CAP. 2.

Aspecte legislative privind expertizele şi experţii

2.1. Legislaţia şi organizarea activităţii de expertiză în ţara noastră

În ţara noastră, activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, implicit

a expertizei merceologice, asimilată mai mult sau mai puţin expertizei tehnice, este
reglementată potrivit prevederilor Ordonanţei nr. 2/2000 a Guvernului României,
republicată şi actualizată.
Potrivit acestui act normativ, la nivel naţional, coordonarea şi îndrumarea, pe linie
administrativă şi metodologică, precum şi exercitarea controlului activităţii de expertiză
judiciară se realizează de către Biroul Central pentru Expertize Tehnice Judiciare, care
funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei.
Pe plan local, la nivelul judeţelor şi al Municipiului Bucureşti, în cadrul
tribunalelor, funcţionează Birouri locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile.
În domeniul expertizei tehnice judiciare, în afara prevederilor Ordonanţei nr.
2/2000, sunt luate în considerare şi normele de drept comun cuprinse în Codul de
procedură civilă şi în Codul de procedură penală ale ţării noastre.

2.2 Calitatea de expert

În activitatea lor, judecătorii şi arbitrii comerciali internaţionali se întâlnesc uneori
cu probleme controversate a căror soluţionare presupune cunoştinţe de strictă specialitate
din diferite domenii ale ştiinţei, economiei, tehnicii etc. In asemenea situaţii, pentru a se
clarifica şi a se pronunţa asupra anumitor împrejurări, de fapt, este necesar să se recurgă
la sprijinul experţilor.
Cuvântul „expert”, atribuit persoanei care efectuează expertiza, desemnează pe
acei specialişti de înaltă calificare într-un anumit domeniu care, prin pregătirea lor, au
dobândit o competenţă ridicată în înţelegerea şi rezolvarea celor mai complexe probleme
specifice domeniului activităţii lor.
Rezultă că, în timp ce expertiza este un mijloc de probă, dar de un fel deosebit,
expertul este un auxiliar al instanţei, fără a fi însă martor.
Într-adevăr, datorită competenţei, cunoştinţelor de specialitate într-un domeniu
dat, instanţa poate să atribuie persoanei respective efectuarea expertizei, iar expertiza şi
concluziile expertului au o putere probatorie.
Dreptul de a judeca şi hotărî rămân însă integral un atribut al instanţei, în baza
respectării principiului fundamental al intimei convingeri a judecătorului.
În acelaşi timp, trebuie să se facă demarcaţia între calitatea de expert şi calitatea
de martor. Deosebirea principală constă în aceea că, în timp ce expertului nu-i sunt
cunoscute în prealabil împrejurările şi faptele incriminate, el pronunţându-se ca specialist
asupra faptelor dovedite prin alte mijloace de probaţiune, martorul este persoana care
narează fidel împrejurările sau faptele incriminate, percepute direct de ea prin
intermediul organelor sale de simţ.
[În literatura de specialitate se acreditează uneori părerea că expertul este un
martor sau că el poate îndeplini rolul de judecător al cauzei supuse expertizei, întrucât
concluziile acesteia reprezintă o hotărâre ştiinţifică. Astfel, în SUA şi Anglia, expertul
este considerat un martor ştiinţific, iar expertiza este asimilată declaraţiei de martor.
Legislaţia altor ţări, între care şi cea din ţara noastră, nu acceptă însă o asemenea situaţie
deoarece cele două mijloace de probă (martor-expert) au individualitate proprie. Această

1
individualitate apare mai pregnant dacă se compară asemănările şi deosebirile dintre
martor şi expert.]
Cele mai importante asemănări dintre martor şi expert sunt următoarele:
o situaţia procesuală a expertului şi a martorului este aceeaşi, ambii fiind consideraţi terţi
sau subiecţi secundari într-o cauză ce se judecă, îndeplinind activităţi ajutătoare;
o atât martorul, cât şi expertul fac parte din aceeaşi categorie procesuală a mijloacelor de
probă;
o concluziile expertizei, precum şi depoziţiile martorilor nu au putere probantă absolută,
ci relativă, fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar asemenea celorlalte
probe;
o ambii au reguli procesuale comune (sunt citaţi în mod identic, obligaţiile lor
procesuale sunt considerate îndatoriri cetăţeneşti, pot exista aceleaşi motive pentru
care anumite persoane nu pot fi experţi sau martori).
În privinţa deosebirilor dintre martor şi expert, sunt emise numeroase păreri
legate de competenţa ştiinţifică, de faptul că expertul poate fi înlocuit în timp ce martorul
nu. Deosebirile esenţiale dintre expert şi martor sunt:
o informaţiile deţinute de martor sunt independente de activitatea judiciară, mărturia lui
se datoreşte întâmplării că a auzit sau a văzut aspecte care interesează cauza. Un
martor relatează unele fapte aşa cum le-a perceput, în timp ce expertul explică
provenienţa lor, emite păreri specializate cu privire la ele, iar munca lui îşi are
originea în activitatea desfăşurată de organul judiciar;
o expertul are drepturi pe care martorul nu le are (dreptul de a cerceta dosarul cauzei, de
a asista la dezbateri, de a cere lămuriri părţilor, organului judiciar etc.);
o expertul îndeplineşte o funcţie activă, în timp ce martorul are o poziţie procesuală
pasivă.
În România, calitatea de expert tehnic judiciar se atribuie pe bază de examen,
care se organizează de către Ministerul Justiţiei. Examenul are scopul de a verifica
nivelul cunoştinţelor de specialitate ale candidaţilor, gradul de însuşire a actelor
normative referitoare la specialitatea respectivă, a dispoziţiilor din Codurile de procedură
civilă şi penală referitoare la expertiză şi din alte acte normative care reglementează
activitatea de expertiză tehnică judiciară, respectiv drepturile și obligațiile experților.
Candidaţii care solicită atribuirea calităţii de expert tehnic judiciar trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie cetăţean român, al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European (SEE)
sau al Elveției şi să cunoască limba română;
 să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
 să posede diplomă de absolvire a studiilor superioare în specialitatea pentru care
candidează;
 să aibă un stagiu de cel puţin trei ani în specialitatea în care a obţinut diploma;
 să fie apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert;
 să nu aibă antecedente penale şi să se bucure de o bună reputaţie profesională şi
socială.
Persoanele care au titlu de academician, profesor universitar sau conferenţiar
universitar, doctor docent sau doctor în ştiinţe pot dobândi calitatea de expert judiciar cu
scutire de examen în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate.
Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului României prevede că, în lipsa experţilor
judiciari într-o anume specialitate, expertizele judiciare să poată fi efectuate şi de către
specialişti, care însă trebuie să îndeplinească condiţii similare celor necesare pentru

2
atribuirea calităţii de expert judiciar, precum și să susțină un interviu pentru verificarea
cunoștințelor juridice.
[În porturile principale există „căpitani-experţi” care dau avize cu privire la
avariile intervenite în timpul transportului maritim sau fluvial. Ei se pot pronunţa asupra
cauzelor care au generat avariile (furtună, depozitare necorespunzătoare etc.) prin
intermediul „expertizelor de avarie” denumite expertise d'avarie - Franţa, avarinaia
ekspertiza - Federaţia Rusă, survey damage - Anglia, Schaden besichtunng - Germania.]