UNIVERSITATEA POLITEHNICA din BUCUREŞTI

RECTORAT
BIROUL PROTECŢIA şi SĂNĂTATEA MUNCII

Tema
Prim ajutor

REGULI DE PRIM AJUTOR STABILITE DE

COMITETUL INTERNAȚIONAL DE RESUSCITARE – I.L.C.O.R.

Acțiunile care leagă victima unui stop cardio-respirator de supraviețuire au fost reunite sub
denumirea de Lanțul Supraviețurii.

1. Accesul rapid la locul accidentului - prima verigă a acestui lanț - subliniază importanța
recunoașterii pacienților cu risc de stop cardiac (de exemplu subiecţii cu dureri toracice
anterioare, dispnee, obstrucţie de CAS etc.) și solicitarea ajutorului rapid pentru aceste persoane
în speranța că tratamentul precoce poate preveni stopul cardiac. Această etapa presupune o reţea
evoluată de comunicaţii, în comunitatea în care se înregistrează urgența. S-a constatat că cel mai
eficient mod de a prelua o urgenţă este apelarea dispeceratului cu număr unic, prin convenție
internaţională (ex. 112 pentru Uniunea Europeană, 911 pentru SUA). Un dispecerat unic preia
toate apelurile, legate de orice fel de urgenţă, nu numai medicală, urmând ca apoi să distribuie
echipajul cel mai potrivit pentru urgenţa respectivă.

2. Suportul de baza al vieții (Basic Life Support) reprezinta a doua veriga din Lanțul
Supraviețuirii. Chiar dacă, în marea majoritate a situaţiilor de stop cardio respirator la adult, doar
aceste manevre, singure, nu reuşesc să “pornească” inima, importanţa lor este foarte mare,
deoarece oferă timp pentru sosirea unui echipaj care să instituie manevrele de suport vital
avansat. Această verigă nu are cum să fie acoperită doar de personalul medical al unei comunităţi.
Manevrele de Suport Vital de Baza trebuie efectuate de personal laic, instruit prin cursuri de
resuscitare de bază.Aplicarea corectă a acestor manevre în primele 5 minute de la instalarea
stopului cardiorespirator, dublează şansele de succes al unei resuscitări.

1
3. Defibrilarea precoce este manevra care influenţează decisiv succesul unei resuscitări la
adult. Majoritatea morţilor subite are ca mecanism de oprire a cordului o fibrilaţie ventriculară
sau altă aritmie malignă, iar singura modalitate de oprire a unei astfel de aritmii este defibrilarea.
Aducerea la timp (< 10 minute) a unui defibrilator creşte de 5-6 ori rata supravieţuirii în stopul
cardio respirator. Se consideră rezonabilă existenţa unui defibrilator la 10000 de locuitori.
Apariţia defibrilatoarelor automate (DEA) face posibilă utilizarea acestora şi de către persoane
nemedicale, cu o instrucţie minimă anterioară.

Verigile centrale prezintă importanța integrării manevrelor de resuscitare și a defibrilării drept

componente fundamentale ale resuscitării precoce în încercarea de a restaura viața. Efectuarea
imediată a manevrelor de resuscitare poate dubla sau tripla șansele de supraviețuire după un
episod de Fibrilație Ventriculară (FV).
Ca regulă generală, ILCOR spune că este mai bine să efectuăm doar compresiile toracice decât să
nu facem nimic în cazul unui stop cardiac deoarece, în afara spitalului dacă se efectuează
manevrele de resuscitare urmate de defibrilare în 3-5 minute de la declanșarea stopului
cardiorespirator, ratele de supraviețuire pot atinge 49-75%.

4. Suportul Avansat al Vieții (Advanced Life Support – ALS) – este ultima verigă din
lanţul supravieţuirii şi practic le cuprinde şi pe celelalte. Gesturi mai complexe, care nu pot fi
efectuate decât după o pregătire specială (intubaţia orotraheală, prinderea de venă centrală,
abordarea statusului postresuscitare etc.) fac parte din resuscitarea cardiopulmonară şi reflectă
practic, nivelul de performanţă a echipei şi dotării medicale
In cadrul Accesului Rapid la locul accidentului se disting mai multe etape:

În faţa unei persoane aflată în stop cardio-respirator, urgenţa situaţiei nu trebuie să distragă atenţia
salvatorului astfel încât acesta să nu mai ţină cont de măsurile de protecţie.
De cele mai multe ori, resuscitatorul nu este instruit să salveze victima de la locul accidentului,
principala lui menire fiind să efectueze resuscitarea cardio-pulmonara. În aceste cazuri
recomandarea fermă este ca echipa de resuscitare să nu se implice în salvarea victimei, aceasta fiind
o acţiune riscantă, care presupune nu doar curaj ci şi o pregătire specială. Implicarea într-o acţiune
de salvare a unei echipe instruite să facă doar resuscitare poate să scadă considerabil şansele de
reuşită a resuscitării. Prima regulă legată de riscurile resuscitării este ca VIAȚA MEMBRILOR
ECHIPEI DE RESUSCITARE SA NU FIE PUSĂ ÎN PERICOL.
Resuscitarea cardiopulmonară presupune riscuri legate de locul desfăşurării şi riscuri legate de
victimă.
Înainte de a se apropia de o victimă, salvatorul trebuie să se asigure că nu există nici un pericol
iminent care să provină din mediul înconjurător.

Riscuri legate de mediu:

• trafic;
2
 • construcţii instabile;
• electricitate;
• gaze;
• apă;
• substanţe toxice.
Riscuri legate de victimă:
• contactarea unor boli transmisibile;
• intoxicaţii;
Riscuri legate de tehnică:
• utilizarea defibrilatorului;
• utilizarea de instrumente ascuţite.
În cazul expunerii victimei la acid cianhidric sau hidrogen sulfurat, substanţe extrem de volatile, se
va evita ventilaţia gură la gură, aceasta fiind făcută cu ajutorul unei măşti cu valvă unidirecţională.
Dacă victima a fost expusă la substanţe chimice corozive sau fosfaţi organici, substanţe care se
absorb uşor prin piele sau tract respirator, este necesară prudenţă crescută în manipularea victimei
(haine sau materiale biologice provenite de la aceasta).
Majoritatea cazurilor raportate de transmitere a unor infecţii de la victimă la salvator s-au produs în
următoarele circumstanţe: înţeparea cu ace folosite intraresuscitare sau existenţa soluţiilor de
continuitate la nivelul mâinilor resuscitatorului. Au fost raportate cazuri izolate de transmitere a
TBC şi a sindromului de detresă respiratorie severă la salvatori, dar nu s-a înregistrat nici un caz de
infecţie cu HIV.
În concluzie, pentru propria protecţie, în scopul evitării contactului cu materiale biologice sau
substanţe toxice, salvatorul va folosi echipament de protecţie: mănuşi, ochelari, măşti, halate,
recipiente speciale pentru depozitarea instrumentelor ascuţite.
Suportul de bază al vieții constă într-o secvență de acțiuni:
1. Salvatorul trebuie să se asigure că el, victima și martorii sunt în siguranță.
2. Verifică starea de conștiență a victimei – se scutură victima ușor de umeri având grijă să nu
fie traumatizată mai rău (nu dați victima cu capul de pământ) și în același timp se întreabă
cu voce puternică “Ești în regulă ?”; dacă se cunoaște numele victimei este bine să îl strigăm
pe nume.
3a - Dacă pacientul răspunde, se lasă în poziția în care a fost găsit, dacă nu există alt pericol în jur;
vorbim cu pacientul și încercăm să aflăm ce s-a întâmplat; verificăm periodic starea pacientului.
3b – Dacă pacientul nu răspunde – se strigă după ajutor și în același timp se întoarce victima în
decubit dorsal și se deschid căile aeriene folosind o mână pe frunte și o mână pe bărbie.
4 – Ținând deschise căile aeriene verifică respirația pacientului prin inspecție sau ascultație:
 urmărește cu privirea mișcările toracelui;
 ascultă gura victimei pentru a auzi respirația;
 încearcă să simți fluxul de aer pe obraz;
 ia o decizie – respirația este normală, nu este normală sau este absentă;
În primele minute de la stopul cardiac, victima poate prezenta mișcări respiratorice spasmodice rare,
slabe și zgomotoase. Acestea nu trebuie confundate cu respirația normală.
Evaluarea respirației nu trebuie să dureze mai mult de 10 secunde; în acest interval salvatorul
trebuie să decidă dacă respirația este sau nu normală. Dacă salvatorul nu este sigur că victima
respiră normal atunci va acționa ca și când victima nu respiră.
5a – |Victima respiră normal – se întoarce în poziția laterală de siguranță; salvatorul sună la 112;
continuă să evalueze respirația pacientului.
5b – Dacă respirația nu este normală sau este absentă:
▪ salvatorul desemnează pe cineva care sună la 112 și aduce defibrilatorul automat
(dacă acesta există) sau, dacă salvatorul este singur, dă telefon personal la 112 – va
lăsa victima nesupravegheată numai dacă nu există alta opțiune în anunțarea
accidentului.
▪ Se încep compresiile toracice după cum urmează:
3
  îngenunchează lângă victimă;
 caută vârful sternului, pune vârful a doua degete pe vârful sternului și lângă cele
doua degete plaseaza podul palmei fără să se sprijine cu degetele de toracele
victimei; plasează apoi și podul celeilalte palme peste prima ținând degetele în
sus pentru a nu se spijini de coastele victimei;
 salvatorul va ține coatele drepte iar linia umerilor va fi paralelă cu linia mediană
a pacientului;
 salvatorul începe compresiunile toracice cu o adâncime de 4-5 cm (dar să nu
depășească 6 cm);
 după fiecare compresie, toracele pacientului trebuie lăsat să revină în poziția
normală dar fără a pierde contactul cu pielea pacientului; compresiile se fac cu o
frecventa de 100 pe minut dar fără a depăși 120 pe minut;
6a Combinarea compresiilor toracice cu ventilația artificială:
 după 30 de compresii salvatorul deschide iar căile aeriene făcând hiperextensia capului;
 comprimă nările victimei folosind indexul și policele de la mâna situată pe fruntea victimei;
 permite deschiderea gurii păstrând bărbia ridicată;
 inspiră normal și plasează buzele pe gura victimei cât mai etanș;
 expiră cu o presiune constantă în gura victimei urmărind în același timp cu privirea toracele
victimei; expirul trebuie să dureze aproximativ 1s atât cât ar dura un inspir normal;
 menținând capul victimei în hipertextensie, salvatorul se îndepărtează de gura victimei
lăsând aerul să iasă afară în timp ce urmărește toracele cum se lasă în jos;
 se repetă apoi încă o dată ventilația;
 cele doua ventilații nu trebuie să dureze mai mult de 5 secunde; după ventilații se plasează
mâinile fără întârziere în poziția corectă pe toracele pacientului și se fac încă 30 de
compresii;
 se continuă compresiile toracice și ventilațiile cu un raport de 30:2;
 se întrerup manevrele de resuscitare pentru verificarea pacientului numai dacă acesta
încearcă să se trezească: se mișcă, deschide ochii sau începe să respire normal. În afară de
aceste cazuri nu se întrerupe resuscitarea;
Dacă în încercarea inițială de a ventila pacientul toracele acestuia nu se ridică la fel ca într-o
inspirație normală, atunci, înainte de a doua încercare de ventilație, salvatorul trebuie să verifice:
 să nu existe obstrucție de căi aeriene;
 dacă a efectuat hiperextensia capului corect;
Salvatorul nu trebuie să încerce mai mult de doua ventilații de fiecare dată înainte să se întoarcă la
efectuarea compresiilor toracice.
Dacă sunt mai mulți salvatori, aceștia se vor schimba la fiecare 2 minute pentru a preveni oboseala
musculară. Aceștia trebuie să se asigure că întreruperea compresiilor toracice este minimă în timpul
schimbării.
6b Se pot face numai compresiile toracice: în cazul în care salvatorul nu este antrenat sau nu dorește
să efectueze ventilațiile artificiale; în această situație compresiile trebuie să fie continue cu o
frecvență de 100/minut.
Nu se întrerupe resuscitarea pânî când:
 sosește echipa de urgență și preia cazul;
 victima începe să se trezească;
 salvatorul este epuizat (nu mai devreme de 30 minute);

4
5
 Evaluarea primară a pacientului traumatizat
În cazul pacienților traumatizați foarte important este să știm exact ce trebuie și ce nu trebuie să
facem. Orice greșeală comisă poate agrava starea bolnavului punându-i viața în pericol.
Obiectivul principal urmărit în cazul pacienților traumatizați constă în asigurarea tratamentului
precoce și corect pentru că acest lucru poate îmbunătății semnificativ ulterior reabilitarea
bolnavului. Deci principiul fundamental care trebuie să conducă comportamentul nostru în timpul
unei urgente este:
A NU AGRAVA STAREA VICTIMEI !
Secvențele urmărite în cazul acestor situații sunt similare cu cele întâlnite la pacienții fără
traumatisme.
Evaluarea zonei și siguranța salvatorului rămân în atenția noastră.
Să devină sigur locul accidentului: semnalizare, staționarea vehiculelor.
Îndepărtarea accidentatului de pericolul iminent sau de cauza accidentului evitând riscurile și / sau
agravarea situației:
 eliberarea căilor aeriene - în acest caz nu se face hiperextensia capului ci subluxația
mandibulei.
 verificarea respirației prin: simt - văd – aud;
 verificarea pulsului.
Dacă este necesar se încep imediat manevrele de resuscitare excepție fiind situația în care se
constată existența unei hemoragii masive, situație când se realiează hemostaza apoi se vor începe
manevrele de resuscitare.
În toate cazurile de traumă se are în vedere posibilitatea existenței leziunii de coloană cervicală.
Suspiciunea existentei leziunii de coloana cervicală apare:
 la orice pacient politraumatizat (pacienții care au mai mult de doua leziuni din care
cel puțin una pune viața în pericol);
 la orice pacient care a suferit un traumatism la nivelul capului;
 la orice pacient care prezintă traumatism la nivelul toracelui în apropierea capului;
 la orice pacient conștient, care acuză dureri la nivelul gâtului;
 la orice pacient care prezintă crepitații sau deformări la nivelul gâtului pacientului;
 la orice pacient care prezintă un status mental alterat (aflați sub influența alcoolului).
Infirmarea suspiciunii de leziune la nivelul coloanei cervicale se poate face numai pe baza
examenului radiografic.
Atenție sporită trebuie acordată imobilizarii coloanei vertebrale cervicale. Pentru acest lucru
folosim gulere cervicale.
Gulerele cervicale pot fi de mai multe tipuri: rigide, moi, dintr-o bucată, din două bucați.
Pentru fixarea gulerului cervical întotdeauna este nevoie minimum de doua persoane. Un salvator se
așează la capul pacientului, va fixa capul și cu o mișcare fermă va așeza capul în ax, cel de-al doilea
salvator v-a fixa gulerul cervical. Important este să se îndepărteze toate hainele din jurul gâtului
pacientului. Se începe cu introducerea gulerului dinspre partea posterioară a gâtului fără a-l mai
mișca.

Pansamente
Se aplică diferențiat după regiunea anatomică.
La cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feșelor, tipice pentru acest segment fiind capelina
care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor, pavilioanelor urechii după
care se trece succesiv înainte și înapoi (spre rădăcina nasului și spre ceafă), de mai multe ori, până
când acoperă tot capul. Capetele feselor se fixează apoi cu câteva ture circulare.
Pentru nas, barbie, ochi si urechi se realizeaza așa numitul pansament ‘în praștie’, cu ajutorul
unei fâșii de tifon de 30-50 cm, despicată la capete, cu o parte centrală nedespicată, care se aplică la
nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucișate.
La nivelul toracelui și abdomenului se face în funcție de tipul plăgii și localizare. În cazul plăgilor
penetrante (adânci) aflat la nivelul toracelui folosim comprese de dimensiuni mai mari decât plaga

6
și-l vom fixa cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latura se lasă liber, nefixată, permițând
pansamentului să funcționeze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele se destinde,
pansamentul se v-a lipi de torace nepermițând intrarea aerului. În timpul expirului, când toracele
revine, pansamentul se depărtează de peretele toracelui, permițând ieșirea aerului și la acest nivel.
Dacă avem o plagă abdominală vom folosi pansament pe care de această dată îl vom fixa pe toate
cele patru laturi. Daca plaga este complicată cu eviscerația (ieșirea organelor abdominale în
exterior) vom folosi un pansament umed.
La membre pansamentele se realizează cu ajutorul feșelor circulare, în spirală.
Dacă plaga este produsă de un corp contondent, care se află încă în plagă, se lasă acolo, va fi
imobilizat în poziția găsită și se transportă de urgență la spital.

Mobilizarea traumatizatului

Degajarea pacientului traumatizat

La locul accidentului se face doar în scopul prevenirii pericolului iminent care poate să apară.
Degajarea victimei se face de persoane bine instruite știind faptul că o mobilizare incorect efectuată
poate agrava foarte mult situația pacientului.
Următoarele situații pot impune degajarea pacientului:
 pacientul se află într-o încăpere cu fum sau foc;
 pacientul se află într-o mașină instabilă, ce urmează a se răsturna;
 pacientul se află într-o mașină cu pericol iminent de explozie.
Înainte de a începe degajarea victimei se verifică să nu fie prinse picioarele pacientului de pedale, se
desface centura de siguranță.
Salvatorul introduce o mâna sub brațul victimei și va menține capul în ax,
iar cealaltă mână se introduce prin spatele victimei, se agață de cureaua victimei și cu mișcări
ușoare se încearcă scoaterea ei din autoturism, având permanent grijă de menținerea capului
imobilizat de umărul salvatorului.
Odată scoasă din mașină, așezarea ei pe sol impune de asemenea respectarea anumitor reguli cu
foarte mare strictețe și anume: capul va fi menținut în permanență în ax.
În cazul în care victima este găsită culcată pe burtă, examinarea nu se poate face decât după
așezarea lui în decubit dorsal (culcat pe spate). Pentru acest lucru este nevoie de minimum trei
persoane. Unul dintre salvatori se așează la capul victimei, îl v-a pune în ax și îl v-a imobiliza
comandând întreaga operațiune de întoarcere. Ceilalți salvatori se vor așeza lateral de victimă, cât
mai aproape de ea, ridicând brațul dinspre salvatori în sus, lângă capul victimei. La comanda celui
aflat la cap, toți salvatorii vor efectua întoarcerea în același timp, menținând în permanență coloana
pacientului în ax.
O dată așezat pe spate se poate efectua examinarea primară și secundară a pacientului iar pentru
transport se poate folosi targa metalică, de lemn sau vacuum.

Transportul traumatizatilor pe tărgi

Pentru așezarea pacientului pe targa de lemn se cunosc minimum trei modalități:
Una din variante ar fi prin așearea tărgii lângă victimă, la comanda celui care fixează capul
victimei, aceasta se întoarce lateral și un salvator va împinge targa sub pacient. Pentru a ne ajuta de
această metodă este nevoie de minimum patru salvatori. Unul din salvatori se așează la capul
pacientului menținându-l în ax, ceilalți trei salvatori se vor așeza lateral de pacient astfel: un
salvator se poziționează în dreptul toracelui așezând o mână pe umărul victimei și cealaltă mână la
nivelul șoldului, al doilea salvator se poziționează în dreptul șoldului așezând o mână la nivelul
toracelui încrucișând mâna lui cu cea a salvatorului așezat în dreptul toracelui. Cealaltă mână o va
așeza pe coapsa victimei. Cel de al treilea salvator se așează în dreptul picioarelor victimei.
O alta varianta constă din ridicarea pacientului de cei patru salvatori, ridicare efectuată la comanda
celui care fixează capul victimiei. Salvatorii își vor introduce mâinile sub pacient cu palma orientată
în sus, ei fiind așezați la același nivel descris mai sus.

7
 3. Cea de-a treia variantă necesită de asemenea minimum patru persoane. Unul așezat la
capul victimei, fixează coloana și comandă mișcările. Ceilalți se vor așeza călare peste victimă și-l
vor ridica din această poziție. După ce este ridicat o altă persoană v-a împinge targa sub pacient.
Targa metalică are avantajul că este formată din două piese ceea ce ușurează foarte mult folosirea
lui. Se poate regla lungimea tărgii în funcție de lungimea victimei. Pentru a utiliza targa este nevoie
de asemenea de minimum trei persoane. Cel care stă la capul victimei și ține capul imobilizat v-a
conduce operațiunea. Ceilalți salvatori vor întoarce victima lateral odată pe partea stânga apoi pe
partea dreaptă, astfel încât să se poată poziționa targa sub pacient.
Targa vacuum este poate cea mai optimă variantă de imobilizare ce se poate recomanda a se folosi
pentru transportul pacientului traumatizat. Targa vacuum fiind de fapt o saltea din care se extrage
aerul, ea poate fi modelată după forma corpului victimei. Acest lucru asigură o imobilizare
suplimentară a coloanei cervicale, nepermițându-i nici mișcarea de lateralitate mișcare care era
totuși posibilă prin simpla folosire doar a gulerului cervical.

Lucrători desemnaţi SSM

Marcel POPESCU

Petru OLARU