Republica Moldova[10][11] este un stat situat în sud-estul Europei.

Se învecinează cu România la vest

și cu Ucraina la nord, est și sud. Republica Moldova este un stat fără ieșire directă la mare, însă are
ieșire la Dunăre pe o fâșie de 430 de metri[12] la extremitatea sa sudică,[13] prin intermediul căreia are
acces potențial și la Marea Neagră. În procesul dezmembrării Uniunii Sovietice, Republica Moldova
și-a declarat independența la 27 august 1991. La 29 iulie 1994 a fost adoptată prima constituție a
Republicii Moldova. Începând cu anul 1990, teritoriul Republicii Moldova situat pe malul estic al
fluviului Nistru este sub control de facto al regimului separatist din Transnistria (controlat și/sau
sprijinit de Rusia).[14][15]
Republica Moldova este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al statului și un
prim-ministru în calitate de șef al guvernului. Republica Moldova este stat membru al Organizației
Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Parteneriatului pentru Pace, OMC, OSCE, GUAM, CSI,
OCEMN și al altor organizații internaționale. Republica Moldova a implementat primul Plan de
Acțiune de 3 ani în cadrul Politicii Europene de Vecinătate.[16]

Cuprins
 1 Istorie
o 1.1 Antichitate
o 1.2 Moldova medievală
o 1.3 Perioada țaristă
o 1.4 Prima independență
o 1.5 Unirea cu Regatul României
o 1.6 Pactul germano–rus
o 1.7 Al Doilea Război Mondial
o 1.8 Perioada sovietică
o 1.9 A doua independență
 2 Geografie
o 2.1 Relief
o 2.2 Geologie și tectonică
o 2.3 Substanțe minerale utile
o 2.4 Sol
o 2.5 Climă
o 2.6 Hidrografie
o 2.7 Floră
o 2.8 Faună
 3 Politică
o 3.1 Politică internă
o 3.2 Politică externă
o 3.3 Forțele armate
 4 Organizare administrativ-teritorială
 5 Demografie
o 5.1 Structura etnolingvistică
o 5.2 Dinamica populației
o 5.3 Mișcarea naturală
 o 5.4 Migrație
o 5.5 Religie
o 5.6 Structura pe grupe de vârstă și sexe
o 5.7 Așezările umane
 5.7.1 Principalele orașe
 6 Economie
o 6.1 Industrie
o 6.2 Agricultură
 7 Transport și telecomunicații
o 7.1 Transportul feroviar
o 7.2 Transportul aerian
o 7.3 Transportul naval
o 7.4 Comunicații electronice
 8 Arhitectură
 9 Cultură
o 9.1 Patrimoniu cultural
o 9.2 Mass-Media
 10 Mâncare și băutură
 11 Muzică
o 11.1 Tradiții
 12 Educație
o 12.1 Învățământ preșcolar
o 12.2 Învățământ primar și secundar general
o 12.3 Învățământ secundar profesional și mediu de specialitate
o 12.4 Învățământ superior
 13 Sport
 14 Sănătate
 15 Turism
o 15.1 Turismul rural
o 15.2 Turismul vitivinicol
 16 Sărbători oficiale
 17 Note
 18 Bibliografie
 19 Legături externe
 20 Vezi și

Istorie
Articol principal: Istoria Republicii Moldova.

Antichitate
Articol principal: Dacia.
Teritoriul actual al R. Moldova a fost populat în antichitate de triburile dacice ale costobocilor și tyrageților
(Hartă a Europei de sud-est în secolul I î.Hr, întocmită de istoricul german Johann Gustav Droysen în 1886.).

În antichitate pe teritoriul Republicii Moldova, României (partea central nord-estică) și Ucrainei

(partea sud-vestică) s-a format civilizația Cucuteni, una dintre cele mai vechi civilizații din Europa.
Civilizația a dispărut misterios după migrările popoarelor indo-europene prin spațiul carpato-
danubiano-pontic. Astfel s-a format civilizația dacilor.
Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu
geții.[17] Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.[18][19] Cucerirea Daciei de către romani
conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român.[20] După ce
Dacia a devenit provincie a Imperiului Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană,
inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[21][22][23]
Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis[24][25][26] și de la Iordanes, se știe că sub
stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[27][28] În
anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[29] După moartea lui, statul geto-dac
se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[30] Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde
domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.[31] Statul centralizat dac va atinge apogeul
dezvoltării sale sub Decebal.[32] În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul
Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[33] Între anii
271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[34]

Dacia în timpul lui Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare a construit în 328, podul lui Constantin cel Mare peste Dunăre, în
vederea recuceririi Daciei. În 332 pornește o campanie împotriva vizigoților, îi înfrânge și, ca
urmare, ținuturile de la nord de Dunăre inclusiv sudul Moldovei reintră pentru o perioadă sub
stăpânire romană. Limita de nord din Dacia a imperiului este marcată de Brazda lui Novac[35].
Limesul continua apoi spre sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul
oraș Galați apoi spre Prut pe la Vadul lui Isac și se termina la lacul (limanul) Sasîc, aproape de
Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric [36] Cu această ocazie, Constantin și-a
adăugat și titlul de Dacicus Maximus.
Situată pe o rută strategică între Asia și Europa, ținuturile Moldovei au fost deseori prădate sau
invadate temporar pe parcursul istoriei antice și medievale de diverse populații sau popoare
migratoare, printre care se pot aminti: sarmați, goți (germanici), huni (mongolici), gepizi, avari,
bulgarii turcofoni (inițial, apoi slavofoni), varegi, maghiari (ugro-finici), pecenegi și cumani
(turcofoni), și tătari.[37]

Moldova medievală
Portal Moldova
Articol principal: Principatul Moldovei.

Stema simplă a Moldovei, la mănăstirea Cetățuia (România)

Total, după Rudolf JosephDupă marea invazie mongolă (1241), întreaga regiune este controlată
politic de către Hoarda de Aur.[38] Principatul Moldovei, întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea,
include în hotarele sale către sfârșitul secolului, teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea
Neagră. Odată ce popoarele migratoare au trecut, s-au asimilat sau așezat (în Europa sau/și Asia),
populația băștinasă, vorbitoare de limbă română, sub conducerea lui Bogdan I, Alexandru cel Bun,
Ștefan cel Mare și alți domnitori reușește să fortifice frontiera răsăriteană (de est) a Moldovei cu mai
multe cetăți românești: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia[37] După ocuparea
cetăților Cetatea Albă și Chilia în 1484, Imperiul Otoman transformă în 1538, la sfârșitul primei
domnii a lui Petru Rareș, Tighina și Basarabia în raia turcească (în Evul Mediu Dezvoltat, după
apariția țărilor române medievale, Basarabia era denumirea românească a regiunii cunoscută de
Turci ca Bugeac).[37]
În secolul al XVI-lea, Principatul Moldovei a fost obligat să plătească tribut la Poarta Otomană fără
însă să-și piardă suzeranitatea. Devenit în vremea domniei Ecaterinei a II-a, vecin răsăritean al
Moldovei, Imperiul Rus anexează (în mod fraudulos față de tratatele de drept politic aflate atunci în
vigoare[39]) prin Pacea de la București din 1812, teritoriul cuprins între Prut și Nistru, parte
componentă a Țării Moldovei (45.600 km2, cu o populație de cca 500.000 de locuitori, în proporție
de 86% români), denumindu-l Gubernia Basarabia.[37]
Perioada țaristă
Articol principal: Gubernia Basarabia.

Vezi și: Colonizarea Basarabiei.

Republica Democratică Moldovenească, proclamată în Gubernia Basarabia.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, în Basarabia de Sud începând de la
Căușeni și până la Marea Neagră (pe teritoriile locuite anterior de tătarii nogai și turci) are loc
colonizarea cu populație creștină – moldoveni, găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, polonezi, germani,
evrei. În toată Basarabia moldovenii au fost expuși unui proces de rusificare și deznaționalizare,
astfel în 1867 limba română este interzisă în școlile din Basarabia.[37][40]
Dezvoltarea economică a guberniei Basarabia (după dezlipirea de Moldova), sub adminstrația
rusească, s-a efectuat în perspectiva unei economii de export de grâne și vite spre portul Odesa și în
paralel cu un proces de rusificare intensă a acestei regiuni, cum se proceda în toate zonele de
populație ne-rusă din imperiul țarist rus. În acest cadru au fost construite căile ferate și zonele
urbane noi din Chișinău și Bălți, care au devenit (demografic) orașe preponderent rusești în mijlocul
autohtonilor români-moldoveni.
Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene, prin Tratatul de la Paris din
1856, care încheie războiul Crimeii, i-au restituit Principatului Moldovei trei județe din sudul
Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail. La 24 ianuarie 1859, Principatul Moldovei, prin unirea cu cel
al Țării Românești sub domnia unică a românului moldovean Alexandru Ioan Cuza, a participat la
întemeierea statului național modern român (care cuprindea atunci și sudul Basarabiei).[37]
Prin Tratatul de la Berlin (1878), marile puteri au obligat România să cedeze înapoi Imperiului Rus
cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) în schimbul Dobrogei și a
recunoașterii, de jure, a independenței României față de Imperiul Otoman.[37]

Prima independență
Articol principal: Republica Democratică Moldovenească.

Vezi și: Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească.

În martie 1917, la Chișinău a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile
Stroescu. Congresul ostășesc de la Chișinău (23-27 octombrie 1917)[37] proclamă autonomia
teritorială și politică a Basarabiei, și ia inițiativa constituirii din reprezentanți ai tuturor națiunilor,
confesiunilor, asociațiilor profesionale și culturale, a unui parlament – Sfatul Țării.[41] Acesta
proclamă la 2 decembrie 1917 Republica Democrată Moldovenească în frunte cu Ion Inculeț, iar la
24 ianuarie 1918 votează independența republicii.
Ca urmare a anarhiei și violenței trupelor rusești debandate, la 22 decembrie 1917 Sfatul Țării cere
guvernului român să trimită armata pentru a restabili ordinea. Trupele aliate au trecut Prutul în ziua
de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori, iar în câteva zile să elibereze complet
Basarabia.[42] Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că
nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului
Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.[43]

Unirea cu Regatul României

Județele și regiunile istorice ale României Mari după 1926.

Articole principale: Unirea Basarabiei cu România și România Mare.

Întrunit la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, organul conducător al republicii, a votat
unirea Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României. Votul de unire cu România a fost
dat cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 abțineri.[37][44] Tratatul de la Paris (1920), semnat de Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia recunoaște unirea Basarabiei cu România.[37]

Pactul germano–rus
Articole principale: Pactul Ribbentrop-Molotov și Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de nord.

În iunie 1940, în virtutea punctului 3 al protocolului adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop

(23 august 1939), Uniunea Sovietică adresează României notele ultimative din 26 și 27 iunie 1940,
somând-o să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, chiar dacă ultimile două regiuni
nu făcuseră niciodată parte din Imperiul Rus.[45][46] La 28 iunie 1940, trupele sovietice invadează și
ocupă aceste teritorii.[37][47] La 2 august, Uniunea Sovietică proclamă pe o parte a teritoriului ocupat
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care cuprindea șase dintre cele nouă foste județe ale
Basarabiei, între Prut și Nistru, și un teritoriu în stânga Nistrului. Printr-o hotărâre a Kremlinului din
4 noiembrie, Ținutul Herța, Nordul Bucovinei, județele Hotin la nord și Cetatea Albă, Chilia și
Ismail la sud au fost încorporate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.[37]
Al Doilea Război Mondial
Articole principale: Operațiunea München și Operațiunea Iași-Chișinău.

Ordinul lui Ion Antonescu către armata română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația rusă,
22 iunie 1941

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor română și germană au început campania din est împotriva
Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recuperare a
Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. Armata română a început lupta împotriva forțelor
sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea
Neagră. Ofensiva s-a dat pe jumătatea de nord a frontului, de la sectorul Ungheni-Sculeni în sus pe
cursul râului Prut, pentru a îndrepta linia curbată spre vest a garniței URSS în zona de sus. La 5 iulie
în orașul Cernăuți au intrat primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către
Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie.
Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe
16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat
orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-
român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, „cheia strategică a
Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21
iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și
continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[48]
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și
Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. În
martie 1944 trupele sovietice intră din nou în nordul Basarabiei (Hotin, Soroca, Bălți) iar la 24
august 1944, ele ocupă sudul Basarabiei.
După război, propaganda sovietică a încercat să demonstreze și o anumită mișcare de partizani în
Basarabia, în spatele trupelor române. În realitate, mișcarea de partizani sovietică în Basarabia, în
cel de al doilea război mondial, n-a existat. Unele acțiuni armate răzlețe care au fost semnalate în
spatele frontului român au constituit acțiuni ale trupelor speciale sovietice parașutate într-o formă
sau alta.
Perioada sovietică
Articol principal: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Odată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial în 1945, Basarabia revine sub ocupație
sovietică, situație în care se va afla până în 1991. Uniunea Sovietică organizează aici Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească care se subordonează autorităților de la Moscova. În perioada
1940 - 1941 și 1944 - 1953, sute de mii de locuitori sunt uciși, închiși în lagăre sau deportați în
Siberia, politica de deznaționalizare continuând și după această dată.[37]
În anii 1946 -1947 a avut loc foametea generată de un complex de cauze: distrugerile din timpul
războiului; seceta din anii 1945 și 1946; politica statului prin sechestrarea abuzivă a producției
agricole aparținând gospodăriilor țărănești, colectările de grâu la stat fiind exagerate și
necorespunzătoare proporțiilor recoltei.[49]
Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:
 Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000
au murit[50];
 Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care
51.000 au murit[51];
 Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care
215.000 au murit (majoritatea în gulag și pe drum)[52].

Nicolae Ceaușescu și Ivan Bodiul (în dreapta) celebrând la Chișinău, pe 2 august 1976, a 36-a aniversare a
RSS Moldovenești.

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au
fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost
ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna
aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.
Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King[53], diferența dintre populația teritoriului
anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei
deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august
1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, populația
băștinașă a românilor moldoveni s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot
teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15%
din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți
locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în
România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturați de către forțele
NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați[54].
În noile condiții istorice create după 1985 de politica „glasnost”, în RSSM, în 1986 se formează
Mișcarea Democratică din Moldova, devenită ulterior Frontul Popular din Moldova. Acesta
organizează la 27 august 1989 o mare adunare națională care impune adoptarea, la 31 august 1989 a
limbii române ca limbă de stat și revenirea la alfabetul latin. La 23 iunie 1990 parlamentul de la
Chișinău adoptă declarația suveranității RSS Moldova, iar Mircea Snegur este ales președinte al
republicii. La 23 iunie 1991 este adoptată noua denumire a statului – Republica Moldova. Iar în
partea stângă a Nistrului, la 16 august 1990 este proclamată Republica Moldovenească Nistreană, cu
reședința la Tiraspol, care nu recunoaște apartenența sa la Republica Moldova.[37]

A doua independență
Articol principal: Republica Moldova după independență.

Vezi și: Războiul din Transnistria, Conflictul din Găgăuzia, Protestele de la Chișinău din 2009 și Controversa
identitară în Republica Moldova.

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului.

La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state naționale,

Republica Moldova și-a declarat independența. La doar câteva ore după proclamarea independeței,
România recunoște oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima țară care face
asta. La 21 decembrie 1991 Republica Moldova semnează actul de constituire a Comunității Statelor
Independente. În 1992 Republica Moldova devine stat-membru al Organizației Națiunilor Unite.
Înainte de proclamarea independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care
sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări secesioniste care pledau pentru
despărțirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste, au
proclamat unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat o serie de ciocniri armate între
trupele de ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu
morți și răniți s-a produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2 noiembrie 1990 (3 morți,
peste 30 răniți din ambele părți). A urmat altă ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste
5 răniți din ambele părți). De la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un caracter
permanent, această data fiind considerată (cu unele contestări) începutul Războiul din Transnistria.
Republica Moldova a fost nevoită să lupte pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din
stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din partea Rusiei și Ucrainei, care au susținut armat forțele
locale separatiste. La 21 iulie 1992, conflictul a fost aplanat printr-o convenție semnată între
Republica Moldova și Federația Rusă.
Noul parlament, ales la 27 februarie 1994, ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, renunță la
imnul național „Deșteaptă-te, române!” și stabilește limba moldovenească drept limbă de stat.[37]
Prin noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova, Transnistria și Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova.
La 25 iunie 1995 Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile parlamentare
din 22 martie 1998 se constituie o alianță de centru-dreapta – Alianța pentru Democrație și Reforme
–, care formează guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele 104 mandate, trece în
opoziție.[37]
La 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un amendament la constituție, prin care
Republica Moldova devine republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de către
parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea parlamentului de a alege un nou șef al
statului îi permite președintelui Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să
fixeze alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice înscrise în cursa
electorală doar trei acced în parlament, Partidul Comuniștilor obținând 50,7% din sufragii, la
redistribuirea mandatelor îi revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianța Dumitru Braghiș”
obține 13,3% din voturi și 19 mandate, iar Partidul Popular Creștin Democrat – 8,2% și 11 mandate.
Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, este ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului.
Astfel, Republica Moldova este primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul
Comunist nereformat revine la putere.[37]
În martie–aprilie 2002, la Chișinău au loc ample manifestații populare împotriva deciziei de a
introduce limba rusă ca a doua limbă oficială a statului.
La reuniunea de vârf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se angajează să-și retragă forțele din
Transnistria, promisiune reiterată și la reuniunea de la Porto din 2002, fără a respecta însă nici unul
din aceste angajamente până în prezent.
În alegerile parlamentare din 6 martie 2005 Partidul Comuniștilor obține 46% din sufragii și 56 din
cele 101 mandate ale parlamentului; Blocul „Moldova Democrată” – 28,5% (34 de mandate), iar
PPCD – 9,1% (11 mandate). La 4 aprilie 2005 Vladimir Voronin este reales de parlament în funcția
de președinte.[37]
În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a câștigat scrutinul cu
49,48% din voturi, obținând 60 din cele 101 de mandate în parlament; urmat de cǎtre Partidul
Liberal cu 13,13%, Partidul Liberal Democrat cu 12,43% și Alianța Moldova Noastră cu 9,77%.
La 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au protestat la Chișinău, acuzând
guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită
provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului și
Președenției.[55] Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE.[56]. Peste 100 de polițiști au fost
răniți în confruntări. Iar în noaptea de 7 spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și
maltratați în comisariate. Potrivit Ministerului de Interne, circa 270 de persoane au fost torturate
atunci.[57]
Partidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului comunist la funcția de președinte
ceea ce a dus la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29 iulie 2009, la
care Partidul Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de mandate), dar
partidele de opoziție (PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța pentru Integrare
Europeană, și având majoritatea cu 53 din cele 101 de locuri în parlament formează un guvern.
Alianța a încercat să aleagă președintele, unicul candidat la funcția de președinte fiind Marian Lupu,
actualul președinte al PDM. PCRM nu a înaintat nici un candidat. Au avut loc două încercări de a
alege președintele și ambele boicotate de către PCRM și soldate cu eșec din imposibilitate de
acumulare a celor 3/5 din voturi pentru candidatură. A urmat trei perioade de interimat la funcția de
șef al statului, Mihai Ghimpu (2009–2010), Vlad Filat (2010), Marian Lupu (2010–2012), ca în
martie 2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor comun numind în funcția de președinte o
persoană apolitică, magistratul Nicolae Timofti.