NOŢIUNEA DE GENĂ

Gena în concepţia geneticii clasice

G. Mendel arată că în celulele există factori ereditari care determină caracterele ereditare
perechi, în celulele somatice şi sub formă simplă, în celulele sexuale.
Termenul de genă (gr. genos = urmaş) a fost introdus de W. Johannsen, în anul 1903, însă nu
îl consideră ca pe o unitate fizică, ci pe un corespondent al factorilor ereditari imaginaţi de G. Mendel.
În concepţia clasică gena prezintă trei caracteristici de bază: unitate funcţională, unitate
mutaţională şi unitate de recombinare.
Ca unitate funcţională, gena este cel mai scurt fragment dintr-un cromozom, în interiorul
căreia orice modificare afectează acelaşi caracter, deci gena este cea mai mică unitate care produce un
anumit efect fenotipic.
Ca unitate mutaţională, gena este cea mai mică parte dintr-un genom, care prin mutaţie dă
naştere la alela sau alelele sale, cu caracter modificat.
Ca unitate de recombinare, gena este cel mai mic segment dintr-un cromozom, care se poate
transfera prin crossing-over pe cromozomul omolog şi în interiorul căruia nu are loc crossing-over
(unitate indivizibilă de crossing-over).
Acest mod de a defini gena s-a dovedit a fi simplificat, deoarece chiar la începutul secolului
XX s-a demonstrat că gena este o unitate genetică mult mai complexă, formată din sublocusuri sau
subgene.
Existenţa subunităţilor de genă a fost dovedită de E. B. Lewis în anul 1951 la locusul
lozenge (lz) de la Drosophila melanogaster. Locusul lz se găseşte pe cromozomul X în poziţia 27,7
unităţi de recombinare şi determină modificări în pigmentaţia ochilor, structura faţetelor şi fertilitatea
femelelor.
Heterozigoţii obţinuţi în urma încrucişărilor dintre mutante ale locusului lz, au avut fenotip
mutant cu caractere intermediare. În urma analizei a peste 100.000 de indivizi, Lewis a găsit şi 0,02%
indivizi de tip normal (sălbatic), nemutanţi, desprinzând concluzia că între subgenele locusului
lozenge a avut loc un crossing-over. Locusul lozenge cuprinde cel puţin trei unităţi între care apare un
mic procent de recombinare.
Pe baza efectului cis-trans s-a ajuns să se stabilească dacă două mutaţii foarte asemănătoare
aparţin unei serii alelice ale aceluiaşi locus sau sunt nealele şi aparţin la doi loci diferiţi.
Două gene sunt alele, când aparţin aceluiaşi locus şi dacă heterozigotul în poziţie trans are un
fenotip normal, înseamnă că genele respective sunt nealele.
Apogeul în concepţia clasică despre genă, l-a constituit ipoteza "o genă - o enzimă"
elaborată de G. W. Beadle şi E. L. Tatum (1941). Conform acestei ipoteze, sinteza fiecărei enzime este
determinată de informaţia unei gene, deci între gene şi enzime ar exista raportul de 1:1. Mutaţia unei
gene determină blocarea sintezei unei enzime, care la rândul ei, determină oprirea întregului lanţ
metabolic.
Dacă se analizează schema de mai jos, a unei căi metabolice, ipoteza "o genă - o enzimă"
demonstrează că fiecare enzimă care intervine într-un proces metabolic este controlată de o genă:

Gena A Gena B Gena C

Enzima A Enzima B Enzima C

Substrat Produsul A Produsul B Produsul C

Studiul mutantelor de Neurospora, a bacteriilor şi algelor a dovedit că blocarea unei etape

dintr-un lanţ metabolic este legată de mutaţia unei gene care inactivează o enzimă.
Deşi ipoteza "o genă - o enzimă" nu poate fi înţeleasă în sensul strict că o genă determină
sinteza unei singure enzime, a constituit un pas important în evoluţia conceptului de genă şi pentru
elucidarea funcţiilor acesteia.
 Gena în concepţia geneticii moleculare

Studiile de genetică moleculară, metodele moderne de cercetare, folosirea intensă a

virusurilor şi bacteriilor, au permis o analiză genetică foarte fină a genei, în urma căreia s-a constatat
că gena este o unitate foarte complexă, alcătuită din subunităţi între care pot avea loc recombinări
intragenice şi pot fi modificate prin mutaţii.
Cercetările mai noi au demonstrat că unitatea mutaţională este perechea de nucleotide, care,
în acelaşi timp este şi cea mai mică unitate de recombinare genetică.
Prin numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că secvenţa nucleotidelor dintr-o genă
determină secvenţa aminoacizilor din catena polipeptidică, fenomen denumit colinearitate.
Gena, în concepţia geneticii moleculare, este definită drept un segment din macromolecula
de ADN (sau ARN în cazul unor virusuri), format dintr-o secvenţă anumită de nucleotide, care
acţionează ca o unitate funcţională şi care conţine informaţia genetică ce determină secvenţa
nucleotidelor dintr-o moleculă de ARN (transcripţie genetică) şi, respectiv, a aminoacizilor într-o
catenă polipeptidică (translaţie genetică).
S. Benzer (1958-1961) a denumit muton, cea mai mică unitate a genei în care poate avea loc
o mutaţie, independentă de alta, recon cea mai mică unitate în care are loc recombinarea genetică şi
cistron cel mai mic segment de ADN (sau genă) care poate funcţiona unitar şi ale cărui limite pot fi
stabilite prin testul cis-trans (testul de complementaritate).
Se poate afirma că gena este identică cu cistronul.
În concepţia geneticii moleculare, gena poate fi definită succint astfel: o genă sau cistron - o
catenă polipeptidică.
Din punct de vedere funcţional, genele pot fi clasificate după Paigen şi Ganschow (1965)
(citaţi de P. Raicu, 1980) în patru tipuri: gene structurale, ce determină secvenţa aminoacizilor într-o
catenă polipeptidică; gene reglatoare, ce controlează sinteza proteinelor prin intermediul unui
represor; gene arhitecturale, care determină integrarea proteinelor sintetizate în structuri celulare şi
gene temporare, care activează cele trei tipuri de gene, în timp, pe baza unui program genetic, pentru
realizarea fenomenului de citodiferenţiere.
Genetica moleculară a adus noi elemente de detaliu şi asupra structurii genei. La eucariote
gena este constituită dintr-o secvenţă lineară de nucleotide, continuă, ce codifică o secvenţă de
nucleotide informaţionale denumite exoni, separate prin segmente noninformaţionale (ADN silenţios)
denumite introni. De exemplu, gena ovalbuminei la găină este formată din opt exoni şi şapte introni
(figura 3.12).

Fig. 3.12. - Structura genei ovalbuminei, formată din exoni şi introni

Pentru a se realiza fenomenul de transcripţie a ARNm, se formează mai întâi un ARN

precursor care determină eliminarea segmentelor noninformaţionale (introni), sintetizându-se apoi un
ARNm care copie informaţia genetică numai a exonilor (R. J. Roberts şi A. Ph. Sharp 1993).
Se pare că secvenţele noninformaţionale au un rol important în evoluţia materialului genetic.
În genomul eucariotelor numărul de gene este relativ mic, comparativ cu cantitatea de ADN.
La om, în funcţie de mărimea genelor şi de cantitatea de ADN, ar trebui să existe un număr de 3 x 106
gene. În realitate numărul de gene este mult mai mic, 5 x 104, ceea ce înseamnă că o mică parte din
ADN este informaţional, iar restul este noninformaţional, îndeplinind alte roluri în genom.
 Genele au două funcţii esenţiale: funcţia autocatalitică şi hetorocatalitică.
Funcţia autocatalitică constă în capacitatea genelor, deci şi a macromoleculei de ADN, de a
se replica cu mare fidelitate, după modelul semiconservativ, aşa încât celulele fiice vor moşteni
aceleaşi gene ca celulele mamă.
Funcţia heterocatalitică a genelor, constă în capacitatea acestora de a determina, prin
secvenţa de nucleotide ce o posedă, sinteze specifice de proteine, enzime, biomolecule, informaţia
genetică fiind deci decodificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi, în catene polipeptidice.
Cele două funcţii ale materialului genetic au dus la formularea dogmei centrale a geneticii,
care poate fi redată sintetic prin următoarea relaţie:

ADN ARN proteine

În cazul unor ribovirusuri s-a descoperit că poate fi un transfer de informaţie de la ARN la

ADN. Fenomenul a fost descoperit de Howard Temin (1972) la virusul ce provoacă sarcomul Rous la
păsări, care este un virus ARN-ADN, în sensul că ARNv se replică prin intermediul ADN.
Descoperirea făcută de Temin constituie o excepţie de la dogma centrală a geneticii, prin
care s-a dovedit că ARN poate determina sinteza ADN.

REPRODUCEREA ŞI RECOMBINAREA GENETICĂ LA PROCARIOTE

Procariotele (gr. pro = înainte, karyon = nucleu) sunt organisme primitive extrem de simple,
de obicei unicelulare, fără nucleu, cu o structură genetică simplă, o singură macromoleculă de ADN ce
alcătuiesc cromozomul. Principalele tipuri de procariote sunt: viroizii, virusurile, micoplasmele,
bacteriile şi cianoficeele.
Virusurile sunt agenţi infecţioşi consideraţi fie organisme extrem de rudimentare, fie
molecule foarte complexe, de aceea, în mod obişnuit, nu sunt incluse în grupul procariotelor.
Pentru genetica moleculară, bacteriile şi virusurile au constituit obiectele de studiu de mare
importanţă, deoarece au o structură foarte simplă şi se reproduc într-un timp foarte scurt. Descoperirile
structurii materialului genetic, a mecanismului a informaţiei genetice, au fost posibile datorită folosirii
ca material de cercetare a bacteriilor şi virusurilor.

Reproducerea bacteriilor şi virusurilor

Celula bacteriană este alcătuită din citoplasmă înconjurată de o membrană citoplasmatică,

care la exterior are o membrană rigidă, iar la unele bacterii, de acest perete se ataşează o capsulă
formată din polizaharide sau polipeptide. În citoplasmă se găseşte o regiune mai densă denumită
nucleoid, un număr mare de ribozomi (15-20.000), o formaţiune denumită mezozom ce se formează
prin invaginarea membranei celulare, de care se ataşează cromozomul circular bacterian.
După J. D. Watson (1965) în celula bacteriană ar exista între 3.000 şi 6.000 substanţe
chimice, de la cele mai simple la cele mai complexe, pentru sinteza cărora sunt necesare numeroase
căi metabolice, ce alcătuiesc metabolismul celular al bacteriei.
Bacteriile posedă un singur cromozom circular, format din ADN dublu catenar, cu o lungime
de 700-900 µ, care formează un singur grup de linkage.
Bacteriile se reproduc amitotic, deci prin simplă fisiune sau prin alte forme de reproducere
asexuată, uneori şi prin înmulţire sexuată. Ciclul celular cuprinde trei perioade: de pregătire (creştere)
pentru iniţierea procesului de replicaţie a ADN, de replicaţie propriu-zisă, urmată de diviziunea
celulei.
Bacteriile sunt haploide numai în stadiul de spori, în rest sunt parţial diploide datorită
procesului de replicaţie, deoarece, uneori, înaintea terminării unui ciclu de replicaţie începe un al
doilea ciclu de replicaţie sau chiar al treilea.
Pe lângă cromozomul bacterian există şi un alt material genetic reprezentat prin plasmide,
alcătuite tot din ADN, dar mult mai mici decât cromozomul propriu-zis. Principalele tipuri de
plasmide sunt: factorul de fertilitate (F) ce creează deosebiri de sex între indivizi, factorul
colicinogenic (Col), care se găseşte la unele bacterii (Col+) ce elaborează o substanţă toxică, colicina,
un grup mai mare de factori ai transferului de rezistenţă (RTF). Se consideră că originea plasmidelor ar
fi exogenă şi anume virusuri, care au dobândit un înalt grad de echilibru cu celula bacteriană, pe care
nu o mai pot distruge.
Virusurile sunt alcătuite dintr-un înveliş proteic denumit capsidă, constituită dintr-un număr
variabil (dar caracteristic pentru fiecare tip de virus) de unităţi mai mici denumite capsomere. În
interiorul capsidei se găseşte macromolecula de ADN (dezoxiribovirusuri) sau ARN (ribovirusuri).
Virusurile pot fi definite ca macromolecule nucleoproteice, care au capacitatea de a se
autoreplica într-un sistem reprezentat de celula vie.
Ciclul de viaţă al virusurilor cuprinde următoarele etape: adsorbţia la suprafaţa celulei,
infectarea celulei prin pătrunderea acizilor nucleici virali în celulă, faza de eclipsă în care virusul este
descompus în elementele sale devenind provirus. În faza de eclipsă ADN al celulei gazdă este
depolimerizat cu ajutorul dezoxiribonucleazei produsă de virus. Începe sinteza acizilor nucleici virali
şi a proteinelor virale, are loc asamblarea lor pe baza aparatului enzimatic al celulei gazdă, iar faza se
numeşte virus vegetativ. În faza de virus matur, particulele virale părăsesc celula infectată în mod
activ, prin străbaterea porilor membranei celulare sau în mod pasiv, prin distrugerea sau liza celulei
gazdă. Ciclul de viaţă descris mai sus se numeşte ciclul litic.
La bacteriofagi, virusuri ce infectează celulele bacteriene, pe lângă ciclul litic, determinat de
aşa numiţii bacteriofagi virulenţi, există şi un ciclu lizogenic, produs de bacteriofagi temperaţi. În
ciclul lizogenic materialul genetic al bacteriofagilor temperaţi se integrează în cromozomul bacterian,
se replică sincron cu acesta şi celula bacteriană nu mai este lizată. Materialul genetic al fagului integrat
în cromozomul bacteriei poarte numele de profag.
Ciclul lizogenic poate să se transforme în ciclul litic fie spontan, fie artificial prin iradieri cu
raze X, ultraviolete sau tratamente cu azot-iperită. Fenomenul de lizogenie prezintă următorul avantaj:
celula bacteriană ce posedă un profag integrat în cromozomul său nu mai este distrusă de o nouă
infecţie a fagului respectiv. Acest fenomen a dus la descoperirea unui tip de recombinare genetică la
bacterii, realizat cu ajutorul bacteriofagilor temperaţi, denumit transducţie.

Recombinarea genetică la bacterii

Recombinarea genetică la bacterii se realizează pe următoarele căi: transformare, conjugare,

sex-ducţie şi transducţie.
Transformarea. Prin transformare se înţelege transferul intracelular al unui segment de
ADN de la o bacterie donor, în genomul unei bacterii receptor. Frecvenţa cu care se realizează
transformarea este foarte redusă, sub 1%, iar dimensiunea minimă a segmentului de ADN transformant
este de 450 perechi de nucleotide.

Procesul de transformare se realizează atunci când este o cantitate mare de ADN implicată în
proces şi în starea de competenţă a celulelor bacteriene (modificări ale membranei ce permit
pătrunderea ADN).
După ce ADN exogen de la tipul donator a pătruns în bacteria receptoare are loc un fenomen
de sinapsă între cele două molecule de ADN, în zona complementară, apoi ADN exogen se integrează
în cromozomul bacteriei receptor, în procesul de replicaţie al acestuia.
Transformarea realizează de obicei transferul unei singure gene, iar în cazuri mai rare, două
sau trei gene linkage, în cel din urmă caz dovedindu-se că genele respective sunt dispuse alăturat pe
cromozom.
Transformarea genetică se realizează cu o frecvenţă mai mare la suşe diferite ale aceleiaşi
specii de bacterii şi mai rar între specii diferite, dar înrudite. Transformarea genetică poate oferi
informaţii privind gradul de înrudire filogenetică a unor specii. Tot cu ajutorul transformării genetice
s-au putut localiza unele gene pe cromozomul bacterian.
Conjugarea. Fenomenul de conjugare a fost descoperit în anul 1946 de J. Lederberg şi E. L.
Tatum, fiind considerat un fenomen de parasexualitate, similar oarecum cu reproducerea sexuată de la
organismele eucariote. Conjugarea se realizează numai între două bacterii de sex opus, iar sexul este
determinat de o plasmidă, denumită factor de fertilitate sau sex factor, notat cu F. Celulele care posedă
acest factor sunt "mascule", notate cu F+ iar cele ce nu posedă acest factor sunt "femele", F-. Factorul
de fertilitate se poate găsi liber în citoplasmă şi în acest caz se replică independent de cromozomul
bacteriei, dar în acest caz fenomenul de conjugare se produce cu o frecvenţă destul de redusă, şi anume
de 10-5. În unele cazuri, factorul de fertilitate poate fi integrat în cromozomul bacterian, iar aceste
celule mascule au fost notate cu Hfr (high frequency of recombination). Între celulele Hfr şi celulele F-
, conjugarea are loc cu o frecvenţă mult mai mare, şi anume 10-1.
Factorul de fertilitate are o serie de caracteristici structurale şi funcţionale:
- are o formă circulară, conţinând în jur de 100.000 perechi de nucleotide, fiind deci mult
mai mic decât cromozomul bacterian;
- factorul F are capacitatea de a se replica mai repede decât cromozomul bacterian, astfel că,
dacă într-o cultură de celulele F- se introduce o singură celulă F+, întreaga cultură devine într-un timp
scurt F+;
- prin conjugarea între celulele F+ şi F- se transmite de obicei numai factorul F+, dar frecvenţa
conjugării este redusă, în timp ce conjugarea între bacterii Hfr şi F- are loc cu o frecvenţă mare, iar
între cele două celule poate avea loc şi un transfer total sau parţial al cromozomului de la bacteria
donatoare;
- în urma conjugării, factorul de fertilitate este cel care se transferă ultimul în celula
receptoare, el orientând direcţia de transfer al cromozomului, în funcţie de locul unde este integrat.
Conjugarea a fost studiată la microscopul electronic, descoperindu-se că bacteriile Hfr şi F+
posedă un apendice filamentos, denumit F-pilus care este absent în celulele femele (F-). Aceşti F-pilus
(sau sex-pili) realizează legătura dintre două bacterii de sex opus, fiind un fel de tuburi prin care
materialul genetic al unei bacterii (F+ sau Hfr) trece total sau parţial în celulele F-.
F. Jacob şi E. L. Wollman (1961) studiind conjugarea la două suşe de E. coli, au determinat
timpul necesar pentru transferul fiecărui locus în parte, ajungând la concluzia că întregul cromozom
bacterian este transferat în 89 minute. Pe această cale s-au alcătuit la unele bacterii, harta genetică,
deoarece lungimea cromozomului poate fi măsurată în unităţi de timp, în care o unitate este egală cu 1
minut.
Fenomenul de conjugare este strâns legat de sinteza ADN.
Sex-ducţia, denumită şi F-ducţia sau transducţia F-mediată, este o altă cale de recombinare
genetică la bacterii, descoperită de F. Jacob şi E. L. Wollman (1960).
Cercetările care au dus la descoperirea acestui tip de recombinare s-au făcut la E. coli, la o
suşă Hfr, care avea factorul de fertilitate inserat lângă gena lac+. În procesul de conjugare dintre o
bacterie Hfr lac+ şi alta F-lac- ar fi trebuit să apară recombinanţi pentru gena lac+, foarte târziu, aproape
de sfârşitul transferului de material genetic. S-a constatat că au apărut câţiva recombinanţi lac+, foarte
devreme. Concluzia a fost următoarea: factorul F este eliberat din cromozomul bacterian dar printr-un
proces de crossing-over, între cromozom şi factorul F are un schimb de material genetic, rezultând un
factor de fertilitate recombinat, notat cu F' (figura 3.13).
Prin trecerea factorului F' într-o celulă F-, el poate fi inclus în cromozomul bacterian într-o
regiune omoloagă cu regiunea cromozomică pe care o poartă, orientând procesul de conjugare la fel ca
în cazul bacteriei Hfr iniţiale.
Sex-ducţia poate fi definită ca fiind procesul prin care gene ale cromozomului bacterian sunt
încorporate în factorul de fertilitate F şi pe care le transferă la celulele F- prin procesul de conjugare.

Fig. 3.13. - Formarea factorului de fertilitate recombinat F'

 În factorul F pot fi incluse diferite gene, deoarece factorul F poate fi integrat în diferite
regiuni ale cromozomului.
Celulele bacteriene ce prezintă factorul F' pot fi transformate în celule Hfr, prin inserţia
factorului F' în cromozomul bacterian.
Fenomenul de recombinare prin intermediul sex-ducţiei s-a realizat şi între specii diferite de
bacterii. Astfel, factorul F este absent la speciile de Salmonella, Shigella, Pasteurella, dar poate fi
transferat la acestea de la E. coli.
Transducţia este procesul prin care bacteriofagii temperaţi realizează transferul de
informaţie genetică de la o bacterie la alta. Acest fenomen a fost descoperit de N. D. Zinder şi J.
Lederberg în anul 1952, la bacteria Salmonella typhimurium, cu ajutorul bacteriofagului P32.
Experienţa efectuată de cei doi cercetători a constat în următoarele: într-un tub Davis, separat la mijloc
printr-un filtru de sticlă poroasă ce permite trecerea bacteriofagilor, dar nu şi a bacteriilor, a introdus în
cele două braţe două suşe bacteriene diferite (figura 3.14).

Fig. 3.14. - Evidenţierea transducţiei bacteriene

Suşa LA22 este auxotrofă, dar cu genotipul fen-tri-met+hia+, deci prezintă concomitent două
mutaţii biochimice, neputând sintetiza aminoacizii fenilalanină şi triptofan, iar suşa LA2 este tot
auxotrofă, dar cu genotipul fen+tri+met-his- pentru alte două gene, neputând sintetiza aminoacizii
metionină şi histidină. Suşa LA22 este lizogenă, în sensul că, în cromozomul său era integrat profagul
P22. Unii bacteriofagi sunt eliberaţi din cromozomul bacteriei şi produc liza acesteia. Bacteriofagii pot
trece prin filtrul de sticlă, produc liza bacteriei LA2, apoi pot reveni în tubul în care se găseşte bacteria
LA22 cu care pot stabili din nou relaţii lizogene în urma cărora pot apare indivizi recombinaţi prototrofi
(de tip sălbatic) pentru toate cele patru gene, fen+tri+met+his+.
Explicaţia acestui fenomen este următoarea: bacteriofagul P22 producând liza bacteriei LA2
include, cu o mică frecvenţă, 1 la 105-107, segmentul de cromozom cu genele fen+tri+ de la această
suşă. Stabilind relaţii lizogene cu suşa LA22, bacteriofagul P22 transferă acest segment în cromozomul
acestuia rezultând recombinanţi genetici de tip sălbatic (fen+tri+met+his+).
Cercetările privind transducţia au arătat că de obicei se transferă o singură genă, în cazuri
rare două gene şi niciodată trei gene. În cazul transferului a două gene, se demonstrează că cele două
gene sunt foarte apropiate pe cromozomul bacteriei, servind la stabilirea precisă a locilor acestora, deci
la alcătuirea hărţilor genetice cu ajutorul transducţiei.
Transferul concomitent a două gene prin fenomenul de transducţie a fost denumit
cotransducţie.
Transducţia este de două tipuri: transducţie specializată, când un bacteriofag transferă numai
o anumită genă şi generalizată când un bacteriofag poate transfera oricare genă dintr-un cromozom
bacterian.
Transducţia specializată a fost observată la bacteriofagul λ ce infectează E. coli. Acest
bacteriofag este inclus sub formă de profag în cromozomul bacteriei numai alături de locusul gal (gena
ce determină metabolizarea galactozei). Bacteriofagul λ poate transfera numai gena gal+ de o suşă
bacteriană la alta. Dacă o cultură lizogenă cu bacteriofagul λ este tratată cu raze UV, bacteriofagul λ
se eliberează din cromozomul bacterian şi produce liza bacteriei, putând infecta apoi bacterii gal-, care
se transformă cu o anumită frecvenţă în bacterii gal+.
În cazul transducţiei generalizate se poate realiza transferul oricărei gene de la o bacterie
donor la o bacterie receptor, deci bacteriofagul transductant poate încorpora oricare genă şi o transferă
altei bacterii.