Frida Kahlo - Viaţa ca artă

Autor: Aurelia Rodica Drăgan

Inspirate din tumultul vieţii sale, tablourile Fridei Kahlo rescriu fără încetare
povestea ei, fiecare lucrare dezvăluind câte un aspect al personalităţii complexe a
artistei care, din nefericire, a fost “închis” într-un trup fragil. Combinându-şi
dramele personale cu pofta de viaţă şi un stil pictural în care a pus laolaltă tradiţiile
şi simbolistica religioasă mexicană cu tratarea suprarealistă a subiectului, Frida
Kahlo a creat o operă unitară, cu caracteristici unice.

Frida, fragila. Imobilizată la pat în urma unui accident de autobuz, Frida începe
să picteze mai întâi din plictiseală. După o vreme – încurajată de tatăl său – își
descoperă vocația și începe să picteze la modul serios. Curând, află în pictură o
manieră cathartică de a-şi exterioriza sentimentele care îi consumau mintea,
spaimele, dorințele şi frustrările. Frida devine o pictoriţă autodidactă şi originală.
Nu îşi caută înadins stilul, ci îl găseşte odată cu primul său autopotret: în izolarea
impusă de perioada convalescenţei, se are la dispoziție doar pe sine. Alături de
imaginea proprie, evenimentele mai mult sau mai puţin dramatice pe care le va trăi
îi vor servi ca sursă primară de inspiraţie. “Mă pictez pe mine pentru că sunt atât
de des singură și pentru că sunt subiectul pe care-l cunosc cel mai bine.”
Folosește pictura drept mijloc de exteriorizare a suferinţelor fizice provocate
de numeroasele intervenţii chirurgicale (în 47 de ani, 35 de operaţii). Pictura o
ajută, cumva, să se distanțeze de ele. Este deopotrivă artist și subiect, un subiect
plin de feminitate și, deopotrivă, remarcabil de rezistent. Frida Kahlo și-a folosit
corpul ca mijloc de prezentare și reprezentare, pictându-l aşa cum a considerat că
se poate reda mai sincer: singură, cu părul împletit sau cu el tăiat, îmbrăcată în
spledidele rochii tehuana sau nud, alături de obiecte sau animale cu semnificaţii
personale. În multe dintre lucrări, Frida îşi suprinde corpul rănit, deteriorat sau
chiar imobilizat în dispozitive ortopedice menite să-i redea sănătatea, aşa cum este
corsetul din Coloana frântă. În acea perioadă, sănătatea ei era atât de deteriorată
încât era nevoită să poarte neîncetat un corset din oţel. Se pictează dezbrăcată,
singură şi neajutorată, într-un cadru deşertic. Se uită drept și îşi constrânge
privitorul să-i înfrunte suferinţa. Pieptul său este decupat chirurgical, lăsând la
vedere o coloană ionică aproape sfărâmată. Corpul îi este ţinuit de cuie de diferite
dimensiuni, dintre care cel mai mare pare înfipt în inimă.

Frida, soţia. După ce s-a recuperat în urma accidentului, Frida a mers să-i ceară o
părere avizată celebrului pictor Diego Rivera. Artistul muralist a fost uluit de
„onestitatea plastică” a lucrărilor sale şi fascinat de „personalitatea artistică
aparte”. I-a oferit încurajări şi sprijin în munca ei. Cei doi descoperă o mulțime de
puncte comune și se apropie. Relaţia lor de prietenie se transformă curând în
mariaj şi - în ciuda diferenţei de vârstă şi a divergentelor episodice și a unui divorț
- relaţia lor turbulentă a supraviețuit timp de 27 de ani.
Ambiţioasă din fire, Frida își promite că va fi ea însăşi o artistă, nu doar
soția unui pictor faimos.

Iubirea lui Diego a fost dublată de frecvente infidelități, care i-au provocat o
suferinţă emoţională comparabilă cu durerile fizice trăite în lungile luni de
convalescenţă, motiv pentru care se referea des la soțul ei ca la „al doilea
accident”.
Chinuită de aceste episoade dezolante, Frida le-a pictat cu sinceritate,
exprimându-şi iubirea şi ura resimţite faţă de Diego. În cele mai multe lucrări, se
reprezintă ca o victimă a conjucturilor nefericite, cu ochii aţiniţi spre privitor,
făcând din acesta, un martor al dramelor sale.
Multe dintre picturile sale reprezintă crize personale. Una dintre ele este
surpinsă în lucrarea Cele două Fride, pictată la scurt timp după divorţul de Diego,
din 1939. Este o lucrare în care Frida se pictează în două momente diferite, prin
intermdiul a doua alter ego-uri. Prima Frida este proiecţia ei părăsită şi tristă, care
poartă haine europene, întrucât Diego o prefera în costum tehuacan. Cea de-a doua
Frida este femeia iubită de Diego. Cele două personaje stau pe o bancă şi se ţin de
mână, având inimile unite printr-o arteră plină de sânge, care se prelungeşte până
când Frida cea îndurerată încercă să-i oprească fluxul cu o pensă chirurgicală.
Inima Fridei iubite este întreagă. Cealaltă este vizibil frântă.

Frida, femeia. Artista şi-a dezvoltat stilul vestimentar caracteristic în primii ani de
dupa căsătorie, renunţând definitiv la ţinutele androgine. Autoportrete îi surprind
aspectul fascinant. Rochiile tehuana viu colorate, bijuteriile strălucitoare, florile
din păr şi panglicile satinate, plantele și animale exotice, toate reflectă îmbrățișarea
moştenirii culturale a Mexicului. Dar hainele sale, în care Frida apare spiritualizată
şi romantică, mai aveau un rol bine definit, acela de a-i ascunde corpul deformat
de accident şi spintecat de operaţii. Este un efort de restabilire a sentimentului de
integritate fizică şi a încrederii în sine, aspecte pe care încercase să le compenseze
şi înainte, purtând pantaloni şi cămăşi bărbăteşti.
Artista îşi cultivă cu grijă înfăţişarea exotică în fiecare zi. Ţinea să îşi
sublinieze sprâncenele alăturate întrucât ele evidenţiau aspectul masculin al
personalității sale. În plus, ea dorea să fie percepută ca o ființă umană completă și
nu doar o soție dulce, iar acest lucru o făcea să arate puternică, în ciuda fragilităţi
corporale. Lăsa privitorului ei, de fiecare dată, o impresie putrernică, memorabilă.
Îşi redă chipul fără emoții, cât mai intransigent şi distant cu putinţă, fără a-şi
dezvălui adevărata stare de spirit, astfel că numai contextul şi elementele suprinse
în pictură servesc drept indicii ale intenţiei sale. De aceea, tablourile ei transmit
mesaje cât se poate de directe, care nu ridica probleme în ceea ce priveşte
înţelegerea lor.

Lucrarea în care Frida se surprinde în ipostaza cea mai feminină în care s-a
pictat vreodată - cu o coroniţă de flori în par, buze roşii şi cerceii sub formă de
măini umane (primiţi în dar de la Picasso) - se intitulează Autoportret dedicat
doctorului Eloesser. Pictat ca mulţumire pentru tratamentul şi pentru grija de care
a dat dovadă doctorul său pe când era despărţirtită de Diego, tabloul este realizat
într-o gamă cromatică delicată, diafană, care evidenţiază feminitatea Fridei.
Înveşmântată într-un şal, ea poartă o coroană de spini ca pe un colier, prezentându-
se asemeni unui martir creştin. Spinii i se înfig în piele, formând mici răni care
sangerează. Se înfaţisează atât de frumoasa şi atât de singură, parcă pentru a-i face
în ciudă lui Diego.

Frida, artista. Coloratul său stil vestimentar, marcat de influenţele provenite din
arta mexicană populară, s-a transpus şi în stilul său pictural. Compoziţiile sale,
realizate într-o manieră voit naivă, erau deliberat acoperite cu combinații
armonioase de culori strălucitoare şi intense, specifice artei populare mexicane.
Prin caracteristicile originale ale artei sale, Frida a atras atenţia contemporanilor,
dar fără prea mare succes comercial.
În 1938 îi este organizată - la New York, în galeria lui Julien Levy - o
expoziţie cu 25 de lucrari. Jumătate din tablouri sunt vândute. Tot Levy este cel
care i-a vândut câteva lucrări în perioada în care a fost divorţată şi a trebuit să se
întreţina singură. În anul următor, André Breton i-a propus o expoziţie în Franta.
Muzeul Luvru îi cumpără una din lucrările expuse. Apoi, inclusă de Breton în
rândul artistilor suprarealisti, a participat în 1940 la Expoziţia Internaţională a
Suprarealismului (desfăşurată în Mexic). Cu ajutorul lui Marcel Duchamp a fost
inclusă în Expoziţia semnată de 31 de femei curatoriată de Peggy Guggenheim la
New York (1943). În Mexicul natal i-a fost organizată o singură expoziţie
personală, cu puţin timp înainte de moartea ei. Bolnavă, apare la vernisaj într-un
pat, exotică şi încantătoare.
Deşi Frida Kahlo a fost asociată curentului suprarealist, ea a respins cu
fermitate această idee - „Niciodată nu mi-am pictat visele. Mi-am pictat
realitatea.”
 Cu toate că s-a pictat de zeci de ori de-a lungul vieţii, Frida a realizat doar
un singur tablou în care se prezintă în fata şevaletului - în Autoportret cu portretul
Doctorului Farill. Este un tablou în care Frida stă într-un scaun cu rotile,
refăcându-se după o lungă perioadă petrecută în spital. Pe Doctorul Farill, medicul
care a tratat-o, l-a pictat într-o ipostază zeificată. Prin intervenţia pe care a avut-o
în viaţa sa, doctorul devine o parte integrată din ea, astfel că sprâncenele sale
împrumută din înfăţişarea Fridei. Aceasta se pictează cu paleta într-o mână şi cu
pensulele în cealaltă. În locul vopselelor, paleta îi susţine inima, iar pensulele par
că au fost înumuiate în sângele sau.

Tablourile Fridei Kahlo determină privitorul să treacă dincolo de ceea ce

pare evident pentru o primă privire, cu scopul de a înţelege importanţa fiecărui
detaliu şi culori utilizate. De altfel, Frida adesea se gândea la sine ca la un obiect al
exprimării. Ea spunea: “Din moment ce subiectele mele au fost întotdeauna
percepţiile mele, stările de spirit și reacțiile profunde pe care viața mi le-a
provocat, le-am materializat adesea în autoportretele mele, care au fost cel mai
sincer și real lucru pe care l-aş fi putut face pentru a exprima ceea ce simt despre
mine”.