asemenea teză, întrucât se raportează numai la art. 21 şi la art. 126
alin. (1) din Constituţie, dând principiului „accesul liber la justiţie” o
accepţiune care, totuşi, nu se desprinde din interpretarea sistematică a
prevederilor constituţionale. în alte cuvinte, din dispoziţiile legii fundamentale
nu rezultă că, pentru a se asigura accesul liber la justiţie, ar trebui să existe
posibilitatea parcurgerii tuturor structurilor instanţelor judecătoreşti. De
altfel, soluţia, cu care nu suntem de acord, ar avea consecinţe practice greu
de acceptat, deoarece consecvenţa ar impune adoptarea aceleiaşi soluţii şi în
privinţa arbitrajului privat sau instituţionalizat (atât a celui intern, cât şi a
celui internaţional), a procedurilor notariale etc.
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
Dintre atribuţiile Curţii Constituţionale, stabilite de art. 146 din
Constituţie, ne interesează aici cele referitoare la controlul de
constituţionalitate, control care vizează legile înainte de promulgare (control
anterior sau abstract, denumit şi control a priori), tratatele sau alte acordurile
internaţionale iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele
Parlamentului, legile şi ordonanţele în vigoare (controlul posterior sau
concret, denumit şi control a posteriori), conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice şi partidele politice. Astfel, Curtea
Constituţională:
- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia din preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
în cazurile în care se constată neconstitu-
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti 107

ţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale. Decizia prin care se constată că nu au fost
respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Tratatul
sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat. Dimpotrivă, în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b) din Legea nr.
47/1992, acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate după ratificare.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului,
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei
prevederi regulamentare este obligatorie. Dispoziţiile din regulamente,
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului. în legătură cu această atribuţie, se impun unele precizări
prealabile:
în primul rând, trebuie reţinut că, din modul în care este redactat art.
146 lit. d) din Constituţie, rezultă cu claritate că excepţia de
neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în faţa instanţelor
judecătoreşti astfel cum sunt acestea definite de art. 126 alin. (1) din
Constituţie şi de Legea nr. 304/2004, precum şi în faţa a celor de arbitraj
comercial, deci nu şi în faţa altor organe cu atribuţii jurisdicţionale.
în al doilea rând, mai subliniem că ordonanţele pot fi atacate pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate numai până în momentul în care se adoptă
legea de aprobare sau de respingere de către Parlament. în cazul în care
ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă
excepţia a fost respinsă, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în
temeiul art. 146 lit. a), înainte de promulgarea legii de admitere sau de
respingere a ordonanţei. în sfârşit, după promulgarea legii de aprobare a
ordonanţei, excepţia va putea fi din nou invocată, dar ea va viza de această
dată legea.
Cât priveşte rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi
a ordonanţelor, urmează a se avea în vedere şi art. 154 alin. (1) din
Constituţie, conform căruia, „legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.” Aşadar,
pentru actele normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei
din 1991, apreciem că nu s-ar putea vorbi de o
108 Competenţa
eventuală excepţie de neconstituţionalitate, ci, dacă se solicită aplicarea

unei norme juridice cuprinse într-un astfel de act normativ, instanţa urmează
a verifica dacă norma respectivă mai este în vigoare sau a fost abrogată de
dispoziţiile constituţionale. Altfel spus, judecătorul aplică numai legea în
vigoare, el fiind cel care va constata, pe cale de interpretare, dacă legea mai
este în vigoare.
în legătură cu aplicarea fostului art. 150 alin. (1) (actualul art. 154) din
Constituţie, s-a pus problema de a şti dacă numai instanţele judecătoreşti
sunt competente să constate abrogarea unei legi anterioare Constituţiei,
datorită contrarietăţii cu prevederile legii fundamentale, ori, dimpotrivă,
această competenţă aparţine şi Curţii Constituţionale.1 Trebuie subliniat că,
în ambele teze, nu se contestă competenţa instanţelor judecătoreşti de a
constata că o lege preconstituţională este abrogată, ci, controversa vizează
numai competenţa Curţii Constituţionale. Cea de a doua soluţie, la care s-a
oprit şi Curtea Constituţională, porneşte de la premisa că, prin natura sa,
abrogarea sau, după caz, menţinerea în vigoare a legii preconstituţionale ar fi
şi o problemă de constituţionalitate, iar nu doar de conflict în timp al legilor;
deci, ea ar atrage nu numai competenţa instanţei de drept comun, chemată
să soluţioneze conflictul rezultat din succesiunea legilor, ci şi competenţa
Curţii Constituţionale, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei. Se
consideră că „prin natura sa, contra-rietatea unei legi cu prevederile
Constituţiei nu poate să nu constituie şi o problemă de constituţionalitate. O
asemenea contrarietate rezultă din interpretarea normei constituţionale şi a
celei supuse controlului, spre a se putea stabili, în acest mod, dacă ele sunt
sau nu contrare şi deci dacă norma supusă controlului încalcă sau,
dimpotrivă, nu contravine dispoziţiei constituţionale. Este o problemă
comună atât controlului constituţionalităţii unei legi elaborate sub imperiul
Constituţiei, cât şi a legii preconstituţionale. Faptul că, în această din urmă
ipoteză, legea contrară este abrogată, nu schimbă datele problemei,
abrogarea constituind numai consecinţa constituţională, prevăzută de art.
150 alin. (1). Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea este cauza abrogării. în
acest caz neconstituţionalitatea are un caracter specific, întrucât nu rezultă
din încălcarea Constituţiei de către legiuitor, ci dintr-o cauză posterioară legii,
constând în schimbarea temeiului legitimităţii sale constituţionale”. Se
admite totuşi că, în această calitate, competenţa Curţii Constituţionale are un
caracter subsidiar faţă de competenţa plenară a instanţelor judecătoreşti de
a constata că o lege anterioară Constituţiei contravine dispoziţiilor acesteia şi
deci este abrogată, în sensul că dacă instanţa constată că legea
preconstituţională este abrogată, nu mai intervine competenţa Curţii
Constituţionale, aceasta din urmă fiind antrenată numai în cazul în care
instanţa a considerat legea în vigoare sau nu s-a pronunţat asupra problemei
respective.2
1 A se vedea: M. Constantinescu, Competenţa Curţii Constituţionale
cu privire la legile
anterioare intrării în vigoare a Constituţiei României, în Dreptul nr.
9/1991, p. 3 şi urm.;
M. Constantinescu, M. Berzescu, Controlul constituţionalităţii şi legile
anterioare Constituţiei
României, în Dreptul nr. 1/1994, p. 33 şi urm.
2 M. Constantinescu, M. Berzescu, op. cit., în Dreptul nr. 1/1994, p.
38. S-a decis că şi în
cadrul controlului anterior promulgării, Curtea Constituţională are
competenţa de a constata
că o lege anterioară Constituţiei este abrogată, această competenţă
exercitându-se prin
Avantajul soluţiei îmbrăţişate de Curtea Constituţională ar fi acela că s-

ar asigura o rezolvare unitară problemei de a constata abrogarea sau, după
caz, menţinerea în vigoare a unei legi anterioare Constituţiei din 1991, având
în vedere că, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor. însă, trebuie evidenţiate şi
inconvenientele acestei soluţii,1 şi anume că, în lipsa unor dispoziţii legale
exprese, ea se bazează pe o interpretare destul de forţată, făcând totodată o
distincţie (referitoare la caracterul subsidiar al competenţei Curţii
Constituţionale) care nu are o fundamentare legală temeinică. S-ar ajunge la
consecinţa că, indirect, Curtea Constituţională s-ar transforma într-un organ
prin care se realizează controlul judiciar, însă numai în ceea ce priveşte
constatarea unei instanţe, pe cale de interpretare, că o lege anterioară
Constituţiei din 1991 mai este sau nu în vigoare, mai exact, numai atunci
când instanţa judecătorească nu a constatat abrogarea legii respective.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind
neconstitu-ţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Se mai ridică problema de a şti cărui organ îi revine competenţa de a
controla constituţionalitatea actelor cu caracter normativ de o forţă juridică
inferioară legilor şi ordonanţelor, cum ar fi, de exemplu, hotărârile
Guvernului, ordinele miniştrilor etc.
Pornind de la dispoziţiile art. 146 din Constituţie precum şi de la cele
ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi folosind argumentul per a contrario, se
desprinde concluzia potrivit căreia competenţa de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii acestor acte nu mai aparţine Curţii Constituţionale. Rezultă
că această competenţă aparţine instanţelor judecătoreşti, în temeiul
plenitudinii lor de competenţă. Verificarea conformităţii actelor respective cu
Constituţia, ca de altfel şi cu celelalte acte normative de o forţă juridică
superioară, poate fi făcută fie în cadrul procedurii contenciosului
administrativ declanşată în urma sesizării celui vătămat în drepturile sale, fie
chiar pe cale incidentală, cu ocazia judecării unei pricini în care partea
interesată, instanţa din oficiu sau procurorul, dacă acesta participă la
judecată, invocă excepţia de excepţia de nelegalitate a unui act
administrativ, cu sau fără caracter normativ, de care se prevalează una din
părţi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ
unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de
excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. în acest caz, instanţa,
constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond,
va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ
competentă, suspendând cauza. Instanţa de contencios administrativ se
pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea
extinderea limitelor sesizării, dar numai în legătură cu obiecţia de
neconstituţionalitate formulată - CC, Decizia nr. 34/1993 (M. Of. nr. 44/1993).
1 A se vedea şi G. Boroi, voi. I, p. 11.
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ} {^naiţjsţrati BRĂILA I
• 619474
110
Competenţa
părţilor. Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă
recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare
şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate. în
cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea
actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a
ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Dacă în cursul judecăţii, instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial din oficiu sau una dintre părţi invocă excepţia de
neconstituţionalitate a unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care
depinde soluţionarea cauzei, excepţia ridicată se trimite Curţii
Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere, care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei,
fiind însoţită de dovezile propuse de părţi. Dacă excepţia a fost invocată din
oficiu de către instanţă, încheierea trebuie motivată şi va mai cuprinde
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. în perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, fiind vorba
despre un paz de suspendare legală obligatorie a judecăţii. Dacă însă
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (de exemplu, printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale s-a stabilit neconstituţionalitatea
prevederii legale respective), instanţa o va respinge printr-o încheiere
motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională (art. 29 din Legea nr.
47/1992);
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice
aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea
poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. Primind cererea, preşedintele Curţii
Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi
exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna
judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai
târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale
stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în
conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii
Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu
respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.
Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură
constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi
părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea I. (art. 34-36 din Legea nr. 47/1992).
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid
politic. Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi
formulată
de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hotărâri
adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi, precum şi de Guvern.
Contestaţia trebuie
motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Contestaţia
se soluţio
nează cu citarea contestatorului, a partidului politic în cauză şi a
Ministerului Public,

pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop şi a
probelor administrate. Decizia Curţii Constituţionale nu este supusă nici unei
căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. în cazul în care
contestaţia se admite, decizia se comunică Tribunalului Bucureşti, pentru
radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice
legal constituite (art. 39-41 din Legea nr. 47/1992).
Cât priveşte corelarea acestei atribuţii a Curţii Constituţionale cu cea a
Tribunalului Bucureşti de a înregistra partidele politice, s-a pus problema
dacă, în legătură cu examinarea statutului şi a programului politic, Tribunalul
Bucureşti mai poate să respingă cererea de înregistrare în cazul în care
aceste acte ar cuprinde menţiuni ce contravin prevederilor art. 40 alin. (2)
din Constituţie şi fac ca partidul să fie neconsti-tuţional, ori ar trebui să îşi
decline competenţa în favoarea Curţii Constituţionale, care, aşa cum am
arătat, este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii unui partid
politic. în literatura de specialitate s-a arătat că Tribunalul Bucureşti este în
drept să respingă cererea de înregistrare, neputându-şi declina competenţa,
întrucât, deşi neconstituţionalitatea unui partid politic poate fi constatată
numai de către Curtea Constituţională, totuşi, în ipoteza luată în discuţie, nu
există încă un partid, instanţa fiind chemată tocmai să decidă dacă sunt sau
nu îndeplinite condiţiile legale pentru înregistrarea sa. Altfel spus, numai
după rămânerea irevocabilă a hotărârii de admitere a înregistrării partidului,
acesta din urmă are fiinţă legală.1
§3. Competenţa în materie electorală
In materie electorală, competenţa se împarte între instanţele
judecătoreşti şi alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională.
3.1. Alegerile locale
în cazul alegerilor locale, Legea nr. 67/2004 stabileşte următoarele
competenţe:
- întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror
erori din liste se soluţionează de primar. împotriva soluţiei date de primar se
poate face contestaţie care se soluţionează de către judecătoria în a cărei
rază teritorială se află localitatea. Hotărârea judecătorească este definitivă şi
irevocabilă şi se comunică persoanei interesate şi primarului în termen de 24
de ore de la pronunţare (art. 16);
- birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
electorale ale secţiilor de votare (art. 25);
- birourile electorale ale secţiilor de votare rezolvă întâmpinările
referitoare la propria lor activitate (art. 29);
- contestaţiile asupra modului de organizare şi asupra componenţei
biroului electoral judeţean se soluţionează de tribunal [art. 31 alin. (3) teza
II];
1 V.M. Ciobanii, voi. I, p. 377-378.
112
Competenţa
- birourile electorale judeţene rezolvă întâmpinările referitoare la
propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire,
componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţie [art. 31 alin.
(3) teza I];
- în judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură
circumscripţie electorală nu se mai constituie un birou electoral judeţean,
soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. h) făcându-se de
judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
respectivă [art. 31 alin. (4)]. în situaţiile prevăzute la de art. 31 alin. (4),
atribuţiile prevăzute la art. 7, art. 33 alin. (2), art. 52 alin. (1) şi la art. 123
sunt îndeplinite de biroul electoral de circumscripţie, iar competenţa de
soluţionare a contestaţiilor asupra modului de organizare şi a componenţei
biroului electoral de circumscripţie aparţine tribunalului;
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa
activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire, componenţa şi
activitatea birourilor electorale de circumscripţie judeţeană şi a municipiului
Bucureşti; primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea
şi desfăşurarea alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât
cele care, prin lege, sunt date în competenţa birourilor electorale de
circumscripţie sau a instanţelor judecătoreşti; soluţionează sesizările
privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea alegerilor dintr-o
circumscripţie electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor
administrate, că votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin
fraude de natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripţia electorală
respectivă (art. 33);
- biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor
legale pentru ca o persoană să poată candida, respectarea condiţiilor de fond
şi de formă ale listelor de candidaţi, precum şi ale listei susţinătorilor.
Candidaturile care îndeplinesc condiţiile legale sunt înregistrate.
Candidaturile care nu îndeplinesc condiţiile legale de fond şi de formă se
resping de către biroul electoral de circumscripţie (art. 46);
- judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
pentru care se depune candidatura, respectiv tribunalul, înregistrează
înregistrează propunerile de candidatură admise de biroul electoral de
circumscripţie (art. 46);
- contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria,
respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia
electorală. Hotărârea nu se comunică. împotriva hotărârii date în contestaţie
se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, la instanţa
ierarhic superioară. Recursul se soluţionează în termen de 24 de ore de la
înregistrare. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă (art.
48);
- birourile electorale de circumscripţie soluţionează plângerile ce le
sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică,
alianţă electorală ori candidat independent de a-şi desfăşura campania
electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei
electorale. Dacă biroul electoral de circumscripţie consideră, cu ocazia
soluţionării plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau
aplicarea unor sancţiuni contravenţionale ori penale, sesizează autorităţile
competente. împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie

comunală, orăşenească, municipală sau de sector al municipiului
Bucureşti se poate face contestaţie la biroul electoral de circumscripţie
judeţeană, respectiv la biroul electoral de circumscripţie a municipiului
Bucureşti, iar împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie
judeţeană sau de biroul electoral de circumscripţie a municipiului Bucureşti
se poate face contestaţie la Biroul Electoral Central; soluţia dată asupra
contestaţiei este definitivă (art. 73);
- judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul
validează alegerea primarului (art. 63 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale), cu excepţia primarului general al municipiului Bucureşti, a
cărui validare se face de preşedintele Tribunalului Bucureşti [art. 93 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001];
- consiliile locale validează mandatele de consilieri locali, iar hotărârea
de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de
contencios administrativ (art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 215/2001);
- consiliile judeţene validează alegerea consilierilor, iar hotărârea de
validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de
contencios administrativ [art. 103 alin. (1) din Legea nr. 215/2001].
3.2. Alegerile parlamentare
în cazul alegerilor parlamentare, Legea nr. 373/2004 stabileşte
următoarele competenţe:
- Biroul Electoral Central se pronunţă cu privire la protocolul de
constituire a
alianţelor electorale (art. 6);
- înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează contestaţiile
împotriva hotărâ
rilor Biroului Electoral Central de admitere, respectiv de respingere a
protocolului de
constituire a alianţelor electorale. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă
asupra contestaţiilor prevăzute la alin. (4) şi (5) în termen de 24 de ore,
prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă (art. 6);
- întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi oricăror alte
erori din liste se soluţionează de primar. împotriva soluţiei date de primar se
poate face contestaţie care se soluţionează de judecătoria în a cărei rază
teritorială domiciliază alegătorul. în cazul alegătorilor înscrişi în listele
electorale speciale, întâmpinările se soluţionează, de îndată, de preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare, iar contestaţiile de către judecătoria în
a cărei rază teritorială se află biroul electoral al secţiei de votare care a
întocmit lista. Judecarea se face de îndată. Hotărârea judecătorească este
definitivă şi irevocabilă şi se comunică biroului electoral al secţiei de votare
imediat după pronunţare. întâmpinările formulate cu privire la listele speciale
din străinătate se soluţionează de către biroul electoral al secţiei de votare,
iar contestaţiile de către şeful misiunii diplomatice din ţara respectivă sau de
locţiitorul acestuia. Hotărârea este definitivă (art. 13);
- orice neconcordanţă dintre lista electorală permanentă şi copia
întocmită potrivit art. 14 alin. (1) se soluţionează de primar, de îndată, pe
baza datelor cuprinse în lista electorală permanentă (art. 14);
9.
114 Competenţa
- întâmpinările privind întocmirea sau eliberarea cărţilor de alegător se

soluţionează de serviciul de evidenţă informatizată a persoanei, care este
obligat să se pronunţe în cel mult 3 zile de la înregistrarea acestora.
împotriva soluţiei date de serviciul de evidenţă informatizată a persoanei se
poate face contestaţie la judecătorie în termen de 24 de ore de la
comunicare, prevederile art. 13 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător
(art. 19);
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa
activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea birourilor electorale de
circumscripţie; contestaţiile se soluţionează prin hotărâri care sunt obligatorii
pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de lege; atestă atribuirea
unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care a întrunit condiţiile prevăzute la art. 4 şi eliberează certificatul
doveditor deputatului desemnat pe această bază; anulează alegerile dintr-o
circumscripţie electorală în cazul în care constată că votarea sau stabilirea
rezultatului alegerilor a avut loc prin fraude de natură să modifice atribuirea
mandatelor şi dispune repetarea scrutinului (art. 32);
- birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale, din cadrul
circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se soluţionează
prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi
pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile
prevăzute de lege; constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia
electorală şi eliberează deputaţilor sau, după caz, senatorilor certificatul
doveditor al alegerii, pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire
la partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale care întrunesc
pragul electoral prevăzut la art. 90 alin. (2); predau tribunalului, pe bază de
proces-verbal, buletinele de vot nule şi cele contestate, primite de la birourile
- oficiile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti rezolvă
întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare (art. 36);
- birourile electorale ale secţiilor de votare rezolvă întâmpinările
referitoare la propria lor activitate (art. 38);
- contestaţiile formulate de partidele politice, alianţele politice şi
alianţele electorale care participă la alegeri, precum şi candidaţii
independenţi pot contesta modul de formare şi componenţa birourilor şi
oficiilor electorale se soluţionează de biroul electoral de circumscripţie, dacă
privesc biroul electoral al secţiei de votare, de Biroul Electoral Central, dacă
privesc biroul electoral de circumscripţie, sau de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, dacă privesc Biroul Electoral Central, în termen de cel mult două zile
de la înregistrare. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă. în municipiul
Bucureşti contestaţiile se soluţionează de oficiul electoral, dacă privesc biroul
electoral al secţiei de votare, şi de biroul electoral de circumscripţie, dacă
privesc oficiile electorale (art. 41);
- contestaţiile privind înregistrarea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează de tribunalul în a cărui raza teritorială se află circumscripţia
electorală, în cel mult două zile de la primirea contestaţiei. Hotărârea nu se
comunică. împotriva hotărârii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de
Ia pronunţare, la curtea de apel. Recursul se soluţionează în termen de două
zile de la înregistrare. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă. Contestaţia şi
cererea de recurs se depun la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii
(art. 47);
- contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale se depun în
termen de 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 50 alin. (1)
sau, după caz, la art. 50 alin. (5) şi se soluţionează de către înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârea nu se
comunică părţilor. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă şi se comunică de
îndată Biroului Electoral Central (art. 50);
- Birourile electorale de circumscripţie soluţionează, prin hotărâre,
plângerile ce le sunt adresate cu privire la încălcarea de către candidaţi,
partide politice, alianţe politice, alianţe electorale sau de către persoanele
cărora le este interzis să participe la acţiuni de campanie electorală a
prevederilor legale sau deontologiei electorale, precum şi la împiedicarea
unui partid politic, unei alianţe politice, alianţe electorale ori candidat
independent de a-şi desfăşura campania electorală. împotriva soluţiei date
de biroul electoral de circumscripţie se poate face contestaţie care se
soluţionează de Biroul Electoral Central, prin hotărâre. Hotărârea Biroului
Electoral Central este definitivă. Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor se
face în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, iar hotărârile se publică în
presă şi se afişează, în mod vizibil, la sediul biroului electoral care le-a emis
(art. 72);
- Camerele Parlamentului validează alegerea deputaţilor şi senatorilor
(art. 93).
3.3. Alegerile prezidenţiale
în cazul alegerilor prezidenţiale, Legea nr. 370/2004 stabileşte
următoarele competenţe:
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările la propria activitate
şi contestaţiile
trimise de birourile electorale de circumscripţie; soluţiile date sunt
definitive (art. 5);
- Birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
- Birourile electorale ale secţiilor de votare îndeplinesc, în mod
corespunzător,
atribuţiile ce le revin, potrivit legii, pentru alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Sena
tului (art. 7).
în cadrul alegerilor prezidenţiale, o serie de atribuţii sunt recunoscute
Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţie, veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui şi confirmă rezultatele
sufragiului. în acest scop, Legea nr. 370/2004 stabileşte următoarele atribuţii
pentru Curtea Constituţională:
- soluţionarea contestaţiilor cu privire la înregistrarea sau
neînregistrarea candida
turii de către Biroul Electoral Central. Soluţia este definitivă şi se publică
în Moni
torul Oficial al României, Partea I (art. 11);
116 Competenţa
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
117
- rezolvarea contestaţiilor împotriva soluţiei date de biroul electoral de

circumscripţie la plângerile privind împiedicarea desfăşurării campaniei
electorale (art. 17);
- anularea alegerilor în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor
au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după
caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin (art. 24);
- publicarea rezultatului alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al
României pentru fiecare tur de scrutin, precum şi, dacă este cazul, stabilirea
primilor doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi valabil
exprimate pe întreaga ţară şi care vor participa la cel de al doilea tur de
scrutin, ipoteză în care va stabili şi ziua votării (art. 25-26);
- validarea rezultatului alegerilor pentru Preşedintele ales, rezultat pe
care îl va comunica Parlamentului pentru depunerea jurământului (art. 25).
§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ
în temeiul dispoziţiilor actualei legi a contenciosului administrativ,
Legea nr. 554/2004, trebuie făcută distincţia între:
- contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de
drept comun;
- contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii
speciale de contencios;
- contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale
administrative, cu posibilitatea atacării hotărârilor acestora la instanţele
judecătoreşti, pentru a se asigura principiul constituţional al liberului acces la
justiţie.1
4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios
administrativ
Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim
poate fi atât privat, cât şi public. Se poate adresa instanţei de contencios
administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect
de drept.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 prin nesoluţionarea
în termenul a unei cereri se înţelege faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede
alt termen.
Cât priveşte condiţiile sesizării instanţei, este necesar ca: actul atacat
să fie un act administrativ unilateral (prin act administrativ legea înţelege
actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi
1 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 381 şi urm.
juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi

contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: - punerea în
valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice); actul administrativ să
emane de la o autoritate publică (orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru
satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul
acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public);
actul să producă o vătămare unei persoane fizice sau juridice într-un drept al
acesteia (prin drept vătămat se înţelege orice drept fundamental prevăzut de
Constituţie sau de lege) sau într-un interes legitim (interesul legitim poate fi
public reprezentat de posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în
considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori,
după caz, în considerarea apărării unui interes public sau privat constând în
posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui
drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat); să şefi îndeplinit procedura
administrativă prealabilă prevăzută de lege; cererea să fie introdusă într-un
termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă
sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de
soluţionare a cererii; b) data expirării termenului legal de soluţionare a
cererii, fără a depăşi termenul prevăzut la alin. (2); c) data încheierii
procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative. Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ
unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1),
dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Actele administrative
cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. O
ultimă condiţie impusă de lege este aceea ca actul să nu se încadreze în
excepţiile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 554/2004.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de a
soluţiona acţiunile directe este împărţită între tribunale şi curţile de apel
după cum urmează: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate
de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5
miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează,
în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel,
dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor
de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă
prin lege specială nu se prevede altfel.
Trebuie subliniat că aceste instanţe judecătoreşti, pe lângă
competenţa de a soluţiona acţiunea directă, mai sunt competente să rezolve
şi alte acţiuni de contencios
118 Competenţa
119
administrativ, prevăzute de Constituţie şi de legi speciale [spre exemplu,

art. 123 alin. (5) din Constituţie prevede că prefectul poate ataca, în faţa
instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat
este suspendat de drept.
4.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti speciale de contencios
administrativ
Articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 exceptează de la controlul
pe calea acţiunii directe reglementate de această lege actele administrative
pentru desfiinţarea cărora se prevede, prin lege specială organică, o altă
procedură judiciară. Nu este vorba deci de faptul că s-ar ieşi din sfera
contenciosului administrativ, deoarece litigiul priveşte tot un act
administrativ, ci de împrejurarea că atacarea actului nu se face potrivit Legii
nr. 554/2004, ci a unei alte legi, derogatorii în privinţa competenţei şi a
procedurii de urmat (aşa-numitul „recurs paralel”).
în aceste cazuri, cererea nu se îndreaptă la secţiile de contencios
administrativ de la tribunale sau curţi de apel, ci la instanţele judecătoreşti
obişnuite (de drept comun, dacă avem în vedere realizarea justiţiei), dar
care, în materia contenciosului administrativ, sunt instanţe de excepţie, deci
speciale.
Avem în vedere următoarele situaţii:
- contestaţiile în materie electorală, care sunt de competenţa
judecătoriilor şi a tribunalelor;
- plângerile împotriva încălcării dispoziţiilor legale referitoare la
rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, la refuzul
de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a
efectua rectificările unor înscrisuri, la reconstituirea vechimii în muncă, ori în
caz de neeliberare a carnetului de muncă, la încetarea activităţii, care sunt
de competenţa judecătoriei (Decretul nr. 92/1976);
- plângerile împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile judeţene cu
privire la contestaţiile persoanelor care au cerut reconstituirea sau
constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în condiţiile
cap. II din Legea nr. 18/1991, precum şi cu privire la măsurile stabilite de
comisiile locale [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar];
- plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie. De regulă, în
aceste situaţii, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială a fost săvârşită contravenţia [art. 32 alin. (2) din Ordonanţa nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor], afară de ipoteza când legea
specială ar stabili în mod expres competenţa în favoarea unei alte instanţe
judecătoreşti, care se pronunţă în ultimă instanţă şi deci există numai
posibilitatea exercitării recursului [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001],
cu excepţia situaţiei în care legea specială ar institui o altă cale de atac.
Este de reţinut că, în măsura în care legea specială nu reglementează
anumite aspecte, ea se completează cu dispoziţiile de drept comun în
materia contenciosului administrativ, deci cu Legea nr. 554/2004, în măsura
în care aceasta este compatibilă cu reglementarea specială.
4.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor

jurisdicţii speciale administrative
După cum am arătat, în afară de instanţele judecătoreşti (judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), care, potrivit art.
126 alin. (1) din Constituţie, realizează justiţia, există şi alte organe
jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională ce rezolvă anumite litigii,
expres prevăzute de lege. însă, în toate cazurile, trebuie să se asigure şi
accesul la instanţele judecătoreşti, deoarece numai astfel se dă satisfacţie
principiului constituţional al accesului liber la justiţie. Aşa fiind,
reglementările anterioare Constituţiei trebuie puse de acord cu dispoziţiile
legii fundamentale, dacă nu prevedeau ele mijlocul prin care, după epuizarea
procedurilor administrativ-jurisdicţionale, să se ajungă în faţa instanţelor
judecătoreşti. în mod firesc, actele normative ulterioare Constituţiei ar trebui
să se conformeze principiului înscris în art. 21 din Constituţie.
în cazul în care accesul la instanţele judecătoreşti nu este asigurat în
baza unei dispoziţii exprese din legea specială, îşi va găsi aplicare art. 6 alin.
(2) din Legea nr. 554/2004, deci actele administrativ-jurisdicţionale,1 cu
excepţia celor din domeniul contravenţiilor, pot fi atacate, după epuizarea
căilor administrativ-jurisdicţionale, dacă partea interesată a urmat şi calea
administrativ jurisdicţională, în termen de 6 luni de la comunicare, la instanţa
competentă potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
procedurile administrativ-jurisdicţionale sunt facultative şi gratuite.
Astfel, apreciem că art. 6 din Legea nr. 554/2004 se aplică în cazul
atacării hotărârii Comisiei Centrale de Rechiziţii (art. 30 din Legea nr.
132/1997 privind rechi-ziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public), deoarece această comisie soluţionează o contestaţie împotriva
hotărârii comisiei mixte de rechiziţii, fiind deci vorba despre o procedură
administrativ-jurisdicţională.
Există însă situaţii în care nu se aplică art. 6 din Legea nr. 554/2004,
deoarece legea specială prevede o altă instanţă competentă pentru controlul
soluţiei jurisdicţiei speciale administrative. Astfel:
- în materie de expropriere, hotărârea comisiei, constituită potrivit art.
15 din Legea nr. 33/1994, poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel în
raza căreia se află imobilul propus a fi expropriat, în condiţiile stabilite de art.
20 din aceeaşi lege şi potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004;
- în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, mărcilor şi
indicaţiilor geografice, noilor soiuri de plante, controlul judecătoresc este
asigurat, de regulă, prin intermediul Tribunalului Bucureşti (însă, în această
materie, anumite litigii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti
obişnuite).
1 Pentru ca un act administrativ să fie considerat jurisdicţional, este
necesar să fie emis de organele autorităţilor publice care au o competenţă
atribuită de lege pentru rezolvarea anumitor litigii juridice, care presupun o
procedură specială de emitere a actului, cu participarea părţilor şi în urma
unor dezbateri contradictorii - C.S.J., secţia de contencios administrativ,
decizia nr. 118/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 55.
120 Competenţa
121
Astfel, în materie de invenţii, competenţa aparţine, de regulă, Oficiului

de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Contestaţia persoanelor interesate împotriva
hotărârilor acestuia, precum şi cererea de revocare în tot sau în parte a
hotărârii de acordare a brevetului de invenţie se judecă de către o comisie de
reexaminare, din cadrul O.S.I.M., a cărei componenţă este alta decât cea care
a luat hotărârea. Hotărârea comisiei de reexaminare poate fi atacată cu apel
la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare [art. 56 alin.
(1) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu modificările
ulterioare]. Tribunalul Bucureşti mai este competent să judece: cererea
oricărei persoane interesate privind anularea unui brevet de invenţie eliberat
de O.S.I.M., hotărârea Tribunalului Bucureşti putând fi atacată cu apel la
Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare, putându-
se apoi exercita recursul în termen de 30 de zile de la comunicare la înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 40); cererea privind acordarea unei licenţe
obligatorii în condiţiile prevăzute de art. 49. Articolul 62 din aceeaşi lege
prevede că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti litigiile cu privire la
'calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte
drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului din contractele de cesiune sau licenţă, precum şi cele
referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 37 şi
art. 44 din Legea nr. 64/1991.
Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, cu modificările ulterioare, prevede în art. 25 că hotărârile
pronunţate de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la
contestaţiile introduse împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare
a desenului sau modelului industrial, pot fi atacate cu apel la Tribunalul
Bucureşti (secţia de contencios administrativ) în termen de 3 luni de la
comunicare, iar hotărârile pronunţate de această instanţă pot fi atacate cu
recurs la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.
Tribunalul Bucureşti mai este competent să judece şi cererea oricărei
persoane interesate prin care se solicită anularea, în tot sau în parte, a
certificatului de înregistrare a desenului sau a modelului industrial, eliberat
de O.S.I.M., pe motiv că la data înregistrării cererii nu erau îndeplinite
condiţiile pentru acordarea protecţiei (art. 37 din Legea nr. 129/1992).
Articolul 38 al aceleiaşi legi stabileşte că litigiile cu privire la calitatea de
autor al desenului sau modelului industrial, la calitatea de titular al
certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale
născute din contractele de cesiune sau licenţă sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti.
în materia mărcilor şi indicaţiilor geografice, Legea nr. 84/1998
stabileşte, de asemenea, competenţa în favoarea O.S.I.M. Contestaţiile
împotriva deciziilor acestuia sunt de competenţa comisiei de reexaminare din
cadrul O.S.I.M. Hotărârile acestei comisii pot fi atacate cu apel la Tribunalul
Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile Tribunalului
Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti [art. 81 alin. (1)
şi (2)]. Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze şi: cererea de
decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, în cazurile prevăzute
de art. 45; cererea de anulare a înregistrării mărcii (art. 48); cererea de
decădere a titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, în cazurile
prevăzute de art. 54; cererea de anulare a înregistrării unei mărci
colective (art. 55); cererea de anulare a înregistrării unei mărci de certificare
(art. 61); cererea de anulare a înregistrării unei indicaţii geografice, precum
şi cererea de decădere din drepturi a persoanelor autorizate să folosească
indicaţia geografică înregistrată (art. 79). în toate aceste cazuri, sentinţa
Tribunalului Bucureşti poate fi apelată în termen de 30 de zile de la
comunicare [art. 81 alin. (3)]. Instanţele judecătoreşti (de drept comun) sunt
competente să soluţioneze cererile referitoare la luarea unor măsuri
asigurătorii (art. 87), litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere
dreptului de folosire a mărcilor, precum şi cele privind repararea prejudiciilor
cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, litigiile privind încadrarea în marcă a
unui drept personal nepatrimonial al unui terţ (de exemplu, marca ar
cuprinde ca element numele unui terţ), cele privind transmisiunea dreptului
la marcă (spre exemplu, anularea sau rezilierea unui contract de cesiune,
plata preţului cesiunii) etc. Toate aceste litigii sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, în temeiul plenitudinii lor de competenţă.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de
plante, contestaţiile împotriva hotărârii O.S.I.M., precum şi cererea de
revocare sau de anulare a brevetului de soi se soluţionează de către comisia
de reexaminare, hotărârea acesteia din urmă putând fi atacată în termen de
30 de zile de la comunicare la Tribunalul Bucureşti, care va pronunţa o
decizie supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare. Articolul 39
din aceeaşi lege stabileşte că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti
(de drept comun) litigiile cu privire la calitatea de ameliorator, titular de
brevet de soi sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de soi,
inclusiv drepturile patrimoniale ale amelioratorului, din contractul de cesiune
sau licenţă ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1)
şi ale art. 34.
§5. Competenţa în anumite materii
5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă
în această materie, competenţa aparţine, de regulă, instanţelor
judecătoreşti, indiferent că ar fi vorba de un litigiu ce izvorăşte din contractul
individual de muncă sau de un litigiu în legătură cu contractul colectiv de
muncă (de conflicte de drepturi sau de conflicte de interese).
Există totuşi şi alte competenţe, de exemplu:
- Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul
de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
a procurorilor. Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi
pentru magis-traţii-asistenţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 44 din
Legea nr. 317/2004);
- Plenul Curţii Constituţionale, pentru abaterile disciplinare săvârşite
de judecătorii săi (art. 65 din Legea nr. 47/1992);
- consiliul de disciplină pentru abaterile săvârşite de notarii publici,
împotriva hotărârii acestuia putându-se face contestaţie la Consiliul Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici [art. 40 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici şi a activităţii notariale];
-
122
Competenţa
- comisia de disciplină a baroului pentru abaterile săvârşite de avocaţii

din baroul respectiv (cu excepţia celor săvârşite de decani şi de membrii
organelor de conducere ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România),
decizia pronunţată de aceasta putând fi atacată pe calea contestaţiei la
Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, iar pentru abaterile săvârşite de decani şi de membrii organelor de
conducere ale Uniunii Avocaţilor din România competenţa aparţine Comisiei
Centrale de Disciplină, cu recurs la Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România;
- consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti pentru
abaterile săvârşite de către executorii judecătoreşti, hotărârea acestuia
putând fi atacată pe calea contestaţiei la Comisia superioară de disciplină a
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti [art. 45 alin. (1) şi alin. (5) din
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările
ulterioare].
Subliniem că, potrivit art. 49 din Legea nr. 317/2004, hotărârile
secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea
disciplinară pot fi atacate cu recurs a cărui soluţionare este de competenţa
completului de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recursul
suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de
aplicare a sancţiunii disciplinare. Hotărârea prin care se soluţionează recursul
prevăzut la alin. (2) este irevocabilă.
Articolul 40 alin. (6) din Legea nr. 36/1995 prevede că hotărârea
Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici poate fi atacată la instanţa
judecătorească competentă, civilă sau de contencios administrativ, după caz.
Articolul 45 alin. (5) teza a ll-a din Legea nr. 188/2000 stabileşte că hotărârea
Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află sediul profesional. în celelalte cazuri, pentru a se asigura
accesul la justiţie, trebuie să se admită că hotărârile pronunţate de organele
respective sunt susceptibile de a forma obiectul acţiunii de contencios
administrativ în condiţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004.
5.2. Competenţa în materia rezolvării unor neînţelegeri referitoare la
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
Unele neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti se soluţionează de autoritatea tutelară, iar
altele de instanţele judecătoreşti.
Astfel:
- în cazul în care părinţii au locuinţe diferite, neînţelegerea dintre
aceştia cu privire la locuinţa copilului minor va fi rezolvată de instanţa
judecătorească [art. 100 alin. (2) şi (4) C. fam.]. însă, dacă după împlinirea
vârstei de 14 ani, copilul cere schimbarea locuinţei, pentru ca aceasta să
corespundă învăţăturii sau pregătirii sale profesionale, va decide autoritatea
tutelară (art. 102 C. fam.);
- cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor
(cunoscută în practică sub denumirea de „vizită minor”), introdusă în timpul
căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt şi nu există o hotărâre
judecătorească de stabilire a locuinţei
minorului la unul dintre părinţi, este de competenţa autorităţii tutelare

(art. 99 C. fam., text ce îşi găseşte aplicare ori de câte ori legea nu prevede
expres altfel).1 Aceeaşi cerere introdusă după ce a intervenit o hotărâre
judecătorească de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţi sau în
cadrul procesului de divorţ ori după desfacerea căsătoriei este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, în baza principiului accesorium
sequitur principale (cererea de a avea legături personale cu minorul având
caracter accesoriu în raport cu măsura încredinţării copilului);
- cererile în materie de pensie de întreţinere (acordarea, majorarea,
reducerea sau sistarea pensiei de întreţinere) sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, indiferent dacă sunt formulate în timpul căsătoriei părinţilor, în
cursul procesului de divorţ sau după desfacerea căsătoriei părinţilor [art. 107
alin. (3) şi art. 42 alin. (1) şi (3) C. fam.];
- cererea de încredinţare a minorului unuia dintre părinţi, precum şi
cererea de reîncredinţare se rezolvă de instanţele judecătoreşti.
Precizăm că, în toate cazurile în care competenţa ar aparţine
autorităţii tutelare, ar trebui să se admită că decizia pronunţată de aceasta
este supusă controlului judecătoresc, exercitat prin intermediul procedurii
contenciosului administrativ.
53. Competenţa în materia actelor de stare civilă şi a înregistrărilor de
stare civilă
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă stabileşte
competenţe diferite. Au atribuţii de stare civilă:
- serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, care
funcţionează în subordinea consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
- serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare,
în cazul în care naşterea ori decesul ar avea loc în tren, pe o navă sau
aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
- comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul
ar avea loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării. La
sosirea în ţară, acesta este obligat să înainteze o copie certificată de pe
înregistrarea efectuată, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor al sectorului 1 Bucureşti;
- comandantul aeronavei, în cazul în care naşterea sau decesul ar avea
loc pe o aeronavă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării; la sosirea în
ţară, acesta trebuie să înainteze un extras de pe carnetul de drum, prin
comandantul de aeroport, la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor al sectorului 1 Bucureşti;
1 Pentru soluţia potrivit căreia cererea de a avea legături personale
cu minorul, în cazul în care nu s-a luat măsura încredinţării minorului, poate fi
rezolvată pe calea ordonanţei pre-şedinţiale, a se vedea: C. Crişu, Acţiuni
civile injustiţie. Teorie şi practică judiciară, ed. a ll-a, Ed. Argessis, 1993, p.
240-242. Această soluţie este eronată, deoarece instanţele judecătoreşti nu
sunt competente să soluţioneze pe calea ordonanţei preşedinţiale litigii care
nici în fond nu sunt de competenţa lor, deci cu nesocotirea normelor de
competenţă generală, iar, pentru ipoteza respectivă, competenţa aparţine,
aşa cum am arătat, autorităţii tutelare.
124 Competenţa
- reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au

competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii
români aflaţi în străinătate, precum şi la apatrizi.
în cazul în care se refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă,
persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază
(art. 10 din Legea nr. 119/1996).
In cazul în care declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui
an de la data naşterii, întocmirea actului de naştere se face numai în baza
unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, competenţa de primă instanţă
aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază persoana
interesată ori se află sediul instituţiei de ocrotire a copilului [art. 21 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 119/1996, care, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, se aplică
în mod corespunzător şi atunci când naşterea unui cetăţean român s-a
produs în străinătate, iar declaraţia de naştere se face în ţară].
Cererile privind reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de
stare civilă sunt de competenţa serviciului public comunitar local de evidenţa
persoanelor şi se soluţionează prin dispoziţie a primarului, dispoziţie care, în
caz de respingere a cererii, poate fi contestată la judecătoria în a cărei rază
teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă (art. 54 din Legea nr. 119/1996).
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă şi menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, competenţa de primă instanţă
aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau, după
caz, sediul persoanei ori organului căruia legea îi recunoaşte legitimare
procesuală activă, adică persoana interesată, autoritatea administraţiei
publice locale, consiliul judeţean sau parchetul (art. 57 din Legea nr.
119/1996).
5.4. Competenţa în materia schimbării, rectificării şi modificării numelui
Cererea de schimbare a numelui de familie sau a prenumelui (pe cale
administrativă) se trimite (de către serviciul public de evidenţă a persoanelor
local la care trebuie depusă) serviciului public judeţean sau, după caz, al
municipiului Bucureşti, iar la propunerea motivată a acestuia, se soluţionează
prin dispoziţie de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, de
primarul general al municipiului Bucureşti. Dispoziţia de respingere a cererii
de schimbare a numelui de familie sau a prenumelui poate fi contestată de
către solicitant în condiţiile legii contenciosului administrativ, reclamaţia
prealabilă sesizării instanţei adresându-se Inspectoratului Naţional pentru
Evidenţa Persoanelor, iar dispoziţia de admitere poate fi atacată de orice
persoană căreia i-a fost vătămat prin aceasta un drept sau un interes legitim
la instanţa de contencios administrativ (art. 13, 18 şi art. 21 din Ordonanţa
nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelui persoanelor fizice).
Cererea de înscriere, prin menţiune pe actele de stare civilă, a numelui
de familie sau a prenumelui retradus sau cu ortografia limbii materne (aşa-
numita rectificare a numelui de familie sau a prenumelui) se depune la
serviciul public de evidenţă a persoanei care are în păstrare registrul de stare
civilă şi se soluţionează de către
primar, iar în caz de respingere a cererii, dispoziţia primarului poate fi

contestată în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,
reclamaţia prealabilă sesizării instanţei adresându-se Inspectoratului Naţional
pentru Evidenţa Persoanelor (art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003).
Cât priveşte modificarea numelui de familie (adică înlocuirea acestuia
datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice),
competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti (de drept comun). Legea
prevede expres această soluţie în cazul divorţului (art. 40 C. fam.), al adopţiei
(art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei) şi al
stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte [art.
64 alin. (2) C. fam.].
Trebuie menţionat că pot exista şi alte situaţii în care s-ar pune
problema modificării numelui de familie, ca urmare a unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei, dar la care legea nu se referă în mod
expres. Astfel: în cazul declarării nulităţii căsătoriei, soţul care şi-a schimbat
numele de familie prin căsătorie revine la numele avut înainte de încheierea
acesteia; în cazul admiterii unei cereri în tăgăduirea paternităţii, poate să
intervină o modificare a numelui de familie al copilului, care va trebui să aibă
acel nume de familie pe care îl avea mama în momentul naşterii lui; în
situaţia admiterii unei cereri în contestarea sau în declararea nulităţii
recunoaşterii de filiaţie (maternitate ori paternitate), dacă copilul avea
numele de familie al celui ce îl recunoscuse, atunci el revine la numele de
familie avut înainte de cel pe care l-a luat ca urmare a recunoaşterii de
maternitate sau, după caz, de paternitate; modificarea numelui de familie ar
mai putea avea loc şi în cazul admiterii cererii în contestarea filiaţiei faţă de
mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista
o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat, precum şi în cazul
admiterii cererii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate. Pentru aceste situaţii, apreciem că
instanţa judecătorească, prin hotărârea de anulare a căsătoriei, de admitere
a cererii în tăgăduirea paternităţii, respectiv de admitere a cererii în
contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de maternitate ori de
paternitate, ar urma să se pronunţe şi cu privire la modificarea numelui de
familie, în baza principiului accesorium sequitur principale. Subliniem însă că
nu orice modificare a numelui de familie se va pronunţa de instanţa
judecătorească, ci numai dacă schimbarea stării civile (care ar atrage
modificarea numelui de familie) s-ar realiza prin intermediul unei hotărâri
judecătoreşti.
5.5. Competenţa în materia protecţiei concurenţei comerciale
Cât priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti în această materie,
trebuie reţinute, în primul rând, o serie de dispoziţii ale Legii concurenţei nr.
21/1996.
Potrivit art. 7, curtea de apel în a cărei circumscripţie teritorială se află
sediul principal al agentului economic care abuzează de poziţia sa dominantă
poate să ordone, după caz: invalidarea unor contracte sau a unor clauze
contractuale prin intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia
dominantă; invalidarea actului sau actelor de realizare a unei concentrări
creatoare de poziţie dominantă, chiar şi atunci
126
Competenţa
127
când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă
persoană juridică; limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă; vânzarea de
active; reorganizarea prin divizare a agentului economic.
In conformitate cu prevederile art. 38, inspectorii de concurenţă pot
proceda la inspecţii, în conformitate cu prevederile art. 37, doar în baza unui
ordin emis de către preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea
judiciară dată prin încheiere de către preşedintele tribunalului în a cărui
circumscripţie sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător
delegat de acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripţiile unor
tribunale diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre
ele, oricare dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o
încheiere unică. încheierea dată de preşedintele tribunalului poate fi atacată
cu recurs la curtea de apel; recursul nu este suspensiv de executare.
Legea nr. 21/1996 stabileşte şi anumite competenţe speciale în
favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 9 sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei
publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în special:
a) să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia
agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
b) să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor
economici.
In cazul în care organele administraţiei publice centrale sau locale nu
se conformează deciziei Consiliului Concurenţei, acesta are posibilitatea de a
ataca acţiunea la Curtea de Apel Bucureşti.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform
prevederilor art. 20 alin. (4) pot fi atacate în termen de 30 de zile de la
publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios
administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept
de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Deciziile luate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor alin.
(1) şi ale art. 45 şi 46 vor fi comunicate de îndată părţilor; ele pot fi atacate în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile
de la comunicare. Instanţa poate ordona, la cerere, suspendarea executării
deciziei atacate. Curtea de Apel Bucureşti soluţionează şi plângerile împotriva
sancţiunilor contravenţionale aplicate de comisiile sau, după caz, de Plenul
Consiliului Concurenţei.
Mai trebuie subliniat că, în materia de care ne ocupăm, instanţele
judecătoreşti sunt competente nu numai în cazurile expres prevăzute de
Legea nr. 21/1996, ci, având în vedere plenitudinea de competenţă a
instanţelor judecătoreşti, ele vor soluţiona toate litigiile ce decurg din
săvârşirea unor practici monopoliste sau în legătură cu asemenea practici.
Sub acest aspect, art. 61 prevede doar că, independent de sancţiunile
aplicate în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996, dreptul la acţiune al
persoanelor fizice şi/sau juridice pentru reparaţiunea integrală a prejudiciului
cauzat lor printr-o practică anticoncurenţială prohibită rămâne rezervat. în
lipsa
unei dispoziţii legale exprese, urmează a se aplica regulile de drept

comun în materia competenţei, ţinându-se cont de faptul că este vorba de
litigii comerciale.
în al doilea rând, vom reţine şi dispoziţiile înscrise în art. 7 din Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, text ce stabileşte că
acţiunile izvorâte dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială sunt de
competenţa tribunalului de la locul săvârşirii faptei sau în a cărui rază
teritorială se găseşte sediul ori domiciliul pârâtului.
5.6. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de cea a notarului
public
5.6.1. Procedura succesorală
în materie succesorală, criteriul de stabilire a competenţei în favoarea
instanţei judecătoreşti sau a notarului public îl constituie caracterul
contencios sau necon-tencios al cererii. Astfel, în cazul în care între
moştenitori nu există neînţelegeri, procedura succesorală se desfăşoară în
faţa notarului public, însă, de îndată ce neînţelegerile apar, notarul public va
suspenda procedura necontencioasă şi va îndruma părţile să se adreseze
instanţei judecătoreşti (art. 78 din Legea nr. 36/1995).
Neînţelegerile dintre moştenitori nu atrag în mod automat
suspendarea procedurii notariale, ci numai dacă rezolvarea lor ar depăşi, în
mod obiectiv, sfera procedurii necontencioase, ducând la o substituire a
notarului public în competenţa instanţelor judecătoreşti. Mai mult, ar fi posibil
ca instanţa să fie sesizată chiar pe calea unei acţiuni în constatare, numai cu
privire la aspectele asupra cărora moştenitorii nu se înţeleg, iar, după
rezolvarea acestora, să se întoarcă la notarul public pentru finalizarea
procedurii necontencioase.
Dacă de la început există neînţelegeri între moştenitori, se poate
sesiza direct instanţa, fără a fi nevoie ca notarul public să constate existenţa
acestora, deoarece legea nu acordă procedurii notariale semnificaţia unei
proceduri prealabile şi obligatorii introducerii cererii la instanţa
judecătorească.
în materie succesorală, sunt însă unele cereri care vor fi soluţionate în
mod obligatoriu de instanţele judecătoreşti, chiar dacă moştenitorii s-ar
înţelege şi procedura ar urma să se desfăşoare în faţa notarului public,
precum: cererile de repunere (judiciară) în termenul de acceptare a
succesiunii; cererile de anulare a declaraţiei de acceptare sau de renunţare la
succesiune pentru vicii de consimţământ; cererile de rectificare a actelor de
stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie; cererile prin
care se tinde la schimbarea statutului civil al unei persoane, în scopul de a-i
conferi dreptul de a veni la o succesiune; cererile în constatarea simulaţiei
unor acte juridice încheiate de defunct şi care sunt invocate în cursul
procedurii succesorale.
în schimb, rămân în competenţa notarului public, chiar dacă procedura
succesorală are loc înaintea instanţei judecătoreşti: luarea măsurilor de
conservare a bunurilor succesorale (însă, măsurile de administrare, în cazul
în care procedura succesorală se desfăşoară în faţa instanţei judecătoreşti,
se iau de către aceasta, la cererea moştenitorilor, care pot solicita şi numirea
unui administrator-sechestru); procedura deschiderii şi constatării stării
materiale ale testamentelor olografe şi mistice; primirea şi înregistrarea
declaraţiilor de acceptare a succesiunii sub beneficiu de
128 Competenţa
Competenţa materială
129
inventar; înregistrarea declaraţiilor de renunţare la succesiune; taxarea

succesiunilor; eliberarea certificatului de moştenitor.
Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială, în
încheierea finală a procedurii succesorale notariale se va arăta modul de
împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărţeală va
putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una
din formele prescrise de lege (art. 81 din Legea nr. 36/1995). în cazul în care
moştenitorii nu s-au înţeles sau calea partajului este obligatorie, cei interesaţi
trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti.
în sfârşit, notarul public, cu acordul tuturor moştenitorilor, poate relua

procedura notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise
din masa succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.
însă, anularea certificatului de moştenitor se poate obţine numai pe
cale judecătorească, la cererea celor care au pretenţii la moştenire sau care
au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea ori cuprinsul certificatului. în cazul
în care certificatul de moştenitor a fost anulat, notarul public va elibera un
nou certificat, conformându-se hotărârii judecătoreşti respective (art. 86 şi
art. 88 din Legea nr. 36/1995).
5.6.2. Alte proceduri notariale reglementate de Legea nr. 36/1995
Pentru delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de
competenţa notarilor publici, trebuie avute în vedere şi celelalte proceduri
notariale reglementate de lege, precum şi împrejurarea că toate procedurile
notariale, deci nu numai cea succesorală, sunt proceduri necontencioase.
Aşadar, în cazul procedurilor necontencioase (când nu se urmăreşte stabilirea
unui drept potrivnic faţă de o altă persoană), competenţa aparţine notarilor
publici numai dacă există un text de lege expres în acest sens, iar, dacă nu
există o asemenea dispoziţie legală, competenţa revine instanţelor
judecătoreşti.
Alături de procedura succesorală necontencioasă, mai sunt de
competenţa notarilor publici: redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la
solicitarea părţilor; autentificarea înscrisurilor; certificarea unor fapte, în
cazurile prevăzute de lege; legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a
specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; darea de dată certă
înscrisurilor prezentate de părţi în acest scop; primirea în depozit de înscrisuri
şi documente; îndeplinirea actelor de protest al cambiilor, al biletelor la ordin
şi al cecurilor; legalizarea copiilor de pe înscrisuri; efectuarea şi legalizarea
traducerilor; eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite.
Cât priveşte activitatea notarială, mai trebuie menţionat că împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial,
partea interesată poate face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului, în
termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă de această încheiere. De
asemenea, instanţele judecătoreşti mai sunt competente să soluţioneze şi
cererile în anularea actelor notariale (art. 100 din Legea nr. 36/1995).
Secţiunea a ll-a. Competenţa materială

După ce s-a stabilit că pricina este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, în cadrul sistemului acestor organe, urmează a se determina
dacă pricina respectivă va fi judecată de judecătorie, de tribunal, de curtea
de apel sau de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa materială (numită uneori şi competenţă ratione materiae)
presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă
materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor
jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura
cererii) în Codul de procedură civilă, precum şi în unele acte normative
speciale. Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi
precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor
judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care
determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită
categorie de instanţe judecătoreşti.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică,
deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la
aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei.1
§2. Competenţa materială a judecătoriei
Potrivit art. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă:
a) în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date
prin lege în
competenţa altor instanţe;
Rezultă că judecătoria este instanţă de drept comun în ceea ce
priveşte judecata în primă instanţă, deci, ori de câte ori nu se prevede
competenţa unei alte instanţe de a rezolva în primă instanţă o anumită
cerere, aceasta va fi soluţionată de judecătorie.
Se mai observă că textul stabileşte şi competenţa generală a
judecătoriei, deoarece exclude din competenţa sa cererile date prin lege în
„competenţa altor instanţe”, fiind vorba nu numai de alte instanţe
judecătoreşti, care sunt menţionate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004,
ci şi de orice alte organe cu activitatea jurisdicţională;
b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice
cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege;
Textul se referă la controlul judecătoresc pe care îl exercită
judecătoriile asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate de alte
organe cu activitate jurisdicţională.
Acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege. Cu
titlu exemplificativ, menţionăm: art. 16 din Legea nr. 67/2004 şi art. 13 din
Legea nr. 373/2004, potrivit cărora, contestaţiile împotriva soluţiilor date de
către autorităţile care au întocmit listele electorale se rezolvă de către
judecătorie; art. 32 din Ordonanţa
io.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 458/1994, în Dreptul nr.

12/1994, p. 55.
130
Competenţa
131
nr. 2/2001, potrivit căruia, plângerea împotriva procesului-verbal de

contravenţie se soluţionează de judecătoria în a cărei circumscripţie a fost
săvârşită contravenţia etc.
Se observă că noţiunile de «plângere» şi «hotărâre», folosite de art. 1
pct. 2 C. proc. civ., primesc o accepţiune mai largă, în sensul că noţiunea de
«plângere» se referă la orice cale de atac împotriva hotărârilor organelor cu
activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar
noţiunea de «hotărâre» include toate actele ce provin de la organele din
afara sistemului judecătoresc şi asupra cărora judecătoria exercită un control
judecătoresc, pronunţând o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de apel;
c) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Redactarea art. 1 pct. 3 C. proc. civ. nu este foarte exactă, întrucât,
până la acest punct, art. 1 C. proc. civ. nu s-a referit la «materii» pentru a se
putea spune „în orice alte materii”. Faţă de modul în care sunt redactate pct.
1 şi 2 ale art. 1 C. proc. civ., textul pct. 3 al aceluiaşi articol trebuie
interpretat în sensul că are în vedere orice alte cereri date prin lege în
competenţa judecătoriilor.
Se încadrează în această categorie:
- cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (art. 236 C. proc.
civ., care, fiind o normă specială în ceea ce priveşte competenţa, se aplică şi
atunci când judecata pe fond, în primă instanţă, ar fi de competenţa
tribunalului sau a curţii de apel ori când pricina pe fond ar urma să fie
soluţionată de un organ cu activitate jurisdicţională din afara sistemului
instanţelor judecătoreşti);
- cererea prin care se solicită îndreptarea greşelilor materiale
strecurate în propriile hotărâri sau încheieri, lămurirea ori completarea
propriilor hotărâri (art. 281 şi urm. C. proc. civ.);
- contestaţia în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate
de judecătorie, în condiţiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ.;
- revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunţate de
judecătorie, în condiţiile prevăzute de art. 322 şi urm. C. proc. civ.;
- cererea de încuviinţare a executării silite [art. 373' alin. (2) C. proc.
civ.];
- contestaţia la executare propriu-zisă, afară de cazul în care legea
dispune altfel [art. 400 alin. (1) şi art. 373 alin. (2) C. proc. civ.];
- contestaţia la executare privind înţelesul, aplicarea şi întinderea
dispozitivului (contestaţia la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria
hotărâre sau dacă titlul executoriu nu emană de la un organ de jurisdicţie
[art. 400 alin. (2) C. proc. civ.];
- învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum şi
rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă,
dacă, în lipsa convenţiei arbitrale, judecătoria ar fi fost competentă să judece
litigiul în primă instanţă;
- învestirea cu formulă executorie a cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor, soluţionarea opoziţiilor la somaţia de executare în această materie,
ţinerea registrului de proteste şi soluţionarea cererilor de anulare a titlului
[art. 61 alin. (3), art. 62 alin. (2), art. 72 alin. (1), art. 89 alin. (1) şi art. 106
din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, respectiv art. 53
alin. (3), art. 54 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 67
alin. (1) şi art. 83 alin. (4) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, astfel
cum aceste legi au fost modificate prin Ordonanţa nr. 11/1993];
- cererile pentru înscrierea societăţilor agricole în registrul anume
destinat sau pentru înscrierea în registrul societăţilor agricole a modificărilor
din statut (art. 15-16 şi art. 22 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere din agricultură), contestaţia introdusă în
condiţiile prevăzute de art. 59-60 împotriva hotărârii adunării generale a
societăţii agricole, sesizarea organelor Ministerului Finanţelor Publice sau a
procurorului referitoare la dizolvarea societăţii agricole pe motiv că aceasta
face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut [art. 64 alin.
(2) din Legea nr. 36/1991] şi numirea lichidatorilor în acest caz [art. 69 alin.
(1) din Legea nr. 36/1991], opoziţia oricăruia dintre asociaţi cu privire la
bilanţul final întocmit de lichidatori [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 36/1991];
- cererile în anularea actelor notariale, precum şi plângerile împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial (art.
100 din Legea nr. 36/1995);
- cererea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii [art. 21
alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă];
- cererile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise
pe acestea [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996];
- cererea de înscriere a asociaţiei sau fundaţiei în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor (art. 7 şi art. 17 din Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii);
- cererile de autorizare a asociaţiilor constituite în vederea
administrării şi gospodăririi terenurilor forestiere (art. 28 din Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, cu modificările ulterioare);
- cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată în
materie civilă, precum şi cererea în anularea ordonanţei ce conţine somaţia
de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun
competenţa de primă instanţă ar aparţine judecătoriei [art. 2 alin. (1) şi art. 8
alin. (2) din Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu
modificările ulterioare].
Această enumerare nu este limitativă, ci, dimpotrivă, are caracter
exemplificativ. De altfel, chiar Codul de procedură civilă cuprinde şi alte
norme speciale care se referă la competenţa materială a judecătoriei, însă,
de regulă, aceste norme prezintă interes mai mult în privinţa competenţei
teritoriale, deoarece, referitor la competenţa materială, la aceeaşi soluţie s-ar
ajunge şi în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Alături de regulile comune în privinţa competenţei materiale a
judecătoriilor, există sau pot exista unele situaţii speciale pentru anumite
judecătorii în sensul stabilirii unei competenţe exclusive. Astfel, Judecătoria
sectorului 1 Bucureşti soluţionează cererile referitoare la anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau
menţiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un
cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate [art. 57
alin. (3) din Legea nr. 119/1996]. Potrivit Decretului nr. 203/1974,
Judecătoriile Constanţa şi
132
Competenţa
133
Galaţi au o competenţă materială exclusivă în materie maritimă şi

fluvială, motiv pentru care la aceste judecătorii există secţie maritimă şi
fluvială. Litigiile de competenţa acestora sunt prevăzute limitativ în actul
normativ menţionat. Astfel, ele judecă, în primă instanţă, litigiile care au ca
obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor plutitoare,
clădirilor şi utilajelor portuare, instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de
încărcare, descărcare şi manipulare ale mărfurilor în port, ca urmare a
abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie, precum şi pentru
orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei
civile, litigiile care au ca obiect retribuţia pentru asistenţă şi salvare, precum
şi repartizarea acesteia între salvatori, iar, în ultimă instanţă, plângerile
împotriva proce-selor-verbale de constatare a contravenţiilor privind poluarea
apelor mării de către nave maritime.
§3. Competenţa materială a tribunalului
Tribunalele judecă, în primă instanţă, cererile date prin lege în
competenţa lor; ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă; ca instanţe de recurs, recursurile
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului.
Rezultă că tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte
judecarea apelurilor, dar este instanţă de excepţie în ceea ce priveşte
judecarea în primă instanţă şi în recurs.
Articolul 2 pct. 1 C. proc. civ. stabileşte competenţa de primă instanţă
a tribunalelor. Aşa cum se poate observa, în ceea ce priveşte judecata în
primă instanţă, unele cereri sunt de competenţa exclusivă a tribunalelor,
altele sunt repartizate între tribunale şi judecătorii sau între tribunale şi curţi
de apel.
Astfel, tribunalele judecă în primă instanţă: a) procesele şi cererile în
materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei,
precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este
neevaluabil în bani;
Se poate spune că, în ceea ce priveşte competenţa de primă instanţă
în materie comercială, tribunalele sunt instanţe de drept comun, deoarece, în
această materie, tribunalele soluţionează în primă instanţă toate cererile
neevaluabile pecuniar, indiferent că au caracter contencios ori necontencios,
precum şi cererile care au o valoare de peste 1 miliard lei inclusiv.
în legătură cu competenţa de primă instanţă a tribunalelor în materie
comercială, nu trebuie omise nici prevederile unor legi speciale, care
stabilesc atribuţiile judecătorului delegat, de către preşedintele tribunalului,
la registrul comerţului (Legea nr. 26/1990), precum şi atribuţiile judecătorului
sindic (desemnat de preşedintele tribunalului) şi ale tribunalului în cadrul
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, cu modificările ulterioare).
De asemenea, este de reţinut şi prevederea înscrisă în art. 63 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, conform căreia, „cererile şi
căile de atac
prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se

soluţionează de tribunalul locului unde societatea îşi are sediul principal, în
afară de cazul în care legea dispune altfel.”
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare
de peste
5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în
materia
succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia
fondului
funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de
terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului
funciar;
Faţă de redactarea foarte clară a art. 2 pct. 1 lit. b) şi ţinând cont şi de
dispoziţia înscrisă în art. 1 pct. 1 C. proc. civ., se desprinde concluzia potrivit
căreia, în materie civilă, cererile care au un obiect de până la 5 miliarde lei,
inclusiv, precum şi cele neevaluabile pecuniar sunt de competenţa
judecătoriei, afară de cazul în care, printr-o normă specială, s-ar stabili în
mod expres competenţa în favoarea unei alte instanţe;
Trebuie subliniat că sunt de competenţa materială a judecătoriei
cererile de împărţeală judiciară, a cererile în materia succesorală, indiferent
de valoarea obiectului acestora precum şi a cererile privind materia fondului
funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia
fondului funciar.
c) conflictele de muncă, exceptând cele date prin norme speciale în
competenţa
altor instanţe.
Aşadar, în materie de jurisdicţie a muncii, prima instanţă de drept
comun este tribunalul, acesta soluţionând în primă instanţă atât conflictele
de drepturi, cât şi conflictele de interese, cu excepţia situaţiilor în care legea
ar stabili competenţa în favoarea unei alte instanţe;
d) cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele
date în com
petenţa curţilor de apel.
Din modul în care este redactat textul de lege ar rezulta că, în materia
contenciosului administrativ, tribunalele sunt instanţe de drept comun, în
ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, deoarece legiuitorul
menţionează litigiile care nu intră în competenţa lor;
e) cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate
industrială.
Se observă că art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. are o redactare
pleonastică, deoarece în categoria drepturilor de creaţie intelectuală se
includ atât drepturile de autor şi drepturile conexe acestora, cât şi drepturile
de proprietate industrială.
Aşadar, toate cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe vor fi soluţionate în primă instanţă de
către tribunale.
1 însă, acţiunea prin care moştenitorul autorului unei opere literare
solicită obligarea celorlalţi moştenitori la plata unei sume de bani provenită
din vânzarea volumelor publicate nu constituie o cerere în materie de creaţie
intelectuală, spre a atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului în
temeiul art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., ci o acţiune în pretenţii care atrage
competenţa instanţei după valoare - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 420/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 347.
134 Competenţa
135
De asemenea, cererile în materie de proprietate industrială se rezolvă,

în primă instanţă, de către tribunale, afară de cazul în care legea specială ar
stabili altfel.
Astfel, litigiile în materie de invenţii (de exemplu, cele ce privesc
calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi
născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului din contractele de cesiune sau licenţă - art. 62 din Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţii) sunt de competenţa în primă instanţă
a tribunalelor,1 afară de cazul când legea specială ar dispune altfel.
Tribunalele vor rezolva în primă instanţă şi orice litigii în materie de
mărci sau indicaţii geografice (spre exemplu, cererile referitoare la luarea
unor măsuri asigurătorii - art. 87 din Legea nr. 84/1998, litigiile privind
încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum
şi cele privind repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor,
litigiile privind încadrarea în marcă a unui drept personal nepatrimonial al
unui terţ - de exemplu, marca ar cuprinde ca element numele sau denumirea
unui terţ, cele* privind transmisiunea dreptului la marcă - spre exemplu,
anularea sau rezilierea unui contract de cesiune, plata preţului cesiunii etc),
afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar stabili o competenţă
exclusivă în favoarea altei instanţe.
Articolul 46 din Legea nr. 129/1992 stabileşte că litigiile cu privire la
calitatea de autor al desenului sau modelului industrial, la calitatea de titular
al certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale
născute din contractele de cesiune sau licenţă sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti, deci, judecata în primă instanţă este de competenţa
tribunalelor.
De asemenea, tribunalele soluţionează în primă instanţă şi litigiile cu
privire la calitatea de ameliorator, titular de brevet de soi sau cele cu privire
la alte drepturi născute din brevetul de soi, inclusiv drepturile patrimoniale
ale amelioratorului, din contractul de cesiune sau licenţă ori cele referitoare
la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) şi ale art. 34 din Legea nr.
255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante;
f) cererile în materie de expropriere.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus
pentru expropriere este competent să soluţioneze (în primă instanţă) cererile
de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a
făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale
de atac a fost respinsă în condiţiile stabilite de art. 18-20 din aceeaşi lege.
Este de reţinut că, în prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva
propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunţa,
după caz, asupra exproprierii şi despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în
privinţa unei exproprieri parţiale ori totale, cât priveşte nerespectarea
dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilului
expropriat, asupra cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a
acestuia, precum şi asupra
oricăror alte cereri care derivă din expropriere. în schimb, în cea de a

doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să se ţină cont de
puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul
contenciosului administrativ;
g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor.
De asemenea, potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, cauzele privitoare la încuviinţarea, nulitatea şi
desfacerea adopţiei se judecă în primă instanţă de tribunalul în a cărui rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului;
j) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale;
k) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor date în ţări străine.
Cât priveşte această competenţă de primă instanţă a tribunalului, este
necesar să menţionăm că, potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, „termenul
de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor
judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt
stat”, indiferent de caracterul contencios sau necon-tencios al procedurii1 ori
de caracterul laic sau religios al autorităţii străine competente.2 De
asemenea, trebuie remarcat că art. 2 pct. 1 lit. i) are în vedere situaţia în
care cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine se face pe cale
principală. Insă, potrivit art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cererea poate fi
rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu o pricină având
un alt obiect, în care se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe
hotărârea străină. Deoarece această prevedere legală constituie o normă
specială ce nu ar putea fi modificată decât expres de o lege generală
ulterioară, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent, înseamnă că, pe cale
incidentală, cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine poate fi
soluţionată şi de o altă instanţă decât tribunalul.
Prevederi similare sunt cuprinse şi în Legea nr. 187/2003 privind
competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale
Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 36 din acest act normativ „în caz de
litigiu, orice persoană interesată poate solicita instanţei române, pe cale
principală, recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un stat membru.
Cererea de recunoaştere se introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicită recunoaşterea sau,
în lipsa acestuia, la tribunalul competent să încuviinţeze executarea, potrivit
art. 41. Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale
incidentală de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, dacă
recunoaşterea este necesară pentru soluţionarea acestui proces.”
Pentru aplicaţii practice, a se vedea: C.S.J., secţia comercială, decizia

nr. 133/1996, în B.J. 1996, p. 306; secţia civilă, decizia nr. 2211/1997, în B.J.
1997, p. 40.

2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 26/1997, în Culegere
de practică judiciară
civilă 1993-1998, p. 233.
136
Competenţa
137
Potrivit art. 2 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţe de apel, tribunalele

soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă.
întrucât judecătoria este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte
judecata în primă instanţă, înseamnă că instanţa de apel de drept comun
este tribunalul.
Potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ., ca instanţe de recurs, tribunalele
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Aşadar, în acele situaţii în care legea prevede că hotărârile
judecătoriei nu sunt susceptibile de a forma obiectul apelului, fiind deci
definitive, recursul este de competenţa tribunalului. Sub acest aspect, uneori,
se prevede că hotărârea nu este supusă apelului (spre exemplu, cazurile
stabilite de art. 2821 C. proc. civ.), că hotărârea se dă fără drept de apel [de
exemplu, art. 247 alin. (4) C. proc. civ. - hotărârea prin care se respinge
cererea în fond ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv; art. 273 C. proc.
civ. -hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor etc], alteori, se precizează
că hotărârea este definitivă sau că hotărârea este supusă (direct) recursului
[de exemplu, ordonanţa preşedinţială - art. 582 alin. (1) C. proc. civ.,
încheierea de admitere sau de respingere a cererii de înscriere a unei
asociaţii sau fundaţii - art. 11 alin. (1) din Ordonanţa nr. 26/2000 etc], iar, în
astfel de situaţii, chiar dacă ar fi vorba de norme juridice speciale adoptate
înainte de reintroducerea apelului, ele îşi găsesc în continuare aplicare,
deoarece o lege generală, chiar posterioară, nu poate modifica o lege
specială anterioară decât în mod expres.
Referitor la competenţa tribunalului de a judeca recursuri, trebuie
reţinută şi dispoziţia înscrisă în art. 339 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia,
recursul exercitat împotriva încheierii (necontencioase) pronunţate de
preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul exercitat împotriva
încheierii (necontencioase) pronunţate de preşedintele tribunalului se judecă
de completul instanţei respective.
Potrivit art. 2 pct. 4 C. proc. civ., tribunalele mai judecă în orice alte
materii date prin lege în competenţa lor. Este vorba despre o dispoziţie de
trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte
acte normative.
Aşadar, tribunalul soluţionează (în primă instanţă, în primă şi ultimă
instanţă sau, după caz, într-o cale de atac):
- căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi
revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din circumscripţia
sa teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa de activitate şi un alt organ
cu activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitrai;
- cererea de recuzare dacă la judecătorie nu se poate constitui
completul [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.];
- cererea de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa
teritorială, pe motiv de rudenie sau afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ.];
- cererile de îndreptarea a greşelilor materiale, de lămurire sau de
completare a propriilor hotărâri şi încheieri;
- învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum şi

rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă,
dacă, în lipsa convenţiei de arbitraj, tribunalul ar fi fost competent să judece
pricina în primă instanţă;
- acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, dacă, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul ar fi fost soluţionat în primă instanţă de judecătorie [art. 365
alin. (1) C. proc. civ.];
- contestaţiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului;
- cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială
(art. 7 din Legea nr. 11/1991);
- cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului privind stabilirea măsurilor de protecţie
specială (art. 124 din Legea nr. 272/2004)
- cererea prin care persoana fizică sau juridică prejudiciată printr-o
înregistrare în registrul comerţului solicită anularea sau modificarea titlului în
baza căruia s-a făcut înregistrarea, precum şi radierea acestuia (art. 25 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările ulterioare),
precum şi recursul exercitat împotriva încheierilor judecătorului delegat
privitoare la orice înregistrare în registrul comerţului (art. 60 din Legea nr.
31/1990);
- procedurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului care sunt exercitate de judecătorul
sindic, cu excepţia recursului prevăzut de art. 8 din această lege.
- cererea prin care unitatea solicită instanţei să dispună încetarea
grevei ca fiind nelegală (art. 58 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă, cu modificările ulterioare);
- cererile prin care se declanşează judecata în primă instanţă a litigiilor
referitoare la modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări
sociale, la modul de stabilire a majorărilor de întârziere, la înregistrarea,
evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale, la deciziile de
pensionare, la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile
de asigurări sociale, la modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a
indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale, plângerile împotriva
proceselor-verbale de contravenţii încheiate în materia asigurărilor sociale,
contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în această
materie, precum şi alte cereri privind drepturi şi obligaţii de asigurări sociale
născute în temeiul Legii nr. 19/2000;
- cererea de înscriere a unei federaţii constituite de două sau mai
multe asociaţii ori fundaţii (art. 35 din Ordonanţa nr. 26/2000);
- cererea prin care se declanşează judecata în primă instanţă a
proceselor având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru repararea
daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare [art. 3 lit. h)
din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare];
- cererile prin care se declanşează judecata în primă şi ultimă instanţă
a litigiilor menţionate de art. 129 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale (modul de calcul al
contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
precum şi majorarea sau micşorarea contribuţiei;
-
138
Competenţa
Competenfa materială
139
înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli

profesionale; încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului; refuzul
nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru
accidente de muncă şi boli profesionale; modul de stabilire şi de plată a
prestaţiilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a
contravenţiilor, încheiate conform acestei legi; orice alte decizii ale
asigurătorului, în conformitate cu prevederile acestei legi) etc.
Referitor la competenţa materială a tribunalelor, trebuie menţionat că
art. 2 C. proc. civ., fiind o normă generală, nu a modificat competenţa
specială a Tribunalului Bucureşti, prevăzută de unele norme speciale, în
anumite materii (o normă juridică generală ulterioară nu poate modifica o
normă juridică specială anterioară decât în mod expres).
Aşadar, în temeiul unor legi speciale adoptate fie înainte de
modificarea Codului de procedură civilă, fie ulterior, Tribunalul Bucureşti are
competenţa exclusivă de a soluţiona (în primă instanţă, în primă şi ultimă
instanţă sau, după caz, în calea de atac specifică materiei respective):
- cererile privind anularea, în tot sau în parte, a unui brevet de
invenţie, cererea prin care se solicită acordarea unei licenţe obligatorii,
precum şi apelul declarat împotriva hotărârii comisiei de reexaminare de pe
lângă O.S.I.M. [art. 40, art. 48 şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 64/1991];
- cererea de anulare totală sau parţiala a certificatului de înregistrare a
desenului sau modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., pe motiv că la data
înregistrării cererii nu erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea protecţiei,
precum şi apelul împotriva hotărârile pronunţate de către comisia de
reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la contestaţiile introduse
împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare a desenului sau
modelului industrial (art. 45, respectiv art. 28 din Legea nr. 129/1992);
- apelul exercitat împotriva hotărârilor pronunţate în materie de mărci
de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M. [art. 81 alin. (1) din
Legea nr. 84/1998], precum şi cererea de decădere a titularului din drepturile
conferite de marcă, în cazurile prevăzute de art. 45, cererea de anulare a
înregistrării mărcii (art. 48), cererea de decădere a titularului din drepturile
conferite de o marcă colectivă, în cazurile prevăzute de art. 54, cererea de
anulare a înregistrării unei mărci colective (art. 55); cererea de anulare a
înregistrării unei mărci de certificare (art. 61); cererea de anulare a
înregistrării unei indicaţii geografice, cererea de decădere din drepturi a
persoanelor autorizate să folosească indicaţia geografică înregistrată (art.
79);
- calea de atac exercitată, în materia protecţiei noilor soiuri de plante,
împotriva hotărârii comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.;
- litigiile patrimoniale în care figurează ca parte Administraţia
Naţională a Rezervelor Materiale ori o unitate din subordinea acesteia (art. 12
din Legea nr. 82/1992);1
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 114/1995, în B.J.
1995, p. 394.
- cererile în materie de adopţie, în cazul în care competenţa teritorială

nu se poate determina prin aplicarea art. 61 alin. (1) din Legea nr. 273/2004;
- cererile privind înregistrarea partidelor politice, cererea prin care
Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului politic şi radierea
acestuia din Registrul partidelor politice, cererea de înregistrare a alianţelor
politice, cererile referitoare la reorganizarea partidelor politice, precum şi
cererile ce privesc dizolvarea judecătorească sau constatarea încetării
existenţei unui partid politic (Legea nr. 14/2003).
De asemenea, Tribunalele Constanţa şi Galaţi au o competenţă
specială în materie maritimă şi fluvială.
§4. Competenţa materială a curţii de apel
Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cauzele date în competenţa
lor prin lege; ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate, în primă instanţă, de tribunale; ca instanţe de recurs, recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, precum şi în
alte cauze prevăzute de lege.
Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă
instanţă:
- procesele şi cererile în materie de contencios administrativ
privind actele auto
rităţilor şi instituţiilor centrale;
Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţe de apel, curţile de apel
judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă.
Deci, curţile de apel sunt instanţe de excepţie în privinţa judecării
apelurilor, având în vedere că tribunalele sunt instanţe de excepţie cât
priveşte judecata în primă instanţă.
Conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ., ca instanţe de recurs, curţile de apel
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
apel, a hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit
legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în alte cauze prevăzute de lege.
De asemenea, trebuie menţionat că, potrivit art. 339 alin. final C. proc.
civ., curtea de apel mai judecă şi recursurile declarate împotriva încheierilor
date de preşedintele acestei instanţe, în acele cazuri în care legea îi permite
să ia o serie de măsuri cu caracter necontencios.
Având în vedere că tribunalele sunt instanţe de apel de drept comun,
înseamnă că instanţele de recurs de drept comun sunt curţile de apel.
în sfârşit, potrivit art. 3 pct. 4 C. proc. civ., curţile de apel mai judecă în
alte materii date prin lege în competenţa lor.
Aşadar, în temeiul altor dispoziţii legale, fie din Codul de procedură
civilă, fie din alte acte normative, curţile de apel sunt competente să
soluţioneze (în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă sau, după caz, într-
o cale de atac):
- conflictele de competenţă între două tribunale sau între un
tribunal şi o judecă
torie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii ce nu sunt în
circumscripţia
aceluiaşi tribunal, dar care se află în raza teritorială a aceleiaşi curţi de
apel, precum
şi conflictele de competenţă între un tribunal din circumscripţia curţii
respective şi un
alt organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitrai;
140 Competenţa
- cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumscripţia sa teritorială;
- cererile referitoare la îndreptarea greşelilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri;
- contestaţiile în anulare şi revizuirile introduse împotriva propriilor
hotărâri;
- acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, dacă, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul ar fi fost soluţionat în primă instanţă de tribunal;
- contestaţiile la titlu îndreptate împotriva propriilor hotărâri, deci
atunci când titlul executoriu îl constituie hotărârea curţii de apel;
- contestaţia împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluţionarea
întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere (art. 20 din Legea nr.
33/1994);
- recursul exercitat împotriva hotărârii date de judecătorul sindic în

temeiul art. 8 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului;
- cererile privind luarea măsurilor la care se referă art. 7 din Legea nr.
21/1996 privind concurenţa, precum şi cererile prin care se atacă
reglementările Consiliului Concurenţei;
- procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, cu excepţia
anumitor demnitari menţionaţi în Legea nr. 115/1996;
- cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu
activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a
persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii menţionaţi la art. 38 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998 (art. 45 din Ordonanţa de urgenţă nr.
51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, cu modificările
ulterioare);
- cererea de suspendare a grevei [art. 56 alin. (1) din Legea nr.
168/1999];
- contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr.
189/2000;
Unele norme juridice stabilesc o competenţă materială specială în
favoarea Curţii
de Apel Bucureşti, care deci mai soluţionează:
- cererile la care se referă art. 9 alin. (3), art. 20 alin. (6), art. 28 alin.
(2), art. 47 alin. (4) şi art. 55 alin. (5) din Legea nr. 21/1996;
- contestaţia împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti cu
privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care
Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului şi radierea acestuia din
Registrul partidelor politice [art. 21 alin. (2) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr.
14/2003].
- cererile persoanelor fizice sau juridice care se consideră vătămată în
drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul
nejustificat al
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 799/1996, în
B.J. 1996, p. 339;
decizia nr. 1264/1996, în B.J. 1996, p. 329.
203/2002, în C.J.
nr. 1/2003, p. 95.
Competenţa materială 14^

C.N.V.M. de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de
lege (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital).
§5. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Potrivit art. 4 C. proc. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
- recursurile în interesul legii;
- în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
Trebuie însă precizat că în Legea nr. 304/2004 se vorbeşte despre
competenţa fiecărei secţii, a completului de 9 judecători, precum şi a Secţiilor
Unite.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 304/2004, secţiile înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:
a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de
procedură;
b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în
cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Completul de 9 judecători judecă şi alte cauze date în competenţa sa
prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:
judecarea recursurilor în interesul legii; soluţionarea, în condiţiile legii, a
sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie; sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare, soluţionează sesizările privind schimbarea
jurisprudenţei instanţei supreme.
Cât priveşte textul din Codul de procedură civilă, se observă că art. 4
pct. 1 nu are o redactare riguros exactă, deoarece recursul poate viza nu
numai hotărârile curţilor de apel, ci şi alte acte judecătoreşti, cum este cazul
prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, conform căruia, secţiile
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate
împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură,
care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în
faţa curţilor de apel.
în baza unor norme speciale, la care trimit dispoziţiile înscrise în art. 4
pct. 4 C. proc. civ., instanţa supremă este competentă să mai soluţioneze:
- conflictele de competenţă între două curţi de apel, precum şi cele
între două tribunale sau un tribunal şi o judecătorie, ori două judecătorii, care
nu se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; conflictele de competenţă
între o curte de apel şi o judecătorie sau tribunal, precum şi conflictele de
competenţă între o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;
- cererile de delegare a instanţei (art. 23 C. proc. civ.);
- cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o
curte de apel la alta, precum şi toate cererile de strămutare întemeiate pe
motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică (art. 39 C. proc. civ.);
-
142
Competenţa
- cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri şi încheieri;
- contestaţiile la titlu, contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate
împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central cu privire
la protocolul de constituire a unei alianţe electorale [art. 6 alin. (5) din Legea
nr. 373/2004];
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului
Electoral Central (art. 41 din Legea nr. 373/2004 şi art. 35 din Legea nr.
67/2004);
- contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale (art. 50 din
Legea
nr. 373/2004);
- recursul magistratului sau a magistratului asistent împotriva
hotărârii pronunţate
de Consiliul Superior al Magistraturii (art. 49 din Legea nr. 317/2004);
- recursul împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii
privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor [art. 29 alin. (7)];
- controlul averii anumitor demnitari menţionaţi în Legea nr. 115/1996,
precum şi recursul exercitat împotriva ordonanţei de clasare pronunţată de
comisia de cercetare. Mai reţinem că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004,
dacă o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este cazul a se
reveni asupra propriei jurisprudenţe, judecata va fi întreruptă şi vor fi
sesizate Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu
citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile
Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei,
judecata continuă.
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
Se observă că, în cazurile prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi lit. b) C.
proc. civ., delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a
judecătoriei în materie civilă şi comercială se face după criteriul valorii
obiectului litigiului, fiind deci necesar să se stabilească, în lipsa unor dispoziţii
legale suficiente, anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.
Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care,
potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea de chemare în
judecată obiectul cererii şi valoarea lui.
Având în vedere că reclamantul este cel care îşi evaluează pretenţiile
deduse judecăţii, dar şi împrejurarea că valoarea obiectului cererii de
chemare în judecată poate determina instanţa competentă din punct de
vedere material să judece în primă instanţă, s-a pus problema de a şti dacă
pârâtul sau instanţa din oficiu ar putea să conteste evaluarea făcută de
reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. De
regulă, pornindu-se de la premisa că normele de competenţă materială sunt
norme imperative, se răspunde afirmativ, arătându-se că, în cazul unei astfel
de contestaţii, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii
obiectului
Competenţa materială J43

cererii. S-a susţinut însă şi o opinie nuanţată,1 în sensul că, în măsura în
care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legătură directă cu soluţionarea
fondului pretenţiei, s-ar putea contesta evaluarea făcută de reclamant, în
scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. Astfel, dacă se
revendică un imobil, stabilirea valorii acestuia nu influenţează cu nimic
soluţia pe fond, care va depinde exclusiv de faptul că reclamantul îşi va
dovedi sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, nicidecum
de evaluarea făcută. Aceeaşi este situaţia şi atunci când prin cererea de
chemare în judecată se solicită obligarea pârâtului la predarea unui bun, iar,
în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acelui bun, deoarece evaluarea
nu antamează şi fondul pretenţiei, anume dacă reclamantul are dreptul să
pretindă de la pârât predarea bunului în litigiu, iar o eventuală executare
silită a echivalentului nu ar fi decât consecinţa faptului că executarea în
natură nu mai este posibilă. Dacă însă reclamantul solicită prin cererea de
chemare în judecată obligarea pârâtului la plata unei sume de bani,
indiferent cu ce titlu (plata contravalorii bunului vândut, restituirea unui
împrumut, despăgubiri pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a prestaţiei asumate ori pentru întârzierea în executare,
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită etc), atunci nu s-ar
mai putea contesta evaluarea reclamantului pentru a se obţine declinarea
competenţei, întrucât valoarea obiectului litigiului nu poate fi disociată de
fondul propriu-zis al pretenţiei formulate.
Momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este
acela al sesizării instanţei, deci al introducerii cererii de chemare în
judecată.2 De altfel, art. 18 C. proc. civ. stabileşte în mod expres că instanţa
învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii,
intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Spre
exemplu, în cazul în care, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi restrânge
pretenţia ca urmare a împrejurării că pârâtul şi-a executat în parte obligaţia,
soluţia declinării competenţei nu se mai justifică, deoarece, la data sesizării,
instanţa era competentă, iar reclamantul a înţeles să se judece pentru
valoarea arătată în cerere, executarea parţială a obligaţiei neconstituind o
infirmare a evaluării făcute prin cererea de chemare în judecată sau, cu atât
mai puţin, o îndreptare a unei erori materiale.3
1 A se vedea: G. Boroi, voi. I, p. 34-36. S-a subliniat că, ori de câte ori se
pretinde o sumă de bani în temeiul unui contract, nu interesează valoarea
contractului pentru stabilirea competenţei materiale, ci numai valoarea
arătată de reclamant în cererea de chemare în judecată - V.G. Cădere, Tratat
de procedură civilă, ed. a ll-a, Bucureşti, 1935, p. 146-147. Cu titlu
informativ, menţionăm că în unele legislaţii (de exemplu, cea belgiană şi cea
italiană) s-a adoptat soluţia potrivit căreia dacă reclamantul cere numai 0
parte din valoarea creanţei, competenţa instanţei se va stabili prin raportarea
la valoarea totală a creanţei sale, iar nu la suma cerută.
3 S-a arătat că, în cazul în care, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.,
reclamantul îşi restrânge sau îşi majorează pretenţiile formulate, sub sau
peste valoarea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) ori lit. b) C. proc. civ., ca
urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşite eu prilejul evaluării pretenţiilor,
instanţa îşi va declina competenţa; în toate celelalte situaţii de majorare ori
de
144
Competenţa
145
Dacă s-au formulat mai multe capete de cerere, fără ca unele să
constituie principalul, iar celelalte accesoriul, toate sumele trebuie adunate
pentru a se stabili valoarea litigiului şi, în funcţie de aceasta, instanţa
competentă.
în cazul în care mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere de
chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, dar în baza unor raporturi
juridice distincte, stabilirea instanţei competente nu trebuie să se facă în
funcţie de valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea
fiecărei pretenţii în parte, deoarece suntem în prezenţa unei probleme de
mai bună administrare a justiţiei, de facilitare a administrării probelor şi a
rezolvării unitare a unor aspecte ce interesează deopotrivă pe toţi
reclamanţii, fără însă să existe un raport juridic unitar între părţi.1 Aceeaşi ar
urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi
pârâţi, printr-o cerere unică. însă, atât în acest caz, cât şi în cel menţionat
anterior, dacă există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa
se stabileşte în funcţie de valoarea totală pretinsă de reclamant.
De asemenea, dacă au fost conexate mai multe cereri, acestea îşi
păstrează individualitatea, nedevenind un nou litigiu, chiar dacă sunt
soluţionate prin aceeaşi hotărâre, astfel încât competenţa nu se determină
prin adunarea valorii tuturor cererilor. Soluţia se justifică pe considerentul că,
potrivit art. 164 alin. (1) C. proc. civ., conexarea nu poate avea loc decât în
cazul în care cererile sunt de competenţa unor instanţe de acelaşi grad, iar,
din interpretarea per a contrario a ultimului alineat al aceluiaşi articol, mai
rezultă că nu s-ar putea încălca, prin conexare, nici măcar normele de
competenţă teritorială exclusivă; însă, dacă s-ar admite că în cazul cererilor
conexate competenţa s-ar stabili prin raportarea lor la valoarea totală, s-ar
ajunge indirect la eludarea prevederilor legale menţionate, întrucât cererile
respective ar urma să fie soluţionate de o instanţă superioară în grad celei
care era competentă să le rezolve pe fiecare în parte, înainte de a se dispune
conexarea.
în situaţia în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal
şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii, valoarea capătului principal
este cea care determină competenţa, iar nu suma valorii tuturor capetelor de
cerere.
Se decide constant că dacă se solicită dobânzi pentru viitor, adică
pentru perioada de după introducerea cererii de chemare în judecată, ele nu
se cumulează cu suma pretinsă prin cerere şi deci nu influenţează
competenţa instanţei. De altfel, valoarea acestor dobânzi ar depinde de
durata procesului şi nu s-ar putea calcula la începutul acestuia, iar luarea ei
în calcul pe parcurs ar face nesigură competenţa instanţei. Se admite însă că,
dacă se solicită dobânzi, fructe sau alte asemenea venituri accesorii pe un
interval de timp premergător sesizării instanţei, fiind vorba de sume certe şi
exigibile, ele intră în determinarea obiectului cererii şi deci influenţează
competenţa.2
micşorare a cuantumului pretenţiilor, instan{a competentă potrivit
valorii menţionate iniţial va continua să judece cauza - G. Boroi, p. 36.
300; decizia
nr. 2163/1974, în CD., p. 255.
2 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1589/1972, în
Repertoriu II, p. 354;
decizia nr. 522/1971, în CD. 1971, p. 182.
Valoarea obiectului cererii principale este aceea care determină instanţa

competentă şi atunci când se formulează cereri incidentale (precum: cererea
reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară, cererea de chemare în
judecată a altei persoane care ar fi în măsură să pretindă aceleaşi drepturi ca
şi reclamantul, cererea de chemare în garanţie, cererea de arătare a
titularului dreptului real, cererea de asigurare a unei dovezi în cursul
judecăţii), chiar şi atunci când, din punctul de vedere al valorii lor, ar fi fost
de competenţa unei alte instanţe dacă ar fi fost formulate pe cale principală.
Pentru această din urmă ipoteză, ca de altfel şi pentru aceea
referitoare la cererile accesorii, soluţia se sprijină pe un argument de text,
anume art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia, cererile accesorii şi incidentale
sunt în căderea instanţei competentă să judece cererea principală. Această
prevedere legală este situată de legiuitor în Tidul III al primei cărţi (titlu
denumit «Dispoziţii speciale») şi deci derogă de la regulile stabilite prin
articolele anterioare, inclusiv de la cele referitoare la competenţa materială.1
Aşadar, apare ca fiind nejustificată obiecţia că soluţia pe care o împărtăşim
încalcă o normă imperativă,2 obiecţie ce nu ţine cont de faptul că norma
specială derogă de la norma generală şi se aplică prioritar în raport de
aceasta.
Secţiunea a IlI-a. Competenţa teritorială

§1. Precizări introductive
Cunoaşterea competenţei materiale, prin delimitarea sferei de
activitate a instanţelor judecătoreşti de grad diferit, nu este suficientă pentru
a stabili cărei instanţe trebuie să i se adreseze cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac ori a unei alte forme
procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile. Cu excepţia înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, care este unică, toate celelalte instanţe judecătoreşti au o
competenţă limitată la o anumită circumscripţie teritorială, indicată de lege.
Aşadar, după ce s-a stabilit că pricina este de competenţa judecătoriei, a
tribunalului sau a curţii de apel, este necesară o nouă delimitare, de data
aceasta între instanţe de acelaşi grad. Regulile de competenţă teritorială
răspund la una din întrebările: care judecătorie? care tribunal? care curte de
apel?
Competenţa teritorială (ratione personae vel loci) este reglementată în
Codul de procedură civilă, precum şi în unele acte normative speciale.
Competenţa teritorială este de trei feluri:
- competenţa teritorială de drept comun, când cererea se introduce la
instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, dar părţile pot
conveni să se judece la o altă instanţă;
1 A se vedea şi V.M. Ciobanii, voi. I, p. 411.
2 Pentru o asemenea obiecţie, a se vedea: T. Mândrea, Probleme
privind competenţa de
primă instanţă a tribunalelor, în raport de valoarea obiectului cererii, în
R.R.D. nr. 2/1971,
p. 85; /. Deleanu, voi. I, p. 249; /. Leş, p. 214-215.
n.
146
Competenţa
- competenţă teritorială alternativă sau facultativă, dacă reclamantul
are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente;
- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, când cererea
trebuie introdusă la o anumită instanţă, fără a exista pentru părţi
posibilitatea de a stabili o altă instanţă.
Normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine
privată dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., însă sunt norme juridice de ordine
publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la
bunuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.
§2. Competenţa teritorială de drept comun
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale, exprimată
sub forma adagiului actor sequitur forum rei, este înscrisă în art. 5 C. proc.
civ., pentru situaţia în care pârâtul este o persoană fizică, precum şi în art. 7
alin. (1) C. proc. civ., pentru ipoteza în care pârâtul este o persoană juridică.
Potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanţa
domiciliului pârâtului”. Aşadar, reclamantul este acela care trebuie să se
deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază pârâtul,
iar nu pârâtul la instanţa domiciliului reclamantului.
Această regulă tradiţională, preluată din dreptul roman şi acceptată de
mai toate legislaţiile străine, se justifică pe o dublă prezumţie de care
beneficiază pârâtul, atât timp cât litigiul nu a fost soluţionat. în cazul cererilor
de chemare în judecată prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de
creanţă, se poate prezuma că pârâtul nu datorează nimic, ceea ce
corespunde faptului că, în oarecare măsură, persoanele se află într-un fel de
echilibru juridic, în sensul că trebuie presupus, în principiu, că nimeni nu
datorează nimic altuia. în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se
urmăreşte valorificarea unor drepturi reale mobiliare, se poate prezuma că
aparenţele sunt conforme realităţii până la proba contrară. Aşadar, este
firesc ca reclamantul ce doreşte răsturnarea uneia din cele două prezumţii să
fie ţinut a face proba contrară înaintea instanţei de la domiciliul celui chemat
în judecată, care urmează să se apere împotriva acţiunii respective şi care
este considerat ca fiind în drept să ridice o obiecţie justificată la pretenţia
dedusă judecăţii, până când aceasta va fi dovedită. Deci, se poate spune
despre regula de drept comun în materia competenţei teritoriale că ea
reprezintă o aplicaţie (particulară) pe plan procesual a principiului potrivit
căruia cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească, principiu
stabilit de art. 1169 C. civ. în materie probatorie.
în favoarea soluţiei consacrate de art. 5 C. proc. civ. mai există, în
special în materia acţiunilor (cererilor) personale, o altă consideraţie de ordin
practic, anume că, în lipsa unei astfel de prevederi legale, oricine ar putea fi
la discreţia reclamanţilor de rea-credinţă, văzându-se chemat la o instanţă
îndepărtată de domiciliul său, deşi nu şi-a asumat nici o obligaţie, iar
eventuala insolvabilitate a reclamantului I-ar împiedica să recupereze
cheltuielile de judecată, deci inclusiv cheltuielile de deplasare făcute în
vederea procesului.
Competenţa teritorială 147

Noţiunea de «domiciliu» trebuie luată într-un sens mai larg, interesând
nu atât locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul
locuieşte efectiv. Pentru stabilirea competenţei teritoriale prezintă interes
domiciliul pe care pârâtul îl avea în momentul introducerii cererii de chemare
în judecată, astfel încât, o eventuală schimbare ulterioară a domiciliului nu
influenţează competenţa.2
Aplicarea regulii actor sequitur forum rei presupune că pârâtul are
domiciliul în ţară şi că acest domiciliu este cunoscut. Articolul 5 C. proc. civ.
se referă şi la ipoteza în care pârâtul nu are domiciliul în ţară sau domiciliul
său în ţară nu este cunoscut, stabilind că instanţa competentă din punct de
vedere teritorial este aceea în a cărei circumscripţie se află reşedinţa din ţară
a pârâtului, iar, dacă nici reşedinţa pârâtului nu este cunoscută, cererea se
introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
Reprezentând dreptul comun în materia competenţei teritoriale, regula
înscrisă în art. 5 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie
legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere
teritorial, deci atât cererilor de chemare în judecată ce au caracter
patrimonial, dar şi celor care nu au un astfel de caracter. Aşadar, în lipsa unei
dispoziţii legale exprese care să stabilească altfel, instanţa de la domiciliul
pârâtului este competentă să judece cererile personale mobiliare sau
imobiliare, cererile reale mobiliare, precum şi cererile referitoare la starea şi
capacitatea persoanelor. în această din urmă situaţie însă, după cum vom
arăta, competenţa teritorială este exclusivă.
în cazul în care pârâtul este o persoană juridică de drept privat,
cererea este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul
principal al acesteia [art. 7 alin. (1)C. proc. civ.].
Articolul 7 alin. (3) C. proc. civ. se ocupă de ipoteza cererii de chemare
în judecată formulată împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate
juridică [potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociaţiile sau societăţile care
nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe
proprii de conducere], stabilind competenţa în favoarea instanţei de la
domiciliul persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat
preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii; în lipsa unei asemenea
persoane, cererea se va putea face la instanţa domiciliului oricăruia dintre
asociaţi. Pentru această din urmă situaţie, textul cuprinde o dispoziţie foarte
utilă, atât pentru reclamant, dar mai ales pentru apărarea drepturilor
asociaţilor, anume: posibilitatea ca reclamantul să solicite instanţei numirea
unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor.
171; CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 119/1994, în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998,
p. 216.
256; CA. Braşov,
decizia nr. 655/R/1997, în Culegere de practică judiciară 1994-1998, p.
11.
148 Competen(a
§3. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Sunt unele situaţii în care, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după
caz, sediul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.
a) Articolul 6 C. proc. civ. stabileşte că dacă pârâtul, în afară de
domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau
mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face
şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile
patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc. Desigur,
cererea poate fi introdusă şi la instanţa de la domiciliul pârâtului, astfel cum
rezultă cu claritate din modul de redactare a textului „(...) cererea se poate
face şi la instanţa (...)”. Dacă însă nu ar fi vorba de obligaţiile patrimoniale la
care se referă textul („născute sau care urmează să se execute în acel loc”),
cererea se introduce conform regulii înscrise în art. 5 C. proc. civ., deci la
instanţa de la domiciliul pârâtului.
b) Articolul 7 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care o
persoană juridică de drept privat are o reprezentanţă, cererea împotriva
acesteia se poate face şi la instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa,
pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din
acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Textul nu
exclude competenţa şi a instanţei de la sediul persoanei juridice. Competenţa
teritorială alternativă există numai dacă este vorba de obligaţiile la care se
referă expres textul de lege, deci cele ce urmează a fi executate la locul unde
se găseşte reprezentanţa persoanei juridice sau cele care au luat naştere din
actele încheiate prin reprezentant ori din faptele săvârşite de acesta. Pentru
orice alte obligaţii, competenţa teritorială se determină conform art. 7 alin.
(1) C. proc. civ., deci cererea se va introduce la instanţa în raza căreia
persoana juridică de drept privat îşi are sediul.
c) Articolul 9 C. proc. civ. dispune că atunci când cererea este
îndreptată împotriva mai multor pârâţi, competenţa teritorială aparţine
oricăreia dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor,1 însă, în cazul în care
printre pârâţi sunt şi debitori obligaţi accesoriu, cererea se introduce la
instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. în literatura de
specialitate, s-a arătat că încercarea de a eluda dispoziţiile art. 9 C. proc. civ.,
prin introducerea în proces a unui debitor fictiv, pentru ca în felul acesta
reclamantul să poată introduce cererea de chemare în judecată la instanţa
pe care şi-o alege el ca fiind mai convenabilă intereselor sale, se
sancţionează ca un abuz de drept procesual, aşa încât instanţa îşi va declina
competenţa.2
Soluţia trebuie însă nuanţată, deoarece, în acest caz, competenţa
teritorială are caracter relativ, ceea ce înseamnă că instanţa nu poate să
invoce din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială.
Dispoziţia înscrisă în art. 9 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare în cazul
acţiunilor (cererilor) personale, precum şi al acţiunilor (cererilor) reale
mobiliare, nu însă în cazul acţiunilor (cererilor) reale imobiliare, care pot fi
introduse numai la instanţa
1 Pentru o aplicaţie practică, a se vedea: C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 1240/1996,
în B.J. 1996, p. 344.
2 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 77.
locului situaţiunii imobilului (art. 13 C. proc. civ.), competenţa teritorială

fiind deci exclusivă. în alte cuvinte, art. 9 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare
numai dacă nu s-ar încălca dispoziţiile de ordine publică referitoare la
competenţă.
Prevederea legală menţionată are ca scop evitarea inconvenientelor
ce s-ar produce dacă reclamantul ar trebui să îi cheme în judecată pe pârâţi
înaintea unor instanţe diferite, situaţie în care cheltuielile de judecată ar fi
mai mari şi, mai ales, ar fi posibilă pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
Rezultă de aici o condiţie subînţeleasă, anume ca obiectul cererii de chemare
în judecată să se refere la o obligaţie comună a pârâţilor sau ca obligaţiile
pârâţilor să aibă aceeaşi cauză, ori ca între obiectul şi cauza cererilor
îndreptate împotriva fiecărui pârât să existe o strânsă legătură. Deci, art. 9 C.
proc. civ. se completează fie cu art. 47 C. proc. civ., din care se desprind
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a exista o coparticipare procesuală
pasivă, fie cu art. 164 C. proc. civ., care reglementează conexitatea. De
altfel, dacă reclamantul cheamă în judecată pe fiecare debitor în parte, se va
putea invoca excepţia de conexitate, deoarece, prin ipoteză, suntem în
prezenţa unei competenţe teritorială relative.
Referitor la aplicarea art. 9 C. proc. civ., în literatura de specialitate se
mai precizează că, în cazul în care unii dintre pârâţi au domiciliul cunoscut,
iar altora li se cunoaşte numai reşedinţa, cererea poate fi introdusă la
instanţa unuia dintre pârâţii cu domiciliul cunoscut. Dacă nu se cunoaşte
domiciliul nici unuia dintre pârâţi, cererea poate fi introdusă la instanţa de la
reşedinţa unuia dintre ei. Soluţia este corectă, deoarece art. 9 C. proc. civ.,
ca orice normă specială, se completează cu dreptul comun în materie, deci
cu art. 5 C. proc. civ.
d) Articolul 10 C. proc. civ. stabileşte că, în afară de instanţa
domiciliului pârâtului,1 mai sunt competente următoarele instanţe:
- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii.
în cazul în care în convenţie părţile nu au prevăzut o clauză prin care
să se stipuleze locul unde obligaţia urmează să fie executată, prevederea art.
10 pct. 1 C. proc. civ. nu îşi mai găseşte aplicare, competenţa teritorială
urmând a se stabili potrivit regulii de drept comun.
Este însă de reţinut că, dacă vânzătorul unui imobil solicită
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, competenţa teritorială nu se
mai determină potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., ci aparţine instanţei în a
cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul. Această soluţie se
întemeiază pe faptul că acţiunea (cererea) vânzătorului în rezoluţiunea
vânzării este calificată, de către art. 1368 C. civ., ca fiind
1 Deşi textul de lege vorbeşte despre instanţa domiciliului pârâtului,
se subînţelege că, în cazul în care pârâtul este o persoană juridică, ne vom
raporta la instanţa sediului pârâtului. Trebuie reţinut că pentru toate situaţiile
prevăzute de art. 10 C. proc. civ. este deopotrivă competentă şi instanţa de
la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului. Aşadar, fiecare din punctele art.
10 C. proc. civ. trebuie citit împreună cu preambulul acestui articol.
150 Competenţa
reală, astfel încât, în cazul în care obiectul vânzării a fost un bun imobil,
suntem în prezenţa unei acţiuni (cereri) reale imobiliare, deci vor fi incidente
dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.1 Dacă însă rezoluţiunea vânzării imobiliare
este solicitată de către cumpărător sau dacă se cere rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, fie de către vânzător,
fie de către cumpărător, îşi vor găsi aplicare prevederile art. 10 pct. 1 C.
proc. civ., nemaifiind vorba de o acţiune (cerere) reală imobiliară, ci, în
primul şi în cel de-al treilea caz, de o acţiune (cerere) mixtă, respectiv, în cel
de-al doilea caz, de o acţiune (cerere) reală mobiliară;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în
acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află
imobilul.
Prevederea cuprinsă în art. 10 pct. 2 C. proc. civ. se justifică pe
considerentul că instanţa locului situării imobilului poate să fie o instanţă mai
potrivită să rezolve astfel de pricini, dacă ar fi necesar să se efectueze o
cercetare la faţa locului ori să se opereze în documentele de publicitate
imobiliară.
Dintre cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil,
care sunt deci de competenţa instanţei în raza căreia se află situat imobilul
sau a instanţei de la domiciliul (sediul) pârâtului, menţionăm: cererea prin
care locatarul solicită predarea silită a imobilului dat în locaţiune; cea prin
care se solicită obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor necesare în tot
timpul locaţiunii, care sunt în sarcina acestuia; cererile referitoare la obligaţia
de garanţie a locatorului; cererea pentru plata chiriei; cea privitoare la plata
de despăgubiri pentru degradări; cererea de reziliere a contractului de
locaţiune; cererea de evacuare a locatarului la încetarea contractului etc.
Mai sunt de competenţa instanţei de la locul situării imobilului sau a
instanţei de la domiciliul pârâtului acţiunea (cererea) în justificare, adică
aceea prin care se solicită transformarea în înscriere definitivă a unei înscrieri
provizorii în cartea funciară,2 precum şi acţiunea (cererea) în prestaţie
tabulară.3
1 în literatura de specialitate (7. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 170,
nota 101), s-a criticat, în mod justificat, motivarea dintr-o decizie a instanţei
supreme, în care se precizează că acţiunea în rezoluţiunea unui contract de
vânzare-cumpărare a unui imobil este o acţiune mixtă, întrucât reclamantul
(vânzătorul) urmăreşte atât revendicarea bunului, cât şi valorificarea unui
drept personal ce decurge din contract, aşa încât, competenţa de a soluţiona
o atare acţiune mixtă revine instanţei competente să soluţioneze cererea
principală, deci instanţei în a cărei rază teritorială se găseşte imobilul (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 44/1978, în CD. 1978, p. 251), autorii
arătând că soluţia de a consacra competenţa instanţei situaţiei imobilului se
întemeiază pe dispoziţiile art. 1368 C. civ., care, dacă nu ar fi existat,
acţiunea mixtă ar fi fost supusă, sub raportul competenţei teritoriale,
prevederilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate
de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se
întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă - art. 31 din Legea nr. 7/1996.
Legea nr. 7/1996 reglementează două feluri de acţiune în prestaţie
tabulară, anume: acţiunea prin care se solicită instanţei judecătoreşti să
dispună înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară atunci când cel
care a transmis sau constituit dreptul refuză să predea unicul înscris
doveditor ce se află în posesia sa (art. 29) şi acţiunea prin care dobân-ditorul
anterior solicită instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang
preferenţial faţă de
- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa
locului de plată;
- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde
obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de
plecare sau de sosire;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de
întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului.
Dispoziţia cuprinsă în art. 10 pct. 7 C. proc. civ. necesită unele
precizări. în primul rând, ea se aplică şi în cazul cererilor privind restituirea
alocaţiei de stat pentru copii, de către părintele care a încasat-o pe nedrept,
datorită faptului că alocaţia de stat, în considerarea caracterului ei alimentar,
se asimilează cu pensia de întreţinere.
în al doilea rând, textul stabileşte o favoare pentru creditorul pensiei de
întreţinere (ascendent sau descendent al celui obligat la întreţinere), astfel
încât el se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere
ori majorarea acesteia, nu însă şi atunci când debitorul obligaţiei de
întreţinere pretinde reducerea sau sistarea pensiei (de altfel, art. 10 pct. 7 C.
proc. civ. se referă la cererile „pentru pensie de întreţinere”, iar nu la cererile
„în materie de pensie de întreţinere”).
Mai este de reţinut că art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă se
solicită pensie de întreţinere, pe cale accesorie, într-un litigiu de stabilire a
paternităţii, de încredinţare sau reîncredinţare a minorului, această soluţie
reprezentând o concretizare a principiului accesorium sequitur principale,
competenţa stabilindu-se în funcţie de capătul de cerere principal, iar nu de
cel accesoriu.
De asemenea, art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă este vorba
de întreţinerea datorată între soţi sau între foştii soţi şi nici în celelalte cazuri,
prevăzute de art. 86 C. fam., în care creditorii pensiei de întreţinere nu au
calitatea de ascendenţi sau descendenţi;
- în cererile ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, instanţa în
circumscripţia căreia s-a
săvârşit acea faptă.
Stabilirea unei competenţe teritoriale alternative pentru această
ipoteză se explică prin aceea că, de cele mai multe ori, probele sunt mai uşor
de administrat în aproprierea locului în care s-a săvârşit fapta ilicită, astfel
încât legea îi lasă reclamantului, care are sarcina probei potrivit art. 1169 C.
civ., facultatea de a opta între instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa în
a cărei rază teritorială a fost săvârşită fapta ilicită. Unii autori mai justifică
dispoziţia înscrisă în art. 10 pct. 8 C. proc. civ. şi prin aceea că ar fi inechitabil
ca reclamantul, victimă a unei fapte ilicite, să fie obligat să se deplaseze la
instanţa de la domiciliul autorului faptei ilicite.2 însă, nu întotdeauna
înscrierea efectuată la cererea unui terţ care a dobândit ulterior imobilul
cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului (art.
30).
292.
2 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 82.
152
Competenţa
Competenţa teritorială
153
locul săvârşirii faptei ilicite şi domiciliul celui prejudiciat se află în

circumscripţia aceleiaşi instanţe. în plus, deoarece textul nu face nici o
distincţie, înseamnă că are în vedere orice cerere care izvorăşte dintr-o faptă
ilicită, iar nu numai pe aceea prin care victima prejudiciului solicită
despăgubiri de la cel ce răspunde pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Articolul 10 pct. 8 C. proc. civ. nu se referă şi la instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială s-a produs prejudiciul, instanţă care, de regulă,
coincide cu cea de la locul săvârşirii faptei ilicite, însă, uneori, ar fi posibil să
nu mai fie vorba de una şi aceeaşi instanţă (o astfel de ipoteză se poate
întâlni în cazul unui prejudiciu viitor sau al prejudiciului „cu ricoşeu”).
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită în circumscripţiile teritoriale ale mai
multor instanţe, toate aceste instanţe, împreună cu cea de la domiciliul
pârâtului sunt deopotrivă competente. Acest caz poate apărea, de exemplu,
dacă în mai multe locuri situate în circumscripţii teritoriale judecătoreşti
diferite, o persoană fizică sau juridică fabrică (foloseşte, vinde etc.) produse
în care este încorporat un desen sau model industrial, fără acordul titularului
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial respectiv.
O aplicaţie a dispoziţiei înscrise în art. 10 pct. 8 C. proc. civ. se găseşte
în art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
potrivit căruia, cererile care izvorăsc dintr-un act de concurenţă neloială sunt
de competenţa instanţei locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială
se găseşte sediul ori, după caz, domiciliul pârâtului.
în schimb, în sistemul Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, cu modificările ulterioare, competenţa de a soluţiona
acţiunea pentru repararea pagubelor produse aparţine fie instanţei în a cărei
rază teritorială s-a produs paguba, fie instanţei de la domiciliul sau, după caz,
sediul reclamantului (reclamant putând fi consumatorul sau chiar un agent
economic).
e) Articolul 11 C. proc. civ. stabileşte că, în materie de asigurare,
cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află fie domiciliul asiguratului, fie bunurile asigurate,
fie locul unde s-a produs accidentul.
Din modul în care este redactată această dispoziţie legală rezultă că
nu este exclusă competenţa instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul
pârâtului, reclamantul având aşadar posibilitatea să aleagă între patru
instanţe deopotrivă competente.
In alineatul al doilea al aceluiaşi articol, legiuitorul introduce o măsură
de protecţie a persoanei asigurate, prevăzând că alegerea competenţei prin
convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului de
despăgubire. Prin această dispoziţie, legiuitorul a dorit să evite un eventual
abuz al societăţii de asigurare, care, în chiar contractul de asigurare
(considerat ca fiind un contract de adeziune), ar putea să strecoare o clauză
de stabilire a competenţei în favoarea instanţei de la sediul asigurătorului,
aşa încât alegerea, recunoscută de lege reclamantului, între mai multe
instanţe deopotrivă competente ar fi practic desfiinţată.
Articolul 11 alin. final C. proc. civ. mai prevede că dispoziţiile primelor
două alineate nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.
f) Competenţă teritorială este alternativă şi în ipoteza aşa-numitei

alegeri de
domiciliu (mai exact, alegerea instanţei), prin convenţia părţilor, făcută
înainte de
sesizarea instanţei, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care,
ulterior, va
declanşa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant. într-o astfel
de situaţie,
reclamantul poate să sesizeze fie instanţa aleasă prin convenţie, fie
instanţa compe
tentă teritorial potrivit regulilor de drept comun. Dacă însă, alegerea
instanţei a fost
făcută în interesul ambelor părţi sau în interesul exclusiv al celui ce va fi
chemat în
judecată, deci în interesul pârâtului, nu mai poate fi vorba de o
competenţă teritorială
alternativă, ci reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin
convenţie.
g) Un alt caz de competenţă teritorială alternativă este prevăzut de
art. 8
C. proc. civ., potrivit căruia, cererile îndreptate împotriva statului,
direcţiilor gene
rale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se
pot face la
instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi
are domiciliul
reclamantul. Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal sunt
deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate
mai sus se
introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar, în
Bucureşti, la
Judecătoria Sectorului 4.
Instituirea unei competenţe teritoriale alternative pentru situaţia în
care reclamantul cheamă în judecată una din persoanele juridice menţionate
în art. 8 alin. (1) C. proc. civ. este nu numai o măsură de protecţie a
reclamantului, dar şi o măsură prin care se urmăreşte evitarea aglomerării
instanţei de la sediul persoanei juridice respective. Spre exemplu, în lipsa
unei astfel de competenţe teritoriale alternative, aproape toate cererile de
chemare în judecată formulate împotriva statului, ca persoană juridică, ar
trebui introduse la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul
Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, dacă nu există o noimă
specială care să dispună altfel, statul participă ca subiect de drepturi şi
obligaţii civile prin Ministerul Finanţelor Publice.
h) Competenta teritorială este alternativă şi în materie de contencios
administrativ. Astfel, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la
domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul
pârâtului, n u se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între
mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12 C.
proc. civ.). După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni
asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să
soluţioneze pricina, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei şi
nici instanţa nu ar putea să o dispună din oficiu.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1688/1971, în Repertoriu II, p.
355; decizia nr. 1304/1979, în CD. 1979, p. 239; C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 608/1994, în B.J. 1994, p. 291; decizia nr. 593/1995 şi decizia nr.
52/1995, în B.J. 1995, p. 386 şi p. 392; decizia nr. 755/1997, în B.J. 1997, p.
483; CA. Bacău, decizia civilă nr. 402/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 28; CA.
Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
132/1998, în Culegere de practică judiciară 1998, p. 287.
154
Competenţa
Se admite că în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost

introdusă de către procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc.
civ., titularul dreptului nu s-ar mai putea prevala de dispoziţiile art. 12 C.
proc. civ., pentru a face o alegere de competenţă diferită de cea a
procurorului. Aceasta deoarece instanţa sesizată de procuror este prin
definiţie competentă, nemaiputând să îşi decline competenţa, de vreme ce
alegerea de competenţă s-a făcut de un organ căruia legea îi recunoaşte
legitimare procesuală activă.1 S-a susţinut însă şi opinia contrară, arătân-du-
se, pe de o parte, că declanşarea acţiunii de către reprezentantul Ministerului
Public nu îl poate lipsi pe titularul real al acesteia de avantajele pe care legea
i le-a creat prin regulile de competenţă teritorială alternativă, iar, pe de altă
parte, că s-ar ajunge la acelaşi rezultat dacă reclamantul ar renunţa la
judecată, introducând apoi cererea la cealaltă instanţă.2
în practică s-au întâlnit situaţii în care reclamantul a sesizat o altă
instanţă decât instanţele competente potrivit legii. întrucât, prin ipoteză, este
vorba de o competenţă relativă, rezultă că numai pârâtul ar putea cere”
declinarea competenţei la una din instanţele competente potrivit legii,
reclamantul având posibilitatea să opteze pentru una din acestea. Dacă însă
pârâtul nu solicită declinarea competenţei, atunci instanţa nu va putea să
invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă.
§4. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
Pentru unele categorii de pricini, legea stabileşte competenţa
teritorială în favoarea unei anumite instanţe, fără a mai exista posibilitatea
pentru părţi de a conveni ca litigiul să fie soluţionat de o altă instanţă, ceea
ce înseamnă că instanţa determinată de lege are o competenţă teritorială
exclusivă.
Potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ., necompetenţă teritorială este de
ordine publică dacă părţile nu o pot înlătura, iar art. 19 C. proc. civ. dispune
că părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa
instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecată de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile
prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.
Din combinarea celor două texte de lege, prin interpretarea per a
contrario a art. 19 C. proc. civ., se desprinde concluzia conform căreia
competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, fără posibilitatea
pentru părţi de a stabili o altă instanţă (în alte cuvinte, competenţa teritorială
este exclusivă sau excepţională), în următoarele situaţii:
- în cazul acţiunilor (cererilor) reale imobiliare (art. 13 C. proc. civ.), în
materie de moştenire (art. 14 C. proc. civ.), în cazul cererilor în materie de
societate (art. 15 C. proc. civ.) şi al cererilor în materia reorganizării judiciare
şi a falimentului (art. 16 C. proc. civ.);
- în cazul pricinilor referitoare la persoane, precum şi în cazul altor
pricini ce nu sunt privitoare la bunuri. Această soluţie se desprinde din faptul
că art. 19 C. proc. civ. permite părţilor să deroge de la normele de
competenţă teritorială numai „în pricinile
A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 174-175. 2 A se vedea: /.
Deleanu, voi. I, p. 280, nota 2.
privitoare la bunuri”. Per a contrario, rezultă că ori de câte ori este vorba
de o pricină care nu se referă la bunuri, normele care stabilesc instanţa
competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine publică, deci
competenţa teritorială este absolută.
a) Potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., cererile privitoare la bunuri
imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele, iar
alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, dacă imobilul este situat în
circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa
domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din
aceste circumscripţii, iar, în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul.
Deşi nu rezultă expres, se admite, atât în doctrină, cât şi în
jurisprudenţă,1 că textul are în vedere numai acţiunile (cererile) reale
imobiliare, deoarece, pentru cererile personale, art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
stabileşte o competenţă teritorială alternativă, fără a face vreo deosebire
după cum cererea personală ar avea ca obiect un bun mobil sau imobil, iar
art. 10 pct. 2 C. proc. civ. prevede o competenţă teritorială alternativă pentru
cererile personale imobiliare care izvorăsc dintr-un contract de locaţiune a
unui imobil. Ar urma ca pentru cererile personale imobiliare care nu se
încadrează în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C.
proc. civ., competenţa teritorială să fie supusă regulii de drept comun
stabilită de art. 5 C. proc. civ.2
De asemenea, art. 13 C. proc. civ. nu se aplică nici în cazul acţiunilor
(cererilor) mixte, adică al acelor cereri prin care se valorifică în acelaşi timp
un drept real şi un drept de creanţă ce izvorăsc din acelaşi act juridic sau
între care există o legătură de interdependenţă. Pentru o astfel de cerere,
competenţa teritorială se determină potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., iar,
când cererea are ca obiect un imobil, locul prevăzut în contract pentru
executarea obligaţiei coincide cu locul situării imobilului, dar în acest caz
competenţa instanţei de la locul situaţiunii imobilului nu este exclusivă, ci
este deopotrivă competentă şi instanţa de la domiciliul pârâtului, alegerea
între aceste două instanţe revenindu-i reclamantului.
Regula înscrisă în art. 13 alin. (1) C. proc. civ. se justifică pe
împrejurarea că instanţa locului situării imobilului (forum rei sitae) poate
asigura o judecată în mai bune condiţii, în ceea ce priveşte probele ce
urmează a fi administrate (expertiză, cercetare la faţa locului), cheltuielile
necesare administrării acestor probe putând fi
1 A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2173/1971, în Reper
toriu II, p. 349; CA. Iaşi, decizia civ. nr. 1165/1997, în Culegere de
practică judiciară 1997,
p. 46; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1508/1997, în
Culegere de practică
judiciară 1993-1997, p. 331.
2 De legeferenda, ar fi indicat ca art. 13 alin. (1) C. proc. civ. să
precizeze în mod expres
că este vorba de acţiuni reale imobiliare. Aceasta deoarece soluţia la
care ne-am raliat şi noi
nu este în afară de orice critică. în ce priveşte corelaţia dintre art. 10
pct. 1 C. proc. civ. şi art.
13 C. proc. civ., s-ar putea susţine la fel de bine şi soluţia contrară (care
s-ar sprijini şi pe un
argument de topografie a textelor), deci că primul text ar viza numai
cererile personale sau
mixte mobiliare, iar cel de-al doilea ar viza orice cerere privitoare la
imobile, mai puţin cazul
prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
156
Competenţa
Competenta teritorială 157
mai mici. De asemenea, uneori este necesară consultarea documentelor

de publicitate imobiliară (care se găsesc la biroul de carte funciară de la locul
situării imobilului), iar în faza executării silite sunt necesare chiar operaţii în
aceste registre.
Aşadar, instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află situat
imobilul este competentă să soluţioneze: cererile în revendicarea imobilului
respectiv, cererile confesorii sau negatorii, cererea în grăniţuire, cererile în
materie de ipotecă, cererile posesorii cu privire la acel imobil, precum şi
cererea prin care vânzătorul imobilului solicită rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare.
Cât priveşte cererea prin care se solicită partajarea unui bun imobil
sau a unor bunuri printre care se găseşte şi un imobil, trebuie făcute
următoarele distincţii: în cazul partajului succesoral, competenţa teritorială
revine instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.,
care, după cum vor arăta, se aplică prioritar faţă de art. 13 C. proc. civ.);
dacă într-o pricină în anularea căsătoriei se cere şi împărţirea bunurilor
dobândite de părţi, conform art. 17 C. proc. civ., competenţa teritorială
aparţine instanţei (judecătoriei) de la domiciliul pârâtului; dacă în cadrul
divorţului se solicită şi partajarea bunurilor comune ale soţilor, competenţa
teritorială se stabileşte conform art. 607 C. proc. civ., întrucât cererea de
partaj este accesorie cererii de desfacere a căsătoriei; în cazul partajării
bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei (pentru motive temeinice)
sau după desfacerea căsătoriei, respectiv al împărţelii bunurilor după
desfiinţarea căsătoriei, precum şi în alte cazuri de proprietate comună,
competenţa teritorială se determină potrivit art. 13 C. proc. civ.
Se pune problema de a şti care este instanţa competentă din punct de
vedere teritorial în cazul în care printre bunurile partajabile se află două sau
mai multe imobile situate în circumscripţii judecătoreşti diferite (prin ipoteză,
nu avem în vedere partajul succesoral sau cel realizat pe cale accesorie într-
un proces de divorţ sau de anulare a căsătoriei). Deşi nu există un text de
lege expres pentru această situaţie, apreciem că este necesar să se
recunoască posibilitatea soluţionării cererii de partaj de o singură instanţă,
fiind exagerat să se pretindă că partajarea bunurilor trebuie făcută în mai
multe etape, adică în faţa unor instanţe diferite. Apreciem că s-ar putea
recurge chiar la dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., cu toate că acesta
are în vedere cazul în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor
instanţe. Deci, competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului,
dacă acesta se află în vreuna din circumscripţiile instanţelor în raza cărora se
găsesc acele imobile, iar în caz contrar, este competentă oricare instanţă în a
cărei rază teritorială se află vreunul din imobilele ce formează obiectul
partajului, alegerea urmând a fi făcută de către reclamant.
b) Articolul 14 C. proc. civ. prevede că, în materie de moştenire, sunt
de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;
- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia
din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
La ultimul domiciliu al defunctului, care este şi locul deschiderii

succesiunii, se găsesc, de regulă, înscrisuri privind raporturile juridice dintre
defunct şi moştenitori, precum şi dintre defunct şi terţi, testamente autentice
sau olografe, multe din bunurile ce alcătuiesc masa succesorală, iar o serie
de măsuri referitoare la inventarierea sau conservarea bunurilor succesorale
se iau în acest loc, astfel încât dispoziţiile cuprinse în art. 14 C. proc. civ. sunt
pe deplin justificate, cu atât mai mult cu cât au meritul de a concentra la o
singură instanţă toate cererile referitoare la aceeaşi succesiune.
Cât priveşte noţiunea de «ultimul domiciliu al defunctului»,
interesează situaţia de fapt concretă, adică ultima locuinţă efectivă a lui de
cuius, iar nu eventualul domiciliu care era înscris în actul de identitate al
acestuia.
în categoria cererilor la care se referă art. 14 pct. 1 C. proc. civ.
urmează a se include: cererile pentru anularea unui testament, cererea
pentru constatarea validităţii unui testament, cererile pentru executarea
dispoziţiilor unui testament atunci când validitatea acestuia nu este
contestată (de exemplu, legatarul universal solicită moştenitorilor rezervatari
punerea sa în posesie - art. 889 C. civ.).
Dintre cererile vizate de art. 14 pct. 2 C. proc. civ., menţionăm:
cererea în anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducţiunea
liberalităfilor excesive, cererea pentru raportul donaţiilor de către
moştenitorii obligaţi la raport, cererile referitoare la conservarea sau
administrarea bunurilor în timpul stării de indiviziune, cererea de anulare sau
de rezoluţiune a vânzării de drepturi succesorale, cererea de ieşire din
indiviziune succesorală, petiţia de ereditate,1 precum şi orice alte cereri prin
care moştenitorii îşi valorifică pretenţii unii împotriva altora, însă numai dacă
aceste pretenţii sunt în legătură cu moştenirea.
Este de reţinut că art. 14 C. proc. civ. nu se aplică în cazul în care
moştenitorii valorifică drepturi culese din succesiune împotriva terţilor -
debitori ai lui de cuius, ci, într-o astfel de situaţie, competenţa teritorială se
stabileşte potrivit regulii de drept comun sau, după caz, potrivit altor norme
legale incidente în materie.
Cât priveşte cererile arătate în art. 14 pct. 3 C. proc. civ., se
încadrează în această categorie: cererea pentru predarea unui legat cu titlu
particular, cererile prin care creditorii personali ai lui de cuius valorifică
drepturi din contracte încheiate cu acesta din urmă, cererile prin care
creditorii succesiunii ridică pretenţii în temeiul unui titlu posterior deschiderii
succesiunii (de exemplu, cererile pentru cheltuielile privind înmormântarea
defunctului, conservarea şi administrarea bunurilor succesorale) etc.
1 Subliniem că art. 14 pct. 2 C. proc. civ. are o sferă de aplicare mai
largă decât vechiul art. 63 alin. (2), care se referea la „diferitele cereri şi
pretenţiuni ce moştenitorii au unul în contra altuia, până se vor împărţi între
dânşii”. O astfel de prevedere, interpretată în litera ei, ar exclude petiţia de
ereditate, deoarece aceasta din urmă presupune un litigiu prin care se
contestă calitatea de moştenitor, deci, prin ipoteză, nu ar fi vorba de o
„cerere între moştenitori”, ci numai de o „cerere privitoare la moştenire”, la
care însă actuala reglementare se referă în mod expres. Cu titlu informativ,
menţionăm că textul corespunzător din legislaţia franceză (art. 45 din noul
Cod de procedură civilă francez) vorbeşte de „cererile între moştenitori”, iar
în doctrină se admite unanim că petiţia de ereditate nu este de competenţa
instanţei locului deschiderii succesiunii.
158
Competenţa
Se observă că, deşi textul vorbeşte de „creditorii defunctului”, el se
aplică în privinţa tuturor creditorilor care au pretenţii împotriva succesiunii,
indiferent dacă aceste pretenţii au o cauză anterioară sau o cauză ulterioară
deschiderii succesiunii.
însă, art. 14 pct. 3 C. proc. civ. nu îşi mai găseşte aplicare dacă
moştenitorii cheamă în judecată pe un creditor al succesiunii (de exemplu,
pentru a se constata prescripţia dreptului acestuia de a cere şi obţine
executarea silită a unui debit, pentru rezoluţiunea sau rezilierea unei
convenţii încheiate de acesta cu de cuius etc), caz în care competenţa
teritorială se determină potrivit dreptului comun.
De asemenea, în literatura de specialitate se mai precizează că pentru
a fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, reclamantul
trebuie să aibă calitatea de creditor al succesiunii, după cum rezultă foarte
clar din art. 14 pct. 3 C. proc. civ. Dacă însă terţul - reclamant nu urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă asupra succesiunii, atunci competenţa
teritorială nu se mai stabileşte potrivit art. 14 C. proc. civ. Aşadar, cererea
reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenitorilor este de
competenţa instanţei de* la locul situaţiunii imobilului, în schimb, cererea
mixtă (care, prin definiţie, presupune valorificarea şi a unui drept de creanţă)
şi cererea reală mobiliară (care, din punct de vedere al competenţei
teritoriale, are acelaşi regim juridic precum cererea personală) sunt de
competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Deşi, actuala reglementare nu mai limitează în timp competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului până la desăvârşirea împărţelii
între moştenitori, consideraţiile care justifică o competenţă teritorială
exclusivă nu mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece,
din acest moment nu mai există o masă succesorală distinctă (exceptând
cazul în care acceptarea succesiunii s-a făcut sub beneficiu de inventar), iar
creditorii, potrivit art. 1060 C. civ., nu mai pot urmări pe moştenitorii
debitorului lor decât în proporţie cu părţile lor ereditare. Se admite totuşi că
rămâne competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul
cererii de garanţie pentru tulburări şi evicţiuni, introdusă de unul dintre
moştenitori împotriva celorlalţi moştenitori (art. 787 C. civ.), precum şi în
cazul cererii în desfiinţarea împărţelii, pentru doi sau violenţă (art. 790 C.
civ.).
S-a pus problema de a şti care este instanţa competentă din punct de
vedere teritorial atunci când într-o moştenire nu există decât un singur
moştenitor şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o împărţeală. Soluţia era
evidentă sub imperiul reglementării anterioare, care limita competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului numai până la momentul efectuării
împărţelii moştenirii; dacă însă era un singur moştenitor, nu mai putea fi
vorba de partaj, deci creditorul moştenirii trebuia să acţioneze la instanţa de
la domiciliul moştenitorului.
S-a arătat că şi în actuala reglementare soluţia ar trebui să fie aceeaşi,
avându-se în vedere aceleaşi argumente pentru care competenţa
excepţională a instanţei ultimului domiciliu al defunctului încetează după
efectuarea partajului, însă numai dacă moştenirea a fost acceptată pur şi
simplu. Când acceptarea moştenirii s-a făcut sub beneficiu de inventar,
nemaiproducându-se confuziunea celor două patrimonii, creditorul îşi va
valorifica drepturile sale asupra succesiunii la instanţa locului de

deschidere a succesiunii.1 Se observă că această problemă vizează, în
principal, cererile formulate de creditorii succesiunii care invocă pretenţii
împotriva succesiunii. Dacă însă unicul moştenitor are calitatea de legatar
universal, iar testatorul a instituit ca executor testamentar o terţă persoană,
cererile referitoare la executarea dispoziţiilor testamentare sunt de
competenţa instanţei locului unde s-a deschis succesiunea.
Dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. se vor aplica şi în situaţia când în masa
succesorală se găsesc şi bunuri imobile situate în circumscripţia altor
instanţe decât cea de la ultimul domiciliu al defunctului.2 în sprijinul acestei
soluţii se poate aduce un argument de topografie a textelor, în sensul că,
legiuitorul, aşezând norma de competenţă teritorială referitoare la succesiuni
după aceea privitoare la cererile reale imobiliare, a înţeles să deroge de la
dispoziţia înscrisă în art. 13 C. proc. civ. De asemenea, se mai poate invoca
faptul că procesele succesorale ridică probleme mult mai complexe, fiind
necesar ca acestea să fie rezolvate de o singură instanţă (reamintim însă că
dacă un terţ introduce o acţiune reală imobiliară împotriva moştenitorilor,
competenţa aparţine instanţei de la locul situaţiunii imobilului).
c) Potrivit art. 15 C. proc. civ., cererile în materie de societate, până la
sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde
societatea îşi are sediul ei principal.3
Raţiunea acestei reguli constă în aceea că instanţa în a cărei
circumscripţie se află sediul principal al societăţii poate administra în mai
bune condiţii probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate şi
asociaţi sau, după caz, dintre asociaţi între ei, deoarece la sediul principal al
societăţii se găsesc registrele şi principalele acte.
Faţă de formularea generală a textului („cereri în materie de
societate”), se impun unele precizări referitoare la cererile care au fost avute
în vedere de legiuitor, în sensul că trebuie să fie vorba despre cereri cu
privire la existenţa societăţii sau la ansamblul operaţiunilor (activităţii) sale.
Prin urmare, părţi în proces trebuie să fie asociaţii între ei sau, după caz,
societatea şi asociaţii, deci dispoziţia înscrisă în art. 15 C. proc. civ. îşi
găseşte aplicare în cazul cererilor introduse de societate împotriva
asociaţilor, de unul sau mai mulţi asociaţi împotriva societăţii, precum şi de
unul sau mai mulţi asociaţi contra altor asociaţi (în această din urmă situaţie,
cererea de chemare în judecată trebuie să privească raporturi juridice
născute din sau în legătură cu contractul de societate), toate aceste cereri
fiind în legătură cu
1 A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 178.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţa nr. 2/1996, în Culegere
de practică judiciară
civilă 1993-1998, p. 217.
3 Textul de lege actual are o sferă de aplicare mai largă decât
aceea a vechiului art. 62, care
se referea numai la societăţile comerciale şi deci excludea societăţile
civile, probabil pe con
siderentul că acestea, de regulă, nu aveau un stabiliment. însă, în
actuala reglementare, art. 15
C. proc. civ. nu face nici o distincţie în acest sens, iar unde legea nu
distinge nici interpretul
nu trebuie să distingă. Dar, pentru a fi aplicabil, trebuie ca societatea să
aibă un sediu,
neputându-se vorbi altfel de instanţa în circumscripţia căreia se găseşte
principalul sediu al
societăţii. Dacă societatea civilă nu are un sediu, atunci competenţa
teritorială se determină
potrivit regulilor de drept comun.
160 Competenţa
Competenfa teritorială
161
activitatea societăţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm în acest sens:

cererea pentru anularea actului de constituire a societăţii, cererea prin care
un asociat pretinde restituirea sumelor cheltuite în contul societăţii, cea
pentru repararea daunelor aduse societăţii de către un asociat, cererea de
excludere a unui asociat, cererea pentru dizolvarea societăţii, cea pentru
numirea lichidatorilor, opoziţia referitoare la bilanţul de lichidare şi la
repartizarea activului societăţii etc.
în schimb, nu sunt supuse prevederii legale înscrise în art. 15 C. proc.
civ. litigiile în care părţi sunt, pe de o parte, societatea sau asociaţii, iar, pe
de altă parte, terţe persoane, deoarece acestea nu interesează raporturile
juridice ale societăţii referitoare la societatea însăşi şi la asociaţi. Pentru
asemenea litigii, competenţa teritorială se determină conform regulilor de
drept comun. Aşadar, art. 15. C. proc. civ. nu reprezintă o aplicaţie a art. 7
alin. (1) C. proc. civ. [chiar dacă, pentru ipoteza când unul sau mai mulţi
asociaţi cheamă în judecată societatea, regula derogatorie din art. 15 C.
proc. civ. coincide cu regula stabilită de art. 7 alin. (1) C. proc. civ.], deoarece
acesta din urmă vizează cazul în care societatea are poziţia procesuală de
pârât, iar reclamantul este un terţ, în vreme ce primul text se referă, aşa cum
am arătat, la raporturile dintre asociaţi şi societate sau dintre asociaţi între
ei.
în cazul unei cereri în materie de societate, care însă ar fi în legătură
cu un bun imobil situat în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea a
locului unde societatea îşi are sediul principal, competenţa teritorială se
stabileşte tot potrivit art. 15 C. proc. civ., în considerarea unui argument de
topografie a textelor, cât şi a necesităţii de a se asigura soluţionarea litigiilor
în materie de societate de către o singură instanţă.1 Dacă însă un terţ
formulează o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăţi, prin
care se pretinde un drept real asupra unui imobil, competenţa teritorială
aparţine instanţei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, nemaifiind
vorba de o cerere în materie de societate, în sensul menţionat. Aceeaşi este
soluţia şi în cazul în care acţiunea reală imobiliară este exercitată de
societate împotriva unui terţ.
Competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se
află sediul principal al societăţii se menţine până la lichidarea în fapt a
societăţii, adică până în momentul împărţirii întregului activ al societăţii.
Lichidarea în drept, adică rămânerea definitivă şi irevocabilă a unei hotărâri
judecătoreşti dizolvare (lichidare), nu este de natură a face să înceteze
aplicarea dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că toate litigiile
ivite în timpul şi cu prilejul lichidării sunt de competenţa instanţei locului
unde societatea îşi are sediul principal. în literatura de specialitate se mai
arată că şi după lichidarea în fapt rămâne competentă instanţa prevăzută de
art. 15 C. proc. civ. pentru acele cereri care ar constitui consecinţe ale
lichidării, cum ar fi: cererea în garanţie sau cererea în declararea nulităţii
unor acte juridice făcute în cadrul lichidării.
Menţionăm că o soluţie legislativă asemănătoare celei înscrise în art.
15 C. proc. civ. se întâlneşte în art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, potrivit
Pentru soluţia inaplicabilităţii art. 15 C. proc. civ., a se vedea, totuşi, /.
Stoenescu, S. Zilberstein, p. 179-180.
căruia, cererile şi căile de atac prevăzute de această lege, de

competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul locului
unde societatea îşi are sediul principal, în afară de cazul în care legea
dispune altfel.
d) Articolul 16 C. proc. civ. stabileşte un al patrulea caz de
competenţă teritorială
exclusivă. Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt
de com
petenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al
debitorului.
O soluţie legislativă asemănătoare este înscrisă şi în art. 6 din Legea
nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul, care stabileşte
competenţa în favoarea tribunalului în raza căruia se află sediul debitorului,
care figurează în registrul comerţului.
Prin dispoziţia înscrisă în art. 16 C. proc. civ. (şi în art. 6 din Legea nr.
64/1995), legiuitorul a urmărit să grupeze toate cererile în materie de
reorganizare judiciare şi de faliment la o singură instanţă, în vederea
rezolvării unitare a acestora, cu atât mai mult cu cât la instanţa locului unde
se află sediul principal al debitorului se poate asigura o judecată în mai bune
condiţii în ceea ce priveşte administrarea probelor.
Menţionăm însă că în literatura de specialitate nu există un punct de
vedere unitar în ceea ce priveşte soluţionarea problemei dacă şi cererile
introduse de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terţi -
debitori ai celui aflat în reorganizare judiciară sau faliment sunt tot de
competenţa instanţei prevăzute de art. 16 C. proc. civ. (art. 6 din Legea nr.
64/1995). în ce ne priveşte, apreciem că este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială comerciantul îşi are sediul principal numai în cazul
în care cererile introduse împotriva terţilor îşi au cauza în reorganizarea
judiciară sau în faliment, în sensul că nu ar fi existat sau, mai bine zis,
existenţa lor ar fi fost întâmplătoare în lipsa procedurii reorganizării judiciare
sau a falimentului. Dimpotrivă, competenţa teritorială se determină potrivit
regulilor de drept comun în cazul cererilor pentru care reorganizarea judiciară
sau falimentul nu reprezintă cauza lor şi despre care s-ar putea spune că nu
sunt cereri în materie de reorganizare judiciară sau faliment, ci doar cereri
care, eventual, ar interesa reorganizarea judiciară sau falimentul.
e) Din interpretarea per a contrario a art. 19 C. proc. civ., se
desprinde concluzia
că, în pricinile ce nu sunt referitoare la bunuri, competenţa teritorială
este exclusivă.
Pentru astfel de cauze, uneori, legea stabileşte o anumită instanţă
competentă din
punct de vedere teritorial, alteori, se aplică dispoziţia cuprinsă în art. 5
C. proc. civ.,
dar, în ambele ipoteze, competenţa teritorială are caracter absolut, cu
toate conse
cinţele ce decurg de aici. Din acest punct de vedere, sunt inexacte acele
soluţii din
practica judiciară în care se arată că prevederile cuprinse în art. 5 C.
proc. civ. nu
sunt imperative sau că regulile privitoare la competenţa teritorială sunt,
în principiu,
dispozitive (adică de ordine privată). Caracterul de ordine publică sau de
ordine
privată al normelor de competenţă teritorială rezultă din combinarea art.
159 pct. 3
C. proc. civ. cu art. 19 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că despre norma
înscrisă în
art. 5 C. proc. civ. nu se poate spune că este o normă de ordine privată,
fără a se ţine
seama şi de natura pricinii.
în materie de divorţ, art. 607 C. proc. civ. stabileşte competenţa în
favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soţilor
12.
162 Competenţa
Prorogarea competenţei 163
(interesează dacă soţii au locuit efectiv împreună, fiind fără relevanţă

dacă ei au avut făcută mutaţia în evidenţele serviciului public comunitar),
însă numai atunci când cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în
circumscripţia acestei instanţe (dacă la data introducerii cererii de divorţ unul
dintre soţi mai locuia în raza teritorială a instanţei ultimului domiciliu comun,
împrejurarea că acesta şi-a schimbat domiciliul într-o altă localitate, astfel
încât nici unul dintre soţi nu ar mai locui în circumscripţia instanţei sesizate
legal, nu este de natură să atragă necompetenţa acelei instanţe). Dacă soţii
nu au avut domiciliu comun sau nici unul din ei nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, competenţa aparţine
instanţei domiciliului pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este
competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului. Adăugăm că instanţa
de la domiciliul reclamantului este competentă şi în cazul în care domiciliul
pârâtului este necunoscut.
Cererile privitoare la adopţie se introduc la tribunalul în raza căruia
domiciliază cel ce urmează a fi adoptat, iar atunci când nu se poate stabili
competenţa potrivit acestei reguli, competenţa aparţine Tribunalului
Bucureşti (art. 61 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei).
Cererile de declarare a dispariţiei, a morţii prin hotărâre
judecătorească, respectiv de anulare a unei hotărâri care declară moartea
unei persoane sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia
persoana şi-a avut ultimul domiciliu (art. 36, 40 şi art. 42 din Decretul nr.
32/1954). Aceeaşi instanţă este competentă din punct de vedere teritorial şi
atunci când se solicită rectificarea datei morţii declarate prin hotărâre
judecătorească (art. 43 din Decretul nr. 32/1954).
Cauzele prevăzute de lege privind stabilirea măsurilor de protecţie
specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul (art. 124 din Legea nr.
272/2004).
Cererea pentru înregistrarea tardivă a naşterii este de competenţa
judecătoriei în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are
sediul instituţia de ocrotire a copilului [art. 21 alin. (2) din Legea nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă].
De asemenea, contestaţia împotriva dispoziţiei primarului prin care s-a
admis ori, după caz, s-a respins o cerere de reconstituire sau de întocmire
ulterioară a unui act de stare civilă este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie teritorială se află sediul autorităţii emitente [art. 54 alin. (2)
din Legea nr. 119/1996].
Cererile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea
sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise pe acestea
sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază sau se
află sediul celui ce formulează cererea; când cererea este formulată de un
cetăţean străin sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate,
competenţa aparţine Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti [art. 57 alin. (2) şi (3)
din Legea nr. 119/1996].
în materie contravenţională, competenţa de a soluţiona plângerea
împotriva pro-cesului-verbal de constatare a contravenţiei şi a aplicare a
sancţiunii aparţine, în principiu, judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială s-a săvârşit contravenţia
[art. 32 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001], în măsura în care printr-o
normă specială nu s-ar stabili competenţa teritorială în favoarea unei alte
instanţe.
în cazul unor pricini, care nu sunt referitoare la bunuri, pentru care
legea nu prevede expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial,
se va aplica regula de drept comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ., deci
competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu precizarea
însă că este vorba de o competenţă teritorială exclusivă. Menţionăm, cu titlu
exemplificativ: cererile privind nulitatea căsătoriei, cererile în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, cererile în tăgăduirea paternităţii,
cererile pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, contestarea recunoaşterii de
maternitate sau de paternitate, cererea de punere sub interdicţie sau de
ridicare a interdicţiei, cererea de încredinţare sau reîncredinţare a minorului,
cererea de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţii săi atunci când
aceştia sunt despărţiţi în fapt etc.
Cât priveşte conflictele de muncă, nu există un punct de vedre unitar
în legătură cu problema dacă dispoziţiile privind competenţa teritorială au
caracter imperativ sau dispozitiv (mai exact, dacă sunt de ordine publică sau
de ordine privată), predominând totuşi această din urmă soluţie, motivându-
se că nu există un text de lege expres care să prevadă o competenţă
exclusivă. în ce ne priveşte, considerăm că soluţia este oferită de art. 19 C.
proc. civ., deci, dacă litigiul nu este privitor la bunuri, competenţa teritorială
este exclusivă (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 58 din Legea nr.
168/1999, tribunalul în raza căruia îşi are sediul unitatea are o competenţă
teritorială exclusivă, nefiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, ci de o
cerere pentru declararea grevei ca nelegală).
în materia asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva Casei
Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), precum şi
împotriva caselor teritoriale de pensii sunt de competenţa instanţei în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, iar celelalte cereri
sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului (art. 158
din Legea nr. 19/2000).
în materie necontencioasă, art. 332 C. proc. civ. prevede că, în cazul în
care cererea necontencioasă este în legătură cu o lucrare ori cu o pricină în
curs la o instanţă sau pe care aceasta a rezolvat-o, ori dacă are ca obiect
eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe,
soluţionarea ei se va face de această instanţă, iar art. 334 C. proc. civ. obligă
instanţa să îşi verifice din oficiu competenţa. Deoarece textul nu face nici o
distincţie, înseamnă că se referă şi la competenţa teritorială, chiar şi în acele
cazuri în care, potrivit dreptului comun, aceasta ar fi relativă. Soluţia
legislativă se justifică pe considerentul că, neexistând părţi cu interese
contrarii, nu ar mai avea cine să invoce necompetenţa teritorială.
Competenţa teritorială este exclusivă şi atunci când o cerere, care are
caracter incidental, urmează să fie soluţionată de instanţa care judecă
pretenţia pe fond, cum ar fi, de exemplu, cererea de asigurare a dovezilor pe
cale incidentală, cererea de refacere a înscrisurilor sau hotărârilor dispărute
etc.
1 Decizia nr. 737/1995, în BJ. 1995, p. 596; decizia nr. 351/2000 în
Juridica nr. 8/2000, p. 319. în legătură cu competenţa teritorială în materia
contenciosului administrativ, menţionăm şi prevederile înscrise în art. 8 alin.
(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
164
Competenţa
Prorogarea competenţei
165
Secţiunea a IV-a. Prorogarea competenţei

Sunt cazuri în care competenţa unei instanţe primeşte o adevărată
extindere, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a
fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve şi cereri care,
în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
Prorogarea competenţei poate interveni în temeiul legii (prorogarea
legală), al unei hotărâri judecătoreşti (prorogare judecătorească) sau în
temeiul convenţiei părţilor (prorogare convenţională sau voluntară).
§1. Prorogarea legală
Prorogarea legală a competenţei intervine în cazurile expres prevăzute
de lege, anume de art. 9, art. 17 şi art. 164 C. proc. civ.
Articolul 9 C. proc. civ., pe care l-am analizat.deja, prevede un prim
caz de prorogare legală a competenţei, deoarece instanţa sesizată de
reclamant devine competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu pârâţii
care domiciliază în circumscripţiile altor instanţe.
Un al doilea caz de prorogare legală a competenţei este prevăzut de
art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia, cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererile principale.
Textul vizează, în primul rând, cazul în care reclamantul îşi valorifică,
prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe pretenţii (formulează
mai multe capete de cerere), care ar putea determina competenţe diferite;
instanţa competentă să rezolve capătul principal se va pronunţa şi asupra
celorlalte capete de cerere, chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost
de competenţa unei alte instanţe. Astfel, dacă reclamantul revendică un
imobil, solicitând şi despăgubiri, instanţa de la locul situaţiunii imobilului este
competentă să se pronunţe şi cu privire la capătul accesoriu referitor la
despăgubiri; cererea pentru acordarea pensiei de întreţinere este accesorie
faţă de cererea de stabilire a paternităţii, aşa încât ea va fi soluţionată de
instanţa de la domiciliul pârâtului; instanţa ultimului domiciliu comun al
soţilor, sesizată cu o cerere de divorţ, este competentă să dispună şi
împărţirea bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă printre acestea figurează
şi un imobil situat în circumscripţia altei instanţe (însă, nu s-ar mai justifica
prorogarea competenţei în cazul în care cererea de împărţire a bunurilor
comune se face după desfacerea căsătoriei, deci se va reveni la competenţa
de drept comun, anume: instanţa de la domiciliul pârâtului sau, dacă
regimul juridic al acesteia. Potrivit acestui text de lege, hotărârea de
trecere a unui bun din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora poate fi atacată, în
condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază
teritorială se află bunul. De asemenea, art. 10 alin. (3) din Legea nr.
213/1998 stabileşte că în aceleaşi condiţii poate fi atacată hotărârea de
trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat. Cel puţin pentru
astfel de ipoteze trebuie să se admită că este vorba despre o competenţă
teritorială exclusivă.
printre bunuri se află şi un imobil, instanţa de la locul situaţiunii bunului,

cu menţiunea că, în acest din urmă caz, suntem în prezenţa unei prorogări a
competenţei, în privinţa împărţirii bunurilor mobile; de asemenea, în ipoteza
partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, se
vor aplica, după caz, prevederile art. 5 sau ale art. 13 C. proc. civ., iar nu cele
din art. 607 C. proc. civ.) etc.
Articolul 17 C. proc. civ. are în vedere şi situaţia în care, în cursul unui
proces, se formulează cereri cu caracter incidental referitoare la luarea unor
măsuri asigurătorii (sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea
asigurătorie), la asigurarea dovezilor ori la luarea unor măsuri provizorii (de
exemplu, cererea de încredinţare a minorului pe timpul procesului de divorţ).
în temeiul aceluiaşi text, instanţa sesizată cu cererea de chemare în
judecată este competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională, prin
care pârâtul îşi valorifică pretenţii proprii împotriva reclamantului. Soluţia
este consacrată şi de art. 119 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, cererea
reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (prin urmare, are
caracter incidental), precum şi de art. 120 C. proc. civ., potrivit căruia,
cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea de chemare în judecată.
în baza aceluiaşi principiu, instanţa sesizată cu cererea de chemare în
judecată este competentă să soluţioneze şi cererile de atragere în proces a
terţilor: cererea de intervenţie voluntară principală sau accesorie (art. 55 C.
proc. civ.), chemarea în judecată a altor persoane [art. 57 alin. (2) şi alin. (3)
C. proc. civ.], chemarea în garanţie [art. 61 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.],
arătarea titularului dreptului [art. 65 alin. (1) C. proc. civ.].
Se ridică problema dacă prorogarea legală a competenţei, în temeiul
art. 17 C. proc. civ., poate opera cu încălcarea normelor de competenţă
absolută. Se admite că prorogarea legală de competenţă nu poate opera cu
încălcarea normelor de competenţă generală, deci că instanţele judecătoreşti
nu îşi pot prelungi competenţa pentru a soluţiona litigii care intră în
competenţa altor organe de jurisdicţie.
însă, nu numai competenţa generală are caracter absolut, ci şi cea
materială, precum şi competenţa teritorială exclusivă. în unele situaţii,
consideraţii de ordin practic impun ca litigiul să fie soluţionat de o singură
instanţă, chiar dacă s-ar încălca normele de competenţă materială sau de
competenţă teritorială exclusivă.
Uneori, chiar legea permite expres prorogarea competenţei, deşi
ambele capete de cerere ar fi de competenţa absolută a două instanţe
diferite [de exemplu, în materia contenciosului administrativ, instanţa este
competentă să se pronunţe şi asupra daunelor materiale sau morale
solicitate, deşi acest capăt de cerere ar fi de competenţa materială a
judecătoriei - art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; instanţa de divorţ,
potrivit art. 42 C. fam., se va pronunţa cu privire la cererea de încredinţare a
minorilor, pentru ambele capete de cerere competenţa teritorială fiind de
ordine publică, ori, potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., va hotărî asupra împărţelii
bunurilor comune, fiind posibil ca printre acestea să se afle şi un imobil situat
în raza teritorială a altei instanţe].
166
Competenţa
Pentru alte ipoteze (spre exemplu, dacă se solicită partajarea bunurilor

succesorale, iar printre acestea se află un imobil situat în circumscripţia altei
instanţe decât cea de la locul deschiderii succesiunii), deşi nu există un text
expres de lege, aşa cum am arătat deja, soluţia se sprijină pe un argument
de topografie a textelor, în sensul că art. 17 C. proc. civ. este situat în Cartea
I, Tidul III („Dispoziţii speciale”), deci după competenţa materială (Titlul I) şi
competenţa teritorială (Titlul II), astfel încât el derogă de la regulile înscrise în
art. 1-16 C. proc. civ.1 Acest argument însă nu poate fi folosit şi în cazul în
care cererile sunt de competenţa unor organe din sisteme diferite, deoarece
Cartea I este intitulată „Competenţa instanţelor judecătoreşti”, deci nu are în
vedere competenţa altor organe de jurisdicţie.
Dacă a operat prorogarea competenţei în privinţa soluţionării unui
capăt de cerere incidental, legea prevede uneori posibilitatea disjungerii,
dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale (de
exemplu, în cazul intervenţiei voluntare principale, al cererii reconvenţionale,
al cererii de chemare în garanţie). Trebuie însă precizat că instanţa ce a
devenit competentă în temeiul art. 17 C. proc. civ. îşi va păstra competenţa
de a soluţiona cererea incidentală şi după disjungere, deci nu se va putea
declina competenţa în favoarea instanţei care, în mod normal, ar fi fost
competentă să judece cererea respectivă, dacă aceasta ar fi fost formulată
pe cale principală.
Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a
competenţei, fiind reglementată în art. 164 şi art. 165 C. proc. civ.
Conexitatea presupune existenţa a două sau mai multor pricini ce se
află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, dar de acelaşi
grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, şi al căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
Stabilirea împrejurării că există o strânsă legătură între obiectul şi
cauza unor pricini diferite, care ar justifica judecarea împreună a acestora,
este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţei, legea neindicând un
criteriu precis în acest scop.
Conexarea urmăreşte ca, prin judecarea împreună a cererilor
conexate, să se asigure o mai bună realizare a activităţii de înfăptuire a
justiţiei, evitându-se pronunţarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-
se totodată timp, precum şi cheltuielile necesare judecăţii.
Excepţia de conexitate poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă.
în cazul admiterii excepţiei, dosarul va fi trimis instanţei care a fost mai întâi
învestită, afară numai dacă, în limitele îngăduite de caracterul normelor de
competenţă, părţile nu se înţeleg asupra altei instanţe.
Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normele de ordine
publică în materie de competenţă. Astfel, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. nu
permite nesocotirea competenţei materiale, iar alineatul ultim al aceluiaşi
articol prevede că, dacă una din pricini este de competenţa unei instanţe şi
părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va
face la acea instanţă, deci, dacă instanţele au o competenţă teritorială

exclusivă, conexarea nu poate avea loc.
Dacă instanţa consideră că numai una din pricinile întrunite este în
stare de judecată, se poate dispune disjungerea în orice fază a judecăţii (art.
165 C. proc. civ.), însă instanţa devenită competentă prin conexare îşi va
păstra competenţa şi după disjungere.
Menţionăm că unii autori consideră şi litispendenţa un caz de
prorogare legală a competenţei.2 însă, prin definiţie, litispendenţa presupune
acelaşi proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi
instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă competente. Dacă una din
instanţele sesizate cu aceeaşi cerere este necompetentă, atunci se va invoca
excepţia de necompetenţă, iar nu cea de litispendenţa. Este posibil ca, într-o
pricină pentru care normele de competenţă au caracter de ordine privată,
pârâtul să nu invoce în termenul prevăzut de lege excepţia de necompetenţă,
astfel încât este decăzut din dreptul de a o mai ridica, iar dacă, ulterior, este
sesizată cu aceeaşi cerere o altă instanţă, se va putea opune excepţia de
litispendenţa. într-o astfel de situaţie, prima instanţă sesizată va rezolva
pricina, însă nu ca un efect al litispendenţei, ci ca urmare a decăderii
pârâtului din dreptul de a invoca necompetenţă relativă, acest din urmă efect
producându-se mai înainte de a se ivi litispendenţa.
§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea
2.1. Enumerarea cazurilor de prorogare judecătorească a competenţei
Prorogarea judecătorească a competenţei intervine în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti. Trebuie însă menţionat că şi în cazul acestei forme de
prorogare a competenţei există un text de lege care îndreptăţeşte instanţa să
pronunţe o hotărâre ce are drept consecinţă judecarea unei cereri de către o
instanţă care, în mod normal, nu ar fi competentă.
Cazurile de prorogare judecătorească a competenţei sunt următoarele:
- delegarea unei alte instanţe. Potrivit art. 23 C. proc. civ., înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă
de acelaşi grad care să judece pricina, în cazul în care, din cauza unor
împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai
îndelungat să funcţioneze;
- recuzarea atunci când nu se mai poate alcătui completul de judecată
[art. 30 alin. (2) şi art. 33 C. proc. civ.];
- administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie (art. 169 alin. ultim
C. proc. civ.), însă prorogarea competenţei este parţială, în sensul că vizează
numai administrarea probei respective, iar nu şi soluţionarea fondului;
-
-
1 A se vedea şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sentinţa nr. 27/1998,
în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 214.
1 Măsura conexării nu poate fi dispusă dacă un proces se află pe

rolul judecătoriei, iar
celălalt pe rolul tribunalului - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999,
citată de G. Boroi,
op. cit., voi. I, p. 513, nr. 1 de la art. 164.
2 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 127; Gr.
Porumb, voi. I, p. 96.
168
Competenţa
- admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare la o altă

instanţă decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad [art. 312 alin. (5)
C. proc. civ.];
- strămutarea pricinilor.
2.2. Strămutarea pricinilor
în anumite situaţii în care judecarea în bune condiţii a unei pricini este
sub semnul îndoielii, legea permite strămutarea pricinii la o altă instanţă
decât cea care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a
competenţei, deoarece prelungirea competenţei instanţei la care s-a
strămutat pricina este efectul hotărârii judecătoreşti superioare care a
încuviinţat cererea de strămutare.
Din prevederile art. 37 C. proc. civ., rezultă că pricina poate fi
strămutată numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a
cerut strămutarea, iar nu la o instanţă de grad diferit. Deci, prorogarea se
referă numai la competenţa teritorială, indiferent că aceasta are un caracter
relativ sau absolut, nu însă şi la competenţa materială.
Motivele de strămutare sunt expres prevăzute de lege, fiind în număr de
trei:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al
patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei;
- bănuială legitimă;
- siguranţă publică.
Primul motiv de strămutare (rudenia sau afinitatea) trebuie invocat de
partea interesată, sub sancţiunea decăderii, înainte de începerea oricărei
dezbateri. Partea interesată are mai multe posibilităţi procedurale, anume: să
ceară instanţei ierarhic superioare strămutarea pricinii la o instanţă egală în
grad; să îi recuze pe cei doi magistraţi, dacă va fi cazul, deci dacă ei vor intra
în compunerea sau constituirea instanţei care va soluţiona pricina respectivă;
să renunţe atât la strămutare, cât şi la recuzare, dacă are încredere în
obiectivitatea şi imparţialitatea instanţei de judecată. însă, ca şi în materia
recuzării, legea nu îi lasă părţii posibilitatea de a aştepta soluţia, iar dacă
aceasta nu îi convine, să ceară apoi strămutarea.
Cererea de strămutare pentru acest motiv se depune la instanţa
ierarhic superioară, căreia legea îi acordă competenţa de a se pronunţa
asupra ei.
în privinţa celui de al doilea motiv de strămutare, art. 37 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate
presupune că nepăr-tinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită
împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale. în practică, acesta
este cel mai frecvent motiv de strămutare invocat. Cu titlu de exemplu,
menţionăm că au fost admise cereri de strămutare când una dintre părţi era
magistrat la instanţa respectivă sau rudă apropiată cu unul din magistraţii ce
deţinea o funcţie de conducere la instanţa respectivă, când partea adversă
se bucura de un înalt prestigiu în localitatea în care funcţiona instanţa,
datorită activităţii sale politice sau profesionale pe plan local etc. însă, partea
care invocă bănuiala legitimă trebuie să dovedească împrejurările ce o
determină să aprecieze că
instanţa de judecată nu va fi obiectivă. Faptul că o probă solicitată a fost

respinsă în mod greşit ori că instanţa a pronunţat o încheiere interlocutorie
care face să se prefigureze rezultatul judecăţii nu constituie un temei
suficient pentru strămutarea procesului, eventualele greşeli de judecată
putând fi îndreptate prin exerciţiul căilor de atac.
Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă va fi rezolvată de
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa încât cererea se depune la această
instanţă.
Referitor la cel de al treilea motiv de strămutare, legea arată că prin
motive de siguranţă publică se înţelege acele împrejurări care creează
presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea
produce tulburarea ordinii publice ce se înţelege prin siguranţă publică.
Strămutarea pentru acest motiv se mai întâlneşte uneori în pricinile penale,
însă mult mai rar în cele civile.
Spre deosebire de celelalte două motive, strămutarea pentru siguranţă
publică nu mai poate fi cerută de părţi, ci numai de către procurorul de la
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rezolvarea cererii
este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Indiferent de motivul invocat, procedura de soluţionare a cererii de
strămutare este aceeaşi.
Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu şi, deşi legea
nu prevede expres, cu citarea părţilor, deoarece, în lipsa unui text de lege
contrar, îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 85 C. proc. civ.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără
citarea părţilor, suspendarea judecării cauzei, comunicând această măsură
instanţei de la care se solicită strămutarea.
Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare. Precizăm că, în
practică, de regulă, cererea de strămutare se soluţionează prin încheiere. S-a
arătat însă că este necesar să se pronunţe o sentinţă, întrucât la instanţa
care rezolvă cererea de strămutare se constituie un dosar distinct şi are loc
un proces separat, iar prin pronunţarea soluţiei instanţa se dezînvesteşte,
deci cererea de strămutare se soluţionează în fond, chiar dacă nu este vorba
despre fondul litigiului din procesul cu privire la care s-a cerut strămutarea.1
De altfel, atunci când legiuitorul a dorit ca rezolvarea unei cereri să fie făcută
printr-o încheiere, a prevăzut în mod expres aceasta.
Articolul 40 alin. (4) C. proc. civ. dispune că hotărârea pronunţată cu
privire la cererea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac.2
întrucât textul nu face nici o distincţie, apreciem că împotriva hotărârii nu
poate fi exercitată, de lege lata, nici o cale de atac, fie ordinară, fie
extraordinară.3
1 A se vedea, pentru dezvoltări, V.M. Ciobanii, voi. I, p. 439-440; /.
Leş, p. 238.
2 CC, Decizia nr. 56/2002 (M. Of. nr. 229 din 5 aprilie 2002) a
respins excepţia de
neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc.
civ. referitoare la
nemotivarea hotărârii de strămutare şi la nesupunerea ei nici unei căi de
atac.
3 Totuşi, uneori, instanţa supremă s-a pronunţat implicit (prin
faptul că a respins contes
taţia în anulare ca tardivă, iar nu ca inadmisibilă), în sensul
admisibilităţii contestaţiei în
anulare pe motiv de citare nelegală (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 38/1978, în CD.
170
Competenţa
în cazul în care cererea de strămutare se admite, pricina se trimite
spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad cu cea de la care s-a dispus
strămutarea, iar în hotărârea de strămutare se va arăta şi în ce măsură
actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează a fi păstrate. în
lipsa unei astfel de menţiuni, vor fi refăcute toate actele îndeplinite de
instanţa de la care pricina a fost strămutată.
în cazul în care hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare de
către o instanţă de control judiciar învestită prin strămutare (deci, ipoteza
presupune că s-a cerut şi s-a obţinut strămutarea judecării unui apel sau
recurs, instanţa de control judiciar fiind un tribunal ori o curte de apel), cauza
va fi trimisă spre rejudecare uneia dintre instanţele din raza teritorială a
instanţei care a pronunţat casarea, iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost
casată. De asemenea, o eventuală cale de atac de retractare împotriva
hotărârii pronunţate de o instanţă învestită prin strămutare va fi judecată de
această instanţă.
Instanţa de la care s-a strămutat pricina va fi înştiinţată de îndată
despre admiterea cererii de strămutare. Dacă această instanţă a săvârşit
acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de
procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt
desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare [art. 40 alin.
(5) C. proc. civ.].
§3. Prorogarea convenţională (voluntară)
Prorogarea convenţională a competenţei intervine în temeiul unei
înţelegeri a părţilor, în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge
de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei
teritoriale reglementate de norme de ordine privată.
Prorogarea convenţională a competenţei poate rezulta din inserarea în
contractul încheiat de părţi a unei clauze atributive de competenţă sau dintr-
o convenţie separată prin care părţile convin ca, în caz de litigiu, pricina să
fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal
competentă. Convenţia se poate face şi

verbal, însă numai în faţa instanţei alese, care va lua act de înţelegerea
părţilor în încheierea de şedinţă.
Pentru a opera prorogarea convenţională a competenţei, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- părţile să aibă capacitatea procesuală de exerciţiu, iar
consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
- convenţia părţilor să fie expresă (menţionăm că unii autori1
apreciază că prorogarea voluntară poate fi şi tacită, dacă pârâtul nu invocă
excepţia de necompetenţa; se confundă însă efectele decăderii cu efectele
unui acord tacit, deoarece, dacă pârâtul nu a invocat excepţia de
necompetenţa relativă în termen, el este decăzut din dreptul de a o invoca,
iar efectul decăderii constă în aceea că instanţă necompetentă rămâne
învestită cu judecarea pricinii);
- în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;
- instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.
De regulă, înţelegerea părţilor privind prorogarea voluntară a
competenţei intervine înainte de ivirea litigiului, dar, uneori, legea interzice
părţilor de a conveni asupra competenţei înainte de a se naşte dreptul la
acţiune [de exemplu, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., referitor la competenţa
teritorială în materie de asigurare].
O formă de manifestare a convenţiei părţilor privind prorogarea
competenţei o constituie aşa-numita alegere de domiciliu, când părţile
stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul ales. Dacă această
alegere s-a făcut în favoarea părţii care va fi chemată în judecată (pârâtului)
sau a ambelor părţi, reclamantul urmează să sesizeze instanţa de la
domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce
cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opţiunea de a
sesiza fie instanţa de la domiciliul ales, fie instanţa competentă potrivit legii.
In situaţia în care părţile au stabilit competenţa în favoarea altei
instanţe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să
soluţioneze pricina şi totuşi reclamantul sesizează această din urmă instanţă,
pârâtul va putea cere declinarea competenţei, însă numai până la prima zi de
înfăţişare, deoarece competenţa are caracter relativ.
1978, p. 277; menţionăm că practica actuală a instanţei supreme este în

sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare - C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
2102/1995, în B.J. 1995, p. 123; decizia nr. 520/1997, în B.J. 1997, p. 86;
decizia nr. 1482/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 126), soluţie care a fost adoptată
şi de o parte a doctrinei, unii autori adăugând că ar fi admisibilă o contestaţie
în anulare şi pentru necompetenţa absolută a instanţei, precum şi revizuirea
întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. De lege
ferenda, s-ar impune o circumstanţiere a textului de lege la care ne referim,
fiind necesar ca, într-o viitoare reglementare, să se recunoască părţii
interesate posibilitatea de a ataca hotărârea asupra strămutării prin
intermediul contestaţiei în anulare de drept comun (art. 317 C. proc. civ.).
1 Dacă s-a dispus strămutarea unei cauze, instanţa învestită ca
urmare a strămutării are obligaţia să soluţioneze pricina, nefiind abilitată să
examineze dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă
sau nu - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 912/1995, B.J. 1995, p. 100.
1 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 127; Gr. Porumb, voi.

I, p. 96; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 92.
172
Competenţa
Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă
§1. Excepţia de necompetenţă
1.1. Invocare
Dacă se contestă competenţa în cursul judecăţii, deci după sesizarea
instanţei şi înainte de a se pronunţa o hotărâre, indiferent că este vorba de
judecata în primă instanţă sau de judecata unei căi de atac, mijlocul
procedural de invocare a necom-petenţei instanţei la care procesul se află
pendente este excepţia.
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de
caracterul absolut sau relativ al competenţei, deci după cum norma de
competenţă ce se pretinde că a fost încălcată este de ordine publică sau de
ordine privată.
Excepţia de necompetenţă absolută (în cazul încălcării competenţei
generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive)
poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din
oficiu, în orice fază a judecăţii.
Excepţia de necompetenţă relativă (în cazul încălcării normelor de
competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă) poate fi invocată numai de
către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie ori dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, deci in limine litis (în pragul procesului)1.
Excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată înaintea altor excepţii şi,
oricum, înainte de a se intra în discutarea fondului, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a mai invoca necompetenţă relativă. Potrivit art. 158 alin. final
C. proc. civ., partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă relativ
nu poate cere declinarea competenţei.
1.2. Soluţionare
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură ce se rezolvă
înainte de intrarea în cercetarea pe fond a pretenţiei formulate de reclamant.
Excepţia trebuie pusă, în mod obligatoriu, în discuţia părţilor.
Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţă, declarându-se
competentă, va pronunţa o încheiere interlocutorie, deci care leagă instanţa,
nemaiputându-se reveni asupra acestei încheieri. încheierea poate fi atacată
cu apel sau, după caz, cu recurs numai odată cu fondul [art. 158 alin. (2) C.
proc. civ.].
Dacă excepţia este admisă, instanţa este obligată să stabilească
instanţa competentă sau organul cu activitate jurisdicţională competent
potrivit legii, urmând ca, prin hotărâre (sentinţă sau decizie, însă, uneori, în
practică se pronunţă şi încheieri), să îşi decline competenţa. în situaţia în
care competenţa aparţine unui organ al statului fără activitate jurisdicţională,
instanţa nu va pronunţa declinarea competenţei,
Incidente procedurale referitoare la competenţă \ 73

ci va respinge cererea ca inadmisibilă.1 Dacă instanţa constată că litigiul
cu care a fost sesizată este de competenţa unui organ de jurisdicţie dintr-un
alt stat, va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române
(art. 157 din Legea nr. 105/1992).
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
Hotărârea de declinare a competenţei dezînvesteşte instanţa care a
pronunţat-o şi învesteşte instanţa (sau alt organ cu activitate jurisdicţională)
în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de competenţă.
împotriva acestei hotărâri se poate face recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.].
Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele
(dezînvestirea instanţei care a dat-o, respectiv învestirea celeilalte instanţe)
de la data rămânerii ei irevocabile, iar nu de la data pronunţării (această
problemă prezintă interes, spre exemplu, pentru rezolvarea conflictelor în
timp a normelor de competenţă).
Trimiterea dosarului la instanţa apreciată ca fiind competentă (sau la
alt organ cu activitate jurisdicţională) se va face de îndată ce hotărârea de
declinare a competenţei a devenit irevocabilă, dar, în cazul în care calea de
atac este exercitată chiar de către partea care a cerut şi a obţinut declinarea
competenţei, dosarul poate fi trimis de îndată [art. 158 alin. (3) şi alin. (4) C.
proc. civ.], fiind evidentă intenţia de tergiversare a judecăţii.
Dacă la instanţa necompetentă au fost îndeplinite anumite acte de
procedură, acestea sunt lovite de nulitate [art. 105 alin. (1) C. proc. civ.], cu
excepţia probelor, care rămân câştigate cauzei şi care nu vor fi refăcute de
instanţa competentă decât pentru motive temeinice (art. 160 C. proc. civ.).
Hotărârea de declinare a competenţei se bucură de putere de lucru
judecat, însă, în această materie, efectele puterii de lucru judecat se produc
numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte, nu şi în privinţa
instanţei arătate ca fiind competente. Spre deosebire de alte sisteme
procesuale, legislaţia noastră reglementează instituţia conflictelor de
competenţă, aşa încât, instanţa indicată în hotărârea de declinare a
competenţei ca fiind competentă va putea, la rândul ei, să îşi decline
competenţa.
§2. Conflictele de competenţă 2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii
Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai
multe instanţe judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se
consideră deopotrivă competente să soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se
consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa.
întrucât competenţa se raportează numai la instanţe, conflictele de
competenţă nu pot să apară între secţiile sau completele de judecată ale
aceleiaşi instanţe. Dacă un complet sau o secţie apreciază că pricina trebuie
judecată de un alt complet sau secţie
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 606/1994, în B.J.

1994, p. 293; secţia civilă, decizia nr. 2543/1995, în B.J. 1995, p. 97.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 30/1966, în CD. 1966, p. 268.
174
Competenţa
Incidente procedurale referitoare la competenţă
175
(din cadrul aceleiaşi instanţe), va lua act de această împrejurare prin

încheiere, urmând ca preşedintele de secţie sau preşedintele instanţei să
rezolve administrativ această problemă, iar, în măsura în care se consideră
că pricina trebuie rezolvată de completul (secţia) desemnat(ă) iniţial,
încheierea poate fi atacată cu apel [art. 282 alin. (2) teza finală C. proc. civ.]
sau, după caz, cu recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 21 din
Legea nr. 304/2004), deoarece s-ar ajunge la întreruperea cursului judecăţii.
Conflictele de competenţă pot fi pozitive şi negative.
Conflictul pozitiv de competenţă se iveşte în situaţia în care două sau
mai multe instanţe, sesizate cu aceeaşi pricină (deci trebuie să existe
identitate de părţi, de obiect şi de cauză),1 se declară competente să o
soluţioneze. Pentru a se evita pronunţarea unor soluţii contradictorii, este
necesar să se stabilească, pe calea regulatorului de competenţă, care dintre
aceste instanţe va rezolva pricina respectivă.
înainte de a se solicita pronunţarea unui regulator de competenţă,
dacă una din cele două instanţe este necompetentă, se poate invoca
excepţia de necompetenţă, iar dacă excepţia este respinsă, conflictul pozitiv
de competenţă devine actual.
în cazul în care ambele instanţe sunt competente să rezolve pricina,
fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, se poate recurge la
excepţia de litispendenţă, dar dacă instanţa respinge excepţia, conflictul
pozitiv de competenţă devine actual.
Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două sau mai
multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a
judeca aceeaşi pricină, declinându-şi reciproc competenţa. Astfel, instanţa
care a primit dosarul în urma hotărârii de declinare a competenţei constată
că este necompetentă şi, apreciind ca fiind competentă instanţa care i-a
trimis dosarul, îşi declină, la rândul ei, competenţa în favoarea primei
instanţe. Pentru părţi există interesul de a se rezolva pricina şi de a obţine
hotărârea pe fond, astfel încât se impune rezolvarea conflictului de
competenţă pe calea regulatorului de competenţă.
Pentru a exista conflict negativ de competenţă, este necesară
întrunirea următoarelor cerinţe:
- să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină
(aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză);
- instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase
irevocabile (din această cerinţă, rezultă că ar fi posibil să se evite ajungerea
la un conflict negativ de competenţă atunci când cele două instanţe care şi-
au declinat reciproc competenţa se află în raza teritorială a aceleiaşi instanţe
de recurs, desigur dacă se exercită recursul împotriva hotărârii de declinare a
competenţei);
- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce
(declinările succesive de competenţă, intervenite între mai multe instanţe, nu
echivalează cu un
conflict negativ de competenţă, dacă instanţele sau cel puţin două

dintre instanţele respective nu au intrat în contradicţie);1
- cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze
cererea respectivă. Dacă instanţa sesizată cu rezolvarea conflictului negativ
de competenţă consideră că nici una dintre instanţele sesizate nu este
competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanţă, va trimite
acesteia dosarul, pe cale administrativă, existând posibilitatea ca această din
urmă instanţă să îşi decline competenţa.
2.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă
Conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti, pozitive sau
negative, se rezolvă, pe calea regulatorului de competenţă, de către instanţa
superioară şi comună instanţelor aflate în conflict [art. 22 alin. (l)-(3) C. proc.
civ.].
Aşadar, conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal se judecă de acel tribunal. Când cele două judecătorii nu sunt în
circumscripţia aceluiaşi tribunal, dar aparţin de aceeaşi curte de apel,
conflictul de competenţă se judecă de curtea de apel respectivă. Dacă
judecătoriile aflate în conflict nu sunt în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel,
competenţa de a pronunţa regulatorul de competenţă aparţine înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Conflictul de competenţă dintre o judecătorie şi un
tribunal sau dintre două tribunale se soluţionează de curtea de apel, dacă
ambele instanţe aflate în conflict se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de
apel, iar dacă instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel, de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conflictele de
competenţă ivite între o judecătorie şi o curte de apel, între două tribunale ce
nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, între un tribunal şi o
curte de apel sau între două curţi de apel se vor soluţiona de înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Eventualul conflict de competenţă ivit între înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi o altă instanţă se rezolvă de către instanţa supremă, cu
particularitatea că hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie, în
acelaşi timp, atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă.2
Această situaţie presupune că a fost mai întâi sesizată o altă instanţă, de
exemplu, o curte de apel, care şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei
supreme, iar instanţa supremă a apreciat că este totuşi competentă instanţa
sesizată de parte. Dacă însă este sesizată mai întâi instanţa supremă, iar
aceasta îşi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe, apreciem că nu
s-ar mai putea vorbi despre un conflict de competenţă între cele două
instanţe, deci instanţa considerată competentă de către instanţa supremă nu
şi-ar mai putea declina competenţa în favoarea acesteia.3
Articolul 21 C. proc. civ. prevede că instanţa înaintea căreia s-a ivit
conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va
înainta dosarul instanţei
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999, citată de G. Boroi, voi. I, p.

103, nr. 1 de la art. 20.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 258/1955 în CD. 1955, voi.
II, p. 182.
361.
5/1994, în B.J. 1994,
p.645.
176 Competenţa
în drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecării pricinii
se dispune printr-o încheiere, însă lipsa încheierii de suspendare nu este de
natură să înlăture procedura regulatorului de competenţă, de vreme ce
conflictul de competenţă s-a produs şi cursul justiţiei se găseşte întrerupt.
Conflictul negativ de competenţă apare în faţa instanţei care s-a
pronunţat ultima cu privire la competenţă. Acest conflict apare însă numai în
momentul în care hotărârea acestei instanţe de declinare a competenţei a
rămas irevocabilă.
Cât priveşte conflictele pozitive de competenţă, se arată, de regulă, că
acestea apar în faţa instanţei a cărei soluţie s-a definitivat ultima,1 deşi
încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă sau litispendenţă nu
poate fi atacată decât odată cu fondul. în realitate, conflictul pozitiv de
competenţă apare în faţa celei de a doua instanţe sesizate cu aceeaşi cerere
de chemare în judecată, dar există posibilitatea ca oricare din instanţele
aflate în conflict să trimită dosarul instanţei superioare, această posibilitate
explicându-se prin aceea că, dacă s-a invocat excepţia de litispendenţă,
conflictul pozitiv de competenţă devine actual numai după ce excepţia
invocată a fost respinsă.
Din art. 21 C. proc. civ. mai rezultă, implicit, că dreptul de a sesiza
instanţa care va rezolva conflictul nu aparţine părţilor.2
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă va hotărî în
camera de consiliu, fără citarea părţilor. După ce va verifica existenţa
conflictului de competenţă, va stabili instanţa competentă.
Articolul 22 alin. (5) teza finală C. proc. civ. dispune că hotărârea prin
care se rezolvă conflictul de competenţă (regulatorul de competenţă) poate fi
atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.3
Incidente procedurale referitoare la competenţă ^77

Potrivit tezei finale a alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., hotărârea prin
care se soluţionează conflictul de competenţă de către înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este irevocabilă1.
Judecarea recursului se face cu citarea părţilor, deoarece, neexistând
un text de lege contrar, se va aplica dreptul comun (art. 85 C. proc. civ.), iar
nu o normă specială prin analogie.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă, devenită
irevocabilă, are putere de lucru judecat, astfel încât instanţa căreia i se
trimite dosarul este obligată să rezolve pricina. Se admite că în faţa acestei
instanţe s-ar putea ridica din nou excepţia de necompetenţă, dar numai dacă
au apărut temeiuri noi, neverificate de instanţa care a pronunţat regulatorul.
Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., există conflict de competenţă şi în
cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu
activitate jurisdicţională. în această situaţie, conflictul de competenţă se
rezolvă de instanţa ierarhic superioară instanţei în conflict.
De asemenea, potrivit art. 3434 alin. final C. proc. civ., conflictul de
competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitrai se rezolvă
de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
1 A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 212; /. Deleanu, voi. I,

p. 309.
3 Anterior recentei modificări legislative, textul stabilea că
termenul de recurs, de 5 zile,
curge de la pronunţare. însă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 11
din 9 februarie 1999,
a constatat că dispoziţia art. 22 alin. (5) C. proc. civ., conform căreia,
termenul pentru
exercitarea dreptului de recurs curge de la pronunţarea hotărârii care
conţine regulatorul de
competenţă, este neconstituţională. în motivarea acestei decizii, s-a
arătat că, în condiţiile
existenţei celor două excepţii de la dreptul comun, anume, necitarea
părţilor pentru judecarea
conflictului de competenţă şi curgerea termenului de recurs de la
pronunţarea hotărârii, părţile
sunt, cel mai adesea, în imposibilitatea exercitării dreptului de recurs,
înlăturându-se astfel
exercitarea efectivă a dreptului constituţional la apărare. Această soluţie
a Curţii Constitu
ţionale nu era însă la adăpost de orice critică, deoarece calea de atac a
recursului nu este de
ordin constituţional, aşa încât, ar fi constituţională chiar o dispoziţie prin
care legiuitorul ar
stabili că regulatorul de competenţă nu este supus vreunei căi de atac;
cu atât mai mult, nu
contravine prevederilor constituţionale o dispoziţie legală ce permite
exercitarea recursului în
condiţii mai restrictive. De altfel, rezolvând un conflict de competenţă,
instanţa ia o măsură
pentru mai buna administrare a justiţiei, fără a se pronunţa pe fondul
pretenţiilor supuse
judecăţii şi deci fără a afecta drepturile părţilor, care, oricum, au avut
posibilitatea să discute
în contradictoriu aspectele referitoare la competenţa instanţei sesizate.
1 Anterior adoptării Legii nr. 219/2005, în literatura de specialitate, s-a

susţinut, contrar unei decizii de speţă (Trib. Suprem, Completul de 7
Judecători, decizia nr. 75/1972, în Repertoriu II, p. 356) că şi regulatorul de
competenţă pronunţat de secţia civilă a instanţei supreme putea fi atacat cu
recurs, deoarece art. 22 alin. (5) C. proc. civ. nu făcea nici o distincţie în
acest sens. De altfel, motivarea instanţei supreme (în sensul că prin
hotărârea care se pronunţă asupra conflictului nu se soluţionează fondul
pricinii, ci se reglementează numai o situaţie ce are un vădit caracter de
administrare a justiţiei) este neconvingătoare, putând fi folosită la fel de bine
şi în privinţa regulatorului de competenţă pronunţat de tribunal sau de curtea
de apel. S-ar fi ajuns, practic, la consecinţa că art. 22 alin. ultim C. proc. civ.
nu îşi mai găsea aplicare decât în cazul în care se respingea cererea de
stabilire a instanţei competente, ca inadmisibilă.
13.
Capitolul IV Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură
§1. Noţiune
In lipsa unei definiţii legale a nulităţii actelor de procedură, în doctrină
au fost formulate mai multe definiţii. Dintre acestea, o vom reţine pe aceea
potrivit căreia nulitatea actelor de procedură este sancţiunea procedurală
care intervine în cazul actului de procedură ce nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efectele
fireşti.
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
După natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată, deci,
după caracterul normelor juridice nesocotite la efectuarea actului de
procedură, nulităţile se clasifică în:
- nulităţi absolute, dacă, la întocmirea actului de procedură au fost
încălcate
norme juridice de ordine publică;
- nulităţi relative, dacă au fost nesocotite norme juridice de ordine
privată.
Clasificarea prezintă importanţă în ceea ce priveşte regimul juridic al
nulităţii.
Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte interesată, de
instanţă din oficiu sau de procuror, pe când nulitatea relativă poate fi
invocată numai de partea al cărui interes este ocrotit de norma încălcată la
efectuarea actului de procedură; nulitatea absolută poate fi invocată în orice
fază a procesului, în vreme ce nulitatea relativă trebuie invocată in limine
litis, adică cel mai târziu la termenul de înfăţişare următor şi înainte de a se
pune concluzii în fond; partea interesată poate renunţa în mod valabil la
dreptul de a invoca nulitatea relativă, însă părţile nu pot renunţa, în principiu,
la dreptul de a invoca nulitatea absolută.
Această clasificare se suprapune cu o altă clasificare propusă în
doctrină, care are drept criteriu condiţiile în care poate fi invocată nulitatea
actului de procedură, criteriu în raport de care se deosebesc nulităţile
continue (care pot fi invocate în tot timpul procesului, fiind deci vorba despre
nulităţi absolute) şi nulităţile vremelnice (care pot fi invocate numai într-un
anumit termen, fiind deci vorba despre nulităţi relative).
Mai menţionăm că unii autori consideră că împărţirea nulităţilor în
absolute şi relative ar fi insuficientă, arătând că raţiuni de ordin practic şi de
logică juridică ar impune acceptarea unei a treia categorii, cea a actelor
inexistente, chiar dacă această
180 Actul de procedură şi termenele procedurale

categorie nu este reglementată de legislaţia noastră procesuală.1 în
opinia acestor autori, inexistenţa unui act de procedură ar urma să fie
analizată în legătură cu lipsa acelor efecte juridice care sunt proprii actelor
din categoria lui, deci, un act inexistent, datorită absenţelor elementelor
esenţiale, nu ar da naştere, încă de la început, efectelor sale juridice specifice
(se observă că ar fi fost mai firesc ca adepţii acestei teorii să folosească
denumirea de teoria inexistenţei efectelor actului de procedură). însă, aşa
cum s-a subliniat în doctrina noastră actuală,2 nu este necesar să se reţină şi
categoria actelor de procedură inexistente. în primul rând, teoria actelor de
procedură inexistente este falsă, deoarece, pe de o parte, la origine, a fost
formulată în scopul înlăturării inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care,
în realitate, nu există (în trecut, a fost emisă opinia că, pentru anumite acte
juridice, nu există nulităţi fără un text de lege care să le prevadă în mod
expres, însă, actualmente, existenţa nulităţilor virtuale este admisă unanim),
iar, pe de altă parte, nu se poate vorbi de aşa-numita inexistenţă a actului de
procedură cât timp există o aparenţă, iar, mai mult, actul respectiv se bucură
de o prezumţie de validitate*. în al doilea rând, teoria pe care nu o
îmbrăţişăm este inutilă, deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente urmează ca
instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al
inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. De altfel, multe
din exemplele de acte inexistente ce erau oferite în doctrina mai veche nu
sunt altceva decât exemple de acte lovite de nulitate absolută (şi virtuală).
După cum există sau nu un text de lege care să prevadă în mod
expres sancţiunea nulităţii, deosebim:
- nulităţi exprese (numite şi nulităţi textuale sau nulităţi explicite),
adică acele nulităţi anume prevăzute de lege [de exemplu, art. 43 alin. (2) C.
proc. civ., art. 88 alin. (2) C. proc. civ., art. 95 alin. (4) C. proc. civ., art. 100
alin. (3) C. proc. civ., art. 133 alin. (1) C. proc. civ., art. 161 alin. (2) C. proc.
civ. etc.];
- nulităţi virtuale (numite şi nulităţi tacite sau nulităţi implicite), adică
acele nulităţi care rezultă din împrejurarea că, deşi nu există un text expres
de lege care să prevadă sancţiunea nulităţii, totuşi, la efectuarea actului de
procedură a fost nesocotită o dispoziţie legală ce stabileşte o condiţie pentru
încheierea valabilă a actului de procedură respectiv.
Semnificaţia acestei clasificări se desprinde din art. 105 alin. (2) teza
finală C. proc. civ. Astfel, în cazul nulităţilor exprese, vătămarea la care se
referă art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se presupune, ceea ce înseamnă că
partea interesată să invoce nulitatea va trebui să dovedească doar două din
cele trei condiţii prevăzute de dispoziţia legală, anume: încălcarea formelor
procedurale sau necompetenţa funcţionarului şi împrejurarea că vătămarea
(prezumată relativ) nu poate fi înlăturată
1 A se vedea: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1983, p. 218 şi urm.; O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile, Ed. AH
Beck, Bucureşti,
1998, p. 42 şi urm.
2 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 465-467; G. Boroi, voi. I, p.
262; /. Leş, p. 282-285;
/. Deleanu, voi. I, p. 174-175.
181
Nulitatea actelor de procedura
altfel. în cazul nulităţilor virtuale, cel ce invocă nulitatea trebuie să
dovedească şi existenţa unei vătămări.
Subliniem că este necesar să nu se confunde clasificarea nulităţilor în
absolute şi relative cu clasificarea în nulităţi exprese şi virtuale. Combinând
cele două clasificări, rezultă că pot exista: nulităţi absolute şi exprese (de
exemplu, nulitatea minutei nesemnate de către judecătorul ori judecătorii ce
au pronunţat-o sau de către grefier); nulităţi absolute şi virtuale (de exemplu,
nulitatea care se desprinde din art. 127 C. proc. civ., text ce consacră
principiul oralităţii); nulităţi relative şi exprese (spre exemplu, nulitatea
instituită prin art. 387 şi art. 391 C. proc. civ.); nulităţi relative şi virtuale (de
exemplu, în cazul ascultării, ca martor, a unei rude sau afin până la gradul al
treilea cu una din părţi).
în funcţie de întinderea efectelor, nulităţile se împart în:
- nulităţi totale, adică atunci când sancţiunea vizează întregul act de
procedură;
- nulităţi parţiale, adică acele nulităţi care afectează numai o parte a
actului de procedură, cealaltă parte nefiind desfiinţată.
Existenţa acestor două feluri de nulitate este consacrată de legiuitor,
de exemplu, de art. 296 C. proc. civ., care prevede că instanţa de apel poate
păstra „sau schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”, de art. 327 alin.
(1) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul admiterii cererii de revizuire, instanţa
„va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”. De asemenea, în ipoteza
admiterii recursului şi casării hotărârii, instanţa va dispune casarea totală
sau, după caz, parţială a hotărârii, iar, în această din urmă situaţie, partea
din hotărâre care nu a fost casată rămâne în puterea lucrului judecat.
După cum sancţiunea nulităţii intervine pentru nerespectarea
condiţiilor ce privesc însuşi actul de procedură respectiv sau datorită
dependenţei acelui act de procedură de un alt act de procedură, nulităţile se
împart în:
- nulităţi proprii;
- nulităţi derivate.
O consacrare legală a acestei clasificări o găsim în art. 106 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit căruia, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea
actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine
stătătoare.
Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor
nulităţii.
După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de
procedură, nulităţile se împart în:
- nulităţi extrinseci, adică acele nulităţi care privesc încălcarea unor
condiţii externe ale actului de procedură (de exemplu, competenţa,
necesitatea efectuării actului de procedură într-un anumit termen prevăzut
de lege, plata taxelor de timbru, greşita alcătuire a instanţei, depunerea
cererii de apel sau de recurs direct la instanţa competentă să o judece etc);
- nulităţi intrinseci, adică acele nulităţi care sancţionează
nerespectarea condiţiilor proprii actului de procedură, privitoare la forma sau
conţinutul acestuia.
S-a susţinut că ar exista o suprapunere între această clasificare şi
clasificarea prezentată anterior.1 însă, în realitate, cele două clasificări au la
bază criterii diferite,
1 Al. Bacaci, op. cit., p. 225.
182
Actul de procedură şi termenele procedurale
Nulitatea actelor de procedură
183
clasificarea în nulităţi proprii şi nulităţi derivate vizând exclusiv legătura

de dependenţă care există între două sau mai multe acte de procedură, pe
când clasificarea în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci priveşte
neîndeplinirea unor condiţii interioare sau exterioare ale actului de
procedură. De altfel, nu întotdeauna nulităţile proprii sunt şi nulităţi
intrinseci, de exemplu, în cazul netimbrării cererii de chemare în judecată
este vorba de o nulitate extrinsecă şi proprie.
După cum implică sau nu existenţa unei vătămări, nulităţile se clasifică
în:
- nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări [art. 105 alin. (2) C.
proc. civ.], care reprezintă regula;
- nulităţi necondiţionate de existenţa unei vătămări [art. 105 alin. (1)
C. proc. civ., precum şi alte cazuri la care ne vom referi în paragraful
următor].
§3. Cazurile de nulitate
Cazurile de nulitate sunt prevăzute de art. .105 C. proc. civ., care, în
alin. (1), dispune că „actele de procedură îndeplinite de un judecător
necompetent sunt nule”, iar, în alin. (2), prevede că „actele îndeplinite cu
neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor
declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se
poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităţilor prevăzute anume de
lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Primul alineat al acestui articol stabileşte un caz de nulitate
necondiţionată de existenţa unei vătămări. în literatura de specialitate, de
regulă, se arată că trebuie avută în vedere instanţa necompetentă, deoarece
competenţa este aptitudinea unei instanţe de a judeca o anumită pricină,
deci se raportează la instanţa de judecată, iar nu la judecător. Aşadar,
alcătuirea greşită a instanţei nu intră sub incidenţa acestui caz, fiind vorba de
norme ce privesc compunerea sau constituirea instanţei, deci norme de
organizare judecătorească.
Articolul 105 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere atât normele de
competenţă generală, cât şi cele de competenţă materială şi teritorială. însă,
art. 160 C. proc. civ. instituie o excepţie parţială de la regula enunţată mai
sus, prevăzând că, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în
instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu
va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Sunt autori care consideră că legea stabileşte un singur caz, general,
de nulitate a actelor de procedură, cel prevăzut în art. 105 alin. (2) C. proc.
civ., primul alineat al aceluiaşi articol nereferindu-se decât la un aspect
particular al acestuia. în această concepţie, ar trebui să se admită că şi
nulitatea determinată de necompetenţa instanţei este condiţionată de
existenţa unei vătămări, care însă se presupune (uneori, se şi spune că
vătămarea se prezumă iuris et de iure).1 în realitate, art. 105 C. proc. civ.
stabileşte două cazuri distincte de nulitate, iar, în acest sens, pot fi invocate
mai multe argumente: un argument de ordin istoric (vechiul art. 735
prevedea trei cazuri de
nulitate, dintre care s-a renunţat la ultimul, cel referitor la faptul că

nulitatea era formal pronunţată de lege); un argument de topografie a
textelor (cazul de nulitate determinată de necompetenţa instanţei este
aşezat înaintea celuilalt, tocmai datorită faptului că nu este vorba de o
nulitate condiţionată de producerea unei vătămări); competenţa instanţei
este o condiţie exterioară actului de procedură, iar nu o formă procedurală,
deci nu este o condiţie proprie actului de procedură.
Articolul 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă, în fapt, dreptul comun în
materia nulităţii actelor de procedură, textul stabilind că nulitatea intervine
numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele trei condiţii:
- să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea
formelor legale sau de către un funcţionar necompetent;
- actul de procedură să fi produs părţii o vătămare;
- vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Cât priveşte prima cerinţă, s-a susţinut opinia că, în sens generic, prin
„neobservarea formelor legale” s-ar înţelege încălcarea regulilor de
desfăşurare a procesului civil. O astfel de opinie ar exclude existenţa unor
cazuri de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, în afara celui
prevăzut de art. 105 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar conduce, uneori, la
consecinţe practice de neacceptat [spre exemplu, în ipoteza depunerii cererii
de apel direct la instanţa de apel, a condiţiona aplicarea sancţiunii nulităţii de
existenţa unei vătămări, fie ea şi prezumată, înseamnă a înlătura practic
dispoziţiile înscrise în art. 288 alin. (2) C. proc. civ., deoarece apelantul va
răsturna întotdeauna prezumţia, dovedind că intimatul nu a suferit vreo
vătămare, deoarece procedura prealabilă judecării apelului nu se desfăşoară
la prima instanţă, ci la instanţa de apel]. Aşadar, în ce ne priveşte, apreciem
că cerinţa în discuţie vizează fie împrejurarea că actul de procedură a fost
întocmit cu nerespectarea condiţiilor proprii acestuia, privitoare la forma sau
conţinutul lui, fie faptul că actul a fost întocmit de un funcţionar
necompetent, fără a interesa dacă este vorba de un funcţionar judecătoresc
sau de un alt funcţionar chemat să îndeplinească unele acte de procedură în
cursul procesului civil.
Cât priveşte cea de a doua cerinţă, trebuie reţinut, în primul rând, că
vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului
de procedură, deci cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea
actului de procedură, interes care trebuie să existe la exerciţiul oricărei
forme procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile, deci şi atunci când se
invocă nulitatea unui act de procedură.
In al doilea rând, subliniem că vătămarea poate îmbrăca forma unui
prejudiciu patrimonial, dar poate avea şi o sferă mai largă, precum:
amânarea procesului, împiedicarea părţii de a-şi pregăti apărarea, de a
formula obiecţii la raportul de expertiză2 etc. Pentru a evidenţia faptul că
vătămarea nu se reduce la simplul prejudiciu material, unii autori arată că
prin vătămare se înţelege un „prejudiciu procesual”.3
1 A se vedea: Al. Bacaci, op. cit., p. 226-227; /. Deleanu, voi. I, p. 177-

178.
1 A se vedea: /. Leş, p. 289; /. Deleanu, voi. I, p. 178.

239.
3 A se vedea, spre exemplu, /. Deleanu, voi. I, p. 179.

în al treilea rând, precizam că, în ceea ce priveşte constatarea
existenţei vătămării, aceasta este lăsată la aprecierea instanţei, care o poate
deduce din împrejurările cauzei şi din finalitatea formei procedurale
nerespectate, ori poate cere părţii ce o invocă să producă dovezi. Aşadar, nu
în toate cazurile partea care invocă nulitatea este obligată să administreze
dovezi pentru a proba existenţa vătămării, deoarece, în caz contrar, cursul
procesului s-ar complica la fiecare act de procedură contestat ca lovit de
nulitate. Reamintim că, în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege,
vătămarea se prezumă, cealaltă parte urmând a încerca să dovedească
inexistenţa vătămării pentru a face inoperantă nulitatea.
Dacă încălcarea formei procedurale nu a adus părţii nici o vătămare,
actul nu este lovit de nulitate, de exemplu, când pricina s-a judecat peste
rând, dar partea a fost prezentă şi a pus concluzii.1 De asemenea, nu există
vătămare dacă procedura de citare a fost viciată, însă partea se prezintă în
instanţă,2 ori dacă în procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare nu
este indicată locuinţa părţii, dar partea a semnat personal de primirea
citaţiei.
Legea mai prevede şi cerinţa ca vătămarea să nu poată fi înlăturată
decât prin anularea actului,3 iar art. 106 alin. (2) C. proc. civ. permite
judecătorului să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la
actele de procedură, ceea ce echivalează cu refacerea sau completarea
actului.
Unii autori au apreciat că în cazul nulităţii absolute, în principiu, este
imposibilă înlăturarea vătămării în alt mod.4 Nu putem fi de acord cu această
opinie, deoarece este vorba despre una din cele trei cerinţe ce trebuie
întrunite cumulativ spre a fi în prezenţa cazului de nulitate prevăzut de art.
105 alin. (2) C. proc. civ., text ce nu face distincţie după cum forma
procedurală nerespectată (sau competenţa funcţionarului) este instituită
printr-o normă juridică de ordine publică sau printr-o normă juridică de ordine
privată. De altfel, se observă că însuşi modul în care autorii respectivi au pus
problema este eronat, întrucât nu am fi în prezenţa acoperirii nulităţii, ci a
inexistenţei (evitării) nulităţii pe motiv că nu este îndeplinită una din
condiţiile impuse de textul de lege menţionat. Aşadar, nu trebuie confundat
regimul juridic al nulităţii
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1285/1956, în L.P. nr.
12/1956, p. 1512.
2 Dacă însă o parte nu a fost regulat citată, iar instanţa nu a
amânat procesul, ci a judecat
în lipsa părţii, intervine nulitatea, iar instanţa de recurs nu poate
condiţiona casarea de dovada
apărărilor pe care partea judecată în lipsă le-ar fi putut face dacă s-ar fi
prezentat - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1937/1955, în CD. 1955, voi. 2, p. 193.
3 Spre exemplu: neîntocmirea încheierii de dezbateri, atunci când
instanţa a amânat pro
nunţarea hotărârii, atrage nulitatea hotărârii, întrucât nu se mai poate
realiza controlul judiciar
în ceea ce priveşte alcătuirea instanţei, susţinerile părţilor etc. - C.S.J.,
secţia civilă, decizia
nr. 2322/1993, în B.J. 1993, p. 148; decizia nr. 387/1994, în B.J. 1994, p.
108; nesemnarea
minutei de către judecător nu poate fi acoperită prin semnarea
ulterioară a minutei, deoarece
nu se poate şti dacă judecătorul respectiv a participat sau nu la
deliberare - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 574/1974, în Repertoriu JJ, p. 384; decizia nr.
1486/1977, în
Repertoriu III, p. 303; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1826/2000, în
Jurisprudenţa 2000, p. 239.
4 A se vedea: /. Leş, p. 292; /. Deleanu, voi. I, p. 179; O.
Ungureanu, op. cit., p. 70.
Nulitatea actelor de procedură j gg

actelor de procedură, care diferă după cum nulitatea este absolută sau
relativă, cu condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi vorba despre cazul
general de nulitate, prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitate ce
este absolută sau relativă, în funcţie de caracterul de ordine publică sau de
ordine privată al normei juridice ce stabileşte forma procedurală încălcată la
efectuarea actului de procedură (sau competenţa funcţionarului).
Ca exemplu de înlăturare a vătămării altfel decât prin anularea actului
de procedură, menţionăm cazul în care minuta este semnată de judecător(i)
şi numai hotărârea ce s-a redactat ulterior a rămas nesemnată, ipoteză când
se evită sancţiunea nulităţii prin semnarea ulterioară. De asemenea,
contradicţia dintre minută şi dispozitiv nu ar trebui să ducă la nulitatea
hotărârii, ci la refacerea dispozitivului hotărârii în sensul soluţiei din minută,
deoarece, după deliberare şi pronunţarea minutei, judecătorii nu mai pot
reveni asupra soluţiei pronunţate, astfel încât nu s-ar putea susţine că nu s-ar
şti ce anume a hotărât instanţa.1 în ipoteza în care soluţia este consemnată
în minută, dar hotărârii redactate ulterior îi lipseşte dispozitivul, neregula-
ritatea ar putea fi înlăturată prin completarea hotărârii, care, în dispozitiv, va
cuprinde soluţia din minută2 etc.
Subliniem însă că, în situaţia în care instanţa dispune refacerea în
întregime a actului de procedură, nu suntem în prezenţa înlăturării vătămării,
ci instanţa trebuie să dispună mai întâi anularea actului, iar apoi efectuarea
aceluiaşi act de procedură cu respectarea formelor prevăzute de lege.
în literatura juridică se admite că există şi alte cazuri de nulitate, în
afara celor prevăzute de art. 105 C. proc. civ., cazuri ce privesc condiţiile
externe ale actului de procedură. Pentru condiţiile proprii actului de
procedură (referitoare la forma şi conţinutul acestora) se aplică art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., însă, pentru a fi valabile, actele de procedură trebuie să
respecte şi o serie de condiţii exterioare, precum, competenţa instanţei,
alcătuirea (compunerea şi constituirea) legală a instanţei, respectarea
termenelor procedurale în care trebuie efectuate actele de procedură, plata
taxelor de timbru, îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu ale dreptului la acţiune.
Dintre aceste condiţii, art. 105 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la
necompetenţa instanţei, însă nulitatea actului de procedură poate interveni şi
în celelalte situaţii şi cum acestea nu cad sub incidenţa art. 105 alin. (2) C.
proc. civ., înseamnă că este vorba tot de o nulitate necondiţionată.
Dintre condiţiile extrinseci, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă
numai la necompetenţa funcţionarului, care este deci un caz de nulitate
condiţionată de existenţa unei vătămări. Acesta poate fi un argument în
sprijinul soluţiei că în celelalte cazuri
1 în sens contrar, a se vedea totuşi: Trib. Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 253/1968, în CD. 1968, p. 219; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
5720/2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 100; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 81/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.
246.
Pentru soluţia, eronată în opinia noastră, că ar interveni nulitatea, a
se vedea, totuşi, Trib. jud. Galaţi, decizia civilă nr. 550/1977, în R.R.D. nr.
10/1978, p. 54.
186
referitoare la condiţiile exterioare actului, nulitatea este necondiţionată
de existenţa unei vătămări.
în caz de neplată a taxelor judiciare de timbru sau a timbrului judiciar,
intervine sancţiunea nulităţii cererii respective (netimbrată potrivit legii sau
insuficient timbrată), independent de existenţa unei vătămări, dar nulitatea
nu intervine în mod automat, ci instanţa va acorda un termen pentru plata
taxelor de timbru, iar numai dacă acestea nu se plătesc în termenul acordat,
cererea va fi anulată ca netimbrată sau ca insuficient timbrată [art. 20 alin.
(2) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru].
Greşita compunere sau constituire a instanţei (nu a fost respectat
numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă, a participat
un judecător incompatibil sau care a fost recuzat şi cererea de recuzare era
întemeiată, nu a participat la judecată procurorul deşi pentru pricina
respectivă participarea sa era obligatorie etc.) reprezintă un alt caz de
nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, care nu se încadrează în
prevederile art. 105 C. proc. civ., un argument în acest sens fiind şi faptul că,
printre motivele de recurs, alcătuirea instanţei cu încălcarea dispoziţiilor
legale reprezintă un motiv de recurs distinct de motivele privitoare la
necompetenţa instanţei şi la încălcarea formelor procedurale prevăzute sub
pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nerespectarea termenului prohibitiv (dilatoriu) are drept consecinţă
nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea termenului,
nulitate ce este independentă de existenţa vreunei vătămări, operând prin
simpla încălcare a normei care interzice îndeplinirea actului de procedură
înăuntrul termenului. în cazul termenelor imperative (peremptorii), dacă
partea face actul de procedură după expirarea termenului, actul respectiv
este nul, dar în acest caz nulitatea nu intervine ca un efect imediat al
încălcării normelor ce prevăd termene legale imperative, ci ca o consecinţă a
decăderii (sancţiune specifică pentru aceste termene).
Lipsa capacităţii procesuale (de folosinţă sau de exerciţiu) atrage
nulitatea actului de procedură, nulitate necondiţionată de existenţa unei
vătămări, deoarece capacitatea procesuală este o condiţie de exercitare a
dreptului la acţiune, deci o condiţie extrinsecă actului de procedură.
Aceeaşi ar trebui să fie soluţia şi în cazul nerespectării celorlalte
condiţii (generale) referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, precum şi al
neîndeplinirii unor condiţii (speciale) impuse de lege, în anumite situaţii,
pentru sesizarea instanţei judecătoreşti. De exemplu, hotărârea prin care s-a
admis cererea de chemare în judecată, deşi reclamantul nu justifica un
interes sau nu avea calitate procesuală, ori cu toate că nu s-a parcurs
procedura reclamaţiei administrative prealabile, este lovită de nulitate, cu
menţiunea că hotărârea este ea însăşi un act de procedură. Dacă însă nu se
ajunge la pronunţarea unei hotărâri de admitere a cererii, ci se invocă
excepţia referitoare la lipsa condiţiei respective, atunci cererea de chemare
în judecată nu se anulează, ci se respinge, după caz, ca lipsită de interes, ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă ori împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca inadmisibilă.
Nulitatea actelor de procedură j gy

Introducerea cererii de apel direct la instanţa de apel (iar nu la
instanţa care a pronunţat hotărârea ce se atacă) este sancţionată de art. 288
alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea apelului şi, fiind vorba despre nerespectarea
unei condiţii extrinseci cererii de apel, suntem, aşa cum am arătat deja, în
prezenţa unui caz de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări.
Aceeaşi este situaţia şi în ipoteza introducerii cererii de recurs direct la
instanţa de recurs (art. 302 C. proc. civ.).
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
In sistemul nostru procesual nu există nulităţi de drept, ci desfiinţarea
actelor de procedură nu poate avea loc decât prin hotărâre judecătorească,
deci nulitatea actului de procedură trebuie declarată de către instanţa de
judecată. Este adevărat că art. 105 C. proc. civ. foloseşte, în alin. (1),
sintagma „sunt nule”, iar, în alin. (2), sintagma «se vor declara nule», dar
aceasta nu înseamnă că primul alineat se referă la o nulitate de drept, ci
deosebirea de formulare se explică prin aceea că primul caz reprezintă o
nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, provocată de
necompetenţa instanţei, pe când cel de-al doilea caz se referă la o nulitate
condiţionată de existenţa unei vătămări, ce nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului.1
Aşadar, până în momentul declarării nulităţii, de către instanţa
judecătorească, actul de procedură, deşi îndeplinit cu nerespectarea
cerinţelor prevăzute de lege, îşi va produce efectele, ca şi cum ar fi un act
valabil încheiat. Este chiar posibil ca actul de procedură respectiv să rămână
în fiinţă, dacă nulitatea nu se invocă prin mijloacele şi în condiţiile stabilite de
lege.
Mijloacele de invocare a nulităţii actelor de procedură diferă în funcţie
de momentul invocării nulităţii, precum şi de caracterul normelor încălcate.
Dacă procesul civil este în curs, indiferent că se află la judecata în faţa
primei instanţe ori în cursul judecării unei căi de atac sau în faza executării
silite, încălcarea formelor procedurale (intrinseci sau extrinseci) se invocă pe
calea excepţiei (de nulitate, de necompetenţa, de incompatibilitate etc).
Nulitatea absolută poate fi invocată, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc.
civ., de partea interesată sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii,
chiar direct în apel sau în recurs. Deşi textul nu se referă şi la procuror, se
apreciază că şi acesta poate invoca nulitatea absolută a actului de procedură.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea protejată prin
dispoziţia legală încălcată şi numai într-un anumit termen, art. 108 alin. (3) C.
proc. civ. dispunând că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă
partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această
neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Aşadar, în momentul în
care părţile au început să pună concluzii pe fondul
1 De asemenea, din terminologia folosită de legiuitor în cele două
alineate ale art. 105 C. proc. civ. şi având în vedere că, în literatura de drept
civil, uneori, se utilizează sintagma „act nul” pentru a se desemna nulitatea
absolută, respectiv sintagma «act anulabil» pentru a se desemna nulitatea
relativă, nu trebuie trasă concluzia, greşită, că primul alineat ar avea în
vedere nulitatea absolută, iar cel de al doilea ar viza nulitatea relativă.
188
Nulitatea actelor de procedură
189
pretenţiei deduse judecăţii, se acoperă orice nulitate relativă

determinată de unele neregularităţi procedurale care s-au produs până la
începerea dezbaterilor în fond. însă, nulităţile relative ce vizează ineficienta
hotărârii pot fi invocate direct în apel sau, după caz, recurs.
Tot în legătură cu invocarea nulităţii, trebuie reţinută şi dispoziţia
înscrisă în art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că nimeni nu poate
invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. în doctrină se admite
unanim că această dispoziţie legală vizează numai nulitatea relativă, dat fiind
că nulitatea absolută poate fi invocată şi de procuror sau de instanţă din
oficiu.
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere sau, după caz,
prin hotărâre (sentinţă sau decizie). Dacă excepţia se respinge, se pronunţă o
încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă
excepţia se admite, se pronunţă o încheiere în cazul în care instanţa rămâne
în continuare învestită cu soluţionarea pricinii, respectiv o hotărâre atunci
când instanţa se dezînvesteşte, regimul juridic al acestora fiind cel de drept
comun, dacă legea nu prevede expres o altă soluţie.
Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată şi prin intermediul

căilor de atac ori al contestaţiei la executare, în condiţiile prevăzute de lege.
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
Declararea nulităţii unui act de procedură, indiferent că ar fi vorba
despre o nulitate absolută sau despre o nulitate relativă, are ca efect
scoaterea acelui act din cauză, deci lipsirea actului de procedură respectiv de
efectele pe care i le dă legea -quod nullum est, nullum producit effectum.
Nulitatea afectează atât operaţiunea juridică, lipsind-o de efectele sale
fireşti, cât şi actul sau actele încheiate pentru constatarea acelei operaţiuni
(de exemplu, nulitatea comunicării citaţiei atrage şi nulitatea dovezii de
primire sau a procesului-verbal încheiat de agentul procedural).
Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu
nerespectarea prescripţiilor legale se produce din chiar momentul întocmirii
lui, iar nu din momentul constatării nulităţii. Nulitatea operează retroactiv
indiferent de caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor
încălcate. Dacă prin actul anulat s-au luat anumite măsuri, acestea nu vor
mai fi aduse la îndeplinire sau, după caz, nu vor mai fi luate în considerare.
Nulitatea unui act de procedură nu atrage nulitatea actului precedent
şi nici a celor care urmează, dacă acestea sunt independente faţă de actul
nul (spre exemplu, nulitatea raportului de expertiză nu atrage nulitatea
depoziţiilor martorilor).1 însă, aşa
cum am arătat, art. 106 alin. (1) C. proc. civ. prevede că anularea unui
act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care
acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (astfel, anularea citaţiei
atrage şi anularea hotărârii ce s-a pronunţat deşi partea nu a fost regulat
citată, anularea minutei atrage şi desfiinţarea hotărârii etc).
Deşi art. 106 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la răsfrângerea
nulităţii asupra actelor de procedură posterioare, nulitatea unui act de
procedură poate antrena chiar şi nulitatea unor acte anterioare. Spre
exemplu, nulitatea hotărârii decurgând din faptul că a fost pronunţată de alţi
judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a pricinii se
răsfrânge şi asupra dezbaterilor, deşi acestea s-au desfăşurat cu respectarea
cerinţelor legale, iar neregularitatea procedurală a intervenit numai cu
prilejul deliberării şi pronunţării.
Sancţiunea nulităţii se răsfrânge, cel mai adesea, asupra întregului act
de procedură, însă, în cazul hotărârilor judecătoreşti, pot exista şi nulităţi
parţiale (de exemplu, casarea parţială a hotărârii recurate).
în principiu, actele nule vor fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe (de
exemplu, se amână judecata şi se dispune din nou citarea, refacerea
expertizei etc). Dacă nulitatea este constatată de instanţa de control judiciar,
aceasta va anula actele de procedură, iar, în ceea ce priveşte refacerea lor,
trebuie deosebit după cum este vorba de o instanţă de apel [caz în care
această instanţă va reface actele anulate, cu excepţia ipotezei prevăzute de
art. 297 alin. (2) teza IC. proc. civ.] sau de o instanţă de recurs (în această
din urmă situaţie va trebuie să se ţină cont după cum urmează a se pronunţa
soluţia modificării hotărârii recurate sau casarea cu reţinere ori casarea cu
trimitere).
Nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa
procedurală, dar, dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau
constatări de fapt, acestea îşi vor produce efectele (o cerere de chemare în
judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate
servi ca un început de dovadă scrisă; un înscris autentic declarat nul pentru
vicii de formă păstrează puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură
privată sau, după caz, constituie început de dovadă scrisă; nulitatea pentru
necompetenţă nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în
instanţa necompetentă etc).
Nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai produce nici un efect după
rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu excepţia cazurilor ce constituie motive
pentru care pot fi exercitate, în condiţiile prevăzute de lege, căile
extraordinare de atac, de retractare, adică revizuirea şi contestaţia în
anulare.
1 Aşadar, este greşită soluţia potrivit căreia nesemnarea minutei
încheierii de rectificare atrage nu numai nulitatea acestei încheieri, ci şi a
încheierii de dezbateri pe care a rectificat-o, a sentinţei din care cele două
încheieri fac parte integrantă, precum şi a deciziei tribunalului care a
confirmat sentinţa (CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 851/1996, în
Juridica nr. 3/2000, p. 125). De altfel, soluţia este greşită şi în considerarea
împrejurării că pe calea procedurii îndreptării greşelilor materiale,
reglementate de art. 281 C. proc. civ., nu pot fi
remediate eventualele greşeli de judecată, deci nu poate fi schimbată

soluţia din hotărârea a cărei îndreptare se solicită, ce a trecut în puterea
lucrului judecat; afortiori, o neregularitate procedurală săvârşită cu ocazia
îndreptării greşelilor materiale nu ar putea conduce la înfrângerea puterii de
lucru judecat, adică la desfiinţarea hotărârii a cărei îndreptare s-a cerat.
190
Termenele procedurale
191
Secţiunea a ll-a. Termenele procedurale

§1. Noţiunea şi clasificare
Termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie
îndeplinit ori, după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură.
Termenul de procedură poate fi însă şi o zi fixă (termenul de judecată,
termenul de înfăţişare a martorului, termenul de depunere a raportului de
expertiză etc.) sau un anumit stadiu al procesului (prima zi de înfăţişare,
încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe etc).
în funcţie de caracterul lor, termenele pot fi:
- imperative (peremptorii), adică acele termene înăuntrul cărora
trebuie îndeplinit un anumit act de procedură (de exemplu, termenul pentru
declararea apelului);
- prohibitive (dilatorii), adică acele termene înăuntrul cărora legea
interzice să se efectueze actul de procedură (termenul de o zi prevăzut de
art. 411 C. proc. civ., cel de 15 zile prevăzut de art. 500 C. proc. civ. etc).
După modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
- legale [cele stabilite în mod expres de lege, precum: termenele
prevăzute în articolele 22, 89, 170, 186, 209, 248, 284, 301, 319 alin. (2) şi
324 C. proc. civ.]. Termenele legale sunt în principiu fixe, ele neputând fi
prelungite sau scurtate de instanţă şi nici de către părţi. în mod excepţional,
legea permite prelungirea unor termene legale [art. 303 alin. (5) C. proc. civ.,
în ce priveşte posibilitatea preşedintelui instanţei de a prelungi termenul de
recurs cu 5 zile], ori scurtarea altor termene legale [art. 89 alin. (1) C. proc.
civ. permite instanţei să scurteze termenul de 5 zile pentru înmânarea
citaţiei];
- judecătoreşti (acele termene pe care le fixează instanţa în cursul
judecării procesului, precum: termenele de înfăţişare a părţilor, a martorilor,
termenul fixat pentru depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea
unei cercetări la faţa locului etc);
- convenţionale [termenele fixate de părţi, fără a fi nevoie ca instanţa
să le încuviinţeze, spre exemplu, termenul arbitrajului, care, potrivit art. 341
alin. (2) C. proc. civ., se fixează de către părţi].
în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare,
termenele procedurale se clasifică în:
- absolute, adică acele termene care, în caz de nerespectare,
afectează eficacitatea sau validitatea actelor de procedură, intervenind
decăderea, perimarea, prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea
silită sau, după caz, nulitatea;
- relative, adică acele termene care, în caz de nerespectare, nu
afectează validitatea actelor de procedură, ci atrag (eventual) numai
sancţiuni disciplinare sau pecuniare pentru cei care sunt vinovaţi de
nerespectarea lor, de exemplu, termenul de 7 zile fixat pentru pronunţarea
hotărârii, termenul de 30 de zile stabilit pentru motivarea hotărârii etc.
După durata lor, termenele procedurale pot fi pe ore, zile, săptămâni,
luni şi ani (art. 101 C. proc. civ.).
§2. Mod de calcul

Clasificarea termenelor procedurale în funcţie de durata lor prezintă
interes în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor procedurale.
Termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare
[art. 101 alin. (3) C. proc. civ.].
Termenul pe zile se calculează după sistemul exclusiv, deci pe zile
libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început să curgă, nici ziua în care
se sfârşeşte [art. 101 alin. (1) C. proc. civ.]. Spre exemplu, un termen de
procedură de 5 zile care a început să curgă la 1 noiembrie 2002 s-a împlinit
la 7 noiembrie 2002.
Termenele pe săptămâni, luni sau ani se sfârşesc în ziua săptămânii,
lunii sau anului corespunzătoare zilei de plecare [art. 101 alin. (3) C. proc.
civ.]. Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o
lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii. De
exemplu, un termen de o lună care a început să curgă la 31 august 2002 s-a
împlinit la 30 septembrie 2002.
Indiferent de modul în care este stabilit, termenul care se sfârşeşte
într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi
până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Mai trebuie reţinut că, indiferent de modul în care este statornicit
termenul, partea trebuie să depună actele până la ora închiderii registraturii
instanţei ori a închiderii oficiului poştal. în acest sens, menţionăm existenţa
unei dispoziţii legale deosebit de utile pentru parte, înscrise în art. 104 C.
proc. civ., care prevede că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor
judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate
recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului.
§3. Durata termenelor procedurale
Durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de
plecare a termenului, cât şi a punctului de împlinire.
Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul
procedural, art. 102 alin. (1) C. proc. civ. dispune că termenele încep să
curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune
altfel. Data comunicării trebuie să rezulte din dovada de primire sau
procesul-verbal întocmit de agentul procedural, aceste acte oficiale neputând
fi completate cu probe extrinseci.
Legea prevede trei situaţii de echipolentă, (echivalenţă), când
comunicarea actului de procedură, ca moment de la care începe să curgă
termenul de procedură, este înlocuită cu un act echivalent (din cele trei
cazuri de echipolentă, două sunt specifice termenului de apel şi termenului
de recurs).
Astfel, art. 102 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că termenele încep să
curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o,
dispoziţie care este interpretată în sensul că vizează ipoteza în care partea
cere să se comunice actul de procedură părţii adverse, nu şi atunci când
solicită să i se comunice chiar ei actul, deoarece, numai în primul caz se
prezumă că partea cunoaşte actul, pe când, în cel de-al doilea caz, partea nu
cunoaşte şi doreşte să afle conţinutul actului de procedură,
Decăderea şi repunerea în termen
193
iar a da o altă interpretare înseamnă a aduce atingere dreptului părţii

respective de a i se comunica la domiciliu toate actele de procedură.
De asemenea, dacă s-a comunicat hotărârea odată cu somaţia de
executare, această comunicare, care a avut alt obiectiv, este valabilă şi
pentru calcularea termenului de apel.
în sfârşit, în cazul în care apelul a fost introdus înainte de termen,
hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel [art. 284
alin. (2) şi (3) C. proc. civ., dispoziţii legale ce se aplică şi în materia
recursului].
Cazurile de echipolentă sunt însă de strictă interpretare şi nu pot fi
extinse prin analogie. Spre exemplu, împrejurarea că partea, căreia nu i s-a
comunicat hotărârea, a introdus o cale de atac de retractare nu este de
natură să determine începutul cursului termenului de apel sau, după caz, de
recurs; faptul că părţii ce a căzut parţial în pretenţii i s-a comunicat cererea
de apel, formulată de adversar, nu face să curgă, împotriva acesteia,
termenul de apel, dacă nu i s-a comunicat valabil hotărârea instanţei etc.
Există şi situaţii în care termenele încep să curgă de la alte momente
decât comunicarea actului de procedură, cum ar fi: pronunţarea hotărârii
[spre exemplu, art. 158 alin. (3), art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], încuviinţarea
probei [art. 170 alin. (1), art. 186 alin. (2) C. proc. civ.], stabilirea preţului
imobilului [art. 504 alin. (2) C. proc. civ.] etc.
Punctul de împlinire este acela în care termenul îşi realizează efectul,
încetând posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a
fost acordat (pentru termenele imperative), ori născându-se dreptul de a
îndeplini anumite acte de procedură (pentru termenele prohibitive).
în intervalul cuprins între punctul de plecare şi punctul de împlinire,
termenele procedurale curg continuu, fără posibilitatea, în principiu, de a fi
întrerupte sau suspendate. Totuşi, împiedicarea părţii dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa ei, la care se referă art. 103 C. proc. civ., este analizată în
doctrină şi ca un caz de întrerupere a termenelor procedurale. La acest caz
general, uneori, se adaugă şi cazuri speciale de întrerupere, precum:
moartea părţii sau moartea mandatarului părţii în privinţa termenului de apel
(art. 285 şi art. 286 C. proc. civ., dispoziţii care se aplică şi termenului de
recurs), îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării pricinii
în materia perimării (art. 249 C. proc. civ.). De asemenea, termenul de
perimare este susceptibil de a fi suspendat (art. 250 C. proc. civ.).
Secţiunea a IlI-a. Decăderea şi repunerea în termen
§1. Noţiunea şi importanţa decăderii
Articolul 103 alin. (1) C. proc. civ. dispune că neexercitarea oricărei căi
de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea
dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Există şi alte norme juridice care prevăd expres sancţiunea decăderii

[articolele 118 alin. (2), 138 alin. (3), 170 alin. (3), 186 alin. (2), 287 alin. (2)
şi 610 C. proc. civ. etc], alteori sunt folosite expresii echivalente [cum ar fi:
„nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii” - art. 136 C. proc. civ.; „nu
vor mai putea fi invocate în cursul instanţei” - art. 138 alin. (1) C. proc. civ.],
dar, de cele mai multe ori, decăderea nu este expres prevăzută de lege, însă
toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub
sancţiunea decăderii, derogările trebuind să fie expres prevăzute de lege
[concluzie desprinsă din art. 103 alin. (1) C. proc. civ.]. Aşadar, este greşită
afirmaţia (soluţia) potrivit căreia decăderea ar interveni numai dacă este
prevăzută în mod expres de lege.
Decăderea poate fi definită ca fiind acea sancţiune procedurală care
constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini
orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ
prevăzut de lege, deci în pierderea unui drept procedural neexercitat în
termenul legal peremptoriu.
Rezultă că decăderea sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă
partea ce nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat
de lege. Sancţiunea procedurală a decăderii este destinată să asigure
celeritatea procesului civil şi îndeplineşte două funcţii: funcţia preventivă
(părţile sunt avertizate asupra consecinţelor la care se expun în cazul
nerespectării termenelor prevăzute de lege) şi funcţia sancţionatorie (cel ce
nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul fixat de lege pierde acest
drept).
§2. Condiţiile decăderii
Pentru a interveni sancţiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ,
următoarele
condiţii:
- existenţa unui termen legal şi imperativ (peremptoriu) înăuntrul căruia
trebuie
exercitat dreptul procedural;
- partea (ori procurorul) să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul
acestui termen;
- inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii. Se impun
unele precizări în legătură cu aceste condiţii:
Cât priveşte prima condiţie, reţinem aşadar că, pentru a interveni
decăderea, trebuie să fie vorba despre un termen legal, iar nu un termen
judecătoresc sau convenţional. Nerespectarea termenelor judecătoreşti
atrage o altă sancţiune, şi anume: posibilitatea pe care o are instanţa de
judecată de a nu mai acorda un nou termen pentru îndeplinirea actului de
procedură [uneori, legea limitează dreptul de apreciere al judecătorului, de
exemplu, art. 155 alin. (1) şi art. 156 alin. (1) C. proc. civ.], ceea ce
echivalează totuşi cu pronunţarea unei decăderi.
Nu orice termen legal este prevăzut sub sancţiunea decăderii, ci
această sancţiune implică nerespectarea unui termen imperativ
(peremptoriu) prevăzut de lege. Nerespectarea termenelor prohibitive
(dilatorii) atrage nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea
termenului.
Raportându-ne la o altă clasificare a termenelor procedurale, mai
precizăm că decăderea implică un termen absolut, iar nu un termen relativ.
14.
194
Decăderea şi repunerea în termen 195

Decăderea intervine nu numai atunci când legea stabileşte un termen
fix pentru îndeplinirea unui anumit act de procedură, iar partea a lăsat să
expire acel termen fără a beneficia de el (spre exemplu, partea nu a introdus
cererea de apel în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ.), ci şi atunci
când legea prevede că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-un
anumit moment procesual sau într-o anumită etapă a procesului, iar partea
nu a îndeplinit actul de procedură până la acel moment sau în acea etapă
procesuală (de exemplu, nu a cerut recuzarea înainte de începerea oricărei
dezbateri etc), precum şi atunci când legea stabileşte o anumită ordine în
efectuarea actelor de procedură şi partea nu a respectat-o [spre exemplu,
partea interesată este decăzută din dreptul de a invoca nulitatea relativă
dacă nu a făcut-o la primul termen de înfăţişare ce a urmat acelei
neregularităţi şi înainte de a se pune concluzii în fond - art. 108 alin. (3) C.
proc. civ.].
în legătură cu cea de a doua condiţie, subliniem că decăderea
sancţionează neexer-citarea în termenul legal peremptoriu a drepturilor
procedurale recunoscute de lege părţilor şi procurorului. Decăderea nu
intervine însă în cazul drepturilor procedurale ale instanţei de judecată
(drepturi care sunt, în acelaşi timp, şi îndatoriri procesuale).
Cât priveşte cea de a treia condiţie, menţionăm că sancţiunea decăderii
nu intervine:
- dacă există o dispoziţie expresă a legii în acest sens [cum ar fi, spre
exemplu, art. 186 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că decăderea din
dovada cu martori, pentru neîndeplinirea obligaţiei referitoare la depunerea
sumei necesare despăgubirii şi transportului martorilor, se acoperă dacă
martorii se înfăţişează la termenul fixat pentru audierea lor; de asemenea,
sancţiunea decăderii (din dreptul de a exercita apelul) nu operează nici în
cazul în care, fiind îndeplinite condiţiile ce se desprind din art. 293 C. proc.
civ., intimatul formulează o cerere de apel incidental în intervalul de timp
situat între momentul împlinirii termenului de apel şi prima zi de înfăţişare
înaintea instanţei de apel];
- dacă decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de
solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre celelalte părţi a
efectuat actul de procedură în termen (de exemplu, în cazul obligaţiilor
solidare sau indivizibile, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de
unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi la coparticipanţii care nu au
declarat apel sau, după caz, recurs, ori al căror apel sau recurs a fost respins
fără a fi cercetat în fond);
- dacă partea ce putea invoca decăderea renunţă la acest drept.
Pentru ca partea interesată să renunţe la dreptul de a invoca decăderea,
trebuie îndeplinite următoarele cerinţe: termenul să fie reglementat de
norme de ordine privată, partea să aibă capacitate de exerciţiu deplină,
renunţarea să intervină numai după ce termenul a expirat, renunţarea să fie
strict personală şi expresă;
- în acele cazuri în care, deşi este vorba despre nerespectarea unui
termen legal imperativ, legea stabileşte o altă sancţiune (astfel, formularea
cererii reconvenţionale sau a cererii de introducere în judecată a unei alte
persoane după expirarea termenului prevăzut de lege atrage sancţiunea
judecării separate a cererii respective de cererea de chemare în judecată,
afară de situaţia când părţile convin judecarea împreună a celor două cereri -
art. 135 C. proc. civ.);
- dacă partea interesată dovedeşte că a fost împiedicată de o

împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în
termen, aspect asupra căruia vom reveni în finalul acestei secţiuni.
§3. Invocarea şi pronunţarea decăderii
Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuie invocată şi apoi
pronunţată de către instanţă, desigur după ce a verificat şi constatat
îndeplinirea celor trei condiţii menţionate mai sus. Aşadar, decăderea nu
operează de drept, ci ea trebuie pronunţată de către instanţă.
Condiţiile în care poate fi invocată decăderea sunt determinate de
caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice care
stabileşte termenul (legal, peremptoriu şi absolut).
Dacă norma juridică este de ordine publică, decăderea poate fi
invocată de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu,
în orice stadiu al procesului. Sunt însă şi situaţii în care legea limitează
momentul până la care se poate invoca decăderea. Astfel, art. 310 C. proc.
civ. prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a
fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar,
recursul se va socoti făcut în termen.
Dacă norma care stabileşte termenul are caracter de ordine privată,
decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul
termen de înfăţişare ce a urmat momentului cunoaşterii motivului de
decădere. Partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăşi
din dreptul de a o invoca.
Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal
peremptoriu.
Mijlocul procedural de invocare a decăderii este excepţia, dacă
procesul este în curs. Dacă a intervenit o hotărâre de fond, decăderea poate
fi invocată, prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului. Dacă norma
juridică are caracter de ordine privată, decăderea poate fi valorificată pe
calea apelului sau a recursului numai dacă, în faţa instanţei de fond, ea a fost
invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia de decădere sau a omis să
se pronunţe cu privire la aceasta.
§4. Efectele decăderii
Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural
ce nu a fost exercitat în termenul legal imperativ.
Decăderea nu atinge dreptul subiectiv civil, dar poate duce, indirect, la
pierderea acelei componente a dreptului la acţiune ce priveşte posibilitatea
de a obţine condamnarea pârâtului, respectiv de a obţine respingerea cererii
de chemare în judecată formulată de reclamant.
Dacă partea a fost decăzută din dreptul de a efectua actul de
procedură şi totuşi face acel act, acesta este lovit de nulitate. într-o
asemenea situaţie, nulitatea actului de procedură nu intervine însă ca efect
direct al nerespectării normei juridice care a stabilit termenul legal
peremptoriu, ci este. o consecinţă a decăderii.
Decăderea şi repunerea în termen
197
Actele ulterioare făcute pe baza unui act efectuat după expirarea

termenului legal imperativ sunt şi ele atinse de sancţiunea nulităţii, dacă nu
pot avea o existenţă de sine stătătoare.
Decăderea lipseşte actul de procedură de efectele sale fireşti, însă,
dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt,
acestea îşi vor produce efectele (de exemplu, o cerere de exercitare a unei
căi de atac respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară
sau ca un început de dovadă scrisă).
Decăderea îşi produce efectele numai dacă a fost constatată şi
pronunţată de către instanţă. Dacă decăderea nu a fost pronunţată de
instanţă, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal
peremptoriu rămâne valabil, iar dacă toate căile care permiteau să se
constate şi pronunţe decăderea nu mai pot fi folosite, sancţiunea rămâne
definitiv inoperantă.
§5. Repunerea în termen
Prevederile art. 103 C. proc. civ., potrivit cărora, decăderea nu
operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură, actul de
procedură urmând a se îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării, iar în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării, sunt
prezentate în literatura de specialitate şi în practica judiciară ca
reglementând instituţia repunerii în termen. De altfel, unele acte normative
folosesc expres noţiunea de repunere în termen.
Pentru a se putea dispune, de către instanţă, repunerea în termen,
trebuie întrunite, cumulativ, următoarele cerinţe:
- partea care nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul legal
peremptoriu să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa
ei, deci a unei împrejurări ce exclude culpa părţii respective;1
- împrejurarea ce a împiedicat partea să acţioneze să se fi produs
înăuntrul termenului legal peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul
procedural, iar nu să se fi ivit după expirarea termenului respectiv;
- în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea
interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de
exercitare a căii de atac ori cererea prin care solicită încuviinţarea îndeplinirii
unui alt act de procedură.
1 Faptul detenţiunii nu poate fi considerat ca o piedică mai presus de
voinţa părţii, care să o fi împiedicat să îşi exercite dreptul în termenul
prevăzut de lege, deci o astfel de împrejurare nu apără împotriva decăderii -
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1849/1956, în CD. 1956, voi. II, p. 240.
Neglijenţa manifestată de prepusul recurentei, prin înregistrarea
corespondenţei după 3 zile de la primirea ei, nu constituie o împrejurare de
împiedicare a introducerii în termen a recursului, mai presus de voinţa părţii -
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 185/1985, în R.R.D. nr. 10/1985, p. 72.
Faptul că juristul unităţii a fost în incapacitate temporară de muncă nu
constituie o împrejurare mai presus de voinţa unităţii, care să determine
repunerea în termenul de motivare a recursului - CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 70/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998,
p. 308.
Subliniem că, spre deosebire de repunerea în termenul de prescripţie

extinctivă, reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în
termenul de exercitare a unei căi de atac sau de îndeplinire a oricărui alt act
de procedură nu poate fi acordată din oficiu de către instanţă, ci numai dacă
este cerută de partea interesată.1 Aceasta deoarece nu se poate deroga de
la principiul disponibilităţii dacă nu există o dispoziţie legală specială care să
permită o atare derogare.2
Asupra repunerii în termen se va pronunţa instanţa competentă să
soluţioneze calea de atac ori să îndeplinească actul de procedură respectiv,
deoarece cererea de repunere în termen este un incident procedural. De
exemplu, cererea de repunere în termenul de apel se va soluţiona de
instanţa de apel, chiar dacă, potrivit art. 288 alin. (2) C. proc. civ., cererea de
apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii.3
în cazul în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de
procedură care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa se
va pronunţa printr-o încheiere interiocutorie, care nu poate fi atacată decât
odată cu hotărârea dată asupra fondului.
Dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac,
instanţa va pronunţa o încheiere dacă admite repunerea în termen, după
care va trece la soluţionarea căii de atac respective. încheierea de admitere
a cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac poate fi atacată
(de intimat sau de procuror) numai odată cu hotărârea pronunţată în calea
de atac respectivă, cu condiţia ca aceasta din urmă să fie susceptibilă de
exerciţiul vreunei căi de atac. în cazul în care instanţa respinge cererea de
repunere în termenul de exercitare a unei căi de atac, atunci va pronunţa o
hotărâre prin care va respinge atât cererea de repunere în termen (ca
neîntemeiată sau, după caz, ca tardivă), cât şi calea de atac (ca tardivă).4
Dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, hotărârea este supusă
recursului. Dacă s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea prin
care se respinge această cerere este irevocabilă. Dacă s-a cerut repunerea în
termenul de exercitare a unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri,
hotărârea este susceptibilă de exerciţiul acelei căi de atac (apel sau, după
caz, recurs) ce putea fi exercitată împotriva hotărârii ce urma să se pronunţe
în contestaţia în anulare sau în revizuire.
1 C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 58/2002, în
CJ. nr. 10/2002, p. 21.
2 A se vedea şi CA. Bacău, decizia civilă nr. 343/1994, în
Jurisprudenţa 1993-1994,p. 127.
3 Cererea de repunere în termenul de recurs se va judeca de către
instanţa de recurs, chiar
dacă, potrivit art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs se depune, sub
sancţiunea nulităţii, la
instanţa a cărei hotărâre se atacă - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia
nr. 865/1961, CD.
1961, p. 319. Repunerea în termenul de exercitare a apelului poate fi
acordată numai de
instanţa de apel, iar nu şi de instanţa de recurs cu ocazia soluţionării
recursului exercitat
împotriva hotărârii prin care apelul a fost respins ca tardiv - CA. Iaşi,
decizia civilă
nr. 585/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 227.
4 Depăşirea termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării
atrage respingerea cererii de
repunere în termenul de apel (ca tardivă - s.n.), astfel încât apelul se va
respinge ca tardiv -
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1561/1998, în Culegere de
practică judiciară
civilă 1998, p. 219.
Capitolul V Judecata în primă instanţă

Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată
§1. Noţiune
Actul de procedură prin care partea interesată se adresează instanţei
pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare
acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în judecată.
Aşadar, prin intermediul cererii de chemare în judecată, o persoană
fizică sau juridică supune judecăţii o pretenţie, declanşând astfel procesul
civil.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată
de principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate, precum
şi de un aspect al principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa nu poate să
judece până ce nu a fost învestită de partea interesată, instanţa civilă
neputându-se sesiza din oficiu, afară de excepţiile limitativ prevăzute de
lege.
Tocmai de aceea, art. 109 alin. (1) C. proc. civ. dispune că oricine
pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere
înaintea instanţei competente.
Unele norme speciale prevăd că sesizarea instanţei judecătoreşti se
face printr-un act de procedură, care nu este însă denumit cerere de
chemare în judecată. Astfel: în materie contravenţională, se face referire la
plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor;
noţiunea de contestaţie este folosită în materie electorală etc. în asemenea
situaţii, este vorba despre un act de procedură prin care se declanşează
controlul judecătoresc asupra unor acte, cu sau fără caracter jurisdicţional, ce
provin de la organe din afara sistemului instanţelor judecătoreşti. In lipsa
unor dispoziţii legale exprese, actul respectiv trebuie să respecte condiţiile
de formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, deoarece
este mijlocul procedural prin care se învesteşte instanţa.
Uneori, atât în legislaţie, cât şi în practică, se folosesc şi alţi termeni ca
fiind sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată, precum: cerere,
cerere principală, cerere introductivă, cerere iniţială, petiţie, acţiune etc.
De reţinut că, deşi în frecvente cazuri, noţiunea de acţiune civilă este
utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este însă
necesar să nu se pună semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată
şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai
una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile, anume aceea prin
care se pune în mişcare acţiunea civilă.
200
Judecata în primă instanţă
Cererea de chemare în judecată
201
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată

Elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în
judecată sunt prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi la aceste elemente ne
vom referi în cele ce urmează.
a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau, după caz, de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar
în cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare în
judecată trebuie indicate atât numele şi domiciliul sau reşedinţa
reclamantului, cât şi numele şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, în cazul
în care cheamă în judecată mai multe persoane, ale fiecărui pârât.1 Aşadar,
nu ar fi suficient ca respectiva cerere să fie formulată împotriva unei
persoane neindividualizate prin atributele de identificare arătate de art. 112
pct. 1 C. proc. civ. (de exemplu, cererea de chemare în judecată este
îndreptată împotriva posesorului unui anumit bun, fără a se indica numele şi
domiciliul sau reşedinţa acestuia; pretenţia este formulată împotriva
moştenitorilor unei persoane, fără a se indica numele şi domiciliul acestora
etc).
în doctrină se subliniază că, deşi legea nu se referă şi la prenume, este
recomandabil ca în cerere să se treacă şi prenumele părţilor, pentru ca
identificarea să se facă mai uşor.2 însă, potrivit art. 12 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954, „numele cuprinde numele de familie şi prenumele”, o dispoziţie
identică fiind înscrisă şi în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003
privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice. Este adevărat că în unele norme juridice speciale cuvântul
«nume» este utilizat într-un sens restrâns, desemnând numele de familie sau
chiar prenumele, dar, ori de câte ori din conţinutul normei juridice nu rezultă
intenţia legiuitorului de a da o accepţiune restrânsă, atunci norma juridică
urmează a fi interpretată în sensul că se referă atât la numele de familie, cât
şi la prenume (acesta fiind şi cazul art. 112 pct. 1 C. proc. civ.).
Cât priveşte celălalt atribut de identificare a persoanei fizice la care se
referă textul de lege, interesează nu atât domiciliul în sensul de locuinţă
statornică sau principală, ci locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se
comunica actele de procedură. Tocmai de aceea, domiciliul este pus pe
acelaşi plan cu reşedinţa. Domiciliul poate fi cel real, dar poate fi şi un
domiciliu ales. Alegerea de domiciliu se face fie prin convenţie, fie prin simplă
manifestare de voinţă unilaterală. Efectele juridice ale domiciliului ales se
limitează însă numai la operaţiile şi procesele pe care părţile le-au avut în
vedere.
Pentru ipoteza în care reclamantul locuieşte în străinătate, art. 112
pct. 1 C. proc. civ. mai prevede că în cererea de chemare în judecată
reclamantul trebuie să
1 Dacă reclamantul a chemat în judecată mai mulţi pârâţi, însă
nominalizează numai doi
dintre ei, cererea nu poate fi anulată în întregime, pe motivul că nu au
fost indicaţi şi ceilalţi
pârâţi, ci trebuie rezolvată în raport cu pârâţii nominalizaţi - T.M.B.,
secţia a m-a civilă,
decizia nr. 3126/1984, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 60.
2 A se vedea, spre exemplu: O. Ungureanu, Actele de procedură în
procesul civil (la
instanţa de fond), Bucureşti, 1994, p. 48-49; /. Leş, op. cit., p. 333.
indice şi domiciliul ales în România, iar toate comunicările privind

procesul i se vor face la domiciliul ales.
Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui să
menţioneze această împrejurare în cerere, iar apoi să dovedească faptul că a
făcut tot posibilul pentru a afla domiciliul părţii adverse, inclusiv prin cerere
adresată serviciului de evidenţă a populaţiei.
Indicarea domiciliului sau a reşedinţei prezintă importanţă nu numai
pentru identificarea părţilor, ci poate determina competenţa teritorială şi
fixează locul unde se vor comunica actele de procedură.
întrucât legea nu prevede, în cererea de chemare în judecată nu
trebuie menţionate şi alte atribute de identificare a reclamantului sau a
pârâtului persoană fizică (cetăţenia, data naşterii etc).
Cât priveşte persoanele juridice, în cerere vor fi indicate următoarele
atribute de identificare: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau, după caz, numărul de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Nu este nevoie să se
precizeze şi celelalte atribute de identificare a persoanei juridice, afară de
cazul când o normă juridică specială ar dispune altfel.
b) Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în
cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional
Articolul 112 pct. 2 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care cererea
de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului
dedus judecăţii, adică de un reprezentant (convenţional sau legal) al
titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva
reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Trebuie deci ca în cerere să se indice atât reprezentantul, cât şi
reprezentatul. Considerăm că se are în vedere nu numai reprezentarea
persoanelor fizice sau juridice prin alte persoane, ci şi reprezentarea
intereselor individuale sau colective prin persoane cărora acele interese nu le
sunt totuşi destinate, deci atunci când legea acordă exerciţiul dreptului la
acţiune unor persoane ce nu sunt titulare ale dreptului subiectiv civil care se
urmăreşte a fi valorificat.
Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o
face, el este presupus că lucrează în nume propriu, sancţiunea fiind aceea că
el nu va mai putea să pretindă ulterior, în instanţă, că lucrează ca
reprezentant, iar cererea de chemare în judecată se va respinge ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, deoarece
reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii.
Cerinţa indicării în cerere a calităţii persoanei care lucrează pentru
titularul dreptului se aplică şi în cazul asistării minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, deoarece cererea se face personal de minor, dar se
semnează nu numai de către acesta, ci şi de către persoana chemată de lege
să îl asiste (părinţi, tutore sau curator), astfel încât în cerere trebuie să se
precizeze calitatea de ocrotitor legal.
în cazul în care o persoană stă în proces în nume propriu, dar şi ca
reprezentant al altei persoane, va trebui să specifice în cererea de chemare
în judecată că acţionează în ambele calităţi. De asemenea, când cererea este
făcută de un reprezentant comun al mai multor persoane, ar trebui ca
reprezentaţii să fie identificaţi individual şi să se menţioneze calitatea de
reprezentant comun al celui ce formulează cererea.
202 Judecata în primă instanţă
Se apreciază că cererea introdusă de un administrator sechestru nu
trebuie să cuprindă mai mult decât numele acestuia, cu indicarea calităţii
sale şi alăturarea hotărârii care îi conferă această calitate, deoarece, lucrând
în profitul părţilor liti-gante, administratorul sechestru nu este un
reprezentant propriu-zis al celor aflaţi în judecată, ci un administrator oficial
al intereselor pentru care se judecă. In schimb, creditorul chirografar care
exercită, în locul debitorului său neglijent sau indiferent, acţiunea oblică
(subrogatorie) este ţinut să arate situaţia sa de creditor, dar trebuie să îl
indice şi pe titularul dreptului subiectiv civil, deşi ideea de reprezentare care
stă la baza art. 974 C. civ. este mai mult un mod de a prezenta o situaţie
legală particulară. La cerere, trebuie să se anexeze actele din care să rezulte
calitatea de reprezentant convenţional sau legal (art. 83 C. proc. civ.).
c) Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci
când preţuirea este cu putinţă
Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia
concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui
bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.
Articolul 112 pct. 3 C. proc. civ. are în vedere şi obiectul material al
dreptului pretins, referindu-se atât la valoarea acestuia, cât şi la modul de
identificare a imobilelor (localitatea şi judeţul, strada, numărul sau
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, iar, dacă este cazul, numărul de carte
funciară şi numărul topografic).
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie licit (deci să nu
vină în conflict cu legea), posibil (reclamantul să nu solicite instanţei
obligarea pârâtului la ceva ce nu s-ar putea realiza, de exemplu, la predarea
unui bun individual determinat care a pierit) şi determinat sau determinabil
(în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere concretă, iar nu o problemă de
principiu; spre exemplu, nu s-ar putea cere instanţei să constate că
reclamantul nu are nici un fel de datorie faţă de pârât).
Reclamantul nu este ţinut de obiectul indicat iniţial în cererea de
chemare în judecată, ci, în condiţiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., el
poate să îl completeze ori să îl modifice.
Obiectul cererii de chemare în judecată prezintă interes practic din
următoarele puncte de vedere: fixează limitele judecăţii, instanţa fiind
obligată să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse
judecăţii (art. 129 alin. final C. proc. civ.); poate determina competenţa
generală, materială sau teritorială; atrage o anumită constituire a instanţei;
determină fixarea taxelor judiciare de timbru; influenţează admisibilitatea
sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă; interesează litispendenţa,
conexitatea şi puterea de lucru judecat.
Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului,
însă, se admite că pârâtul poate contesta valoarea indicată de reclamant,
ipoteză în care va aprecia instanţa, în baza elementelor puse la dispoziţie de
către părţi. Valoarea obiectului prezintă interes pentru: stabilirea taxelor de
timbru; admisibilitatea sau inadmisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor
sau a prezumţiilor simple (art. 1191 şi art. 1203 C. civ.); competenţă.
Cererea de chemare în judecată 203

d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea
Ideea de obiect evocă imediat pe aceea de cauză, însă textul care
fixează cuprinsul cererii de chemare în judecată nu foloseşte noţiunea de
cauză, care se întâlneşte în alte texte [precum, art. 163 alin. (1) şi art. 164
alin. (1) C. proc. civ.; art. 1201 C. civ.]. Obligaţia reclamantului de a arăta
cauza pretenţiei sale (cauza cererii de chemare în judecată) este cuprinsă în
chiar menţiunea prevăzută de art. 112 pct. 4 C. proc. civ.
în privinţa cauzei cererii de chemare în judecată, dacă toţi autorii
înţeleg prin aceasta fundamentul pretenţiei ce a fost supusă judecăţii, atunci
când se precizează în ce constă acest fundament, părerile nu mai sunt
unitare. Astfel, unii autori situează fundamentul pretenţiei exclusiv pe
tărâmul dreptului, cauza fiind regula de drept invocată în susţinerea cererii.
Opusul acestei concepţii este cea potrivit căreia cauza se situează exclusiv
pe terenul faptelor, fiind ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt pe care se
întemeiază cererea. într-o a treia opinie, pe care o considerăm preferabilă,
prin cauza cererii de chemare în judecată trebuie să se înţeleagă situaţia de
fapt calificată juridic (sunt frecvente cazurile în care elementele de fapt sunt
greu de distins de cele de drept, astfel încât pentru a defini cauza nu se
poate face abstracţie nici de fapte, nici de drept).
Prin motive de fapt şi de drept, art. 112 pct. 4 C. proc. civ.
desemnează toate acele împrejurări, circumstanţe, dar şi principii, instituţii,
categorii, reguli juridice, a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea
şi lămurirea obiectului procesului. Se arată că nu este obligatoriu ca
reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenţia
sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziţie
obiectul şi motivele de fapt.
în multe cazuri, pentru calificarea juridică a cererii (motivarea în drept)
ajunge o simplă expunere clară şi ordonată a faptelor. Sunt însă probleme de
drept care nu se pot prezenta decât juridic, în noţiuni şi expresii consacrate,
invocând principii, instituţii sau categorii juridice (uzucapiune, retract litigios,
căsătorie putativă, drept de retenţie, pact comisoriu, prescripţie extinctivă).
Este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenţiei sale, fără a indica şi
textul de drept substanţial corespunzător, cum ar fi, contractul de locaţiune,
uzucapiunea, succesiunea legală etc. Spre exemplu: predarea unui imobil
poate fi consecinţa unei cereri posesorii, a unei cereri în revendicare, în
anularea sau rezilierea unui contract de locaţiune, în executarea unui
contract de vânzare-cumpărare sau de locaţiune etc; plata unei sume de bani
invocată într-o cerere de chemare în judecată poate avea drept cauză un
contract de împrumut, de vânzare-cumpărare, de antrepriză etc, repararea
unui prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite etc.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Când se solicită dovada prin înscrisuri, se vor anexa la cerere copii de
pe înscrisuri, pe care reclamantul le va certifica pentru conformitate cu
originalu

Mult mai mult decât documente.

Curs Drept procesual civil - Ciobanu, Boroi

Încărcat de

Informații document

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept procesual civil - Ciobanu, Boroi

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

Drept procesual civil

Capitolul I. Acţiunea civilă

Secţiunea I. Condiţii de exercitare

§1. Consideraţii introductive

Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în

§1. Precizări prealabile

Capitolul II. Participanţii la procesul civil

§ 1. Rolul judecătorului în procesul civil

1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului

§2. Compunerea şi constituirea instanţei

2.1. Compunerea instanţei

2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea

Secţiunea a II-a. Părţile

§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural

1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor

§2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale

§3. Participarea terţilor la judecată

3.1. Precizări introductive

3.2. Intervenţia voluntară

3.3. Chemarea în judecată a altor persoane

§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil

4.1. Consideraţii introductive

Secţiunea a III-a. Participarea procurorului la procesul civil

§1. Precizări prealabile

§3. Formele participării procurorului la procesul civil

Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti

§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate

§3. Competenţa în materie electorală

3.1. Alegerile locale

§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios

§5. Competenţa în anumite materii

5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă

Secţiunea a II-a. Competenţa materială

§1. Consideraţii introductive

§1. Precizări introductive

§1. Prorogarea legală

§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea

§3. Prorogarea convenţională (voluntară)

Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă

§1. Excepţia de necompetenţă

§2. Conflictele de competenţă

2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii

Capitolul IV. Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură

Secţiunea a II-a. Termenele procedurale

§1. Noţiunea şi clasificare

Secţiunea a III-a. Decăderea şi repunerea în termen

§1. Noţiunea şi importanţa decăderii

Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată

Secţiunea a II-a. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

Secţiunea a III-a. Măsurile asigurătorii

§1. Precizări prealabile

§2. Sechestrul asigurător

2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

§3. Poprirea asigurătorie

§4. Sechestrul judiciar