CAP. 3.

Procedura şi metodologia expertizei mărfurilor

3.1 Procedura expertizei merceologice
[În funcţie de caracterul expertizei merceologice - extrajudiciară sau judiciară -
dispunerea efectuării sale poate aparţine fie unui organ administrativ, fie unui organ
judiciar.]
Dispunerea/admiterea expertizei judiciare sa are caracter facultativ, organul
judiciar fiind liber să aprecieze dacă în speţa respectivă este admisibilă şi concludentă
efectuarea unei expertize.
[Oportunitatea expertizei constituie o primă cerinţă ce trebuie avută în vedere de
către organele judiciare. în funcţie de probele, datele sau materialele existente în cauză
este necesar să se aprecieze dacă şi în ce măsură expertiza este utilă, astfel încât nici să
nu se întârzie efectuarea unei expertize care este indispensabilă pentru soluţionarea
cauzei, dar nici să nu se dispună efectuarea de expertize fără importanţă, ceea ce ar duce
la întârzierea nejustificată a soluţionării cauzei.]
Admisibilitatea expertizei ca mijloc de probă presupune îndeplinirea cumulativă a
două condiţii:
 să existe necesitatea consultării unui specialist pentru dovedirea unor împrejurări de
fapt
 expertiza solicitată să fie concludentă în raport de cazul cercetat, adică să poată
elucida anumite fapte sau împrejurări de natură să uşureze soluţionarea corectă a
cauzei.
Dispunerea efectuării expertizei şi stabilirea obiectivelor acesteia constituie
punctul de plecare în activitatea expertului, care va fi organizată după o metodologie
specifică, pe etape aflate într-o succesiune logică [care să permită elaborarea de
concluzii juste].

3.2 Metodologia expertizei merceologice

Principalele etape în efectuarea unei expertize merceologice sunt următoarele:
1. acceptarea expertizei;
2. pregătirea expertizei;
3. investigarea obiectului expertizei;
4. întocmirea raportului de expertiză.
1. Acceptarea expertizei presupune un timp foarte scurt în care expertul, legal
înştiinţat, are datoria de a se prezenta în faţa organului care l-a desemnat pentru a i se
comunica obiectivele expertizei sau întrebările la care trebuie să răspundă.
Cu acest prilej el ia cunoştinţă de actele aflate la dosarul cauzei, poate solicita
explicaţii suplimentare şi poate face obiecţii asupra termenului acordat pentru efectuarea
expertizei.
Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicaţii directe atât asupra
activităţii expertului, cât şi asupra aportului expertizei la justa soluţionare a cauzei.
[Întrucât expertiza este un mijloc de probă, obiectul său constă în lămurirea unor
fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoştinţe speciale din diverse domenii, fără a
cuprinde probleme de drept (cum ar fi stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unui
persoane fizice sau juridice)].
Privind întrebările la care expertul trebuie să răspundă:

1
 se vor evita formulările generale, echivoce sau confuze, care îi pot determina pe
experţi să procedeze la reformulări, uneori neconcordante cu scopul urmărit prin
efectuarea expertizei.
 se vor formula întrebări în strânsă legătură cu împrejurările concrete ale cauzei,
referindu-se la aspecte controversate a căror elucidare presupune cunoştinţe de
specialitate, teoretice şi practice
 se va urma o ordine logică, fără a depăşi limitele competenţei expertului, astfel încât
să cuprindă toate problemele neclare ale cauzei pentru a nu mai fi necesare completări
ulterioare.
2. Pregătirea expertizei - principala problemă pe care expertul trebuie să o
soluţioneze în această etapă constă în aprofundarea obiectivelor expertizei, cunoaşterea
sarcinilor ce îi revin sau înţelegerea corectă a sensului întrebărilor la care trebuie să
răspundă. Acest deziderat se realizează în practică printr-o documentare rapidă, însă
cuprinzătoare.
Principalele căi de documentare în activitatea de expertizare a mărfurilor sunt
următoarele:
a. cunoaşterea istoricului litigiului şi stabilirea cronologiei faptelor;
b. studierea documentelor operative;
c. studierea actelor normative şi a documentelor care reglementează şi prescriu
calitatea mărfurilor alimentare şi nealimentare care fac obiectul litigiului;
d. documentarea bibliografică;
a. Cunoaşterea istoricului litigiului presupune studierea de către expert a
documentelor litigiului aflate la dispoziţia instanţei respective (dosarul litigiului) pentru
a-şi forma o opinie de lucru, a orienta investigaţiile într-o direcţie corectă şi a ajunge la
punctele de reper necesare începerii investigaţiilor,.
Pe baza acestor informaţii expertul va putea stabili cronologia faptelor şi astfel să
precizeze zonele sau etapele din fabricarea sau circulaţia mărfurilor care necesită
investigaţii speciale.
Principalele acte aflate la dosarul litigiului de care expertul se foloseşte pentru
cunoaşterea şi prezentarea succintă a istoricului litigiului sunt:
 cererea de acţionare în litigiu şi actele (documentele) care sprijină acţiunea
reclamantei;
 întâmpinarea prezentată de partea reclamată şi actele (documentele) care o sprijină;
 procesele verbale ale şedinţelor instanţei;
 actele (documentele) depuse ulterior, din dispoziţia instanţei sau la solicitarea uneia
dintre părţi.
Istoricul litigiului îl ajută pe expert să elaboreze un model de desfăşurare a
investigaţiilor luând în consideraţie toate elementele de bază ale litigiului. În acest fel
expertul poate să reconstituie etapele producţiei sau circulaţiei mărfurilor în cauză,
precum şi să stabilească planul de elaborare a raportului de expertiză. De menţionat este
faptul că expertul poate să-şi extindă domeniul investigaţiilor, depăşind sfera iniţială a
obiectivelor trasate de instanţă, numai în cazul unei necesităţi stringente şi numai cu
acordul instanţei.
b. Studierea documentelor operative este una din cele mai importante surse de
cunoaştere, care permite expertului să-şi concentreze informaţiile privind starea de fapt în
diferite momente ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor care fac obiectul litigiului.
Cercetarea documentelor operative permite expertului să obţină informaţii asupra
următoarelor elemente:

2
 timpul (momentul şi durata fabricării, expedierii, sosirii la destinaţie, diverselor
manipulări pe parcurs, efectuării unor analize şi verificări etc.)
 locul şi condiţiile mişcării în spaţiu a mărfii (din momentul fabricării şi până în
momentul constatării vicierii);
 starea calitativă şi cantitativă a mărfii pe întregul parcurs al fabricaţiei sau al
circulaţiei;
 prezenţa sau absenţa documentelor care în mod obligatoriu trebuie să însoţească lotul
de marfă (precum şi a tuturor menţiunilor obligatorii din documente).
În funcţie de specificul lor, documentele operative necesare în expertiza de
mărfuri se împart în următoarele grupe:
 Documente care reglementează relaţiile contractuale dintre furnizor şi beneficiar,
contractul, anexele la contract (inclusiv graficele de livrări), corespondenţa adiţională
legată de derularea contractelor (inclusiv notele de comandă) etc.
 Documente de livrare—primire: factura, lista de specificaţii, avizul de expediţie,
procesul verbal sau fişa de recepţie, în unele cazuri procesul verbal de custodie etc.
 Documente de transport: scrisoare de trăsură + buletin de mesagerie, conosament,
foaia de parcurs, etc.
 Documente care atestă calitatea lotului de marfă: certificatul de calitate, buletinul de
analiză, certificatul de stare sanitară (sanitar-veterinară sau fitosanitară etc.).
c. Studierea actelor normative care reglementează şi prescriu calitatea
mărfurilor
Ansamblul principalelor acte normative care reglementează diferitele aspecte ale
calităţii mărfurilor de consum alimentare şi nealimentare prezintă interes pentru expert,
în vederea stabilirii măsurii în care au fost îndeplinite cerinţele şi condiţiile asupra cărora
părţile au convenit prin contract.
Documentele care prescriu calitatea mărfurilor sunt constituite din:
 standarde;
 caiete de sarcini tehnice (CST), pentru unele produse de export-import;
 certificate de omologare a produselor.
La acestea se asociază, având o însemnătate similară, prescripţiile privind marca
de fabricaţie, marca de calitate, precum şi mostrele etalon.
d. Documentarea bibliografică este necesară expertului pentru ca acesta să aibă
imaginea de ansamblu a stadiului problemei în literatura ştiinţifică, precum şi pentru
cunoaşterea cazurilor particulare legate de speţa respectivă.
[Această documentare contribuie la evitarea unor eventuale controverse sau
variaţii de interpretare în legătură cu fenomenul sau faptul în cauză]
Documentarea bibliografică este indispensabilă atunci când sunt necesare şi
investigaţii experimentale adiacente.
Materialul bibliografic poate fi format din tratate, enciclopedii, dicţionare de
specialitate, monografii, studii şi cercetări, în general din lucrări care se bucură de o largă
recunoaştere ştiinţifică, prin nivel şi probitate.
Aceste materiale servesc pentru analogii, comparaţii, constatări şi interpretări.