Sunteți pe pagina 1din 376

Drept financiar şi fiscal

Consideraţii privind rolul statului în economie

Niţă Nelu

2010
1
Cuprins

Secţiunea I DREPT FINANCIAR PUBLIC

Cap. I NOŢIUNEA DE FINANŢE PUBLICE ŞI DE RELAŢII FINANCIARE

1.1. Concepte privind finanţele publice şi relaţiile financiare


1.2. Evoluţia finanţelor publice
1.3. Conţinutul economic al finanţelor publice
1.4. Structura relaţiilor financiare
1.5. Trăsăturile şi funcţiile finanţelor publice
1.6. Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice

Cap. II DREPTUL FINANCIAR, RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT

2.1. Noţiunea, trăsăturile şi obiectul dreptului financiar


2.2. Izvoarele dreptului financiar
2.3. Normele juridice de drept financiar
2.4. Raporturile juridice de drept financiar
2.5. Locul dreptului financiar în sistemul dreptului românesc

Cap. III PIAŢA MONETARĂ, MONEDA ŞI CIRCULAŢIA MONETARĂ

3.1. Piaţa monetară-concept şi trăsături


3.2. Moneda şi funcţiile ei
3.3. Noţiunea, formele şi funcţiile circulaţiei monetare
3.4. Masa monetară şi stabilitatea monetară şi politica monetară
3.5. Inflaţia şi deflaţia monetară
3.6. Politicile şi strategiile antiinflaţioniste

Cap. IV SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

4.1. Noţiunea şi elementele unui sistem monetar naţional


4.2. Formarea Sistemului Monetar Internaţional
4.2.1. Principiile fundamentale ale Sistemului Monetar Internaţional
4.2.2. Drepturile Speciale de Tragere (DST) şi rolul acestora
4.2.3. Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi funcţiile acestuia
4.2.4. Banca Mondială (BM)
4.3. Sistemul Monetar European
4.3.1. Scopul creării Sistemului Monetar European şi mecanismele de funcţionare a acestuia
4.3.2. Prevenirea crizelor Sistemului Monetar European
4.3.3. Uniunea economică şi monetară europeană
4.3.4. Criterii de convergenţă pentru aderarea la zona Euro
4.3.4.1. Criteriile de convergenţă nominală
4.3.4.2. Criteriile de convergenţă economică reală

Cap. V POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI

5.1. Politica financiară a statului


5.1.1. Domeniile de manifestare a politicii financiare
5.1.2. Coordonatele politicii financiare a statului în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare

2
5.1.2.1. Politica financiară a statului de procurare a resurselor financiare bugetare
5.1.2.2. Politica financiară a statului în domeniul cheltuielilor bugetare
5.2. Principalele instituţii implicate în elaborarea şi realizarea politicii financiare
5.2.1. Parlamentul României
5.2.2. Guvernul României
5.2.3. Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile subordonate acestuia
5.2.3.1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)
5.2.3.2. Garda Financiară
5.2.3.3. Autoritatea Naţională a Vămilor
5.2.3.4. Direcţiile generale a finanţelor publice judeţene, administraţiile finanţelor publice
municipale, orăşeneşti şi comunale
5.2.3.5. Comisia Naţională de Prognoză
5.2.4. Curtea de conturi
5.2.5. Structurile administraţiei publice locale cu atribuţii pe linia politicii financiare
5.2.5.1. Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale
5.2.5.2. Preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii

Cap. VI SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR DIN ROMÂNIA

6.1. Sistemul financiar-bancar şi structura acestuia


6.1.1. Sistemul bancar şi de credit din România
6.1.2. Banca Naţională a României
6.2. Instituţii financiare nebancare
6.3. Organizaţii bursiere
6.3.1. Bursa de Valori Bucureşti (BVB)
6.3.2. Bursa Română de Mărfuri (BRM)
6.3.3. Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu
6.4. Instituţii financiare cu rol de supraveghere, control şi îndrumare.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

Cap. VII CREDITUL ŞI ROLUL ACESTUIA ÎN CADRUL SISTEMULUI FINANCIAR-


BANCAR

7.1. Conceptul de credit. Elementele şi trăsăturile creditului


7.1.1. Formele, funcţiile şi rolul creditului în cadrul sistemului financiar
7.1.1.1. Principalele forme ale creditului
7.1.1.2. Funcţiile şi rolul creditului
7.1.2. Creditul extern şi instituţiile financiare bancare internaţionale
7.2. Creditul public şi datoria publică
7.2.1. Creditul public
7.2.2. Datoria publică
7.3. Instrumente de analiză a riscurilor şi a bonităţii
7.3.1. Instituţiile internaţionale de evaluare a ratingurilor
7.3.1.1. Noţiuni generale despre rating şi agenţiile de rating
7.3.1.2. Rating-ul şi riscul de ţară
7.3.1.3. Credibilitatea agenţiilor de rating şi exactitatea rating-urilor
7.3.2. Centrala riscurilor bancare
7.3.3. Centrala incidentelor de plăţi
7.3.4. Biroul de Credit
7.3.5. Alte instrumente şi măsuri, pentru prevenirea incapacităţii de plată a agenţilor economici

Cap. VIII BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

8.1. Conceptul de buget public naţional, componentele şi trăsăturile specifice acestuia


3
8.2. Natura juridică a Bugetului public naţional
8.3. Rolul bugetului public
8.4. Politica bugetară, obiectivele şi regulile politicii fiscal-bugetare
8.5. Dreptul bugetar şi principiile bugetului public naţional
8.6. Conţinutul bugetului public
8.6.1. Veniturile bugetare
8.6.1.1. Noţiuni introductive privind veniturile bugetare
8.6.1.2. Elementele comune şi definitorii ale veniturilor bugetare
8.6.1.3. Structura veniturilor bugetului de stat şi a bugetelor locale
8.6.1.4. Factorii care influenţează nivelul veniturilor bugetare
8.6.2. Cheltuielile bugetare
8.6.2.1. Concepte privind cheltuielile bugetare, publice
8.6.2.2. Rolul cheltuielilor bugetare şi evaluarea impactului acestora
8.6.2.3. Clasificarea cheltuielilor bugetare. Sistemul cheltuielilor publice
8.6.2.4. Structura clasificaţiei bugetare
8.6.2.5. Factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice, bugetare
8.7. Structura bugetului public naţional
8.8. Implicarea statului în economie prin intermediul cheltuielilor bugetare.
Rolul statului modern în economie.
8.8.1. Necesitatea implicării statului în economie – trecut, prezent şi viitor
8.8.2. Proporţiile implicării statului în economie
8.8.3. Modalităţile de implicare a statului în economie
8.8.4. Politica veniturilor şi a cheltuielilor publice
8.8.5. Planificarea economică şi bugetară în economia de piaţă

Cap. IX PROCEDURA BUGETARĂ, DE ELABORARE, APROBARE, EXECUŢIE ŞI


ÎNCHEIERE A EXECUŢIEI BUGETULUI DE STAT

9.1. Aspecte conceptuale privind procedura bugetară


9.1.1. Noţiunea de procedură bugetară şi rolul acesteia
9.1.2. Factorii care influenţează elaborarea bugetului de stat
9.1.2.1. Părţile implicate în elaborarea bugetului
9.1.2.2. Separarea decidentului bugetar de plătitorul de impozite
9.1.2.3. Responsabilitatea şi acceptabilitatea publică
9.1.2.4. Configuraţia politică a decidenţilor participanţi la procesul bugetar
9.2. Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar
9.3. Ordonatorii de credite bugetare
9.4. Strategia fiscal-bugetară
9.5. Etapele procesului bugetar
9.6. Procedura elaborării şi aprobării bugetului. Calendarul bugetar
9.6.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat
9.6.2. Calendarul bugetar
9.6.3. Aprobarea bugetului de stat
9.6.4. Rectificarea bugetului de stat
9.7. Execuţia bugetului de stat
9.7.1. Execuţia bugetului de stat, la partea de cheltuieli bugetare
9.7.2. Execuţia bugetului de stat, la partea de venituri bugetare
9.7.3. Competenţele pe linia execuţiei bugetului de stat
9.7.4. Fazele execuţiei bugetare
9.7.5. Sisteme ale execuţiei de casă a bugetului de stat
9.7.5.1. Execuţia de casă prin intermediul sistemului bancar
9.7.5.2. Execuţia de casă prin sistemul de trezorerie
4
9.8. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare
9.9. Încheierea execuţiei bugetare
9.10. Controlul execuţiei bugetare
9.11. Raportul semestrial privind situaţia economică şi bugetară
9.12. Raportul privind execuţia bugetară finală
 
Cap. X PARTICULARITĂŢI PRIVIND FINANŢELE PUBLICE LOCALE

10.1. Finanţele publice şi autonomia locală


10.1.1. Considerente introductive privind autonomia locală
10.1.2. Conţinutul autonomiei locale a finanţelor publice
10.1.3. Carta autonomiei locale şi legislaţia Românească
10.2. Conţinutul şi structura bugetelor locale
10.2.1. Veniturile bugetelor locale
10.2.2. Cheltuielile bugetelor locale
10.3. Procesul bugetar local
10.3.1. Competenţe şi responsabilităţi ale autorităţilor administraţiei publice locale
10.3.2. Ordonatorii de credite bugetare locale
10.3.3. Procedura elaborării bugetelor locale
10.3.4. Calendarul bugetar local
10.3.5. Procesul bugetar local în cazul neaprobării bugetului de stat
10.3.6. Aprobarea bugetelor locale
10.4. Execuţia bugetelor locale
10.4.1. Principiile de bază ale execuţiei bugetare locale
10.4.2. Repartizarea bugetelor şi deschiderea creditelor bugetare
10.4.3. Execuţia de casă a bugetelor locale
10.4.4. Încheierea şi controlul execuţiei bugetare

Cap. XI BUGETAREA INSTITUŢIILOR PUBLICE ŞI A FONDURILOR SPECIALE

11.1. Noţiuni generale privind instituţiile publice


11.2. Finanţarea instituţiilor publice aparţinând statului
11.3. Finanţarea instituţiilor şi serviciilor publice locale
11.4. Execuţia bugetelor instituţiilor publice
11.4.1. Angajarea cheltuielilor de către instituţiile publice
11.4.1.1. Angajamentul legal al instituţiilor publice
11.4.1.2. Angajamentul bugetar al instituţiilor publice
11.4.2. Lichidarea cheltuielilor instituţiilor publice
11.4.3. Ordonanţarea cheltuielilor instituţiilor publice
11.4.4. Plata cheltuielilor instituţiilor publice
11.5. Organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi angajamentelor legale a
instituţiilor publice

Cap. XII RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND EXECUŢIA BUGETARĂ

12.1. Conceptul de răspundere juridică în dreptul financiar


12.1.1. Rolul şi funcţiile răspunderii juridice în dreptul financiar
12.1.2. Condiţiile răspunderii juridice în dreptul financiar
12.1.3. Principiile răspunderii juridice în dreptul financiar
12.2. Răspunderea politică în dreptul financiar
12.2.1. Răspunderea penală
12.2.1.1. Caracterizare generală a infracţionalităţii
12.2.1.2. Infracţiunea, unicul temei al răspunderii penale

5
12.2.1.3. Cauzele infracţionalităţii şi importanţa cunoaşterii acestor cauze
12.2.1.4. Rolul caracteristicilor personale în comportamentul infracţional
12.2.1.5. Infracţiunile de corupţie, mijloc de dezvoltare perpetuă a infracţionalităţii
economico-financiare
12.2.1.6. Infracţiuni prevăzute în Legea privind răspunderea ministerială
12.2.1.7. Infracţiuni prevăzute în codul fiscal
12.2.1.8. Infracţiuni prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind
datoria publică
12.2.1.9. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale
12.2.1.10. Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor
12.2.1.11. Infracţiuni privind încălcările la regimul vamal şi al zonelor libere
12.2.1.12. Infracţiunea prevăzută de Legea contabilităţii
12.2.2. Răspunderea civilă
12.2.2.1. Principiile care stau la baza răspunderii civile
12.2.2.2. Condiţiile răspunderii civile
12.2.3. Răspunderea patrimonială
12.2.3.1. Răspunderea patrimonială a salariaţilor
12.2.3.2. Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariaţi
12.2.4. Răspunderea disciplinară a salariaţilor
12.2.5. Răspunderea administrativă
12.2.6. Răspunderea contravenţională
12.2.6.1. Contravenţii prevăzute în Legea responsabilităţii fiscale
12.2.6.2. Contravenţii prevăzute în Codul fiscal
12.2.6.3. Contravenţii prevăzute în Codul de procedură fiscală
12.2.6.4. Contravenţii prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind
datoria publică
12.2.6.5. Contravenţii prevăzute în Legea nr 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor

Secţiunea II DREPT FISCAL

Cap. I FISCALITATE, SISTEM FISCAL ŞI POLITICĂ FISCALĂ

1.1. Conceptul de fiscalitate şi principiile impunerii


1.2. Sistemul fiscal şi locul acestuia în cadrul finanţelor publice
1.2.1. Componentele sistemului fiscal
1.2.2. Principiile impunerii fiscale optime
1.2.3. Formele impunerii fiscale
1.2.4. Instrumentele impunerii fiscale
1.2.5. Urmărirea şi perceperea impozitelor
1.2.6. Rolul şi funcţiile sistemului fiscal
1.3. Politica economică, financiară şi fiscală a statului

Cap. II INSTRUMENTE DE REALIZARE A POLITICII FISCALE

2.1. Caracterizare generală a resurselor financiare fiscale


2.2. Impozitele şi taxele, principale instrumente de realizare a politicii fiscale
2.2.1. Caracterizarea generală a impozitelor
2.2.2. Elementele impozitului
2.2.3. Clasificarea impozitelor
2.2.4. Definirea şi trăsăturile esenţiale ale taxelor şi contribuţiilor
2.2.5. Principalele drepturi şi obligaţii ale plătitorilor de impozite
6
2.3. Presiunea fiscală
2.3.1. Formele presiunii fiscale
2.3.2. Limitele presiunii fiscale şi efectele fiscalităţii excesive
2.4. Principalele forme ale economiei subterane, determinate de fiscalitatea excesivă
2.4.1. Caracterizarea generală a economiei subterane
2.4.2. Forme ale economiei subterane
2.4.3. Evaziunea fiscală

Cap. III CREANŢA FISCALĂ ŞI OBLIGAŢIA FISCALĂ

3.1. Raportul juridic de drept procedural fiscal


3.1.1. Subiectele raportului juridic de drept fiscal
3.1.2. Conţinutul raportului juridic fiscal. Creanţa şi obligaţia fiscală
3.2. Titlurile de creanţă fiscală şi formele acestora
3.2.1. Formele titlurilor de creanţă fiscală
3.2.2. Căile de atac împotriva titlurilor de creanţă fiscală şi ale actelor administrative fiscale
3.3. Regulile generale de procedură fiscală
3.3.1. Aparatul fiscal
3.3.1.1. Ministerul Finanţelor Publice
3.3.1.2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
3.3.2. Competenţele organelor fiscale
3.3.3. Actul administrativ fiscal
3.3.4. Administrarea şi aprecierea probelor privind creanţele fiscale
3.3.5. Termenele de îndeplinire a obligaţiilor fiscale
3.4. Aşezarea impunerii fiscale
3.4.1. Înregistrarea fiscală a contribuabililor, plătitori de impozite
3.4.2. Obligaţia contribuabililor de a conduce evidenţele fiscale
3.4.3. Obligaţia contribuabililor de a depune declaraţii fiscale
3.4.4. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
3.5. Colectarea creanţelor fiscale

Cap. IV STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE

4.1. Modalităţi de stingere a obligaţiilor fiscale


4.1.1. Stingerea prin plată, voluntară, a obligaţiei fiscale
4.1.2. Stingerea prin compensare a obligaţiilor fiscale
4.1.3. Stingerea prin darea în plată a obligaţiei fiscale
4.1.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scăderea debitului, contribuabilului insolvabil
4.1.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
4.1.6. Stingerea prin anulare sau scutire a obligaţiilor fiscale
4.2. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită
4.2.1. Măsurile asiguratorii, pentru asigurarea executării silite
4.2.2. Contestaţia la actele de executare silită
4.2.3. Suspendarea, întreruperea şi încetarea executării silite

Secţiunea III CONTROLUL FINANCIAR-FISCAL

Cap. I CONCEPTUL DE CONTROL FINANCIAR-FISCAL

1.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile controlului financiar-fiscal


1.2. Formele controlului financiar-fiscal

Cap. II CONTROLUL FINANCIAR INTERN

7
2.1. Controlul intern al instituţiilor publice
2.1.1. Controlul intern, control financiar operativ curent
2.1.2. Controlul intern, control de gestiune
2.2. Controlul financiar preventiv propriu
2.3. Auditul public intern
2.4. Controlul fondurilor comunitare
2.5. Oficiul de Luptă Antifraudă (OLAF)

Cap. III CONTROLUL FINANCIAR-FISCAL EXTERN

3.1. Controlul ierarhic superior


3.2. Controlul financiar preventiv delegat, exercitat de Ministerul Finanţelor Publice
3.3. Inspecţia fiscală, exercitată de Agenţia Naţională de Administare Fiscală
3.3.1. Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale
3.3.2. Persoanele supuse inspecţiei fiscale şi competenţa organului fiscal
3.3.3. Formele şi metodele inspecţiei fiscale
3.3.4. Principalele reguli în desfăşurarea inspecţiei fiscale
3.4. Controlul financiar operativ curent şi inopinat, exercitat de Garda Financiară
3.5. Controlul vamal ulterior şi inspecţia vamală

Cap. IV CONTROLUL FINANCIAR SUPREM

4.1. Controale şi audituri externe, exercitate de Curtea de Conturi


4.2. Principii de bază ale auditului extern exercitat de Curtea de Conturi
4.3. Misiunea şi obiectivele auditului extern al Curţii de Conturi
4.4. Autorităţile supuse controlului Curţii de Conturi
4.5. Rezultatele controalelor Curţii de Conturi şi modul de valorificare a lor

Cap. V ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN ACTIVITATEA DE CONTROL

5.1. Codul specific de norme profesionale stabilit de Ministerul Finanţelor Publice


5.2. Principiile exercitării atribuţiilor de control
5.3. Codul etic al funcţionarului public din administraţia fiscală
5.3.1. Principiile fundamentale ale activităţii de asistenţă a contribuabililor
5.3.2. Obiectivele activităţii de asistenţă a contribuabililor
5.3.3. Obligaţiile funcţionarului fiscal

8
Secţiunea I

DREPT FINANCIAR PUBLIC

9
Cap. I NOŢIUNEA DE FINANŢE PUBLICE ŞI DE RELAŢII FINANCIARE

1.1. Concepte privind finanţele publice şi relaţiile financiare

Istoric, conceptul despre finanţe conţine sensuri izvorâte din necesitatea privind procurarea
necesarului de bani de către stat şi celelalte colectivităţi publice.
Apariţia şi cristalizarea noţiunii de “finanţe”, se înscrie în procesul evolutiv al societăţii omeneşti,
semnificaţiile sale conturându-se pe fundalul exprimării valorice, prin bani, a proceselor şi relaţiilor
economice, sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri şi a organizării sociale a comunităţilor umane.
Sub aspect etimologic, studiile întreprinse au condus la constatarea că, la originea cuvântului
“finanţe” s-au aflat unele expresii utilizate, din vechime, în limba latină, precum “finantio”, “financias”
sau “financia pecuniaria”, toate cu înţelesul generic de “plată în bani”. Se admite, de asemenea, că aceste
expresii proveneau, la rândul lor şi din cuvântul latinesc “finis”, care, în mod obişnuit, avea accepţiunea
de “termen de plată”.
Rădăcinile de ordin lingvistic ale cuvântului “finanţe”, reliefează cu pregnanţă asemănarea
acestora cu “banii”, a căror prezenţă a marcat profund viaţa economică şi socială. Banii au jucat un rol
major în dezvoltarea societăţii omeneşti, constituindu-se ca premisă esenţială a naşterii şi existenţei
finanţelor. În mod obiectiv, experţii în domeniul finanţelor apreciază că, apariţia “banilor” a precedat-o pe
cea de “finanţe”.
Prima premisă a manifestării finanţelor, ca fenomen economic şi social a reprezentat-o,
existenţa şi folosirea banilor, respectiv dezvoltarea relaţiilor marfă-bani. Adâncirea diviziunii muncii şi
a specializării în producţie, urmate de separarea negustorilor, au coincis cu dezvoltarea schimbului de
mărfuri, inclusiv a modalităţilor de realizare a acestuia.
Prezenţa banilor constituie, expresia manifestării unor legităţi economice, un rezultat spontan al
dezvoltării societăţii şi nu un act de voinţă cu caracter administrativ. Desprinsă din lumea mărfurilor, ca o
marfă specială, având însuşiri deosebite, banii s-au concretizat de-a lungul timpului, în bunuri de o
anumită utilitate, acceptate ca mărfuri la schimb cu oricare altă marfă sau serviciu.
Formele pe care le-au îmbrăcat banii pe parcursul existenţei lor au fost diverse, începând cu cele
ale unor mărfuri obişnuite (blănuri, sare, vite, podoabe, etc., în cazul trocului) şi, în timp, continuând cu
crearea unor instrumente speciale. Cea mai largă cunoaştere în lumea civilizată o are “moneda”, care, la
rândul său, a îmbrăcat mai multe forme. În corespondenţă cu specificitatea banului-marfă, funcţiile
banilor au putut fi îndeplinite corespunzător, numai prin folosirea ca ban a monedei în forma cea mai
autentică, bătută din metal preţios, cu valoare proprie deplină, egală celei nominale, inscripţionate.
“Banii sunt prima şi cea mai fundamentală inovaţie financiară”, iar "moneda, drept de
creanţă, imediat şi universal, exercitându-se asupra tuturor obiectelor reale, este principalul obiect
financiar..."1.
Folosirea banilor (inclusiv sub forma monedei) şi îndeplinirea funcţiilor lor, generează, între
altele, şi crearea de datorii ori de creanţe, din participarea la tranzacţii, ca şi la procesele de repartiţie şi
cele de consum, antrenând fluxuri băneşti (monetare) între persoanele fizice şi/sau juridice, inclusiv între
acestea şi stat, ca exponent al unei colectivităţi umane, cu o anumită organizare social-economică.
A doua premisă, cu impact puternic, asupra dezvoltării finanţelor, o constituie existenţa
statului, concretizată prin crearea şi perfecţionarea unor instituţii statale specifice.
Funcţionarea instituţiilor de stat, care prin menirea lor socială s-au înscris în sfera activităţilor
nemateriale de interes public, a fost de natură să antreneze noi procese de consum de resurse şi, implicit,
de redistribuire a produsului creat, pentru satisfacerea tuturor nevoilor publice.
În mod evident, pentru dezvoltarea finanţelor, prezenţa statului a avut şi are un rol determinant,
inclusiv în conturarea noţiunii de finanţe, atât prin participare directă şi impact, în sensul amplificării
fenomenelor financiare, cât şi prin prisma preocupărilor de ordin teoretic şi practic, pentru organizarea
financiară şi tratarea adecvată a problemelor financiar-fiscale, pornind de la necesitatea acoperirii
cheltuielilor sale, din ce în ce mai mari, din venituri corespunzătoare.

1
Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13
10
Prin raportarea la existenţa şi funcţionarea instituţiilor de stat, se apreciază că perioada tranziţiei
de la comunităţile de tip gentilic la statul sclavagist, reprezintă momentul istoric al apariţiei finanţelor 2,
iar primele elemente de finanţe, implicând participarea statului la un nou tip de relaţii băneşti, pot fi
considerate cele ce au îmbrăcat forma impozitelor în bani, ca resurse publice şi soldelor acordate
militarilor, ca cheltuieli publice.
În prezent, noţiunea de finanţe, având o largă circulaţie în toate domeniile vieţii economico-
sociale, este folosită cu înţelesuri multiple.
Cele mai uzuale înţelesuri ale noţiunii de finanţe, sunt următoarele:
 sume de bani sau fonduri băneşti, ce se administrează la diferite niveluri şi structuri de
organizare a vieţii economico-sociale;
 venituri, cheltuieli sau rezultate, ale diverselor activităţi, sub forma beneficiilor şi
pierderilor;
 forme, tehnici şi instrumente, prin care se acumulează şi se distribuie resursele băneşti,
cum sunt: impozitele, aportul de capital, dividendele, subvenţiile, împrumuturile sau creditele, etc.;
 operaţiuni de încasări şi plăţi, în numerar sau prin conturi bancare;
 tranzacţii, bursiere şi pe pieţe financiare;
 raporturile juridice dintre persoane fizice, juridice şi stat, implicate în derularea
proceselor sau operaţiunilor axate pe folosirea banilor, etc;
O delimitare exactă între noţiunea de bani şi cea de finanţe, constă în aceea că relaţiile financiare
sunt numai acele relaţii băneşti, care constituie un transfer fără echivalent direct şi imediat, în folosul
societăţii.
Literatura de specialitate porneşte de la ideea că, statul şi celelalte organizaţii publice, desfăşoară
o activitate de procurare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti, pentru acoperirea cheltuielilor colective. In
fapt, această activitate formează conţinutul conceptului de economie financiară, care cuprinde: bugetul,
taxele şi impozitele, împrumutul de stat şi cheltuielile.
Finanţele publice constituie o componentă importantă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar
impactul lor asupra economiei naţionale are conotaţii, atât în proporţiile şi distribuirile Produsului Intern
Brut (P.I.B.), cât şi în modul concret de realizare a acestui proces.
Existenţa finanţelor publice, este indisolubil legată de existenţa statului, care are de îndeplinit
funcţii şi sarcini importante, în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea activităţii economico-sociale
naţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii ţării.
În procesul procurării şi repartizării resurselor financiare necesare statului, pentru a-şi îndeplini
funcţiile şi sarcinile sale, se formează anumite relaţii sociale şi economice, care exprimă modul de
repartizare a unei părţi din P.I.B., între diverse categorii economico-sociale.
În acest context se poate considera că, finanţele reprezintă relaţiile apărute în procesul de
asigurare şi repartizare a fondurilor necesare statului, relaţii exprimate în formă bănească (valorică).
Relaţiile menţionate mai sus, se concretizează în transferuri băneşti, de la agenţi economici,
instituţii şi persoane fizice la bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, între instituţii
şi chiar în interiorul unor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diferitelor fonduri.
Există o deosebire clară între finanţele publice şi cele particulare, astfel:
 finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului, a
unităţilor administrativ-teritoriale şi altor instituţii de drept public;
 finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private;
In procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul, pentru îndeplinirea
sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii, respectiv raporturi sociale. Aceste relaţii sunt de natură economică
şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut, prin intermediul statului, între diferite categorii
sociale. Aceste tipuri de relaţii, care apar în procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare
statului, în formă bănească, sunt relaţii financiare, denumite în literatura de specialitate şi finanţe publice.
Gradul de dezvoltare a relaţiilor financiare, este strâns legat de nivelul şi evoluţia statului. Apariţia
şi evoluţia finanţelor publice, este legată de existenţa statului, de folosirea banilor şi formelor valorice de
realizare şi repartiţie a produsului social.

2
Iulian Văcărel (coordonator), Finanţe Publice, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1999, p.33
11
Finanţele publice, sunt formate din totalitatea relaţiilor sociale de natură economică, ce apar în
procesul realizării şi repartizării, în formă bănească, a resurselor necesare statului, pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale publice.
O trăsătură caracteristică a finanţelor publice, constă în aceea că resursele băneşti mobilizate la
fondurile publice, nu presupun din partea statului, acordarea unei contraprestaţii directe, imediate sau
individualizate, adică sumele plătite sub formă de impozite nu sunt rambursabile, în mod direct.
In opinia specialiştilor, finanţele publice au ca obiect “regulile fundamentale, organele şi
procedurile, care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor, cu ajutorul
mijloacelor financiare“, cu condiţia esenţială ca aceste reguli şi procedee, să se aplice într-un regim de
drept public. Această condiţie esenţială este subliniată cu scopul, de a pune în evidenţă faptul că, în statele
moderne există şi finanţe private. Se recunoaşte, astfel, faptul că motivele, mijloacele şi efectele
finanţelor publice, sunt cu totul diferite de cele ale finanţelor private.
Având în vedere cele exprimate mai sus, trebuie reţinut că, finanţele publice se caracterizează prin
aceea că, sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private
sunt puse în slujba realizării de profituri, de către întreprinzătorii particulari. In aceste condiţii gestiunea
finanţelor publice, este supusă normelor juridice de drept public, iar gestiunea finanţelor private urmează
normele dreptului privat, respectiv ale dreptului comercial.
In sinteză, finanţele publice pot fi definite ca “reprezentând totalitatea relaţiilor sociale de
natură economică, ce apar în procesul realizării şi repartizării, în formă bănească, a resurselor
necesare statului, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale”3.
De asemenea, finanţele publice sunt caracterizate ca: “relaţii referitoare la formarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti, ce se acumulează în bugetele publice şi se utilizează, în mod
nerambursabil, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii”4

1.2. Evoluţia finanţelor publice

Finanţele publice au evoluat continuu, numeroasele schimbări pe care le-a suferit îmbogăţindu-i
conţinutul. Astfel, conform cercetării ştiinţifice, evoluţia finanţelor publice este împărţită în două etape,
marcate de concepţii politico-filozofice diferite: o etapă a finanţelor publice clasice şi una a finanţelor
publice moderne.
Finanţele publice clasice, sunt caracteristice sfârşitului secolului al XIX-lea si începutul secolului
al XX-lea. In această concepţie, statul este mai puţin preocupat de activitatea economică privată şi, îşi
limitează intervenţia la funcţiile sale traditionale: apărare naţională, justiţie, ordine publică, relaţii externe,
etc. Activitatea economică a acestei perioade, a fost reglementată pe principiul “laissez-faire, laissez-
passer”, fără vreo intervenţie a autorităţilor statului, intervenţie care ar putea perturba libera concurenţă,
acţiunea legilor pieţei, libera desfăşurare a activităţilor economice private, după caz.
In acest context, rolul finanţelor publice clasice se circumscrie numai la asigurarea resurselor
băneşti, necesare funcţionării instituţiilor publice.
Finanţele publice moderne, încep să-şi facă loc în perioada interbelică, când locul statului
nonintervenţionist este luat de statul intervenţionist, stat care îşi lărgeşte, în mod simţitor, aria
competenţelor intervenţioniste, în plan economic şi social. Incepe să se manifeste, din ce în ce mai mult,
creşterea rolului statului, a autorităţilor publice centrale şi apoi locale, în influenţarea proceselor
economice, prin acţiuni de cercetare a evoluţiei ciclice a producţiei, acţiuni de prevenire a crizelor sau de
înlăturare a efectelor negative a acestora.
In acest fel finanţele publice moderne, devin un mijloc puternic de intervenţie pe plan social şi
economic. Astfel, impozitele, pe lângă faptul că asigură acoperirea cheltuielilor publice, permit o anumită
egalizare a condiţiilor sociale, dar şi o anumită provocare a dezvoltării economice.
Pe baza concepţiei moderne, finanţele publice cunosc o modificare creatoare a obiectului lor,
devenind o ştiinţă care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici financiare
speciale, cum sunt: buget, impozite, taxe, venituri bugetare, cheltuieli bugetare, împrumut public, datorie
publică, procedee bugetare, etc.

3
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. 1, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.5
4
I.Condor şi R.Stancu, Drept financiar, Editura “Fundaţia România de mâine”, Bucureşti, 2002, p.19
12
1.3. Conţinutul economic al finanţelor publice

Conţinutul economic al finanţelor publice, este reprezentat de relaţiile băneşti care se stabilesc
între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe de altă parte, prin care se constituie şi se utilizează
fondurile băneşti, necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
Astfel, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti, la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri băneşti, se formează pe baza
produsului intern brut şi, ulterior, ele sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale, de interes naţional
şi de interes local.
Fondurile băneşti se constituie prin transfer de valoare, de regulă, fără contraprestaţie directă, în
sensul că, nimeni nu poate solicita statului rambursarea acesteia sau o prestaţie de valoare egală.
De la fondurile bugetare se efectueaza plăţi, cu titlu nerambursabil, către instituţii publice care
prestează servicii pentru populaţie, transferuri către populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat
etc.
Intregul proces de constituire şi repartizare a banului public, este subordonat satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii şi se realizează cu instrumente diferite, în funcţie de provenienţa sau destinaţia
resurselor.

1.4. Structura relaţiilor financiare

Analiza istorică a evoluţiei conceptului relaţiilor financiare, relevă faptul că acestea s-au format în
legătură cu apariţia, existenţa şi funcţionarea statului, ca instituţie politică de organizare şi conducere a
societăţii, care îndeplineşte şi rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia sa, în vederea asigurării
intereselor publice.
Cele mai importante componente structurale ale relaţiilor financiare, cunoscute din cele mai vechi
timpuri, sunt: veniturile publice şi cheltuielile publice;
Acestora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat şi alte elemente de importanţă deosebită, care pot
contribui la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare, care trebuie să existe între principalele
componente ale finanţelor, respectiv: bugetul statului, ca instrument de corelare a cheltuielilor cu
veniturile statului, finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, menite a conferi o
anumită autonomie administraţiei publice locale;
In societăţile moderne, în acest fel, au fost promovate principii noi de organizare a vieţii sociale,
statului conferindu-i-se, astfel, roluri diferite faţă de cele recunoscute în mod tradiţional. Prin aplicarea
descentralizării administrative, statul a recunoscut dreptul autorităţilor publice locale, de a se ocupa de
satisfacerea unor nevoi publice locale şi de a asigura prestarea de servicii publice, în interesul comunităţii
respective. Aceasta a dus la apariţia unor noi subiecte, în raporturile de mobilizare a resurselor publice şi
la apariţia unei noi sfere a relaţiilor financiare, denumită finanţele publice locale.
Finanţele publice locale, cunosc permanent o evoluţie mai mult sau mai puţin autonomă, faţă de
cea a finanţelor statului, şi au o structură de venituri şi cheltuieli coordonată, prin bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale.
In doctrina contemporană, cei mai mulţi autori recunosc drept componente structurale ale relaţiilor
financiare, ca fiind următoarele:
 bugetul public (bugetul de stat, bugetul de asigurări sociale de stat şi bugetul local);
 veniturile publice;
 cheltuielile publice;
 împrumutul de stat;
 finanţele instituţiilor publice;
 finanţele fondurilor speciale;
 finanţele locale;
 controlul financiar;

13
In acelaşi timp, se consideră că nu fac parte din structura relaţiilor financiare: circulaţia
bănească-monetară, circulaţia valutară, precum şi relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital
de stat, în derularea obiectului lor de activitate, plăţile pentru mărfuri, plăţile pentru salarii, plăţile pentru
prestările de servicii, creditele private, etc.
Potrivit Constituţiei României, sistemul financiar al României este reprezentat de un complex de
acte, operaţiuni şi instituţii publice de natură financiară sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de
control, privind formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului, ale unităţilor administrativ-
teritoriale şi ale altor entităţi de interes public.

1.5. Trăsăturile şi funcţiile finanţelor publice

Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor sale de administraţie ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în viaţa social-economică, de
exercitare a unei influenţe pozitive, pentru organizarea întregii societăţi.
Fiind raporturi social-economice, de formare şi repartizare, în formă bănească, a resurselor
necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii, finanţele publice se caracterizează, în primul
rând, prin următoarele trăsături particulare:
 sunt relaţii cu caracter economic, deoarece finanţele publice au apărut în procesul de
formare, repartizare şi utilizare a produsului social;
 sunt relaţii cu conţinut pecuniar, întrucât finanţele publice sunt relaţii de constituire,
repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti ale statului;
 sunt relaţii fără echivalent, pentru că finanţele publice nu presupun, în mod necesar, o
contraprestaţie directă, din partea statului, în calitatea sa de subiect beneficiar al
mijloacelor băneşti;
 mijloacele băneşti, sub care se prezintă relaţiile financiare sunt nerambursabile;
Finanţele publice există, pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate şi pentru
îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi realizate pe altă cale sau cu alte mijloace. Ele îşi
îndeplinesc misiunea lor socială, prin funcţiile pe care le exercită.
Printre funcţiile de bază ale finanţelor publice, recunoscute de doctrină, se remarcă cele de
repartiţie şi de control.
a) Funcţia de repartiţie, a finanţelor publice, corespunde activităţii de mobilizare, repartizare
şi utilizare a resurselor băneşti. Această funcţie cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele,
respectiv:
 constituirea, fondurilor băneşti ale statului;
 distribuirea, fondurilor băneşti ale statului;
Sistemul de venituri, pentru constituirea fondurilor băneşti (taxe, impozite), reprezintă un mijloc
de intervenţie foarte eficient, aflat la îndemâna statului. Resursele care alimenteaza fondurile publice, îşi
au izvorul în produsul intern brut şi, într-o mai mică măsură, în transferuri primite din străinătate.
Distribuirea fondurilor băneşti ale statului, pe beneficiari (persoane fizice şi persoane juridice),
este determinată de inventarierea nevoilor sociale, existente în perioada de referinţă, cuantificarea
acestora în expresie bănească, precum şi ierarhizarea şi prioritizarea lor, în funcţie de importanţa pe care o
prezintă, unele în raport cu celelalte.
Printr-o politică bugetară coerentă a cheltuielilor şi a veniturilor publice, bugetul de stat devine un
mijloc deosebit de eficient pentru preluarea, pe calea taxelor şi impozitelor, a unei părţi din venitul
naţional şi redistribuirea acesteia, prin intermediul cheltuielilor, pentru obiective economice şi sociale, de
maximă importanţă pentru întreaga societate.
b) Funcţia de control, a finanţelor publice, a cărei necesitate rezultă din faptul că, resursele
financiare constituite la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi. În acest context, societatea este
interesată în dirijarea resurselor pe care le are la dispoziţie, cu luarea în considerare a priorităţilor,
stabilite de organele competente, în utilizarea resurselor financiare ale statului, în condiţii de maximă
eficienţă economică, socială şi de altă natură, etc.
Controlul statului, cu privire la constituirea, distribuirea şi utilizarea resurselor financiare ale
statului, trebuie să asigure luarea de măsuri, care să împiedice irosirea avutului public, să prevină
efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, să contribuie la repararea prejudiciului
14
adus avutului public, precum şi la instaurarea ordinii şi a disciplinei, în gestionarea banilor şi a altor
valori publice.
Controlul financiar se efectuează în procesul de repartiţie şi urmăreşte:
 provenienţa resurselor, care alimentează fondurile publice şi destinaţia acestora;
 titlul, cu care se mobilizează resursele şi titlul, cu care se repartizează, către diverşi
beneficiari;
 dimensiunile fondului, în raport cu produsul intern brut;
 gradul de redistribuire, a fondului între sferele de activitate, sectoarele sociale şi
membrii societăţii;
 modul de asigurare a echilibrului, între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile
de procurare;
Astfel, funcţia de control a finanţelor publice, are ca principal obiectiv, asigurarea implementării
şi respectării reglementărilor legale cu caracter fiscal, în sistemul economic, precum şi creşterea eficienţei
economice, printr-o mai justă administrare a banului public. In acelaşi timp, funcţia de control a finanţelor
publice realizează echilibrul monetar, valutar şi financiar în economia naţională.
Această funcţie se realizează, printr-un sistem bine închegat de organe specializate ale statului:
Curtea de Conturi, Garda Financiară, Ministerul Finanţelor Publice, etc.

1.6. Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare, participă o multitudine de organe şi instituţii, care fac


parte din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă, sau care se constituie în
organe specializate ale puterii executive, precum şi compartimentele financiare ale agenţilor economici şi
ale instituţiilor publice, după caz.

Principalele instituţii, care realizează administrarea finanţelor publice, sunt:

Parlamentul, organ reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare, dezbate şi


aprobă programul Guvernului, trasează liniile directoare ale politicii economice şi financiare a ţării şi
controlează modul de aplicare a acestora. De asemenea, Parlamentul aprobă toate legile, care privesc
elementele structurale ale finanţelor publice, veniturile şi cheltuielile publice, bugetele, împrumuturile şi
datoria statului, precum şi organizarea şi funcţionarea organelor de control financiar.

Guvernul, organ suprem al administraţiei de stat, elaborează proiectul bugetului de stat,


întocmeşte contul general de execuţie a bugetului de stat şi le supune spre aprobare Parlamentului. De
asemenea, aprobă şi răspunde de realizarea prevederilor bugetare, exercită conducerea generală a
activităţii executive în domeniul finanţelor şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar.

Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de organ de specialitate financiară, din cadrul


administraţiei publice centrale, aplică strategia şi programul Guvernului, în domeniul orientării economiei
şi a finanţelor publice, coordonând astfel acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului, în domeniul
financiar. Elaborează propuneri, cu privire la dezvoltarea economiei româneşti, în ansamblu şi a
sectoarelor acesteia. Fundamentează principiile dezvoltării economice şi exercită administrarea finanţelor
publice.

Banca Naţională a României, (BNR) este banca centrală a României, cu personalitate juridică,
instituţie publică independentă, cu sediul central în Bucureşti.
Obiectivul fundamental al BNR îl constituie, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Printre principalele atribuţii ale BNR, pot fi enumerate:
a. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială, a instituţiilor de credit;

15
c. promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
d. emiterea bancnotelor şi a monedelor, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
e. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
f. administrarea rezervelor internaţionale ale României;

În calitate de bancă centrală a statului român, BNR este organul unic de emisiune monetară al
statului, stabileşte reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi, supraveghează
activitatea tuturor societăţilor bancare, de pe teritoriul României. Banca Naţională a României stabileşte şi
conduce politica monetară şi de credit, în scopul menţinerii stabilităţii monedei naţionale, în cadrul
politicii economice şi financiare a statului. Poate acorda bugetului administraţiei centrale de stat, în
condiţiile legii, împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri şi cheltuieli.
Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii
obiectivului său fundamental, privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de conducere, nu pot solicita sau primi
instrucţiuni, de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente
specifice, pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi
mecanismul rezervelor minime obligatorii.

Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale, îndeplinesc, prin


compartimentele de specialitate, o serie de atribuţii în domeniul financiar, prin care: elaborează bugetele
proprii de venituri şi cheltuieli, urmăresc realizarea acestor bugete, repartizează creditele bugetare
organelor subordonate ierarhic, exercită controlul financiar intern, iau măsuri pentru asigurarea integrităţii
patrimoniului şi respectarea disciplinei financiare, etc.

Instituţiile publice, întocmesc bugetele proprii de venituri şi cheltuieli, urmăresc îndeplinirea


obligaţiilor faţă de stat, urmăresc utilizarea, potrivit destinaţiei şi în mod eficient, a resurselor financiare
primite din partea statului, păstrarea integrităţii patrimoniului, respectarea disciplinei financiare, etc.

Consiliile locale, în calitate de organe ale administraţiei publice locale, prin care se realizează
autonomia locală, aprobă anual bugetul local, modul de realizare a acestuia, utilizarea rezervei bugetare şi
virările de credite, contractarea de împrumuturi, etc.

Primarul, asigură executarea deciziilor consiliului local, al unităţii administrativ-teritoriale unde a


fost ales, pregăteşte proiectul bugetului local, întocmeşte contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune aprobării consiliului local respectiv, prezintă dări de seamă sau rapoarte anuale, privind starea
financiară a unităţii administrativ-teritoriale respective, etc.

Curtea de Conturi, autoritate administrativă autonomă, exercită controlul asupra modului de


formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi sunt soluţionate, în condiţiile legii organice, de către
instanţele judecătoreşti specializate.

16
Cap. II DREPTUL FINANCIAR, RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT

2.1. Noţiunea, trăsăturile şi obiectul dreptului financiar

Noţiunea de „Drept” este definită, în general, ca fiind, un ansamblu de norme juridice,


constituite într-un sistem unitar, într-o societate dată.
Teoria dreptului face distincţie, între două mari diviziuni ale acestuia, respectiv: dreptul public şi
dreptul privat. În acest context, este de menţionat că relaţiile sociale din domeniul finanţelor publice,
sunt reglementate de normele dreptului financiar, care fac parte din diviziunea de drept public.
Având în vedere că scopul urmărit de dispoziţiile legale, care reglementează relaţiile financiare,
este acela de a satisface nevoile statului, face ca dreptul financiar să fie încadrat în diviziunea dreptului
public.
Dreptul financiar este definit, de specialiştii în domeniu, ca fiind „ansamblul unitar de norme şi
principii juridice, care reglementează relaţiile financiare, ca relaţii sociale în formă economică, de
formare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor financiare publice, aparţinând statului,
colectivităţilor locale şi instituţiilor publice ale acestora”.
Din punct de vedere formal, dreptul financiar este format din totalitatea actelor normative, care
reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii.

Trăsăturile dreptului financiar, se referă la faptul că:


 relaţiile financiare sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul
formării, repartizării şi utilizării produsului social;
 relaţiile financiare apar în formă bănească, deoarece, în cadrul producţiei de mărfuri şi al
acţiunii legii valorii, procesul de producţie, de reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia
produsului social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici sau
dintre aceştia şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti.
Noţiunea de finanţe publice sau de relaţii financiare, nu poate fi confundată cu noţiunea de bani sau
noţiunea de relaţii băneşti. Banii reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi
utilizare a mijloacelor băneşti;
 relaţiile financiare sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun, în mod necesar, o
contraprestaţie directă, din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti;
 mijloacele băneşti repartizate şi utilizate de subiectele beneficiare, nu se rambursează;

Obiectul dreptului financiar, potrivit necesităţilor, conţinutului şi cuprinsului finanţelor publice,


cuprinde:
 constituirea şi utilizarea fondului bugetar, al statului;
 constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti proprii, ale regiilor autonome şi ale instituţiilor
publice;
 constituirea şi utilizarea fondului, de asigurări sociale de stat şi a fondului, de ajutor de şomaj;
 emisiunea monetară;
 circulaţia monetară, cu numerar şi fără numerar;
 regimul juridic al valutelor;
 politica fiscală şi bugetară, a statului;
 organizarea şi funcţionarea aparatului financiar, bancar şi de credit;
 controlul financiar;

Astfel, dreptul financiar, ca ramură a sistemului dreptului, grupează toate normele juridice,
care reglementează relaţiile financiare şi are mai multe subramuri, respectiv:
 subramura dreptului bugetar, care are ca obiect bugetul public şi procedura elaborării,
adoptării şi încheierii exerciţiului bugetar;
 subramura dreptului fiscal, care are ca obiect impozitele, taxele şi celelalte venituri ale
bugetului public, precum şi normele referitoare la procedura fiscală;
17
Dreptul bugetar, spre deosebire de dreptul fiscal, nu se limitează numai la normele juridice
referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi proceduri fiscale, ci cuprinde şi normele, în conformitate cu
care statul îşi asigură, sub orice formă, resursele financiare (constituirea fondurilor şi a veniturilor
bugetare), norme referitoare la reglementarea cheltuielilor bugetare, la relaţiile dintre stat cu autorităţile
publice locale, persoanele fizice şi juridice, norme referitoare la datoria publică, la controlul financiar, la
mecanismele de evitare a dublei impuneri, etc.

2.2. Izvoarele dreptului financiar

În ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului, numit şi izvor formal, desemnează formele
specifice de exprimare a normelor juridice, corespunzător actelor normative, cutumelor,
jurisprudenţei, etc.
Normele juridice cu caracter financiar, sunt reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare
este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Izvoarele formale ale dreptului financiar, sunt acte juridice normative, cu forţă juridică diferită, în
funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă, care reglementează raporturile juridice financiare.
În raport cu gradul de generalitate sau specificitate, se disting:
a) izvoare comune ale dreptului financiar;
b) izvoare specifice ale dreptului financiar;

a) Izvoare comune dreptului financiar, cu ale altor ramuri de drept

Constituţia României, legea fundamentală care, prin normele sale, determină structura statului,
forma de guvernământ în stat, competenţele specifice ale autorităţilor publice esenţiale ale statului,
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, etc. În Constituţie sunt cuprinse, de asemenea, dispoziţii referitoare la
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului public naţional şi a contului de încheiere a exerciţiului
bugetar, sunt stabilite competenţele statului, cu privire la gestiunea banului public, sarcini referitoare la
controlul execuţiei bugetare, politica valutară, politica fiscală, etc.
Constituţia României, adoptată în anul 1991, revizuită şi republicată în anul 2003, cuprinde
reglementări în materia relaţiilor financiare, în Titlul IV, denumit „Economia şi finanţele publice”,
respectiv: art. 135 „Economia”, art. 137 „Sistemul financiar”, art. 138 „Bugetul public naţional”, art. 139
„Impozite, taxe şi alte contribuţii”, art. 140 „Curtea de Conturi”, etc. De asemenea, sunt şi texte
constituţionale care cuprind norme cu incidenţă asupra relaţiilor financiare, precum: art. 76 alin.2 care
prevede că „nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale”, art. 111 alin.1
care prevede că „în cazul în care o iniţiativă legislativă implică, modificarea prevederilor bugetului de
stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului este obligatorie”.
Dispoziţiile Constituţiei sunt dezvoltate prin sistemul legilor organice şi ordinare, sistemul
ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, sistemul hotărârilor Guvernului, de punere în aplicare
a legilor şi ordonanţelor, precum şi prin instrucţiunile şi normele metodologice ale ministerelor, etc.
În categoria izvoarelor comune intră, de asemenea, şi alte acte normative, respectiv legi,
ordonanţe, hotărâri ale Guvernului care, prin reglementările lor, cuprind dispoziţii referitoare la finanţele
publice. Un exemplu, în acest sens, îl constituie Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală,
care cuprinde şi aspecte referitoare la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

b) Izvoare specifice dreptului financiar

Sunt considerate izvoare specifice de drept financiar, acele acte normative care cuprind dispoziţii
referitoare, în mod exclusiv, la relaţiile financiare. În această categorie, cu titlu de exemplu, intră
următoarele acte normative:
 Legea finanţelor publice, respectiv Legea nr. 500/2002, care este o reglementare la nivel
de lege cadru, şi care, cuprinde principiile şi normele de bază ale activităţii financiare a statului şi
constituie cadrul legislativ al finantelor publice. Această lege cuprinde prevederi referitoare la activitatea
bugetară, constând în elaborarea proiectului de buget, aprobarea şi executarea bugetului public naţional,
18
stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a altor prelevări, cu titlu de venituri bugetare, utilizarea
fondurilor băneşti publice şi controlul modului de folosire, a tuturor mijloacelor materiale şi băneşti,
aparţinând tuturor entităţilor statului;
 Legea privind finanţele publice locale, respectiv Legea nr. 273/2006;
 Legea privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, respectiv Legea nr. 227/2007
care aprobă cu modificări şi completări OUG nr. 99/2006;
 Legea privind statutul B.N.R., respectiv Legea nr. 312/2004;
 Codul fiscal, respectiv Legea nr. 571/2003;
 Codul de procedură fiscală, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003;
 Legile controlului financiar şi a Gărzii Financiare, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 91/2003, Legea nr. 132/2004, Hotărârea Guvernului nr. 533/2007 şi Hotărârea Guvernului
nr. 1171/2007;
 Legile Curţii de Conturi, respectiv Legea nr. 94/1992 şi Legea nr. 77/2002;
 Legile bugetare anuale;
 Legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv Legea nr. 241/2005;
 Alte acte normative, care privesc: taxele de timbru, tariful vamal, taxele consulare, etc. şi
care cuprind reglementări ale relaţiilor financiare;

În sistemul izvoarelor dreptului financiar, sunt cuprinse şi hotărârile consiliilor judeţene,


municipale, orăşeneşti sau comunale, care cuprind reglementări în materia finanţelor publice locale,
în raport cu competenţele teritoriale ale acestora. Normele juridice financiare cu aplicabilitate locală, se
pot emite în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală şi cu
dispoziţiile generale din alte legi, de specialitate financiară, emise de Parlamentul României.

Principiul legalităţii, impune ca activităţile financiare, să se întemeieze pe dispoziţiile legii, astfel


că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public, pot fi stabilite numai prin lege.
În sistemul nostru de drept, obiceiul juridic, precedentul judiciar, practica judiciară, doctrina,
nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, însă acestea au un rol important, în interpretarea normelor
juridice, care ţin de aplicarea dreptului respectiv.
În contextul celor menţionate mai sus, permanent trebuie să ţinem cont de faptul că un stat de
drept se consolidează, este apreciat şi respectat, în bună măsură şi în funcţie de justiţie, de claritatea şi
fermitatea legilor sale, precum şi de durabilitatea lor.

2.3. Normele juridice de drept financiar

Norma juridică, este o regulă de conduită, generală şi impersonală, instituită de puterea


publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
Scopul normei juridice, a regulii de drept, corespunde finalităţii dreptului, care este aceea de a
asigura o convieţuire socială normală, prin orientarea comportamentului oamenilor în direcţia promovării
şi consolidării relaţiilor sociale normale, echitabile şi corecte, potrivit idealurilor şi valorilor care
guvernează societatea respectivă.
Norma juridică de drept financiar, se poate defini ca fiind astfel „o regulă de conduită stabilită
sau recunoscută de stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raportul
juridic de drept financiar, şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat”.
Dreptul financiar cuprinde şi norme juridice care definesc anumite concepte, de care trebuie să se
ţină cont în interpretarea celorlalte norme juridice.
Normele juridice cuprinse în legile bugetare, au caracterul unor sarcini, prin care se stabileşte un
cadru juridic precis, în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor publice şi, într-o
anumită măsură, şi a altor persoane juridice sau fizice.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele juridice de drept financiar, cuprind cele
trei elemente specifice: ipoteza, dispoziţia şi sanţiunea.
Dispoziţiile normei juridice de drept financiar au, în general, caracter imperativ.

19
Elementul specific, al normei juridice de drept financiar este sancţiunea. Astfel, sunt stabilite
sancţiuni caracteristice acestor categorii de relaţii, care pot fi, cu titlu de exemplu, după caz:
 avertismentul;
 amenda fiscală;
 majorări de întârziere;
 suspendarea finanţării;
 suspendarea creditării;
 limitarea operaţiunilor bancare;
 majorarea dobânzilor;
 rambursarea creditelor înainte de scadenţă;
 supravegherea activităţii economico-financiare;
 vânzarea silită a garanţiei gajului, etc;
Sancţiunile se constată şi se aplică, de către organele financiare şi bancare, după caz, persoanelor
fizice şi juridice, subiecte ale raporturilor juridice de drept financiar.
Normele juridice de drept financiar şi fiscal, prin conţinutul lor, trebuie să contribuie la
asigurarea fondurilor financiare, în vederea satisfacerii obiectivelor strategice generale ale statului:
prosperitate, echilibru şi decenţă în viaţa socială.

2.4. Raporturile juridice de drept financiar

Raporturile juridice, reprezintă acea parte a relaţiilor sociale, care se formează pe baza normelor
juridice şi a căror executare este asigurată prin aplicarea legii, de către autoritatea de stat.
Raporturile juridice de drept financiar, sunt formate din „relaţiile sociale care iau naştere şi
se sting, în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care, sunt
reglementate de normele juridice de drept financiar”.

a. Premisele fundamentale ale oricărui raport juridic sunt:


 norma juridică;
 subiectele de drept;
 faptul juridic, generator;

Normele juridice aparţinând dreptului financiar şi fiscal, se află într-o strânsă conlucrare. O
delimitare între aceste norme, este greu de făcut, deoarece, în timp ce normele juridice de drept financiar,
precizează comportamentul pe care trebuie să-l manifeste actorii din viaţa economică şi socială, în
general, normele juridice aparţinând dreptului fiscal, prevăd obligaţiile de colectare, dirijare a resurselor
de la persoanele fizice şi juridice, subiecte plătitoare de impozite şi taxe, precum şi sancţionarea acestora
pentru nerespectarea Codului Fiscal şi a Codului de Procedură Fiscală, inclusiv a celorlalte acte normative
specifice domeniului financiar-fiscal.

Faptul juridic, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, reprezintă acele împrejurări care,
potrivit normelor juridice, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând,
prin aceasta, anumite consecinţe juridice.
Faptele juridice pot îmbrăca forma evenimentelor sau a acţiunilor umane.
 Evenimentele, sunt împrejurări care se petrec independent de voinţa oamenilor, cum
sunt catastrofele şi calamităţile, care produc pierderi materiale şi care, astfel, generează efectuarea unor
cheltuieli bugetare suplimentare şi neprevăzute, deoarece nu puteau fi anticipate;
 Acţiunile umane, ca fapte juridice, reprezintă acele manifestări de voinţă ale oamenilor,
licite sau ilicite, care nasc, modifică, sau sting raporturi juridice;
Acţiunile umane, făcute în scopul producerii unor efecte juridice, îmbraca forma actelor juridice.
Actele juridice de drept financiar, sunt făcute în scopul constituirii, administrării, întrebuinţării şi
controlului utilizării resurselor financiare ale statului, colectivităţilor locale sau instituţiilor publice ale
acestora.

b. Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt:


20
 subiectele, raportului juridic;
 obiectul, raportului juridic;
 conţinutul, raportului juridic;

Subiectele participante, la raporturile juridice de drept financiar sunt:

a. Un subiect activ, purtător al autorităţii publice. Statul, reprezentat de un organ de


specialitate în activitatea financiară şi care, intră în raportul juridic, de pe poziţia de purtător al autorităţii
de stat. Această particularitate creează o poziţie de subordonare, a tuturor celorlalte subiecte participante,
faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat. În această categorie regăsim, Parlamentul, Guvernul, Curtea
de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice şi structurile sale deconcentrate din teritoriu, Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală, Garda Financiară, consiliile locale, administraţiile financiare la nivel local,
percepţiile rurale, diverse instituţii publice, etc.
b. Un subiect pasiv (contribuabilul). Persoane juridice şi persoane fizice, în calitate de al
doilea subiect, contribuabili care, au drepturi şi obligaţii pe linia finanţelor publice. În această categorie
putem regăsi, orice alte instituţii de stat decât cele administrativ-financiare, orice persoană fizică sau
juridică, cărora le sunt reglementate obligaţii de a declara veniturile sau bunurile impozabile, de a plăti
impozitele şi taxele legal stabilite, precum şi de a se supune controlului financiar de stat.

Poziţia celor două subiecte, în calitate de părţi ale raportului juridic de drept financiar, este
aceea de inegalitate, subiectul activ putând pretinde, în orice moment, subiectului pasiv prestaţiile sau
abţinerile legale.

Obiectul raporturilor juridice de drept financiar, este diferit, determinat de sfera deosebit de
largă şi complexă a finanţelor publice, de fapte, de acte normative şi de operaţiuni specifice, cu privire la
activitatea financiar-fiscală.
Astfel, obiectul raporturilor juridice de drept financiar este format din acţiuni de prognoză şi
organizare bugetară, activităţi de creditare, de control financiar, de circulaţie monetară, de plată a
unor sume de bani, la care sunt ţinute subiectele participante la raporturile juridice financiar-fiscale,
acţiuni de finanţare, de asigurare, etc.
Obiectul material, al raportului juridic de drept financiar, este reprezentat de fondurile băneşti, ce
se stabilesc şi se acordă în raporturile juridice de finanţare bugetară, sumele de bani care se
individualizează şi se încasează ca impozite şi taxe, bunurile de patrimoniu, mobile sau imobile, care fac
sau pot face obiectul executării silite, în cazul nerespectării obligaţiilor de plată.

Conţinutul raporturilor juridice de drept financiar, îl formează drepturile şi obligaţiile


subiectelor participante.

Statul, ca subiect activ, prin instituţiile sale, are dreptul de a acţiona pentru executarea bugetului
public, de a acţiona pentru stabilirea şi încasarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor
financiare publice.
Subiectul pasiv, contribuabilul, are obligaţia de achitare a sarcinilor fiscale proprii, de folosire,
potrivit destinaţiilor bugetare, a sumelor alocate din bugetul public, precum şi dreptul de a contesta modul
de impunere, modul de executare silită şi sancţiunile aplicate, etc.

Specificitatea raporturilor juridice de drept financiar-fiscal, rezultă din următoarele trăsături:

 subiectele participante, sunt:


 în cazul obţinerii veniturilor publice: primul subiect, este un organ administrativ
financiar, investit cu atribuţii de stat, în interesul constituirii fondurilor financiare, iar celălalt subiect, este
o persoană fizică sau juridică, plătitoare de impozite, taxe, accize, etc.
 în cazul redistribuirii fondurilor publice: beneficiarii diverşi, primesc veniturile
sub diferite denumiri: subvenţii, ajutoare, pensii, burse, etc., din partea unor ordonatori de credite, care
transformă propriul buget în diverse categorii de cheltuieli;
21
 conţinutul unui raport juridic de drept financiar-fiscal, evidenţiază drepturile şi
obligaţiile subiectelor de drept, participante la diverse relaţii economice, financiare în sens restrâns, de
creditare, de asigurări, etc.;
 obiectul raportului juridic de drept financiar-fiscal, se referă la comportamentul,
acţiunile sau inacţiunile, pe care subiectele raportului juridic, pot să le înfăptuiască şi care dau esenţă
conţinutului drepturilor şi obligaţiilor, participanţilor la diferitele relaţii financiare: de planificare, de
normare, de gestiune, de prognoză, de evaluare, de folosire fonduri, etc., după caz;
 litigiile, care pot lua naştere, în baza unui raport juridic de drept financiar-fiscal, se pot
soluţiona fie pe cale administrativă, fie pe calea instanţelor judecătoreşti;
 actele şi operaţiunile de drept financiar şi fiscal, realizate de subiectele participante sunt
de o foarte mare complexitate, astfel că:
 organele administraţiei financiare, (Ministerul Finanţelor Publice, direcţiile
generale ale finanţelor publice, etc.) desfăşoară acţiuni legate de: proiectare bugete centrale şi locale, după
caz, alcătuiesc metode şi modele de normare a cheltuielilor pentru diferite destinaţii, identifică soluţii de
gestiune optime pentru echilibrarea bugetelor şi a golurilor temporare de casă, identifică soluţii optime de
finanţare a deficitelor bugetare, evaluează efectele directe şi indirecte ale utilizării fondurilor publice, etc.;
 persoanele fizice şi juridice plătitori de impozite şi taxe, desfăşoară acţiuni pentru
onorarea obligaţiilor fiscale sau, dimpotrivă, contestă obligaţiile fiscale, în ipoteza în care apreciază că au
fost nedreptăţite, de către organele fiscale, prin actele juridice emise de către acestea;
 relaţiile economice de natură financiară, atât în sens restrâns, clasic, cât şi în sens
modern, sunt relaţii de piaţă, exprimate monetar şi care, prezintă drept caracteristică dominantă,
reglementarea lor extrem de precisă ;

În materie de impozite şi taxe, unul din principiile fundamentale, care operează, este principiul
legalităţii impozitelor şi taxelor. Conform acestui principiu, nici un impozit şi nici o taxă, nu pot fi
plătite de contribuabili, dacă nu sunt prevăzute în lege, în ordonanţă de guvernamen sau în hotărâre a
consiliilor locale.

2.5. Locul dreptului financiar în sistemul dreptului românesc

Normele juridice, oricât ar fi de deosebite prin conţinut, sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc un
tot unitar, coerent şi logic, constituindu-se într-un sistem de drept, bine articulat.
În raport de criteriile obiectului de reglementare juridică şi al metodei de reglementare, sunt
configurate ramurile de drept, ca principale componente ale sistemului de drept naţional.
Ramura de drept, este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între
ele, care reglementează relaţii sociale, care au acelaşi obiect şi care folosesc aceeaşi metodă de
reglementare.
Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă.
Ramura dreptului financiar, face parte din diviziunea dreptul public, întrucât cuprinde norme
juridice instituite în scopul satisfacerii unor interese generale publice.
În diviziunea dreptului public, sunt incluse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public.
In diviziunea dreptului privat, sunt incluse: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei,
dreptul internaţional privat, etc.

Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional, este determinată prin prisma


importanţei dreptului constituţional, în oricare sistem de drept, datorită preeminenţei Constituţiei într-un
stat de drept. Dreptul constituţional, cuprinde totalitatea normelor juridice, care stabilesc principiile
fundamentale ale organizării şi conducerii statului, ale structurii social-economice, drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, conceptul bugetului public naţional, competenţa parlamentară de
aprobare a legii bugetului public, etc. Tot dreptul constituţional, stabileşte principiile generale în materia
sistemului finanţelor publice, a bugetului public naţional, a impozitelor şi taxelor, a controlului Curţii de
Conturi, etc.

22
Dreptul financiar este strâns legat de dreptul administrativ, deoarece acesta cuprinde
principalele norme juridice, care reglementează relaţiile sociale din domeniul administraţiei publice,
norme privind organizarea şi funcţionarea organelor puterii executive, raporturile dintre acestea sau faţă
de terţi, modalităţile de exercitare a competenţelor instituţionale, organizarea şi funcţionarea
administraţiilor publice locale, etc.
Organele şi instituţiile publice, prin care se desemnează relaţiile financiare, fac parte din
structurile administraţiei publice centrale sau locale, după caz, acestora fiindu-le aplicabile, în materie
de organizare şi funcţionare a lor, dispoziţiile dreptului administrativ.
De asemenea, aplicarea unor dispoziţii specifice dreptului financiar, se completează cu dispoziţiile
generale din dreptul administrativ, astfel că şi în cazul contravenţiilor din domeniul fiscal, sunt aplicabile
dispoziţiile administrative, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul civil, este evidentă în cazul raporturilor patrimoniale
ale societăţilor comerciale, unde aplicarea normelor de drept civil, este condiţionată de principiile
generale stabilite de normele dreptului financiar.
Deşi, atât dreptul financiar cât şi dreptul civil, reglementează raporturi patrimoniale, între ele
există unele deosebiri, astfel:
 reglementarea raporturilor patrimoniale, în dreptul civil se face după metoda egalităţii
juridice a părţilor, iar în dreptul financiar prin metoda subordonării părţilor raportului juridic;
 în raportul juridic financiar, cel puţin unul din subiecte este organ al statului, condiţie care
nu se cere în raportul juridic civil;
 marea majoritate a normelor dreptului financiar, sunt norme imperative, iar în dreptul civil
sunt norme dispozitive;
 dreptul financiar reglementează relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor
băneşti ale statului, iar dreptul civil reglementează relaţii băneşti, ce se stabilesc potrivit intereselor
patrimoniale proprii, ale persoanelor fizice şi juridice;

Dreptul financiar are legături cu dreptul penal, în virtutea dispoziţiilor legale referitoare la
constatarea şi sancţionarea faptelor infracţionale, din domeniul financiar.

23
Cap. III PIAŢA MONETARĂ, MONEDA ŞI CIRCULAŢIA MONETARĂ

3.1. Piaţa monetară-concept şi trăsături

Prin conţinutul şi particularităţile sale piaţa monetară, alături de alte sgmente de piaţă, cum sunt
piaţa capitalului financiar, piaţa valutară, piaţa muncii, piaţa factorilor de producţie, piaţa agregată a
bunurilor şi serviciilor de consum, etc., reprezintă o componentă strategică şi de nivel macroeconomic, în
cadrul oricărei economii naţionale.
Piaţa monetară sau piaţa creditului, împreună cu piaţa de capital sau piaţa financiară şi
piaţa valutară, reprezintă economia simbolică, acestea fiind, astfel, în opoziţie cu piaţa factorilor de
producţie şi piaţa bunurilor de consum, care formează economia reală.
Aceste pieţe se individualizează, prin instituţiile lor funcţionale şi prin modul de desfăşurare a
tranzacţiilor, pe fiecare piaţă în parte. Graniţele dintre aceste pieţe, nu pot fi precis delimitate, legăturile
dintre ele fiind foarte strânse. Astfel, evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă, pot influenţa desfăşurarea
evenimentelor şi tendinţelor de pe alte pieţe, cu atât mai mult cu cât, mulţi participanţi operează
concomitent pe mai multe pieţe şi implicit pot transfera, în cazul în care consideră favorabilă, participarea
lor pe alte pieţe.

Piaţa monetară sau piaţa creditului, funcţionează cu participarea amplă a populaţiei, a firmelor
şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă. Complexitatea
relaţiilor din cadrul pieţei monetare, conduce la segmentarea specifică a acestei pieţe, în funcţie de
diversitatea, firească, a procesului de modernizare şi angajare, a capitalurilor disponibile. Astfel,
funcţionalitatea generală a pieţei creditului, este asigurată prin activitatea unor pieţe componente, având,
fiecare în parte, participanţi şi operaţiuni specifice. Piaţa monetară este, prin excelenţă, o piaţă de
lichidităţi pe termen scurt, pentru toate organismele de credit bancare.
Operatorii de pe piaţa monetară şi de credit, specializaţi în negocierea tranzacţiilor cu bani,
sunt băncile comerciale. Celelalte instituţii care operează pe aceste pieţe, cum sunt casele de asigurări,
Societăţile de Investiţii Financiare (S.I.F.), instituţiile financiare nebancare (I.F.N.) şi respectiv firmele
private, precum şi populaţia, au, îndeosebi, calitatea de subiecţi beneficiari pe această piaţă.

Oferta de bunuri, reprezentată de creditele oferite pe piaţă, se concentrează la nivelul băncilor


comerciale care, pe de o parte, acumulează disponibilităţile limitate, economiile persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice, organizate sub forma societăţilor comerciale, S.I.F.-uri, Case de asigurări, etc., iar pe
de altă parte, plasează credite, la cererea subiecţilor de cereri de credite, firme care au o nevoie financiară
pe termen scurt, mediu sau lung, din sectoare economice diverse sau din domeniul public, precum şi a
populaţiei.
Pe piaţa monetară se realizează o mare diversitate de tranzacţii, oferindu-se, de către fiecare
bancă, un pachet de produse şi servicii proprii, prin care se încearcă să se atragă un număr cât mai mare
de clienţi. Orice bancă comercială, acţionează pe principii economice, de profit sau pierdere. În vederea
evitării pierderilor, băncile îşi elaborează propriul program de afaceri, susţinut de o alegere optimă a
deciziilor selectate, conform exigenţelor de raţionalitate, inclusiv management şi marketing bancar
performant.
Piaţa monetară reprezintă o piaţă reglementată şi bine supravegheată, de un organism central
de autoritate, profesionist, care este reprezentat de banca centrală şi care, înfăptuieşte exigenţele unei
politici monetare, sănătoase şi echilibrate. Banca naţională a unei ţări, denumită în alte ţări şi bancă
centrală, este subordonată de regulă puterii legislative, cea mai înaltă structură a puterii în stat, tocmai
pentru a nu suporta influenţe nefaste, din partea unor structuri de interese, de grup, de partid sau de castă
profesională. Instituţia bancară publică, naţională/centrală, emite norme bancare obligatorii, în
legatură cu disciplina şi profesionalismul bancar, prudenţa bancară, riscurile bancare asumate de
către băncile comerciale, gestiunea portofoliilor, activelor şi pasivelor bancare, în scopul asigurării
stabilităţii şi încrederii, de care trebuie să se bucure moneda naţională, unitatea monetară proprie ţării
respective, ca însemn al forţei şi echilibrului naţional. Banca centrală, prin statutul conferit de legea
24
aprobată de Parlamentul ţării, are sarcini precise, pe linia supravegherii şi monitorizării operatorilor de
specialitate, respectiv: bănci comerciale, societăţi financiare, case de asigurări, fonduri mutuale, etc., pe
linia respectării disciplinei bancare, în vederea prevenirii falimentelor din domeniu şi a eliminarii, pe cât
posibil, a infracţiunilor din domeniul financiar-bancar, evenimente cotate ca fiind cele mai spectaculoase,
sub aspectul impactului negativ asupra populaţiei. “Căderea” unei bănci, infracţiunile de spălare a banilor
murdari, unde rolul băncilor este major, au consecinţe deosebite asupra stabilităţii monetare în ţara
respectivă, asupra evaluării riscului de ţară, necesar în optimizarea deciziilor, cu privire la investiţiile
străine directe, etc.

Ca pe oricare alt segment de piaţă şi pe piaţa monetară, se manifestă cele trei forţe obiective:
cererea, oferta şi preţul, fără de care nu se poate vorbi de o piaţă, în adevăratul sens al cuvântului.
Pe piaţa monetară, se tranzacţionează, ca obiect de negociere între subiecţii cererii şi subiecţii
ofertei, o marfă cu totul specială, banii, în formele lor specifice de manifestare: bilete de bancă
(bancnote), moneda divizionară, bani scripturali şi/sau alte însemne folosite ca instrumente de plată, de
depozit/tezaurizare, instrumente de credit bancar şi/sau comercial: CEC-uri, cambii, bilete la ordin,
conosamente, scrisori de credit, etc., denumite generic titluri de credit, efecte de comerţ, hârtii de valoare.
Piaţa monetară, înglobează ansamblul tranzacţiilor cu monedă şi a relaţiilor ce decurg din
acestea, tranzacţii ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei, de
nivelul ratei dobânzii sau de puterea de cumpărare a banilor, dacă este vorba de bani, ca mijloc de schimb,
necesari circulaţiei5.

Obiectul pieţei monetare, îl reprezintă masa monetară şi schimbul de lichidităţi.


Rolul pieţei monetare, ei este de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti, pe
termen scurt, existente la diferiţi agenţi economici. Astfel, în concret, piaţa monetară este piaţa
capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea de împrumuturi, din partea agenţilor economici
particulari şi a statului, cu oferta de resurse financiare, prezentată de particulari, întreprinderi şi instituţii
financiar-bancare.

Operaţiunile de pe piaţa monetară


Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor implicate, operaţiunile de pe piaţa monetară6, se
împart în două mari categorii:
a) operaţiuni de finanţare, care constau în acordarea, de către bănci, instituţii financiare sau
agenţi economici, a disponibilităţilor băneşti, solicitate de diverşii beneficiari debitori;
b) operaţiuni de refinanţare, care apar atunci când, banca sau creditorul care a utilizat
disponibilităţile sale băneşti, pentru acordarea de împrumuturi, se adresează băncii centrale, pentru a
obţine, la rândul său, un credit, necesar pentru continuarea activităţii de finanţare a altor solicitări. În acest
cadru, scontarea7 este o operaţiune de finanţare, iar reescontarea8 este operaţiune de refinanţare.

Trăsăturile pieţei monetare


Printre trăsăturile pieţei monetare, recunoscute de toţi specialiştii în materie, amintim:
a) vechimea operaţiunilor, ce se desfăşoară pe această piaţă. Simpla apariţie a banilor, nu a
fost suficientă pentru a vorbi de o piaţă monetară şi instituţii proprii, în adevăratul înţeles al cuvântului;
b) tranzacţiile de pe această piaţă, sunt tranzacţii pe termen scurt;
5
Unii specialişti apreciază, că trebuie făcută distincţie între piaţa monetară, al cărei obiect de analiză îl constituie doar banii,
şi piaţa creditului, al cărei obiect de analiză îl constituie creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii). Aceştia consideră că, preţul
banilor, constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare, care este invers proporţională cu preţul bunurilor. În România,
piaţa financiară, privită ca ansamblul relaţiilor şi mecanismelor, de alocare eficientă a resurselor băneşti în economie, cuprinde
(conform sistemului anglo-saxon): piaţa monetară-specializată în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt şi piaţa
de capital-specializată în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen mediu şi lung.
6
Operaţiunea day-to-day money sau overnight money, este cea mai scurtă tranzacţie monetară, constând în acordarea unui
credit până la ora 12,00 a zilei următoare, asemănătoare cu aceasta fiind creditul pe două sau mai multe zile, cu drept de
preaviz pentru creditor şi debitor (call money). Majoritatea operaţiunilor pe această piaţă, au termene care pot ajunge până la
un an.
7
Scontarea = este o operaţiune de credit, de cumpărare a efectelor de comerţ (cambii, bilete la ordin etc.) de către bănci.
8
Reescontarea = operaţiune efectuată de banca centrală a unei ţări, în vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a
băncilor comerciale.
25
c) obiectul tranzacţiei, se referă la însemne monetare cu lichiditate ridicată;
d) piaţa monetară funcţionează, pe baza unor proceduri monetar-bancare şi comerciale
reglementate, cu grad înalt de instituţionalizare;
e) sumele vehiculate, în sectorul monetar ating cote şi frecvenţe impresionante, iar
cedarea/primirea acestor sume, este extrem de rapidă prin folosirea conturilor bancare şi a noilor
tehnologii electronice;
f) subiecţii pieţei, sunt diverşi: bănci, trezorerie, instituţii monetar-financiare. Unităţile
debitoare apar în calitate de solicitanţi de monedă, iar băncile creditoare, inclusiv banca centrală, în
calitate de ofertanţi de monedă. Persoanele fizice şi agenţii economici nefinanciari, nu pot participa la
operaţiunile pe piaţa monetară;
g) condiţia esenţială, pentru ca un subiect economic să fie admis pe această piaţă, este
bonitatea9, respectiv solvabilitatea10;
h) dobânda utilizată, rezultă din confruntarea zilnică a cererii cu oferta de monedă, o influenţă
puternică, în acest joc, revenind băncilor creditoare;
g) flexibilizarea pieţei monetare, se realizează destul de greoi, fiind o piaţă de oligopol, cu
puţini ofertanţi de monedă;

3.2. Moneda şi funcţiile ei

Moneda este un instrument social-economic, indispensabil oricărei economii. Ea a reprezentat,


conform opiniei multor specialişti, o instituţie istorică, a urmat şi urmează evoluţia societăţii umane,
contribuind substanţial la patrimoniul de valori al omenirii, în cursul mileniilor.
Într-o economie complexă şi descentralizată, moneda este instrumentul unic al schimbului.
Cererea şi oferta de bunuri, de pe pieţele de schimb, este mediată de monedă. Nevoia de monedă, apare
numai într-o economie de schimb, moneda fiind instrumentul schimbului, care permite cumpărarea
imediată a oricăror bunuri, servicii şi titluri, fără costuri de negociere, şi care conservă valoarea între
două schimburi. Ea îndeplineşte rolul de instument unic al tranzacţiilor, etalon de valoare şi mijloc de
rezervă şi finanţare.
Timp de mii de ani, societatea omenească a fost servită, preponderent, de moneda cu valoare
intrinsecă, de aur şi de argint, adică de moneda materială.
În prezent, locul principal în circulaţie, îl ocupă depozitele bancare, evidenţiate în memoriile
computerelor, aşa numiţii bani electronici, de cont, banii cu existenţă fizică, sub formă de monedă
metalică sau bilete de bancă, nemaiavând un rol predominant.
Modul de administrare, în timp, al monedei, s-a manifestat uneori ca factor propulsor, alteori
ca obstacol, în calea evoluţiei economico-sociale, avantajând ori împiedicând, prin influienţa sa,
ascensiunea sau declinul naţiunilor.
Apariţia şi circulaţia monedei, s-a desfăşurat în strânsă corelaţie cu economiile popoarelor, ceea ce
a dus la afirmarea sa pe multiple planuri şi la asimilarea ei, de către diferitele colectivităţi umane.
Datorită complexităţii fenomenului monetar, monedei i-au fost date o multitudine de definiţii,
unele exprimând particularităţi ale acesteia, altele considerând-o ca marfă sau ca fiind o noţiune abstractă.

Funcţiile monedei

O reprezentare fidelă a monedei şi a definiţiilor acesteia rezultă, în mod implicit, prin cunoaşterea
funcţiilor acesteia, care au evoluat în timp, odată cu dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri.
Istoric, la început, moneda a servit ca măsură a valorii şi mijloc de circulaţie a mărfurilor,
ulterior ea a dobândit rolul de mijloc de plată. Ulterior, odată cu crearea pieţei modiale, moneda a
îndeplinit şi funcţia de bani universali şi mijloc general de schimb.

Principalele funcţii ale monedei sunt:

9
Bonitate = capacitate de plată şi de credit, a unei persoane sau instituţii şi încrederea pe care o inspiră, atunci când solicită un
credit, la o bancă sau la o altă instituţie financiară nebancară.
10
Solvabilitate = însuşirea de a fi solvabil, de a-şi putea îndeplini obligaţia de plată, la termenul scadent.
26
 Funcţia de evaluare a valorilor economice, prin care moneda are rolul de a măsura valori
materiale, de a exprima preţurile şi puterea de cumpărare. In cazul monedei din material preţios, din aur
sau argint, aceasta este marfă şi are o valoare intrinsecă, preţuind prin ea însăşi, având o putere de
cumpărare corespunzătoare valorii materialului preţios, din care provine;
 Funcţia de mijlocire a schimburilor de bunuri şi servicii, realizată prin intermediul
operaţiunilor de vânzare-cumpărare a produselor şi serviciilor, în schimbul unei anumite cantităţi de
monedă. În vederea exercitării acestei funcţii, este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în
circulaţie, pentru mijlocirea numeroaselor acte de vânzare-cumpărare;
 Funcţia de mijloc de plată, constă în utilizarea monedei pentru plata investiţiilor, pentru
achitarea produselor şi serviciilor cumpărate, pentru plata salariilor, a chiriilor, a impozitelor şi taxelor,
etc.;
 Funcţia de tezaurizare, care se realizează numai în condiţiile circulaţiei banilor cu valoare
integrală, din aur, care pot fi păstraţi sau vânduţi, sub această formă, după greutate, ca marfă;
 Funcţia de mijloc de economisire, rezultată prin acumularea şi păstrarea unor sume
băneşti, în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţii, pentru suportarea unor cheltuieli
neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii, este în raport direct cu evoluţia puterii de cumpărare a
monedei, ştiut fiind faptul că fenomenul inflaţionist afectează, mai mult sau mai puţin, puterea de
cumpărare;
 Funcţia de distribuire şi redistribuire a produsului social, celor care au contribuit direct
sau indirect la crearea lui. În acest fel, moneda înlesneşte o bună utilizare a factorilor de producţie,
asigurând o repartiţie cât mai justă a produsului social;
 Funcţia de monedă universală, funcţie pe care o îndeplinesc numai valutele forte,
monedele fiind utilizate în cadrul relaţiilor economice internaţionale, pentru achiziţionarea de mărfuri şi
servicii. Valutele forte, sunt acele monede naţionale, care sunt recunoscute pe plan internaţional, ca
mijloc de plată şi de rezervă. Ex. dolarul SUA, euro, lira sterlină, etc.;
 Funcţia de pârghie de accelerare sau de frânare, a mecanismului de funcţionare a
economiei naţionale şi/sau mondiale, după caz;

Pentru ca moneda, să poată îndeplini rolul şi funcţiile sale, este necesar ca aceasta să fie pusă
în circulaţie, într-un anumit volum şi într-o anume structură, deci să existe pe piaţă, o anumită
cantitate de masă monetară în circulaţie.

Cererea de monedă, reprezintă cantitatea totală de bani, necesară statului, prin instituţiile sale,
necesară populaţiei şi agenţilor economici.

Cantitatea de bani necesară, entităţilor menţionate mai sus, este determinată de:
 nevoia de numerar, pentru schimburile curente care, la rândul său, depinde de mărimea
venitului şi perioada de timp, dintre încasarea şi cheltuirea numerarului;
 necesitatea unor plăţi neprevăzute, în situaţii neaşteptate;
 modificarea ratei dobânzii;
 mai mulţi factori subiectivi, psihologici;

Masa monetară în circulaţie, este influenţată şi de comportamentul agenţilor economici faţă de


monedă, comportament sintetizat prin expresia, intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.

Preferinţa pentru lichiditate se bazează pe mai multe scopuri şi mobiluri concrete, respectiv:
 păstrarea banilor lichizi, tendinţă a multor agenţi economici, de a nu cheltui banii, pe măsura
încasării lor;
 păstrarea unor rezerve de bani, pentru asigurarea afacerilor viitoare, în sensul realizării de
plasamente avantajoase în viitor;
 mobilul prudenţei, rezultat din dorinţa de a face faţă situaţiilor neprevăzute;
 mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii, banii lichizi sunt un bun
financiar superior, faţă de diferitele titluri de valoare;

27
În întâmpinarea cererii de monedă, vine diversificarea instrumentelor monetare, crearea şi
perfecţionarea de sisteme bancar-financiare complexe. Moneda începe să existe, atunci când părăseşte
depozitele Băncii Centrale şi a altor unităţi emitente şi, îşi încetează existenţa, când revine în acestea.

Oferta de monedă, cuprinde cantitatea de monedă, pusă la dispoziţia instituţiilor statului, a


populaţiei şi agenţilor economici, de către sistemul bancar.
Oferta de monedă nouă, este de obicei legată de o operaţiune de creditare, iar inversul acesteia,
adică rambursarea unui efect de comerţ sau a unei datorii oarecare, în favoarea unei bănci, echivalează cu
o reducere a masei monetare11, aflate în circulaţie.

Mecanismele prin care moneda este pusă în circulaţie, sunt:

a) prin intermediul Băncii Centrale:


 mecanismul asigurării nevoilor de acoperire a deficitului bugetar, prin emiterea şi
negocierea bonurilor de tezaur;
 achiziţionarea devizelor străine, obţinute de firme din exportul de mărfuri;
 acordarea de credite băncilor comerciale, pentru realizarea compensării între ele,
sau refinanţarea lor, pentru nevoi temporare;
b) prin intermediul Trezoreriei:
 Trezoreria oferă monedă, prin împrumuturile pe care ea le contractează, la diferite
bănci comerciale, sub forma obligaţiunilor emise şi negociate (subscrise);
c) prin intermediul băncilor comerciale:
 acordarea de credite, de către băncile comerciale, clienţilor lor;
 formarea unor depozite bancare, sub formă de conturi, din care băncile pot acorda
în anumite limite, credite altor clienţi;

Masa monetară nu este o variabilă exogenă dată, ci se formează în cadrul unui proces de creaţie
monetară, la care sistemul bancar participă în mod decisiv.12
Băncile pot emite instrumente monetare fiduciare,13 corespunzător unei anumite fracţiuni din
rezervele constituite, deci au posibilitatea de a extinde „artificial” volumul creditului, peste capitalul
propriu. Întotdeauna se păstrează însă, o anumită cotă de rezerve,14 din totalul depozitelor, pentru a putea
susţine cererile de retragere, de lichidare ale deponenţilor.

3.3. Noţiunea, formele şi funcţiile circulaţiei monetare

Noţiunea de circulaţie monetară


Circulaţia monetară, este un proces economic extrem de complex, care se bazează pe mişcarea
mărfurilor şi serviciilor.
Între mişcarea mărfurilor şi serviciilor, precum şi mişcarea monedei, există o strânsa conexiune,
mişcarea monedei, în timp şi în spaţiu, fiind determinată de mişcarea mărfurilor şi a serviciilor. În acelaşi
timp există, însă, şi o conexiune inversă, în sensul că circulaţia monetară influenţează, uneori, la rândul
sau, cu destula intensitate, circulaţia mărfurilor.
Principala accepţiune atribuită circulaţiei monetare, constă în aceea că, circulaţia monetară
constituie procesul de mişcare a banilor, în cadrul sferei circulaţiei mărfurilor şi serviciilor.
Este deci necesar, ca o cantitate determinată de monedă să rămână, în mod obiectiv, în
permanenţă în circulaţie, de unde rezultă că mărfurile şi serviciile, care se găsesc într-o perioadă de timp
determinată în circulaţie, nu se pot comensura decât cu ajutorul monedei.

11
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 239
12
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici Economice, Economie, Ediţia a şasea, Editura
Economică, 2003, p. 273
13
Acestea reprezintă surplusul substitutelor monetare (creanţele asupra băncii, atestate prin certificate de depozit, bilete de
bancă, ce au ca obiect cantitatea de bani, ce va fi restituită la cerere), faţă de rezerva monetară conservată de debitor (banca).
14
Banca centrală stabileşte cota obligatorie de rezerve.
28
Condiţiile circulaţiei monetare
Pentru ca procesul circulaţiei monetare, să se poată desfăşura, apare necesitatea asigurării a doua
condiţii, respectiv:
 să existe în circulaţie cantitatea de mărfuri şi servicii necesară, care urmează să se
schimbe pe bani;
 să existe, în circulaţie, o cantitate de monedă suficientă, pentru a mijloci schimbul de
mărfuri;

Dedublarea actelor de schimb, în mărfuri şi în monedă, justifică existenţa a două faze


complementare şi opuse aceluiaşi proces, în sensul că moneda se găseşte alternativ, când în mâna
cumpărătorului, când în mâna vânzătorului. În acest context întră în acţiune funcţia monedei, ca mijloc de
circulaţie.

Moneda nu poate să rămână, în totalitate, în circulaţie, întrucât ar perturba, prin capacitatea


permanent sporită, circulaţia normala a mărfurilor, apărând astfel necesitatea asigurării unui circuit
invers. Pe măsură ce are loc schimbul de mărfuri, o parte importantă din monedă respectivă, fie că revine
la bancă, fie este păstrată la casele de economii sau la populaţie.

În circulaţie, trebuie să rămână constant o cantitate de bani, numerar şi monedă de cont, care
să permită realizarea mărfurilor şi serviciilor, pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii normale
ale circuitului.

Cea mai mare parte a schimburilor care au loc îmbracă forma monedei de cont, în aceste condiţii
întrând în acţiune şi funcţia banilor că mijloc de plată, care amplifica întregul proces. Moneda de cont
influenţează, de regulă, numerarul, în sensul scăderii relative a volumului acestuia, amplificându-se astfel
tendinţele şi factorii care generează circulaţia monetară, unii dintre aceştia putând condiţiona sporirea
monedei în circulaţie, în timp ce alţii contribuie la diminuarea volumului lor.

În contextul menţionat mai sus, calitatea mărfurilor şi a serviciilor, perioadele de inflaţie,


preţurile, raportul cerere-ofertă, stările conjucturale, puterea de cumpărare, concurenţa, etc., pot
influenţa cantitatea de monedă care trebuie să se afle în circulaţie.

Circulaţia monetară este dependentă, în mod relativ, de procesele materiale şi de factorii


conjucturali, la care se adăugă factorii de natura subiectivă, implicaţi de politica monetar-financiară.

Definirea circulaţiei monetare


Circulaţia monetară, reprezinză totalitatea operaţiilor efectuate cu masa monetară, operaţii
concretizate în încasările şi plăţile băneşti, determinate de circulaţia mărfurilor, de prestarea
serviciilor şi executarea de lucrări, în cadrul unui stat.
Literatura de specialitate face distincţie între circulaţia monetară şi circulaţia bănească,
considerând că denumirile de bani şi de monedă nu sunt sinonime. In această concepţie, termenul de bani
reprezintă expresia generală pentru întreaga varietate a instrumentelor care îndeplinesc funcţiile de
măsură a valorii. Spre deosebire de bani, moneda se referă numai la piesele metalice, cu valoare proprie.

Operaţiunile băneşti se efectuează între societăţile economice, între acestea şi persoane fizice,
între diferitele categorii ale populaţiei, dar şi între toate acestea şi stat, prin intermediul instituţiilor
financiare.
Circulaţia monetară, poate fi cu numerar şi fără numerar, între ele existând o interdependenţă
permanentă, numerarul trecând mereu dintr-o parte în alta, astfel încât, ambele părţi, formează un tot
unitar. Numerarul are o pondere de aproximativ 15%, din circulaţia bănească.

Folosirea numerarului în circulaţie, presupune pe lângă unele riscuri şi cheltuieli mari, legate
de emisiune, manipulare, păstrare, etc. Tendinţele mondiale sunt de reducere, până la eliminare, a
numerarului din circulaţie. Introducerea pe scară largă a plăţilor fără numerar, necesită, însă,
29
existenţa unui sistem bancar perfecţionat, dotat cu echipamente performante de tehnologie a
informaţiei, cu un înalt nivel de calificare a salariaţilor bancari, dar, în acelaşi timp, şi un nivel ridicat
de pregătire a populaţiei.

Formele circulaţiei monetare


Circulaţia monetară, se prezintă în două forme, respectiv:
 circulaţia monetară legală, care se desfăşoară prin conturi, cu privire la care Banca
Centrală, potrivit competenţelor conferite de lege, are posibilitatea supravegherii mişcărilor băneşti,
putând, în acest fel, interveni pentru asigurarea stabilităţii şi echilibrului monetar;
 circulaţia monetară paralelă, care cuprinde operaţii băneşti cu numerar, în raporturile
dintre persoane fizice şi chiar dintre persoane juridice, a căror posibilitate de supraveghere, de către
Banca Centrală, este limitată, în acţiunea de menţinere a stabilităţii şi a echilibrului monetar;
Funcţiile circulaţiei monetare
Tendinţele pe care le imprimă mişcării banilor, mutaţiile care au loc în cadrul proceselor
materiale din economie, pun în evidenţă doua funcţii pe care le îndeplineşte circulaţia monetară,
respectiv:
 funcţia de dezvoltare şi perfecţionare a sistemului monetar, cu toate elementele
componente ale acestuia, constituie prima funcţie, importantă, a circulaţiei monetare;
 funcţia de emisiune monetară, concepută, atât ca punere de bani în circulaţie, cât şi ca
retragere a acestora, în condiţiile determinate de evoluţia şi cerinţele desfăşurării proceselor economice;

Factorii care influenţează perfecţionarea circulaţiei monetare


Circulaţia monetară, în cadrul economiei naţionale, are loc la o anumită viteză de circulaţie şi
constituie o variabilă dependentă, în mod relativ, de o complexitate de factori, dintre care mai
importanţi sunt:
 gradul de dezvoltare şi perfecţionare a circulaţiei produselor şi serviciilor, în plan intern,
cât şi în relaţiile cu celelalte ţări ale lumii;
 preţurile interne şi internaţionale, practicate pentru produsele şi serviciile, livrate sau
achiziţionate, după caz;
 situaţia balanţei de plăţi externe, respectiv măsura în care aceasta este, excedentară sau
deficitară;
 puterea de cumpărare a monedei şi gradul de stabilitate a acesteia, determinate de
nivelul şi tendinţele inflaţiei, precum şi de instabilitatea politicii fiscale;
 productivitatea muncii şi situaţia economică a ţării, determinate de nivelul de
tehnologizare a producţiei;
 structura masei monetare, având în vedere ponderea utilizării diferitelor tipuri de
instrumente de plată;
 politica adoptată în materie de circulaţie monetară, formele şi modalităţile de plată, care
se practica în relaţiile cu alte ţări;
 mărimea şi calitatea depozitelor şi portofoliilor, deţinute de către bănci;
 situaţia bugetului de stat;
 obligaţiile externe, ale ţării;
 raportul dintre moneda naţională şi moneda cu circulaţie internaţională, în care au loc
schimburile;
 situaţia valutar-monetară, pe plan mondial, etc.;

Viteza de rotaţie a banilor


Viteza de rotaţie a banilor, prin care se exprimă numărul de tranzacţii la care serveşte o unitate
monetară, într-o perioadă de timp, în procesul circulaţiei băneşti, este influenţată de factori precum:
cantitatea de bani aflată în circulaţie, stabilitatea social-politică, conjunctura economică favorabilă sau
nefavorabilă, frecvenţa şi ritmicitatea încasărilor şi plăţilor, etc.
Perfecţionarea mijloacelor tehnice, din domeniul relaţiilor economico-financiare, determinate de
progresele informaticii, a condus şi la modernizarea circulaţiei monetare, astfel că pe lângă operaţiunile

30
cu numerar au apărut noi instrumente bancare precum: biletul la ordin, cecul, cambia, acreditivul,
scrisoarea de garanţie bancară, cecul de călătorie, cartea de credit, etc.
Determinarea şi cunoaşterea vitezei de rotaţie a banilor, are o deosebită importanţă pentru
emisiunea şi reglarea circulaţiei monetare, deoarece:

 Accelerarea vitezei de rotaţie a banilor, duce la micşorarea masei monetare necesară


circulaţiei;
 Reducerea vitezei de rotaţie a banilor, duce la creşterea masei monetare aflate în circulaţie;
 Aceeaşi masă monetară, îşi dublează puterea de cumpărare, dacă circulă de două ori mai
repede;

In cadrul economiilor de piaţă, o preocupare permanentă a autorităţilor, o constituie


examinarea şi perfecţionarea circulaţiei monetare, pentru a nu se ajunge în situaţii de blocaje
financiare.
Blocajul financiar, constă în existenţa la societăţile comerciale, din sistemul economiei
naţionale, a unui volum însemnat de plăţi exigibile şi scadente, mai mare decât volumul
disponibilităţilor din cont şi a creditelor disponibile.
Ieşirea dintr-o astfel de criză, deosebit de periculoasă pentru economia naţională, se face prin
măsuri administrative şi financiare, însă un asemenea proces, în ansamblul său, este o acţiune de durată.

3.4. Masa monetară, stabilitatea monetară şi politica monetară

Masa monetară
Masa monetară, reprezintă, ansamblul tuturor mijloacelor monetare, indiferent de formă,
cantitate, structură sau sursă, care sunt necesare efectuării tuturor plăţilor, existente la un moment dat
în sfera circulaţiei.
Această noţiune se referă la cantitatea de monedă, disponibilă şi aferentă tuturor mijloacelor
monetare care, conform legităţilor circulaţiei monetare, rămâne şi se mişcă în permanenţă. Deşi nu este o
mărime constantă, masa monetară se raportează la preţul mărfurilor şi serviciilor supuse realizării. Masa
monetară nu se confundă cu suma de bani necesară circulaţiei, care este mai elastică şi se modifică mai
rapid.

Masa monetară vazută ca stoc cantitativ, „reprezintă totalitatea disponibilităţilor şi


instrumentelor băneşti, de care dispun agenţii economici la un moment dat, în vederea achiziţionării de
bunuri şi servicii necesare investiţiilor şi activităţilor lor curente”, iar masa monetară văzută ca flux,
„reflectă diferitele cantităţi de instrumente şi disponibilităţi băneşti, care circulă pe diferitele canale de
tranzacţii economice, într-o perioadă de timp”.

Cunoaşterea nivelului masei monetare, serveşte la dimensionarea sferei numerarului şi a sferei


banilor de cont.
Cantitatea de monedă aflată în circulaţie, este influenţată de mulţi factori, cum sunt: capacitatea
statului şi a pieţei, de a absorbi o parte din moneda aflată în circulaţie, sistemul preţurilor, etc.

Masa monetară poate fi analizată, din mai multe puncte de vedere, respectiv cele privind
structura masei monetare şi mărimea fluxurilor monetare.

Structura masei monetare, evidenţiază:


 pe de o parte, masa monetară în numerar, respectiv: bilete de bancă şi monedă
divizionară, pentru care se folosesc indicatori cunoscuţi: masa monetară, numerar, viteza de rotaţie a
banilor, rata lichidităţii;
 pe de altă parte, masa monetară scripturală, respectiv: banii de cont, inclusiv
instrumentele monetare specifice de plată şi schimb, depozite la termen, conturi de economii, bonuri de
valoare ale instituţiilor specializate, etc.;

31
Mărimea fluxurilor monetare, dintr-o ţară, într-o perioadă dată, este o mărime egală cu
produsul dintre, mărimea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a acestora.

Literatura de specialitate, a acordat problemei masei monetare o atenţie deosebită, având în vedere
locul şi rolul banilor, într-o economie performantă.

Mărimea masei monetare, nu este o dimensiune lăsată la jocul liber al întâmplării, sau la jocul
intereselor de grup ori particulare, Mărimea masei monetare, reflectă expresia unei legităţi esenţiale, de
durată, între nevoia de monedă şi cererea manifestată pe piaţa monetară.

Factorii care influenţează mărimea masei monetare, în economia ţării


Nevoia de monedă, este generată de nivelul şi structura tranzacţiilor, care se realizează într-o
economie, într-o perioadă de timp, fiind influenţată, în special, de doi factori importanţi:
 volumul tranzacţiilor, respectiv, cu cât volumul tranzacţiilor este mai mare, cu atât nevoia
de monedă creşte. Această relaţie este o relaţie direct proporţională, între nevoia de monedă şi volumul
tranzacţiilor;
 viteza de rotaţie a banilor, care exprimă, numărul mediu de operaţiuni/tranzacţii şi de
plăţi, mijlocite de o unitate monetară, într-o perioadă determinată;

Între nevoia de monedă, respectiv, masa monetară necesară într-o economie şi viteza de rotaţie
a banilor, există o relaţie invers proporţională, astfel: creşterea numărului de rotaţii a banilor,
generează o reducere a nevoii de masă monetară şi, invers, o reducere a numărului de rotaţii a
banilor, are ca efect o creştere a nevoii de masă monetară.

Stabilitatea monetară
Stabilitatea monetară, constă în posibilitatea menţinerii puterii de cumpărare, a unităţii
monetare, la diferite intervale de timp.
Stabilitatea monetară, este legată de realizarea echilibrului monetar şi, se reflectă în puterea de
cumpărare a monedei, adică în cantitatea de mărfuri şi servicii, ce se pot obţine la un moment dat, cu o
unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani.
Stabilitatea monetară, depinde de optimizarea emisiunii monetare, având în vedere că:
 dacă, nu există monedă suficientă în circulaţie, schimburile comerciale se realizează cu
dificultate, iar activitatea economică decade;
 excedentul, durabil, al masei monetare, în raport cu necesităţile circulaţiei mărfurilor
disponibile, generează fenomenul inflaţiei;

Devalorizarea monetară, este un concept opus stabilităţii monetare care, constă în reducerea
valorii paritare a monedei naţionale, în raport cu monedele internaţionale.
In practica monetară a statelor, se cunosc două tipuri de devalorizare, respectiv:
 devalorizarea explicită, care este o măsură luată de stat;
 devalorizarea implicită, care este un proces economico-financiar, de depreciere monetară;

Stabilitatea unităţii monetare naţionale, se poate asigura prin:


 condiţii de natură economică, constând în stabilitatea preţurilor şi tarifelor, condiţii
privind mărimea veniturilor populaţiei, precum şi condiţii privind cantitatea de mărfuri şi servicii aflată pe
piaţă, etc);
 condiţii de natură financiară, constând în menţinerea capacităţii de cumpărare a monedei,
menţinerea unei mase monetare active în circulaţie, în concordanţă cu cerinţele obiective ale legilor
economice, asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase, prin accelerarea plăţilor şi încasărilor în
economie, reducerea timpului de staţionare a banilor, precum şi sporirea volumului de mărfuri şi servicii,
care se vând populaţiei pe credit;

32
Practica monetară, are în vedere realizarea unei monitorizări atente, a fluxurilor şi
intensităţilor monetare, atât la nivelul fiecărei bănci comerciale, cât şi la nivelul sistemului bancar în
general, astfel încât:
 retragerea masei monetare, de pe piaţă, până la limita optimă, se realizează prin pârghii
adecvate, de către organismul de supraveghere, dacă pe piaţa monetară, la un moment dat, se află o
cantitate de monedă suplimentară, peste necesar;
 creşterea masei monetare, din piaţă până la nivelul considerat optim, dacă pe piaţa
monetară, se află o cantitate insuficientă de monedă, prin folosirea de pârghii specifice;

Politica monetară
Politica monetară, cuprinde totalitatea reglementărilor, impuse de autorităţile monetare ale
statului, Banca Centrală şi Trezoreria, asupra masei monetare şi activelor financiare, în vederea
atingerii unor obiective majore, de ajustare a masei monetare existente pe piaţă, precum: stabilitatea,
expansiunea şi deschiderea economică spre exterior.

În acest sens, pentru atingerea obiectivelor menţionate, se acţionează, de către autorităţile


monetare, în două direcţii fundamentale15:
 organizarea activităţii bancare, care să asigure protecţia deponenţilor, să evite riscurile,
care ar putea rezulta dintr-o gestiune defectuoasă, a resurselor monetare şi care, ar periclita funcţionarea
sistemului monetar şi de credit, cu consecinţele negative, aferente acestei situaţii;
 reglarea şi ajustarea masei monetare, creând astfel condiţiile necesare, realizării
obiectivelor economice fundamentale: concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei, cu
expansiunea economică;
Prin aceste acţiuni, se urmăreşte reglarea cererii de monedă de schimb şi de plată, în plan intern,
iar, pe plan extern, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi, prin stimularea intrărilor sau ieşirilor de
capital, găsirea de soluţii la presiunile valutare din exterior, mai ales ale mişcărilor speculative de capital.

Procesul de ajustare a masei monetare, de restrângere sau de creştere, după caz, a masei
monetare aflate pe piaţă, presupune folosirea cu discernământ, de către banca centrală, organ public de
supraveghere a pieţei monetare, a unui sistem complex de pârghii economice specifice.
Pentru restrângerea masei monetare, existente pe piaţă, se pot folosi mai multe tipuri de
instrumente, precum:
 limitarea sau plafonarea creditului bancar, la nivelul fiecărei bănci, fie ca limită maximă
care nu trebuie depăşită, fie ca un procent din disponibilităţile băncii respective;
 creşterea rezervei obligatorii, pentru fiecare bancă comercială, impusă de Banca
Naţională, prin norme bancare;
 creşterea taxei de reescont, taxă ce determină majorarea taxelor scontului, folosite de toate
băncile comerciale;
 vânzarea de titluri, pe piaţa deschisă, de tip open market;
 creşterea ratelor de refinanţare bancară, rate de împrumut oferite de Banca Naţională,
pentru creditele acordate băncilor comerciale;
 instrumente diverse de politică a “banilor scumpi”, ceea ce conduce la reducerea ofertei
de bani, existentă pe piaţă;
 efectuarea de tranzacţii valutare, astfel că, prin vânzarea valutei la preţuri atractive
pentru cerere, se retrage din circuitul economic moneda naţională, aflată în cantităţi supradimensionate
pe piaţă şi, invers, prin vânzarea valutei la preţuri mari, se menţine moneda naţională pe piaţă;

Pentru creşterea masei monetare, din piaţă, politicile şi pârghiile folosite, sunt de sens contrar
situaţiilor de restângere a masei monetare, menţionate mai sus, respectiv:
 plafoanele creditelor bancare, sunt foarte mari;
 scăderea rezervei obligatorii, pentru moneda naţională şi/sau pentru devize, după caz;
 scăderea ratelor de refinanţare;
 scăderea taxei de reescont;
15
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 11
33
 cumpărarea de valută, la cursuri care să-i intereseze pe deţinătorii de devize;
 cumpărarea de titluri, de pe piaţa ”open market”;
 folosirea instrumentelor de politică a “banilor ieftini”, etc.;

3.5. Inflaţia şi deflaţia monetară

Inflaţia monetară
Termenul de inflaţie provine din latinescul „inflare”, care înseamnă a umfla, a exagera. Astfel,
inflaţia a fost, permanent, considerată ca o creştere continuă a preţurilor.
Noţiunea de inflaţie are un sens precis, şi deşi formele de exprimare, utilizate de diferiţi
specialişti, sunt şi ele diferite, de la un caz la altul, ele converg totuşi, ca sens.
Dintre definiţiile inflaţiei, prezentate de diverşi autori, menţionez:
 „Inflaţia este un dezechilibru, caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor. Ea
provine din excesul de cumpărare a masei de cumprători, în raport cu cantitatea de bunuri şi servicii, puse
la dispoziţia lor”16.
 „Inflaţia este o creştere excesivă a instrumentelor de plată, care antrenează sau tind să
antreneze, creşterea preţurilor şi deprecierea monedei”17.
 „Inflaţia este un exces al cererii de mărfuri, în raport cu oferta, care provoacă o mişcare
autoîntreţinută şi ireversibilă a preţurilor, precum şi o epuizare a resurselor naţionale de valută”18.
 „Inflaţia este o stare de creştere generalizată a preţurilor bunurilor de consum şi a factorilor
de producţie”19.
 „Inflaţia este încercarea societăţii de a consuma cu ajutorul monedei, mai mult venit
naţional, decât există în realitate”20.
De către alţi autori, inflaţia este considerată ca fiind, un simptom relevant al sistemului economiei
unei ţări, un semnal al stării de echilibru-dezechilibru, al diferitelor segmente ale pieţii bunurilor şi
serviciilor, precum şi a pieţei forţei de muncă.
Toţi economiştii consideră inflaţia ca, o dezordine, deoarece loveşte în monedă, care exprimă, în
fapt, valoarea tuturor lucrurilor. Astfel, inflaţia monetară reprezintă o criză profundă a monedei, în unele
cazuri, sistemul monetar însuşi fiind adânc zdruncinat.
Desfăşurarea normală a vieţii economice, este posibilă atunci când, între masa banilor aflaţi în
circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor aflate pe piaţă, există un raport bine stabilit, respectiv un
echilibru valoric, între cele două mărimi. Menţinerea acestui raport este posibilă, prin realizarea
echilibrului monetar. In acest scop emisiunile monetare ale băncii centrale, trebuie să corespundă unor
necesităţi reale, precum şi capacităţii economiei, de a menţine un ritm optim de creştere a producţiei şi de
a livra pieţei bunuri, ce răspund trebuinţelor consumatorilor, ca volum, structură, calitate.
Inflaţia monetară apare, astfel, datorită introducerii şi menţinerii în circulaţie, a unei mase
monetare excedentare, raportată la cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Acest excedent poate fi
determinat de: emisiunea monetară, controlul ineficient asupra emisiunii de monedă, deficitul bugetar,
creditul bancar, creşterea vitezei de circulaţie a banilor, excedentul balanţei de plăţi curente, scăderea
încrederii populaţiei în moneda naţională, etc.
Definind sintetic inflaţia, se poate afirma că aceasta este „un dezechilibru structural profund, ce
se manifestă între economia reală şi economia simbolică, care constă în existenţa în circulaţie a unei
mase monetare superioare, în raport cu nevoile economiei, fapt care generează deprecierea banilor,
respectiv creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor”.

Tipurile de inflaţie
Autorii care s-au ocupat în mod special de inflaţie, evidenţiază necesitatea luării în considerare, a
complexităţii factorilor şi cauzelor, care influenţează apariţia, extinderea şi generalizarea inflaţiei. De

16
Petit Larousse, Libraire Larousse, Paris, 1973, p.543
17
Paul Robert, Dictionaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1972, p.902
18
Emile James, Problèmes monétaires d'aujord' hui, Edition Sirey, Paris, 1970, p.170
19
P.A.Samuelson, Economics, Mc Graw-Hill Book Company, New York, 1973, p. 170
20
D.J.Delivanis, L'influence de l'inflation sévissant depuis 1939, Edition N.-Th. Genin, Paris, 1970, p.IX
34
subliniat faptul că, fiecare cauză sau factor, care influenţează inflaţia are determinari multiple, sunt efecte
ale unor cauze anterioare, ceea ce justifică natura complexă şi controversată a inflaţiei.
Delimitarea tipurilor de inflaţie, se face după cauzele care determină apariţia şi extinderea
inflaţiei, aspect foarte important, pentru stabilirea măsurilor antiinflaţioniste, care pot fi utilizate, în
fiecare caz în parte.
Având în vedere cauzele şi factorii care generează inflaţia, extinderea şi consolidarea sau
generalizarea acesteia, pot fi subliniate următoarele tipuri de inflaţie:
 Inflaţia prin monedă, sau emisiunea excesivă de monedă. În acest caz, asa cum susţine
Milton Friedman, inflaţia este legată de oferta prea mare de monedă, respectiv un dezechilibru între
cantitatea de bani necesari, la un moment dat în economie şi cantitatea de bani existentă, în mod real, pe
piaţă. Surplusul exagerat de monedă, “generează” o psihoza negativă, respectiv o disproporţie între
cantitatea de bani, prea mare din piaţă şi oferta de bunuri sau servicii, mai mică, rezultând astfel creşterea
nejustificată a preţurilor şi scăderea puterii lor de cumpărare;
 Inflaţia prin credite, poate fi cauzată sau impulsionată, prin creşterea exagerată, fără
control, a creditelor, de consum sau de producţie, pe care băncile, în goana lor după profit, le acordă
debitorilor, persoane fizice şi/sau juridice. Masa suplimentară de monedă, obţinută prin credite, generează
o cerere suplimentară de consum, de bunuri şi servicii, în timp ce capacităţile de producţie nu oferă o
producţie suplimentară, absolut necesară;
 Inflaţia prin cerere, sau excesul de cerere solvabilă, în care subiecţii solvabili, cer o
cantitate mai mare mărfuri şi servicii pe piaţă, iar oferta fiind cu mult mai mică, se manifestă un foarte
mare dezacord, între cerere şi ofertă, pe pieţele reale de bunuri şi servicii. Acest tip de inflaţie se
manifestă, ca urmare a creşterii cererii efective, în economia naţională. În aceste condiţii preţul
înregistrează o creştere lentă la început, după care, în urma persistenţei cererii această creştere se
transformă în inflaţie. În economiile de piaţă, creşterea cererii de bunuri şi servicii, are loc sub influenţa
liberalizării creditului, degradării procesului de economisire, creşterii deficitelor bugetare, precum şi a
altor factori financiari şi monetari. În cazul inflaţiei prin cerere, măsurile antiinflaţioniste trebuie să aibă
în vedere acţiuni, prin mijloace monetare şi fiscale, care să conducă la o politică restrictivă de
creditare;
 Inflaţia prin costuri, are drept cauză sporirea costurilor de producţie. Este de observat, că
o creştere “normală” a costurilor, determinată de “raritatea“ factorilor de producţie utilizati, nu conduce
automat la apariţia inflaţiei. O creştere exagerată, fără justificare, a diferitelor elemente ale costului de
producţie, inclusiv a profitului, impus pe diverse pieţe “de monopol”, poate însă amplifica unda
inflaţionistă. Costurile suplimentare, sunt incluse în preţul produsului sau în tariful serviciului. Urmare
creşterii preţurilor şi tarifelor, se manifestă noi revendicări salariale, care vor fi incluse în costuri,
generând astfel mecanismele „spiralei inflaţioniste”. În cazul inflaţiei prin costuri, nu se pot aplica
restricţii monetare, întrucât efectul imediat ar fi reducerea producţiei, astfel că, măsurile antiinflaţioniste
trebuie să aibă în vedere acţiuni, asupra factorilor de cost;
 Inflaţia structurală, este rezultatul disproporţiilor fireşti, care apar în economiile de piaţă.
Pe fondul dezechilibrelor din economie, se manifestă o cerere excesivă pentru produsele unor ramuri, fapt
care accentuează procesul de creştere a preţurilor. Astfel, ca urmare a creşterii preţului în ramura
respectivă, salariaţii revendică, şi ei, creşterea salariilor. Creşterea salarială din această ramură,
declanşează un mecanism de creştere, prin antrenare, a tuturor salariilor din economia naţională. În acest
fel, se va înregistra o nouă creştere a preţurilor, alunecându-se astfel, din nou pe panta „spiralei
inflaţioniste”. Se pune în evidenţă astfel că mecanismele inflaţiei structurale, conţine toate elementele
inflaţiei prin cerere şi ale inflaţiei prin costuri;
 Inflaţia socială, determinată de creşterea cererii pentru serviciile sociale, respectiv: ajutor
de şomaj, asistenţă socială, cheltuieli pentru prelungirea concediilor medicale, pensii majorate, etc.;
 Inflaţia importată, are cauze externe, în situaţia în care ponderea bunurilor importate, este
mare şi foarte mare, în volumul total al tranzacţiilor comerciale, de import-export. Transferul de inflaţie,
se realizează, mai ales, către ţările rămase în urmă din punct de vedere economic, care au o structură a
comerţului exterior nefavorabilă, în sensul că importă bunuri relativ scumpe şi exportă bunuri relativ
ieftine;

35
Din punct de vedere al ritmului şi intensităţii de manifestare a inflaţiei, întâlnim următoarele tipuri
de inflaţie:
 inflaţia lentă, moderată, caracterizată printr-o creştere medie anuală a preţurilor şi
serviciilor între 2% şi 3%, care duce la deprecierea lentă şi progresivă a banilor, fără efecte economice
negative;
 inflaţia deschisă, în care creşterea anuală a preţurilor, este între 5% şi 10%, şi este însoţită
de creşteri economice mai reduse sau chiar stagnări;
 inflaţia galopantă, în care preţurile şi tarifele cresc anual, cu mai mult de 10%-15%,
provocând mari dezechilibre economice şi sociale;
 hiperinflaţia, forma cea mai periculoasă şi excesivă a inflaţiei, la care preţurile cresc la
intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale în economia naţională;

Clasificarea inflaţiei după ritmul şi intensitatea de manifestare, are un caracter unilateral şi nu


spune nimic în legătură cu cauzele şi mecanismele de formare a inflaţiei şi nici în legătură cu fenomenele
economice şi sociale care o însoţesc.

Delimitarea inflaţiei după ritm şi intensitate, ajută la stabilirea limitelor, între care inflaţia este
acceptată ca însoţitor al creşterii economice 21. După stabilirea ritmului inflaţiei, se poate preciza şi
momentul intervenţiilor antiinflaţioniste.

Inflaţia lentă, pentru unii teoreticieni, nu reprezintă inflaţie, ci chiar favorizează creşterea venitului
naţional, sub toate aspectele sale. O anumită creştere a preţurilor este considerată, de aceşti specialişti,
necesară şi firească, pe această cale obţinându-se creşterea producţiei şi a venitului naţional.
Însă, inflaţia nu poate reprezenta un stimulent, cu caracter permanent, al creşterii economice.
Creşterea preţurilor, este cu atât mai periculoasă, pentru asigurarea creşterii economice, cu cât ea are
caracterul de a fi permanentă. Din această cauză „inflaţia nu poate constitui un factor stabilizator, datorită
influenţelor sale negative, pe care le exercită asupra ecomiei”22.

Consecinţele economice şi sociale ale inflaţiei

Fiecare din tipurile de inflaţie prezentate, se caracterizează printr-o anumită evoluţie şi prin
anumite consecinţe economice şi sociale.
Uneori, aşa cum am menţionat, se afirmă că inflaţia stimulează creşterea, însă aceasta realizează
echilibrul valoric, prin dezechilibre sociale fără discernământ. Astfel, „inflaţia îl face pe cel bogat tot
mai bogat şi, pe cel sărac tot mai sărac”23.
Printre efectele negative, consecinţe ale inflaţiei, care depind de la ţară la ţară, şi de la o perioadă
la alta, pot fi menţionate:

 Inflaţia descurajează investiţiile productive, având în vedere starea de incertitudine pe


care o propagă. În condiţii de hiperinflaţie, investiţia reală din economie nu poate fi mărită, deoarece
ritmul creşterii preţurilor este atât de accelerat, încât el nu se menţine constant, nici pentru un ciclu de
producţie. Astfel, „prin inflaţie, afacerile îşi reduc amploarea, diminuându-se veniturile, precum şi
gradul de utilizare a forţei de muncă în economie”24;
 Inflaţia potenţează incertitudinea şi riscul, în economie;
 Inflaţia are consecinţe nefavorabile asupra comerţului exterior, prin intermediul
competitivităţii şi al speculaţiilor, care se fac în legătură cu evoluţia economiei;
 Inflaţia intensifică rolul fiscalităţii, pentru a diminua, prin impozite, veniturile mai
ridicate, care pot crea presiuni asupra cererii pentru bunurile de consum;
 Inflaţia descurajează procesul de economisire, datorită anticipărilor pesimiste ale
peroanelor fizice şi juridice, potenţiali deponenţi, în legătură cu evoluţia preţurilor, de la o perioadă la
21
Valeriu Coste, Inflaţia, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993, p.20
22
Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p.20
23
Valeriu Coste, Inflaţia, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993, p.80
24
K.K.Kurihara, Monetary theory and public policy, Unwin University Book, 1967, p.50
36
alta. Datorită creşterii rapide a preţurilor, orice persoană preferă să cheltuiască mai mult în prezent,
nefiind sigur că în viitor, economisirea unei părţi din venitul actual, îi va aduce aceeaşi satisfacţie.
„Inflaţia este aceea care, determină subiecţii economici să cheltuiască, nu să economisească. Părerile
economiştilor, în legătură cu relaţia inflaţie-economisire, converg în aceeaşi direcţie: procesul de
economisire este descurajat, în condiţii de inflaţie, datorită neâncrederii în evoluţia puterii de
cumpărare a monedei, cât şi datorită deprecierii efective a acesteia”25;
 Inflaţia accelerează oscilaţiile cursurilor valutare. Oamenii pierd încrederea în propria
monedă naţională şi îşi transformă economiile în devize;
 Inflaţia puternică, hiperinflaţia, contribuie la decăderea societăţii civile, în general, a
relaţiilor sociale în special;
 Inflaţia antrenează redistribuirea arbitrară şi inechitabilă a avuţiei şi veniturilor, între
operatori, persoane fizice şi juridice. Cei mai mulţi vor pierde şi tot mai puţini vor câştiga, ceea ce
generează o polarizare aberantă a bogăţiei. Prin mecanismul rigid al redistribuirii, inflaţia realizează cea
mai mare diferenţiere socială, în defavoarea grupurilor cu venituri fixe, care vor fi afectaţi de creşterea
preţurilor şi scăderea concomitentă a puterii de cumpărare;
 Inflaţia antrenează costuri sociale, politice şi psihologice cu efecte distrugătoare. Nu
numai că sunt spulberate vechile norme, instituţii, atitudini, unele din ele greşite, pe care s-au edificat
structuri economice şi sociale o îndelungată perioadă de timp, dar nu se acoperă acest gol, cu nimic sau
aproape cu nimic, care să redea speranţe, orizonturi pentru o societate solidă, pusă pe criterii mai bune;
 Inflaţia este apreciată ca fiind cel mai pervers dezechilibru, deoarece se asociază cu alte
boli de nivel macroeconomic: şomajul, penuria şi absorbţia pe piaţa bunurilor, criminalitatea, consumul
de droguri şi altele, ceea ce zguduie din temelii, structurile economice, sociale, politice şi morale ale
societăţii;

Deflaţia monetară
Deflaţia monetară, este un proces prin care se urmăreşte, stabilizarea sau majorarea puterii de
cumpărare a banilor şi lichidarea unor stări de dezechilibru social-economic, ori tendinţele de
reducere a activităţii economice.
In logica strict cantitativă, deflaţia pare a fi remediul inflaţiei. Deflaţia urmăreste reducerea,
blocarea sau temperarea creşterii preţurilor, prin micşorarea masei banilor în circulaţie. In practică însă,
perioada de deflaţie, este însoţită de o slăbire a activităţii economice.
Fenomenul monetar legat de deflaţie, mai este cunoscut şi sub numele de apreciere monetară.
Mulţi economişti, consideră deflaţia o terapeutică monetară, ce poate fi folosită în mod conştient,
pentru a vindeca anumite situaţii economice, care sunt consecinţe a fenomenului inflaţiei.
Metode ale deflaţiei monetare, sunt cele care privesc reducerea semnelor monetare de la
emisiunea lor şi prin scoaterea din circulaţie, a anumitor categorii de semne monetare retrase. Din această
cauză, deflaţia, ca politică monetară, este considerată negativă, deoarece se bazează pe lipsa de activitate,
ceea ce este contrară spiritului activităţii de iniţiativă.
In principal, soluţiile deflaţioniste, pot avea în vedere:
 deflaţia monetară prin distrugerea fizică a banilor, retraşi din circulaţie sau în
schimbarea lor cu alte monede, fără a fi afectată valoarea propriu-zisă;
 procedeul de inflaţie fiscală, constând în creşterea consumului, investiţiilor şi a
impozitelor pe venituri, însoţite de o politică de echilibrare bugetară, prin restrângerea cheltuielilor
publice;
 deflaţie prin credit, constând în reducerea creditelor bancare, ridicarea nivelului
dobânzilor şi creşterea ratei scontului;
 măsuri economice ale statului, constând în îngheţarea preţurilor sau reducerea lor,
diminuarea salariilor şi a altor venituri ale populaţiei, restrângerea unor avantaje sociale, etc.

3.6. Politicile şi strategiile antiinflaţioniste

25
Valeriu Coste, Inflaţia, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993, p.67
37
Politicile antiinflaţioniste, de asigurare a unei stabilităţi monetare relative, de menţinere a
preţurilor în limite rezonabile, pornesc de la premisa asigurării, în mod simultan, a creşterii economice şi
a limitării şomajului.
Astăzi, conceptul de „stabilitate economică”, pare un ideal greu de atins, dacă nu imposibil.
Atenţia factorilor de decizie este focalizată, mai întâi, pe ţinerea sub control a procesului
inflaţionist, menţinerea acestuia la o rată redusă, frânarea creşterii masei monetare şi a preţurilor,
concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare a stagnării şi de relansare economică.
Politicile antiinflaţioniste, trebuie să fie suficient de puternice, pentru a combate efectiv inflaţia
dar, totodata suficient de suple, pentru a nu afecta creşterea economică, de a nu duce la deflaţie, la
depresiune şi la accentuarea şomajului.

După obiectivele imediate ale politicii antiinflaţioniste se pot distinge:


 programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiţi
agenţi economici de pe urma inflaţiei;
 programe şi măsuri pentru reducerea inflaţiei prin minimizarea costurilor sociale ale
inflaţiei;

Strategiile antiinflaţioniste, pentru reducerea inflaţiei, au ca obiectiv stoparea inflaţiei sau cel
puţin micşorarea acesteia, cu cele mai mici costuri sociale posibile.
Reducerea ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică, diferite în funcţie de opţiunile
doctrinare şi condiţiile concrete din economie, respectiv: reducerea cererii agregate, prin micşorarea
masei monetare şi creşterea costului banilor, stimularea ofertei agregate, sau o combinaţie între cele
două tipuri de politică economică.
Strategia standard promovată de FMI, s-a bazat şi se bazează pe reducerea cererii agregate, prin
cooperarea politicilor fiscale şi monetare restrictive, pentru a determina o redimensionare a masei
monetare, aflate la dispoziţia agenţilor economici pentru cumpărări, corelată cu oferta de bunuri şi
mărfuri. Această strategie se bazează pe măsurile clasice, de reducere a masei monetare aflate în
circulaţie, prin creşterea rezervelor obligatorii a băncilor la BNR, creşterea ratei rescontului, creşterea
restricţiilor în acordarea creditelor, politici de open-market promovate de banca centrală, acţiuni pe piaţa
schimburilor etc.

Printre mijloacele cele mai eficiente de combatere a inflaţiei, sunt cele monetare, bugetar-fiscale
şi economico-financiare.

Măsurile de combatere a inflaţiei, nu pot fi luate la întâmplare, ci după o analiză şi o


fundamentare atentă a tipului de inflaţie, care să stea la baza stabilirii unor măsuri corelate, de
combatere cu perseverenţă, a tuturor cauzelor manifestate şi potenţiale ale inflaţiei.

Mecanisme de politică monetară antiinflaţionistă


Politica monetară antiinflaţionistă, are rolul de a reduce oferta de monedă, micşorând astfel
cererea de resurse, de bunuri, de servicii şi de capital. Controlul asupra masei monetare în circulaţie, este
realizat de banca centrală, care îşi exercită autoritatea asupra politicii de acordare a creditelor.
Printre mecanismele monetare antiinflaţioniste, pot fi enumerate: creşterea ratei scontului,
creşterea ratei rezervelor obligatorii, supraevaluarea monetară, vânzarea titlurilor de creanţă şi
politica de credit.
 Mecanismul antiinflaţionist al ratei scontului, constă în creşterea ratei scontului şi, prin
urmare a reescontului activelor colectate de băncile comerciale, care sunt, astfel, de natură să tempereze
cererea de credite din economia naţională;
 Creşterea ratei rezervelor obligatorii, asigură temperarea inflaţiei, prin scoaterea din
circulaţie a unei mari mase monetare, sub forma diferitelor mijloace de plată, devize sau monedă
naţională, după caz, ceea ce are ca efect, o diminuare a ofertei efective de creditare, din partea băncilor
comerciale;
 Supraevaluarea monetară, ca mecanism antiinflaţionist, constă în supraevaluarea
monedei naţionale, a cărei valoare internaţională nu mai este stabilită prin etalonul aur, ci prin etalonul
38
devize şi se formează pe baza nivelului preţurilor interne şi a mişcărilor de capital, pe termen scurt sau
lung. Supraevaluarea monedei naţionale, asigură condiţii pentru modificarea parităţii puterii de cumpărare
a acesteia, care poate constitui, un punct de plecare în acţiunea de combatere a inflaţiei. Prin inflaţie, se
reduce puterea de cumpărare a monedei, pe plan intern. Când are loc creşterea cursului de schimb al
monedei naţionale, sunt favorizate importurile, care asigură relaxarea presiunii asupra cererii interne. În
aceste condiţii, va avea loc o restrângere a exportului, deoarece mărfurile autohtone devin mai scumpe,
exprimate în moneda ţării importatoare. Creşterea importurilor, concomitent cu scăderea exporturilor,
conduce către o balanţă de plăţi deficitară care, în timp, va avea ca efect degradarea cursului de schimb
valutar, al monedei naţionale. Combaterea inflaţiei, pe calea supraevaluării cursului de schimb a monedei
naţionale, nu poate continua foarte mult timp, deoarece posibilităţile de import sunt limitate, fiind în
funcţie de capacitatea de plată externă a economiei naţionale, care depinde de volumul exportului.
 Vânzarea titlurilor de creanţă, prin acţiuni de tip „open-market”, are ca obiectiv
retragerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă, cu scopul temperării excesului de cerere. Titlurile de
creanţă, sunt emise în numele Guvernului, fiind, în acelaşi timp, purtătoare de dobândă, astfel că prezintă
o anumită atractivitate din partea publicului, stimulând, prin aceasta, şi tendinţele spre economisire din
partea populaţiei. În acest fel se diminuează capacitatea de plată şi, implicit, presiunea cererii asupra
bunurilor de consum;
 Politica de credit, ca măsură antiiflaţionistă, are în vedere aplicarea unor dobânzi
diferenţiate, în raport cu destinaţia creditului, pentru a stimula diferite activităţi productive şi, implicit,
pentru a tempera consumul de bunuri de consum, precum şi activităţile speculative;

Mecanisme de politică bugetară şi fiscală antiinflaţionistă

Măsurile de politică bugetară şi fiscală vizează: reducerea cheltuielilor bugetare reale sau
menţinerea celor nominale, la niveluri strict controlate, creşterea obligaţiilor fiscale pentru firme şi a
fiscalităţii, în special pe seama impozitării indirecte.
Măsurile de politică monetară şi fiscală restrictive pot fi:
 lente, de mici proporţii, graduale, care pot duce la restrângerea creşterii economice,
creşterea lentă a ratei şomajului peste cea naturală, iar inflaţia se poate reduce lent, în timp;
 bruşte, dure, rapide şi de mari proporţii, care pot duce la reducerea bruscă şi substanţială a
inflaţiei, o recesiune de mari proporţii, sporirea rapidă, dar pentru o perioadă scurtă a ratei şomajului,
urmând ca, după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să revină la niveluri anterioare, dar inflaţia să
rămână restrânsă;

Mecanismele politicii fiscale, oferă mai multe căi de acţiune antiinflaţionistă, care au în vedere
diminuarea valorii adăugate, printre acestea fiind: suplimentarea diferitelor categorii de impozite şi taxe,
politica de reducere sau de îngheţare a veniturilor, reducerea cheltuielilor guvernamentale,
economisirea forţată, etc.

 Suplimentarea diferitelor categorii de impozite şi taxe, ca politică antiiflaţionistă,


presupune o creştere a unor impozite şi taxe, în mod diferenţiat, în funcţie de obiectivul urmărit. Folosirea
acestui mecanism, de creştere a impozitelor şi taxelor, ca mijloc antiinflaţionist, vizează, în special,
veniturile individuale, ale populaţiei, prin a căror diminuare se urmăreşte reducerea cererii pentru bunurile
de consum. Aplicarea acestui mecanism, fără o temeinică fundamentare, în cazul contribuabililor din
sectorul productiv, poate conduce la dezinteres faţă de mobilizarea factorilor de producţie, datorită
pierderilor implicate, ceea ce poate avea ca efect disponibilizări de personal, şi astfel, creşterea şomajului,
cu creşterea corespunzătoare a cheltuielilor aferente în sarcina statului;
 Politica veniturilor, care presupune acţiuni directe asupra salariilor şi preţurilor,
mergând, în situaţii extreme, până la îngheţarea acestora. Politica veniturilor poate da rezultate parţiale,
doar dacă este conjugată cu măsuri care vizează stimularea ofertei totale şi reducerea cererii totale, mai
ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De regulă, o asemenea măsură presupune
încheierea unui pact social, guvern-sindicate-patronate;
 Reducerea cheltuielilor guvernamentale, ocupă un loc aparte printre mecanismele
antiinflaţioniste, deoarece corelat cu alte elemente antiinflaţioniste, contribuie la relaxarea cererii de
39
mărfuri şi servicii. Cheltuielile guvernamentale sunt variabile, în raport cu diferitele obiective politice ale
statului, determinate de considerente interne şi internaţionale. Indiferent de natura lor, în funcţie de
amplitudinea pe care o au, aceste cheltuieli pot declanşa inflaţia sau, pot să rămână neutre, din acest punct
de vedere;
 Economisirea forţată, ca mijloc de temperare a inflaţiei, se realizează prin impunerea
cumpărării de titluri de creanţă, de către populaţie, de la stat, în acest fel fiind diminuată capacitatea
potenţială de cumpărare, înainte ca ea să devină efectivă;

Esenţiale şi definitorii, în cadrul mecanismelor de politică bugetară şi fiscală antiinflaţionistă, sunt


acele măsuri şi pârghii economico-financiare care: stimulează creşterea productivităţii factorilor de
producţie şi reducerea costurilor, care conciliază aspiraţia firească de creştere a cererii agregate,
însoţită de majorarea producţiei şi a ofertei pe cale intensivă. În economiile puternic racordate la
schimburile internaţionale şi la care, în mod inevitabil, inflaţia importată ar genera sporirea costurilor de
producţie şi pe această bază a preţurilor, singura soluţie de fond, pentru reducerea sau prevenirea
procesului inflaţionist, este obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să
devanseze potenţialul de creştere a costurilor, ceea ce înseamnă consolidarea economiei reale, printr-o
creştere a ofertei şi îmbunătăţirea ei, calitativă şi structurală.

Mecanisme de politică economico-financiară antiinflaţionistă


Practica economico-financiară, a consacrat şi alte instrumente utile, pentru atenuarea fenomenului
inflaţionist, cele mai cunoscute şi utilizate fiind: ajustarea producţiei, politica salarială, controlul şi
raţionalizarea preţurilor.
 Ajustarea producţiei, ca mijloc de temperare a inflaţiei, poate fi utilizată atunci când
inflaţia, apare pe fondul unei penurii de produse, iar una din căile de redresare o constituie stimularea
creşterii producţiei bunurilor, a căror lipsă este mai pronunţată în economia naţională.
 Politica salarială, ca mijloc antiiflaţionist, are în vedere ajustarea permanentă a salariilor,
numai, în concordanţă cu evoluţia productivităţii muncii. Dacă nu se respectă relaţia dintre productivitate
şi salarii, creşterile salariale necorelate cu productivitatea muncii, determină creşterea costurilor de
producţie, ceea ce duce, inevitabil, la creşterea inflaţiei.
 Controlul şi raţionalizarea preţurilor, constituie un mijloc administrativ, prin care se
stabilesc limitele maxime de creştere a preţurilor, făcând abstracţie de raportul dintre cerere şi ofertă, care
este singurul element obiectiv, de stabilire a preţului. Stabilirea pe cale administrativă a preţurilor,
reprezintă un factor perturbator al raporturilor sociale, motiv pentru care se apelează, doar, în situaţii
foarte grave la un asemenea mijloc. În justificarea neaplicării forţate a unui asemenea mecanism, se poate
avea în vedere opinia lui J.M.Keynes, conform căreia, „este mai importantă şi mai utilă introducerea unei
economii forţate, prin reducerea puterii de cumpărare a consumatorului, iar apoi să fie lăsat liber în
alocarea puterii sale de cumpărare”26.

Cap. IV SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

4.1. Noţiunea şi elementele unui sistem monetar naţional


26
J.M.Keynes, How to Pay for the War, Harcourt, New-York, 1940, p.51
40
Sistemul monetar naţional
Sistemul monetar, în general, reprezintă „totalitatea elementelor şi modalităţilor, care permit
reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, a instrumentelor şi tehnicilor de plată, înscrise în
normele juridice care emană de la puterea de stat”.
În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca “un anumit mod de organizare şi
reglementare a circulaţiei monetare, dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv”. De
asemenea, conform definiţiei date de academicianul Costin Kiriţescu, sistemul monetar naţional este
constituit din „ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care reglementează, organizează şi
supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.
Formarea şi dezvoltarea statelor centralizate, în cadrul evoluţiei lor fireşti, precum şi înfiinţarea
băncilor de emisiune monetară, a condus la asumarea de către acestea, a unor importante roluri monetare,
respectiv: rolul statului de a crea moneda, de a defini unitatea monetară şi de a stabili paritatea metalică.
Politica monetară a fiecărui stat, a fost şi este determinată de propriile condiţii de dezvoltare
economico-socială, care impun inclusiv, existenţa unui sistem monetar propriu unic, cu scopul de a
asigura stabilitatea şi elasticitatea propriilor sistemelor monetare.
Orice sistem monetar naţional, trebuie să asigure, în mod obligatoriu, rezolvarea problemelor
naţionale referitoare la:
 Dezvoltarea şi perfecţionarea bazei sistemului monetar;
 Organizarea şi perfecţionarea circulaţiei monetare;
 Dimensionarea masei monetare, constând în evaluarea şi monitorizarea cantităţii de bani
necesară circulaţiei;
 Organizarea relaţiilor monetare ale ţării, cu străinătatea;
 Asigurarea stabilităţii sistemului monetar propriu;

Elementele unui sistem monetar


Elementele unui sistem monetar, rezultă întotdeauna din reglementările monetare legale, ale
fiecărui stat şi din modul de organizare al circulaţiei monetare.

La modul general, se consideră că un sistem monetar, cuprinde următoarele elemente principale:


 metalul monetar, care constituie bază a sistemului monetar, în sensul că reprezintă metalul
din care sunt confecţionate monedele, care circulă în interiorul graniţelor unui stat. Metalul monetar,
poate fi reprezentat de aur, argint sau de ambele metale. Sistemele monetare, bazate pe metale monetare,
se numesc sisteme monetare metaliste, în cadrul cărora se disting: sisteme monometaliste (bazate pe un
singur metal monetar) şi sisteme bimetaliste (bazate pe două metale monetare);
 unitatea monetară, care, este strâns legată de metalul folosit pentru baterea monedei şi
care se caracterizează, prin două elemente definitorii: valoare paritară, care reprezintă cantitatea de metal
preţios care se atribuie, prin lege, unei unităţi monetare şi paritate monetară.
 paritatea unităţii monetare, care reprezintă raportul valoric, dintre două unităţi monetare
diferite;
 baterea şi circulaţia monedei, care cuprinde: baterea monedelor cu valoare intrinsecă
(confecţionate din aur şi argint), precum şi baterea monedelor fără valoare deplină (confecţionate din
aliaje de metale nepreţioase: zinc, aluminiu). În condiţiile în care monedele erau bătute din metale
preţioase (aur, în special) se asigura reglarea spontană a cantităţii de monedă în funcţie de necesităţile
economiei. Treptat, în circulaţie, monedele cu valoare integrală, au fost înlocuite cu monede din metale
comune, iar după primul război mondial, monedele din metale preţioase au fost eliminate complet din
circulaţie;
 emisiunea monetară şi circulaţia bancnotelor, aspect care este reglementat la nivelul
fiecărei ţări şi care vizează norme referitoare la emisiunea monetară şi la relaţiile dintre banca centrală şi
băncile comerciale, cu scopul dimensionării corecte a masei monetare. Preocupările referitoare la masa
monetară în circulaţie, în cadrul unui sistem monetar, decurg şi din esen ţa bancnotelor, care sunt
înscrisuri ale băncilor de emisiune şi care, întrunesc anumite caracteristici, cum sunt cele referitoare la:
convertibilitatea în metalul monetar şi valabilitatea pe întreg teritoriul ţării respective;

41
 emisiunea monetară şi circulaţia monedei scripturale, care prezintă importanţă în cadrul
unui sistem monetar, prin faptul că, în timp, statele au recurs la înlocuirea monedelor cu valoare integrală
şi a bancnotelor convertibile, cu bani de hârtie neconvertibili, reprezentativi. La baza acestei înlocuiri, a
stat ideea egalităţii, între cantitatea de metal preţios şi banii de hârtie reprezentativi, orice neconcordanţă
între aceste două mărimi reprezentând, în fapt, o formă de manifestare a inflaţiei;

Tipuri de sisteme monetare


În funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, în timp au evoluat următoarele
tipuri de sisteme monetare: sisteme monetare metaliste şi sisteme monetare nemetaliste.

A. Sistemele monetare metaliste, au la bază metalul monetar şi, în funcţie de acesta, se poate
face distincţia între:
 sisteme monetare monometaliste, (care au la baza sistemului monetar, un singur metal
monetar);
 sisteme monetare bimetaliste, (cu două metale monetare, la baza sistemului monetar);
 sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize;

Pentru, funcţionarea sistemului monetar monometalist, rolul de metal monetar este îndeplinit, fie
de aur, fie de argint. Este cunoscut că Marea Britanie, a adoptat monometalismul în anul 1816, SUA în
anul 1853, Portugalia în anul 1854, Germania în anul 1873, Rusia şi Japonia în anul 1897.
Atunci când, în calitate de etalon monetar, metalul monetar a fost reprezentat de argint, sistemul a
fost denumit „silver standard”, iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar, denumirea sistemului a
fost „gold standard”, acesta fiind cel mai răspândit sistem monetar monometalist. Au existat şi încercări
de a folosi, ca bază a sistemului monetar, platina, dar, datorită rarităţii şi a valorii ridicate, s-a renunţat la
acest metal.
Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a prezentat o serie de
inconveniente, evidenţiate, încă la vremea respectivă27, în literatura de specialitate, dintre acestea
remarcându-se următoarele neajunsuri principale:
 cantitatea de aur disponibil, are caracter limitat, comparativ cu necesităţile de monedă
ale economiei unei ţări. Utilizarea aurului, în calitate de marfă, antrenează efecte negative asupra
nivelului rezervelor şi, conduce la scăderea continuă a preţului acestuia;
 monometalismul bazat pe aur, nu este apt de a garanta stabilitatea monetară, datorită
faptului că antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică. Datorită rarităţii aurului
în cadrul acestui sistem, se poate opta pentru argint, care, existând în cantităţi importante, permite evitarea
scăderii preţurilor;

Fundamental pentru, funcţionarea sistemului monetar bimetalist, era baterea monedelor din
două metale: de aur şi de argint, între care exista un raport fix, stabilit prin lege. În funcţie de existenţa
efectivă în circulaţie, a monedelor din cele două metale, se face distincţia între:
 sistem monetar bimetalist integral, în care moneda se putea bate liber, atât în aur cât şi în
argint, cu un raport legal de 1/15,5 conform căruia, o cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate egală
de argint;
 sistem monetar bimetalist parţial, în care monedele erau confecţionate numai din aur,
moneda se bătea în mod nelimitat din acest metal, iar puterea liberatorie a monedelor era deplină;
Bimetalismul, a fost adoptat în Anglia în anul 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa a fost
adoptat în anul 1803 şi a fost menţinut până în anul 1876, iar în România în anul 1867, fiind menţinut
până în anul 1890.

Caracteristica, funcţionării sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-devize, era aceea că:
moneda aflată în circulaţie, trebuia să fie garantată, atât cu metal preţios (aur), cât şi cu titluri de
creanţă, exprimate în monedă străină, numite devize.

27
Leon Walras, Etudes d’economie politique appliqueé
42
Instituţionalizarea acestui etalon monetar, aur-devize, s-a realizat în cadrul Conferinţei
Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pus bazele
Sistemului Monetar Internaţional.
În cadrul acestui sistem monetar, cu etalon aur-devize au apărut probleme constând în aceea că, o
astfel de organizare a generat o stare de dependenţă, a sistemelor din ţările mai puţin dezvoltate, faţă de
cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei ţări, reprezenta şi acoperirea în aur a
valutei altei ţări.
Dintre principiile care au stat la baza Sistemului Monetar Internaţional, reţin atenţia
următoarele aspecte, strict legate de funcţionarea etalonului aur-devize:
 convertibilitatea diferitelor valute în dolari, şi a acestora în aur;
 între valutele diferitelor ţări, este admisă o oscilaţie de maxim 1% faţă de paritatea
stabilită;
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize, a funcţionat, potrivit principiilor stabilite, până la
apariţia fenomenelor de criză ale dolarului, care s-a depreciat puternic în raport cu aurul, cu începere din
anul 1960. Evenimentele monetare petrecute în anii ’70, referitoare la renunţarea la convertibilitatea
dolarului în aur, la lărgirea marjelor de fluctuare între monede, până la un maxim de 2,25% şi, ulterior,
renunţarea la cursurile fixe, au condus la renunţarea organizării monetare pe baza etalonului aur-devize.

B. Sistemele monetare nemetaliste, prezintă caracteristica eliminării aurului din definirea


unităţii monetare.
În aceste condiţii, în cadrul sistemelor monetare nemetaliste, etalonul monetar al unei ţări, este
definit în raport cu valuta altei ţări, sau, în raport cu un coş de monede, denumit Drepturi Speciale de
Tragere (DST), după cum Fondul Monetar Internaţional recomandă ţărilor membre, aspect care constituie
caracteristica principală a sistemelor monetare actuale.

Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este, etalonul putere de cumpărare.

Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia diferită a
bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei economii naţionale, sub formă de corespondent al monedelor
aflate în circulaţie. Cuantificarea acestui etalon, este posibil de realizat, prin determinarea puterii de
cumpărare a monedelor, pe baza indicilor preţurilor de consum şi, ulterior, a cursurilor de schimb, între
monedele diferitelor ţări.
Sistemele monetare actuale sunt mult mai complexe, decât cele bazate pe etalonul aur şi, prezintă
mai mare elasticitate, comparativ cu acestea, iar folosirea unor cursuri fluctuante, reflectă realitatea
obiectivă, în care se află moneda naţională pe pieţele valutare.
Indicele puterii de cumpărare, se determină ca raport invers al indicelui preţurilor de consum, şi
permite cuantificarea cantităţii de bunuri şi servicii, care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară.
Indicele preţurilor de consum, reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii specifice
populaţiei, diferenţiată pe diferite grupe şi în funcţie de mediu şi, care, reflectă preferinţele de cumpărare
ale acesteia. Acest indice reprezintă, potrivit relaţiei de calcul, raportul dintre: valoarea „coşului” de
bunuri şi servicii, exprimate în preţurile anului curent, şi valoarea aceloraşi bunuri şi servicii din „coş”,
exprimate în preţurile anului de bază.
Cursul de schimb, al unei monede faţa de altă monedă, poate fi interpretat ca putere de cumpărare
externă a monedei.
Din punct de vedere al elementelor luate în calcul, pentru determinarea cursurilor de schimb,
poate fi stabilită distincţia între cursul de schimb nominal şi cursul de schimb real, semnificaţia acestora
fiind următoarea:
 cursul nominal de schimb, exprimă preţul unei monede, faţă de o altă monedă, şi are
importanţă din punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monede
naţionale;
 cursul real de schimb, exprimă preţul monedelor naţionale, ca relaţie dintre preţurile
mărfurilor comercializate în diferite ţări;

Cursul de schimb şi convertibilitatea monetară


43
Convertibilitatea monetară, se bazează pe definirea reală a cursului de schimb, al unei monede
naţionale, în raport cu celelalte valute, respectiv, pe analiza puterii de cumpărare a monedelor
convertibile.
În sens larg, prin convertibilitate se înţelege “dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor, de a
schimba moneda naţională, cu altă monedă străină, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o
restricţie din punct de vedere al sumei schimbate, al scopului şi a calităţii celui care efectuează
operaţiunea”.
Statutul Fondului Monetar Internaţional, grupează monedele statelor membre, în trei categorii,
respectiv: monede convertibile, monede neconvertibile şi monede liber utilizabile. Includerea într-una
din aceste trei grupe, este corelată cu respectarea, de către ţara emitentă, a anumitor obligaţii, acestea
referindu-se la:
 evitarea restricţiilor, asupra plăţilor şi transferurilor internaţionale curente;
 evitarea practicilor valutare discriminatorii;
 schimbarea soldurilor în monedă naţională deţinute în străinătate, în valuta ţării care
solicită preschimbarea, sau în DST;
 colaborarea în domeniul politicilor monetare, referitoare la activele de rezervă;

Pentru, dobândirea statutului de monedă convertibilă, potrivit prevederilor articolului VIII, din
statutul FMI, este necesară îndeplinirea unor condiţii: economice, financiare şi organizatorice, de către
ţările care se angajează în procesul realizării convertibilităţii interne, după cum urmează:
 existenţa unui potenţial economic ridicat;
 echilibrarea balanţei de plăţi;
 existenţa unor rezerve internaţionale de lichiditate;
 stabilirea unui curs real al monedei naţionale, faţă de alte monede, fundamentat economic;
 flexibilitatea sistemelor economice, în scopul adaptării producţiei interne în funcţie de
cerinţele pieţei mondiale;
 limitarea inflaţiei şi realizarea unei stabilităţi monetare;
 existenţa unei rezerve de aur şi devize, reprezentând echivalentul valoric al importului ţării
pe o perioadă de 3-5 luni, care să permită onorarea solicitărilor de preschimbare a monedei naţionale, de
către nerezidenţi;
 adaptarea nivelului productivităţii muncii, la cel existent pe plan mondial, cu scopul
stabilirii unei corespondenţe reale, între nivelurile preţurilor interne şi cele ale preţurilor mondiale;
 starea de echilibru economic general, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor;

Ţările cu monedă neconvertibilă, sunt cele care nu îndeplinesc sau nu doresc să accepte,
condiţiile trecerii la convertibilitate, impuse de FMI. Aceste ţări, cu valute neconvertibile, pot desfăşura
schimburi internaţionale, doar, pe bază de clearing, deoarece se confruntă cu dificultăţi generate de
poziţia deficitară a balanţei de plăţi, şi nu înregistrează creşteri ale lichidităţii internaţionale.
Clearingul, în cadrul schimburilor internaţionale, reprezintă o compensare a datoriilor, din
livrările de mărfuri şi prestările de servicii reciproce, şi implică excluderea, parţială sau totală, a
transferului valutar. Cea mai întâlnită formă de clearing este clearingul bilateral, cu două conturi de
clearing.

O monedă poate fi considerată „liber utilizabilă”, dacă îndeplineşte concomitent două condiţii,
respectiv: moneda este folosită pe scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi, în acelaşi timp,
este negociabilă pe principalele pieţe valutare internaţionale.

Cursul de schimb
Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul esenţial al acesteia îl
constituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb, conferă un grad, mai mare sau mai redus, de
credibilitate, unui sistem monetar naţional.
Analiza cursurilor de schimb, conduce la stabilirea distincţiei între, trei tipuri de regim de curs
valutar, astfel:

44
 cursul de schimb fixat (pegged exchange rate), care se caracterizează prin aceea că se
păstrează constant, faţa de o valută de rezervă, numită valută ancoră. Nu trebuie confundat cu un curs de
schimb fix.
 cursul de schimb fix, este menţinut, la acelaşi nivel, o perioadă îndelungată de timp, fiind
modificat doar în cazuri extreme;
 cursul de schimb flotant, se caracterizează prin faptul că este flexibil, în funcţie de cererea
şi oferta pentru valuta de rezervă. Cursul flotant permite adaptarea convertibilităţii depline şi nu ridică
problema credibilităţii, pentru banca centrală, dacă aceasta nu se angajează, prin promisiuni, în
menţinerea cursului de schimb, între anumite limite.
Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină, fiind mai puţin evidentă în
situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu convertibilitate limitată.

4.2. Formarea Sistemului Monetar Internaţional

Scopul creării Sistemului Monetar Internaţional

Sistemul Monetar Internaţional reprezintă „un ansamblu de reguli şi aranjamente


internaţionale, instituite de către state şi organismele internaţionale, care au ca scop prevenirea
crizelor monetare sau remedierea lor, în cazul în care se produc”.
Sistemul Monetar Internaţional (SMI), a fost creat în anul 1944, în urma Conferinţei Financiare şi
Monetare de la Breton Woods. Acesta a fost primul sistem monetar, bazat pe un acord internaţional. Până
în anul 1944, inexistenţa unor reglementări, la care să adere majoritatea ţărilor, a făcut ca relaţiile dintre
state să se desfăşoare pe baze bilaterale.
Scopul fundamental, al creării SMI, l-a constituit, promovarea cooperării monetare
internaţionale, ca o premisă, pentru creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi, pe această bază,
dezvoltarea economică a tuturor statelor membre ale sistemului şi a economiei mondiale, în ansamblul
său.
Constituirea unui sistem monetar internaţional, poate avea loc numai pe baza tratatelor şi
convenţiilor internaţionale multilaterale, încheiate între state, care doresc să adere la un asemenea sistem.
Istoric, evoluţia sistemelor monetare naţionale, au impus, după cel de al II-lea război mondial,
necesitatea ordonării plăţilor internaţionale, prin crearea unui sistem monetar internaţional convenţional.
În acel moment, majoritatea statelor europene se confruntau cu o serie de dificultăţi de ordin monetar, ca
urmare a modului defectuos, în care funcţiona sistemul bimetalist, aur-argint sau cel monometalist,
argint. S-a considerat, atunci, că stoparea acestor dezechilibre putea fi realizată, prin adoptarea unui
sistem monetar comun, stabilirea unor varietăţi fixe între monedele naţionale sau, faţă de o monedă etalon
(aspect care facilita schimburile comerciale internaţionale), reglementarea emisiunii şi circulaţiei
monedelor, cu ajutorul cărora se făceau plăţi, către ţările nemembre, din afara sistemului.
Conferinţa mondială şi financiară internaţională, de la Bretton Woods, a hotărât constituirea a
două organisme cu vocaţie universală, respectiv constituirea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a
Băncii Mondiale (BM).
Fondul Monetar Internaţional, a fost autoritatea desemnată să supravegheze şi să sprijine
aplicarea, de către toate ţările membre, a sistemului monetar internaţional, care a fost creat în cadrul
aceleiaşi conferinţe.

4.2.1. Principiile fundamentale ale Sistemului Monetar Internaţional

La baza funcţionării SMI au fost aşezate următoarele principii:

a. Principiul etalonului monetar, conform căruia la baza SMI, a fost aşezat etalonul aur-
devize, dolarul american având rolul de principal mijloc de plată şi mijloc de rezervă, pe plan
internaţional. Esenţial pentru SMI, creat în 1944, a fost regimul parităţii aur-curs fix, pe baza căruia,
monedele naţionale erau legate de aur, fie direct, fie indirect, prin raportare la valoarea paritară a
dolarului, respectiv la conţinutul său în aur;

45
b. Principiul stabilităţii cursurilor de schimb, principiu fundamental de funcţionare al SMI,
prin care s-a stabilit opţiunea pentru cursurile fixe şi stabile. Conform acestui principiu, fiecare ţară avea
obligaţia, conform statutului FMI, să stabilească pentru propria monedă, valoarea paritară, exprimată în
aur sau în dolari. Faţă de paritatea stabilită, cursul de piaţă putea să aibă o variaţie, în jurul unei marje de
+ 1%, ţările membre la FMI având obligaţia, să supravegheze strict această evoluţie. Pentru menţinerea
stabilităţii cursurilor de schimb, băncile centrale ale ţărilor membre la FMI, aveau obligaţia să intervină
pe piaţă, prin vânzări sau cumpărări de monedă. Dacă efectele nu erau cele scontate, se proceda la
modificarea valorii paritare, prin devalorizare sau revalorizare. Ulterior marjele de fluctuare, au fost
majorate la + 2,25%. Cursurile fixe s-au caracterizat prin rigiditate, ceea ce a contribuit, doar parţial şi
pentru o scurtă perioadă de timp, la menţinerea stabilităţii monetare pe plan internaţional. În consecinţă,
ulterior, unele ţări au adoptat cursuri multiple, în operaţiunile lor de schimb cu străinătatea.
c. Principiul convertibilităţii monetare, constând în înlăturarea tuturor restricţiilor, la plăţile
rezultate din tranzacţiile internaţionale curente. Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte:
 convertibilitatea dolarului american, care, în calitatea sa de etalon, de mijloc de plată şi
de rezervă pe plan internaţional, a rămas după 1944 singura monedă naţională convertibilă în aur. Aceasta
era, însă, o convertibilitate limitată şi numai la extern, de acest drept beneficiind numai băncile centrale
ale ţărilor membre la FMI;
 convertibilitatea monedelor naţionale, ale celorlalte ţări membre ale FMI, care viza, la
rândul său, alte două aspecte, respectiv:
 primul aspect, prin care trecerea la convertibilitate, presupunea desfiinţarea
restricţiilor şi discriminărilor, în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale;
 al doilea aspect, potrivit căruia, convertibilitatea reprezenta obligaţia băncii
centrale a unei ţări, de a cumpăra propria monedă, deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia;
În 1971, se suspendă convertibilitatea în aur a dolarului american. Din noţiunea de convertibilitate
dispare referirea la aur. Dispar şi cursurile fixe. Se nasc două noi concepte şi anume: convertibilitatea de
piaţă şi cursurile flotante.
d. Principiul creării de rezerve monetare oficiale, constând în constituirea unei rezerve
oficiale de aur, devize şi creanţe faţă de FMI, din care, la nevoie, ţările membre să fie sprijinite temporar,
pentru a face faţă deficitelor de balanţă de plăţi externe. Pe baza acestui principiu, fiecare ţară membră,
era obligată să-şi constituie rezervele oficiale, pentru nevoile ei, generate în principal de două importante
operaţiuni:
 pentru convertirea sumelor solicitate, la cererea băncilor centrale străine;
 pentru intervenţii pe piaţă ale autorităţilor monetare, în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb;
e. Principiul echilibrării balanţelor de plăţi externe, ca principiu al funcţionării SMI şi ca
obiectiv esenţial al FMI, a contribuit o scurtă perioadă de timp, la funcţionarea normală a SMI. Practic
FMI, prin creditele acordate ţărilor membre, a contribuit la reducerea duratei şi a gradului de
dezechilibrare, a balanţelor de plăţi externe, ale ţărilor membre. Un accent deosebit, a fost pus de FMI, pe
realizarea unor planuri de stabilizare, care trebuiau îndeplinite, de către ţările cu deficit de balanţă, care
solicitau sprijin financiar de la FMI. Conform planurilor de stabilizare, echilibrarea balanţelor de plăţi,
trebuia realizată prin:
 stabilizare economică, internă;
 dezvoltarea producţiei interne de bunuri şi servicii, care să fie astfel în măsură, să
permită creşterea exporturilor, reducerea importurilor, satisfacerea cererii interne şi controlul inflaţiei;
f. Principiul universalităţii, principiu conform căruia, orice stat, care acceptă prevederile
statutare, poate adera la FMI şi astfel la SMI.

Reglementarea relaţiilor monetare internaţionale, are în vedere asigurarea, stabilităţii relative


a raporturilor valorice dintre monedele statelor membre, furnizarea lichidităţii internaţionale necesară
pentru finanţarea deficitelor temporare ale balanţei de plăţi, precum şi pentru crearea unor
mecanisme de echilibrare, în cazul unor deficite mai grave, ale schimburilor economice
internaţionale.

46
Dreptul exclusiv al statelor, în reglementarea problemelor monetare naţionale, este unanim
recunoscut pe plan internaţional. Această recunoaştere, reprezintă, pe deplin, o confirmare a suveranităţii
monetare a statelor şi constituie, în acelaşi timp, punctul de plecare al dreptului monetar internaţional,
care are drept scop, reglementarea la nivel de state a relaţiilor monetare internaţionale.

În anul 1974, datorită dificultăţilor în menţinerea cursurilor de schimb, în limitele convenite, se


renunţă la mecanismul cursurilor stabile şi se face trecerea la cursurile flotante. Aceste mecanisme
funcţionează astăzi într-o formă schimbată, prin introducerea de elemente noi, care şi-au găsit
reglementarea prin modificările aduse FMI.
Monedele naţionale continuă să deţină locul principal în cadrul SMI. Locul etalonului aur-devize,
a fost preluat de etalonul putere de cumpărare, etalon care reflectă mai bine capacitatea economiei
naţionale, dar care nu mai prezintă stabilitatea în timp, specifică vechiului sistem. Prin tehnica cursurilor
flotante, cursul de piaţă este lăsat să oscileze, în raport direct cu poziţia economiei, ţării emitente a
monedei în cauză, în cadrul economiei mondiale.
Problema reformei monetare este relansată, pe trei direcţii prioritare, astfel:
 realizarea unei mai mari stabilităţi a cursurilor de schimb;
 impunerea unei discipline mai severe, în politica economică şi monetară, dusă de ţările
membre FMI;
 asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare, cantitativ şi calitativ, pentru redresarea
economiei confruntată cu dificultăţi;

Cele mai importante direcţii de reformă ale SMI au fost cele referitoare la:

 extinderea supravegherii şi gestionării internaţionale a FMI;


 elaborarea unor proceduri mai eficiente, de ajustare a balanţelor de plăţi, cu posibilitatea ca
fiecare ţară să-şi stabilească, propriul mix de politici economice;
 sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor membre şi promovarea unui flux net sporit de
resurse reale, către ţările în curs de dezvoltare;
 impunerea unei discipline mai severe, în politica economică şi financiar-monetară, dusă de
ţările membre la FMI;
 o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb, ale monedelor naţionale;
 asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare (cantitativ şi calitativ), pentru redresarea
economică, a ţărilor care se confruntă cu mari dificultăţi;
 creşterea rolului Drepturilor Speciale de Tragere (DST), ca principal activ de rezervă, în
paralel cu reducerea rolului cursului de schimb şi a devizelor (valutelor);

4.2.2. Drepturile Speciale de Tragere (DST) şi rolul acestora

Drepturile Speciale de Tragere, denumite pe scurt DST, au fost create de FMI în anul 1969, ca
monedă de cont, în scopul asigurării nevoilor globale de lichiditate internaţională, apreciindu-se că ele
reprezintă un instrument monetar mai stabil, decât monedele naţionale, respectiv decât dolarul
american.

Drepturile Speciale de Tragere, constituie prima unitate monetară de cont internaţională, fiind
definite, printr-un conţinut în aur, echivalent cu cel al dolarului american (0,688671 gr. aur pentru un
dolar/un DST). Practic 1DST era egal cu 1$.
Odată cu renunţarea la etalonul aur-devize şi trecerea la etalonul putere de cumpărare, s-a renunţat
şi la definirea în aur a DST. Practic s-a trecut, începând cu 1974, la definirea DST, cu ajutorul unui coş de
monede naţionale. La acea dată coşul DST, era format din monedele naţionale a 16 ţări, care deţineau în
comerţul internaţional o pondere mai mare de 1%. Începând cu 1978, numărul monedelor din coş se
restrânge la 5, respectiv la cele 5 monede liber convertibile (dolarul american, marca germană, francul
francez, lira sterlină, yenul japonez).
Ca monedă de cont emisă de FMI, DST îndeplineşte următoarele funcţii:
 etalon monetar internaţional;
47
 instrument de rezervă;
 instrument de plată (dar numai în relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor membre şi
FMI);
Îndeplinirea acestor funcţii, este condiţionată de volumul alocărilor de DST, decizia de emisiune
bazându-se pe nevoia de creştere a lichidităţii internaţionale, pe termen mediu şi lung.

Utilizarea DST
O ţară membră la FMI, care primeşte DST, proporţional cu cota de participare, le poate utiliza
pentru:
 mărirea rezervelor ei monetare oficiale;
 procurarea, directă sau indirectă, a unei monede convertibile, emisă de o altă ţară membră
la FMI;
 plata de dobânzi şi comisioane către FMI;
 emiterea de titluri financiare, îndeosebi obligaţiuni, exprimate în DST;
 garantarea unor obligaţii financiare internaţionale;

Avantajele utilizării DST


 DST, au un grad de stabilitate mai mare, în raport cu monedele naţionale convertibile.
Stabilitatea mai mare a DST, decurge din definirea lor pe baza unui coş de monede. Practic, deprecierea
unei monede, (de ex. dolarul), faţă de una sau mai multe monede din coş, este compensată de aprecierea
acestora din urmă în raport cu prima;
 Emisiunea DST, este realizată de FMI, care astfel: nu duce la apariţia de deficite de
balanţă de plăţi externe, ca în cazul monedelor naţionale şi, de asemenea, nu duce la propagarea
fenomenelor financiar-monetare negative, de pe pieţele naţionale, pe plan internaţional, ca în cazul
monedelor naţionale;

Limitele utilizării DST


DST nu îndeplinesc toate funcţiile monedei pe plan internaţional, astfel că ele:
 nu se utilizează ca mijloc de plată internaţional şi nu au nici o existenţă fizică;
 pot fi supuse unor presiuni inflaţioniste sau deflaţioniste, după caz, dacă decizia FMI, de
alocare a DST este eronată;

4.2.3. Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi funcţiile acestuia

FMI, instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), supraveghează buna


funcţionare a sistemului monetar internaţional, fiind una dintre cele mai mari construcţii instituţionale
concepute, în acest domeniu.

Scopul FMI, este să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30, respectiv: scăderea bruscă a
activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor
dictatoriale, etc., printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de
disciplinele precise, cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a ajuta ţările care se află în
dificultate.

Obligaţiile ţărilor care vor să adere la FMI

În statutul FMI din 1944, sunt stipulate următoarele obligaţii, pe care trebuie să le accepte ţările
care doresc să adere la FMI:
 obligaţia de a furniza informaţii economice şi financiar-monetare, necesare derulării
operaţiunilor FMI;
 obligaţia de a elimina restricţiile privind plăţile şi transferurile, aferente tranzacţiilor
internaţionale curente;
 obligaţia de a elimina practicile monetare discriminatorii;

48
 obligaţia de a converti, la cerere, a sumelor în monedă proprie, deţinute de alte bănci
centrale, ale ţărilor membre la FMI;

Constituirea resurselor FMI

Sunt două căi, mai importante, de constituire a resurselor FMI:

a) cota de participare a fiecărui stat, membru la FMI, care deţine ponderea cea mai
importantă în total resurse. Iniţial, nivelul cotei s-a stabilit, pentru fiecare ţară, în funcţie de puterea
economică a acesteia, respectiv: 2% din venitul naţional, 5% din rezerva monetară oficială, 10% din
media importurilor, 10% din variaţia exporturilor. În anul 1963, are loc prima revizuire a cotelor de
participare, stabilirea mărimii acestora realizându-se după criterii mai elastice, predominând comparaţia
cu cotele ţărilor deja membre, care au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică şi financiară, cu
ţara care solicită calitatea de membru. După anul 1990, are loc o nouă revizuire a cotei de participare,
ţinând seama de următorii indicatori: mărimea PIB, media lunară a rezervelor monetare oficiale, media
anuală a plăţilor curente, media anuală a veniturilor curente şi variaţia veniturilor curente. Iniţial, cota de
participare s-a vărsat în aur şi în monedă naţională. Partea vărsată în aur, se mai numea şi tranşa aur, şi
reprezenta 25% din cotă, diferenţa de 75% era vărsată în monedă naţională. Din anul 1971, partea de
25%, aferentă cotei în aur, se vărsa fie în DST, fie în moneda altei ţări (respectiv în dolari americani).
b) împrumuturi contractate de FMI;

Funcţiile şi rolul FMI

Sunt trei funcţii importante ale FMI:


 Funcţia de supraveghere a sistemului monetar internaţional, care are ca obiectiv
fundamental: supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările membre, precum şi
elaborarea de recomandări, privind politica financiară pentru membri. În contextul acestei funcţii, rolul
cel mai important pe care îl deţine FMI, este acela de manager al unui sistem monetar internaţional
ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate,
în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens F.M.I. funcţionează ca un organism
permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ, în sfera monetară internaţională.
 Funcţia de acordare de asistenţă tehnică. Această funcţie este extrem de diversificată şi
îmbracă mai multe forme:
 acordarea de consultanţă, privind politicile economice şi financiare;
 elaborarea şi implementarea politicilor, valutare şi fiscale;
 revizuirea sau elaborarea legislaţiei, pe domenii specifice de politică economică;
 colectarea şi prelucrarea, de date statistice;
 trimiterea de specialişti, în diferite domenii de expertiză;
 Funcţia de asistenţă financiară. Prin această funcţie, FMI acordă asistenţă financiară
ţărilor membre, pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. Acest tip de asistenţă, constă în credite
acordate de FMI, precum şi, în acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională, moneda altei ţări,
cu obligaţia de răscumpărare a propriei monede, după un timp, la un preţ mai mare, diferenţa
reprezentând costul operaţiunii. Cumpărarea de monedă străină, contra monedă naţională, reprezintă
practic un împrumut şi poartă denumirea de trageri.

Creditele acordate de FMI, presupun garanţii specifice, respectiv obligaţia ţării debitoare, de a
respecta anumiţi indicatori de performanţă macroeconomică, stabiliţi prin propria strategie, promovată de
ţara respectivă. Aceşti indicatori vizează, în general: politica bugetară, politica fiscală, politica monetară,
politica veniturilor (salarială) şi politici structurale macroeconomice. Sistemul specific FMI, de acordare a
împrumuturilor, este sistemul tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe
de credit.
Sintetizând, facilităţile sau tipurile de împrumut acordate de FMI ţărilor membre, acestea se pot
grupa astfel:

49
a) tranşa rezervei, care reprezintă o linie automată de credit, pe care FMI o deschide unei
ţări, pentru acoperirea unor nevoi temporare de balanţă, în limita cotei părţi a acesteia;
b) tragerile în cadrul tranşelor ordinare de credit. Există patru asemenea tranşe, fiecare în
proporţie de 25%, din cota de participare a ţării. Aceste patru tranşe ordinare de credit, plus tranşa
rezervei, după caz, nu pot depăşi 200%, din cota de participare a ţării respective;
c) aranjamentul STAND-BY, reprezintă o decizie a FMI, prin care o ţară, are garanţia că va
putea face trageri, din contul său de resurse generale, în cursul unei perioade, dar numai până la suma
specificată în acord. Creditul STAND-BY, are o durată de 12-18 luni, tragerile fiind de regulă eşalonate
trimestrial. Eliberarea fiecărei tranşe, este condiţionată de îndeplinirea criteriilor de performanţă şi
efectuarea periodică, a unei revizuiri a programelor.
Rambursarea împrumuturilor acordate, se face într-un termen care nu depăşeşte 5 ani şi, poate
avea, o perioadă de graţie de 1-3 ani.
Facilitatea extinsă, a FMI, are ca scop depăşirea deficitului balanţei de plăţi, pentru ţările care au
probleme macroeconomice şi structurale deosebite, respectiv dezechilibre majore în domeniul producţiei,
comerţului, al preţurilor, etc. Aceste facilităţi, de regulă, trebuie să sprijine programe, pe perioade mai
mari de 4-5 ani.
În afara acestor finanţări, FMI oferă ţărilor membre şi anumite facilităţi speciale, ca:
 facilitatea de transformare sistemică;
 facilitatea de finanţare compensatorie şi neprevăzută;
 facilitatea de ajustare structurală;
 mecanismul de finanţare suplimentară;

4.2.4. Banca Mondială (BM)

Banca Mondială, este una dintre principalele surse de asistenţă, în domeniul dezvoltării
pentru ţările lumii.
Misiunea Băncii Mondiale este eradicarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă al
populaţiei din ţările în dezvoltare.
Este o bancă de dezvoltare, care acordă împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă şi
grant-uri (credite nerambursabile) ţărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, BM este unul din cele mai
mari organisme internaţionale, de finanţare a programelor în domeniile sănătăţii, învăţământului, luptei
împotriva HIV/SIDA, protecţia mediului şi a programelor de reducere a datoriei ţărilor sărace.

Banca Mondială este un grup bancar, format în principal din următoarele instituţii financiare:
 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), deseori numită şi
Banca Modială, principala agenţie de finanţare, cu sediu central la Washington;
 Asociaţia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID), înfiinţată în 1960. Debitorii acestei
asociaţii sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine spijinul Băncii
Modiale, împrumuturile făcute fiind pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-40 de ani;
 Corporaţia Financiară Internaţionala (CFI), înfiinţată în 1956. Această corporaţie se
ocupă cu creditarea comercială, cu scop lucrativ şi investiţii de capital;
 Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor ( AGMI ), care oferă garanţii, în
sprijinul invesţiilor străine, din ţările dezvolate;
 Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor
(ICSID);

Scopul tuturor acestor instituţii, este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în curs
de dezvoltare, prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări, prin acordarea de
asistenţă tehnică şi economică.

Obiectivele Băncii Mondiale

50
Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale, care pot obţine
garanţii solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare dintre ţările membre, care
înregistrează un venit anual, pe cap de locuitor, sub pragul minim de creditare.
Principalele obiective ale Băncii Mondiale, sunt următoarele:
 Acordarea de împrumuturi statelor membre, destinate finanţarii unor proiecte ce duc la
dezvoltarea economică, rezultatele proiectului dând posibilitatea rambursării creditului. Împrumuturile
acordate de BIRD revin, de regulă, direct guvernelor ţărilor beneficiare, iar, atunci când se finanţează
proiecte private, este obligatorie garanţia guvernamentală;
 Intermedierea financiară, în sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau
încurajarea unor bănci comerciale ori grupuri financiare, de a participa la cofinanţarea împrumuturilor
băncii;
 Acordă asistenţă şi consultanţă ţărilor membre, prin elaborarea de proiecte de asistenţă
tehnică, pentru infrastructură, studii de prefezabilitate şi fezabilitate, sau pentru dezvoltarea capacităţilor
manageriale. De asemenea, acordă consultanţă în implementarea unor proiecte, în domeniul privatizării,
dezvoltării pieţei de capital etc.

Destinaţiile împrumuturilor acordate de către Banca Mondială

Împrumuturile acordate de banca Mondială pot avea ca destinaţie:


 Finanţarea proiectelor în domeniul infrastructurii transporturilor, a producerii şi
distribuirii energiei electrice. Acest tip de finanţare, a fost specifică primilor 20 de ani de activitate ai
băncii, pornindu-se de la ideea că, dezvoltarea acestor sectoare economice sunt benefice, pentru
stimularea afacerilor, în general;
 Finanţarea unor proiecte de combatere a sărăciei şi de realizare a unei mai bune
distribuţii a venitului, viza îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală, dar ulterior, spectrul programelor
de finanţare a fost lărgit şi spre sectorul social, respectiv: educaţie, sănătate, controlul natalităţii,
alimentaţie, fiind creditate, astfel, proiecte cu efecte directe asupra populaţiei sarace;
 Împrumuturi pentru ajustare structurală şi sectorială, au fost iniţiate la începutul anilor
’80, ca urmare a recesiunii cu care se confruntau ţările dezvoltate şi a crizei datoriilor, ce afecta ţările în
curs de dezvoltare. Împrumuturile de ajustare structurală, aveau şi continuă să aibă, ca scop, consolidarea
mecanismelor de funcţionare a economiei şi a creşterii, ca volum, a exporturilor, urmărindu-se
echilibrarea balanţei de plăţi, pe termen lung. Împrumuturile de ajustare sectorială, vizează aprovizionarea
cu resurse din import, pentru a se putea restructura sectorul privat, din economie;
 Împrumuturi pentru reducerea datoriei unor ţări, faţa de creditorii lor, băncile
comerciale, care au apărut tot în anii ’80, mulţi analişti incluzându-le în împrumuturile de ajustare
structurală. Aceste împrumturi, se bazează pe filosofia că, odată ce datoria publică a statului, se află în
scădere, se eliberează fonduri, ce pot fi utilizate pentru investiţii şi dezvoltare. Banca Mondială, acordă
consultanţă statelor membre, pe durata negocierii datoriei şi îşi foloseşte solvabilitatea, pentru a da
încredere şi siguranţă procesului;
 Împrumuturi de protecţie a mediului, denumite, « facilitatea ecologică globală », care
sunt destinate, finanţării unor proiecte de îmbunătăţire a calităţii apei, de reducere a efectului de seră.

Împrumuturile acordate de Banca Mondială, vizează perioade lungi de timp, de 15-20 ani,
debitorii beneficiind de un termen de graţie în rambursarea creditului, de 3-5 ani. În ceea ce priveşte
dobânda, ea este egală cu cea plătită de Banca Mondială la resursele care o finanţează, colectate de pe
piaţa de capital, la care se adaugă o marjă de 0,5%, pentru acoperirea cheltuielilor de gestiune ale băncii.

4.3. Sistemul Monetar European

Timp de mai multe secole, ideea integrării Europei, a incitat diverse personalităţi politice, în
speranţa de a crea organisme internaţionale, care să pună capăt şirului de conflicte armate şi care, să
impulsioneze schimburile economice, dintre ţările Europene. Integrarea Europeană, este un proces
complex, de durată, în care un rol foarte important îl are, sistemul monetar şi integrarea montară
europeană.
51
Integrarea monetară europeană, reprezintă un proces de formare a unei noi zone monetare, în
care relaţiile dintre monedele naţionale, sunt foarte bine reglementate şi controlate. Într-o astfel de zonă,
monedele mai multor ţări, pot fi legate între ele în mod irevocabil. Poate exista o monedă ancoră, de care
să fie legate celelalte monede, pe baza unui raport determinat sau, monedele naţionale sunt înlocuite cu o
singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă. Înlocuirea monedei naţionale cu o singură monedă, se
realizează în cadrul unui proces de unificare monetară, care are loc într-un spaţiu economic, ce poate
urma aceeaşi politică monetară, în care ţările respective, renunţă la politica monetară proprie şi la
folosirea instrumentelor de politică monetară, în favoarea unei politici monetare şi a unei politici de curs
de schimb, comune tuturor statelor membre.

4.3.1. Scopul creării Sistemului Monetar European şi mecanismele de funcţionare a


acestuia

Sistemul Monetar European (SME), a fost constituit la Paris, în anul 1979, ca o piesă de bază a
procesului de integrare vest-europeană şi ca factor stabilizator al relaţiilor internaţionale. În cadrul acestui
sistem monetar, au fost puse bazele pentru o nouă unitate de cont monetară, moneda scripturală ECU,
care era calculată pe baza unui coş de monede, faţă de care s-a stabilit o marjă admisă de fluctare de +/-
2,25%, pentru fiecare monedă. Prin acest sistem a fost restaurată, într-o anumită măsură, stabilitatea
cursurilor valutare, care au avut de suferit în perioada 1962-1975, când a fost utilizat sistemul de parităţi
fixe, iar apoi sistemul ratelor variabile.
Scopul creării Sistemului Monetar European, a fost acela al creării unei zone de stabilitate
monetară în cadrul CEE (Comunităţii Economice Europene).
Pentru atingerea acestui scop, au fost necesare: un sistem de intervenţie pe pieţele
internaţionale de schimb şi un acord asupra modalităţilor de procurare a mijloacelor de finanţare,
necesare unei asemenea intervenţii.
La baza funcţionării noului sistem monetar european, au fost puse 2 mecanisme:

 Mecanismul ECU, prin care moneda de cont europeană ECU (European Curency Unit),
are un curs de schimb, indus de cursurile de schimb ale monedelor care o compun. Acest curs este
considerat unul teoretic;
 Mecanismul de finanţare (creditare), a cărui importanţă rezidă, nu numai din utilizarea
ECU ca instrument de reglare a mecanismelor de schimb ci, şi din utilizarea unor mecanisme şi tehnici de
finanţare, dintre acestea fiind mai importante:
 Finanţarea pe termen scurt, al cărei scop este acela, de a furniza pentru o perioadă
relativ scurtă, 75 zile, mijloace de finanţare, pentru banca centrală a unei ţări, nevoită să intervină pe
piaţă, pentru susţinerea cursului de schimb al monedei proprii. Finanţarea pe termen scurt, reprezintă un
mecanism, instituit între băncile centrale, participante la SME, prin intermediul căruia ele intervin pe
piaţă, în scopul asigurării stabilităţii cursurilor de schimb, ale propriilor lor monede;
 Susţinerea monetară pe termen scurt, mecanism prin care banca centrală a unei
ţări, face apel la alte bănci centrale, pentru finanţarea nevoilor urgente, impuse de acoperirea deficitului
temporar de balanţă de plăţi, prin facilităţi sub formă de depozite. Durata acestor depozite este de 3 luni,
reânlocuibilă de două ori, la cererea băncii centrale în cauză. Acest mecanism constă în acordarea de
credite, în moneda efectiv cerută de beneficiar, care poate fi moneda naţională a băncii debitoare, sau o
altă monedă liber convertibilă;
 Concursul financiar pe termen mediu, mecanism de creditare, care constă într-un
ajutor financiar, acordat pe termen mediu unui stat membru, care trece prin dificultăţi sau ameninţări
grave de deficit, al balanţei de plăţi curente sau al balanţei privind mişcările de capital. Creditele se
acordă pe o perioadă de 2-5 ani. Creanţele şi obligaţiile, generate de punerea în practică a acestui
mecanism, sunt exprimate în ECU, echivalentul în monedă naţională, fiind stabilit pe baza cursurilor de
schimb zilnice, la data efectuării operaţiunilor;

4.3.2. Prevenirea crizelor Sistemului Monetar European

52
Înaintea tulburărilor de pe piaţa de schimb valutară, din anii 1992-1993, Mecanismul Ratelor de
Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor monetare
intraeuropene, capabil să furnizeze un cadru funcţional ce ar putea duce, eventual, la o completă uniune
monetară a membrilor comunităţii europene.
Spre sfârşitul anului 1992, SME trebuia să facă faţă, celei mai severe crize din istoria sa. Două din
cele zece monede, respectiv lira sterlină şi lira italiană, au ieşit din sistem. Alte monede, cum erau: peseta
spaniolă şi escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar. În aceste condiţii, Comitetul monetar al UE a
avut mai multe întâlniri într-un efort, care s-a dorit a fi pentru restabilirea echilibrului.
Controlul capitalului, reprezenta soluţia eficientă a eliminării presiunilor. Acest control a luat
forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricţii impuse băncilor, de a
împrumuta în străinătate.
Lira italiană, a fost prima monedă din ERM, care a dat semne de slăbiciune, în a doua jumătate a
anului 1992. Observatorii au menţionat drept cauze, a acestei situaţii:
 declinul dolarului, ce a determinat scăderea competitivităţii lirei;
 deficitul bugetar şi datoria publică;
 rezultatul negativ al referendumului, asupra Tratatului de la Maastricht;
Banca Italiei, a intervenit în tot cursul anului 1992, dar moneda a continuat să dea noi semne de
slăbiciune, cursul lirei italiene, scăzând mult mai jos decât marca germană.
În august 1992, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD, din rezerva oficială,
pentru a ţine lira în marja de fluctuaţie, faţă de marca germană. Ca urmare, numai în prima săptămână din
septembrie 1992, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde USD, pentru a continua intervenţia,
fapt ce a făcut ca lira să-şi revină temporar. În aceeaşi lună, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie
masivă în susţinerea lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor
sale.
Toate măsurile luate de cele două ţări, pentru menţinerea ratelor de schimb, nu au fost suficiente.

Conform teoriei economice, este necesar să fie îndeplinite trei condiţii, pentru asigurarea
menţinerii ratelor de schimb fixe, dar ajustabile:

 Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale preţurilor. Mecanismul ratelor de schimb


fixe, este pus în faţa dificultăţilor, atunci când se impun schimbări semnificative, ale preţurilor bunurilor
interne şi externe, precum şi a forţei de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb
nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustarea şi modificarea, sincronă, a salariilor şi preţurilor. Ratele de
schimb fixe, pot fi susţinute, numai dacă:
 şocurile, care cer măsuri frecvente şi sesizabile, sunt puţine;
 salariile individuale şi preţurile, sunt ajustate lent;
 sunt puţine schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor şocuri
excepţionale;
 Reguli monetare solide, prescripţia SME fiind aceea că, dacă o ţară ce doreşte să-şi
schimbe paritatea, trebuie să obţină acordul celorlalte ţări, în urmărirea unor reguli monetare solide;
 Capacitatea de a absorbi presiunile pieţei, prin acţiuni sistematice ale băncii centrale, în
momente de criză. O politică guvernamentală, de aplicare a unei politici „solide”, poate să nu fie
suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb, dacă guvernul este nou constituit, iar pieţele sunt încă
nesigure de intervenţiile acestuia. Un efort concertat, este cerut spre a împiedica speculaţiile, prin:
 creşterea ratei dobânzii interne, situaţie în care investitorii nu vor mai avea
stimulente, pentru a investi;
 intervenţia ţărilor cu monedă puternică, în sprijinul celor slabe, fapt ce implică
acumularea de rezerve, dar există riscul ca, o intervenţie nelimitată, să ameninţe
stabilitatea preţurilor;
 impunerea de restricţii asupra mişcărilor de capital, astfel încât controlul
capitalului, ca măsură administrativă, să limiteze fondurile, care pot fi legal şi
profitabil transferate, între monede pe perioade scurte de timp;

53
Criza SME, a demonstrat că orice sistem, cu rate de schimb fixe, devine la un moment dat prea
rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.
Problemele referitoare la lipsa controlului capitalului, trebuie văzute sub două aspecte:
 absenţa controlului capitalului, micşorează rezervele valutare oficiale, datorită acţiunilor
pieţei. Acest fapt, implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii, pentru a menţine rata de schimb, când
pieţele acţionează într-o direcţie, care ar dezechilibra-o;
 ratele înalte ale dobânzilor, au un impact negativ serios, asupra activităţii economice, a
bugetului şi a stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi, pe o piaţă valutară cu
echilibre multiple, ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată;

Faţă de rezervele valutare oficiale, oferta de capital speculativ, are un efect perfect elastic. Sub
aceste circumstanţe, numai rate ale dobânzii foarte înalte, pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea
rezervelor valutare. Rate ale dobânzii, suficient de înalte, ar trebui să fie capabile şi de a tampona
atacurile speculative concentrate.

4.3.3. Uniunea economică şi monetară europeană

În anul 1988, în adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde, pentru crearea unui
comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare, iar în anul 1991, la Maastricht, au semnat un tratat,
care a constituit baza trecerii la Uniunea Economică şi Monetară, fixând ca termen de lansare a monedei
unice europene, EURO, anul 1999.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM), îşi găseşte justificarea, în necesitatea “îmbunătăţirii
programului de realizare a unei mari pieţe unice, în spaţiul european şi care, viza: libera circulaţie a
bunurilor, a serviciilor, a persoanelor şi îndeosebi a capitalurilor”.
Drept urmare, în anul 1988, primul moment important al creării UEM, a fost atunci când,
Consiliul Europei a instituit un comitet, pentru analiza impactului creării UEM. Acest Comitet a fost
precedat de Comitetul Jacques Delors, iar raportul întocmit a fost numit “Raportul Comitetului Delors”.
În acest raport se precizează că, obiectivele UEM sunt:
 liberalizarea completă a mişcărilor de capital;
 integrarea totală a pieţelor financiare;
 convertibilitatea, totală şi inversabilă, a monedelor naţionale;
 fixarea irevocabilă a parităţilor monetare, asociată cu eliminarea marjelor de fluctuaţie
între monede;
 înlocuirea monedelor naţionale, cu o monedă unică, euro;

Al doilea moment important în constituirea UEM, îl reprezintă anul 1990, când Consiliul Europei
s-a reunit la Maastricht şi a încheiat un tratat, care a pus baze solide pentru realizarea UEM. Aici s-a
stabilit ca moneda unică europeană, să fie una dintre cele mai puternice din lume, să fie un factor de
stabilitate şi prosperitate, pentru Europa şi pentru întrega lume.

Principalele avantaje, identificate pentru moneda europeană unică, sunt:


 piaţa unică europeană, va fi mai eficientă prin moneda unică;
 vor fi stimulate, creşterea economică şi scăderea şomajului;
 vor dispare problemele, legate de existenţa mai multor monede europene;
 se va restabili, stabilitatea internaţională;
 se va întări, suveranitatea monetară a statelor membre;

De asemenea, Tratatul de la Mastricht, a stabilit necesitatea realizării în spaţiul european, a unei


politici economice şi monetare puternice şi echilibrate.

Pentru punerea în practică a prevederilor Tratatului de la Maastricht, privind moneda unică


europeană, s-au conturat trei momente:

54
1. Începutul anului 1998, când Consiliul Europei, a stabilit ţările care urmau să intre în
UEM, deoarece îndeplineau criteriile de convergenţă, referitoare la: nivelul PIB-ului, deficitul bugetar în
PIB, creşterea economică, indicele general al preţurilor, rata inflaţiei, etc.;
2. Data de 1 ianuarie 1999, care a marcat debutul efectiv al UEM, odată cu fixarea
irevocabilă a cursurilor de conversie ale monedelor acceptate. Astfel, de la date de 1 ianuarie 1999,
“EURO”, există ca monedă unică, a 11 state;
3. Data de 1 ianuarie 2002, este data introducerii noilor forme monetare, care va marca
generalizarea EURO şi extinderea utilizărilor sale, pe multiple pieţe financiar-monetare, naţionale şi
internaţionale;

De la 1 ianuarie 1999, nu mai există pieţe monetare naţionale în Uniunea Europeană (UE), ci
există o piaţă monetară europeană unică. În această piaţă, lichidităţile bancare sunt transferate, între
operatorii din diferite ţări, la un nivel al dobânzii egal pentru toţi. Pentru împrumuturile de pe piaţă,
statele plătesc o dobândă, mai mică sau mai mare, în funcţie de gradul de risc al fiecăruia.

Introducerea EURO, a mărit şi aria de oportunităţi pentru investitori. Prin adoptarea monedei
unice, U.E. îşi asigură protecţia, faţă de efectele negative, ale raportului de schimb cu dolarul SUA. Sunt
şi opinii care susţin că, EURO trebuie privit ca un instrument de putere economică şi financiară, prin care
Europa poate să-şi asume un rol mai important, în cadrul SMI.
Crearea EURO, a trasat noi coordonate, în lumea pieţelor financiare şi valutare. Opinia
specialiştilor este aceea că, EURO va deveni, în timp, o monedă mult mai atractivă, urmând a fi utilizată
pe scară largă, pe pieţele monetare, bancare, financiare şi în domeniul plăţilor internaţionale.
Ţările membre zonei EURO s-au aliniat, astfel, unei politici monetare unice, elaborată şi
administrată de Banca Centrală Europeană care, împreună cu băncile centrale naţionale, ale statelor
membre, formează SEBEC (Sistemul European al Băncilor Centrale).

Obiectivul central, al politicii monetare unice, îl reprezintă “asigurarea stabilităţii preţurilor în


zona EURO”.
În acest scop, Banca Centrală Europeană are în principal, câteva atribuţii:
 elaborează politica monetară, în această zonă şi stabileşte liniile directoare, pentru
implementarea ei;
 stabileşte condiţiile, în care se desfăşoară operaţiunile de schimb extern;
 deţine şi administrează rezervele oficiale, ale statelor membre;
 supraveghează operaţiunile, în sistemul de plăţi din zona EURO;
Pentru a-şi realiza obiectivul central, BCE are la îndemână instrumente şi tehnici specifice, de
intervenţie, mai importante fiind:
 politica de „open-market”;
 politica rezervelor obligatorii;
 politica facilităţilor permanente, etc.;

4.3.4. Criterii de convergenţă pentru aderarea la zona Euro

Zona euro, se referă la toate ţările membre ale Uniunii Europene, care au adoptat euro, ca
monedă unică, până la data de 31 ianuarie 2008, acestea fiind: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia şi Slovacia.

Condiţiile adoptării euro


Adoptarea Euro, ca monedă de circulaţie, de către ţările care devin membre ale Uniunii Europene,
se realizează numai:
 după o perioadă, mai mult sau mai puţin extinsă de timp, de la data aderării acestora la UE;
 dacă instituţiile monetare ale ţărilor respective, susţin tranziţia la economia de piaţă;
 dacă ţările respective, fac faţă timp de doi ani, cerinţelor impuse de Mecanismul Ratei
de Schimb 2 (ERM 2);

55
Criterii de convergenţă
Criteriile de convergenţă la moneda Euro, care trebuie să fie îndeplinite, timp de 2 ani, în cadrul
mecanismului ERM 2, de către ţările care aderă la moneda europeană unică, sunt: criterii de convergenţă
reală şi criterii de convergenţă economică nominală.

4.3.4.1. Criteriile de convergenţă nominală

Criteriile de convergenţă nominală, pentru adoptarea euro, se referă la faptul că:

1. Rata medie a inflaţiei, în decursul unui an, nu poate depăşi cu mai mult de 1,5%, rata
inflaţiei, a cel mult trei state membre, care au înregistrat cele mai bune rezultate, în domeniul
stabilităţii preţurilor. Inflaţia se calculează cu ajutorul indicelui preţurilor de consum, pe o bază
comparabilă, ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale ale acestui indicator. Prin îndeplinirea
acestui criteriu, se urmăreşte realizarea unui grad înalt de stabilitate în evoluţia preţurilor şi, deci, a
inflaţiei;
2. Deficitul bugetar al statului, ca procent în PIB, să fie sub 3% din PIB;
3. Datoria publică, ca procent în PIB, să fie sub 60% din PIB. Prin îndeplinirea, acestor
două criterii, se are în vedere evitarea deficitelor excesive, printr-o evoluţie şi un caracter solid al
finanţelor publice. Nerespectarea acestor două clauze, din Pactul European pentru Stabilitate, poate duce
la declanşarea procedurii de deficit excesiv. În orice situaţie, Comisia Europeană va ţine cont de
conjuctura economico-financiară, în care s-a ajuns la deficit excesiv şi, va analiza, dacă aceasta a fost
cauzată de o criză economico-financiară majoră, sau de „cheltuielile bugetare imprudente“. Declanşarea
procedurii de deficit excesiv, în cazul unui stat, este decisă de Consiliul miniştrilor de finanţe, la
propunerea Comisiei Europene. Procedura de deficit excesiv presupune, în primul rând, o monitorizare
atentă a cheltuielilor bugetare şi a măsurilor luate pentru corectarea deficitului. Din momentul în care
Consiliul miniştrilor de finanţe, stabileşte existenţa unui deficit excesiv şi face o serie de recomandări, sub
aspect bugetar şi fiscal, statul în cauză are la dispoziţie şase luni, pentru a adopta măsuri concrete. În
recomandările sale, Consiliul va cere statului, să reducă deficitul excesiv, cu cel puţin 0,5% din PIB, în
fiecare an. Recomandările pot fi modificate, în condiţiile unor circumstanţe economice, cu efecte
nefavorabile asupra cheltuielilor bugetare. Procedura de deficit excesiv, prevede şi amenzi, dar numai în
cazul statelor care fac parte din zona euro. În cazul în care, nu sunt urmate recomandările Consiliului, se
poate risca, în schimb, suspendarea parţială sau totală, a fondurilor de coeziune;
4. Cursul de schimb faţă de euro, să aibă, o variaţie procentuală anuală de maxim +/-
15%. Conform acestui criteriu, fiecare ţară, trebuie să definească o rată de schimb, a monedei naţionale
faţă de euro şi să asigure o evoluţie a cursului de schimb, fără devalorizarea monedei naţionale, în raport
cu cea a euro sau a altui stat membru, care nu a aderat la euro;
5. Rata nominală a dobânzilor pe termen lung, să fie, cel mult cu 2% peste media celor
mai performanţi 3 membri ai UE;

4.3.4.2. Criteriile de convergenţă economică reală

În ceea ce priveşte procesul de convergenţă reală, nu există nici criterii formale şi nici un acord
deplin, în ceea ce priveşte variabilele care ar trebui luate în considerare, pentru realizarea convergenţei
între statele UE. Acest proces constă, în apropierea veniturilor pe cap de locuitor, cu cele din UE şi ţine
de: ritmul şi stabilitatea creşterii economiei naţionale, de producţie, de muncă şi de productivitatea
muncii, de preţuri raportate la salariul mediu pe economie, de investiţiile din afaceri, de tehnologie şi
infrastructuri, de ratele de creştere a PIB-ului pe locuitor, de ponderea diferitelor sectoare de activitate în
PIB, de rata şomajului, de evoluţia gradului de integrare economică, de ponderea comerţului către UE,
etc., care să conducă la reducerea considerabilă, în timp rezonabil, a uriaşelor decalaje care ne despart de
nivelul mediu de dezvoltare din UE.
O convergenţă nominală forţată, nu este sustenabilă pentru economie. Mai devreme sau mai
târziu, ea poate exploda, la fel ca inflaţia care este dusă artificial în jos.
Trebuie să existe un echilibru, extrem de inteligent, între convergenţa reală şi cea nominală.

56
Realizarea convergenţei nominale presupune, îndeplinirea unor criterii stabilite prin Tratatul de la
Maastricht, respectiv: stabilitatea preţurilor, rata dobânzii pe termen lung, stabilitatea cursului de schimb,
sustenabilitatea poziţiei fiscale. Tratatul de la Maastricht nu menţionează, însă, criterii explicite privind
convergenţa reală, care să presupună diminuarea decalajelor dintre ţări, cu privire la nivelul productivităţii
şi al preţurilor, implicând creşterea veniturilor din ţările în curs de dezvoltare, către nivelul existent în
ţările dezvoltate.
Mediul naţional intern şi extern, poate fi, fie favorabil, fie nefavorabil, fie chiar ostil dezvoltării
economiei reale, după cum acest mediu devine armonizat şi compatibil, ori diferenţiat şi incompatibil
între ţări şi, după cum mediul însuşi, stimulează sau frânează desfăşurarea proceselor reale. Se afirmă
permanent, de către specialiştii în materie, că: “dacă sistemul monetar şi instituţiile statelor membre,
suferă transformările necesare, astfel încât ele să acţioneze pe piaţa unică europeană, în mod unitar şi
în deplină consonanţă, cu cerinţele înlăturării decalajelor economice între ţările sărace şi cele bogate,
înseamnă că mediul naţional respectiv, acţionează în direcţia realizării convergenţei economiei reale”.
În contextul menţionat, procesul de convergenţă instituţională şi nominală, trebuie conceput şi
condus din perspectiva necesităţii de a crea o piaţă concurenţială, la nivelul întregii Uniuni Europene,
astfel încât agenţii economici să opereze în condiţii egale şi să asigure realizarea convergenţei reale, prin
reducerea decalajelor dintre diferite ţări şi regiuni, privind nivelul de dezvoltare.
Ţările şi unele regiuni ale acestora, mai puţin dezvoltate, se caracterizează prin penurie de capital
şi printr-o capacitate redusă de economisire, datorită nivelului scăzut al veniturilor pe locuitor. Aceasta
poate însemna că, ţările şi regiunile respective, oferă oportunităţi de dezvoltare şi pot să atragă capitaluri
disponibile, din ţările cu abundenţă de capital şi ale căror firme, sunt interesate să opereze pe alte pieţe,
dar care să fie stabile, predictibile, sigure şi profitabile. În toate ţările care au aderat la Uniunea
Europeană, au sporit influxurile de capital concretizate în investiţii. Dintre acestea, investiţiile străine
directe au devenit cel mai important mijloc, de atragere a diferitelor resurse intangibile, de genul noilor
tehnologii, know-how, expertiză, experienţă managerială, etc.
Investiţiile străine directe, prezintă avantaje certe faţă de investiţiile financiare. Prezenţa
investiţiilor străine directe într-o ţară sau teritoriu, este legată de existenţa următoarelor condiţii:
 suficiente dotări de infrastructură, de bună calitate;
 costuri de tranzacţie scăzute;
 resurse locale abundente şi ieftine (costurile reduse ale acestora putând compensa
costurile suplimentare de tranzacţie şi lipsa de dotări cu infrastructură);
 posibilităţi de a realiza investiţii orizontale, bazate pe economii de scară, cu o largă
dispersie a unităţilor de producţie, distribuite în ţări şi regiuni cât mai apropiate de potenţialii clienţi;
Investiţiile străine directe constituie o sursă importantă a procesului de convergenţă reală,
deoarece influenţează sursele acesteia, şi anume: convergenţa veniturilor, a productivităţii muncii şi
convergenţa structurală, astfel că ele:
 determină creşterea stocului de capital al economiei, ceea ce poate avea ca efect, o rată mai
ridicată de creştere economică, pe termen mediu;
 conduc la creşterea productivităţii muncii, a veniturilor individuale şi bugetare;
 contribuie la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, în activităţile în care s-a
investit, precum şi în cele conexe acestora;
 grăbesc procesul de ajustare structurală a economiei;
 prin transfer de tehnologie, pot să înscrie economia naţională, definitiv, pe o cale de
creştere superioară;
 reprezintă o sursă stabilă de finanţare a deficitului de cont curent;
În lipsa investiţiilor străine directe, variabilele nominale pot fi afectate negativ, în sensul creşterii
deficitului bugetar, a datoriei publice.
Pentru ca noile pieţe, ale ţărilor care au aderat la UE, să devină perfect funcţionale şi să asigure
competitivitatea necesară, la nivel european se are în vedere şi se aplică, o politică sistematică de
curăţare a noilor pieţe de elementele anticoncurenţiale, prin interzicerea ajutoarelor de stat, a măsurilor
protecţioniste şi a altor asemenea elemente, care ar provoca distorsiuni ale funcţionării pieţei unice şi a
celor naţionale. Astfel, cele mai multe dintre măsurile de reformă economică, aplicate în ţările care au
aderat la UE, precum şi transpunerea şi aplicarea de către acestea a acquis-ului comunitar şi

57
perfecţionarea funcţionării instituţiilor, au ca principal obiectiv realizarea pieţei concurenţiale funcţionale,
la nivelul fiecărei economii naţionale şi al celei comunitare.
Impactul integrării, asupra creşterii economice a ţărilor aderente la UE, în absenţa aplicării unor
politici de coeziune, nu poate oferi certitudinea că, ţările mai sărace vor realiza ritmuri de creştere a PIB
pe locuitor superioare ţărilor dezvoltate, pentru a le ajunge din urmă. Deblocarea mecanismelor de
convergenţă, prin aplicarea politicii de coeziune, a devenit astfel unul dintre obiectivele importante ale
UE.
Constatându-se existenţa unor insuficienţe ale mecanismelor de piaţă, în materie de recuperare a
rămânerilor în urmă a ţărilor şi regiunilor sărace, au fost adoptate, la nivelul UE, reglementări pe linie de
coeziune şi solidaritate, care să faciliteze realizarea convergenţei reale a sistemelor, prin ridicarea
performanţelor lor economice. Adoptarea principiului coeziunii a fost determinată, în mare parte, de
aderarea la UE, a ţărilor cu niveluri ale PIB pe locuitor cu mult sub media UE.
Principiul coeziunii, aplicat cu ajutorul unor instrumente specifice, în opinia tuturor
specialiştilor“este larg folosit în UE pentru reducerea, în timp, a disparităţilor privind nivelul PIB pe
locuitor între ţări şi regiuni, prin ridicarea performanţelor acestora”.
Pasul cel mai important, pe linia adoptării principiului coeziunii şi dezvoltării armonioase, a fost
făcut prin introducerea, în cadrul Tratatului de la Maastricht, în mod explicit, a trei obiective economice,
care au în vedere convergenţa, şi anume:
 dezvoltarea armonioasă şi durabilă, a activităţilor economice;
 nivel ridicat de convergenţă, a performanţelor economice;
 coeziunea economică, coeziunea socială şi solidaritatea, între statele membre;
Pentru punerea în aplicare a principiului coeziunii, au fost instituite la nivelul UE, două categorii
importante de fonduri:
a. Fondurile structurale, care sunt dirijate, în cea mai mare parte, spre acele regiuni ale UE,
care au un nivel al PIB pe locuitor, sub 75% din media UE. Aceste fonduri au ca obiective principale:
 să susţină dezvoltarea infrastructurii regiunilor rămase în urmă;
 să dezvolte resursele umane, în special prin instruire şi formare continuă;
 să facă posibilă dezvoltarea sectorului privat;
b. Fondurile de coeziune, care au fost instituite pentru a sprijini ţările membre UE, al căror
PIB pe locuitor este mai mic de 90%, faţă de media UE. Au ca principal obiectiv, promovarea proiectelor
de dezvoltare din ţările şi regiunile rămase în urmă.
Fondurile de coeziune şi structurale, se constituie în instrumente operaţionale esenţiale, care
răspândesc noii poli de atracţie, pentru extinderea afacerilor viabile, în zone noi ale ţărilor de coeziune,
prin dezvoltarea atât a infrastructurii fizice (tangibile), cât şi a celei intangibile, aparţinând domeniilor de
informatizare, pregătire (calificare) profesională, cunoaştere, inovare, etc.

58
Cap. V POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI

5.1. Politica financiară a statului

Politica, în general, reprezintă ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat, constituind sfera de
activitate social-istorică, ce însumează relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partidele
politice, între diversele categorii, grupuri sociale şi chiar între naţiuni, în vederea emancipării conceptelor
proprii, în lupta pentru putere sau supremaţie ideologică, etc. Orientarea politică, presupune activitatea şi
acţiunea propriu-zisă, a unui partid sau a unor grupări, exercitată în domeniul guvernării problemelor
interne şi externe, pentru realizarea intereselor lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora
sunt promovate aceste interese.
Conform art. 47 alin (1) din Constituţia României, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, sens în care,
prin activitatea de politică internă şi prin programele sale de guvernare, statul trebuie să definească
obiectivele principale, referitoare la:
 Ritmul creşterii economiei naţionale, în perspectivă imediată şi mai îndepărtată;
 Proporţiile şi orientările investiţiilor de capital, pe sectoare ale economiei naţionale;
 Dimensiunile consumului, public şi privat, în perioada de referinţă;
 Nivelul şi evoluţia indicelui preţurilor de consum şi a tarifelor;
 Evoluţia ratei şomajului şi a costurilor aferente;
 Evoluţia şi nivelul salariilor şi pensiilor populaţiei;
 Acţiunile pentru apărare, ordine şi siguranţă naţională, cultură, educaţia şi sănătatea
populaţiei;
 Perfecţionarea relaţiilor dintre sectorul public şi privat, etc.;

În cadrul politicii externe, statul defineşte relaţiile de colaborare, reciproc avantajoase, de natură
politică, economică, tehnico-ştiinţifică, culturală, juridică, relaţiile militare şi de altă natură, etc., cu
statele vecine şi cu celelalte state de pe glob, în cadrul alianţelor şi uniunilor economice existente ori prin
aderarea şi iniţierea unor noi conlucrări şi colaborări zonale.
Atingerea obiectivelor şi ţintelor stabilite, pe termen lung şi scurt, implică importante resurse
financiare din partea statului. Lipsa sau insuficienţa acestor resurse, poate să constituie un handicap serios
în realizarea programelor economice şi sociale, sau de altă natură, la care s-a angajat statul. Prin amânarea
unor obiective sau renunţarea la unele din acestea, cresc şansele de nerealizare a criteriilor de convergenţă
nominală şi reală, sau de realizare cu mare întârziere a acestora, cu consecinţe nefavorabile în ceea ce
priveşte evoluţia europeană a României şi a credibilităţii statului român, privind capacitatea de îndeplinire
a obiectivelor proprii şi a altor angajamente internaţionale asumate.
Realizarea obiectivelor prevăzute, presupune pe lângă asigurarea resurselor financiare publice
necesare şi intervenţia statului în economie, cu ajutorul pârghiilor economice, a instrumentelor,
instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.

Politica financiară a statului, este reprezentată de metodele şi mijloacele concrete, privind


procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi de instituţiile, reglementările financiare şi
instrumentele, utilizate de stat, pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă
anume. Politica financiară, face parte integrantă din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important, în realizarea programelor de dezvoltare economică şi socială, formare profesională, ocrotirea
sănătăţii, realizarea protecţiei sociale, dezvoltarea culturii, asigurarea echilibrului ecologic, apărare,
ordine şi siguranţă publică, etc.
Metodele şi instrumentele politicii financiare, sunt specifice, deoarece aceasta are o independenţă
relativă faţă de politica statului din celelalte domenii. Politica financiară nu constituie un scop în sine, ci
împreună cu celelalte politici trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale societăţii.

5.1.1. Domeniile de manifestare a politicii financiare

59
Principalele domenii, de manifestare a politicii financiare ale statului, sunt:
 Domeniul resurselor financiare bugetare, care are în vedere:
 Veniturile financiare ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
 Veniturile financiare extraordinare, procurate pe calea împrumuturilor contractate
de stat, a emisiunii monetare, a privatizării unor fabrici, uzine şi altor bunuri
aparţinând statului;
 Domeniul cheltuielilor bugetare;
 Domeniul creditului bancar;
 Domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
Toate aceste domenii, sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se completează reciproc, ceea
ce face ca politica financiară a statului să se interfereze, cu politica monetară, cu politica de credite şi cea
de asigurări. În politica financiară, nu se poate face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de
cele publice, de complementaritatea dintre sectoarele publice şi private, dintre stat, întreprinderi, bănci şi
asigurători.

5.1.2. Coordonatele politicii financiare a statului în domeniul veniturilor şi cheltuielilor


bugetare

5.1.2.1. Politica financiară a statului de procurare a resurselor financiare bugetare

Prin politica promovată, în domeniul procurării resurselor financiare bugetare publice, statul, prin
instituţiile sale, trebuie să stabilească volumul şi provenienţa resurselor financiare ce pot fi procurate,
metodele de prelevare a acestora, precum şi obiectivele ce trebuie atinse şi instrumentele fiscale, folosite
în procesul constituirii fondurilor respective.
Volumul resurselor financiare, de care statul are nevoie, pentru îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice, aferente perioadei luate în considerare.
Între volumul cheltuielilor, considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale, ceea ce
reprezintă cererea de resurse financiare şi volumul resurselor financiare, posibil de procurat pe plan
intern, ceea ce reprezintă oferta de resurse, nu există întotdeauna o concordanţă deplină. Astfel, cererea de
resurse poate fi mai mare decât oferta, situaţie în care bugetul respectiv este în deficit, sau volumul
resurselor oferite este mai mare decât cererea, situaţie bugetul este excedentar. Volumul resurselor
financiare, susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice, este cu atât mai mare, cu cât economia
naţională este mai puternic dezvoltată, iar activitatea desfăşurată de agenţii economici este mai
eficientă, din punct de vedere economic. Altfel, cu cât P.I.B. pe locuitor este mai mare şi partea ce se
poate preleva la buget poate fi mai mare.
Provenienţa resurselor, este de asemenea un obiectiv ce ţine de politica financiară a statului
respectiv, stat care poate decide, în raport de situaţie, alegerea unor opţiuni viabile, din două alternative
posibile:
 să se bazeze pe resursele interne, ce pot fi procurate pe plan naţional;
 să se bazeze pe resurse externe, ce pot fi atrase din afară, în completarea resurselor interne,
în anumite proporţii, sustenabile în perspectiva rambursării la scadenţe;
Într-o politică financiară sănătoasă, în orice ţară, indiferent de nivelul de dezvoltare, baza trebuie
să o constituie resursele financiare proprii şi nu cele împrumutate. Resursele împrumutate, trebuie să aibă
la bază decizii riguros fundamentate, să fie atrase pentru scopuri productive şi nu pentru consum şi, să nu
conducă la un grad de îndatorare şi dependenţă crescândă, fără ieşire, cu afectarea gravă a generaţiilor
viitoare.
Resursele financiare interne, pot proveni în proporţii diferite, de la sectorul public, de la sectorul
privat sau de la populaţie.
Numărul şi tipul canalelor de prelevare, a contribuţiei la fondurile publice, constituie o
coordonată importantă a politicii financiare, respectiv: impozite pe diverse venituri şi forme de avere, taxe
şi alte contribuţii datorate statului.
Canalele de prelevare, trebuie să reprezinte, în acelaşi timp, pârghii financiare de influenţare a
proceselor economice şi sociale. Ele trebuie să fie astfel concepute, încât să asigure evoluţia vieţii

60
economico-sociale, în direcţiile dorite, conform obiectivelor stabilite, influenţând într-un sens sau altul,
după caz:
 Creşterea investiţiilor productive, în diverse ramuri ale economiei naţionale, considerate
prioritare;
 Stimularea producţiei agricole, vegetală sau animală, prin extinderea metodelor moderne;
 Retehnologizarea economiei naţionale, prin introducerea de tehnologii moderne;
 Crearea unor noi locuri de muncă;
 Stimularea exporturilor pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, etc.;
Echilibrul financiar, este un obiectiv important al politicii financiare, prin care organele de
decizie trebuie să-şi fixeze poziţia, în legătură cu evoluţia şi nivelul deficitelor bugetare, modalităţile de
acoperire a acestora, precum şi cu privire le consecinţele interne şi externe ale unor deficite mari şi
nesustenabile, inclusiv în ceea ce priveşte aderarea, evoluţia şi menţinerea în zona Euro.
Contractarea împrumuturilor de stat, pentru acoperirea deficitelor, este o problemă de politică
financiară, ce trebuie să clarifice multiple probleme, cum ar fi:
 Scopul pentru care se contractează împrumutul, este pentru realizarea unor obiective
productive, pentru infrastructură sau pentru finanţarea unor cheltuieli sociale şi de consum;
 Resursele din care se vor rambursa împrumuturile, provin din veniturile realizate prin
funcţionarea obiectivelor construite, provin din alte sume care vor fi împrumutate ulterior, provin din
venituri publice special afectate acestui scop, sau din veniturile generale ale bugetului de stat;
 Termenul şi condiţiile, în care se contractează, etc;

De poziţia adoptată, de către toate instituţiile statului aflate în interacţiune, pentru elaborarea şi
implementarea politicii financiare, în problemele menţionate mai sus, depinde în final reuşita acţiunii de
contractare a împrumutului, efortul financiar reclamat de rambursare, precum şi eficacitatea şi eficienţa
acţiunii finanţate din împrumut.

5.1.2.2. Politica financiară a statului în domeniul cheltuielilor bugetare

Politica promovată în domeniul cheltuielilor bugetare, trebuie să stabilească mărimea,


destinaţia şi structura optimă a acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse, prin
efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie
folosite, pentru ca obiectivele respective să fie realizate, cu minimum de efort financiar.

În contextul celor menţionate, trebuie să se aibă în vedere aspecte referitoare la:


 Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice, care trebuie să pornească de la satisfacerea, cu
prioritate, a nevoilor sociale majore ale naţiunii. Stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor, în fiecare
etapă, are cea mai mare importanţă, deoarece acestea influenţează ritmul creşterii economice, gradul de
satisfacere al nevoilor de trai, materiale şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti;
 Dimensiunea cheltuielilor publice, care presupune atât stabilirea mărimii absolute a
cheltuielilor, adică volumul total al cheltuielilor exprimat în moneda naţională, cât şi stabilirea mărimii
relative a acestor cheltuieli, adică ponderea lor în produsul intern brut (PIB). În acelaşi timp se prezintă
tendinţa cheltuielilor publice în anul curent, comparativ cu cel dinainte, respectiv: de creştere, de
menţinere, ori de scădere, a aceloraşi tipuri de cheltuieli, ca pondere a lor în PIB;

Politica financiară a statului, în domeniul cheltuielilor bugetare, trebuie să asigure:


 Realizarea tuturor obiectivelor de politică economică, care promovează progresul tehnic,
asigură stimularea iniţiativei şi competitivitatea, menţine stabilitatea monedei naţionale, creşte gradul de
ocupare a forţei de muncă, creşte calitatea produselor şi serviciilor;
 Ridicarea nivelului de asistenţă socială, de cultură şi instruire a populaţiei, protecţia
mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii vieţii, în general;
 Buna funcţionare a instituţiilor statului, care să asigure ordinea publică, democraţia,
respectarea drepturilor omului, apărarea ţării, dezvoltarea relaţiilor cu celelalte state, etc.;

61
 Utilizarea cu maximă eficienţă a resurselor financiare, cerinţă derivând din caracterul
limitat, al tuturor resurselor financiare şi materiale;
 Stimularea beneficiarilor, prin metode de finanţare şi gestionare, ori prin alte instrumente
specifice: care să conducă la utilizarea eficientă a fondurilor existente, sporirea acestora şi investirea spre
domeniile dorite.
Politica financiară a statului, în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, presupune nu
numai stabilirea obiectivelor urmărite, într-un domeniu sau altul şi mijloacele pentru atingerea
acestora, ci şi analiza critică a rezultatelor obţinute, prin promovarea politicii.

5.2. Principalele instituţii implicate în elaborarea şi realizarea politicii financiare

5.2.1. Parlamentul României

Parlamentul, constituie, în cadrul oricărei societăţi democratice, instituţia politică cu rol major în
structurarea, orientarea şi funcţionarea societăţii respective. De-a lungul vremii, această instituţie a
cunoscut numeroase transformări, atât în modul de constituire, organizare, funcţionare, al atribuţiilor şi
funcţiilor, precum şi în privinţa rolului şi locului pe care le-a avut în societate, a relaţiilor cu celalalte
instituţii ale statului.
Instituţie cu rol major în societăţile democratice, parlamentul desfăşoară, în cadrul acestora
importante şi multiple funcţii, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea şi realizarea politicii financiare a
statului.
În sensul celor menţionate mai sus, Parlamentul României, îndeplineşte următoarele funcţii
principale:
 Funcţia legislativă, care reprezintă activitatea fundamentală, pe care o desfăşoară
parlamentul, în calitate de unic organ legiuitor al statului de drept. Chiar dacă guvernul poate emite
ordonanţe, acestea se pot emite, numai, cu acordul parlamentului, respectiv a unei legi speciale, votate de
acesta, iar orice ordonanţă emisă de guvern, urmează a fi dezbătută şi aprobată de parlament, tot printr-o
lege. Prin legile pe care le elaborează, parlamentul stabileşte şi orientează, direcţia de activitate
economică, socială, culturală şi politică a societăţii. În îndeplinirea acestei funcţii, parlamentul emite trei
categorii de legi, respectiv:
 legi constituţionale, care au ca obiectiv fundamental revizuirea şi modificarea
Constituţiei, lege fundamentală a statului, votată cu majoritate parlamentară absolută;
 legi organice, respectiv legi de o importanţă deosebită, pentru viaţa economică şi
socială, care se votează cu majoritate parlamentară de 2/3;
 legi ordinare, care se votează cu o majoritate parlamentară simplă;
 Funcţia de alegere, formare, numire, avizare sau revocare a unor autorităţi statale, şi a
membrilor acestora. Parlamentul este instituţia care, acordă votul de investitură a primului-ministru şi
guvernului său, îl poate revoca şi dizolva, prin mecanismele sale legale, respectiv: moţiunea simplă sau
moţiunea de cenzură. Totodată, parlamentul avizează sau numeşte unii demnitari în stat, judecători,
ambasadori sau membrii unor instituţii centrale;
 Funcţia de control. Investit cu puterea poporului, parlamentul realizează şi o importantă
funcţie de control. În principiu, aceasta vizează constituţionalitatea legilor, unele decizii şi măsuri cu
caracter economic şi financiar, întreprinse şi aplicate de guvern, revocarea unor organe de stat sau înalţi
funcţionari. Controlul, are în vedere inclusiv plângerile şi sesizările cetăţenilor, adresate parlamentului,
referitoare la abuzuri ale unor instituţii şi reprezentanţi ai acestora. Controlul financiar parlamentar, se
desfăşoară de către Comisiile permanente de buget, finanţe, bănci, care funcţionează atât la Senat cât şi la
Camera deputaţilor;
 Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii economice, sociale, culturale şi
politice. Fiind ales de către cetăţeni, prin vot, reprezentând voinţa acestora, parlamentul are dreptul să
exercite, cele mai importante drepturi şi atribuţii ale acestora, să decidă în problemele majore ale
dezvoltării economice şi sociale. Această funcţie se realizează, prin legile elaborate de parlament, pentru
votarea programului de guvernare şi a bugetului de stat, prin care se direcţionează evoluţia economico-

62
socială a ţării, precum şi pentru reglementarea organizării şi funcţionării tuturor instituţiilor de stat şi
pentru stabilirea atribuţiilor şi sarcinilor acestora.

5.2.2. Guvernul României

Guvernul României, este organismul cu competenţă generală, în domeniul Finanţelor Publice.


Conform dispoziţiilor art. 102 din Constituţia României, referitoare la guvern, rezultă că:
„Guvernul, potrivit programului său de guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.”

Pentru a asigura realizarea sarcinilor, stabilite prin Constituţie, Guvernul României îndeplineşte
următoarele funcţii, principale:
 funcţia de strategie, prin care guvernul asigură elaborarea şi implementarea, strategiei de
punere în aplicare a programului de guvernare, aprobat de parlament;
 funcţia de reglementare, prin care guvernul asigură stabilirea cadrului normativ şi
instituţional, necesar realizării obiectivelor strategice, din programul de guvernare;
 funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care guvernul asigură administrarea
proprietăţii publice şi private, a statului;
 funcţia de reprezentare, prin care guvernul asigură, în numele statului român,
reprezentarea în plan extern şi intern;
 funcţia de autoritate de stat, prin care guvernul asigură urmărirea şi controlul, respectării
reglementarilor din toate domeniile;

În îndeplinirea funcţiilor care îi revin, Guvernul României are următoarele atribuţii, principale:

a. Atribuţii privind conducerea generală, a administraţiei publice şi controlul activităţii,


ministerelor şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, de specialitate şi a prefecţilor.
 dreptul guvernului, de conducere generală a administraţiei publice, este recunoscut de
Constituţie, ceea ce asigură, unitatea de acţiune a autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legilor şi realizarea sarcinilor, care revin administraţiei
publice şi comunităţilor locale;
b. Atribuţii privind iniţierea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare
Parlamentului.
 potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, guvernului, deputaţilor şi
senatorilor şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni, cu drept de vot;
 iniţiativa legislativă se exercită, ca urmare a propunerilor pe care le fac miniştrii sau
conducătorii celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, în vederea reglementării, pe cale de
lege a unor probleme, sau pentru modificarea unor prevederi legale, sau independent de aceste propuneri
din proprie iniţiativă. Proiectele de lege vor fi înaintate, uneia din camerele Parlamentului, ca primă
cameră sesizată, însoţită de Hotărârea de Guvern, luată în acest sens şi de expunerea de motive;
c. Atribuţii privind emiterea de hotărâri şi ordonanţe, precum şi de aplicare a tuturor
actelor normative.
 autorităţile administraţiei publice în general, guvernul în special, asigură executarea
legilor prin acte normative, care cuprind dispoziţii şi măsuri obligatorii, pentru toate autorităţile
administraţiei publice şi pentru cetăţeni. Aplicarea acestor măsuri, prin acte de executare concrete, revine
celorlalte autorităţi ale administraţei publice, asigurând astfel conducerea generală a activităţii executive,
pe întreg teritoriul ţării;
d. Atribuţii privind desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale, în baza cărora
guvernul:
 elaborează, proiectul de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
le supune, spre adoptare, Parlamentului;
 adoptă strategia şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe domenii şi ramuri de
activitate;

63
 asigură realizarea, politicii în domeniul economic şi social, potrivit programului său de
guvernare, a protecţiei mediului şi asigurarea echilibrului ecologic, de creştere a calităţii vieţii, în alte
domenii, etc.;

5.2.3. Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile subordonate acestuia

Ministerul Finanţelor Publice, este organizat şi funcţionează, ca organ de specialitate al


administraţiei publice centrale, în subordinea guvernului, şi aplică strategia şi Programul de guvernare în
domeniul finanţelor publice.
Fiind un minister cu un important rol de analiză, sinteză şi informare, Ministerul Finanţelor
Publice îndeplineşte următoarele funcţii28:
a. de strategie, prin care se asigură, în conformitate cu politica financiară a Guvernului şi cu
normele Uniunii Europene, elaborarea strategiei în domeniile de activitate specifice ministerului: fiscal, bugetar,
contabilitate publică, reglementări contabile, datorie publică, coordonarea şi administrarea asistenţei financiare
nerambursabile, coordonarea şi administrarea instrumentelor structurale, controlul financiar public intern, sisteme
de management financiar şi control, coordonarea şi verificarea achiziţiilor publice, domenii reglementate specific;
b. de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional, necesar pentru realizarea obiectivelor strategice, în domeniul finanţelor publice;
c. de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al Guvernului
României, reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul sau de activitate şi în limitele stabilite prin
actele normative în vigoare;
d. de prognoză, prin care se asigură elaborarea de studii şi prognoze pe termen scurt,
mediu şi lung, privind evoluţia economiei românesti în ansamblu, pe sectoare şi în profil teritorial, precum şi
fundamentarea principalelor măsuri de politică economică, exercitată prin Comisia Naţională de Prognoză;
e. de concepţie bugetară şi fiscală;
f. de administrare a veniturilor statului;
g. de administrare a resurselor, derulate prin Trezoreria Statului;
h. de administrare a datoriei publice;
i. de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană
pentru domeniul financiar si fiscal;
j. de coordonare a asistenţei financiare nerambursabile acordate României, de Uniunea
Europeană şi de statele membre ale acesteia, precum şi de statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb;
k. de administrare financiară a fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD, inclusiv de asistenţă
financiară acordată de statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;
l. de coordonare a relaţiilor bugetare cu Uniunea Europeană, precum şi a contactelor cu
structurile comunitare, din punct de vedere administrativ, în acest domeniu;
m. de autoritate pentru coordonarea instrumentelor structurale, având responsabilitatea
coordonării pregătirii, dezvoltării, armonizării şi funcţionării cadrului legislativ, instituţional, procedural şi
programatic, pentru gestionarea instrumentelor structurale;
n. de autoritate de management, pentru Programul operaţional „Asistenţă tehnică”;
o. de control financiar public intern;
p. de organizare şi exercitare a auditului intern, în entităţile publice, inclusiv în Ministerul
Finanţelor Publice;
q. de evidenţă a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
r. de combatere a evaziunii fiscale, exercitată prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi unităţile subordonate;
s. de control al aplicării unitare şi al respectării reglementărilor legale, în domeniul său de
activitate, precum şi al funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
t. de autoritate cu competenţe în domeniul politicii şi legislaţiei vamale, coordonare,
îndrumare şi control în acest domeniu;

28
Conform Hotărârii Guvernului României, nr. 34 din 22.01.2009, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor
Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 28.01.2009
64
u. de verificare a aspectelor procedurale, aferente procesului de atribuire a contractelor,
care intră sub incidenţa legislaţiei privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune
de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;
v. de suport, respectiv de management al resurselor umane, financiare şi materiale, de
susţinere a activităţilor specifice, prin intermediul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, de consultanţă
juridică, precum şi de promovare a unui cadru de lucru comunicaţional;

În vederea îndeplinirii funcţiilor care îi revin, activitatea Ministerului Finanţelor Publice se


bazează pe respectarea următoarelor principii:

a. coerenţă, stabilitate şi predictibilitate, în domeniul financiar-fiscal, pe termen


mediu;
b. armonizarea cadrului legislativ, cu reglementările Uniunii Europene;
c. întărirea autorităţii, instituţiei;
d. perfecţionarea managementului, fondurilor publice;
e. transparenţa activităţii, în toate domeniile sale de activitate;
f. colaborarea, cu partenerii sociali;
g. asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil;

O mare parte a atribuţiilor şi sarcinilor Ministerului Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte


elaborarea, dar mai ales realizarea politicii financiare a statului, sunt executate prin instituţii subordonate
acestui minister, cele mai importante dintre acestea fiind: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Garda Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,
administraţiile şi circumscripţiile financiare, precum şi percepţiile rurale, şi nu în ultimul rând Comisia
Naţională de Prognoză.

5.2.3.1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)

Incepând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
entitate care înglobează toate funcţiile de administrare a veniturilor statului, realizate anterior în cadrul
unui departament specializat din Ministerul Finanţelor Publice, precum şi funcţiile suport, care se află
într-o strânsă interdependenţă, în realizarea obiectivelor agenţiei. În cadrul ANAF este organizată şi
funcţionează, de asemenea, Garda Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, direcţiile generale ale
finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti.
Acestă agenţie, având în subordine structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul
de stat, din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi ale Direcţiei
generale de administrare a marilor contribuabili, îşi desfăşoară activitatea în domeniul impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi al altor venituri bugetare, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare,
control fiscal, soluţionare a contestaţiilor şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat cu contribuabilii,
inclusiv prin acordarea de servicii de asistenţă.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, este principalul motor al colectării veniturilor la


bugetul de stat. Ea trebuie să asigure pe lângă creşterea gradului de colectare a veniturilor bugetare şi
creşterea gradului de încredere publică în sistemul de administrare fiscală, prin schimbarea modului de
abordare a relaţiilor cu contribuabilii şi prin creşterea gradului de transparenţă, fără a atinge interesele
personale ale contribuabililor.

Măsura colectării şi monitorizării unitare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, trebuie să


aibă un efect pozitiv pentru disciplinarea fiscală a contribuabililor.

Pentru îndeplinirea misiunii, de asigurare a resurselor necesare pentru efectuarea cheltuielilor


publice ale societăţii, prin colectarea şi administrarea eficace şi eficientă a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, ANAF acţionează în baza a trei
orientări prioritare, respectiv:
65
 încurajarea conformării voluntare, pentru prevenirea fraudei fiscale, prin diversificarea şi
creşterea calităţii serviciilor şi asigurarea unor proceduri simplificate;
 combaterea fraudei, prin promovarea unui control fiscal de calitate şi orientat, mai mult,
spre sectoarele cu risc ridicat de fraudă;
 eficacitate şi eficienţă, crescută în activitatea de colectare a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale, pentru a garanta veniturile bugetare necesare;

Pentru a-şi îndeplini misiunea în mod optim, ANAF asigură permanent, îmbunătaţirea
procesului de monitorizare a încasării creanţelor bugetare, susţinând astfel politica financiară,
economică şi socială a guvernului.

5.2.3.2. Garda Financiară

Garda Financiară, este structura specializată a Ministerului Finanţelor Publice, care pune în
aplicare politica acestuia, în domeniul controlului financiar contabil, în legătură cu aplicarea şi executarea
legilor fiscale, precum şi în legătură cu respectarea normelor de comerţ, în vederea evitării oricăror
sustrageri de la plata impozitelor şi a taxelor, precum şi în vederea împiedicării activităţilor de
contrabandă şi a oricăror practici şi procedee interzise, prin prevederile legale în vigoare.
Organizată în structura ANAF, Garda Financiară este instituţie publică de control, cu personalitate
juridică, care exercită controlul, operativ şi inopinat, privind prevenirea, descoperirea şi combaterea
oricăror acte şi fapte, ce au ca efect frauda şi evaziunea fiscală, precum şi alte fapte date prin lege în
competenţa sa.29
Obiectivul general al Gărzii Financiare, a impus stabilirea unor subobiective, ce constau în
verificarea existenţei şi a autenticităţii documentelor justificative de transport, precum şi cele referitoare
la activităţile de producţie prestări de servicii, a actelor şi a faptelor de comerţ, atunci când există indicii,
că obligaţiile către stat ale agenţilor economici, care prestează aceste activităţi, nu sunt realizate sau sunt
realizate numai în parte. De asemenea, mai efectuează, în conformitate cu prevederile legale, percheziţii
în toate localurile, publice sau particulare, dacă există indicii, că în aceste locuri funcţionează instalaţii, cu
care se realizează produse destinate comercializării, fără îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Pentru intrarea în legalitate şi recuperarea eventualelor sume, ce constituie obligaţii de plată către
stat, neonorate, ca efect al nerespectării prevederilor legale în vigoare, organele de control ale Gărzii
Financiare au dreptul, să dispună măsuri de aplicare a sancţiunilor prevăzute de lege, inclusiv de
confiscare a mărfurilor, obiectelor şi produselor care au fost sustrase de la plata impozitelor şi a taxelor,
sau a căror fabricaţie a fost realizată, în alte condiţii decât cele legale.
În vederea realizării obiectivelor şi a subobiectivelor sale, Garda Financiară verifică registrele şi
alte documente, din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor fiscale faţă de stat şi are dreptul să ridice şi să
reţină, documentele care pot servi la dovedirea fraudelor sau a contravenţiilor constatate.
Garda Financiară este organizată pe două structuri principale. La nivelul Ministerului Finanţelor
Publice, există o structură centrală, numită Garda Financiară Centrală, devenită ulterior, Comisariatul
Central al Gărzii Financiare care, în judeţe şi municipiul Bucureşti are drept corespondenţi, Secţii ale
Gărzii Financiare (SGF).

La nivel central şi teritorial, principalele atribuţii ale Gărzii Financiare constau, în efectuarea
de controale ordinare şi extraordinare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi ale
programului propriu, aprobat de conducerea la nivel central şi repartizat acestora.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, în exercitarea atribuţiilor sale, Garda Financiară efectuează
în mod permanent control, operativ şi inopinat, sub forma controlului curent sau tematic, după caz, cu
privire la:
 respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea
operaţiunilor ilicite;

29
Până la includerea organismului în cauză în cadrul ANAF (2004), Garda Financiară era organizată şi condusă ca instituţie
militarizată (neîncazarmată), potrivit modelului românesc interbelic.
66
 modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi
spaţiile în care se desfăşoară activitatea operatorilor economici;
 respectarea actelor normative, în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte
şi fapte interzise de lege, conform competenţei materiale;
 participarea la acţiuni de depistare şi de combatere a activităţilor ilicite, care generează
fenomene de evaziune şi fraudă fiscală, cu personal propriu sau în colaborare cu organele de specialitate,
ale altor ministere şi instituţii specializate;

Cadrul normativ în vigoare, stipulează că personalul Gărzii Financiare, este obligat să respecte
legea, să aibă o conduită corectă, să fie integru şi incoruptibil, să acţioneze cu hotărâre pentru prevenirea
şi combaterea oricăror acte, de natură să ştirbească autoritatea şi prestigiul instituţiei. Răspunderea
personalului Gărzii Financiare, este cea prevăzută de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de Statutul comisarului Gărzii Financiare.

5.2.3.3. Autoritatea Naţională a Vămilor

Autoritatea Naţională a Vămilor, este organizată şi funcţionează ca organ de specialitate al


administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi
în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru a asigura aplicarea politicii vamale şi în
domeniul accizelor, exercitând atribuţiile stabilite prin lege.

Autoritatea Naţională a Vămilor, asigură aplicarea legislaţiei în domeniul vamal şi pentru


accize, în mod uniform, imparţial, transparent şi nediscriminatoriu, tuturor persoanelor fizice şi
juridice, indiferent de statutul lor juridic şi de forma de organizare şi funcţionare a acestora.

Autoritatea Naţională a Vămilor are, în principal, următoarele atribuţii30:

a. aplică în domeniul vamal şi pentru accize, măsurile specifice, rezultate din programele
guvernamentale şi din reglementările vamale şi pentru accize şi alte dispoziţii aplicabile, mărfurilor
aflate sub supraveghere vamală şi fiscală, pentru accize sau supuse controlului vamal şi fiscal pentru
accize;
b. urmăreşte şi supraveghează respectarea reglementărilor vamale, pe întreg teritoriul ţării
şi exercită controlul specific, potrivit legislaţiei în vigoare;
c. ia măsuri pentru prevenirea, combaterea şi sancţionarea contravenţiilor, în conformitate
cu reglementările legale în vigoare;
d. participă la elaborarea proiectelor de acte normative în domeniul vamal şi al accizelor,
împreună cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
e. aplică prevederile Tarifului vamal şi ale altor acte normative referitoare la acesta;
f. asigură aplicarea prevederilor cu caracter vamal din acorduri, convenţii şi tratate
internaţionale, la care România este parte;
g. controlează mijloacele de transport încărcate cu mărfuri de import, export sau aflate în
tranzit, precum şi bagajele, însoţite sau neînsoţite, ale călătorilor care trec frontiera de stat a României şi,
verifică legalitatea şi regimul vamal ale acestora, potrivit reglementărilor vamale în vigoare;
h. reţine, în vederea confiscării, mărfurile care fac obiectul unor abateri de la legislaţia
vamală şi pentru care legea prevede o astfel de sancţiune;
i. efectuează verificări, potrivit reglementărilor vamale în vigoare, pe timp de zi şi de
noapte, clădiri, depozite, terenuri, sedii şi alte obiective şi poate preleva, în condiţiile legii, probe pe care
le analizează în laboratoarele proprii sau agreate, în vederea identificării şi expertizării mărfurilor supuse
vămuirii;
j. efectuează investigaţii, supravegheri şi verificări, potrivit reglementărilor legale în
vigoare, în cazurile în care sunt semnalate situaţii de încălcare a legislaţiei vamale, de către persoane
fizice şi juridice;
30
Conform Hotărârii Guvernului României, nr. 110 din 18.02.2009, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a
Vămilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 02.03.2009
67
k. verifică registre, corespondenţe şi alte forme de evidenţă şi are dreptul de a cere oricărei
persoane fizice sau juridice să prezinte, fără plată, documentaţia şi informaţiile privind operaţiunile
vamale;
l. efectuează inspecţia fiscală, în condiţiile Codului de procedurã fiscală, în domeniul produselor
accizabile;
m. emite decizii de impunere în urma inspecţiei fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, în
domeniul produselor accizabile;
n. exercită controlul ulterior, conform reglementărilor vamale, etc.;
o. constată şi sancţionează faptele care constituie contravenţii, potrivit reglementărilor
fiscale referitoare la regimul produselor accizabile şi reţine, în vederea confiscării, mărfurile care fac
obiectul contravenţiei, pentru care legea prevede o astfel de sancţiune;

5.2.3.4. Direcţiile generale a finanţelor publice judeţene, administraţiile finanţelor


publice municipale, orăşeneşti şi comunale

Direcţiile generale a finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, sunt unităţi


teritoriale, cu personalitate juridică, ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), prin care se
realizează, în mod unitar, strategia şi programul guvernului, în domeniul finanţelor publice şi se aplică
politica fiscală a statului. Coordonarea, la nivel central, a acestor direcţii generale, este asigurată de
preşedintele ANAF.
Direcţiile generale a finanţelor publice, îşi desfăşoară activitatea la nivelul fiecărui judeţ şi în
municipiul Bucureşti, în baza legilor, ordonanţelor guvernului, ordinelor şi instrucţiunilor elaborate de
ANAF şi de Ministerul Finanţelor Publice. Ele au în competenţă:
 activitatea de metodologie şi administrarea veniturilor statului;
 activitatea de trezorerie şi contabilitate publică;
 activitatea de inspecţie fiscală;
 serviciile independente;

De asemenea, Direcţiile generale a finanţelor publice, au în subordine Administraţiile finanţelor


publice pentru contribuabilii mijlocii, Administraţiile finanţelor publice municipale, Administraţiile
finanţelor publice orăşeneşti şi Administraţiile finanţelor publice comunale.

Printre principalele atribuţii, sarcini şi răspunderi cu caracter financiar-fiscal, al Direcţiilor


generale a finanţelor publice, pot fi enunţate următoarele:

 activităţi de administrare fiscală, a contribuabililor, respectiv: înregistrarea fiscală,


declararea, stabilirea, colectarea şi verificarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat, soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale, precum
şi asistenţa şi îndrumarea contribuabililor, în aplicarea legislaţiei fiscale şi a prevederilor convenţiilor de
evitare a dublei impuneri;
 organizarea activităţii de trezorerie şi contabilitate publică, la nivel teritorial, asigurând
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor pe bugete, precum şi exercitarea controlului, prevăzut de
normele legale;
 verificarea şi avizarea documentelor justificative, prezentate de agenţii economici, în care
se solicită acordarea de subvenţii, prime, diferenţe de preţ de la bugetul general consolidat;
 desfăşurarea unor acţiuni de control financiar, la regii autonome, societăţi şi companii
naţionale, precum şi la societăţi comerciale, cu capital integral sau majoritar de stat;
 administrarea contului curent al trezoreriei judeţene, deschis la Sucursala judeţeană a
Băncii Naţionale a României, urmărind, în mod deosebit, încasarea veniturilor statului, efectuarea
decontării cheltuielilor instituţiilor publice, existenţa soldului, precum şi a angajamentelor asupra
acestuia;
 organizarea şi urmărirea derulării activităţii, privind vânzarea şi răscumpararea
certificatelor de trezorerie, asigurând efectuarea la timp, a tuturor operaţiunilor de încasari şi plăţi;

68
 asigurarea primirii, centralizării şi verificării situaţiilor financiare, respectiv a dărilor de
seamă, întocmite şi depuse de agenţii economici, respectiv de instituţiile publice şi organizaţiile obşteşti şi
analizarea rezultatelor financiare, pe ansamblul judeţului;
 asigurarea asistenţei tehnice, privind elaborarea şi executarea bugetelor locale,
colaborând în acest scop cu autorităţile administrativ-teritoriale;
 asigurarea funcţiei de audit public intern, conform legii;

5.2.3.5. Comisia Naţională de Prognoză

Comisia Naţională de Prognoză (CNP), are rolul de a elabora studii şi prognoze, pe termen scurt,
mediu şi lung, privind evoluţia economiei româneşti în ansamblu, pe sectoare şi în profil teritorial, sinteze
macroeconomice, precum şi de a fundamenta principalele măsuri de politică economică, proiectate de
guvern, în concordanţă cu Programul de guvernare. Ea este organizată şi funcţionează, ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului
Finanţelor Publice.
În vederea îndeplinirii rolului său, de o importanţă extrem de deosebită, în procesul financiar,
Comisia Naţională de Prognoză realizează următoarele funcţii:
 funcţia de strategie, prin care asigură elaborarea programelor de dezvoltare economică şi
socială, pe termen scurt, mediu şi lung, a prognozelor şi studiilor privind echilibrul macroeconomic,
sectorial şi regional;
 funcţia de armonizare a metodelor şi tehnicilor de previziune, precum şi a cadrului
legislativ din domeniul său de activitate, cu reglementările şi recomandările Uniunii Europene;
 funcţia de reprezentare, prin care asigură, în numele statului sau al guvernului,
reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul său de activitate;
 funcţia de autoritate de stat, prin care asigură urmărirea şi controlul aplicării
reglementărilor, din domeniul său de activitate;
 funcţia de administrare, prin care asigură administrarea şi gestionarea eficientă, a
bunurilor din patrimoniul său, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare;

Pentru realizarea rolului său, în elaborarea şi implementarea politicilor economice şi financiare ale
statului, la nivel macroeconomic, a obiectivelor şi a scopului pentru care a fost creată, Comisia Naţională
de Prognoză îndeplineşte următoarele atribuţii:

 elaborează prognoze, privind dezvoltarea economico-socială a României, pe termen scurt,


mediu şi lung, în corelare cu prevederile Programului de guvernare, ale strategiilor naţionale, sectoriale şi
regionale, precum şi pe baza tendinţelor din economia naţională şi cea mondială;
 participă la monitorizarea modului de realizare a Programului de guvernare, efectuează
analize cu privire la stadiul îndeplinirii prevederilor acestuia şi propune măsuri, pentru atingerea
obiectivelor asumate, prin Programul de guvernare;
 realizează analize şi previziuni pentru fundamentarea proiectelor de buget, în
concordanţă cu cerinţele Ministerului Finanţelor Publice;
 coordonează sau participă la elaborarea de strategii şi programe de dezvoltare, naţionale,
sectoriale sau regionale;
 participă la elaborarea şi actualizarea anuală a documentelor programatice, pe care
România trebuie să le pregătească, în calitate de ţară membră, precum Programul de convergenţă,
Programul naţional de reforme;
 evaluează efectele principalelor măsuri de politică economică asupra creşterii
economice, prin prisma obiectivelor prevăzute în programele naţionale şi regionale de dezvoltare;
 participă la evaluările “ex-ante” şi “ex-post” ale impactului politicilor publice, asupra
proceselor economice şi sociale, la nivel macroeconomic şi sectorial;
 gestionează şi implementează proiecte de asistenţă financiară nerambursabilă, din
partea Uniunii Europene, destinate dezvoltării capacităţii de formulare a politicilor economice, precum şi
în vederea perfecţionării activităţii de previziune;
69
 elaborează şi utilizează modele macroeconomice, pentru fundamentarea şi asigurarea
coerenţei prognozelor şi scenariilor de dezvoltare;
 analizează impactul politicilor financiare, monetare, valutare şi bugetare asupra
economiei reale;
 efectuează studii şi analize, privind perspectivele economiei mondiale, evidenţiind
principalele tendinţe şi posibilele lor efecte asupra economiei româneşti;
 analizează periodic situaţia economică internă, inclusiv pe bază de anchete proprii de
conjunctură, în scopul evidenţierii unor riscuri sau disfuncţii, în evoluţia unor sectoare ori activităţi
economice;
 realizează estimări asupra evoluţiei economice, pe termen scurt şi avansează propuneri
pentru încadrarea în prognozele anuale;
 elaborează prognoze referitoare la echilibrul forţei de muncă şi întocmeşte studii şi
analize, privind unele activităţi cu profil social şi de protecţie socială;
 efectuează previziuni, pe termen scurt, mediu şi lung privind activitatea de comerţ
exterior şi balanţa de plăţi externe;
 evaluează impactul fondurilor structurale şi al altor surse financiare externe, atrase
asupra indicatorilor macroeconomici;
 analizează şi prognozează evoluţia şi efectele procesului inflaţionist, asupra echilibrelor
la nivel macroeconomic;
 efectuează analize şi proiecţii privind evoluţia principalelor sectoare de activitate:
industrie, agricultură, transport, comerţ, comunicaţii;
 elaborează analize şi prognoze economice, privind evoluţia, în profil teritorial, a
principalilor indicatori economico-sociali;
 efectuează analize, privind impactul asupra creşterii economice, a programelor locale de
dezvoltare şi a măsurilor propuse, prin Cadrul strategic naţional de referinţă şi Programul operaţional
regional "Dezvoltare regională";
 editează buletine informative, din domeniul său de activitate;
 răspunde solicitărilor autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi ale persoanelor fizice şi
juridice private, prin efectuarea de analize, cercetări, previziuni şi pe alte domenii şi subsectoare, la
cerere;
 asigură, în condiţiile legii, formarea profesională a personalului din aparatul propriu;
 elaborează proiectul bugetului anual al Comisiei Naţionale de Prognoză, precum şi
programele de investiţii anuale;
 organizează controlul financiar preventiv şi monitorizează execuţia bugetară.

5.2.4. Curtea de conturi

Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar ulterior extern asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. Ea funcţionează pe lângă Parlament şi, îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate
cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în legea de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi şi
reprezintă România, în calitatea sa de instituţie supremă de audit, în organizaţiile internaţionale ale
acestor instituţii, având şi atribuţii jurisdicţionale.
Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii. Ei
sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute pentru judecători;
În baza legii, Curtea de Conturi este singura competentă, să certifice acurateţea şi veridicitatea
datelor, din conturile de execuţie verificate. Asupra acestora nu se poate pronunţa, nicio altă autoritate,
decât provizoriu.
Controalele Curţii de Conturi, se iniţiază din oficiu şi, nu pot fi oprite, decât de Parlament şi,
numai, în cazul depăşirii competenţelor, stabilite prin lege.

Hotărârile Camerei Deputaţilor sau ale Senatului, prin care se cere Curţii de Conturi, efectuarea
unor controale, în limitele competenţelor sale, sunt obligatorii. Nicio altă autoritate publică, persoană
fizică sau juridică, nu mai poate obliga Curtea de Conturi să efectueze controale.
70
La finalizarea acţiunilor de verificare, Curtea de Conturi întocmeşte rapoarte, pe care le transmite
Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz. De asemenea, Curtea de Conturi prezintă anual
Parlamentului, un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional, din exerciţiul bugetar
expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.

În cadrul competenţelor de efectuare a controalelor31, prevăzute la art. 16 din Legea nr.


94/08.09.1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al
României, nr. 224/199232, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea de Conturi îşi desfăşoară
atribuţiile specifice, asupra următoarelor domenii:
 formarea şi utilizarea resurselor, bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de
stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
 constituirea şi utilizarea celorlalte fonduri publice, componente ale bugetului general
consolidat;
 formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale, pentru
credite interne şi externe;
 utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor, a transferurilor şi a altor
forme de sprijin financiar, din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
 constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice, de către autorităţile
administrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de organismele
autonome de asigurări sociale ale statului;
 situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi
al unităţilor administrativ-teritoriale, de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi
societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri, care fac parte din proprietatea
publică;
 constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare, privind protecţia mediului,
îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;
 alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii de Conturi;

Sunt supuse controlului Curţii de Conturi:

 Statul şi instituţiile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public,


cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau nu;
 Banca Naţională a României;
 Regiile autonome;
 Societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice
sau regiile autonome, deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;
 Organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri,
valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutele lor, se
prevede acest lucru.

Obiectivele ce sunt avute în vedere, în cadrul acţiunilor de control la agenţii economici, sunt33:
31
Tratarea paragrafelor prezentului capitol se bazează, în cea mai mare parte, pe Legea nr. 94/1992, privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi modificată şi completată ulterior. Vezi şi sistematizarea (aceleaşi materii) realizată de D. Băjan,
S.G. Bomboş, N.V. Dragoş, V. Hodoiu, M. Vorniceanu, din Buletinul economic-legislativ nr. 1/1994, pp. 65-82, Supliment la
Revista Tribuna Economică.
32
Ulterior Legea 94/1992 a suferit unele modificări care au vizat eliminarea sau limitarea competenţelor Curţii de Conturi în
domeniul privatizării şi al unităţilor în care predomină capitalul privat. Apoi, conform O.G. nr. 119/1999, controlul preventiv
de la ordonatorii principali de credite bugetare a trecut în sarcina M.F. Actele normative care au modificat Legea 94/1992
privind înfiinţarea şi funcţionarea Curţii de Conturi sunt: L. nr. 59/23.07.1993, L. nr. 65/05.10.1993, D.P. nr. 202/18.11.1993,
H. nr. 160/15.04.1994, Dcz. nr. 64/02.06.1994, L. nr. 50/30.05.1995, L. nr. 88/1997, O.U.G. nr. 20/19.03.1999, Dcz. nr.
28/23.02.1999, L. nr. 99/26.05.1999, Dcz. nr. 29/29.02.1999, L. nr. 204/28.12.1999, în baza căreia a şi fost republicată Legea
94/1992, M. Of. nr. 646/30 dec. 1999 şi L. nr.77/31.01.2002, publicată în M.Of.nr. 104/7 febr. 2002.
33
Curtea de Conturi poate hotărî efectuarea de controale şi la persoane juridice care:
- beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme de sprijin din partea statului, a
unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice;
71
 nivelul preţurilor externe obţinute, condiţiile de plată practicate şi măsura în care s-a
asigurat încasarea, integrală şi la termen, a valutei la operaţiunile de export şi, îndeosebi, la produsele
deficitare pe piaţa internă (carne, animale vii, alte produse) sau cu tradiţie la export (cherestea, mobilă,
produse siderurgice, produse chimice etc.);
 eficienţa şi legalitatea utilizării fondurilor valutare, obţinute prin credite externe şi, cu
prioritate, a celor obţinute cu garanţii guvernamentale;
 măsura în care, prin regimul licenţelor şi al taxelor vamale, se asigură protecţia resurselor
naturale la export şi a producţiei industriale indigene, în cazul importurilor;
 cauzele înregistrării de pierderi importante, la unele regii autonome şi societăţi comerciale
cu capital de stat;
 măsura în care se asigură respectarea procedurilor legale, referitoare la utilizarea
fondurilor destinate cercetării, de către instituţiile de profil;
 respectarea destinaţiilor prevăzute prin lege, pentru subvenţiile acordate de la bugetul
statului, regiilor autonome şi agenţilor economici;
 respectarea normelor legale, cu privire la:
 inventarierea şi reevaluarea activelor fixe;
 reevaluarea activelor circulante;
 închirierea şi darea în locaţie de gestiune, a unor subunităţi ale societăţilor
comerciale;
 vânzarea de active;
 vânzarea de acţiuni, ş.a.;
 legalitatea şi eficienţa, punerii la dispoziţia unor persoane juridice, a avansurilor băneşti;

Obiectivele care sunt avute în vedere cu prioritate, în cadrul acţiunilor de control la unităţile
bugetare, sunt:

 modul de constituire, repartizare şi utilizare, a fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor;


 gestionarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice,
respectarea normelor legale, cu privire la închirieri de spaţii şi bunuri, precum şi la concesionări de
terenuri;
 respectarea reglementărilor legale, privind încasarea şi utilizarea taxelor de şcolarizare în
valută, de la cetăţenii străini;
 deturnările de fonduri, de la un exerciţiu bugetar la altul şi de la destinaţiile aprobate;
 respectarea reglementărilor legale, privind efectuarea cheltuielilor de capital, în ceea ce
priveşte:
 întocmirea şi aprobarea documentaţiei tehnico-economice;
 asigurarea surselor de finanţare;
 organizarea licitaţiilor;
 acordarea avansurilor;
 efectuarea recepţiei şi plăţii;
 respectarea dispoziţiilor legale, cu privire la încasarea şi utilizarea veniturilor
extrabugetare;
 legalitatea şi eficienţa, punerii la dispoziţia unor persoane juridice, de avansuri băneşti;

5.2.5. Structurile administraţiei publice locale cu atribuţii pe linia politicii financiare

- administrează, în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri aparţinând domeniului public sau privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
- nu îşi îndeplinesc obligaţiile financiare către stat, unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile publice,
verificările efectuându-se împreună cu reprezentanţii instituţiilor competente în domeniul supus controlului;
- sunt societăţi de investiţii financiare, asociaţii etc. care utilizează fonduri publice, verificările făcându-se doar în
privinţa legalităţii utilizării acestor fonduri.
72
5.2.5.1. Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale

Consiliul judeţean

Consiliul judeţean, este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean,
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
În exercitarea atribuţiilor, privind dezvoltarea economico-socială a judeţului, Consiliul judeţean
are următoarele competenţe, conferite prin lege:
 aprobă, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean:
 bugetul propriu al judeţului;
 virările de credite;
 modul de utilizare a rezervei bugetare;
 contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
 contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor;
 contractarea de datorie publică locală, prin emisiuni de titluri de valoare, în numele
judeţului, în condiţiile legii;
 stabileşte impozite şi taxe judeţene, în condiţiile legii;
 adoptă strategii, prognoze şi programe, de dezvoltare economico-socială şi de mediu, a
judeţului, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale; dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare
cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv
cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;
 stabileşte, pe baza avizului consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale
implicate, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare
urbanistică generală a acestuia şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente; urmăreşte modul de
realizare a acestora, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale, orăşeneşti sau
municipale implicate;
 aprobă documentaţiile tehnico-economice, pentru lucrările de investiţii, de interes
judeţean, în limitele şi în condiţiile legii;

Consiliul municipal, orăşenesc şi comunal

Autorităţile administraţiei publice, în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale,
orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi
primarii, funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice, din
comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii.
Consiliile locale municipale, orăşeneşti şi comunale, sunt compuse dintr-un număr de consilieri,
pe care legea îi determină, în funcţie de numărul populaţiei unităţii administrativ-teritoriale. Ei sunt aleşi
prin vot, universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile
locale.
Ca autoritate deliberativă, consiliul local este un organ colectiv de conducere, care îşi exercită
atribuţiile, în principal, prin adoptarea unor acte normative, denumite hotărâri.
În exercitarea atribuţiilor, privind dezvoltarea economico-socială, consiliul comunal, orăşenesc şi
municipal, are următoarele competenţe, conferite prin lege:
 aprobă, la propunerea primarului:
 bugetul local;
 virările de credite;
 modul de utilizare a rezervei bugetare;
 contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
 contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor;
 contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele
unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;

73
 documentaţiile tehnico-economice, pentru lucrările de investiţii de interes local, în
condiţiile legii;
 stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;
 aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu, a unităţii
administrativ-teritoriale;
 asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare, implementării şi conformării, cu
prevederile angajamentelor asumate, în procesul de integrare europeană, în domeniul protecţiei mediului
şi gospodăririi apelor, pentru serviciile furnizate cetăţenilor;

5.2.5.2. Preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii

Preşedintele consiliului judeţean

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul, în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu


persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie. Acesta asigură respectarea
prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor
şi ordonanţelor guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, privind politica financiară şi bugetul propriu,
preşedintele consiliului judeţean, are următoarele competenţe:
 exercită funcţia de ordonator principal de credite;
 întocmeşte proiectul bugetului judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune spre aprobare consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege;
 urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean
adoptarea măsurilor necesare, pentru încasarea acestora la termen;
 iniţiază, cu aprobarea consiliului judeţean, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi
emisiuni de titluri de valoare, în numele judeţului;

Primarul

Primarul este ales, de populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială respectivă, pe
baza scrutinului uninominal. În esenţă, primarul fiind definit ca autoritate executivă, asigură respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în
aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului local. De asemenea, primarul dispune măsurile necesare şi acordă sprijin, pentru
aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor, cu caracter normativ, ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în
condiţiile legii.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi
al aparatului propriu de specialitate, pe care îl conduce şi îl controlează, răspunzând de buna funcţionare a
administraţiei publice locale, în condiţiile legii.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, privind politica financiară şi bugetul propriu,
primarul, are următoarele competenţe:
 exercită funcţia de ordonator principal de credite;
 întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune spre aprobare consiliului local;
 iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de
titluri de valoare, în numele unităţii administrativ-teritoriale;
 verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor
la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar;

Cap. VI SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR DIN ROMÂNIA

74
6.1. Sistemul financiar-bancar şi structura acestuia

Sistemul financiar-bancar reprezintă „un ansamblu coerent de instituţii financiare şi bănci,


supuse unor reguli unitare, care utilizează în activităţile lor tehnici şi instrumente specifice”. Este
astfel constituit, pentru a realiza activităţi care interesează societatea în ansamblu său, cât şi activităţile ce
privesc colectivităţile sociale, constituite în unităţi administrativ-teritoriale.
Sistemul financiar, are în calitate de obiect, relaţiile financiare, instrumentele şi tehnicile de
plată, astfel că reprezintă un domeniu de importanţă majoră, în desfăşurarea operaţiunilor economice şi
financiare, în economia de piaţă. Datorită importanţei pe care o prezintă, sistemul financiar, ca parte
specifică a relaţiilor monetare privind raporturile financiare, instrumentele şi tehnicile de plată, s-a
dezvoltat puternic, susţinut de tehnologia modernă, de progresele intense ale informaticii şi
telecomunicaţiilor, precum şi de soluţiile noi de administrare a finanţelor publice, aflate la dispoziţia
autorităţilor de diferite nivele.
În contextul celor menţionate, un sistem financiar-bancar este un sistem integrat şi specific,
deschis, dinamic şi flexibil, care este format din totalitatea instituţiilor şi organismelor specifice, a
cadrului legislativ adecvat, a metodelor, tehnicilor, instrumentelor, procedeelor, mijloacelor, conceptelor,
regulilor, uzanţelor şi modelelor utilizate efectiv, a sistemelor informaţionale, a personalului de
specialitate, a relaţiilor financiar-bancare interne şi internaţionale, a conexiunilor stabilite în scopul
derulării unor operaţiuni/tranzacţii, precum şi a sistemelor de telecomunicaţii, a sistemelor de tehnică de
calcul utilizate, prin care se asigură, în principal:
 atragerea fondurilor disponibile, de la populaţie şi agenţi economici, în conturi cu numerar
sau titluri negociabile, plătibile la vedere sau la termen, în scopul păstrării şi efectuării de plasamente
eficiente;
 acordarea şi rambursarea de credite, de diverse tipuri, prin diferite proceduri;
 distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, agenţilor economici;
 realizarea activităţii de emisiune monetară şi de ţinere sub control a masei monetare aflate
în circulaţie;
 fundamentarea şi derularea politicii monetare la nivel naţional;
 asigurarea şi reasigurarea, realizate în multiple forme şi variante;
 intermedieri de tranzactii cu diferite bunuri, metale pretioase, monede;

Structura sistemului financiar-bancar

Structural, sistemul financiar-bancar este format, în principal, din următoarele componente:


 Banca Naţională a României, care asigură strategia şi conduce politica monetară şi de
credit, în scopul menţinerii stabilităţii monetare, în cadrul politicii economice şi financiare a statului
român;
 Societăţile bancare, care reprezintă entităţi de stat, private sau mixte, cu capital autohton,
străin sau mixt şi care, au ca obiect de activitate atragerea mijloacelor băneşti, disponibile temporar, ale
clienţilor, persoane fizice şi juridice, în conturile deschise ale acestora, precum şi acordarea de credite pe
diferite termene, efectuarea de viramente, vânzarea-cumpărarea de valută, etc.;
 Instituţiile financiare nebancare, care desfăşoară, cu titlu profesional, activităţi de
creditare, în condiţiile stabilite de lege;
 Organizaţiile bursiere, care asigură locul şi mijloacele specifice unor pieţe organizate,
pentru tranzacţionarea titlurilor, valorilor mobiliare şi a mărfurilor, în condiţii de transparenţă şi liberă
concurenţă;
 Societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate se bazează pe acumularea de
fonduri, sub forma primelor de asigurare, ceea ce implică şi administrarea acestora, în scopul acoperirii
unor riscuri, care se stabilesc contractual, sub forma directă a poliţei de asigurare şi/sau a unui contract de
reasigurare, precum şi mobilizarea resurselor financiare disponibile, prin plasarea lor în diferite
instrumente financiare;

6.1.1. Sistemul bancar şi de credit din România

75
Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de
servicii şi produse bancare.
In anul 1989 în România existau numai patru bănci : Banca Naţională a României, Banca
Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă , la care se adăuga şi C.E.C.-
ul.
După 1989, România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o economie de piaţă
a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi.
Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea şi adoptarea unei noi
legislaţii bancare, privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale.
Sistemul bancar din România este structurat pe doua nivele, respectiv: o banca centrală
şi instituţiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. B.N.R. este banca
centrală a ţării , instituţia de emisiune a statului român.
Prin noile reglementări, Banca Naţională încearcă să creeze un sistem bancar modern şi,
în acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală. Operaţiunile comerciale îndeplinite până
în anul 1989 de Banca Naţională, au fost transferate unei noi bănci comerciale (B.C.R.).
In România, băncile comerciale funcţionează conform legii privind societăţile comerciale, a
legii privind activitatea bancară şi pe baza licenţei (autorizaţiei ) acordate de B.N.R.
Sistemul bancar din România este format din foarte multe bănci, în mare parte
consolidate, prin aporturi străine de capital.

6.1.2. Banca Naţională a României34

Banca Naţională a României (BNR), este banca centrală a României, instituţie publică
independentă, care sprijină politica economică generală a statului, având ca obiectiv fundamental
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. BNR răspunde numai în faţa Parlamentului nefiind
subordonată guvernului.
Banca Naţională a României, are un rol intrinsec în menţinerea stabilităţii financiare, date fiind
responsabilităţile, ce rezultă din dubla sa ipostază, de autoritate monetară şi prudenţială. Atribuţiile BNR,
subsumate obiectivelor de stabilitate financiară, sunt exercitate atât prin reglementarea şi supravegherea
prudenţială, a instituţiilor aflate sub autoritatea sa, cât şi prin formularea şi transmiterea eficientă, a
măsurilor de politică monetară şi supravegherea funcţionării, în condiţii optime, a sistemelor de plăţi şi
decontări, de importanţă sistemică.
Apariţia şi dezvoltarea unor disfuncţionalităţi, precum evaluarea incorectă a riscurilor şi
ineficienţa alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar şi stabilitatea economică, la
nivel macro. În aceste condiţii, BNR are atribuţii, prin care asigură identificarea riscurilor şi
vulnerabilităţilor întregului sistem financiar, în ansamblul său şi pe componentele sale, deoarece
monitorizarea stabilităţii financiare, este o funcţie preventivă, a băncii centrale, în cadrul sistemului
financiar-bancar.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente
specifice, pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi
mecanismul rezervelor minime obligatorii.
BNR îi este interzis:
 să achiziţioneze, de pe piaţa primară, creanţe asupra: statului, autorităţilor publice
centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu
capital majoritar de stat;
 să crediteze, pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare, statul, autorităţile publice
centrale şi locale, regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi alte societăţi cu capital
majoritar de stat;
În schimb, BNR, în condiţiile pe care le consideră necesare, pentru a realiza obiectivele politicii
monetare, poate:
 să efectueze cumpărări sau vânzări directe, pe piaţa secundară;

34
Legea nr. 312 din 28 iunie 2004, privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, intrată în vigoare la 30 iulie 2004.
76
 să ia în gaj: creanţe sau titluri ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale
regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi ale altor societăţi cu capital majoritar de
stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, pentru acordarea de credite colateralizate;
 să efectueze swap-uri valutare35;
 să emită certificate de depozit36;
 să atragă depozite de la instituţii de credit;
BNR, este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi
monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, BNR poate acorda instituţiilor de credit,
credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu:
 titluri de stat, provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii
Naţionale a României;
 depozite, constituite la BNR sau la alte persoane juridice, agreate de către BNR;
BNR, stabileşte condiţiile şi costurile de creditare, deschide şi operează conturi ale instituţiilor de
credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente,
stabilite prin reglementări proprii ale BNR.
BNR, este autorizată, prin lege, să colecteze date şi informaţii statistice primare, care sunt
necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor sale legale, asigurând măsuri de protecţie a datelor
care se referă la subiecţi individuali, persoane juridice sau fizice, date obţinute direct sau indirect, din
surse administrative sau din alte surse.
În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de conducere, nu solicită şi nu primesc
instrucţiuni de la autorităţile publice şi nici de la orice altă instituţie sau autoritate.

Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară

Evoluţiile din ultimii ani ale sistemului financiar românesc, au făcut necesar ca autorităţile
responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor componente ale sistemului
financiar, să conlucreze, pentru a asigura transparenţa şi integritatea sistemului financiar şi a pieţelor sale
componente, pentru a asigura respectarea cadrului legal aplicabil, precum şi pentru lărgirea cadrului
naţional de stabilitate financiară.
Cerinţele Uniunii Europene, referitoare la managementul crizelor financiare, au impus existenţa
unui acord de cooperare, între toate autorităţile naţionale de supraveghere a sistemului financiar, banca

35
Operaţiunile de swap valutar, reprezintă tranzacţii financiare, în care două părţi schimbă sume exprimate în două monede
diferite, la începutul unei perioade, şi le răscumpără la o dată viitoare predeterminată. Obiectivele determinante ale băncii
centrale, în utilizarea operaţiunilor de swap valutar, sunt acelea de a influenţa lichiditatea internă, de a gestiona rezervele
valutare, precum şi de a stimula dezvoltarea pieţei financiare interne.
Băncile centrale, utilizează operaţiunile de swap valutar din mai multe motive, printre care: preferinţa băncii de a deţine o
varietate de instrumente de intervenţii tehnice, utilizabile în mod discreţionar, operaţiunile de swap valutar constituind un
instrument flexibil, procedurile fiind informale iar swap-urile uşor reversibile. De asemenea, spre deosebire de operaţiunile de
schimb valutar direct, operaţiunile de swap nu au efecte directe asupra cursului valutar la vedere.
Cu toate acestea, operaţiunile de swap valutar pot influenţa nivelul cursului de schimb după derularea lor, ca urmare a efectului
puternic al anunţării operaţiunilor, acestea necesitând o perioadă minimă de două zile, pentru ca tranzacţia să devină efectivă.
Utilizarea swap-ului, în vederea procurării de rezerve valutare, prezintă avantajul furnizării de capitaluri pe termen scurt.
Totodată, în ţările care se confruntă cu crize severe, sunt necesare ajustări ale operaţiunilor de swap, pentru procurarea de
rezerve temporare şi o acoperire corespunzătoare a operaţiunilor de către băncile centrale, în absenţa acesteia manifestându-se
pierderi valutare semnificative.
În pofida faptului că operaţiunile de swap, au putut fi utilizate în unele ţări dezvoltate, pentru controlul lichidităţii bancare,
protejarea rezervelor valutare şi stimularea sistemului financiar bancar, în ultimii ani acest instrument nu a mai fost preferat,
din cauza riscului de pierdere al băncii centrale şi a gradului redus de atractivitate pe piaţa monetară. 
36
Certificatele de depozit, reprezintă produse de economisire, prin care banca emite tiluri de valoare, care atestă depunerea
unei sume de bani, la o rata a dobânzii fixă, pe o anumita perioada de timp, prestabilită de 1 lună, 3 luni, 6 luni sau 12 luni.
Certificatele de depozit pot fi nominative, deci netransmisibile, sau nenominative, adica la purtător.
Principala diferenţă dintre, depozitul la termen şi certificatul de depozit, ţine de retragerea banilor înainte de termen.
Certificatele de depozit prezintă avantajul că, pot fi răscumpărate de client înainte de scadenţă, fără a pierde dobânda. Intr-o
astfel de situaţie, clientul încasează dobânda stabilită iniţial, ajustată cu perioada în care a deţinut certificatul.

77
centrală şi ministerul de finanţe. Acest acord de cooperare, are ca obiectiv central, schimbul de informaţii
între autorităţi, precum şi prevenirea, evaluarea şi gestionarea potenţialelor probleme, cu impact sistemic.
În vederea implementării cerinţelor UE, privind realizarea acordului de cooperare, la data de 31
iulie 2007 a fost semnat de către, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Banca Naţională a României,
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de
Supraveghere a Sistemului de   Pensii   Private, Acordul pentru cooperare în domeniul stabilităţii
financiare şi al gestionării crizelor financiare, în baza căruia a fost înfiinţat Comitetul Naţional pentru
Stabilitate Financiară.
Membrii Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară, sunt: Ministrul Finanţelor Publice,
Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Preşedintele Comisiei de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private.
Principalele atribuţii, ale Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară, vizează:
 promovarea unui schimb permanent şi eficient de informaţii, între autorităţile
responsabile cu reglementarea şi supravegherea diferitelor sectoare ale sistemului financiar şi Ministerul
Finanţelor Publice;
 evaluarea şi prevenirea situaţiilor de criză financiară;
 gestionarea situaţiilor de criză financiară, la nivelul instituţiilor financiare individuale, a
grupurilor financiare sau a pieţei financiare în ansamblu;
Este de menţionat că, acţiunile de cooperare în cadrul Acordului, se desfăşoară fără a se prejudicia
competenţele şi responsabilităţile autorităţilor semnatare, care decurg din prevederile legislaţiei în
vigoare, în baza cărora acestea îşi desfăşoară activitatea.

Banca Naţională a României participă, alături de celelalte state membre, la consolidarea


arhitecturii create de Uniunea Europeană, în domeniul gestionării crizelor financiare.

La data de 1 august 2007, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, a semnat declaraţia de


aderare la, Acordul privind principiile de bază pentru cooperarea în domeniul gestionării situaţiilor de
criză (semnat de ţările UE în anul 2003) şi la Acordul de cooperare între autorităţile cu responsabilităţi
de monitorizare a sistemelor de plăţi şi autorităţile de supraveghere bancară (semnat de ţările UE în
anul 2001).
Totodată, la data de 1 iunie 2008 a intrat în vigoare, Acordul de cooperare între autorităţile de
supraveghere financiară, băncile centrale şi ministerele de finanţe din Uniunea Europeană, privind
stabilitatea financiară transfrontalieră. Din partea României, acordul respectiv a fost semnat de către
Banca Naţională a României, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii
Private. Acest acord include:
 principiile comune, pentru gestionarea unei crize financiare transfrontaliere;
 un cadru analitic comun, de evaluare a implicaţiilor sistemice ale unor potenţiale crize,
în vederea asigurării unei terminologii comune, aplicabile crizelor financiare transfrontaliere, de către
toate autorităţile relevante şi crearea premiselor, pentru efectuarea în timp util, a evaluărilor necesare, în
vederea facilitării adoptării de decizii, în situaţii de criză;
 un ghid practic pentru gestionarea crizelor, care să reflecte o înţelegere comună, a
etapelor şi procedurilor de parcurs, într-o situaţie de criză transfrontalieră;

6.2. Instituţii financiare nebancare

Conform prevederilor legale37, instituţiile financiare nebancare (IFN), sunt entităţi, altele decât
instituţiile de credit, care desfăşoară, cu titlu profesional, activităţi de creditare, în condiţiile stabilite
de lege.

37
Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 259 din 21aprilie 2009, intrată în vigoare la aceeaşi dată.

78
Prin legea referitoare la instituţiile financiare nebancare, sunt reglementate condiţiile minime
de acces la activitatea de creditare, precum şi cele referitoare la desfăşurarea creditării pe teritoriul
României, prin instituţiile financiare nebancare, în scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii
financiare.
Banca Naţională a României, este singura autoritate care are competenţe, stabilite prin lege, să
decidă dacă activitatea desfăşurată de o entitate, este de natura activităţii de creditare cu titlu
profesional şi intră sub incidenţa prezentei legi. Pentru încadrarea activităţilor de creditare, în
categoria celor desfăşurate cu titlu profesional, BNR trebuie să aibă în vedere aspecte precum:
 desfăşurarea activităţilor de creditare, ca activităţi economice de sine stătătoare,
orientate spre obţinerea de venituri, cu caracter regulat;
 existenţa unor structuri interne, specializate în domeniul creditării, care gestionează şi
analizează aceste activităţi în mod distinct, pe baza unor reguli prestabilite şi cu luarea în considerare
a activităţilor de creditare, la proiectarea bugetului societăţii ori la efectuarea de previziuni, referitoare
la activitatea de ansamblu a societăţii;
Legea permite IFN-urilor să desfăşoare, concomitent, mai multe tipuri de activităţi de creditare,
cum ar fi: creditarea imobiliară, microcreditarea, finanţarea tranzacţiilor comerciale şi operaţiunile de
factoring şi, de asemenea, oferă posibilitatea acestora să emită carduri, pentru mai multe tipuri de credite.

IFN-urile înscrise în Registrul General au şi competenţe referitoare la:


 efectuarea operaţiunilor de schimb valutar, aferente activităţilor permise, cu respectarea
tuturor condiţiilor prevăzute de reglementările în materie;
 administrarea fondurilor publice, acordate drept fonduri pentru microcredite, de către
agenţiile guvernamentale;

IFN-urilor le sunt interzise:


 atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public;
 emiterea de obligaţiuni, cu excepţia ofertei publice adresate investitorilor calificaţi, în
înţelesul legii, privind piaţa de capital;
 operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor legate de activitatea de creditare
sau a celor necesare funcţionării, în condiţii adecvate a instituţiei;
 acordarea de credite condiţionată, de vânzarea sau de cumpărarea acţiunilor IFN;
 acordarea de credite condiţionată, de acceptarea de către client a unor servicii, care nu au
legătură cu operaţiunea de creditare respectivă;

IFN-urile pot desfăşura activitate de creditare, numai după înscrierea în Registrul general, deschis
la BNR. Infiinţarea IFN-urilor, care fac obiectul înscrierii în Registrul general, se notifică BNR, în termen
de 30 zile, de la data înmatriculării în Registrul Comerţului.
BNR stabileşte, în acelaşi timp, criteriile de înscriere a IFN-urilor în Registrul special. Criteriile
de înscriere în Registrul special sunt: cifra de afaceri, volumul creditelor, gradul de îndatorare, totalul
activelor şi capitalurile proprii.
Casele de ajutor reciproc şi casele de amanet, care doresc să desfăşoare activităţi de creditare,
precum şi entităţile care intenţionează să desfăşoare activităţi de creditare, exclusiv din fonduri publice ori
puse la dispoziţia acestora, în baza unor acorduri interguvernamentale, sunt obligate să se înscrie în
Registrul de evidenţă.
Toate cele trei registre, sunt deschise şi ţinute de către BNR.

IFN-urile trebuie să respecte, în activitatea desfăşurată, cerinţele stabilite de către BNR, care
se referă la:
 fondurile proprii, ale acestora;
 expunerea IFN-ului, faţă de un debitor şi expunerea agregată;
 expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu IFN-ul;
 organizarea, controlul intern, auditul intern şi administrarea riscurilor;

79
BNR realizează monitorizarea şi supravegherea prudenţială a IFN-urilor înscrise în Registrul
general, pe baza informaţiilor furnizate de aceste instituţii, prin raportările transmise. De asemenea, BNR
poate desfăşura, ori de câte ori consideră necesar, inspecţii la sediul IFN-urilor şi la unităţile teritoriale ale
acestora, prin personal împuternicit în acest sens.
IFN-urile sunt obligate, prin lege, să permită personalului împuternicit al BNR, să le examineze
evidenţele, conturile şi operaţiunile, furnizând în acest scop toate documentele şi informaţiile, cu privire
la administrarea, controlul intern şi operaţiunile efectuate, aşa cum sunt solicitate.
IFN-urile înscrise în Registrul special, sunt persoane juridice declarante la Centrala riscurilor
bancare a BNR, în conformitate cu reglementările în domeniu, emise de aceasta.

6.3. Organizaţii bursiere

În orice ţară dezvoltată, rolul de indicator al pieţei valorilor mobiliare, aparţine organizaţiilor
bursiere, menite să îndeplinească funcţiile unor pieţe organizate, care asigură "locul de întâlnire" a
cererii şi ofertei, în care rezultatul pentru vînzător şi cumpărător, îl reprezintă cel mai bun preţ
obţinut.
Funcţia de bază a organizaţiilor bursiere, o reprezintă dezvoltarea pieţei bursiere organizate,
orientată spre crearea infrastructurii şi prestarea serviciilor, care asigură efectuarea tranzacţiilor civile,
între participanţii pieţei valorilor mobiliare, avînd ca obiect valori mobiliare. Aici se concentrează toată
informaţia referitoare la cerere şi ofertă, privind valorile mobiliare, ceea ce creează cele mai favorabile
condiţii, pentru determinarea cursului valorilor mobiliare şi formarea unui spaţiu centralizat de comerţ.
Principalele funcţii ale organizaţiilor bursiere, se referă la faptul că acestea:
 măresc lichiditatea investiţiilor imobiliare şi oferă, astfel, deţinătorilor posibilitatea de a le
transforma în bani;
 dirijează economiile, spre investiţii transformate în capitaluri;
 conecteză firmele cotate, cu cei care economisesc şi permite transferul de capital, între
investitori;
 permite determinarea valorii reale a titlurilor de valoare, cât şi a valorii reale a firmelor
cotate;
 reprezintă barometrul conjuncturii economico-financiare şi facilitează informarea
investitorilor şi a publicului care este interesat de mersul afacerilor;

Reprezentînd o formă a pieţei organizate, bursa de valori are specificul său, ceea ce o deosebeşte
de alte pieţe, în special de pieţele financiare.

6.3.1. Bursa de Valori Bucureşti (BVB)38

Bursa de valori, reprezintă una din cele mai importante instituţii ale economiei de piaţă, constituie
un segment major al pieţei financiare, o piaţă secundară organizată, transparentă şi supravegheată, pe
care se încheie tranzacţii referitoare la valori mobiliare şi derivate ale acestora.
La bursele de valori, participanţii negociază:
 valori mobiliare, titluri financiare, cum sunt cele referitoare la: acţiuni, obligaţiuni, bonuri
şi bilete de tezaur, etc.;
 valute selective;
 produse bursiere derivate, precum sunt: contracte futures, opţiuni pe marfă, opţiuni pe
titluri financiare, opţiuni pe valute, opţiuni pe indici de bursă, opţiuni pe rata dobânzii, etc.;
Valorile mobiliare sau titlurile financiare, care constituie obiectul principal al contractelor, ce
se încheie la bursa de valori, reprezintă economii financiare, disponibilităţi neutilizate care sunt
redirijate, în procesul negocierilor, către cele mai productive activităţi economice.

38
BVB este organizată şi îşi desfăşoară activitatea, în conformitate cu Actul constitutiv propriu, prevederile Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital, cu modificările şi completările ulterioare, cu autorizarea şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, denumită prescurtat C.N.V.M.
80
Bursa de valori se constituie, astfel, în regulator al fluxurilor financiare, în stimulator şi
diversificator al producţiei rentabile, precum şi în detector al producţiei nerentabile.
Existenţa oricărei burse este condiţionată de existenţa pieţei, ca atare, guvernată de cerinţele de
concurenţă liberă, care apare numai dacă piaţa permite manifestarea unei oferte suficient de largi, ca
volum şi structură, iar cererea să fie solvabilă şi purtătoare de lichidităţi. Din confruntarea cererii cu
oferta, se formează cotaţiile bursiere, raport care trebuie să se manifeste liber, neviciat şi care devine
informaţie primară în lumea afacerilor.
În burse se tranzacţionează mărfuri, cu un anumit specific, sau valori mobiliare, mărfuri sau valori
care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie fungibile39, respectiv uşor de schimbat;
 să fie uşor standardizabile;
Bursa este o piaţă simbolică, în care unitatea de masură, în tranzacţii, este reprezentată de
numărul de contracte, dar şi o piaţă caracteristică, datorită nivelului mare al tranzacţiilor realizate, dar şi
al cotaţiilor rezultate.

Indiferent de forma ei juridică, care poate fi de drept public sau de drept privat, bursa de valori
funcţionează sub controlul şi supravegherea statului.

Istoria României consemnează, în anul 1881, apariţia primei burse de valori. Acest fapt s-a
datorat ca urmare a adoptării Legii asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de
mărfuri. Realizată după model francez, această lege reglementa înfiinţarea, prin decret regal, a burselor
de valori şi de mărfuri.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, cu întreaga turnură politică pentru România, a însemnat
şi sfârşitul pieţei de capital şi al bursei de valori. Lovitura de graţie pentru acest sector economic, extrem
de dinamic, a constituit-o procesul naţionalizării economiei, din anul 1948, care a făcut ca, prin
instaurarea proprietăţii de stat, să dispară produsele specifice economiei capitaliste, respectiv: acţiunile,
obligaţiunile corporatiste, titlurile de stat autohtone şi externe.
Revoluţia din 1989, a însemnat o cotitură importantă în istoria României, accentuată de
programul de reformă ce i-a urmat şi de necesitatea reclădirii pieţei de capital şi a instituţiilor acesteia,
printre care şi reânfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti, la data de 1 aprilie 1995, în baza unei decizii a
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, ca instituţie de interes public, cu personalitate juridică, ce îşi
desfăşoară activitatea pe principiul autofinanţării.
Rolul Bursei de Valori Bucureşti este de a furniza o piaţă organizată, pentru tranzacţionarea
valorilor mobiliare, de a contribui la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare, prin concentrarea în piaţă a
unui volum cat mai mare de valori mobiliare, de a contribui la formarea unor preţuri care să reflecte în
mod corespunzator relaţia cerere-ofertă şi de a disemina aceste preţuri către public. 

6.3.2. Bursa Română de Mărfuri (BRM)40

Termenul de bursă de mărfuri, desemnează o instituţie cu putere de autoreglementare, specifică


economiei de piaţă liberă, ca formă organizată de schimb pentru mărfuri şi valori. În esenţă, noţiunea de
bursă de mărfuri, indică locul de întâlnire a negustorilor şi oamenilor de afaceri, în sensul unui spaţiu de
concentrare a cererii şi a ofertei. Acest conţinut rezultă din definiţiile date, în limbajul de specialitate.
Operaţiunile la bursa de mărfuri, reprezintă un ansamblu de reguli comerciale, care privesc:

39
bunuri fungibile, sunt bunurile determinate generic, care pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea unei obligaţii
contractuale.
40
Conform prevederilor Legii nr. 357 din 6 decembrie 2005 privind bursele de mărfuri, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1115 din 9 decembrie 2005, bursa de mărfuri este o societate comercială pe acţiuni, constituită
conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
autonomă în raport cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică, pentru membrii şi clienţii săi, precum
şi pentru orice altă persoană juridică sau fizică, a cărei activitate interferează cu pieţele administrate de bursa de mărfuri.
81
 înregistrarea, negocierea ofertelor41 şi efectuarea tranzacţiilor42, pentru încheierea de
contracte spot43 şi contracte forward44, pe piaţa la disponibil45;
 înregistrarea, negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor, pe o piaţă mixtă46;
 înregistrarea comenzilor, negocierea ofertelor şi încheierea contractelor de vânzare sau
achiziţie de mărfuri, servicii sau lucrări, pe piaţa licitaţiilor47;
 înregistrarea, negocierea ofertelor şi încheierea contractelor de cesiune de creanţă, pe piaţa
creanţelor48;
„Legea română asupra burselor" din 1929 - „Legea Madgearu", menţionează că „bursele sunt
instituţii publice create în scopul de a reuni pe comercianţi, industriaşi, producători, armatori şi
asigurători în vederea negocierii valorilor publice şi private, monedelor, devizelor, mărfurilor,
productelor, închirierii vaselor şi acoperirii riscurilor de tot felul".
BRM este singurul administrator al unei pieţe la disponibil, piaţă prin intermediul căreia, atât
autorităţile contractante, cât şi societăţile comerciale, pot achiziţiona mărfuri cu un grad înalt de
standardizare, sau diverse categorii de materii prime.
Piaţa la disponibil a fost organizată, în baza Legii nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri, lege
care reglementează activitatea societăţilor comerciale pe aceasta piaţă. Accesul autorităţilor contractante,
rezidă din prevederile Legii nr. 357/2005 privind bursele de marfuri, corelate cu art. 122 lit. f) şi art. 252
lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2006 privind achiziţiile publice.
Obiectivele BRM, au în vedere dezvoltarea şi stabilitatea pieţei, creşterea lichidităţii şi a
volumului de tranzacţionare.

6.3.3. Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu

Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu, a fost înfiinţată în 14 decembrie 1994, iar în iulie
1997 a devenit, prima bursă futures şi de opţiuni din România, jucând un rol important în cadrul
economiei de piaţă româneşti, prin oferirea unor instrumente eficiente pentru managementul riscului.
Crearea primei burse futures din România, a constituit o etapă de maximă importanţă în
transformarea unei societăţi, care se ocupă de intermedieri şi licitaţii, într-un centru naţional, în care
participanţii la piaţa bursieră, au oportunitatea de a-şi acoperi riscurile sau de a specula modificarea
preţurilor, folosind titluri financiare derivate.
Contractele futures, sunt angajamente de a vinde sau de a cumpăra o marfă, valută, indice
financiar, având cantitatea, calitatea, scadenţa şi modalitatea de lichidare sau livrare standardizate.

Metoda de stabilire a preţului, este sistemul de licitare prin strigare deschisă în ringurile
Bursei. Contractul futures are o dată scadenţă, până la care poate fi tranzacţionat în ring.

6.4. Instituţii financiare cu rol de supraveghere, control şi îndrumare.


41
oferta, reprezintă manifestarea fermă de a contracta, materializată printr-o instrucţiune de vânzare sau de cumpărare în care
sunt consemnate cel puţin marfa, preţul în formă determinată sau în formă determinabilă şi modalitatea de negociere a ofertei,
pe o piaţă administrată de o bursă de mărfuri.
42
tranzacţie, reprezintă acordul de voinţă, cu privire la încheierea unuia sau mai multor contracte spot sau forward identice,
inclusiv din punct de vedere al preţului; efectuarea unei tranzacţii pe piaţă la disponibil sau pe piaţa mixtă este echivalentă cu
încheierea unui contract pe piata licitaţiilor sau creanţelor.
43
contractul spot, este un contract de vânzare - cumpărare, cu clauze prestabilite de bursa de mărfuri, cu executare imediată
sau cu executare în cel mult 10 zile lucrătoare, de la data manifestării acordului ferm de voinţă al părţilor, prin tranzacţia
efectuată la bursa de mărfuri.
44
contractul forward, este un contract de vânzare-cumpărare, cu termen suspensiv, ale cărui clauze sunt prestabilite de bursa
de mărfuri; termenul unui contract forward, poate fi stabilit de către partea ce iniţiază ofertă, până la 18 luni, dar nu mai puţin
de 10 zile lucratoare.
45
piaţa la disponibil, este piaţa în care se negociază oferte şi se efectuează tranzacţii, pentru încheierea contractelor spot şi
forward.
46
piaţa mixtă, este o piaţă la disponibil, incipientă; piaţa mixtă se organizează ori de câte ori, se urmăreşte trecerea unei
mărfuri de pe piaţa licitaţiilor pe piaţa la disponibil; piaţa mixtă prezintă atât caracteristici ale pieţei la disponibil cât şi ale celei
a licitaţiilor, administrată de bursa de mărfuri pentru o perioadă de timp.
47
piaţa licitaţiilor, este piaţa deschisă, organizată pentru vânzarea/achiziţia de mărfuri, servicii sau lucrări, ce necesită
specificaţii tehnice, pentru a fi identificabile şi vandabile.
48
piaţa creanţelor, este piaţa deschisă, organizată pentru vânzarea sau achiziţia creanţelor.
82
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

Rolul principal, al instituţiilor financiare de supraveghere, control şi îndrumare a pieţei


financiare şi de capital, este de a asigura protecţia intereselor investitorilor şi publicului, în domeniul
operaţiunilor financiare şi de capital.
Din acest punct de vedere, se urmăresc două obiective de bază, respectiv:
 impunerea unor norme de informare a publicului, obligatorii pentru cei care participă la
piaţă şi, în special, pentru firmele ale căror titluri sunt tranzacţionate49;
 stabilirea normelor privind activitatea profesională a societăţilor financiare şi agenţilor
de bursă50, astfel încât aceştia să-şi îndeplinească atribuţiile, cu stricta respectare a intereselor clienţilor
lor51;
Funcţiile pe care le au, instituţiile implicate în reglementarea şi supravegherea pieţei de capital se
referă la:
 funcţii de reglementare, prin care aceste organisme au posibilitatea de a promova
regulamente, instrucţiuni, recomandări, avize etc.;
 funcţii executive, referitoare la activităţile de avizare a ofertelor publice, de supraveghere
a pieţei;
 funcţii judiciare, constând în posibilitatea de a efectua anchete, în cazul constatării
încălcării legilor în domeniu sau a reglementărilor proprii, precum şi posibilitatea de a trimite cazurile
spre judecată tribunalelor sau posibilitatea de a sancţiona financiar direct, prin amenzi sau măsuri
administrative, asupra societăţilor de valori mobiliare, vinovate de încălcarea reglementărilor;

În România autoritatea pieţei de capital, este reprezentată de Comisia Naţională a Valorilor


Mobiliare, care are ca atribuţii principale: propunerea proiectelor legislative, ce reglementează piaţa de
capital, pentru a fi validate de Parlamentul României şi emiterea de regulamente, ce reglementează
activitatea participanţilor la piaţă, precum şi desfăşurarea operaţiunilor din piaţa de capital.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, denumită C.N.V.M., este o autoritate administrativă,
autonomă, cu personalitate juridică, înfiinţată prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu scopul
de a reglementa şi supraveghea piaţa de capital, pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare
derivate, precum şi instituţiile şi operaţiunile specifice acestora.
C.N.V.M. este subordonată Parlamentului şi prezintă rapoarte acestuia, prin comisiile pentru
buget, finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei Deputaţilor.

C.N.V.M. are drept obiective fundamentale:


 stabilirea şi menţinerea cadrului necesar dezvoltării pieţelor reglementate;
 promovarea încrederii în pieţele reglementate şi în investiţiile în instrumente financiare;
 asigurarea protecţiei operatorilor şi investitorilor, împotriva practicilor neloiale, abuzive şi
frauduloase;
 promovarea funcţionării corecte şi transparente, a pieţelor reglementate;
 prevenirea manipulării pieţei şi a fraudei şi asigurarea integrităţii pieţelor reglementate;
 stabilirea standardelor de soliditate financiară şi de practică onestă, pe pieţele
reglementate;

49
Obligaţii specifice revin şi societăţilor financiare, care acţionează pe piaţa primară şi pe cea secundară, ca şi instituţiilor şi
mecanismelor, prin care aceste titluri se negociază. Este de remarcat faptul că, principiul director al supravegherii în acest
domeniu, este cel al transparenţei perfecte şi nu al valorii investiţionale a titlului. Aceasta înseamna că firmele, care pun titluri
în vânzare publică, să se conformeze întru totul cerinţelor de informare, prescrise de autoritatea pieţei, în caz contrar ele
nefiind admise la piaţa primară, respectiv piaţa secundară. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, revine investitorului sarcina să
analizeze oportunitatea plasamentului, în titlurile respective şi să-şi asume sau nu riscul afacerii.
50
Agentul de bursă este persoana numită, de comitetul de bursă, să îndeplinească funcţia de intermediar, ce înlesneşte
încheierea tranzacţiilor la bursele de efecte, acţiuni şi schimb, sau la bursele de mărfuri şi valori, încheind tranzacţii în numele
clienţilor şi în conformitate cu dispoziţiile primite de la aceştia. Agentul de bursă, nu are dreptul de a încheia afaceri pe cont
propriu. El este plătit din comisionul încasat în urma tranzacţiilor efectuate, comision care poartă numele de primă de curtaj.
51
În particular sunt interzise o serie de practici, cu caracter fraudulos, la care ar putea recurge societăţile sau agenţii de bursă,
pentru a obţine profituri, prin deformarea realităţilor pieţei sau prin folosirea în interes propriu a informaţiilor confidenţiale, de
care dispun, situaţie cunoscută sub denumirea de insider trading.
83
 adoptarea măsurilor necesare, pentru evitarea apariţiei riscului sistemic, pe pieţele
reglementate;
 prevenirea afectării egalităţii de informare şi tratament, al investitorilor sau al intereselor
acestora;
În vederea îndeplinirii obiectivelor sale, privind protecţia operatorilor şi investitorilor împotriva
practicilor neloiale, precum şi pentru funcţionarea corectă şi transparentă a pieţei, prevenirea manipulării
şi evitarea apariţiei riscului sistemic pe pieţele reglementate, C.N.V.M. supraveghează, în timp real şi
periodic, instituţiile, operatorii şi operaţiunile de pe piaţa de capital şi de pe pieţele reglementate de
mărfuri şi instrumente financiare derivate.

84
Cap. VII CREDITUL ŞI ROLUL ACESTUIA
ÎN CADRUL SISTEMULUI FINANCIAR-BANCAR

7.1. Conceptul de credit. Elementele şi trăsăturile creditului

Noţiunea de credit este o categorie subiectivă şi psihologică care îşi are originea în cuvântul
latinesc „creditum” şi „credere” care înseamnă a crede, a avea încredere. Aceasta scoate în evidenţă un
element psihologic, absolut necesar, pentru existenţa unei operaţiuni de împrumut „încrederea”. În acest
sens creditorul, cel care acordă creditul, trebuie să fie convins, de capacitatea financiară a debitorului de
a face plata la scadenţă, precum şi de bonitatea52 acestuia.

Prin credit, ca expresie a încrederii, se înţelege ,,un schimb de monedă, bazat pe încredere,
condiţionat şi despărţit de un interval de timp”.

Prin credit, ca expresie a relaţiilor de schimb, se înţelege „un acord, prin care anumite
bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate, în schimbul unei promisiuni de plată
viitoare”53.

Prin credit, ca expresie a relaţiilor de redistribuire, se înţelege ,,transferul unei părţi din produsul
social, de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit”. Spre
deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care
au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului
în economie.

O definire completă a creditului, prin luarea în considerare şi corelarea celor trei abordări de mai
sus, constă în aceea că: “Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a
unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie
disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de
capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice”.

Elementele creditului

Principalele elemente ale creditelor, care pun în evidenţă caracteristicile şi funcţiile creditului
sunt următoarele:
 părţile contractante, ca participanţi la raportul de credit;
 angajamentul de restituire a creditului, cu luarea în calcul a riscului de credit;
 garantarea creditelor;
 termenul de rambursare;
 costurile creditului;

Participanţii la raportul de credit, ca părţi contractante, sunt creditorul şi debitorul, denumiţi în


literatura de specialitate „subiecte ale raportului de credit”, în care creditorul, este cel care acordă creditul iar
debitorul, este cel care primeşte creditul.
Analiza participanţilor la raportul de credite, evidenţiază marea diversitate a acestora şi
dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor
şi debitorilor, se disting: statul, agenţii economici şi populaţia.
52
Bonitatea, reprezintă capacitatea unei persoane fizice de a-şi rambursa creditele contractate, la scadenţă.
Bonitatea financiară, este o formă a încrederii pe care o atestă, o persoană fizică sau juridică, în momentul solicitării unui
credit, de a restitui la scandenţă creditele contractate împreună cu dobânzile aferente, încrederea pe care o inspiră un solicitant
de credit. Aprecierea bonităţii financiare, se face pe baza analizei bilanţului, precum şi a modului în care au fost onorate în
trecut obligaţiile contractuale.
Bonitate comercială, reprezintă starea de ĩncredere pe care o manifestă un egent economic, ĩn relaţiile pe care le are cu mediul
economic, clienţi, salariaţi şi furnizori. Primează relaţia cu furnizorii, prin acordarea de credite comerciale de către aceştia.
53
Thomas Fitch, Dictionary of Banking Terms, New York, 1993
85
 Calitatea de creditor a statului, poate fi analizată numai în situaţia înregistrării de
excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul
asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii. Calitatea de debitor a statului, este bine definită în
toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
 Agenţii economici, deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin
rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare, pe piaţa monetară
sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de agenţii economici, se constituie în resurse de
creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor
instituţii financiare.
 Populaţia, participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor,
remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Creşterea veniturilor populaţiei,
prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivităţii muncii şi prin
amplitudinea spiritului de prevedere şi economisire, caracteristic evoluţiei contemporane în toate ţările
dezvoltate, a făcut din populaţie, în desfăşurarea raporturilor de credit, în primul rând, un participant în
postură de creditor. În ţările dezvoltate, aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare, tinde să-l
ajungă pe cel al întreprinderilor. Aceste tendinţe, de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei,
caracteristică raporturilor de credit, în toate ţările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de
mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfăşoară modificări calitative, printre care
transformarea economiilor, din disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce influenţează
radical activitatea intermediarilor, băncile.

Angajamentul de restituire a creditului, reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la


scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului pe care l-a obţinut.
Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în
incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar, ca
la nivelul creditorului, să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de
nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere,
respectiv: poziţia debitorului pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară a debitorului,
gradul de îndatorare a debitorului, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă, ceea ce
înseamnă analiza temeinică a bonităţii clientului.
Cunoaşterii bonităţii agenţilor economici, respectiv a încrederii prezentate de o persoană fizică sau
juridică, în momentul solicitării unui credit bancar sau comercial, stare de încredere materializată prin
existenţa lichidităţii, solvabilitaţii şi capacităţii de plată a firmei, este importantă, deoarece:
 reduce considerabil riscul în afaceri;
 contribuie la adoptarea de decizii corecte, în toate etapele de derulare a afacerii;
 permite alegerea corectă a furnizorilor şi clienţilor, evitând partenerii nesiguri;
 evită cheltuielile inutile cu litigiile, generate de partenerii neserioşi;
 permite obţinerea de informaţii, necesare recuperării datoriilor de la clienţii rău-platnici;
Angajamentul de restituire a creditului, implică luarea în calcul a unui risc de credit, care poate fi:
 risc de nerambursare, constă în riscul insolvabilităţii clientului, care poate duce la
pierderea sumei împrumutate, datorită conjuncturii sau deficienţelor împrumutului;
 risc de imobilizare, survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură
să satisfacă cerinţele titularilor de depozite, din cauza unor gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
Efectele negative ale unei asemenea situaţii, pot fi prevenirea prin administrarea judicioasă a creditelor şi
a depozitelor, de către bănci. Pentru reducerea efectelor riscurilor de creditare, băncile îşi constituie
rezerve şi provizioane.

Garantarea creditelor, constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de


natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, riscurile care rezultă din insolvabilitatea debitorului,
pot fi prevenite prin constituirea de garanţii reale şi garanţii personale.
 Garanţia reală, are la bază garantarea sau „gajarea” creditului cu valori materiale, prin a
căror valorificare, se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O formă distinctă de garantare reală, o
constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului, dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.

86
Alte forme de garantare reală sunt reprezentate de: gajul cu deposedare şi gajul fără deposedare, cesiunea de
creanţă şi bunurile cumpărate din credite;
 Garanţia personală, reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană, de a plăti suma
ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului. Garanţiile personale pot fi reprezentate de:
fidejusiune sau cauţiune, garanţie bancară şi depozit bancar;
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor societăţilor comerciale, o constituie garanţia
financiară, fapt care este posibil prin, asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente, pentru
acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă. În acest scop, se procedează la
garantarea creditului, cu elementele patrimoniale ale debitorului, respectiv: active fixe şi circulante.
În practică se utilizează metoda garantării creditelor, pe seama portofoliului de efecte comerciale,
deţinute de agentul economic solicitant de credite.

Termenul de rambursare sau scadenţa creditului, ca moment sau momente stabilite pentru
rambursarea creditului, este stabilit în contractul de creditare şi este diferit, în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Există o diversitate a termenelor scadente de rambursate, de la 24 ore (în cazul pieţei
interbancare), până la durate medii şi lungi (5, 10, 15, 20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între
scadenţă şi modul de rambursare al creditului, se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen
scurt, sunt sau pot fi rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung,
implică rambursarea eşalonată, la anumite termene, conform contractului de credit.
Creditele care nu depăşesc 12 luni sunt acordate pe termen scurt, creditele de la 1 an la 5 ani sunt
credite pe termen mediu şi creditele peste 5 ani sunt credite pe termen lung.
Termenul de rambursare poate implica şi un termen de graţie, ca perioadă de timp între momentul
angajării creditului şi începerea rambursării lui.

Costurile creditului, formate din dobândă şi comisioane, reprezintă o caracteristică a creditului şi


constituie, preţul capitalului utilizat, pe care îl plăteşte debitorul pentru dreptul de a folosi capitalul
împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului, obţinută de creditorul
întreprinzător.
Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii54, care se constituie într-un
instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite. Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere
sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost
ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în
considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la
constatarea faptului, că în perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate
perfectă de finanţare.
Dobânzile pot fi: dobânzi fixe, stabilite în contractul de credit, valabile pe întreaga durată a
creditului şi dobânzi variabile, care se modifică periodic, în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia
nivelului dobânzii pe piaţă. Nivelul dobânzii, este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele
de creditare, respectiv depozite bancare, scontul şi piaţa monetară. Pot fi practicate şi dobânzi
preferenţiale, faţă de clienţii care prezintă risc minim.
Factorii care influenţează nivelul dobânzii, sunt numeroşi, dar printre cei mai importanţi pot fi
menţionaţi:
 rata inflaţiei;
 rata de refinanţare (taxa oficială a scontului55);

54
Rata dobânzii, reprezintă nivelul procentual aplicat capitalului împrumutat, pe perioada derulării creditului.
Rata dobânzii anuale efective (DAE), arată care este costul real al unui credit, luând în calcul nu numai cheltuielile cu rata
dobânzii, dar şi celelalte taxe, comisioane şi unele asigurări care trebuie plătite de către client. Când se calculează această rată a
dobânzii, este luată în considerare şi perioada în care sunt efectuate aceste cheltuieli, precum şi valoarea banilor în timp. O
serie de costuri nu sunt incluse în formula de calcul DAE mentionată în lege, de exemplu comisioanele legate de contul curent,
costul transferului de fonduri, asigurarea garanţiilor, etc.
55
Scontarea, reprezintă una dintre principalele operaţii active ale băncilor comerciale, prin care întreprinzătorul cedează băncii
portofoliul de efecte comerciale, în schimbul unei sume de bani, reprezentând valoarea nominală a cambiilor, diminuată
cu un nivel al dobânzii, numit scont.
87
 ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale;
 erodarea monetară;
 nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
 gradul de risc;
 profitul bancar;
 rezerva minimă obligatorie;
 cursurile dobânzilor interbancare56;

Comisioanele pot fi: comisioane de analiză, comisioane de acordare, comisioane de administrare a


creitului, comisioane de gestiune, comisioane de risc valutar, comisioane de neutilizare a creditelor,
comisioane de rambursare anticipată, etc.

Trăsăturile creditului

Principalele trăsături ale creditului, se referă la:

 Separarea proprietăţii, asupra capitalului de împrumut, de folosirea acelui capital;


Capitalul de împrumut, nu este folosit de agentul căruia îi aparţine, ci de un alt agent economic,
care îl primeste cu titlu de imprumut.
În acest context, băncile apar ca intermediari financiari specifici, în sensul că ele se interpun între
cei ce dispun de resurse financiare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt, astfel, administratorii
generali ai creditului.
 Perceperea dobânzii, pentru utilizarea capitalurilor de împrumut;
Dobânda se calculează, atât pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare deschise clienţilor
lor, cât şi pentru soldurile creditoare ale acestor conturi, ca remunerare a depunerilor făcute la bancă.
Dobânda aferentă soldurilor debitoare, este preţul plătit pentru folosirea capitalurilor de împrumut.
Nivelul dobânzii influenţează volumul creditelor, în sensul că o dobandă mică reprezintă un
stimulent, pentru a solicita credite mai mari şi invers, o dobândă mare inhibă solicitarea de credite.
 Rambursarea creditelor, la scadenţă;
Sunt frecvente cazurile în care rambursarea creditelor, nu are loc la scadenţă, din diferite motive,
respectiv: banca nu a apreciat corect posibilităţile reale ale debitorilor, debitorul este rău platnic sau nu
mai are posibilităţi financiare, etc.
Rambursarea creditului are legătură cu modul de garantare a creditului.

Principiile şi condiţiile operaţiunilor de creditare

 principiul prudenţei bancare, în vederea prevenirii apariţiei creditelor neperformante şi a


politicii de creditare riscantă, este principiul potrivit căruia băncile urmăresc, ca solicitanţii de credite, să
dea dovadă de credibilitate. De aceea toate operaţiunile de creditare şi de constituire a garanţiilor, sunt
consemnate în documente contractuale, din care să rezulte foarte clar toţi termenii şi toate condiţiile
tranzacţiei de creditare. Băncile actionează, astfel, pentru evaluarea capacităţii de plată a clienţilor,
respectiv a capacităţii lor de a rambursa creditul şi dobânda. În acest context, clienţii debitori au obligaţia
de a pune la dispoziţia băncii, toate documentele solicitate, atât în momentul acordării creditului, cât şi pe
toată perioada creditării. BNR elaborează norme prudenţiale, prin care se stabilesc condiţii restrictive la
acordarea creditelor către populaţie;
 principiul credibilităţii, conform căruia băncile acordă credite, numai după cunoaşterea
activităţii solicitantului de credit, pentru fundamentarea deciziei de creditare. În practica bancară, se
56
La calcularea dobânzilor, sunt avute în vedere şi cursurile dobânzilor interbancare, respectiv: BUBOR - nivelul mediu de
referinţă al ratelor dobânzii pentru depozitele în lei, la diferite termene oferite pe piaţa interbancară din România, aşa cum
este afişat la data de referinţă, valabil pentru ziua respectivă, în pagina corespunzătoare a serviciului Reuters, precum şi în
presa de specialitate. EURIBOR - nivelul mediu de referinţă al ratelor dobânzii pentru depozitele în euro, la diferite termene
oferite pe piaţa interbancară din Zona Euro, aşa cum este afişat cu două zile înainte de data de referinţă, în pagina
corespunzătoare a serviciului Reuters, precum şi în presa de specialitate. LIBOR - nivelul mediu de referinţă al ratelor
dobânzii pentru depozitele în USD, pentru diferite termene, pe piaţa monetară londoneză, aşa cum este afişat cu două zile
înainte de data de referinţă, în pagina corespunzătoare a serviciului Reuters, precum şi în presa de specialitate.
88
disting trei categorii de credibilitate a clienţilor bancari: bună, suficientă, insuficientă. Evaluarea
credibilităţii clienţilor, include următoarele aspecte:
 posibilitatea împrumutatului de a-şi onora, permanent, la scadenţă, obligaţiile de
plată;
 gradul de risc asumat de bancă;
 mărimea creditului solicitat şi a celui care se poate acorda, în raport de gradul de
îndatorare a clientului;
 condiţiile acordării creditului;
 lichiditatea garanţiilor clientului şi a fidejusorilor;
 principiul evaluării credibilităţii pe baza analizei diagnostic, pentru evaluarea aspectelor
financiare ale credibilităţii unităţilor economice cât şi pentru cele nefinanciare, care, fiind analizate,
permit determinarea imaginii mai clare, a solicitanţilor de credit. O astfel de analiză permite iniţierea
procesului de creditare, luând în considerare criteriile specifice, care permit acceptarea clienţilor,
respectiv: accesul la informaţie din rapoartele financiare şi cunoaşterea situaţiei financiare reale a
întreprinderii, volumul maxim de informaţie, veridicitatea informaţiei, etc.;
 principiul solvabilităţii57, reprezentând posibilitatea agentului economic, de a face faţă cu
totalul activelor de care dispune, oricăror obligaţii de plată şi rambursării de datorii;

Toate principiile menţionate, presupun câştigarea şi menţinerea încrederii reciproce, între


bancă şi client, care rezidă din gradul de credibilitate al acestora.

7.1.1. Formele, funcţiile şi rolul creditului în cadrul sistemului financiar

7.1.1.1. Principalele forme ale creditului

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie, a impus utilizarea mai multor
criterii semnificative de clasificare. În funcţie de criteriile de clasificare, se disting următoarele forme de
credit:
a. După calitatea debitorului, creditele pot fi:
 Credite acordate persoanelor fizice;
 Credite acordate persoanelor juridice;

b. După forma de împrumut, creditele pot fi:


 Credit comercial, reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea
mărfurilor, sub forma amânării plăţilor;
 Credit de consum, este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător,
atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit. Are loc prin vânzarea cu plata în rate, a unor bunuri
de consum personal, de folosinţă îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole de uz
casnic). Acest tip de credit contribuie la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta la dezvoltarea
economiei naţionale;
 Credit bancar, care se acordă agenţilor economici şi populaţiei sub formă bănească, cu
rambursarea la un anumit termen, de către instituţiile bancare. El constituie principala sursă pentru
asigurarea fondurilor băneşti, necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale;
 Credit obligatar sau public, constituie o formă a creditului contractat de stat, prin
lansarea titlurilor de împrumut, respectiv: obligaţiuni şi bonuri de tezaur, în scopul acoperirii deficitului
bugetar. În economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantă, care se măsoară ca
pondere a datoriei publice faţă de produsul intern brut;
 Credit ipotecar, garantat cu ipotecă imobiliară;

c. După destinaţie, creditul bancar poate fi:


 Credit de producţie, destinat activităţilor cu scop activ în economie;
 Credit de circulaţie, destinat circulaţiei mărfurilor;
57
Solvabilitatea, reprezintă capacitatea unui agent economic sau a unei persoane fizice, de a-şi onora la scadenţă obligaţiile
asumate faţă de creditorii săi.
89
 Credit de consumaţie, destinat consumului social;
 Credit pentru investiţii, destinat efectuării de investiţii în dezvoltarea tehnologică;

d. După subiectul de drept, care angajează creditul bancar, acesta poate fi:
 Credit public, respectiv creditul contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale,
în cazul în care veniturile ordinare nu sunt suficiente, fiind una din formele prin care se acoperă deficitul
bugetar;
 Credit privat, contractat de o persoană fizică sau juridică, pentru completarea resurselor de
care are nevoie;

e. După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în străinătate, creditul


poate fi;
 Credit intern, în care creditorul este o instituţie de credit din ţară;
 Credit extern, în care creditorul este o instituţie de credit din străinătate;

f. După termenul la care trebuie rambursat creditul, sunt:


 Credite pe termen scurt;
 Credite pe termen mijlociu;
 Credite pe termen lung;

7.1.1.2. Funcţiile şi rolul creditului

Funcţiile creditului, sunt următoarele:

 funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti, disponibile la un moment dat


în economie şi redistribuirea lor, prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri şi sectoare de
activitate care au nevoie de finanţare;
 funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se realizează echilibrul
macroeconomic, creditul fiind astfel un factor important al creşterii economice;
 funcţia de emisiune monetară, prin utilizarea unei multitudini de instrumente şi tehnici de
plată cum sunt: viramentul, cec-ul, compensaţia, cambia, biletul la ordin, etc. Acestea duc la diminuarea
numerarului din circulaţie şi la creşterea, în mari proporţii, a monedei scripturale;
 funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor , care se realizează prin reglarea dimensiunii
cererii şi a ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă
parte;
 funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei în activitatea agentului economic. Eficienţa
economică cu care lucrează firmele, se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, respectiv în volumul
fondurilor utilizate, pentru a se asigura un nivel dat de activitate;

Prin funcţiile sale, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
 concentrarea capitalurilor;
 sporirea capacităţii productive a firmelor, prin redistribuirea capitalurilor;
 reducerea costurilor, pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie, la necesarul economic;

Rolul creditului

Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând


exportul şi importul, asigurând o desfăşurare rapidă, normală şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de
import-export. Creditul devine periculos, atunci când nu este utilizat conform principiilor sale şi ale
echilibrului economico-financiar. Creditul nu reprezintă o avuţie, o astfel de concepţie poate avea
consecinţe negative, extrem de grave asupra debitorului cât şi a creditorului.
Supracreditarea, poate duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând
inflaţie, atunci când ia proporţii. Dacă nu sunt luate în considerare riscurile, în special pentru unităţile
90
bancare, acestea pot provoca prăbuşirea, în lanţ, a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase
pe plan economic şi social.

7.1.2. Creditul extern şi instituţiile financiare bancare internaţionale

Creditul extern sau internaţional, este creditul acordat unor ţări, bănci sau persoane, de către alte
state, bănci sau instituţii financiare internaţionale. Recurgerea la credite externe, constituie o sursă
complementară şi necesară, procesului de restructurare. Utilizarea creditelor externe, este una din formele
de relaţii economice internaţionale, alături de investiţiile directe de capital străin, importul de licenţe, de
tehnologii, cunoştinţe, experienţă, etc.
Creditele externe sunt foarte importante, pentru realizarea de modernizări ale economiei, în
vederea creşterii competitivităţii producţiei pe piaţa externă, importante pentru efectuarea de investiţii în
obiective economice vitale, pentru procesul reconstrucţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru
contracararea unor procese inevitabile, care duc la scăderea nivelului de trai.
Băncile internaţionale sunt instituţii bancare, care au sediul central într-o ţară şi sucursale în
numeroase alte ţări. Din categoria băncilor internaţionale, fac parte instituţii financiar bancare din
sistemul ONU, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, bănci regionale de investiţii şi bănci cu
capital mixt.
Creditul extern, comportă pe lângă riscul obişnuit al creditelor şi riscuri generate de factori
specifici, ce acţionează în mediul intern şi extern al debitorului. Aceşti factori pot genera riscuri,
referitoare la cursul de schimb, dobândă, nesincronizarea pieţelor financiare, riscuri de ţară, de sistem,
etc.

7.2. Creditul public şi datoria publică

7.2.1. Creditul public

Apariţia şi necesitatea creditului public, este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale
unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. În aceste condiţii, alături de impozite, taxe şi alte
contribuţii, ca mijloace ordinare de venituri publice, a apărut şi s-a dezvoltat creditul public, ca mijloc de
completare a fondurilor băneşti de utilitate publică, sau ca venituri bugetare extraordinare, ale unei
autorităţi date. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive
sau, cel mai adesea, statul.
Resursele ordinare ale bugetului public, sunt de cele mai multe ori insuficiente. Manifestarea în
timp a unor decalaje, faţă de momentul efectuării unor cheltuieli, se poate remedia în cursul aceluiaşi an
sau pe o perioadă mai mare de timp, prin intermediul împrumuturilor publice. La asemenea resurse
extraordinare apelează şi colectivităţile locale, constituite în unităţile administrativ teritoriale.
Creditul public sau împrumutul public, apare în legătură cu execuţia bugetului de stat, care pe
perioade scurte, de zile sau luni, ori pe total an, poate suferi de insuficienţa veniturilor, în raport cu
cheltuielile prevăzute a se efectua. Astfel, creditul public constituie o modalitate de anticipare a resurselor
viitoare, de mobilizare a unor resurse, care urmează a se recupera din veniturile ordinare, pe parcursul
mai multor ani. Cu ocazia împrumutului, statul sau colectivităţile locale, se angajează să restituie, la
termen, atât sumele împrumutate, cât şi dobânzile, comisioanele şi alte sume cuvenite creditorilor săi.

Împrumutul public, reprezintă o resursă la care trebuie să se apeleze, în mod limitat şi bine
fundamentat, deoarece generează cheltuieli suplimentare din partea debitorului, stat sau colectivităţi
locale, cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice, reprezentând presiuni financiare
asupra generaţiilor viitoare.

În raportul juridic de împrumut public, statul sau colectivitatea locală, au rolul de debitori, iar
diferiţii subscriitori la împrumuturile publice sunt creditori publici.
Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi
economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare

91
care gestionează plasarea împrumutului. Principalele condiţii pentru acordarea creditului sunt: garanţia,
rata dobânzii şi termenul de rambursare.
Împrumuturile de stat se deosebesc de impozitele curente, prin următoarele caracteristici:
 au caracter contractual, similar oricărui împrumut, adică reprezintă din punct de vedere
juridic o înţelegere între două părţi, stat şi creditorii săi, ceea ce exclude caracterul obligatoriu al
impozitelor curente;
 au caracter rambursabil, similar oricărui împrumut, dar total nespecific pentru impozite;
 asigură contraprestaţie, lucru total nespecific impozitelor, contraprestaţie care ia, cel mai
frecvent, forma dobânzii, a primei de rambursare şi a emiterii titlurilor de valoare, sub valoarea nominală
(sub pari);
În funcţie de locul unde se află creditorul, împrumutul public poate fi:
 împrumut public intern, contractat de la cetăţeni autohtoni, de la bănci autohtone sau de la
alţi deţinători de disponibilităţi băneşti din ţara respectivă;
 împrumut public extern, contractat de la alte state, de la organizaţii financiar-bancare
internaţionale, precum şi de la grupuri de bănci ori de la capitalişti particulari din alte state;

Contractarea împrumuturilor de stat interne se poate realiza prin înscrisuri, respectiv:


 Bonuri de tezaur, care pot avea sau nu putere circulatorie. În primul caz ele circulă ca şi
banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă, în măsura în care piaţa este suficient de
susţinută;
 Poliţe de tezaur, care sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate înainte de
termen, acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care, îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de
tezaur, sub forma taxei de scont;
 Certificate de trezorerie, care nu au putere circulatorie şi, de regulă, nici piaţă secundară.
Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda aferentă;
 Certificate sau bonuri de impozite, care sunt înscrisuri cu care statul îşi plăteşte furnizorii,
nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori pentru plata impozitelor către stat;
 Obligaţiuni, care sunt înscrisuri cu piaţă secundară, adică negociabile la bursă;

Împrumuturile pe piaţa externă, sunt mai complicate, instituţia publică solicitantă de credit extern,
având de negociat în condiţii mai grele. Mediul financiar extern de plată, ratingul de ţară, conjunctura
internaţională, etc., obligă la o analiză complexă a cererii unui astfel de credit. Organismele financiare
internaţionale oferă diferite credite, pe termen scurt, mediu, lung, în modalităţi de rambursare diferite,
într-o singură tranşă, în cote egale, în cote inegale, cu utilizarea a diferite garanţii, etc., aspecte care pot fi
analizate de echipe complexe de profesionişti şi pe baza unor analize detaliate de piaţă.
Contractarea de împrumuturi de stat externe se poate face:
 direct, prin încheierea unui contract de împrumut propriu-zis, cu un creditor extern, de
stat, particular sau de tipul consorţiilor de creditare;
 indirect, prin emisiunea de titluri de valoare, lansate pe pieţele financiare externe.
Emisiunea de titluri de valoare în străinătate, se aprobă de către Guvern, la propunerea Ministerului
Finanţelor şi cu avizul consultativ al BNR;

Opţiunea pentru un credit public intern sau extern, reprezintă un act de decizie politică, care
influenţează balanţa de plăţi externe, inclusiv datoria publică internă şi externă.

Printre avantajele împrumutului public, se menţionează faptul că acesta nu măreşte fiscalitatea şi


constituie un mijloc de încurajare a economiilor băneşti. Dezavantajele împrumutului public, constau în
faptul că angajează generaţiile viitoare, obligându-le astfel să suporte cheltuielile de rambursare,
contractate mai ales pe termen lung.

Parlamentul aprobă, anual, prin lege, plafonul de îndatorare publică, ca totalitate a împrumuturilor
pe care le poate contracta şi garanta statul într-un an. Acest plafon cuprinde: plafonul de îndatorare
publică internă şi plafonul de îndatorare publică externă.

92
Scopul unor asemenea operaţiuni de credite, îl poate constitui: finanţarea deficitelor bugetare,
refinanţarea datoriei publice, susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei bugetare a statului,
finanţarea unor proiecte de investiţii, etc.

7.2.2. Datoria publică

Datoria publică, reprezintă reprezintă un indicator care, desemnează totalitatea obligaţiilor


financiare asumate de stat, faţă de creditorii interni şi externi, prin împrumuturi interne şi externe, pe
termen mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta. Cu acelaşi înţeles este
utilizată şi expresia de „serviciu al datoriei publice”, care are şi înţelesul de comensurare al costului
bănesc al datoriei publice, distinct pentru creditele interne şi, respectiv, pentru creditele externe.
Gradul de îndatorare a unei ţări, rezultă prin raportarea cantităţii acestor împrumuturi în Produsul
Intern Brut (PIB), situaţie în care datoria publică constituie şi un indicator sintetic de apreciere sau
depreciere a situaţiei financiare a statelor. Astfel, conform Pactului European de Stabilitate, un grad de
îndatorare de peste 60% din PIB, reprezintă deficit excesiv, cu consecinţe negative, de depreciere a
situaţiei financiare a statului respectiv.
Datoria publică este de două feluri:
 datorie publică internă;
 datorie publică externă;
Datoria publică internă, este reprezentată de împrumuturile pe care statul le contractează, de la
agenţii economici rezidenţi, respectiv: firme non-financiare, instituţii financiare, populaţie, în limitele
aprobate de Parlament, pentru următoarele nevoi:
 acoperirea deficitului bugetar, prevăzut prin legea anuală de aprobare a bugetului;
 cheltuieli publice de interes naţional, care nu pot fi finanţate din resursele curente ale
bugetului de stat;
 refinanţarea datoriei publice interne;
 susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
 finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii, pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
 finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc;
 alte necesităţi, aprobate prin legi speciale;

Datoria publică externă, se referă la împrumuturi contractate din străinătate, în următoarele


scopuri principale:
 realizarea programelor de dezvoltare şi restructurare economică;
 realizarea altor obiective sau activităţi de interes public;
 crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului;
 asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în
alte cazuri de forţă majoră;
O definiţie a datoriei externe în sens larg, este cea cu care operează Banca Mondială, conform
căreia noţiunea de datorie externă include58:
 împrumuturi publice (public loans), respectiv obligaţii ale debitorilor publici (guvern,
agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
 împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans), respectiv obligaţii externe
ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
 împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans), respectiv obligaţiuni
externe ale debitorilor privaţi, negarantate de către stat;
 credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit), respectiv credite de la F.M.I., în afara celor
rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare
compensatorie, modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);

58
X X X - World Development Report 1993, World Bank, Oxford University Press, Oxford, New York etc, 1993, pag. 316
93
 datorii pe termen scurt (short-terms debt), respectiv datoriile pe termen scurt, publice şi
private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii, nu se poate face distincţie între cele două
categorii), negarantate de către stat;
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează, de fapt, cu conceptul de
datorie externă totală, în care sunt incluse totalitatea împrumuturilor publice, împrumuturilor private
garantate de către stat, împrumuturile private pe termen lung negarantate de către stat, creditele luate de la
F.M.I, creditele pe termen scurt.
În plan practic, datoria publică externă este una din problemele globale grave59, cu care se
confruntă lumea contemporană. Caracterul global al acestei probleme, rezultă din cel puţin următoarele
argumente:
 nivelul foarte ridicat al sumelor împrumutate şi sporirea lor continuă şi rapidă;
 diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea unor soluţii
acceptabile;
 interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme globale
(subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-
militară, etc.);
 consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală, ale nerezolvării acestei
probleme;
Necesarul de împrumuturi externe, se determină pe baza strategiei privind datoria publică externă,
în limita plafonului de credite externe şi de îndatorare externă, plafon propus de Guvern şi aprobat de
Parlament pentru fiecare an.
Datoria publică externă, este de două feluri:
a) datorie publică externă, contractată direct de către stat;
b) datorie publică externă, contractată de către societăţi comerciale, regii autonome şi
autorităţi publice locale, dar garantate de stat;
Garantarea de către stat a împrumuturilor externe, realizate de cele trei categorii de agenţi
economici rezidenţi, se face pe baza analizelor de proiect, respectiv studii de fezabilitate, prezentate de
către agentul economic respectiv. Această analiză se efectuează de către Banca de Export-Import a
României (EXIMBANK) S.A., în urma aprobării proiectului de către Consiliul Interministerial de
Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

In afara împrumuturilor contractate în mod direct de către stat şi a celor contractate de cele trei
categorii de agenţi economici rezidenţi menţionate mai sus, fluxuri de intrări de capital, dinspre mediul
economic internaţional, se mai produc pe calea împrumuturilor contractate de către agenţii economici
rezidenţi, dar care nu sunt garantate de stat. Aceste împrumuturi sunt tot de natura datoriei externe, dar nu
de natura datoriei publice externe.

Coroborând cele prezentate privind datoria publică, datoria publică externă şi datoria externă,
poate fi reprezentat grafic conceptul şi conţinutul datoriei externe astfel:

Împrumut public Împrumut public Împrumut privat extern Împrumut privat extern
intern extern contractat garantat de stat negarantat de stat
direct de stat

Datorie publică Datorie publică externă Datorie externă privată


internă

59
Sterian Dumitrescu (editor coordonator) - "Economia mondială", Editura Microinformatica, Cluj-Napoca,1992
94
Datorie publică Datorie externă

Datorie totală

Rambursarea împrumuturilor contractate de stat, se asigură:


 prin intermediul cheltuielilor bugetare, prevăzute expres în acest scop sau constituite, prin
amendamente excepţionale, la legea de aprobare a bugetului;
 din excedentul bugetului de stat;
 din împrumuturile de stat, pentru refinanţarea datoriei publice interne;
 din alte surse prevăzute de lege;

Administrarea datoriei publice, este în competenţa Ministerului Finanţelor Publice, care este
organul contractant sau garant al acesteia. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzii şi alte costuri
aferente datoriei publice, au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului, aceasta reprezentând o obligaţie de
plată, a statului, necondiţionată şi irevocabilă.
Împrumuturile contractate de autorităţile administraţiei publice locale, de către alte instituţii şi
persoane juridice, şi care sunt garantate de stat, fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă
datorii sau răspunderi ale Guvernului. Rambursarea acestora se face exclusiv de autorităţile publice
locale, precum şi de fiecare instituţie sau persoană juridică contractantă, după caz. Statul are obligaţia de
rambursare a împrumuturilor acestora, numai în virtutea calităţii contractuale de garant şi, numai, în caz
de nerambursare, la termenele exigibile şi scadente, situaţie în care are dreptul la acţiune civilă, în
recuperare, împotriva acestora.
În vederea administrării datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice ţine
registre, în care sunt înscrise menţiuni privind împrumutul care implică datoria publică.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează, cu consultarea Băncii Naţionale a României, strategia pe
termen mediu, privind administrarea datoriei publice guvernamentale, pe care o înaintează spre aprobare
Guvernului şi spre informare Parlamentului. Această strategie este revizuibilă, anual sau ori de câte ori
condiţiile de piaţă şi necesităţile de finanţare o impun.
Datoria publică externă, contractată de Ministerul Finanţelor Publice în numele statului, se
plăteşte prin B.N.R.

7.3. Instrumente de analiză a riscurilor şi a bonităţii

7.3.1. Instituţiile internaţionale de evaluare a ratingurilor

7.3.1.1. Noţiuni generale despre rating şi agenţiile de rating

Ratingul este un cuvânt de origine anglo-saxonă, a cărui traducere literală înseamnă „evaluare”,
desemnând, în acelaşi timp, un proces de analiză a riscului, cât şi rezultatul final al acestei analize, nota
acordată.
O definiţie, utilizată mai frecvent de către profesionişti, este şi aceea că ratingul este procesul de
evaluare a riscului, ataşat unui titlu de creanţă, sintetizat într-o notă, permiţând un clasament în funcţie de
caracteristicile particulare ale titlului şi ale garanţiilor emitentului.
Având în vedere cele prezentate, putem afirma că:

95
Ratingul este o notă acordată, de o agenţie de rating, unei datorii aferente unei companii sau
guvern, în funcţie de capacitatea acestuia de a-şi onora, la scadenţă, obligaţiile financiare decurgând
din acea datorie.
Prin natura sa, ratingul financiar are o vocaţie de informare prospectivă, întrucât măsoară nu
numai riscul ci şi gradul de recuperare al creanţelor. Investitorii care recurg la rating, anticipează destul
de bine modul de evoluţie, în timp, al titlurilor, din punct de vedere al randamentului, dar şi al pierderii
economice.
Ratingul poate fi pe termen scurt sau pe termen lung, în funcţie de scadenţa acelei datorii.
Debitorii pot fi diferenţiaţi, în funcţie de capacitatea de rambursare a obligaţiilor financiare, pe o
scală care se întinde, de la reflectarea celei mai puternice calităţi (rating AAA), pînă la cea mai slabă
calitate (rating D). Datoriile având rating CCC/CC/C, sunt privite ca având puternic caracter speculativ,
ceea ce înseamnă că posibilitatea debitorului, de a-şi îndeplini obligaţiile asumate, este mai puţin sigură.
La început, agenţiile de rating au fost create, pentru a nota o datorie a corporaţiilor sau guvernului,
care doreau să emită obligaţiuni pe pieţele financiare. Acele ratinguri diferenţiau debitorii, din punct de
vedere al riscului financiar şi de business, adică al capacităţii de rambursare la timp a datoriilor
financiare, şi a permis corporaţiilor, cu un rating mai bun, să se finanţeze la un cost mai scăzut, pe piaţa
de capital.
În timp, serviciile oferite de agenţiile de rating s-au sofisticat, acestea începând să acorde ratinguri
şi pentru societăţile de asigurări, garanţii financiare sau fonduri mutuale.
Extinderea utilizării unor astfel de ratinguri, a luat amploare în zilele noastre. Utilizarea
ratingurilor este favorizată de noile reglementări prudenţiale bancare, emise pe plan internaţional, prin
acordul BASEL II, introdus şi în România de BNR. Aceste reglementări stabilesc calcularea solvabilităţii
bancare, respectiv capitalurile proprii, pe care o bancă trebuie să le deţină, pentru fiecare credit acordat
unui client, pe baza ratingurilor deţinute de clienţii băncilor. În acest context, este de remarcat faptul, că şi
capitalurile proprii cerute băncilor, de autoritatea de reglementare, vor fi mai mari în cazul băncilor care
împrumută clienţi care au un rating mai slab sau fără rating.
Agenţiile de rating, sunt organizate ca societăţi prestatoare de servicii financiare, cu înaltă valoare
adăugată60.
În prezent, trei mari agenţii internaţionale de rating, domină piaţa rating-urilor, şi anume:
Standard and Poor's , Moody's Investors Service şi Fitch Ratings.

Agenţiile de rating financiar măsoară, practic, solvabilitatea guvernelor şi a companiilor, în


sensul de a verifica şi puncta, după criterii bine stabilite, dacă organismele în cauză, sunt în stare să-şi
plătească datoriile pe termen lung, mediu şi scurt.

În cazul în care nu există nicio problemă, agenţia acordă ratingul AAA, nota maximă posibilă.
Fiecare agenţie de rating, are un sistem propriu de notare, bazat pe litere, cei de la Moody's având
cifre în sistemul de notare, iar celelalte două având semnele "+" şi "-".
Practic, agenţiile au 4 praguri, pentru ratinguri, respectiv: A, B, C şi D, în care:
 Zona A de rating, este alocată pentru guverne sau companii aflate într-o situaţie bună,
privind gradul de îndatorare şi de solvabilitate;
 Zonele B şi C de rating, sunt zone în care există riscuri;
 Zona D de rating, este alocată situaţiei de faliment. Moody's este singura agenţie, care nu
are rating pentru definirea falimentului;

Atunci cand un guvern, o ţară sau o companie, se află în “vizorul” agenţiilor de rating, acest lucru
îi poate avantaja dar şi dezavantaja.
Avantajele obţinute prin rating-uri, reies din faptul că, entităţile superior clasificate, dispun de
flexibilitate financiară, având acces mai larg pe piaţă, ceea ce înseamnă de fapt costuri mai reduse. Un
rating bun oferă entităţii respective, accesul la pieţele internaţionale de capital, în special în cazul pieţelor
în care nu este prea bine cunoscut sau în care investitorii nu sunt familiarizaţi cu limbajul entităţii
respective, cu practica sa comercială sau cu metodologia contabilă.
60
Sorin Lăzărescu - Le rôle du rating dans l’évaluation des risques financiers , p. 8, Bibliothéque de l’Université d’Orléans,
septembre 2002
96
Dezavantajele din ratingurile obţinute, apar în momentul în care, entitatea se confruntă cu
dificultăţi financiare, ca urmare a datoriilor şi deficitelor foarte mari, ceea ce conduce la degradarea
ratingului acordat şi, implicit, obţinerea de finanţări cu costuri mult mai mari.

7.3.1.2. Rating-ul şi riscul de ţară

Pentru statele suverane creditoare, mijloacele legale de recuperare ale unei creanţe, de la statele
debitoare sunt, în practică, aproape inexistente. Numai prin bunăvoinţa statului debitor, se poate ajunge la
recuperarea creditelor acordate. Există, însă, numeroase exemple în care ţări confruntate cu dificultăţi de
plată, selecţionează creditorii, plătindu-i pe criterii politice, privilegiindu-i pe unii dintre aceştia, în dauna
altora.
Abordarea riscului de ţară, revine astfel în prim-planul preocupărilor investitorilor, de fiecare dată
când o criză afectează solvabilitatea, unei ţări sau grup de ţări şi pune în pericol creanţele directe, deţinute
asupra acelui stat, întreprindere naţională sau altă entitate.
Din motivele menţionate, activitatea de notare întreprinsă de agenţiile de rating, este extinsă de la
nivelul băncilor, firmelor şi comunităţilor locale, la nivelul statelor suverane. Acordarea de calificative
sub formă de note, este importantă pentru fiecare stat suveran, întrucât de acestea depinde accesul ţării
respective pe piaţa internaţională de credite şi de capital.

Rating-ul unei ţări, nu este o judecată asupra sistemului său economic sau asupra regimului
său politic, decât în măsura în care, acestea influenţează puternic riscul de ţară şi, implicit, calitatea
creditului unei ţări.

Notarea realizată de agenţiile de rating, are drept obiectiv, să dea investitorilor o opinie independentă,
asupra capacităţii şi voinţei guvernului analizat, privind rambursarea datoriei sale, respectând calendarul
contractual iniţial.
În activitatea de notare, a statelor suverane, agenţiile de rating au în vedere mai multe criterii de
analiză, cum ar fi:
 riscurile politice şi legislative majore;
 structura economică şi perspectivele, de creştere sau de recesiune, a economiei ţării;
 marjele de manevră bugetară, conjuncturale;
 datoria publică şi deficitele macroeconomice ale statului;
 politica şi stabilitatea monetară;
 ponderea datoriei externe şi a angajamentelor, explicite şi implicite ale statului;
Toate aceste criterii sunt analizate detaliat, dar ponderea lor relativă, în atribuirea notei finale,
poate fi diferită, în funcţie de momentele şi conjuncturile, în care se efectuează analizele.

Orice notă atribuită datoriei unei ţări, face obiectul unei supravegheri permanente. Criteriile
luate în considerare, în cadrul activităţii de supraveghere, sunt criteriile avute în vedere la prima
notare. De obicei, actualizarea notei se face anual, împreună cu o analiză care ţine cont de ultimele
informaţii disponibile.

7.3.1.3. Credibilitatea agenţiilor de rating şi exactitatea rating-urilor

Informaţia şi credibilitatea acesteia, reprezintă un element esenţial, într-o relaţie de credit.


Înainte de apariţia agenţiilor de rating, transferul de informaţii se realiza, prin intermediul reţelelor
de comerţ şi a investigatorilor, având ca scop obţinerea de informaţii credibile, referitoare la calitatea
creditului. Cele mai eficiente reţele de comerţ, au fost societăţile de protecţie reciprocă (mutual
protection societies). Utilizarea reţelelor de comerţ şi a investigatorilor, s-a dovedit a fi metode
costisitoare şi restrictive, fiind accesibile doar firmelor importante.
Agenţiile de rating s-au dovedit a fi organizaţii de avangardă, ce au îmbunătăţit, în mod radical,
circulaţia informaţiilor, într-o perioadă în care nu erau încă dezvoltate alte mecanisme informaţionale. Ele
s-au afirmat ca o iniţiativă a sectorului particular, libere de orice ingerinţă guvernamentală, contribuind la
uniformizarea judecăţii de valoare, cu referire la debitori, în contextul actual al globalizării.
97
Deşi rating-ul s-a afirmat relativ recent, literatura de specialitate reţine două funcţii importante,
care caracterizează agenţiile de rating, respectiv:
 funcţia de supraveghere a intereselor financiare externe, ale companiilor naţionale şi
ale statelor, punând la dispoziţie, prin procesul de notare, informaţii pertinente şi cu valoare de înţelegere
internaţională;
 funcţia de constituire a rating-urilor ca o alternativă, la serviciile clasice de evaluare
financiară şi analiză, oferite de bănci şi serviciile de investigaţii;

În considerarea funcţiilor pe care le au, credibilitatea agenţiilor de rating, este legată de calitatea
informaţiilor difuzate pe pieţele financiare, în direcţia investitorilor şi a împrumutaţilor.

Ca urmare a unor situaţii controversate, agenţiile de rating sunt acuzate că reacţionează prea lent, la
evoluţiile negative ale emitenţilor/împrumutaţilor şi aceasta pentru că le sunt clienţi.

Analiza credibilităţii agenţiilor de rating, efectuată de specialişti în materie, pune în evidenţă


că, pe lîngă carenţe metodologice privind analizele şi notarea, aceasta are şi o dimensiune comercială.

Există bănuiala că, preocupate de sporirea profitului, agenţiile de rating au redus din exigenţe, în
vederea atragerii de noi clienţi.
Există, de asemenea, suspiciunea că, pentru agenţiile de rating, tentaţia abaterii de la o anumită
etică profesională, este permanent prezentă. Se consideră, în acest sens, că este posibil să se ofere o notă
mai bună, în schimbul unui onorariu mai ridicat, sau să se ameninţe că ratingul nesolicitat şi prin urmare
neplătit, va avea ca rezultat o notă inferioară, decât cea acordată în situaţia în care ar fi fost solicitat. Ca
răspuns la aceste acuzaţii, agenţiile de rating fac eforturi să demonstreze că ele, sunt interesate în a-şi
menţine reputaţia, prin acurateţea şi calitatea înaltă a rating-urilor acordate.
Dacă investitorii şi-ar pierde încrederea în evaluările unei agenţii, emitenţii de titluri şi
împrumutaţii, nu ar mai beneficia de o bună acceptare de către piaţă şi, implicit, de costuri de împrumut
mai mici, de pe urma cumpărării rating-ului

Exactitatea rating-urilor, este legată de precizia cu care acestea măsoara riscul de nerespectare
al angajamentelor diferiţilor emitenţi/împrumutaţi.

Studiile efectuate arată că, ratingul poate fi prevăzut cu un grad destul de mare de acurateţe şi că,
agenţiile de rating, ca reacţie la criticile făcute, şi-au extins puternic personalul specializat şi au adoptat
noi tehnologii, străduindu-se, astfel, să mărească valabilitatea, în timp, a calificativelor acordate, pentru ca
rating-urile să fie şi mai exacte.

7.3.2. Centrala riscurilor bancare

Centrala Riscurilor Bancare (CRB61), reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi


centralizarea informaţiilor, privind expunerea la riscul bancar62, a fiecărei instituţii de credit sau instituţie
financiară nebancară din România, înscrisă în Registrul special, faţă de acei debitori care au beneficiat de
credite şi/sau angajamente, al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare de 20.000 lei,
precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri63, produse de către posesori.

61
Centrala Riscurilor Bancare (CRB), este organizată în baza Regulamentului BNR nr. 4 din 7 aprilie 2004, privind
organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 739 din 16.08.2004, cu modificările şi completările ulterioare.
62
Informaţia de risc bancar, este informaţia care se raportează de către instituţiile de credit, se prelucrează şi se difuzează de
Centrala Riscurilor Bancare. Această tip informaţie, de risc bancar, cuprinde datele de identificare a unui debitor, persoană
fizică sau persoană juridică nonbancară, şi operaţiunile în lei şi în valută, prin care instituţiile de credit se expun la risc, faţă de
acel debitor.
63
Informaţia despre fraudele cu carduri, este informaţia raportată de către instituţia de credit, referitoare la încălcarea
prevederilor contractuale, de către posesorii de card de debit şi/sau de credit şi suma corespunzătoare nu este înregistrată la
restanţe în propriile evidenţe.
98
Fiecare persoană declarantă64, este obligată să raporteze la Centrala Riscurilor Bancare, la
termenele şi în condiţiile prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare, informaţia de risc
bancar, pentru fiecare debitor care îndeplineşte condiţia de a fi raportat, respectiv ca instituţia de credit să
fi înregistrat faţă de acesta, un risc individual, precum şi informaţia despre fraudele cu carduri constatate.

Riscul individual înregistrat de către persoana declarantă faţă de un debitor, îl reprezintă suma
valorilor operaţiunilor în lei şi în valută, prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de un debitor,
sumă raportată la Centrala Riscurilor Bancare, de o persoană declarantă pentru un debitor, persoană fizică
sau persoană juridică nonbancară, cu condiţia să fie egală sau mai mare decât limita de raportare (20.000
lei). Riscul individual se determină de către persoana declarantă.
Pentru calculul riscului individual, se iau în considerare atât operaţiunile desfăşurate de debitor în
nume propriu, cât şi cele în care debitorul este parte componentă, a unui grup de persoane fizice şi/sau
juridice, care reprezintă un singur debitor.

Operaţiunile în lei şi în valută, prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de un debitor,
sunt cele referitoare la:
 acordarea de credite;
 asumarea de angajamente, de către instituţia de credit, în numele debitorului, faţă de o
persoană fizică, o persoană juridică nonbancară sau faţă de o instituţie de credit din străinătate;
 asumarea de angajamente, de către instituţia de credit, în numele debitorului, faţă de altă
instituţie de credit, care funcţionează pe teritoriul României;

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare, este organizată în patru registre:

 Registrul central al creditelor (RCC), care conţine informaţii de risc bancar, raportate de
persoanele declarante şi este actualizat lunar;
 Registrul creditelor restante (RCR), care conţine informaţii de risc bancar, referitoare la
abaterile de la graficele de rambursare, din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar, de Registrul
central al creditelor;
 Registrul grupurilor de debitori (RGD), care conţine informaţii despre grupurile de
persoane fizice şi/sau juridice, care reprezintă un grup de debitori şi este alimentat lunar, de Registrul
central al creditelor;
 Registrul fraudelor cu carduri (RFC), care conţine informaţii despre fraudele cu carduri,
produse de către posesori, raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line;

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRB, sunt persoanele declarante şi Banca
Naţională a României. Schimbul de informaţii de risc bancar, se realizează electronic, prin Reţeaua de
Comunicaţii Interbancară.  

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare, către persoanele declarante se face în


două moduri:
 rapoarte lunare, care cuprind informaţii privind toţi debitorii, pe care persoana declarantă
i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile
disponibile la CRB, referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat, de la toate
persoanele declarante, pentru analiza a riscului global65, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare;

64
Persoanele declarante la CRB sunt: a. centralele instituţiilor de credit - persoane juridice române – pentru toate informaţiile
de risc bancar şi informaţiile despre fraudele cu carduri colectate, din propriile evidenţe şi din cele ale unităţilor lor teritoriale
din România; b. sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine – pentru toate informaţiile de risc bancar şi
informaţiile despre fraudele cu carduri, colectate din propriile evidenţe.
65
Riscul global, este suma riscurilor individuale, raportate de toate persoanele declarante, pentru aceeaşi persoană recenzată,
mai puţin valoarea angajamentelor asumate de instituţiile de credit, în numele persoanei recenzate, faţă de alte instituţii de
credit, care funcţionează pe teritoriul României. Riscul global, reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România, faţă
de o singură persoană recenzată şi se determină de CRB.
99
 răspuns la interogările on-line, în cazul cărora persoanele declarante, pot solicita două
tipuri de informaţii:
 situaţia riscului global;
 situaţia creditelor restante, pe o perioadă de maxim şapte ani;

Pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt furnizate necondiţionat,


în timp ce, pentru clienţii noi sau debitorii potenţiali, accesul persoanelor declarante, este condiţionat
de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

7.3.3. Centrala incidentelor de plăţi

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP66), este un centru de intermediere, care gestionează informaţia
specifică incidentelor de plăţi67, atât din punct de vedere bancar, referitoare la tragerea în descoperit de
cont, cât şi din punct de vedere social, referitor la pierderea, furtul sau distrugerea instrumentelor de plată.
Persoanele declarante68, au obligaţia să furnizeze CIP informaţiile aferente incidentelor de plăţi,
în forma şi la termenele arătate în regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi orice informaţie
solicitată de CIP, în scopul desfăşurării propriei activităţi.
CIP este abilitată să primească declaraţii de incidente de plăţi, numai de la persoane declarante,
care răspund pentru veridicitatea şi integritatea informaţiei transmise la CIP.

Baza de date a CIP, este organizată în două fişiere:

 Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP), care are trei componente:


 Fişierul naţional de cecuri (FNC);
 Fişierul naţional de cambii (FNCb);
 Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO);
 Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), care este alimentat automat din FNIP;

Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), colectează informaţiile privind incidentele de


plăţi majore, înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice. Acestea nu pot fi şterse din această bază
de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă, care le-a transmis anterior
la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Incidentul de plată major, este incidentul de plată, determinat de înregistrarea uneia din situaţiile
prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a CIP, referitoare la cecuri 69, cambii70 şi bilete la
ordin71.
66
Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP), este organizată în baza Regulamentului BNR nr. 1 din 23 februarie 2001, privind
organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 120 din 09.03.2001, cu modificările şi completările ulterioare.
67
Incidentul de plată, reprezintă neândeplinirea întocmai şi la timp, a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul
procesului de decontare a instrumentului de plată, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau a contractului care le
reglementează, a căror neândeplinire este adusă la cunoştinţa CIP, de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului
public.
68
Persoane declarante, sunt băncile, persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale băncilor, sucursalele din
România ale băncilor, persoane juridice străine, denumite în continuare ”bănci” şi CIP;
69
CEC-ul, este un înscris prin care o persoană numită trăgător dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, bancă
numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.
70
În baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările ulterioare, cambia este definită ca
un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură, în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul. Cambia este creată de către trăgător (creditor), care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o
sumă fixată, la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.
71
Biletul la ordin, este un instrument, prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti, beneficiarului sau celui care
este posesorul legitim al instrumentului, o sumă determinată, la o anumită dată. Biletul la ordin este un titlu de credit,
care pune în legătură, în procesul creării sale, două persoane: emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de către
emitent, în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani, la un anumit termen sau la prezentarea unui
100
În cazul cecului, incidentul de plată major se referă la:
 cecul a fost emis fără autorizarea trasului;
 cecul a fost refuzat la plată, din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată
înainte de expirarea termenului de prezentare;
 cecul a fost refuzat la plată, din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată
înainte de expirarea termenului de prezentare;
 cecul a fost emis, cu dată falsă sau îi lipseşte o menţiune obligatorie;
 cecul circular sau cecul de călătorie a fost emis “la purtător”;
 cecul a fost emis, de către un trăgător aflat în interdicţie bancară;

In cazul cambiei şi al biletului la ordin, incidentul de plată major se referă la:


 cambia a fost scontată, fară existenţa, în total/în parte, a creanţei cedate, în momentul
cesiunii acesteia;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) la plată, din lipsă totală de
disponibil, în cazul prezentării la plată în termen;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) la plată, din lipsă parţială de
disponibil, în cazul prezentării la plată în termen;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la
data emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) la paltă, din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării
la plată la termen;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la
data emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) la plată, din lipsă parţială de disponibil, în cazul
prezentării la plată la termen;

În cazul în care o persoană declarantă - bancă, în calitate de bancă trasă, a decis refuzul la
plată al cecului, cambiei sau biletului la ordin, aceasta are obligaţia ca, cel târziu în ziua refuzului, să
transmită la CIP o cerere de înscriere a refuzului bancar.

De asemenea, persoana declarantă – bancă, are obligaţia ca, la solicitarea unei persoane fizice
sau juridice, care a pierdut, i-a fost furat sau care a distrus, unul sau mai multe formulare de cec,
cambie sau bilet la ordin valabil emise, să transmită datele şi informaţiile obţinute la CIP, în aceeaşi zi
bancară.

CIP, în calitate de persoană declarantă, poate, de asemenea, să colecteze, pe baza unor convenţii
încheiate pe principiul reciprocităţii, informaţii furnizate de instituţii similare CIP din străinătate, privind
incidente de plăţi survenite în afara graniţelor ţării, în care sunt implicate persoane fizice sau juridice
române.
Interdicţia bancară, este regimul impus de către bancă unui titular de cont bancar, prin care i se
interzice acestuia să emită cecuri, pe o perioadă de 1 an, începând cu data înregistrării la CIP a unui
incident de plată major. Scopul interdicţiei bancare, este de a asigura prevenirea producerii unor noi
incidente de plăţi, precum şi sancţionarea titularilor de cont, care le generează în sistemul bancar.

În baza informaţiilor recepţionate de la bănci, CIP are obligaţia:


 transmiterii informaţiei, privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor
băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar;
 transmiterii informaţiei de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către
centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la ordin, în
eventualitatea prezentării acestuia la plată, de către o persoană de rea credinţă;

Unitatea bancară teritorială, unde persoana fizică sau juridică are cont deschis, are obligaţia
recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate anterior, cu excepţia
cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează toate formularele de cec

beneficiar, aflat în calitate de creditor.


101
necompletate sau greşit completate, unitatea bancară trebuie să le anuleze şi să transmită această
informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile calendaristice, de la data emiterii Declaraţiei CIP
privind interdicţia bancară.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei
bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener, sunt înregistrate
incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP, respectiva
firmă este în măsură să aprecieze, dacă mai dă curs sau nu colaborării cu acel partener.

Informaţiile înscrise în FNPR, pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele
specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de
deschidere de cont curent, pentru un nou client.

7.3.4. Biroul de Credit

Biroul de Credit, ca sistem informaţional şi de analiză a riscurilor, a bonităţii şi a solvabilităţii, a


fost înfiinţat, sub forma unei societăţi pe acţiuni, în anul 2003 şi a devenit operaţional în august 200472, la
iniţiativa sectorului bancar românesc, având, iniţial, ca acţionari 25 de bănci.
Scopul înfiinţării Biroului de Credit, este de a sprijini participanţii73 la acest sistem, prin furnizarea
de informaţii reale, actualizate şi consistente, referitoare la persoane fizice care au contractat credite, de la
bănci sau societăţi financiare, etc., pentru evaluarea solvabilităţii, reducerii riscului la creditare şi al
determinării gradului de îndatorare a acestora, cu respectarea prevederilor legale din domeniul protecţiei
datelor personale, a reglementărilor din domeniul financiar-bancar.

Funcţionarea Biroului de Credit facilitează accesul la credite şi, totodată, determină scăderea
numărului şi a valorii restanţelor, la nivelul sectorului financiar-bancar.

Obiectul de activitate, al Biroului de Credit se referă la:

 Colectarea şi prelucrarea datelor şi informaţiilor, privind portofoliul de clienţi-persoane


fizice, ai participanţilor la sistemul de evidenţă a Biroului de Credit;
 Informaţii şi analize oferite participanţilor, în scopul:
 identificării şi cuantificării riscului de credit;
 creşterii calităţii creditelor;
 diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor;
 Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei, (scoring);
 Consultanţă financiar-bancară;

Principiile care stau la baza activităţii, Biroului de Credit  sunt:

 Principiul reciprocităţii, conform căruia participanţii care vor furniza informaţii de risc şi
alte date aferente, vor avea acces doar la acea categorie de informaţii, din baza de date;

72
Activitatea Biroului de Credit, a fost reglementată şi perfecţionată ulterior prin Decizia nr. 105 din 15.12.2007, cu privire la
prelucrările de date cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit, emisă de Autoritatea
Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
891 din 27/12/2007
73
Participant, la sistemul de evidenţă a Biroului de Credit – poate fi orice entitate de drept privat, care transmite către un
sistem de evidenţă de tipul birourilor de credite, datele cu caracter personal colectate în legătură cu solicitarea/acordarea unui
credit, în baza unui contract încheiat cu biroul de credit, şi care consultă, pe bază de reciprocitate, datele transmise de către
ceilalţi participanţi. Participanţii au calitatea de operator de date cu caracter personal, în sensul Legii nr. 677/2001, cu
modificările şi completările ulterioare. Pot fi participanţi la sistemele de evidenţă de tipul birourilor de credit, numai
instituţiile financiare şi de credit, definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, şi potrivit Ordonanţei Guvernului nr.
28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 266/2006,
precum şi societăţi de asigurări pentru produsele de tip credit;
102
 Principiul confidenţialităţii;
 Principiul imparţialităţii şi corectitudinii;
 Principiul eficienţei în funcţionare;

Biroul de Credit, gestionează informaţia negativă74 şi informaţia pozitivă75, privind clienţii


băncilor şi instituţiilor financiare nebancare din Romania, care s-au înscris la acest birou, pentru a furniza
şi obţine informaţii, în legătură cu clienţii şi potenţialii clienţi, persoane fizice. Reglementările, care
guvernează activitatea Biroului de Credit, nu-i oferă acestuia dreptul de a modifica sau şterge informaţii
privind clienţii, decât cu acordul sau la cererea instituţiilor de credit, care i-au înscris în baza de date. Din
punct de vedere legal, Biroul de Credit, nu este responsabil de corectitudinea informaţiilor deţinute.
Răspunderea pentru înscrierea unui client în baza de date şi informaţiile referitoare la acesta, revine bancii
care l-a raportat.

Participanţii, respectiv băncile, societăţile de credit de consum, societăţile de leasing şi societăţile


de asigurări, transmit, zilnic, Biroului de Credit, în format electronic, informaţii referitoare la:

 debitori cu restanţe la plată, mai mari de 30 de zile;


 fraudulenţi, respectiv persoane care au savârşit o infracţiune sau contravenţie, în relaţia
directă cu un participant, pentru care s-a emis o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă, după
caz, sau prin acte administrative necontestate;
 declaraţii cu inadvertenţe, respectiv date neconforme cu realitatea, furnizate de persoanele
fizice, la momentul solicitării creditului;

Stocarea datelor comunicate de participanţi, în sistemul Biroului de Credit şi afişarea lor în


Raportul de Credit, se face pe o perioadă de 4 ani, de la data achitării ultimei rate restante sau de la data
ultimei actualizări, transmise de către participant.

7.3.5. Alte instrumente şi măsuri, pentru prevenirea incapacităţii de plată a


agenţilor economici76

În activitatea pe care o desfăşoară, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului, nr. 77 din


01.06.1999 privind unele măsuri de prevenire a incapacităţii de plată, toţi agenţii economici,
contribuabili, persoane juridice, indiferent de forma de organizare şi de tipul de proprietate, trebuie să
organizeze evidenţa obligaţiilor de plată şi evidenţa creanţelor, pe termene scadente, către orice creditor,
respectiv de la orice debitor, după caz. Această evidenţă trebuie să fe actualizată zilnic.

În sensul celor menţionate mai sus, contribuabilii, persoane juridice, trebuie să întocmească
situaţia sumelor restante, mai vechi de 30 de zile, către orice creditor, respectiv de la orice debitor,
persoană juridică, după caz, cu sediul în România, care trebuie să cuprindă:

a. elemente de identificare a calităţii de debitor, respectiv:


 denumirea, sediul social şi codul fiscal, al persoanei juridice care organizează
evidenţa, în calitate de debitor a sumelor restante (în antetul documentului);
 denumirea, sediul social şi codul fiscal ale creditorului;
 numărul, data emiterii şi valoarea facturii, ce urmează să fie plătită creditorului;

b. elemente de identificare a calităţii de creditor:

74
Informaţia negativă, se referă la informaţiile referitoare la întârzierile la plată, a obligaţiilor decurgând din relaţiile de
creditare a persoanelor fizice.
75
Informaţia pozitivă, se referă la informaţiile referitoare la creditele acordate debitorilor persoane fizice, de natură a contribui
la evaluarea gradului de îndatorare şi a bonităţii acestora;
76
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului, nr. 77 din 01.06.1999 privind unele măsuri de prevenire a incapacităţii de
plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 04.06.1999
103
 denumirea, sediul social şi codul fiscal, al persoanei juridice care organizează
evidenţa, în calitate de creditor a sumelor restante (în antetul documentului);
 denumirea, sediul social şi codul fiscal ale debitorului;
 numărul, data emiterii şi valoarea facturii, ce urmează să fie încasată de la debitor;

c. alte elemente, pe care trebuie să le conţină, evidenţele obligaţiilor de plată şi a restanţelor,


organizate de către agenţii economici:
 volumul creditelor nerambursate în termen, către băncile finanţatoare, inclusiv
dobânzile aferente;
 volumul debitelor către bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, neachitate în termen, inclusiv majorările de întârziere
datorate şi penalizările, după caz;
 volumul creanţelor, faţă de persoanele juridice, care se finanţează, total sau parţial,
de la bugetul de stat;
 volumul creditelor comerciale, acordate de agenţii economici, nerambursate la
scadenţă;

Situaţia întocmită cu datele menţionate mai sus, trebuie să fie actualizată şi depusă, lunar, de către
contribuabil, la Institutul de Management şi Informatică, din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului,
în vederea includerii în procedura de compensare a datoriilor neplătite la termenele scadente, conform
prevederilor legale în vigoare, referitoare la Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la
scadenţă, ale agenţilor economici din industrie şi la Metodologia de monitorizare a datoriilor
nerambursate la scadenţă ale agenţilor economici, la care statul este acţionar majoritar.

Personalul Institutului de Management şi Informatică, este obligat să asigure păstrarea,


depozitarea şi utilizarea informaţiilor, datelor şi situaţiilor, comunicate de agenţii economici, în condiţii
de confidenţialitate şi siguranţă, în scopurile menţionate mai sus, pentru prevenirea producerii unor
prejudicii sau a lezării intereselor, de orice natură, ale acestora.

Răspunderea agenţilor economici, pentru nerespectarea obligaţiilor legale, referitoare la


organizarea, actualizarea şi depunerea situaţiilor, privind sumele restante mai vechi de 30 de zile, se
referă la faptul că:

Constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să
constituie infracţiuni, următoarele fapte:

a. neţinerea de către contribuabilul, persoană juridică, a evidenţei plăţilor restante,


conform prevederilor din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, nr. 77 din 01.06.1999 privind unele măsuri
de prevenire a incapacităţii de plată;
b. nedepunerea situaţiilor, privind sumele restante mai vechi de 30 de zile, la Institutul de
Management şi Informatică;
c. neluarea măsurilor pentru asigurarea protecţiei şi confidenţialităţii datelor, informaţiilor
şi situaţiilor, aflate în păstrarea şi gestionarea Institutului de Management şi Informatică;
d. nerespectarea de către orice utilizator a îndatoririlor referitoare la confidenţialitatea
informaţiilor, datelor şi situaţiilor;

Contravenţiile prevăzute la alin. 1 lit. a) şi b), se sancţionează, după cum urmează:


 cele de la lit. a), cu amendă de la 500 lei la 1000 lei;
 cele de la lit. b), c) şi d) cu amendă de la 1000 lei la 5000 lei;

Constatarea contravenţiilor prevăzute la lit. a) şi b) şi aplicarea sancţiunilor, se efectuează de către


organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor Publice. Constatarea contravenţiilor prevăzute la lit. c)
şi d) şi aplicarea sancţiunilor, se efectuează de către ofiţeri ai Inspectoratului General al Poliţiei Române.

104
Prevederile referitoare la sancţionarea contravenţiilor, se completează cu dispoziţiile Ordonanţei
nr. 2 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Institutul de Management şi Informatică, trebuie să transmită Ministerului Finanţelor - Direcţia
generală de prognoză, lunar şi la cerere, situaţia centralizată, cu privire la activitatea desfăşurată de acesta,
în procesul de compensare a datoriilor.

Cap. VIII BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

8.1. Conceptul de buget public naţional, componentele şi trăsăturile specifice acestuia


105
Sarcinile finanţelor publice, ca sector al activităţii economico-sociale, sunt aduse la îndeplinire
prin intermediul bugetului public, ca principal plan financiar al statului.
Conceptul de buget, conform doctrinei economico-financiare, îşi are originea în Anglia secolului
al XIII-lea, de unde a fost preluat, ulterior, de către francezi, la începutul secolului al XIX-lea77.
Etimologic, se apreciază că termenul de ,,buget” îşi are originea în latinescul „bulgo”, a cărui
semnificaţie este aceea de „sac” sau „pungă cu bani”. În Anglia, prin „budget” se înţelegea, „mapa de
piele” a cancelarului trezoreriei, în care erau aduse, la Parlament, documentele referitoare la situaţia
veniturilor şi cheltuielilor publice.

În prezent bugetul public, constituie veriga centrală a sistemului financiar al oricărui stat,
reprezentând un factor reglator, prin intermediul căruia se poate realiza un echilibru, între nevoile
generale ale societăţii şi mijloacele cu care acele nevoi se pot acoperi.

Bugetul public sau bugetul de stat, reprezintă, astfel, o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor,
care poate fi abordată, din punct de vedere juridic şi economic.

 Sub aspect juridic, ,,bugetul”, reprezintă “un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului”. Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă,
cheltuielile şi resursele statului, având caracter obligatoriu, fiind supus aprobării Parlamentului. Bugetul
reprezintă, de asemenea, un act de previziune estimată a resurselor publice şi a modului de utilizare a
acestuia, fiind elaborat pe o perioadă de un an. Legea bugetului de stat, este influenţată de concepţiile şi
conjuncturile politice, economice şi sociale, specifice fiecărei perioade. Ca act oficial, bugetul de stat
evidenţiază, astfel, nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor, ce pot
fi mobilizate la dispoziţia statului.
 Sub aspect economic, ,,bugetul”, se referă la corelaţiile macroeconomice şi în special la
legătura tuturor elementelor de buget corelate cu, nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Un anumit
nivel al PIB-ului şi măsura în care acesta este repartizat, pentru formarea brută de capital şi consum,
determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul public, de stat exprimă, astfel, relaţiile economice, în formă bănească, ce iau naştere în
procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi
financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii au dublu sens: pe de o parte, ca relaţii prin care se
mobilizează resursele băneşti, iar pe de altă parte, ca relaţii de repartizare a acestor resurse.

Bugetul public naţional, poate fi definit ca fiind, „principalul plan financiar al statului, prin
care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile, pentru o perioadă determinată de timp” 78. El cuprinde un
ansamblu coerent de indicatori de plan, în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului, pentru o
perioadă viitoare.

Legea nr. 500/2002 privind finanţelor publice79, a introdus un nou concept, acela de „sistem
bugetar”, care înlocuieşte sintagma de „buget public naţional”, dar care are, în conţinutul lui, aceeaşi
structură, respectiv: totalitatea bugetelor care sunt în execuţie într-un an financiar.
Definiţia legală a noţiunii de buget public, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice,
este aceea conform căreia: „bugetul public naţional este documentul, prin care sunt prevăzute şi
aprobate, în fiecare an, veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de
sistemul de finanţare a instituţiilor publice”.
Noţiunea de “buget general consolidat”, definită prin legea finanţelor publice, desemnează:
„ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un
întreg”.

77
L. Trotabas, Finances publiques, Ed. Dalloz, Paris, 1964, p. 21
78
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. II, Ed. Oscar Print, Buc., 1997, p. 18
79
Legea nr. 500 din 11.07.2002, privind finaţele publice, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 597 din 13.08.2002
106
Bugetul general consolidat reflectă, astfel, fluxurile financiare publice, de formare a veniturilor
fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii, în conformitate cu nevoia socială.

Componentele bugetului public naţional, ale sistemului bugetar în ansamblul său, se referă la
bugetele anuale aflate în execuţie, respectiv:

 bugetul central, format din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul
fondurilor speciale;
 bugetele locale, în care se regăsesc bugetele judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
 bugetele instituţiilor publice;

Bugetele care compun bugetul public naţional, sunt autonome, cu venituri şi cheltuieli distincte.
Ele se elaborează şi se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relaţii de autonomie.

În afara bugetului public, în forma sa clasică, în diverse ţări se întocmeşte şi un buget al


economiei naţionale. În aceste cazuri, bugetul public are ca obiectiv, stabilirea veniturilor şi cheltuielilor
publice, iar bugetul economiei naţionale are ca obiectiv, estimarea evoluţiei întregii activităţi economice
naţionale. Bugetul economiei naţionale, este sub forma unui ansamblu de conturi ale economiei naţionale,
care reflectă, pentru anul în curs şi pentru anul următor, previziunile asupra tuturor agenţilor economici,
din ţara respectivă. El reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor, cuprinzând informaţii
previzionale, în legătură cu producţia, repartiţia, consumul produsului intern brut, precum şi cu privire la
formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat.
Bugetul economiei naţionale este un instrument, cu ajutorul căruia guvernul se informează,
asupra situaţiei economico-financiare a ţării. Acest tip de buget, nu are caracter de lege şi nu se substituie
bugetului de stat.

Bugetul public naţional are o importanţă deosebită, deoarece;

 participă, în mod direct, la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului;


 asigură autonomia colectivităţilor locale;
 garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale;
 asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
 are un important rol stabilizator al economiei naţionale;

Trăsăturile bugetului public, evidenţiate în literatura de specialitate80, lărgesc şi mai mult aria de
definire, în sensul că, bugetul public:
 este un act previzional, deoarece se prezintă sub forma unui tablou evaluativ, estimativ şi
comparativ de venituri publice, prin care sunt indicate veniturile băneşti ale statului şi destinaţia acestora,
exprimată în cheltuieli bugetare;
 este un act de autorizare, prin care puterea legislativă, împuterniceşte executivul să
perceapă venituri şi să facă cheltuieli, în acord cu prevederile legale;
 este un act anual, anul bugetar, ca exerciţiu financiar, în care se efectuează programarea şi
se urmăreşete execuţia veniturilor şi cheltuielilor;
 este un sistem de fluxuri financiare, referitor la formarea resurselor băneşti publice,
gestionarea, utilizarea şi controlul folosirii acestora;
 este un instrument de politică a statului, în domeniul bugetar şi al fiscalităţii, în sensul că
orice cheltuială trebuie să aibă identificată şi sursa de finanţare;

Schematic structura Bugetului public se prezintă ca în figura de mai jos:

80
T. Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, E.D.P., Buc., 1997, p. 8
107
VENITURI PUBLICE CHELTUIELI PUBLICE

Servicii publice
generale
Aparare,
ordine publică
şi siguranţă
naţională
Cheltuieli
social-culturale
Servicii de
dezvoltare
publică,
locuinţe,
Străinătate
infrastructură,
mediu şi ape
Acţiuni
economice
Programe şi
alte acţiuni
Transferuri
din bugetul de
stat
Imprumuturi
acordate
Societăţi
comerciale
Regii autonome
şi companii de
stat
Alte categorii de
agenţi
economici
Instituţii publice

Populaţie

VENITURILE
STATULUI

DESTINAŢIA
VENITURILOR
STATULUI
Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin bugetul public

8.2. Natura juridică a Bugetului public naţional

Natura juridică a Bugetului public naţional, a generat controverse şi opinii diferite, în literatura de
specialitate, datorită importanţei deosebite de care se bucură relaţiile financiare şi, în cadrul lor, relaţiile
bugetare.

108
În doctrina de specialitate se relevă, în general, existenţa a 5 teorii81 şi anume, că Bugetul public
naţional:
a. este un act administrativ, deoarece se consideră că, în statele cu organizare financiară
modernă, atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare, sunt comune actelor administrative de acest fel. În
conformitate cu această opinie, bugetul public naţional este un act administrativ, pus la dispoziţia
agenţilor administrativi de către legiuitor, pentru ca, prin intermediul lui, să se poată realiza acte juridice,
prin care se obţin creanţe, de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care, urmează a se efectua plata
acestor creanţe82. Prin legea bugetară anuală, ca act administrativ, se fac estimări referitoare la:
 veniturile bugetare anuale, privind cuantumul total al acestora şi cuantumul fiecăruia din
principalele impozite, taxe şi alte venituri bugetare, programate a se realiza în acel exerciţiu bugetar, în
conformitate cu prevederile legilor speciale, care reglementează fiecare categorie de impozite în parte;
 cheltuielile bugetare anuale, necesare satisfacerii nevoilor publice, pe baza veniturilor
bugetare anuale, programate a se realiza;
b. este o lege propriu-zisă, fiind emanată de puterea legislativă. Într-o variantă a acestei
teorii, se apreciază că „bugetul statului este o lege numai în sens formal şi nu în sens material, pentru că el
este elaborat sub formă de lege, conform procedurii legislative”83;
c. este un act administrativ şi legislativ, în acelaşi timp, în sensul că bugetul public este lege,
în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi impersonale şi este act administrativ, în părţile lui
creatoare de acte individuale şi concrete, respectiv:
 partea de venituri, este prima parte a bugetului public care, conform doctrinei, reprezintă o
adevărată lege materială, creatoare de dispoziţii generale, în care se aplică principiul anualităţii veniturilor
bugetare, prin care se determină în fiecare an, prin dispoziţii imperative, perceperea impozitelor şi taxelor,
ca şi cum ar fi reglementate din acel moment, fiind cert că actele prin care se creează obligaţii de plată a
impozitelor şi taxelor sunt acte legislative84;
 partea de cheltuieli, a doua parte a bugetului public, este considerată, de doctrină,
creatoare de dispoziţii cu caracter individual şi concret, de natură administrativă, deoarece aprobarea
cheltuielilor bugetare anuale, de către Parlament, se realizează în sfera de aplicare a legilor preexistente,
referitoare la deschiderea de credite bugetare şi alte procedee de cheltuieli bugetare, care intră în sfera
atribuţiilor administrative ale puterii legiuitoare, în calitatea sa de garant al coeziunii puterilor separate ale
statului de drept;
d. este un act de planificare financiară, care în urma adoptării de către Parlament, printr-o
lege emisă în acest scop, dobândeşte natura juridică de lege;
e. este un plan financiar, respectiv principalul plan financiar, cu caracter executiv al statului
sau principalul plan financiar anual, cu caracter operativ al statului;
Doctrina franceză consideră că bugetul public, datorită polivalenţelor sale, trebuie considerat, în
acelaşi timp, un document politic, deoarece are incidenţă asupra regimului politic general al statului şi
asupra politicii regimului respectiv, un document juridic, datorită valenţelor sale legislative şi
previzionale, şi un document financiar, datorită caracterului evolutiv al veniturilor şi caracterului limitat
al cheltuielilor85.
Concluzia este că, în esenţă, Bugetul public naţional este şi rămâne principalul „plan financiar” al
statului, dar fiind aprobat anual de Parlament, printr-o lege de adoptare, dobândeşte „natura juridică de
lege”, al cărei conţinut este determinat, de necesitatea stabilirii şi autorizării veniturilor şi cheltuielilor
bugetare anuale, în raport de posibilităţile şi necesităţile conjunctural-economice şi, care, îi acordă
caracterul de a fi „obligatoriu”, pentru toate instituţiile statului, persoanele juridice şi persoanele fizice,
astfel trebuind a fi realizat şi înfăptuit ca atare.
Prin natura lor, legile pentru aprobarea bugetului public, stabilesc sarcini şi prevederi concrete,
exprimate în cifre, privind elementele bugetului ca plan financiar. Normele juridice, cuprinse în legile

81
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Buc., 1997, p. 12-14
82
G. Jeze, Theorie generale de budget, Paris, 1929, p. 24-26
83
L. Duguit, Traite de droit constitutionnel, vol.II, Paris, p. 144
84
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 56
85
R. Muzellec, Finances publiques, 8-eme edition, ed. Sirey-Dalloz, Paris, 1993, p. 9-28, şi N. Hoanta, Economie şi finanţe
publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 211-213
109
bugetare, stabilesc un cadru precis, în limitele căruia se desfăşoară activităţi financiare ale organelor de
stat şi, într-o anumită măsură, a tuturor cetăţenilor şi a persoanelor juridice.
Se poate aprecia, în acelaşi timp, că legea bugetară anuală îmbracă forma legii ordinare, deoarece
prin Constituţie, acestă lege nu a fost inclusă în categoria legilor organice, din raţiuni de celeritate a
procedurii bugetare, având în vedere că legile organice, sunt supuse unor condiţii formale mai stricte,
putând fi adoptate numai cu votul majorităţii membrilor Parlamentului.

8.3. Rolul bugetului public

Rolul bugetului public, într-o economie de piaţă, este exprimat prin influenţa pe care acesta o
exercită, în toate sferele activităţii economico-financiare, ca act intervenţionist al statului, în mod
special prin acţiunea veniturilor, asupra structurii economice şi de producţie.

Acţiunile care exprimă rolul intervenţionist al statului, prin bugetul de stat, pentru influenţarea
activităţii economico-financiare, sunt numeroase, dintre care, cu titlu de exemplu, pot fi menţionate:
 autorizarea unor impozite şi/sau taxe, care să favorizeze sau să nu favorizeze progresul
economic, tehnologic, etc.;
 aprobarea unor subvenţii, destinate unor ramuri economice, a căror dezvoltare se doreşte,
situaţie în care poate fi agricultura;
 finanţarea integrală a unor obiective economice, considerate importante, în dezvoltarea
economică a statului;
 capitalizarea unor instituţii financiar-bancare cu capital de stat, cum este cazul CEC
Bank, pentru acordarea de credite în vederea dezvoltării IMM-urilor;
 garantarea depozitelor bancare ale populaţiei, pentru a mări încrederea în sistemul bancar
şi economisirea, din partea populaţiei;

Politica de intervenţie a statului, se poate stabili pentru diferite orizonturi de timp, lung, mediu
şi scurt, sau chiar conjunctural, în situaţii de criză.

Bugetul public naţional, în exercitarea actului intervenţionist, are un rol: alocativ, redistributiv şi
de reglare a vieţii economice, astfel:

 Rolul alocativ, al bugetului public, reflectă modul de alocare a resurselor fiecărui an


bugetar. Statul se poate manifesta ca agent economic, fie prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi
comerciale proprii, fie participând la finanţarea unor activităţi în sectorul privat;
 Rolul redistributiv, al bugetului public, este pus în evidenţă de natura lui specifică,
respectiv aceea de instrument, ce reflectă relaţii de mobilizare a resurselor şi de repartizare a acestora,
pentru finanţarea unor activităţi şi acţiuni determinate expres. În considerarea rolului redistributiv,
bugetul public naţional, asigură redistribuirea de valori, între economia naţională pe de o parte şi între stat
şi populaţie, pe de altă parte. El intervine şi în redistribuirea resurselor financiare, între sfera productivă
şi cea neproductivă şi în asigurarea protecţiei sociale;
 Rolul de reglare a vieţii economice, decurge din importanţa bugetului public, de
instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică, promovată de guvern;

8.4. Politica bugetară, obiectivele şi regulile politicii fiscal-bugetare

Politica bugetară a statului

Politica bugetară se înscrie în cadrul reglării conjuncturale, prin care statul se străduieşte să atingă,
pe termen scurt, rata de creştere şi nivelul cel mai ridicat al angajării, cu menţinerea, în acelaşi timp, a
marilor echilibre macroeconomice: inflaţie, balanţă comercială şi de plăţi, curs de schimb, etc.
O mare parte a teoriilor economice susţin neutralitatea bugetului de stat, care presupune:
 existenţa echilibrului între cheltuielile şi încasările bugetare;
 o creştere a cheltuielilor în acelaşi ritm cu creşterea PIB;
110
Teoria neutralităţii bugetare, în prezent poate fi considerată depăşită, deoarece bugetul de stat
este utilizat, într-o manieră sistematică, cu scopul de a regla activitatea economică, în limite legate de
presiunea fiscală şi de posibilităţile de îndatorare a statului. De asemenea, statul intervine prin buget,
pentru a încerca să limiteze efectele recesiunilor, de o mai mică sau mai mare amploare.

Statul poate interveni pe buget prin politici discreţionare, care sunt susceptibile de a reduce
puternic fluctuaţiile conjuncturale.

Politicile discreţionare ale statului, pot avea amploare diferită şi se referă la:

 politici bugetare conjuncturale, de inspiraţie keynesistă, care au ca obiectiv menţinerea


activităţii economice pe un anumit trend de creştere, sustenabil şi care au la bază următoarele scheme:
 în cazul în care economia nu merge bine şi are loc o reducere a forţei de muncă
utilizate, pentru relansarea activităţii economice, se poate apela la strategii de reducere a fiscalităţii şi a
ratelor dobânzii. Datorită globalizării şi deschiderii din ce în ce mai puternice a economiilor, o relansare
bugetară izolată dezechilibrează schimburile externe, astfel că o aplicare nefundamentată a unor asemenea
politici fiscal-bugetare poate fi ineficace;
 în cazul în care economia creşte prea repede, în raport cu capacităţile de
producţie disponibile, inflaţia se accelerează astfel încât este necesară frânarea creşterii economice
nesustenabile, fapt care se poate realiza prin creşterea fiscalităţii şi a ratei dobânzii;
 politici de deficit bugetar acceptat, mai ales în perioade de recesiune, pentru a lupta contra
şomajului şi pentru a asigura relansarea activităţilor economice, asigurând astfel reântoarcerea la
prosperitate şi la folosirea deplină a forţei de muncă;

Obiectivele politicii fiscal-bugetare

În contextul celor menţionate mai sus, Guvernul are obligaţia86 să îndeplinească obiectivele de
politică fiscal-bugetară, să elaboreze şi să aplice strategia fiscal-bugetară anuală, potrivit regulilor fiscal-
bugetare prevăzute în legea responsabilităţii fiscal-bugetare.

Obiectivele politicii fiscal-bugetare, se referă la:

 menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil, pe termen mediu şi lung;


 realizarea unui sold al bugetului general consolidat aproape de zero, pe durata ciclului
economic, concomitent cu asigurarea competitivităţii ţării;
 gestionarea prudentă a resurselor şi a obligaţiilor asumate, ale sectorului public şi a
riscurilor fiscal-bugetare;
 menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare, pentru plata serviciului datoriei
publice;
 asigurarea predictibilităţii, nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau taxare;

Regulile politicii fiscal-bugetare

86
Conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare, nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
252/2010. Această lege are ca obiective principale:
- asigurarea şi menţinerea disciplinei fiscal-bugetare, a transparenţei şi sustenabilităţii, pe termen mediu şi lung a
finanţelor publice;
- stabilirea unui cadru de principii şi reguli, pe baza căruia Guvernul să asigure implementarea politicilor fiscal-
bugetare, care să conducă la o bună gestiune financiară a resurselor;
- gestionarea eficientă a finanţelor publice, pentru a servi interesul public pe termen lung, asigurarea prosperităţii
economice şi ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil;

111
Având în vedere prevederile Legii responsabilităţii fiscal-bugetare, politica fiscal-bugetară poate fi
derulată, în conformitate cu următoarele reguli fiscale:

a. soldul bugetului general consolidat şi cheltuielile de personal, ale bugetului general


consolidat, exprimate ca procent în produsul intern brut, nu pot depăşi plafoanele anuale stabilite în cadrul
fiscal-bugetar, din strategia fiscal-bugetară pentru primii 2 ani acoperiţi de aceasta;
b. soldul şi, respectiv, soldul primar al bugetului general consolidat, luând în considerare
componentele acestuia, pentru anul bugetar următor, nu vor putea depăşi plafonul stabilit prin cadrul
fiscal-bugetar, din strategia fiscal-bugetară, aprobată de către Parlament;
c. cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistenţa financiară din
partea Uniunii Europene şi a altor donatori şi cheltuielile de personal, luând în considerare bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele instituţiilor autofinanţate, bugetele fondurilor
speciale şi alte bugete componente, nu vor depăşi plafonul specificat în cadrul fiscal-bugetar, din strategia
fiscal-bugetară pentru anul bugetar următor;
d. pentru fiecare dintre cei 3 ani acoperiţi de strategia fiscal-bugetară, rata anuală de creştere
a cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat, va fi menţinută sub rata anuală de creştere nominală
a produsului intern brut, prognozată pentru anul bugetar respectiv, până când soldul preliminat al
bugetului general consolidat a înregistrat surplus, în anul anterior anului pentru care se elaborează
proiectul de buget;
e. pentru fiecare dintre cei 3 ani acoperiţi de strategia fiscal-bugetară, rata anuală de creştere
a cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat, va fi cel mult egală cu rata anuală de creştere
nominală a produsului intern brut, prognozată pentru anul bugetar respectiv, în perioada în care soldul
preliminat al bugetului general consolidat, este în echilibru sau excedentar, în anul anterior anului pentru
care se elaborează proiectul de buget;
f. în cazul în care se majorează cotele de impozitare, creşterea nominală a cheltuielilor totale
ale bugetului general consolidat, va fi cel mult egală cu creşterea nominală a veniturilor bugetare, fără a
conduce la o deteriorare a soldului bugetului general consolidat, prevăzut în strategia fiscal-bugetară.
Creşterea nominală a cheltuielilor se poate realiza, începând cu anul următor celui în care au fost majorate
cotele de impozitare şi, numai, după ce Consiliul fiscal a avizat estimările referitoare la creşterea
nominală a veniturilor bugetare;
g. pe parcursul exerciţiului bugetar, creditele bugetare aprobate pentru cheltuieli de investiţii
nu pot fi virate şi utilizate pentru cheltuieli curente;
h. în cazul în care soldul pozitiv al bugetului general consolidat, pentru anul bugetar respectiv
şi în următorii 2 ani, va fi mai mare decât cel prognozat, diferenţa respectivă se va utiliza la diminuarea
datoriei publice, acumulate din anii precedenţi;

8.5. Dreptul bugetar şi principiile bugetului public naţional

Noţiunea de drept bugetar

Dreptul bugetar, ca subramură a dreptului financiar şi fiscal, este constituit din, normele care
reglementează elaborarea şi aplicarea bugetului public naţional, în toate componentele şi părţile sale,
referitoare la cuantumul veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale, previzionate în acesta, precum şi
sursele de venituri şi destinaţiile cheltuielilor bugetare.

Obiectul de reglementare al dreptului bugetar, este strict circumscris procedurii bugetare. Acesta
nu se suprapune reglementărilor referitoare la impozite şi taxe, care ţin de subramura dreptului fiscal şi,
nici reglementărilor privind împrumuturile de stat, destinate completării veniturilor provenite din
impozite şi taxe, în vederea efectuării tuturor cheltuielilor, prevăzute în capitolele bugetare. Aplicarea
practică a normelor de drept bugetar, se interferează cu aplicarea normelor juridice referitoare la impozite,
taxe şi împrumuturi de stat, deoarece execuţia bugetelor anuale de stat, implică realizarea cu continuitate
a veniturilor bugetare, obţinute din impozite şi taxe, precum şi completarea acestora prin împrumuturi de
stat, în cazul apariţiei deficitelor bugetare.

112
Principiile bugetare

Conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la baza elaborării şi execuţiei bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale, stau
principiile: universalităţii, publicităţii, unităţii, anualităţii, specializării bugetare şi unităţii monetare.
În Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, sunt înscrise şi alte principii bugetare, pe
lângă cele menţionate anterior, respectiv principiile: transparenţei, echilibrului, solidarităţii, autonomiei
locale financiare, proporţionalităţii, şi consultării.

a. Principiul universalităţii, este un principiu conform căruia toate veniturile şi cheltuielile


statului, în sume brute, trebuie să fie înscrise în buget.
Acest principiu, prin luarea în considerare a bugetului brut, are avantajul că permite cunoaşterea
şi controlul volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile dintre acestea.
Respectarea acestui principiu, permite controlul Parlamentului, asupra cuantumului total al veniturilor şi
cheltuielilor publice. De asemenea, prin luarea în considerare a bugetului net, în bugetele publice
descentralizate, creşterea autonomiei bugetare a comunităţilor locale sau a unor instituţii publice speciale,
face să apară derogări de la aplicarea, în formă pură, a acestui principiu. În această situaţie, comunităţile
locale şi instituţiile publice, care obţin venituri proprii, lăsate la dispoziţia lor, pentru constituirea
fondurilor proprii, primesc alocaţiile bugetare, ca diferenţă între volumul total al cheltuielilor prevăzute şi
veniturile proprii. Se constată astfel, că veniturile proprii, obţinute din activitatea instituţiei publice, nu
sunt prevăzute în bugetul public, ci numai în bugetul instituţiei. Astfel bugetul net, criticat în doctrină,
cuprinde numai soldul rezultat din compensarea veniturilor cu cheltuielile.
Statele moderne folosesc bugete mixte, în care, pentru anumite sectoare sau instituţii, există
autonomie financiară deplină, asupra veniturilor realizate, venituri care pot fi utilizate, în mod direct,
pentru nevoile proprii, ca şi venituri extrabugetare. Cheltuielile publice, în aceste cazuri, se stabilesc sub
forma alocaţiilor bugetare, fără a fi influenţate de veniturile extrabugetare, sau sub forma subvenţiilor,
pentru acoperirea diferenţei nefavorabile, dintre cheltuielile mai mari şi veniturile mai mici obţinute.
În funcţie de necesităţile conjuncturale, pot fi constituite fonduri speciale sau bugete afectate altor
situaţii de necesitate, altele decât bugetele din bugetul de stat consolidat.

b. Principiul unităţii sau unicităţii, potrivit căruia, anual, trebuie elaborat un buget de stat
unic, iar veniturile şi cheltuielile publice ale statului se înscriu într-un singur document, asigurând astfel o
cunoaştere clară a situaţiei financiare a finanţelor publice, a stării echilibrului bugetar. Prin luarea în
considerare a acestui principiu, bugetul de stat reflectă starea reală a situaţiei financiare a ţării şi se
facilitează, sub aspect politic, realizarea controlului de către Parlament şi exercitarea puterii sale de
decizie în materia finanţelor publice, având o vedere de ansamblu asupra cheltuielile publice ale statului,
corelate cu sursele de finanţare şi veniturile realizate la un moment dat.
În prezent, în unele state, s-a renunţat la unicitatea bugetului de stat, fiind consacrat principiul
pluralităţii bugetare, conform căruia bugetul statului devine buget general, ordinar sau central, iar alături
de acesta se admite existenţa şi a altor bugete, denumite: bugete extraordinare, bugete anexă, bugete
speciale, bugete autonome, etc., de o importanţă mult mai redusă, decât bugetul general. Bugetele
extraordinare sunt utilizate cu caracter temporar, pentru situaţii excepţionale: crize economice, conflicte
armate, acoperirea unor pierderi consecinţă a unor catastrofe sau calamităţi naturale, etc. Veniturile unor
asemenea bugete, în raport cu riscurile şi amploarea evenimentelor previzionate, precum şi funcţie de
dezvoltarea economică a ţării, pot avea ca sursă de finanţare şi impozite special instituite în acest scop,
dar şi împrumuturi publice. Folosirea bugetelor anexă, corespunde unor trebuinţe conjuncturale, pentru
asigurarea unor servicii speciale, după caz, şi se elaborează pe lângă bugetul general, fiind aprobate odată
cu acesta.
În România, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, toate veniturile reţinute şi
utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând
regulile şi principiile acestui buget.
Potrivit Constituţiei, în ţara noastră, bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de
bugetul statului, dar se aprobă de Parlament o dată cu acesta. Tot prin Constituţie a fost statuat dreptul
unităţilor administrativ-teritoriale de a avea bugete autonome, temei legal în baza căruia a fost adoptată
113
Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, bugete care sunt supuse aprobării consiliilor locale
judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, după caz.
Existenţa fondurilor speciale în România, ca venituri publice, constituite prin legi speciale, prin
care se stabilesc şi destinaţiile acestor fonduri, reprezintă o derogare de la principiul unităţii. Astfel,
conform Legii finanţelor publice, bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se
constituie şi se administrează, în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt:
bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul Fondului asigurărilor de şomaj.
Aceste bugete se aprobă ca anexe la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor
sociale de stat. Proiectele acestor bugete se elaborează de Ministerul Finanţelor Publice, pe baza
propunerilor ordonatorilor principali de credite, responsabili cu gestionarea bugetelor respective.
Scoaterea unor venituri şi cheltuieli în afara bugetului de stat, se poate realiza uneori şi fără
motive temeinice, în scopul ocolirii controlului parlamentar.

c. Principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile publice sunt aprobate, prin
lege, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi,
efectuate în cursul unui an bugetar, în contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a
bugetului respectiv.
Anualitatea bugetului este un principiu al tehnicii financiare şi al procedurii parlamentare
bugetare, care permite, astfel, Parlamentului, să examineze proiectul bugetului public şi, prin această
examinare, să exercite inclusiv controlul asupra politicii financiar-fiscale a Guvernului.
Exerciţiul bugetar, este perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se
execută şi se raportează bugetul. Factorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt diverşi, cum
ar fi: tradiţii, caracterul economiei, nivelul de dezvoltare al economiei, perioada de lucru a parlamentului,
precum şi alte diferite motivaţii de politică financiară. În România, Franţa, Germania, Belgia, Austria,
Brazilia, anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie a aceluiaşi an. În Marea Britanie,
Canada, Japonia, între 1 aprilie şi 31 martie a anului următor. În Australia, Italia, Suedia, între 1 iulie şi
30 iunie a anului următor. În SUA, între 1 octombrie şi 31 septembrie a anului următor.
Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat, nu sunt adoptate, cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar anterior, se aplică în continuare bugetul de stat şi
bugetul asigurărilor sociale de stat, din anul precedent care, astfel, ultraactivează, până la adoptarea
noului buget. Astfel că, deşi valabilitatea lor a expirat, pentru a preveni blocajul instituţional, pe care l-ar
provoca, imposibilitatea formării resurselor financiare necesare şi imposibilitatea efectuării de cheltuieli
bugetare, aceste bugete se aplică în continuare, până la adoptarea noilor bugete.
Pentru toate instituţiile, toţi agenţii economici şi ceilalţi contribuabili, anul financiar are aceeaşi
durată ca şi exerciţiul bugetar.
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Din acest moment, orice
venit neâncasat şi orice cheltuială neefectuată, se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul
bugetului pe anul următor.
Orice credite bugetare neutilizate, până la încheierea anului, sunt anulate de drept.

d. Principiul specializării bugetului, conform căruia veniturile bugetare, trebuie să fie


aprobate de către Parlament, pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare pe categorii de obiective şi
activităţi. În acest scop veniturile şi cheltuielile sunt grupate, după o schemă sau clasificaţie bugetară,
într-o anumită ordine, pe baza unor criterii precis determinate, care exprimă concludent destinaţia lor
reală.
Specializarea bugetară, se realizează prin individualizarea poziţiilor privind veniturile şi
cheltuielile publice, pe baza unor criterii definite. Prin aceasta, Parlamentul aprobă nivelul cheltuielilor ca
limite maxime, care, pentru fiecare destinaţie, reprezintă creditele bugetare, în limita cărora se pot efectua
plăţile. Pentru evitarea unor situaţii de detaliere excesivă a veniturilor şi cheltuielilor, care ar impune
necesitatea unor modificări ale bugetului public, prin procedurile parlamentare, a fost adoptată şi soluţia
autorizării guvernului de a aduce unele modificări ale creditelor bugetare, în cursul anului.
Practica bugetară a consfinţit practica clasificaţiei bugetare, pentru stabilirea competenţelor de
aprobare a creditelor bugetare şi pentru simplificarea muncii de elaborare şi execuţie a bugetului de stat.

114
Clasificaţia bugetară, se realizează prin gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, care este obligatorie pentru cuprinsul bugetului şi pentru evidenţa contabilă
bugetară de stat. Această grupare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, se face într-o ordine obligatorie şi
după criterii unitare şi, de asemenea, trebuie să fie simplă, clară şi să ofere o imagine obiectivă, privind:
 sursele de provenienţă a veniturilor, pe categorii, cu identificarea veniturilor fiscale,
nefiscale, extraordinare, etc.;
 destinaţiile cheltuielilor, respectiv cheltuielile curente şi de capital, precum şi cheltuielile
pe ramuri de activitate, pe domenii de activitate şi pe ordonatori de credite;

e. Principiul echilibrului bugetar, este un principiu potrivit căruia, veniturile bugetare


trebuie să acopere integral cheltuielile bugetare, astfel încât bugetul statului să se prezinte echilibrat sau
balansat.
Ca urmare a creşterii cheltuielilor, pentru funcţionarea aparatului de stat, se ajunge la un
dezechilibru bugetar, sub forma deficitului bugetar. Realizarea unui echilibru între veniturile şi
cheltuielile bugetare, pune în evidenţă, în mod obiectiv, existenţa unui echilibru macroeconomic şi, prin
acesta, o orientare corectă a activităţii financiare a statului. În realizarea acestui principiu, chiar prin
Constituţie, s-a instituit regula conform căreia „nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără
stabilirea sursei de finanţare”. De asemenea, legea fundamentală prevede obligaţia obţinerii „avizului
guvernului asupra iniţiativelor legislative ale parlamentarilor, care presupun modificarea prevederilor
bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat”.
Deficitul bugetar, reprezintă diferenţa între veniturile bugetare mai mici şi cheltuielile bugetare
mai mari şi este aprobat, prin legea bugetară, ca o componentă structurală a bugetului, la partea de
cheltuieli. Deficitul bugetar, astfel aprobat, reprezintă, de asemenea, autorizarea guvernului de a efectua
cheltuieli superioare veniturilor provenite din impozite, taxe, contribuţii şi alte prelevări obligatorii.
Deficitul bugetar este cauzat, de cele mai multe ori, de creşterea accelerată a cheltuielilor publice,
de încetinirea ritmului de creştere a veniturilor sau de fenomene conjuncturale, ce îşi transmit influenţa
prin intermediul cursului de schimb şi a ratei dobânzii.
Efectele, în plan economic, ale deficitului bugetar sunt multiple. Deficitul bugetar, fiind acoperit
prin împrumuturi publice interne sau externe, majorează datoria publică internă şi externă, afectând astfel,
în sens crescător, rambursările, dobânzile şi comisioanele, exigibile în fiecare an, pentru stingerea datoriei
publice interne şi externe. În condiţiile unei cereri de credite mari, pentru acoperirea deficitului bugetar,
rata dobânzii prezintă tendinţă de creştere.
Prin legea finanţelor publice, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat, prin recurgerea
la emisiune monetară sau prin finanţarea directă, de către bănci. Prin legea anuală bugetară, poate fi
autorizat Ministerul Finanţelor Publice ca, pe parcursul execuţiei bugetului de stat, pentru a face faţă
cheltuielilor statului, până la încasarea veniturilor bugetare aprobate, dacă este necesar, şi cu aprobarea
guvernului, să emită bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, purtătoare de dobândă şi a căror
scadenţă, nu poate depăşi sfârşitul anului financiar. Prin aceeaşi lege, se poate stabili acordarea, de către
Banca Naţională a României, a unui împrumut, fără dobândă, pentru acoperirea cheltuielilor
administraţiei centrale de stat, pe seama resurselor de creditare normală ale acesteia.

f. Principiul transparenţei şi publicităţii în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor fiscal-


bugetare şi derularea politicii fiscale şi bugetare este un rezultat al democratizării societăţii şi constă, în
aducerea la cunoştinţa opiniei publice a bugetului de stat, pentru ca aceasta să fie informată, în legătură
cu resursele preconizate de guvern sau de colectivităţile locale, după caz, şi destinaţia pe care înţelege să
o dea banului public, iar dezbaterea bugetelor se face în şedinţe publice.
Transparenţa şi publicitatea bugetară, corespund unor necesităţi de informare internă şi
internaţională, şi se realizează prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

115
 mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege;

Guvernul şi autorităţile publice locale, au obligaţia de a face publice şi de a menţine în dezbatere,


un interval de timp rezonabil, toate informaţiile necesare, ce permit evaluarea modului de implementare a
politicilor fiscale şi bugetare, a rezultatelor acestora şi a stării finanţelor publice centrale şi, respectiv,
locale 87.

Astfel, prin mijloacele mass-media, proiectul bugetului public sau componente esenţiale ale
acestuia, sunt prezentate publicului larg şi supuse analizei comentatorilor specializaţi.

g. Principiul neafectării veniturilor, conform căruia, veniturile bugetare odată ce au fost


încasate se depersonalizează, deoarece nu este permisă perceperea unui venit public, pentru finanţarea
anumitor cheltuieli publice determinate. Cheltuielile publice se stabilesc, pornind de la nevoile publice
recunoscute de puterea politică, existenţa resurselor financiare fiind o condiţie generală a acoperirii
acestora, pe ansamblu.

h. Principiul unităţii monetare, potrivit căruia, toate operaţiunile bugetare se exprimă în


moneda naţională. Legea fundamentală a ţării, pregătind terenul pentru integrarea monetară la zona euro,
prevede că „în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică, se poate recunoaşte circulaţia
şi înlocuirea monedei naţionale, cu aceea a Uniunii Europene”. Aplicarea acestui principiu reprezintă, un
mijloc de asigurare a unităţii de exprimare, în materia planificării şi executării veniturilor şi cheltuielilor
publice.

i. Principiul solidarităţii, constă în aceea că, prin politicile bugetare locale, se poate realiza
ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice, aflate în situaţie de extremă
dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară, constituit în bugetul local.

j. Principiul autonomiei locale financiare, conform căruia unităţile administrativ-teritoriale,


au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza, în
exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege. În virtutea acestui principiu,
autorităţile administraţiei publice locale, au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale,
în condiţiile legii.

k. Principiul proporţionalităţii, potrivit căruia resursele financiare ale unităţilor


administrativ-teritoriale, trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei
publice locale, stabilite prin lege.

l. Principiul consultării, constând în aceea că autorităţile administraţiei publice locale, prin


structurile asociative ale acestora, trebuie să fie consultate, asupra procesului de alocare a resurselor
financiare, de la bugetul de stat către bugetele locale.

Prin Legea responsabilităţii fiscal-bugetare, nr. 69/2010, au fost introduse şi alte principii,
considerate strict necesare pentru realizarea, anuală, a echilibrului şi a stabilităţii bugetare, respectiv:

 Principiul stabilităţii, conform căruia Guvernul are obligaţia de a conduce politica fiscal-
bugetară, într-un mod care să asigure predictibilitatea acesteia, pe termen mediu, în scopul menţinerii
stabilităţii macroeconomice;

 Principiul responsabilităţii fiscale, prin care Guvernul are obligaţia de a conduce politica
fiscal-bugetară, în mod prudent şi, de a gestiona resursele şi obligaţiile bugetare, precum şi riscurile
87
Conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare,  nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
252/2010

116
fiscale de o manieră care, să asigure sustenabilitatea poziţiei fiscale, pe termen mediu şi lung.
Sustenabilitatea finanţelor publice presupune ca, pe termen mediu şi lung, Guvernul să aibă
posibilitatea să gestioneze riscuri sau situaţii neprevăzute, fără a fi nevoit să opereze ajustări
semnificative ale cheltuielilor, veniturilor sau deficitului bugetar, cu efecte destabilizatoare din punct
de vedere economic sau social.

 Principiul echităţii, conform căruia Guvernul trebuie să deruleze politica fiscal-bugetară,


prin luarea în calcul a impactului financiar potenţial asupra generaţiilor viitoare, precum şi impactul
asupra dezvoltării economice, pe termen mediu şi lung;

 Principiul eficienţei, constând în aceea că politica fiscal-bugetară a Guvernului, trebuie să


aibă la bază, utilizarea eficientă a resurselor publice limitate şi trebuie să fie definită, pe baza eficienţei
economice, iar deciziile de alocare a investiţiilor publice, inclusiv cele finanţate din fonduri
nerambursabile, primite de la Uniunea Europeană şi alţi donatori, trebuie să se bazeze pe evaluarea
economică, precum şi pe evaluarea capacităţii de absorbţie;

 Principiul gestionării eficiente a cheltuielilor de personal plătite din fonduri publice,


conform căruia politica salarială şi a numărului de personal, aferentă instituţiilor, autorităţilor, entităţilor
publice şi/sau de utilitate publică, trebuie să fie în conformitate cu ţintele fiscal-bugetare, din strategia
fiscal-bugetară, cu scopul de a eficientiza gestiunea fondurilor cu această destinaţie;

Principiile prevăzute mai sus, sunt aplicabile în mod corespunzător şi autorităţilor administraţiei
publice locale şi, respectiv, altor entităţi ale căror bugete fac parte din bugetul general consolidat.

8.6. Conţinutul bugetului public

Potrivit doctrinei, bugetul public naţional este format, din punct de vedere al conţinutului, din
veniturile publice şi cheltuielile publice.

Veniturile publice, se realizează în funcţie de necesităţile repartiţiei venitului naţional, de


structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială a ţării şi de nivelul de dezvoltare al
forţelor de producţie. Ele pot fi: venituri publice curente (ordinare) şi venituri publice extraordinare.
 Veniturile publice curente (ordinare), sunt venituri care se încasează cu regularitate la
buget, constituind o sursă permanentă şi pot fi: venituri publice fiscale şi venituri publice nefiscale.
 Veniturile publice fiscale, sunt reprezentate prin: impozite, taxe şi alte contribuţii.
Impozitele, la rândul lor, sunt: impozite directe şi impozite indirecte.
 Impozitele directe, au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile cu
caracter neagricol;
 Impozitele indirecte, se realizează sub forma impozitului pe consum, la vânzarea
diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii fiind sub forma: Taxei pe valoarea adăugată (TVA),
accizelor, etc.;
 Veniturile publice nefiscale, sunt venituri din proprietăţile statului, capitaluri şi
diverse88, în virtutea dreptului de proprietate, pe care statul îl are asupra unor bunuri mobile şi imobile.
Acestea reprezintă o pondere redusă în ansamblul veniturilor publice, de circa 8-10% din acestea.
 Veniturile publice extraordinare, sunt venituri la care statul apelează numai în cazuri
excepţionale, atunci când veniturile curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare. Din această
categorie fac parte: împrumuturile de stat, suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie, emiterea
de titluri de valoare (bonuri de tezaur sau obligaţiuni), vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale
statului.

Cheltuielile publice, reprezintă modalitatea de repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti


bugetare, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii, prin intermediul funcţiilor statului.

88
I.Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 85
117
Cheltuielile publice sunt repartizate, conform clasificaţiei bugetare, în funcţie de importanţa şi
urgenţa lor pentru: dezvoltarea sectoarelor productive din economia naţională, acoperirea nevoilor de
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, întreţinerea aparatului de stat, acordarea de subvenţii şi
facilităţi, acoperirea nevoilor social-culturale, a nevoilor din educaţie, de cercetare ştiinţifică şi sănătate,
plata datoriei publice, etc.
Factorii care determină, în cel mai înalt grad, creşterea cheltuielilor bugetare, conform doctrinei89,
sunt;
 Necesitatea creşterii cheltuielilor militare;
 Creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea acestuia, cu mijloace moderne de
acţiune;
 Dezvoltarea sectorului economic de stat;
 Acordarea de subvenţii, în vederea stimulării producţiei şi a exportului;
 Dezvoltarea reţelei de instituţii publice;
 Asigurarea socială;
 Protecţia socială;
 Dezvoltarea infrastructurii, prin construirea şi modernizarea de străzi, autostrăzi, poduri;
 Sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător;

8.6.1. Veniturile bugetare

8.6.1.1. Noţiuni introductive privind veniturile bugetare

Acoperirea nevoilor publice ale comunităţilor umane, organizate social, necesită un efort colectiv
din partea tuturor membrilor colectivităţii, care, în acest scop, contribuie din venitul lor la constituirea
resurselor financiare publice, a veniturilor bugetare. Nevoia de a asigura întreţinerea forţei publice, a
generat apariţia impozitelor încă din antichitate, de la apariţia primelor formaţiuni statale, însă nevoia de
resurse a crescut, după apariţia şi dezvoltarea statului ca organizator al vieţii sociale, ceea ce a amplificat
şi activitatea fiscală de impunere.
În imperiul roman, principalul impozit a fost denumit “tributum”, fiind perceput, mai întâi, numai
de la locuitorii provinciilor cucerite. Ulterior acest impozit a devenit impozit cetăţenesc permanent,
datorat de toţi cetăţenii statului roman, care aveau proprietăţi imobiliare, iar, mai târziu, şi pentru bunurile
mobile ale acestora.
Evoluţii mai însemnate în materia impozitelor, s-au produs în Evul mediu şi, apoi în epoca
modernă.
Principatele române, au cunoscut un mare număr de dări ordinare, cum sunt: cisla, văcăritul,
pogonăritul, tutunăritul, oieritul, dar şi dări extraordinare, cum ar fi: ploconul steagului, la urcarea pe
tron a domnitorului.
Dreptul statului, de a reglementa perceperea de impozite, a fost explicat şi interpretat în doctrină,
în diverse forme, respectiv: ca semn al supunerii popoarelor cucerite sau ca ajutor plătit de cetăţeni,
pentru asigurarea resurselor unor nevoi publice.
Cei mai mulţi autori consideră că, aceste concepţii primare s-au dovedit a fi efemere şi fac
trimitere la teoriile moderne ale impunerii90.

Teoriile moderne ale impunerii

Teoria contractului social, a fost formulată de J.J. Rousseau, care susţine că “dreptul statului de
a percepe impozitele, este rezultatul unei convenţii, prin care cetăţenii renunţă la o parte din libertăţile
lor, în favoarea autorităţii superioare pe care au creat-o, statul”.

Teoria solidarităţii, consideră că: „statul, fiind un produs al interesului social, al solidarităţii
sociale, face ca şi impozitele, care sunt contribuţii benevole, acceptate de către cetăţenii săi, să fie
suportate în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale, să fie un sacrificiu necesar”.
89
M.Şt. Minea, L.T. Chiriac, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 73
90
I. Gliga, Dreptul finanţelor publice, E.D.P., Bucureşti, 1992, p. 120
118
Teoria echivalenţei impozitelor, formulată de Adam Smith şi continuată de Montesquieu, afirmă
că: „impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de către stat supuşilor săi”. În variantă modernă,
numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor, această teorie, arată că echivalentul pe care statul îl
acordă contribuabilului plătitor de impozite, constă în protecţia persoanelor, a proprietăţii acestora, cât şi
în toate avantajele publice, sociale şi culturale.

Dincolo de aceste teorii, mai mult sau mai puţin filozofice, o definiţie clară a impunerii este dată
de D.D. Şaguna, care menţionează că: „cert este că impozitul reprezintă o contribuţie obligatorie pentru
toţi cetăţenii unui stat, fără a se avea în vedere interesele fiecărui contribuabil în parte, ci interesele
colectivităţii, luată ca un ansamblu de entităţi independente”91.

În doctrină, pe lângă ideea de obligativitate, sunt relevante şi unele exigenţe ale impunerii, ca
principii fundamentale ale acestei activităţi sociale. Economistul Adam Smith, considerând principiile
fundamentale ale impunerii, ca fiind maxime, le enumeră astfel:
4. Maxima de justiţie, conform căreia: cetăţenii fiecărui stat, trebuie să contribuie la
cheltuielile guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia cheltuielilor pe care le
realizează sub protecţia statului;
5. Maxima de certitudine, conform căreia: impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie
prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi
pentru orice altă persoană;
6. Maxima comodităţii, conform căreia: toate contribuţiile, trebuie să fie pretinse la
termenele şi urmând procedeul, care este mai convenabil pentru contribuabil;
7. Maxima economiei, conform căreia: toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o
manieră, care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil, faţă de ceea ce urmează să intre
în trezoreria statului;

Fără a se diminua din importanţa principiilor formulate mai sus, în doctrina modernă, la acestea se
adaugă noi exigenţe ale procesului de impunere, care pun accentul pe caracterul lor de instrumente ale
politicii fiscale, care trebuie să asigure creşterea şi stabilitatea economică.
Veniturile bugetare ale statului, sunt formate din totalitatea resurselor băneşti, stabilite în
conformitate cu legea, care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot
unitar, care este denumit în doctrină, sistemul veniturilor bugetare92.
Din punct de vedere economico-financiar, veniturile bugetare reprezintă forme valorice concrete,
prin care o parte din venitul naţional sau din alte resurse, destinate fondurilor generale ale societăţii, sunt
concentrate la dispoziţia statului.
Din punct de vedere juridic, veniturile bugetare reprezintă obligaţii băneşti, stabilite, în mod
unilateral, prin acte normative, în sarcina persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, care deţin bunuri sau
realizează venituri impozabile sau taxabile. Constituţia României, pornind de la premisa existenţei unei
obligaţii universale a fiecărui cetăţean, de a contribui la acoperirea cheltuielilor publice, prevede că:
„cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe la acoperirea cheltuielilor publice”. Sistemul
legal de impuneri, trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise,
în afara celor stabilite prin legi, în situaţii excepţionale.

Constituţia a prevăzut şi limitele impunerii, limite care reprezintă garanţii ale dreptului de
proprietate, ale averii cetăţeanului, deoarece orice contribuţie la cheltuielile publice reprezintă o
sarcină, care afectează aceste drepturi.

Limitele impunerii, se referă la faptul că:


 contribuţia cetăţeanului la cheltuielile publice, poate consta numai în plata impozitului şi a
taxelor, iar acestea se pot stabili numai prin lege sau în condiţiile legii;

91
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. II, Ed. Oscar Print, 1997, p. 136
92
M.Şt.Minea, L.T.Chiriac, C.F.Costas, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 263
119
 sistemul legal de impunere, trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să
fie subordonat unui principiu de echitate, spre a nu deforma egalitatea de şanse. Aceasta exclude orice
privilegiu, orice discriminare, precum şi aplicarea principiului de justiţie socială;

Obligaţia de plăti impozitul este de natură juridică, şi, neândeplinirea acestei obligaţii, poate
atrage răspunderea juridică a subiectului impozabil.

8.6.1.2. Elementele comune şi definitorii ale veniturilor bugetare

Din modul cum sunt reglementate veniturile bugetare, rezultă existenţa unor elemente comune şi
definitorii, care se regăsesc în cazul oricărui venit bugetar, elemente fără de care determinarea, urmărirea
şi realizarea veniturilor bugetare nu ar fi posibilă.

Elementele comune şi definitorii ale veniturilor bugetare, sunt93:

a. denumirea venitului bugetar, în sensul că fiecărui venit bugetar i se atribuie o anumită


denumire, prin care:
 se deosebeşte de celelalte categorii de venituri bugetare: impozite, taxe, contribuţii,
prelevări, vărsăminte;
 se individualizează în raport cu alte venituri bugetare, din aceeaşi categorie: impozit pe
venit, impozit pe salariu, impozit pe profit, etc.;
b. subiectul impunerii (debitorul), numit generic contribuabil, este persoana fizică sau
persoana juridică, care potrivit legii, datorează un impozit, o taxă, ori este obligată să efectueze o anumită
prelevare, în contul bugetului public naţional;
c. obiectul (materia impozabilă), care reprezintă materia supusă impunerii, adică veniturile,
bunurile, actele sau serviciile impozabile sau taxabile;
d. unitatea de evaluare, reprezintă elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului
bugetar, în raport cu baza sa de calcul, şi poate fi stabilit sub formă de cote, astfel:
 cota fixă, este utilizată atunci când obiecte ale impunerii sunt obiecte, fapte sau acte
juridice, şi reprezintă o sumă fixă, legal stabilită;
 cota procentuală, este utilizată când obiectul impozitului îl constituie valoarea bunului
deţinut sau venitul realizat de debitor, putând fi:
 cota procentuală proporţională, care se caracterizează prin aceea că rămâne
neschimbată, indiferent de modificările intervenite în baza de calcul;
 cota procentuală progresivă, care se caracterizează, prin aceea că ea creşte, o dată
cu creşterea bazei de calcul;
 cota procentuală regresivă, se caracterizează prin aceea că ea scade, pe măsură ce
baza de calcul creşte;
 cota mixtă, este compusă dintr-o cotă fixă şi o cotă procentuală, care se adaugă, în cazul în
care baza impunerii depăşeşte o anumită valoare;
e. unitatea de impunere, reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia
impozabilă, adică leul, în cazul veniturilor, metrul pătrat sau hectarul, în cazul terenurilor;
f. asieta, reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar, după obiectul sau materia
impozabilă. Asieta presupune identificarea subiectului şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi
stabilirea cuantumului sumei de plată;
g. perceperea venitului bugetar, reprezintă metoda de realizare efectivă a venitului bugetar, a
sumei de bani pe care acesta o reprezintă, metode care pot fi:
 metoda plăţii directe, care presupune stabilirea sumei datorate de către debitor şi vărsarea
acesteia în contul bugetului de stat;
 metoda reţinerii şi vărsării, presupune obligaţia unităţilor să calculeze, să reţină şi să verse
în contul bugetului de stat, sumele datorate de debitori, eliberându-le acestora numai veniturile nete;
 metoda aplicării de timbre fiscale, pe diverse cereri adresate instituţiilor de stat;

93
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. II, Ed. Oscar Print, 1997, p. 95-102
120
h. termenul de plată, reprezintă data la care sau până la care, un anumit venit trebuie vărsat
la bugetul statului, fiind fixat, fie sub forma unui interval de timp, fie sub forma unei zile fixe, când atât
scadenţa cât şi termenul de plată coincid;
i. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor, sunt elemente reglementate legal, de care
se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului bugetar, precum şi la
încasarea acestuia;
j. răspunderea debitorilor, care este antrenată ori de câte ori, debitorii impozitelor nu îşi
îndeplinesc obligaţiile, putând antrena forma răspunderii administrative, civile sau penale, după caz;
k. calificarea venitului bugetar, reprezintă stabilirea caracterului local sau central, al
venitului, precum şi atribuirea lui prin lege, spre părţile bugetului public naţional;

8.6.1.3. Structura veniturilor bugetului de stat şi a bugetelor locale

Literatura de specialitate a realizat o serie de clasificări a veniturilor bugetare, cea mai


semnificativă fiind aceea după criteriul regularităţii cu care se realizează. Astfel, în funcţie de acest
criteriu, veniturile bugetare se clasifică în: venituri ordinare (curente) şi venituri extraordinare
(excepţionale).

Veniturile ordinare, curente, sunt acele resurse care se încasează cu regularitate la bugetul
statului, constituind o sursă permanentă şi continuă a acestuia. Veniturile curente pot fi, la rândul lor:
venituri fiscale şi venituri nefiscale.
 Veniturile ordinare fiscale ale bugetelor, sunt venituri care provin din impozitele directe
şi impozitele indirecte, (impozit pe profit, impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe
vamale, precum şi majoritatea impozitelor cuprinse la capitolul Alte impozite directe şi Alte impozite
indirecte din Codul fiscal). Bugetele locale încasează impozitele pe clădiri, pe terenuri, taxele asupra
mijloacelor de transport, precum şi alte impozite directe şi indirecte (taxe de timbru, impozitul pe
spectacole, etc.). Contribuţiile, constituie principala sursă de venit, la nivelul bugetului asigurărilor
sociale de stat şi la bugetul fondurilor speciale (fondul unic de asigurări de sănătate şi fondul asigurărilor
de şomaj).
 Veniturile ordinare nefiscale ale bugetelor, provin din vărsăminte, din profitul net al
regiilor autonome (regiile autonome varsă o parte din profitul net la bugetul de stat sau la bugetul local al
judeţului, municipiului, oraşului sau comunei, în funcţie de instituţia sub a cărei autonomie funcţionează),
vărsăminte de la instituţiile publice, veniturile proprii ale instituţiilor publice şi a activităţilor
autofinanţate, dar şi din diverse surse prevăzute de acte legale, însă fără a fi prevederi cu caracter fiscal.
Vărsămintele de la instituţiile publice, se constituie din veniturile instituţiilor publice finanţate integral de
la buget, instituţii care sunt obligate, prin lege, la virarea integrală la bugetul care le finanţează, a oricăror
venituri obţinute. Veniturile instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, precum
şi veniturile activităţilor finanţate integral din venituri proprii, sunt evidenţiate în bugetele proprii, la
grupa veniturilor nefiscale.

Veniturile extraordinare, excepţionale, sunt acele resurse bugetare la care statul apelează, când
veniturile curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare, fiind formate din împrumuturi de stat şi
emisiuni monetare.
Ponderea cea mai mare, în cadrul veniturilor bugetare o au veniturile fiscale, acestea reprezentând
peste 90% din totalul acestora.
În cadrul veniturilor fiscale, ponderea cea mai mare o au, taxa pe valoarea adăugată şi accizele,
reprezentând împreună circa 80 %, din totalul veniturilor bugetare.
Politica fiscală a ţărilor dezvoltare, a condus în ultimii ani, la o echilibrare a impozitelor directe cu
cele indirecte. Axarea pe impozite indirecte în ţările în curs de dezvoltare, aşa cum se manifestă inclusiv
în România, se explică prin gradul redus de dezvoltare a forţelor de producţie, structura puţin diversificată
a producţiei industriale, nivelul scăzut al veniturilor realizate de populaţie, orientarea mai mult spre
consum a politicii financiare promovată de Guvern.

STRUCTURA VENITURILOR BUGETULUI DE STAT


121
Conform clasificaţiei bugetare, veniturile bugetului de stat sunt structurate pe capitole şi
subcapitole, astfel:

I. Venituri curente ale bugetului de stat

A. Venituri fiscale
A1. Impozite directe
A.1.1. Impozitul pe profit
 Impozit pe profit de la agenţi economici;
 Impozit pe profit de la băncile comerciale;
 Impozit pe profit de la BNR;
A.1.2. Impozitul pe salarii şi pe venit
 Impozit pe venituri din activităţi independente;
 Impozit pe venituri din salarii;
 Impozit pe venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
 Impozit pe venituri din dobânzi;
 Impozit pe venituri din pensii;
 Impozit pe venituri obţinute din jocuri de noroc, din premii şi din prime în bani
şi/sau natură;
 Impozit pe venituri din valorificarea, sub orice formă, a drepturilor de proprietate
intelectuală;
 Impozit pe venituri realizate de persoane fizice nerezidente;
A.1.3. Alte impozite directe
 Impozit pe veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente;
 Impozitul pe dividende de la societăţile comerciale;
 Impozitul pe onorariul avocaţilor şi notarilor publici;
 Alte încasări din impozite directe;
A2. Impozite indirecte
A.2.1. Taxa pe valoarea adăugată;
A.2.2. Accize;
A.2.3. Taxe vamale;
A.2.4. Alte impozite indirecte:
 majorări şi penalităţi de întârziere pentru venituri neâncasate la termen;
 taxe pentru eliberare de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
 taxe judiciare de timbru;
 taxe asupra tranzacţiilor cu valori mobiliare;
 taxe de timbru pentru activitatea notarială;
 amenzi judiciare etc.;

B. Venituri nefiscale
B.1. Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome ;
B.2. Vărsăminte de la instituţiile publice:
 taxe de metrologie;
 taxe consulare;
 taxe de protecţie a mediului etc.;
B.3. Alte venituri;

C. Venituri de capital:
 venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice ;
 venituri din valorificarea stocurilor de la rezervele naţionale şi de
mobilizare ;
 vărsăminte din privatizare;

122
STRUCTURA VENITURILOR BUGETELOR LOCALE

Conform clasificaţiei bugetare, veniturile bugetelor locale sunt structurate pe capitole şi


subcapitole, astfel:

I. Venituri curente, proprii, ale bugetelor locale:

A. Venituri fiscale

A1 - Impozite directe
A.1.1. Impozitul pe profit, de la regiile autonome subordonate consiliilor locale;
A.1.2. Impozite şi taxe de la populaţie:
 impozitele pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice
independente şi asociaţii familiale;
 impozitul pe clădiri de la persoane fizice;
 taxe asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice;
 impozitul pe veniturile din închirieri, locaţii de gestiune şi arendări;
 impozitul pe terenuri de la persoanele fizice;
 alte impozite şi taxe de la populaţie;
A.1.3. Taxe pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;
A.1.4. Impozitul pe clădiri de la persoane juridice;
A.1.5. Impozitul pe terenuri de la persoane juridice;
A.1.6. Taxe asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane juridice;
A.1.7. Impozitul pe venitul agricol;
A.1.8. Alte impozite directe;

A2 - Impozite indirecte
A.2.1. Impozitul pe spectacole;
A.2.2. Alte impozite indirecte:
 taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
 alte taxe de timbru;
 alte încasări din impozite indirecte;

B. Venituri nefiscale
B.1. Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, subordonate consiliilor locale;
B.2. Vărsăminte de la instituţiile publice ;
B.3. Diverse venituri;

C. Venituri de capital

D. Venituri cu destinaţie specială

II. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

III. Cote adiţionale, la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale

IV. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat

8.6.1.4. Factorii care influenţează nivelul veniturilor bugetare

Factorii, care determină creşterea veniturilor bugetare sunt:


 factori economici, care determină creşterea produsului intern brut;
123
 factori monetari, dobânda, creditarea, masa monetară;
 factori sociali;
 factori demografici;
 factori politici şi militari;
Factorii, care determină cea mai puternică influenţă, asupra nivelului veniturilor bugetare, ale
societăţii sunt: volumul şi structura producţiei, nivelul preţurilor, raportul dintre formarea brută de capital
şi consum.

8.6.2. Cheltuielile bugetare

8.6.2.1. Concepte privind cheltuielile bugetare, publice

Cheltuielile publice, reprezintă modalităţi de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar,


în vederea satisfacerii necesităţilor generale ale societăţii.

Mărimea acestora diferă de la o ţară la alta, şi de la o perioadă la alta, în funcţie de o multitudine


de factori, interni şi externi. Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul foloseşte un sistem complex de
instituţii, pentru întreţinerea cărora sunt cheltuite anual, importante sume de bani.

Conceptul de cheltuială publică, este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting:
conceptul juridic şi economic de cheltuială.
În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică, semnifică “o plată”, legată de funcţionarea
instituţiilor publice şi, în general, de înfăptuirea activităţilor cu caracter public, inclusiv a întreprinderilor
cu capital de stat.
În sens economic, noţiunea de cheltuială publică, exprimă “procesele economice de repartiţie a
produsului intern brut (PIB)”, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor financiare, pentru
realizarea de acţiuni considerate de interes public, la nivel naţional sau la nivelul colectivităţilor locale.

Expresie a manifestării finanţelor, conţinutul cheltuielilor constă în procesele şi relaţiile


economice, în formă bănească, prin care are loc distribuirea şi utilizarea efectivă, a fondurilor
financiare publice.

Pe de altă parte, specificul activităţilor ce antrenează alocarea şi cheltuirea de resurse băneşti, fie
direct de către entităţi publice, fie prin intermediul bugetului public, determină şi o altă interpretare a
noţiunii de cheltuială publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică are un sens mai larg,
atunci când se referă la ansamblul activităţilor cu caracter public, incluzând şi pe cele materiale, din
întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în principiu, din venituri proprii.

În interpretarea noţiunii de cheltuială publică, un interes deosebit îl prezintă abordarea acesteia, de


pe poziţiile concepţiei clasice sau ale concepţiei moderne, după caz, cu privire la finanţele publice.
 În concepţia economiştilor clasici, “cheltuiala publică reprezintă o consumaţiune de
valori, cu caracter definitiv, nerecuperabil”. În această concepţie cheltuiala publică afectează, în sens
negativ, mărimea produsului naţional şi duce la o diminuare a avuţiei naţionale, având şi un impact
nefavorabil, asupra reproducerii capitalului şi prosperităţii naţiunii.
 În concepţia modernă, “cheltuiala publică este interpretată în contextul reconsiderării
rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază, decât aceea de simplu consumator de resurse, pentru
îndeplinirea sarcinilor tradiţionale”. Prevalează acum ideea că, prin rolul care îi revine, ca stat al
bunăstării, statul realizează în bună măsură o redistribuire a produsului creat şi, prin urmare, cheltuielile
publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci şi procese de realocare a resurselor, în
scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv al asigurării unei dezvoltări echilibrate a economiei şi
al stabilităţii sociale.
În noile condiţii, conform teoriei regulaţioniste, statul este prezentat ca partener social, având ca
preocupare, constantă, păstrarea echilibrului întregului sistem şi, implicit, satisfacerea mai deplină a
nevoilor întregii colectivităţi. Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat, care funcţionează în sfera
124
activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi numai indirect, unele efecte pozitive asupra produsului creat şi
avuţiei naţionale. Astfel, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute, doar parţial, ca
expresie a unor procese de consum final. Cealaltă parte a cheltuielilor are, fie un caracter recuperabil, fie
unul de realocări de resurse, ele generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte pozitive asupra
reproducţiei sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităţilor nemateriale, cât
şi pe cea a activităţilor materiale.

8.6.2.2. Rolul cheltuielilor bugetare şi evaluarea impactului acestora

Rolul cheltuielilor bugetare

În orice ţară, o parte semnificativă din venitul naţional, este preluată la dispoziţia statului,
pentru a servi la acoperirea cheltuielilor, pe care le generează îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

Statul, ca instituţie, serveşte societatea, din punct de vedere politic şi social, adică crează condiţiile
necesare pentru perpetuarea concepţiilor şi instituţiilor publice, de drept, religioase, filozofice, etc., sens
în care, tot statul, repartizează cheltuielile bugetare, pentru acoperirea cheltuielilor militare, întreţinerea
aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat,
precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.
Neparticipând direct la activitatea productivă, statul îşi acoperă cheltuielile sale legate de scopuri
militare, întreţinerea organelor administrative, poliţieneşti şi de justiţie, etc., pe seama unei părţi din
venitul naţional, creat în sfera producţiei materiale.
De la o perioadă la alta, cheltuielile publice cresc atât ca expresie valorică, bănească, cât şi ca
mărime reală, absolută. Evoluţia cheltuielilor publice, exprimată în preţuri curente, este influenţată de
modificarea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Deprecierea monetară, ca urmare a proceselor
inflaţioniste, atrage după sine majorarea preţurilor, respectiv creşterea nominală a cheltuielilor pe care le
efectuează statul, cu procurarea unei cantităţi determinate de bunuri şi servicii.
Pentru a avea dimensiunea creşterilor reale a cheltuielilor publice, este necesar ca evoluţia
acestora să fie analizată, în corelaţie cu evoluţia produsului intern brut, şi să se refere la acelaşi teritoriu.

Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, arată mutaţiile care au intervenit în
repartiţia produsului intern brut, într-o perioadă de timp determinată.

Creşterea economică, trebuie însoţită de o pondere însemnată a cheltuielilor de capital, în


totalul cheltuielilor bugetare, care, în acelaşi timp, nu trebuie să se bazeze pe deficit bugetar. Deficitul
bugetar, în limite rezonabile, trebuie să se înregistreze, de regulă, în perioade de recesiune sau de stagnare
economică, situaţie în care cheltuielile bugetare mai mari decât veniturile bugetare, trebuie orientate spre
economia reală, producţie şi infrastructuri, singurele care pot conduce, ulterior, la o creştere economică
sănătoasă.
În cheltuielile bugetare, trebuie să se regăsească sprijinul substanţial acordat agriculturii, ca
ramură potenţial generatoare de exporturi şi de asigurare a consumului intern de alimente a populaţiei, dar
şi sprijinul acordat producţiei, sănătăţii, educaţiei, ordinii şi siguranţei naţionale, etc.
Cheltuielile bugetare ordinare, nu trebuie acoperite cu bani proveniţi din privatizări. Aceşti bani,
proveniţi din vânzarea avuţiei naţionale, trebuie să se întoarcă, prin mecanisme specifice economiei de
piaţă, înapoi în economie, pentru susţinerea sectorului real, singurul generator de locuri de muncă,
bunăstare şi venituri bugetare.

Evaluarea impactului cheltuielilor bugetare

În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri, politici sau iniţiative legislative, a căror
adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii acestora au obligaţia să evalueze impactul
asupra ansamblului cheltuielilor bugetare şi să prezinte:

125
 fişa financiară, prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu
modificările şi completările ulterioare, însoţită de ipotezele şi metodologia de calcul utilizată;
 o declaraţie, conform căreia majorarea de cheltuială respectivă, este compatibilă cu
obiectivele şi priorităţile strategice, specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu
plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal-bugetară;
Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia să verifice fişa financiară, scop în care poate solicita şi
opinia Consiliului fiscal94.

8.6.2.3. Clasificarea cheltuielilor bugetare. Sistemul cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor bugetare

În literatura de specialitate, principalele criterii de clasificare a cheltuielilor publice, sunt criteriile


administrative şi economice.

A. Din punct de vedere administrativ, cheltuielile publice se grupează, în funcţie de structura


organelor şi instituţiilor publice. De regulă, acest criteriu este folosit pentru repartizarea cheltuielilor
publice pe ordonatorii de credite bugetare.
În cadrul acestei clasificări se disting determinări ale cheltuielilor după:
 gruparea organică a cheltuielilor, în care cheltuielile sunt împărţite după fondurile din
care acestea se finanţează, respectiv:
 cheltuieli din bugetul de stat;
 cheltuieli din bugetele locale;
 cheltuieli din bugetele anexe;
 cheltuieli din conturile speciale de trezorerie;
 gruparea funcţională a cheltuielilor, în care cheltuielile sunt împărţite după specificul
activităţii instituţiilor publice, care efectuează acele cheltuieli, respectiv:
 cheltuieli de administraţie publică;
 cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
 cheltuieli pentru educaţie;
 cheltuieli pentru sănătate;

94
Consiliul fiscal, a fost înfiinţat prin Legea responsabilităţii fiscal-bugetare,  nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 252/2010. Consiliul fiscal este o autoritate independentă, compusă din 5 membri cu experienţă în
domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului, în cadrul
procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice, care
stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare, pe termen mediu şi lung. Membrii Consiliului fiscal îşi exercită
mandatul potrivit legii şi nu pot solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice ori de la orice altă instituţie sau
autoritate.
Consiliul fiscal are următoarele atribuţii principale:
a) analiza şi elaborarea de opinii şi recomandări, asupra prognozelor macroeconomice şi bugetare oficiale;
b) analiza şi elaborarea de opinii şi recomandări, asupra strategiei fiscal-bugetare, precum şi evaluarea conformităţii acesteia cu
principiile şi regulile fiscale prevăzute de lege;
c) evaluarea performanţelor fiscal-bugetare ale Guvernului, în raport cu obiectivele fiscale şi priorităţile strategice, specificate
în strategia fiscal-bugetară, precum şi cu principiile şi regulile fiscale prevăzute de lege;
d) analiza şi elaborarea de opinii şi recomandări, atât înainte de aprobarea de către Guvern, cât si înainte de transmiterea către
Parlament, asupra legilor bugetare anuale, a rectificărilor bugetare, cât şi asupra altor iniţiative legislative, care pot avea un
impact asupra volumului cheltuielilor bugetare, precum şi evaluarea conformităţii acestora, cu principiile şi regulile fiscale,
prevăzute de legea responsabilităţii fiscal-bugetare;
e) pregătirea estimărilor şi emiterea de opinii, cu privire la impactul bugetar al proiectelor de acte normative, cât şi cu privire la
amendamentele făcute la legile bugetare anuale, pe parcursul dezbaterilor parlamentare;
f) oferirea de informaţii aflate în competenţele sale, în urma solicitării scrise, Preşedintelui României, preşedintilor celor două
Camere ale Parlamentului, preşedintelui Curţii de Conturi, guvernatorului Băncii Naţionale a României şi comisiilor
parlamentare;
g) informarea comisiilor de buget-finanţe ale Parlamentului României sau a Guvernului, cu privire la eventuale iniţiative
legislative, care să promoveze menţinerea disciplinei fiscale şi a transparenţei procesului bugetar;

126
 cheltuieli pentru cultură;
 cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică;
 cheltuieli sociale, etc.;

B. Din punct de vedere economic, se întâlnesc mai multe modalităţi de grupare a cheltuielilor
publice, şi anume:

B.1. După rolul pe care cheltuielile publice îl au în înfăptuirea reproducţiei sociale, acestea sunt
grupate astfel:
 cheltuieli reale sau negative;
 cheltuieli economice sau pozitive;

Cheltuielile reale (negative), reprezintă un consum de produs naţional, şi nu au ca efect


crearea de venit naţional. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv şi se referă la: întreţinerea
aparatului de stat, plata dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea
cu armament şi tehnică de luptă a armatei, cheltuieli sociale, etc.
Cheltuielile economice (pozitive), au caracter productiv şi se concretizează în investiţii efectuate
de stat pentru: înfiinţarea de noi întreprinderi, modernizarea întreprinderilor existente, construirea de
drumuri, poduri şi, în general, dezvoltarea infrastructurii.

B.2. După natura şi aportul cheltuielilor, la crearea condiţiilor privind activitatea entităţilor
publice, acestea se grupează în:
 cheltuieli de funcţionare sau curente;
 cheltuieli de transfer;
 cheltuieli de capital (de investiţii);

Cheltuielile de funcţionare (curente), sunt acele cheltuieli care asigură buna funcţionare şi
întreţinerea instituţiilor publice, concretizându-se în plăţi pentru salarii, consumuri materiale sau cheltuieli
administrativ-gospodăreşti. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut, iar sumele cheltuite
trebuie să se reânnoiască anual, având ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.
Cheltuielile de transfer, cuprind sumele transmise către diferite persoane, care nu participă direct,
la activitatea curentă a entităţilor publice: dobânzi, comisioane şi câştiguri aferente împrumuturilor de
stat, subvenţii acordate firmelor, pensii acordate veteranilor de război sau altor categorii sociale, ajutoare
de şomaj şi alte cheltuieli cu caracter social. Cheltuielile de transfer pot avea, caracter economic, prin
acordarea de subvenţii, prime pentru stimularea exportului, restructurarea unor activităţi economice etc.,
sau caracter social, prin acordarea de burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii. Se include aici şi
finanţarea unor acţiuni de importanţă deosebită, efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
Cheltuielile de capital (investiţii), sunt acele cheltuieli privind înfiinţarea unor noi întreprinderi
sau modernizarea celor existente şi, în general, dotarea cu mijloace de natura activelor fixe corporale, care
asigură cadrul necesar funcţionării entităţilor publice.

B.3. După caracterul productiv/neproductiv al muncii, conform căreia şi activitatea din sfera
neproductivă creează produs naţional, cheltuielile publice se grupează astfel:
 cheltuieli care se autolichidează, sunt cheltuieli care se recuperează de la beneficiarii
acestora, de exemplu: cheltuielile cu întreţinerea locuinţelor aparţinând statului, care se recuperează de la
beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de către chiriaşi;
 cheltuieli reproductive, sunt cheltuieli prin care se creează anumite avantaje economice
comunităţii şi presupun încasări de impozite şi taxe, care urmează sau preced efectuarea cheltuielilor, de
exemplu: taxe aferente serviciilor de sănătate, de învăţământ, contribuţii pentru asigurări sociale ş.a.;
 cheltuieli productive, sunt cheltuieli prin care se creează diferite comodităţi curente ale
vieţii, de exemplu, mijloace de recreaţie publică în locuri de agrement;
 cheltuieli neproductive sau risipitoare, în care sunt cuprinse, în special, acele cheltuieli
care depăşesc nevoile concrete ale instituţiei, ale comunităţii în general şi care, nu sunt fundamentate şi
prioritizate pe baza stabilirii necesităţii, utilităţii şi economicităţii;
127
B.4. După conţinutul material sau de muncă vie, al proceselor prin care se concretizează,
cheltuielile sunt grupate în două mari categorii:
 cheltuieli materiale;
 cheltuieli de personal;

C. În funcţie de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate şi în:
 cheltuieli ordinare, care au caracter permanent;
 cheltuieli extraordinare, care au caracter excepţional;

Sistemul cheltuielilor publice

În raport cu modul de finanţare a cheltuielilor de interes public, sistemul cheltuielilor publice


cuprinde următoarele componente majore:
 cheltuieli bugetare;
 cheltuieli extrabugetare;
 cheltuieli speciale;
 cheltuieli ale companiilor de stat;

Cheltuielile bugetare, sunt acele cheltuieli înscrise în bugetul public şi finanţate din fondurile
băneşti administrate de către autorităţile publice,centrale sau locale, după caz.
Cheltuielile extrabugetare, sunt acele cheltuieli care se efectuează, din venituri obţinute şi
utilizate direct de către instituţii publice, în cadrul propriei activităţi, fără a mai fi vehiculate prin
fondurile bugetare, nemaifiind reflectate în bugetul public.
Cheltuielile speciale, vizează realizarea anumitor obiective sau acţiuni de interes public, care sunt
finanţate din resurse publice, ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate direct de către
anumite ministere sau alte organe de stat. Astfel, fondul pentru şomaj, fondul pentru sănătate, sunt
administrate şi servesc finanţării unor nevoi specifice domeniilor respective.
Cheltuielile companiilor de stat, a întreprinderilor sau instituţiilor financiar-bancare cu capital de
stat, fac parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul
public şi deci nu sunt cheltuieli bugetare.

Din punct de vedere a autorităţile publice, care le pot angaja, cheltuieli publice se compun din:

 cheltuieli ale administraţiilor centrale de stat, finanţate din fondurile bugetare,


extrabugetare şi speciale, inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;
 cheltuieli ale administraţiilor locale, judeţene, municipale orăşeneşti şi comunale,
finanţate din fondurile bugetare ale entităţilor administrativ-teritoriale respective;
 cheltuieli ale întreprinderilor şi altor entităţi economico-financiare cu capital stat;

8.6.2.4. Structura clasificaţiei bugetare

Potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţelor contabile bugetare,
clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat, este o clasificaţie funcţională, care enunţă părţile, capitolele,
subcapitolele de cheltuieli bugetare şi o clasificaţie economică, care prevede speciile şi subspeciile de
cheltuieli, limitativ admise şi finanţate din bugetul statului, cuprinse în articole şi alineate de cheltuieli.

A. Structura funcţională a cheltuielilor bugetare, grupează în primul rând cheltuielile pe


părţi şi pe categorii principale de cheltuieli.

Bugetul de stat pe anul 2010 cuprinde 5 părţi:


 partea a I-a - servicii publice generale;
 partea a II-a - apărare ordine publică şi siguranţă naţională;
128
 partea a III-a - cheltuieli social culturale;
 partea a IV-a - servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape;
 partea a V-a - acţiuni economice;

Capitolele bugetului de stat, cuprind domenii ale vieţii economico-sociale, ( ex.: în cadrul părţii a
III-a denumită „cheltuieli social-culturale”, sunt patru capitole finanţate respectiv: învăţământ, sănătate,
cultură, recreere şi religie şi capitolul asigurări şi asistenţă socială).
Subcapitolele, cuprind domenii restrânse în cadrul capitolelor. Astfel, în cadrul capitolului
„învăţământ” subcapitolele sunt: „administraţie centrală, servicii publice descentralizate”, respectiv
„învăţământ preşcolar şi primar, învăţământ secundar, învăţământ postliceal, învăţământ superior, etc.”.
Paragrafele, reprezintă o prevedere în detaliu subdomeniilor finanţate, în cadrul subcapitolelor.
Astfel: „subcapitolul învăţământ secundar” cuprinde în detaliu paragrafe pe „învăţământ secundar
inferior, învăţământ secundar superior şi învăţământ profesional”.

B. Structura economică a cheltuielilor bugetare, are menirea de a preciza categoriile de


cheltuieli bugetare cuprinse în titluri, articole şi alineate.

Titlurile, reprezintă categorii principale de cheltuieli, pe capitole şi subcapitole. Proiectul de buget


pe anul 2010, cuprinde 17 titluri, care încep cu titlul I „cheltuieli de personal”, titlul II „bunuri şi servicii”,
etc., şi se termină cu titlul XVII “plăţi efectuate în anii precedenţi şi recuperate în anul curent”. În cadrul
clasificaţiei bugetare, titlurile se regăsesc, în aceiaşi structură, în toate capitolele de cheltuieli bugetare.
Articolele de cheltuieli, cuprind principalele cheltuieli în cadrul categoriilor de cheltuieli. Astfel:
în cadrul titlului „cheltuieli de personal” sunt prevăzute articole, astfel: „cheltuieli salariale în bani,
cheltuieli salariale în natură, contribuţii”, etc.
Alineatele, reprezintă detalierea articolelor de cheltuieli. Astfel: articolul „cheltuieli salariale în
bani” pe alineate este detailat în: „salarii de bază, salarii de merit, îndemnizaţii de conducere, spor de
vechime, etc.”

Datorită cuprinsului său şi particularităţile formale, structura cheltuielilor bugetului prin


clasificaţia bugetară, îşi demonstrează importanţa şi utilitatea, atât în programarea bugetară şi în
evidenţa contabilă, cât mai ales în cunoaşterea detailată a cuprinsului bugetului de stat.

8.6.2.5. Factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice, bugetare

În contextul evoluţiei cheltuielilor publice, analiza acestora evidenţiază influenţa exercitată de


către o multitudine de factori, cu semnificaţii diferite.

a) Factori demografici. Creşterea sau scăderea populaţiei, precum şi modificările structurale


ale populaţiei pe vârste, categorii socio-profesionale, etc., au exercitat şi exercită o puternică influenţă,
asupra volumului şi structurii cheltuielilor publice. Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional,
un element important îl reprezintă, creşterea numărului populaţiei ocupate în sectorul public, coroborată
cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forţei de muncă, restructurării şi recalificării
profesionale, pe fundalul extinderii acţiunilor vizând securitatea şi protecţia socială.

b) Factori economici. Din acest grup de factori, o influenţă majoră o exercită gradul de
dezvoltare economică şi de modernizare a economiei fiecărei ţări, ca şi cel de implicare a statului în
susţinerea progresului economic, în general, inclusiv prin acţiuni de stabilizare a economiei şi de
stimulare a creşterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea ţărilor, statul s-a
implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenţii a sectorului privat, cât şi prin dezvoltarea
sectorului economic public, creând şi dezvoltând unele ramuri sau subramuri economice, considerate de
interes strategic naţional etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu. Un factor
economic, cu influenţă semnificativă asupra creşterii cheltuielilor publice, în expresie nominală, îl
reprezintă moneda naţională.
129
c) Factori sociali. Într-o accepţiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu
cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a
veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populaţie, şi acordarea de sprijin material unor
categorii sociale defavorizate, au exercitat o influenţă majoră în direcţia creşterii cheltuielilor publice.

d) Factori privind urbanizarea. Fenomen care presupune crearea şi dezvoltarea de centre


urbane, respectiv transformarea localităţilor rurale şi adaptarea lor la cerinţele unei civilizaţii
superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, urbanizarea a
devenit un factor important de creştere a cheltuielilor cu caracter public, la nivelul colectivităţilor de acest
tip, concretizându-se prin finanţarea de lucrări publice edilitare, construcţii de străzi, canalizare,
gospodărie comunală, locuri de agrement, lăcaşe de cultură, etc.

e) Factori militari. Factorii cu caracter militar, a căror prezenţă se leagă, mai ales, cu politica
externă a ţărilor, exercită o influenţă puternic resimţită în dinamica cheltuielilor publice, acţiunile cu
caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea ţărilor
lumii.

f) Factori politici. Acţiunea acestor factori decurge, în principal, din opţiunile grupărilor politice
aflate la putere într-o ţară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea, de la statul-jandarm la
statul-providenţă.

8.7. Structura bugetului public naţional

Bugetul public naţional este alcătuit din anumite verigi, care constituie un ansamblu coerent,
denumit structură bugetară.

În Romania, bugetul public naţional este specific unui stat unitar. Conform legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează, printr-un sistem de bugete, care
cuprinde:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetul fondurilor speciale;
 bugetul trezoreriei statului;
 bugetul instituţiilor publice autonome;
 bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
 bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
 bugetul fondurilor provenite din credite externe, contractate sau garantate de stat, şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri, se asigură din fonduri publice;
 bugetul fondurilor externe nerambursabile;

Conform prevederilor legale în vigoare, din sistemul bugetar, mai fac parte şi bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică. Astfel, municipiul Bucureşti, fiecare
judeţ, sector al capitalei, municipiu, oraş şi comună, întocmesc un buget propriu, în condiţii de autonomie.

În bugetul administraţiei centrale, se prevăd distinct şi bugetul Senatului, al Camerei Deputaţilor,


al Preşedinţiei, al Guvernului, precum şi bugetele altor instituţii publice, care nu au organe ierarhic
superioare.
De asemenea, bugetul public mai cuprinde bugete anexe ale fondurilor speciale, sau ale unor
instituţii care beneficiază de o anumită autonomie financiară. Aceste bugete sunt aprobate de Parlament
ca anexe la bugetul de stat.

130
8.8. Implicarea statului în economie prin intermediul cheltuielilor bugetare. Rolul statului
modern în economie.

8.8.1. Necesitatea implicării statului în economie – trecut, prezent şi viitor

Necesitatea “implicării statului în economie”95, este semnalată de istoria gândirii economice, încă
de la începuturile epocii moderne. Astfel, mercantiliştii promovau intervenţia statului în economie, pentru
reglementarea comerţului şi industriei, în scopul protejării producţiei naţionale. J.B. Colbert, ministru de
finanţe al Franţei, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, a adoptat în 1667 un tarif vamal protecţionist
riguros, menit să dezvolte industria franceză, să protejeze economia de concurenţa străină, în special de
cea din Ţările de Jos şi să crească competitivitatea pe piaţa mondială.
Fiziocraţii, care au urmat mercantiliştilor, au atribuit statului doar rolul de a garanta libertatea
agenţilor economici, de a proteja proprietatea şi de a păstra ordinea publică. Astfel, promovând ordinea
naturală, care trebuie să existe şi în economie, unii teoreticieni au susţinut că economia funcţionează, în
exclusivitate, pe baza mecanismelor pieţei, rolul statului fiind pus în umbră.

Crizele economice, războaiele, precum şi necesitatea susţinerii unor lucrări de mari proporţii în
domeniul infrastructurii, au făcut necesară reconsiderarea rolului statului în economie. Acesta trebuia
să intervină în vederea sprijinirii industriei, protecţiei economiei naţionale, dezvoltării comerţului
exterior, etc.
James Tobin, laureat al Premiului Nobel, se pronunţă pentru o intervenţie statală în economie, mai
ales, prin cheltuielile bugetare. El se pronunţă pentru menţinerea rolului activ al statului, prin intermediul
Băncii Centrale şi a politicilor fiscale, iar la nivel macroeconomic, numai în condiţiile în care piaţa nu
poate să contribuie la realizarea echilibrului sau când monopolurile devin prea puternice.

Dacă până în anii '70 ai secolului XX, rolul statului în societatea civilă, în general, şi în viaţa
economică, în special, necesitatea implicării lui în economie, a fost pus în evidenţă de oameni politici,
sociologi, politologi, jurişti şi economişti, după această perioadă, statul şi rolul său în societate, încep să
fie prezentate în culori opuse, acesta fiind făcut răspunzător de apariţia unor fenomene negative, precum:
recesiune, inflaţie, stagflaţie, şomaj de masă, încetinirea ritmului de creştere şi dezvoltare economică,
deficit şi dezechilibru financiar şi bugetar, etc.
Cele mai cunoscute acuzaţii aduse statului, se referă la:
 creşterea şi răspândirea, peste tot, a birocraţiei şi hipertrofierea statului. Se consideră că
statul s-a hipertrofiat ca instituţie, activitate şi rol. Hipertrofierea este în strânsă legătură cu creşterea
considerabilă a ratei prelevărilor, care raportate la PIB depăşesc 45%96;
 statul este un reglator nepriceput al vieţii economice, “calitate” care a fost pusă în
evidenţă în prima jumătate a anilor 70, odată cu eşecul politicilor economice social-democrate sau
socialiste, keynesiste sau neokeynesiste, deci de orientare dirijistă, apreciindu-se că acest lucru
demonstrează incapacitatea mecanismelor economice statale, de a asigura reglarea vieţii economice;
 statul este acuzat că tinde să devină stăpânul absolut al societăţii, ceea ce conduce la
totalitarism;
 statul este prădător, argumentul principal fiind legat de creşterea prelevărilor obligatorii,
în favoarea statului, fenomen mondializat;
 statul atotştiutor şi atotputernic, este mit şi nu realitate;

Cu toate aceste acuzaţii, realitatea economică demonstrează că, rolul statului modern în
economie, rămâne un atribut important al acestuia, din considerente precum:
 nu a existat şi nu există economie de piaţă pură, generalizată, la modul total şi absolut;
 iniţiativa privată este insuficientă, într-o serie de domenii de interes general.
Rentabilitatea scăzută, nivelul tehnologic inferior, cheltuielile de cercetare mari, incertitudinea recuperării
95
Maria Oroian, Necesitatea implicării statului în economie (opinii pro şi contra), în Lucrările Sesiunii de Comunicări
Ştiinţifice, Tg.-Mureş, Universitatea „Petru Maior” Tg.-Mureş, volumul I, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tg.-Mureş,
2002, p. 280-284
96
Bertrand Jaquillet, Desetatiser, Editura Robert Lafonnt, Paris, 1985, p. 34
131
lor într-un timp rezonabil, specifice unor sectoare importante, au diminuat interesul întreprinzătorilor
particulari pentru sectoarele şi domeniile respective. Dacă activităţile şi bunurile create prin intermediul
întreprinzătorilor particulari, prezintă interes naţional, statul trebuie să se implice în susţinerea lor, care se
poate realiza, în principal, prin “executarea bunurilor colective”, care pot să fie consumate, simultan, de
către mai mulţi indivizi. În categoria bunurilor colective pot fi incluse: apărarea naţională, ordinea
publică, justiţia, infrastructura de transport, iluminatul public, programele televiziunii, etc.;
 complexitatea deosebită a unor probleme, în anumite perioade dificile ale istoriei unei
ţări, cum ar fi: războaie, crize economice, calamităţi naturale, inflaţie galopantă, covulsii sociale etc.;
 modificarea conjuncturii internaţionale şi complicarea situaţiei economico-sociale, a
unor ţări. Implicarea statului, poate avea caracter de apărare a economiei naţionale: în interiorul ei,
prin protejarea capitalului autohton, a industriei, a agriculturii, susţinerea monedei naţionale, etc., sau în
exteriorul ei, prin susţinerea expansiunii agenţilor economici, pe arena internaţională, sprijinirea
exporturilor naţionale, garantarea plasamantelor de capital peste graniţă etc.;
 dobândirea de către stat, a statutului de actor şi operator economic. În calitatea lui de
producător şi consumator, statul participă activ la încheierea de contracte şi la efectuarea de tranzacţii
economice naţionale şi internaţionale;

Raţiunile fundamentale şi profunde ale implicării statului în economie, sunt corectarea


neajunsurilor pieţei, ale mecanismelor ei, susţinerea desfăşurării normale a vieţii economice, concilierea
economicului cu socialul, armonizarea raporturilor dintre economic şi ecologic.
Statul joacă, în continuare, un rol important în funcţionarea eficientă a pieţei. Statul, susţine Paul
Samuelson, “adoptă legile care reglementează viaţa economică, asigură o serie de servicii publice
indispensabile funcţionării mecanismului economic sau chiar bunăstării majorităţii indivizilor,
dezvoltă şi protejează elementele mediului înconjurător, cât şi ale mediului afacerilor economice, are
în anumite domenii rolul de agent economic”, etc. Astfel, “a face să funcţioneze o economie modernă,
fără a recurge la cele două jumătăţi - piaţa şi statul - concomitent, este ca şi cum ai încerca să aplauzi
cu o singură mână”97.

Orientarea economiei la nivel macroeconomic, se realizează prin sistemul impozitării, al


cheltuielilor publice, prin politica monetară, cât şi prin alte instrumente şi pârghii ale politicii economice.

Intervenţiile guvernamentale în economie, au fost şi sunt criticate, pentru efectele lor asupra
echilibrelor tradiţionale, cum sunt: extinderea consumului în dauna investiţiilor, tehnocratizarea
puterii etc.).

Diminuarea prezenţei statului în economie, este posibilă în limite raţionale, diferite de la o ţară la
alta, dar excluderea sa nu este posibilă în condiţiile economiei contemporane, deoarece este infirmată de
realităţile din economiile dezvoltate ale lumii. “Problema care se pune este de a menţine prezenţa
statului în limite acceptabile, pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi a menaja susceptibilitatea
contribuabilului”98.

Deoarece necesitatea intervenţiei statului apare evidentă, problemele care se pun se referă la:
 proporţiile implicării statului în economie;
 modalităţile de implicare, a statului în economie;

8.8.2. Proporţiile implicării statului în economie

Complexitatea crescută a economiei moderne, determină statul să îşi asume cheltuieli, pentru
produse şi servicii, care trebuie realizate cu orice preţ, chiar dacă cererea pe piaţă este scăzută, acestea
fiind legate de :
97
Paul A.Samuelson, Willian D.Nordhaus, Micro-economie, 14e Èdition entièrement revue et mise à jour, Les Edition
d’Organisation, Paris, 1995, p.107.
98
Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Editura Alternative, Bucureşti,
1992, p.25.
132
 menţinerea ordinii şi liniştii publice;
 asigurarea serviciilor publice urbane, privind aducţiunea şi epurarea apelor, iluminatul
public stradal, etc.;
 dezvoltarea comunicaţiilor;
 desfăşurarea diverselor activităţi de reglementare, inclusiv cele referitoare la menţinerea
concurenţei pe piaţă;
 educaţie, cultură, sănătate şi mediu;
 petrecerea timpului liber;
 infrastructurile de transport, etc.;

Ţinând cont de necesitatea asumării unor anumite cheltuieli, proporţiile implicării statului în
economie, sunt determinate de realităţile economico-sociale existente la un moment dat, de obiectivele
strategice pe termen lung şi mediu, pe care şi le propune, precum şi de luarea în considerare a
efectelor diferitelor interacţiuni, având în vedere rezultatele cercetărilor în domeniu şi experienţele
anterioare.
În acest sens trebuie avute în vedere elemente referitoare la: regimul fiscal, nivelul încasărilor la
buget, nivelul produsului intern brut, ponderea acordată diferitelor cheltuieli bugetare, eficienţa
cheltuielilor efectuate de la buget, situaţia deficitelor bugetare şi a serviciului datoriei publice, nivelul de
trai al populaţiei, etc.

Conform tezelor emise de economistul german Adolph Wagner, „mărimea nivelului de trai al
populaţiei şi cheltuielile legate de industrializare, sunt la originea creşterii ponderii relative a
cheltuielilor publice”.

Economistul american William Baumol, susţine că „slaba productivitate a activităţilor serviciilor


publice, stimulează progresul cheltuielilor bugetare”, deoarece costurile unitare cu mâna de lucru, cresc
în mod regulat în sectorul public, unde productivitatea creşte destul de puţin. În concepţia acestui
economist, sectoarele dinamice, cu cele mai mari câştiguri de productivitate îl reprezintă: agricultura,
industria, telecomunicaţiile şi serviciile, sens în care, prin cercetările sale, demonstrează că:
 în sectoarele dinamice, salariile cresc în funcţie de câştigurile de productivitate;
 salariile vor creşte în toată economia, printr-un efect de molipsire a revendicărilor sau
datorită acţiunii sindicatelor;
 creşterea costurilor de producţie, în sectoarele cu productivitate scăzută, provoacă măriri
ale preţurilor;
 administraţiile trebuie să consacre venituri mereu mai importante, pentru remunerarea
funcţionarilor, chiar şi aşa neproductivi;

Asimetria cheltuielilor şi încasărilor99, rezultă din faptul că pentru stat, căutarea unui excedent
bugetar sau simpla menţinere a echilibrului bugetar, duce la crearea de impozite sau la reducerea de
cheltuieli, soluţii care penalizează imediat o parte a contribuabililor sau a beneficiarilor transferurilor.
Dimpotrivă, acceptarea unui deficit, permite să se cheltuie fără a se impozita, astfel încât există câştigători
imediaţi, dar nu şi perdanţi, în acelaşi timp.
Deoarece au nevoie de susţinere populară, asimetria dintre cheltuieli şi încasări, îi forţează pe
oamenii politici de la putere, să accepte deficite bugetare mai ridicate şi mai frecvente.
În acest fel, grupurile de presiune profită de slăbiciunea statului şi, cele mai eficace dintre ele,
obţin avantaje, pentru că nimeni nu poate să se opună acţiunii lor.
Creşterea nemăsurată a intervenţiei statului este, în final, produsul sistemului, conform căruia:
„pentru a satisface grupuri de presiune, oamenii politici fac să crească datoria publică, aprofundează
acţiunile de redistribuire a veniturilor, distribuie ajutoare sociale şi subvenţii”.

99
Frédéric Teulon, Le róle de l'État dans l'économie, Editions du Seuil, janvier, 1997, Traducere de Adriana Manolică,
Institutul Europen Iaşi, 2002, p. 27
133
Atingerea obiectivelor anuale şi multianuale, de realizare a echilibrului bugetar, trebuie gândită,
numaidecât, prin desfăşurarea de acţiuni care, să nu mai stimuleze iluzia că bugetul statului este “un
sac fără fund”, că statul poate da oricând şi oricât, fără a se analiza şi volumul resurselor disponibile,
precum şi consecinţele, care ţin de caracterul limitat al acestora.

Rata prelevării obligatorii100, în vederea asigurării veniturilor publice corespunzătoare, permite


măsurarea ponderii gradului de intervenţie a statului în economie, alături de emisiunea monetară, şi de
reglementările specifice.
O rată prea ridicată a prelevării obligatorii, poate provoca însă efecte nedorite, cum ar fi:
 evaziune fiscală la scară naţională;
 declaraţii de venit inferioare realităţii;
 reducerea activităţilor productive şi implicit a dezvoltării economice, datorită
dezinteresului în muncă;
 diminuarea competitivităţii dintre firme, datorită creşterii costului muncii;
 delocalizarea producţiei, în ţări mai atractive din punct de vedere fiscal;

Creşterea cheltuielilor publice ca procent din PIB, are loc brusc, în special101, în timpul crizelor
economice, când amploarea dificultăţilor legate de şomaj, falimente, etc., dau statelor o misiune de
stabilizare a economiei. În aceste condiţii cheltuielile publice au scopul de a:
 aduce un remediu depresiunii;
 securiza persoanele care şi-au pierdut locul de muncă;
 asigura integrarea persoanelor active pe piaţa muncii;
 asigura finanţarea deficitelor securităţii sociale;
 asigura finanţarea serviciilor publice;

Deficitele publice suportate, sunt acelea care se produc şi cresc, în special, ca efect al marilor
recesiuni, care afectează viaţa economică şi socială, care au ca rezultat: necesităţi de finanţare a
indemnizaţiilor de şomaj în creştere şi scăderea încasărilor fiscale, rezultate din diminuarea veniturilor şi
a consumului.

Reducerea temporară sau eliminarea durabilă a deficitului public


Economiştii A. Alesina şi R. Perotti, în Fiscal Expansion and Ajustements in OECD Countries,
Economic Policy, 1995, studiu efectuat asupra ţărilor din OECD, începând cu anul 1960, au arătat în ce
constă diferenţa între reducerile temporare şi o eliminare durabilă a deficitului 102:
 prima lecţie: Nu amploarea efortului contează. Planurile de stabilizare care au reuşit şi
cele care au eşuat, corespund în medie unei reduceri iniţiale a cheltuielilor publice, de ordinul a 3% din
PIB;
 a doua lecţie: Ajustările care reuşesc reduc cheltuielile publice, pe când ajustările care
eşuează privilegiază creşterea impozitelor. Aceasta este legată de faptul că, descleştând restrângerea
bugetară, o creştere a încasărilor statului sporeşte apetitul de a cheltui al ministerelor;
 a treia lecţie: Reducerile cheltuielilor, care rămân efective pe termen lung, sunt cele care
contează în cazul transferurilor (subvenţii, ajutoare de şomaj, pensii) şi al maselor salariale a
sectorului public, adică al angajării şi salarizării funcţionarilor;

100
Conform art. 56 din Constituţia României, toţi cetăţenii au obligatia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în
afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
101
Frédéric Teulon, Le róle de l'État dans l'économie, Editions du Seuil, janvier, 1997, Traducere de Adriana Manolică,
Institutul Europen Iaşi, 2002, p. 21
102
Frédéric Teulon, Le róle de l'État dans l'économie, Editions du Seuil, janvier, 1997, Traducere de Adriana Manolică,
Institutul Europen Iaşi, 2002, p. 32
134
 ultima lecţie: Succesele şi eşecurile nu sunt legate de orientarea ideologică a guvernului
(dreapta sau stânga). În schimb: Guvernele de coaliţie sunt tipic cele care eşuează. În cele din urmă:
Rata de succes este mai mare, atunci când eforturile de ajustare sunt începute în perioada de
expansiune.

Dificultatea reducerii unor cheltuieli bugetare, rezultă din faptul că:


 numărul funcţionarilor poate fi modificat, în mod limitat;
 există o mare rigiditate a funcţionarilor, la tendinţele de reducere a acestora;
 cheltuielile de ajutor social, reprezintă drepturi sociale;
 unele angajamente ale statului, sunt irevocabile;

Efectele şi capcanele îndatorării publice


Îndatorarea publică are efecte pozitive şi este preferabilă atunci când are drept contrapartidă, o
investiţie publică productivă, care sporeşte eficacitatea şi eficienţa economiei. Producţia care poate
rezulta, va sta la originea unor noi intrări fiscale pentru stat, care astfel vor permite rambursarea datoriei
contractate iniţial.
Efectele negative ale îndatorării, rezultă din creşterea masivă a cheltuielilor neproductive,
respectiv: creşterea consumului, creşterea transferurilor, creşterea dobânzilor vărsate, etc., cheltuieli care
în final se dovedesc a fi neeconomicoase, ineficace şi ineficiente.
Împrumuturile şi datoriile publice excesive, nu fac decât să amâne scadenţele financiare în timp,
cheltuielile fiind astfel o capcană a îndatorării, în sarcina generaţiilor viitoare. În acest sens, serviciul
datoriei publice, reprezentat de dobânzile şi capitalul de rambursat în fiecare an, urmează, începând de
la un anumit prag, o dinamică cumulativă, în care datoria publică se întreţine din ea însăşi, pentru că statul
trebuie să se împrumute permanent, pentru a asigura rambursarea împrumuturilor contractate în trecut.
Pentru a ieşi din capcana îndatorării, statul trebuie să poată degaja un excedent al soldului primar,
sold calculat înainte de plata serviciului datoriei publice.

Teoria statului minimal, promovează o retragere sensibilă sau totală a intervenţiilor statului, în
domeniul economic, ca urmare a criticilor tradiţionale aduse consecinţelor intervenţioniste ale statului,
care se referă la:
 risipa manifestată de către stat;
 ponderea excesivă a impozitelor, ilustrată de Curba lui Laffer;
 împovărarea costurilor întreprinderilor;
 programe guvernamentale prea grele, destinate redistribuirii bogăţiei;
 transformarea cetăţenilor statului, în persoane dependente de asistenţa guvernamentală;
 pierderea capacităţilor de reacţie personală şi a simţului responsabilităţii;

Curba lui Laffer, ilustrează formula potrivit căreia: „prea mult impozit ucide impozitul”, astfel
încât presiunea fiscală determină contribuabilii:
 să îşi reducă oferta de muncă;
 să îşi camufleze veniturile, prin fraudă fiscală sau muncă la negru;
 să îşi transfere capitalurile în străinătate, chiar spre paradisuri fiscale;

Constituţional, economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi


concurenţă, context în care intervenţia statului trebuie să asigure103:
 libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
 protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
 stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de
autor;
103
Constituţia Românei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/2003, art. 135
135
 exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
 refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
 crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
 aplicarea politicilor de dezvoltare regională, în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene;

8.8.3. Modalităţile de implicare a statului în economie

Printre cele mai importante modalităţi de implicare a statului în economie, sunt următoarele104:
 prin intermediul administraţiilor publice, care furnizează servicii colective celorlalţi
subiecţi economici, fără contraprestaţie directă din partea consumatorilor;
 prin stat, ca putere publică organizată şi instituţionalizată la scară naţională, care se
manifestă ca atare. Prin forul său legislativ, statul elaborează regimul juridic al activităţii economice şi
creează cadrul instituţional-organizatoric, necesar pentru desfăşurarea cât mai normală a întregii activităţi
economico-sociale;
 ca agent economic nemijlocit, prin care statul poate fi proprietar de bunuri economice,
întreprinzător, producător şi manager;
 prin elaborarea şi promovarea de politici şi programe economice sectoriale, regionale şi
generale. Prin intermediul politicilor economice, se stabileşte o linie generală de conduită, căreia îi sunt
subordonate toate intervenţiile şi implicaţiile statului, în domeniul economic. Politica economică,
reprezintă acţiunea conştientă a autorităţii publice, concretizată în definirea obiectivelor economice şi
sociale, stabilite să fie înfăptuite într-o anumită perioadă de timp şi punerea în operă a acestora, prin
utilizarea unor mijloace şi tehnici adecvate.

8.8.4. Politica veniturilor şi a cheltuielilor publice

Rolul economic al statului, este strâns legat de bugetul de stat şi de politica sa fiscală.
Prin buget statul îşi promovează propria politică bugetară. În funcţie de situaţia concretă
existentă, obiectivele urmărite de politica bugetară, se pot concretiza în:
 creşterea gradului de ocupare a mâinii de lucru şi diminuarea şomajului;
 reducerea inflaţiei;
 contracararea influenţelor altor factori de dezechilibru;
 asigurarea unui anumit grad de protecţie socială;
 accelerarea creşterii şi dezvoltării economico-sociale, etc.;
Asemenea obiective permit o relansare economică, prin intermediul bugetului. Astfel, aici se
manifestă efectele multiple ale cheltuielilor publice şi ale impozitelor, cunoscute ca multiplicatori de
cheltuială publică, multiplicatori fiscali şi multiplicatori ai bugetului echilibrat.

Multiplicatorul de cheltuială publică, constă în creşterea cheltuielilor publice, care vor duce la
stimularea activităţii economice, la creşterea cererii globale, a producţiei, a veniturilor şi a consumului, a
nivelului de ocupare a mâinii de lucru, etc. El are un rezultat asemănător cu multiplicatorul investiţiilor.
În general volumul impozitelor se presupune constant, astfel că, creşterea cheltuielilor publice antrenează
o sporire echivalentă a deficitului bugetar.

Multiplicatorul fiscal, duce la sporirea producţiei de bunuri economice, ca urmare a diminuării


impozitelor şi a prelevărilor efectuate de către stat, în situaţia în care suma totală a cheltuielilor nu se
modifică.
De obicei se recurge la aceşti multiplicatori simultan, obţinându-se un efect global, ca sumă a
celor două efecte.

104
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998,
p. 458-460

136
Multiplicatorul bugetului echilibrat, acţionează asupra nivelului producţiei, prin creşterea în
proporţie egală şi simultană, atât a cheltuielilor, cât şi a încasărilor statului.

Influenţa bugetului statului asupra activităţii economice, este strâns legată de masa monetară şi de
schimburile internaţionale.
Politica bugetară este strâns legată de datoria publică internă şi/sau externă. Când o ţară se
confruntă cu anumite dificultăţi, când are nevoie de investiţii mari de capital, statul se implică în
finanţarea lor, prin mărirea cheltuielilor, peste nivelul veniturilor bugetare, recurgând la împrumuturi.
Gradul de îndatorare a unei ţări, se măsoară prin raportarea datoriei publice la PIB, prin
raportarea datoriei publice la numărul de locuitori ai ţării, etc.
Politica fiscală, a statului include un ansamblu de măsuri şi acţiuni, referitoare la locul
impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, categoriile de impozite şi perceperea lor, modul de folosire a
lor ca pârghie de stimulare a creşterii economice şi felul în care este gândită eficienţa fiscală.

8.8.5. Planificarea economică şi bugetară în economia de piaţă

Economia de piaţă nu este incompatibilă cu orice fel de planificare, ci numai cu cea


atotcuprinzătoare, imperativă, centralizată, cea contrară concurenţei, cea care înlocuieşte concurenţa.

Planificarea economică poate fi definită105 ca “un sistem reglator al economiei naţionale, bazat
pe decizii raţionale, aflat însă în concordanţă deplină, cu regulile funcţionării economiei de piaţă
contemporane”. Planificarea se deosebeşte de programare, de proiectare şi de previziune, deşi uneori sunt
folosite cu acelaşi înţeles. În timp ce planificarea are o finalitate pe termen lung, programarea dă o formă
cantitativă anumitor obiective, care decurg din această finalitate. Datorită caracterului său incitativ,
planificarea însoţeşte politicile economice şi bugetare, fixând priorităţile acestora, precum şi evoluţiile
care rezultă din relaţiile de piaţă.

Deoarece economia de piaţă nu este perfectă, planificarea răspunde unor necesităţi obiective.
Printre motivele pentru care trebuie să se apeleze la planificarea economică şi bugetară, se
numără următoarele:
 insuficienţa informaţiilor existente pe piaţă, planul reprezentând un sistem de informaţii
periodice şi previzionale pe termen mediu şi lung;
 sistemul pieţei capitaliste, care constă în faptul că se face abstracţie, pe scară întinsă, de
costurile sociale, de datele spaţiale ale dezvoltării;
 incapacitatea mecanismelor pieţei, de a aloca întotdeauna resursele într-o manieră optimă;
 raţionalitatea opţiunilor şi alegerilor colective, care este superioară alegerii individuale,
în organizarea activităţilor şi în alocarea resurselor. Planul poate atenua caracterul intermitent al
reglărilor, efectuate de mecanismele pieţei;
 existenţa unui sector public, precum şi prezenţa unei administraţii puternice, capabilă să
pună în aplicare opţiunile colective;
 tendinţele agenţilor economici, de a înlocui strategia obţinerii profitului pe termen lung,
cu profitul imediat, pe termen scurt;

Dintre formele planificării macroeconomice, mai frecvent utilizate, se pot menţiona:


 planificarea indicativă, prin care statul precizează, indică ce trebuie făcut, pentru ca
obiectivele alese să poată fi înfăptuite. Prevederile planului nu au putere de constrângere;
 planificarea incitativă, în care realizarea obiectivelor, stabilite în mod democratic, este
susţinută de puterea politică, prin acordarea de avantaje agenţilor economici, ce participă efectiv la
realizarea acestor obiective şi penalizarea celor care nu se încadrează în orientările planului;
 planificarea strategică, întemeiată pe o viziune strategică, pe o imagine cât mai clară a
principalelor tendinţe, ce se vor înscrie în orizontul de timp ales şi obiectivul strategic stabilit;

105
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 315

137
 planificarea imperativă, în care statul întocmeşte planul şi ordonă îndeplinirea lui, agenţii
economici fiind obligaţi să execute ordinele statului;
 planificarea informală, care presupune o anumită coordonare a deciziilor, adoptate
separat de administraţiile publice, cu cele luate de întreprinderile private;

Cap. IX PROCEDURA BUGETARĂ, DE ELABORARE, APROBARE, EXECUŢIE


ŞI ÎNCHEIERE A EXECUŢIEI BUGETULUI DE STAT

138
9.1. Aspecte conceptuale privind procedura bugetară

9.1.1. Noţiunea de procedură bugetară şi rolul acesteia

Procedura bugetară, de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului de stat, are un rol deosebit
de semnificativ în reglarea macroeconomică, de asigurare a echilibrelor în economie, ţinând cont de
importanţa bugetului de stat, în atingerea obiectivelor legate de principalii indicatori macroeconomici,
respectiv: inflaţie, şomaj, produs intern brut, creşterea economică şi datoria publică.
Procedura bugetară este concepută ca o succesiune de etape, care constau în elaborarea şi
aprobarea Proiectului Legii bugetului de stat, precum şi, ulterior, în executarea, încheierea, controlul şi
raportarea rezultatelor execuţiei bugetului. Procedura bugetară a fiecărui an, se încheie cu aprobarea
contului general de execuţie a acestuia.

Procedura bugetară, sau procesul bugetar, este reprezentat de totalitatea actelor şi


operaţiunilor, privind întocmirea proiectului de buget, adoptarea, executarea şi controlul acestuia,
precum şi, la final, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară.

Responsabilităţile în procesul bugetar, revin principalelor instituţii cu atribuţiuni în acest


domeniu, respectiv: Guvernului, Parlamentului şi autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel,
Guvernul efectuează lucrările premergătoare şi întocmeşte proiectul de buget, în timp ce Parlamentul îl
aprobă, după care Executivul îl execută, iar în final Legislativul controlează dacă bugetul a fost executat,
în conformitate cu autorizarea dată de acesta.
Procedura bugetară se desfăşoară, pe parcursul a trei ani calendaristici. Elaborarea proiectului
de buget, începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea şi controlul
bugetului, în cursul anului de execuţie a acestuia, urmând ca procesul bugetar să se definitiveze în anul
următor, prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar.

9.1.2. Factorii care influenţează elaborarea bugetului de stat

Procedura bugetară are un rol semnificativ în atingerea obiectivelor economice ale unui stat,
luându-se în calcul o serie de factori care pot influenţa elaborarea bugetului de stat.

9.1.2.1. Părţile implicate în elaborarea bugetului

În elaborarea bugetului de stat sunt implicate mai multe părţi, fiecare cu roluri clare şi sarcini
stabilite prin Constituţie şi legile proprii de organizare şi funcţionare.
Rolul cel mai important în elaborarea bugetului de stat, revine Ministerului Finanţelor Publice şi,
astfel, implicit, Guvernului, care realizează proiecţia bugetară, în funcţie de propunerile şi sesizările
venite din partea celorlalte părţi implicate în sistemul bugetar.
Părţile implicate în elaborarea bugetului de stat au, în general, viziuni şi obiective diferite, ceea ce
face dificil să se ajungă la un consens, în legătură cu obiectivele care trebuie să aibă o anumită prioritate,
pe termen scurt şi lung. O parte pun accentul pe economie şi pe eficienţă, în timp ce o altă parte susţine
reducerea cheltuielilor publice şi limitarea sferei serviciilor publice.

9.1.2.2. Separarea decidentului bugetar de plătitorul de impozite

Deciziile legate de politica fiscală, de colectarea banilor şi de modul cum sunt cheltuiţi aceştia,
prin intermediul bugetului de stat, nu se iau de către cei care furnizează banii, ci de reprezentanţii lor,
respectiv politicienii. Plătitorii şi decidenţii sunt, astfel, două grupuri diferite.
Plătitorii nu sunt întrebaţi sau nu au prioritatea opţiunii, în legătură cu dorinţa lor de a plăti sau cu
cât doresc să plătească. Puterea statului îi forţează pe aceştia să plătească. Ei au doar posibilitatea să

139
protesteze, dacă plătesc prea multe impozite sau banii din impozite sunt cheltuiţi împotriva dorinţei lor şi
să aleagă noi parlamentari care să-i reprezinte.

9.1.2.3. Responsabilitatea şi acceptabilitatea publică

Responsabilitatea publică presupune garantarea că, orice sumă din banii publici, este cheltuită
conform aprobării Parlamentului, pe criterii de economicitate, eficacitate şi eficienţă.
Acceptabilitatea publică presupune ca oficialii politici, care iau decizii privitoare la buget, să ţină
cont de priorităţi şi de ceea ce doresc şi au nevoie contribuabilii.

9.1.2.4. Configuraţia politică a decidenţilor participanţi la procesul bugetar

Mediul în care se desfăşoară procesul bugetar, poate duce la formarea de coaliţii sau alianţe ale
structurilor politice, pentru a elimina diferenţele care le separă, astfel încât să se găsească o soluţie
acceptabilă. În ultimii ani, practica bugetară românească, s-a caracterizat prin serii de negocieri, asupra
bugetului de stat, Guvernul realizând mai multe rectificări bugetare, pe parcursul unui an bugetar, ca
strategie bugetară, în procesul de reglare macroeconomică.

9.2. Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar

Toate bugetele, aşa cum au fost menţionate, sunt aprobate prin proceduri speciale, după cum
urmează:
a. bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele
creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, se
aprobă prin lege;
b. bugetele instituţiilor publice autonome, se aprobă de către organele abilitate, în acest scop,
prin legi speciale;
c. bugetele instituţiilor publice finanţate parţial, din bugetele prevăzute mai sus, la litera a, se
aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite;
d. bugetele instituţiilor publice finanţate integral, din bugetele prevăzute mai sus, la litera a,
se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;
e. bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral, din venituri proprii, se aprobă de
către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;

În cadrul acestor proceduri, Parlamentul are rolul de a adopta legile bugetare anuale şi legile de
rectificare a bugetelor anuale, elaborate de guvern în contextul strategiei macroeconomice, asumate de
acesta. În timpul dezbaterilor parlamentare, nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale,
care determină majorarea nivelului deficitului bugetar. De asemenea, Parlamentul adoptă legile
contului general anual de execuţie.

Guvernul, are competenţe majore în a asigura realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în


considerare perspectivele economice şi priorităţile politice, cuprinse în Programul de guvernare, acceptat
de Parlament, context în care, conform legii finanţelor, asigură:
a. elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică, pentru anul bugetar respectiv şi
proiecţia acesteia în următorii 3 ani;
b. elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora, spre adoptare
parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de lege;
c. exercitarea conducerii generale a activităţii executive, în domeniul finanţelor publice, scop
în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri, pentru menţinerea sau îmbunătăţirea
echilibrului bugetar, după caz;
d. supunerea spre adoptare parlamentului, a proiectelor legilor de rectificare şi a contului
general anual de execuţie;

140
e. utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la dispoziţia sa, pe baza
hotărârilor de guvern;

Responsabilităţile Guvernului

În exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor sale, Guvernul are următoarele responsabilităţi106:

 asigură că Programul de guvernare este sustenabil, din punct de vedere fiscal şi conform
prevederilor legii responsabilităţii fiscal-bugetare;
 gestionează finanţele publice şi resursele publice, într-o manieră conformă cu legea
responsabilităţii fiscal-bugetare, respectând principiile, obiectivele responsabilităţii fiscale şi ale regulilor
fiscale, şi asigură îndeplinirea strategiei fiscal-bugetare, inclusiv prin propunerea de bugete anuale, cu
respectarea legii şi a strategiei fiscal-bugetare;
 exercitarea tuturor atribuţiilor într-o manieră care să asigure respectarea legii şi
strategiei fiscal-bugetare, inclusiv prin emiterea de acte normative, în conformitate cu legea;

Ministerului Finanţelor Publice, are, în principal, atribuţiuni de a coordona acţiunile care sunt în
responsabilitatea guvernului, cu privire la sistemul bugetar, respectiv: pregătirea proiectelor legilor
bugetare anuale, ale legilor de rectificare, ale legilor privind aprobarea contului general anual de
execuţie, precum şi de a dispune măsurile necesare, pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
De asemenea, acest minister are atribuţii privind emiterea de norme metodologice, cu privire la
elaborarea bugetelor şi referitor la forma de prezentare a acestora, precum şi precizări şi instrucţiuni,
prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual,
contabilizarea şi raportarea. În acelaşi timp, Ministerul Finanţelor Publice, are un rol deosebit, în
activitatea de solicitare a rapoartelor şi informaţiilor, oricăror instituţii care gestionează fonduri publice,
în aprobarea clasificaţiilor bugetare, precum şi în modificarea acestora.
Operaţiunea de elaborare a proiectelor bugetelor centrale anuale, se desfăşoară sub coordonarea
Ministerului Finanţelor Publice, pe baza programelor ordonatorilor principali de credite, precum şi a
programelor şi execuţiilor, privind balanţa financiară generală a economiei, balanţa de plăţi externe,
balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a masei monetare, balanţa creanţelor şi
angajamentelor externe, balanţa formării capitalurilor pe economie, balanţa financiară a resurselor şi
cheltuielilor de investiţii.
Ministerul Finanţelor Publice analizează propunerile de buget, în etapele de elaborare a
bugetelor, atribuţiune în baza căreia, are sarcina de a stabili conţinutul, forma de prezentare şi
structura programelor, elaborate de ordonatorii principali de credite, precum şi sarcina de a bloca sau
reduce, utilizarea unor credite bugetare, constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare, în
bugetele ordonatorilor de credite. De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice, are sarcina de a dispune
măsurile necesare, pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare, a fondurilor publice
destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă, acordată Guvernului
României.
Ministerul Finanţelor Publice are un rol important şi în colaborarea cu Banca Naţională a
României, pentru elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a
reglementărilor în domeniul monetar şi valutar.
În tot acest context general, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia să prezinte semestrial
guvernului şi comisiilor pentru buget, finanţe şi bănci ale parlamentului, informări asupra modului de
realizare a balanţei de plăţi externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, şi de a propune, în
baza unor analize bine fundamentate, soluţii de acoperire a deficitelor sau de utilizare a excedentelor
bugetare sau de cont curent al balanţei de plăţi externe.

Responsabilităţile Ministerului Finanţelor Publice

106
Conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare, nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
252/2010
141
În exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are următoarele
responsabilităţi107:

 monitorizează aplicarea prevederilor strategiei fiscal-bugetară şi sesizează Guvernul cu


privire la orice abatere constatată;
 întocmeste raportările, prevăzute de legea responsabilităţii fiscal-bugetare;
 întocmeste proiectul strategiei fiscal-bugetare;
 gestionează procesul bugetar anual, pentru a asigura respectarea legii responsabilităţii
fiscal-bugetare ;
 monitorizează rezultatele financiare şi cele asociate acestora, înregistrate de autorităţile
publice centrale şi locale, în raport cu prevederile legii responsabilităţii fiscal-bugetare;
 emite norme, ordine, instrucţiuni sau notificări, pentru aplicarea prevederilor legii
responsabilităţii fiscal-bugetare;

9.3. Ordonatorii de credite bugetare

Ordonatorii principali de credite, sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice
autonome. Aceştia pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane, împuternicite în acest scop, urmând ca prin actul de delegare, ordonatorii principali de credite
să precizeze limitele şi condiţiile delegării.
Ordonatorii principali de credite, repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu
şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari
sau terţiari de credite.

Ordonatorii secundari de credite, sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică,


din subordinea ordonatorilor principali de credite.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi
pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în
raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii terţiari de credite, utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate, numai
pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în
condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia, de a angaja şi utiliza creditele bugetare, numai în limita


prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Atribuţii deosebite revin ordonatorilor de credite, în organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii,


în prezentarea la termen a situaţiilor financiare, asupra patrimoniului aflat în administrare şi a execuţiei
bugetare, în organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de
lucrări de investiţii publice.
Controlul financiar preventiv şi auditul intern, se exercită asupra tuturor operaţiunilor, care
afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi trebuie exercitate conform reglementărilor legale
în vigoare.

Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice, se aprobă numai de


ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de către contabil, care asigură şi viza prealabilă
de control financiar preventiv propriu.

107
Conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare, nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
252/2010
142
Responsabilităţile ordonatorilor principali de credite108:

 fiecare ordonator principal de credite, se va asigura că toate deciziile ce intră în sfera


prerogativelor lui, sunt luate în conformitate cu prevederile legii responsabilităţii fiscal-bugetare, inclusiv
în conformitate cu principiile responsabilitătii fiscale, cu regulile fiscale şi cu strategia fiscal-bugetară;
 monitorizează performanţele financiare şi nefinanciare, ale entităţilor aflate în coordonare,
pentru a se asigura că performanţele sunt conforme prevederilor legii responsabilităţii fiscal-bugetare;
 furnizează Ministerului Finanţelor Publice, în formatul şi în termenul solicitat de acesta,
informaţiile necesare pentru elaborarea strategiei fiscal-bugetare şi răspund pentru corectitudinea
informaţiilor furnizate;
 furnizează Ministerului Finanţelor Publice, în formatul şi în termenul solicitat de acesta,
informaţiile necesare pentru elaborarea rapoartelor prevăzute de legea responsabilităţii fiscal-bugetare,
precum şi orice alte informaţii, cu privire la decizii sau situaţii, care pot avea un efect asupra
perspectivelor fiscale şi economice şi răspunde pentru informaţiile furnizate;

9.4. Strategia fiscal-bugetară

Strategia fiscal-bugetară109 conţine: cadrul macroeconomic, care stă la baza politicii fiscal-
bugetare, cadrul fiscal-bugetar, cu prognozele bugetare şi politica fiscal-bugetară, cadrul de cheltuieli,
pe termen mediu şi o declaraţie de răspundere, conform prevederilor legii responsabilităţii fiscal-
bugetare.

Cadrul macroeconomic, conţine informaţii privind situaţia macroeconomică şi prognozele:

 pentru anul bugetar curent şi 3 ani ulteriori, precum şi rezultatele efective ale ultimilor 2
ani bugetari, referitoare la:
 produsul intern brut şi componentele sale;
 indicele preţurilor de consum şi deflatorul produsului intern brut;
 şomajul şi ocuparea forţei de muncă;
 poziţia de cont curent a balanţei de plăţi;
 premisele ce stau la baza prognozelor;
 o declaraţie privind concordanţa sau diferenţele faţă de prognozele Comisiei
Europene;
 prognozele macroeconomice, pe termen mediu ce afectează politica fiscală;

Cadrul fiscal-bugetar, cuprinde plafoane pentru anul bugetar următor şi 2 ani ulteriori, rezultatele
efective pe 2 ani anteriori anului bugetar în curs şi rezultatele estimate ale anului în curs pentru:

 soldul bugetului general consolidat110, exprimat ca pondere în produsul intern brut;

108
Conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare, nr. 69 din 16.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
252/2010
109
strategia fiscal-bugetară – conform legii responsabilităţii fiscale, este documentul de politică publică, ce stabileşte
obiectivele şi priorităţile în domeniul fiscal-bugetar, ţintele veniturilor şi cheltuielilor bugetului general consolidat şi ale
bugetelor componente ale bugetului general consolidat, precum şi evoluţia soldului bugetului general consolidat, pe o perioadă
de 3 ani.
110
bugetul general consolidat – conform legii responsabilităţii fiscale, este format din ansamblul bugetelor componente ale
sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg, respectiv: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului,
bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din
bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral
din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare,
dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi
finanţate în proporţie de peste 50% din fonduri publice stabilite potrivit normelor europene.
soldul bugetului general consolidat – este format din diferenţa dintre veniturile bugetului general consolidat şi cheltuielile
bugetului general consolidat.
143
 cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, exprimate ca pondere în produsul
intern brut, conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice;
 plafoanele privind finanţările rambursabile, care pot fi contractate, precum şi cele privind
tragerile din finanţările rambursabile, contractate sau care urmează să fie contractate, de către unităţile
administrativ-teritoriale;
 plafoanele privind emiterea de garanţii de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice,
şi de către unităţile administrativ-teritoriale;
 nivelul nominal al cheltuielilor totale şi de personal, pentru bugetul general consolidat,
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele instituţiilor autofinanţate,
bugetele fondurilor speciale şi alte bugete componente ale bugetului general consolidat, exclusiv asistenţa
financiară din partea Uniunii Europene şi a altor donatori;
 soldul nominal al bugetului general consolidat, bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale şi al altor bugete, componente ale bugetului general
consolidat;
 soldul primar al bugetului general consolidat;

Secţiunea referitoare la cadrul fiscal-bugetar din strategia fiscal-bugetară, trebuie să mai


cuprindă:

 rezultatele, efective pe 2 ani anteriori anului bugetar în curs şi rezultatele estimate ale
anului în curs, precum şi prognozele pentru 3 ani ulteriori acestuia, pentru bugetul general consolidat şi
pentru bugetele componente ale acestuia, referitoare la:
 nivelul veniturilor bugetului general consolidat, pe tipuri de venituri;
 nivelul cheltuielilor bugetului general consolidat, în clasificaţie economică şi în
clasificaţie funcţională;
 cheltuieli de natura investiţiilor111;
 nivelul datoriei publice;
 orice alte informaţii, pe care Ministerul Finanţelor Publice le consideră importante,
pentru strategia fiscală;
 premisele-cheie, care stau la baza determinării indicatorilor din strategia fiscal-
bugetară;
 analiza de senzitivitate a ţintelor fiscale, la schimbările indicatorilor
macroeconomici;
 explicaţia politicilor fiscal-bugetare, prin raportare la principiile şi obiectivele
responsabilităţii fiscale şi la regulile fiscale şi orice măsuri temporare ce vor fi implementate, pentru a
asigura conformarea cu acestea;
 o analiză, referitoare la:
 politica de venituri, inclusiv modificările de impozite şi taxe planificate şi politicile
ce afectează alte venituri;
 politica de îndatorare publică şi de finanţare a deficitului bugetar şi o analiză a
sustenabilităţii datoriei publice;
 politica de cheltuieli, inclusiv priorităţile în materie de cheltuieli, intenţiile privind
cheltuielile totale ale bugetului consolidat şi pentru alte bugete şi plafoanele de cheltuieli şi alte ţinte sau
limite implicate sau impuse de regulile fiscale;
 analiza privind riscurile fiscale, cuprinzând orice angajamente ce nu sunt incluse în
prognozele fiscale şi toate circumstanţele, ce pot avea un efect substanţial asupra prognozelor fiscale şi
economice şi care, nu au fost deja încorporate în prognozele fiscale, precum şi informaţii privind
pierderile şi plăţile restante, ale companiilor cu capital majoritar de stat;
 explicaţie, cu privire la legătura dintre strategia fiscal-bugetară revizuită şi cea anterioară,
precum şi o explicaţie referitoare la modificările semnificative;
111
cheltuieli de natura investiţiilor- conform legii responsabilităţii fiscale, includ cheltuielile de capital şi transferurile pentru
programele de dezvoltare.

144
Cadrul fiscal-bugetar poate fi revizuit, în următoarele situaţii:

 când a avut loc modificarea sferei de cuprindere a bugetului general consolidat, caz în care
trebuie explicate motivele care au stat la baza acestei modificări şi trebuie să fie prezentate informaţiile
necesare, în format comparabil cu noua structură a bugetului general consolidat;
 când s-a produs înrăutăţirea semnificativă a prognozei indicatorilor macroeconomici şi a
celorlalte ipoteze, care au fost utilizate la elaborarea strategiei fiscal-bugetare;
 când a intervenit schimbarea Guvernului, caz în care, la începerea mandatului unui nou
Guvern, acesta va face public, dacă prin programul său de guvernare se încadrează în ultima strategie
fiscal-bugetară, aprobată de către Parlament sau, în caz contrar, Ministerul Finanţelor Publice va elabora
proiectul unei noi strategii fiscal-bugetare;

Cadrul de cheltuieli pe termen mediu, conţine planurile de alocare a resurselor bugetare, pentru
anul bugetar următor şi 2 ani ulteriori acestuia, rezultatele estimate pentru anul bugetar curent şi
rezultatele efective pentru 2 ani anteriori, referitoare la:

 priorităţile în materie de cheltuieli şi argumentarea acestora în detaliu, incluzând şi o


explicare a modului în care Guvernul intenţionează să îşi îmbunătăţească:
 politica, eficienţa şi eficacitatea serviciilor oferite;
 calitatea activităţilor sale de reglementare;
 iniţiativele sale de reducere a barierelor, pentru mediul de afaceri şi de încurajare a
creşterii sectorului privat, în diferite domenii;
 cheltuielile bugetului de stat, detaliate pe primii 10 ordonatori principali de credite ai
bugetului de stat, în ordine descrescătoare, stabiliţi de către Guvern, cheltuielile altor bugete componente
ale bugetului general consolidat, precum şi estimările privind cheltuielile totale ale bugetului centralizat al
unităţilor administrativ-teritoriale;
 programul de investitii publice, care să includă priorităţile Guvernului, argumentarea lor,
precum şi detalierea acestora pe primii 10 ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, în ordine
descrescătoare, stabiliţi de către Guvern;

Declaraţia de răspundere, trebuie să conţină o declaraţie semnată de primul-ministru şi de


ministrul finanţelor publice, prin care se atestă corectitudinea şi integralitatea informaţiilor din strategia
fiscal-bugetară şi conformitatea acesteia cu legea responsabilităţii fiscal-bugetare, ţintele sau limitele
pentru regulile fiscale şi respectarea principiilor responsabilităţii fiscale.

Până la data de 30 mai, a fiecărui an, Guvernul, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice,
trebuie să aprobe strategia fiscal-bugetară pentru următorii 3 ani, pe care o va prezenta Parlamentului.
Odată cu strategia fiscal-bugetară, Guvernul trebuie să depună şi proiectul legii pentru aprobarea
limitelor specificate în cadrul fiscal-bugetar, fundamentate în strategia fiscal-bugetară.

9.5. Etapele procesului bugetar

Procesul bugetar se derulează pe parcursul a 6 etape, astfel:

Etape Conţinutul activită ţii Instituţii


145
responsabile
I Este etapa analizei şi formulării criteriilor de -Guvernul
Elaborarea performanţă, pe baza cărora se elaborează -Ordonatorii de
bugetului de stat proiectul de buget. credite bugetare
II Este etapa examinării şi avizării în comisiile -Parlamentul
Examinarea şi aprobarea parlamentare, precum şi de aprobare de către
bugetului de stat Camerele reunite ale Parlamentului.
III Activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de -Guvernul
Execuţia efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget. -Ordonatorii de
bugetului de stat Execuţia de casă a bugetului, respectiv operaţiuni credite bugetare
privind încasarea, păstrarea şi eliberarea de
resurse financiare, pentru efectuarea cheltuielilor
publice locale.
Întocmirea de situaţii privind rezultatele execuţiei
bugetare, dări de seamă trimestriale, sinteza
anuală a veniturilor şi cheltuielilor, conturi anuale
ale execuţiei bugetare.
IV Întocmirea contului de execuţie bugetară, care -MFP
Încheierea reflectă atât finalitatea operaţiunilor de executare -Guvernul
exerciţiului bugetar a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, cât şi modul -Parlamentul
în care guvernul a respectat proiecţiile bugetare,
cu soldul bugetar aprobat de Parlament.
Situaţia de echilibru, deficit sau excedent bugetar.
V La fiecare instituţie publică se face controlul -Curtea de Conturi
Controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor -Parlamentul
execuţiei bugetare cuprinse în contul de execuţie a bugetului şi
verifică eficienţa execuţiei bugetare.
VI Examinare şi propuneri în comisiile de buget- -Parlamentul
Aprobarea finanţe, precum şi aprobarea în Parlament.
execuţiei bugetului

9.6. Procedura elaborării şi aprobării bugetului. Calendarul bugetar

9.6.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat

Ca primă etapă a procesului bugetar, elaborarea proiectului bugetului de stat, constă în


efectuarea lucrărilor de întocmire a proiectului, inclusiv a celor de evaluare a cheltuielilor şi
veniturilor bugetare, concretizate prin documente specifice, în care se înscriu categoriile de cheltuieli şi
de venituri bugetare, în cuantumul previzionat. Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat, se
desfăşoară, de regulă, sub îndrumarea şi cu participarea directă a Ministerului Finanţelor Publice, dar ele
sunt coordonate de către Guvern, care are între atribuţiile sale şi pe aceea de întocmire, avizare şi
prezentare spre dezbatere Parlamentului, a proiectului de buget.
Propunerile care se înscriu la venituri şi la cheltuieli, în proiectul de buget, se fundamentează pe
baza analizelor efectuate, asupra nevoilor de resurse şi posibilităţilor de procurare a acestora, urmărind
asigurarea premiselor necesare realizării obiectivelor programului de guvernare şi integrarea în politica
financiară a statului.

Proiectele legilor bugetare anuale şi ale celorlalte bugete, se elaborează pe baza prognozelor
indicatorilor macroeconomici şi sociali, a politicilor fiscale şi bugetare, a memorandumurilor de finanţare,
ale memorandumurilor de înţelegere şi alte acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare
internaţionale, semnate şi/sau ratificate, a politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în
formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite.

146
Modificarea ulterioară de către Ministerul Finanţelor Publice, a prognozelor veniturilor bugetare
ce au stat la baza elaborării strategiei fiscal-bugetare sau a legii bugetare anuale, cu ocazia dezbaterilor
asupra strategiei fiscal-bugetare sau a legii bugetare anuale, se poate realiza numai cu acordul Guvernului
şi cu avizul favorabil al Consiliului fiscal.

Un criteriu esenţial al opţiunilor prioritare îl constituie, corelarea cuantumului cheltuielilor


bugetare de efectuat, cu cel al veniturilor posibile de încasat la buget, având ca scop evitarea sau cel
puţin menţinerea, în limite admisibile, a eventualului deficit bugetar.

Atingerea obiectivului privind evitarea sau menţinerea deficitului bugetar, impune proceduri
adecvate, de comunicare şi informare între Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte ministere sau
instituţii, implicate în fundamentarea prevederilor bugetare, inclusiv căutarea de soluţii menite să reducă
decalajul posibil dintre cheltuielile, mai mari, şi veniturile, mai mici. În acest scop, un rol important îl
au, propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, programele întocmite de
aceştia, în scopul finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective
precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă. Programele de acţiuni, trebuie să fie însoţite de estimarea
anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze şi: acţiunile şi costurile asociate,
obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi,
a căror alegere trebuie justificată.

Propunerile de cheltuieli bugetare depuse de fiecare ordonator principal de credite, trebuie să fie în
concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget,
ce includ plafoanele de cheltuieli şi numărul de personal, emise de Ministerul Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice are autoritatea de a respinge, toate propunerile de buget ce includ
propunerile de cheltuieli prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, în cursul
procesului bugetar anual, dacă acestea nu sunt în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu
metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, precum şi în cazul în care ordonatorii de credite
nu aliniază propunerea lor de buget, în intervalul de timp specificat de Ministerul Finanţelor Publice,
acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea primului-ministru, să ajusteze unilateral propunerea
de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual.

În această fază a procesului bugetar, pot să apară o serie de divergenţe, de la cuantumul


cheltuielilor prea mici, alocate prin buget şi deci nefinanţarea unor acţiuni şi programe.

O modalitate de reducere a divergenţelor, care pot să apară cu ocazia elaborării proiectului de


buget, între beneficiarii de credite bugetare, de la cuantumul cheltuielilor alocate prin buget, presupune
parcurgerea următoarelor etape:
 stabilirea liniilor directoare ale politicii bugetare şi a nivelurilor orientative de cheltuieli,
pentru ordonatorii principali de credite, de către Ministerul Finanţelor Publice, după consultare cu şeful
guvernului;
 elaborarea propunerilor proprii de cheltuieli, de către beneficiarii de credite bugetare,
pornind de la nivelurile orientative transmise şi obiectivele de realizat, conform programului de
guvernare, în domeniul de responsabilitate a fiecăruia;
 atenuarea conflictelor posibile rezultate, prin analize efectuate în comun, de către
specialiştii din structurile implicate;
 rezolvarea divergenţelor rămase, cu participarea directă a primului ministru sau în cadrul
şedinţelor Guvernului;

Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii


principali de credite asupra acestora, iar, în caz de divergenţă, soluţia finală va fi stabilită de guvern.

După definitivarea, la acest nivel, a propunerilor referitoare la volumul şi structura veniturilor şi


cheltuielilor înscrise în proiectul de buget, ministrul finanţelor îl supune analizei Guvernului.

147
La rândul său, Guvernul, analizează conţinutul proiectului de buget şi decide, asupra prevederilor
referitoare la venituri şi la cheltuieli, urmând ca forma, astfel însuşită, să o transmită spre dezbatere
Parlamentului.

Guvernul are obligaţia, de a prezenta Parlamentului, un buget anual care să respecte


principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale, strategia fiscal-bugetară şi orice alte prevederi ale
legii responsabilităţii fiscal-bugetare.

9.6.2. Calendarul bugetar

Procedura bugetară se derulează pe baza unui calendar, al activităţilor şi acţiunilor ce se vor


întreprinde, pentru realizarea şi aprobarea proiectului bugetului de stat.
Conform legii finanţelor publice, calendarul bugetar cuprinde etapele şi termenele maxime,
pentru pregătirea, elaborarea, avizarea şi aprobarea proiectului bugetului de stat.

Etapele şi termenele pentru pregătirea, elaborarea şi avizarea proiectului anual de buget

Etapă/Termen Instituţii abilitate Activităţi şi acţiuni

I -Comisia Naţională Stabileşte şi comunică datele privind prognoza preliminară,


31 martie de Prognoză (CNP) a indicatorilor macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar
şi următorii 3 ani.
II -Ministerul Înaintează Guvernului:
1 mai Finanţelor Publice -obiectivele politicii fiscale şi bugetare, pentru anul bugetar şi
(MFP) pentru următorii 3 ani;
-limitele de cheltuieli, stabilite pe ordonatorii principali de
credite;
III -Guvernul Aprobă limitele de cheltuieli, pentru ordonatorii principali de
15 mai credite.
Transmite informaţii Parlamentului, despre orientările
politicii fiscal-bugetare.
IV -MFP Comunică, prin “scrisoare-cadru”, ordonatorilor principali
1 iunie de credite, limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
V -CNP, MFP, Guvern Fac recomandări de schimbări în noile limite de cheltuieli,
15 iunie redimensionate, pentru ordonatorii principali de credite.
VI -Ordonatorii Trebuie să depună la MFP propunerile proiectului de buget,
15 iul.-1 aug. principali de credite anexele, documentaţiile şi fundamentările detaliate.
VII -MFP Întocmeşte proiectul de buget şi îl depune la Guvern,
30 septembrie împreună cu Raportul privind situaţia macroeconomică.
VIII -Guvernul Aprobă proiectul bugetului de stat, în şedinţă de Guvern.
15 octombrie
IX -Parlamentul Dezbate proiectul bugetului de stat şi îl aprobă, în şedinţă
28 decembrie comună a celor două Camere reunite.

Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le


înaintează Guvernului, în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale, au aceeaşi obligaţie, pentru propunerile de transferuri
consolidate şi de sume defalcate, din unele venituri ale bugetului de stat.

Dacă legile bugetare nu au fost aprobate, în Parlament, cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele
lunare de cheltuieli, neputâd fi, de regulă, depăşite.

148
Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite, nu pot fi virate şi utilizate
pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. Creditele bugetare aprobate la un capitol, nu pot fi
utilizate pentru finanţarea altui capitol. Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale
clasificaţiei bugetare, care nu contravin dispoziţiilor legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui
ordonator principal de credite, pentru bugetele proprii şi bugetele instituţiilor subordonate, şi se pot
efectua în limita a 10%, din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite,
care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor.

9.6.3. Aprobarea bugetului de stat

Aprobarea bugetului de stat, este de competenţa Parlamentului şi se face, cel mai tîrziu pînă la
data de 31 decembrie a fiecărui an.

Dacă bugetul de stat nu este aprobat pînă la această dată, bugetul anului în curs ultraactivează,
astfel că Guvernul este abilitat să-şi îndeplinească sarcinile ce-i revin, potrivit bugetului anului precedent,
dar pe o perioadă de cel mult 3 luni.

În vederea dezbaterii şi aprobării de către Parlament, proiectul de buget este transmis acestuia, de
către Guvern, sub forma unei documentaţii compuse din:
 proiectul de lege, pentru aprobarea bugetului, cuprinzând veniturile şi cheltuielile
bugetare;
 expunerea de motive, care explică opţiunile concretizate în proiectul de buget, inclusiv
propunerile de modificare a legislaţiei fiscale;
 anexele, la proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, în care se detaliază structura
veniturilor şi a cheltuielilor bugetare;
 alte materiale documentare, necesare analizei detaliate a prevederilor bugetare, de către
Parlament;

Într-o primă etapă, proiectul de buget transmis Parlamentului se analizează, făcându-se observaţii
şi propuneri de amendamente, la nivel de comisie parlamentară specializată, după care urmează
dezbaterea, în şedinţe ale Camerelor reunite ale Parlamentului. La baza analizei şi discutării conţinutului
bugetului, în această fază, stă proiectul de buget cu anexele sale, din care trebuie să rezulte modul de
fundamentare a cifrelor propuse.

Dezbaterea în Parlament a proiectului de buget începe, de regulă, cu prezentarea acestuia, de către


şeful guvernului, care prezintă şi observaţiile, amendamentele, formulate de comisiile parlamentare de
specialitate, continuând cu discutarea lui de către parlamentari. De regulă, pentru soluţionarea
eventualelor divergenţe între cele două Camere şi concilierea amendamentelor propuse, se constituie
comisii mixte şi se convoacă şedinţe comune, ale Camerelor reunite ale Parlamentului, care prin votul în
plen adoptă, Legea de aprobare a bugetului de stat, astfel că acest document dobândeşte putere de lege, iar
prevederile sale sunt obligatorii de executat.

Dezbaterea şi aprobarea bugetului de stat se realizează de către Senat şi Camera Deputaţilor, în


şedinţă comună, soluţie constituţională menită să elimine blocajul din activitatea Parlamentului.

Etapele examinării şi aprobării legii bugetare în Parlament, sunt:

 examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului, de către comisiile permanente


ale fiecărei Camere;
 transmiterea avizelor la comisia de buget-finanţe, de către comisiile permanente
interesate, inclusiv a comisiei juridice, cu eventualele amendamente formulate;
 întocmirea unui raport comun, de către comisiile de buget-finanţe ale celor două Camere,
asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează propuneri,
cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmite plenului celor două Camere;
149
 dezbaterea generală a proiectului legii bugetului de stat, în prezenţa membrilor
Guvernului, după expunerea de motive, a proiectului şi a raportului comisiilor de specialitate;
 dezbaterea pe articole, a proiectului legii de aprobare a bugetului de stat;
 adoptarea legii de aprobare a bugetului de stat, pe baza votului deschis sau secret;

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, pe capitole, pe subcapitole, titluri, articole


şi alineate, după caz, precum şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar.
După adoptarea legii bugetare anuale, aceasta este promulgată de Preşedintele României şi
publicată în Monitorul Oficial al României.

În termen de 30 de zile, de la publicarea legii bugetului de stat şi a legii bugetului asigurărilor


sociale de stat, în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ministerul Finanţelor Publice trebuie să
elaboreze şi să publice, programul anual de colectare a veniturilor bugetare, pentru bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, prezentând:
 ţinte trimestriale de colectare a veniturilor, detaliate pe tipuri de venituri;
 ţinte trimestriale de recuperare a arieratelor fiscale;
 măsurile avute în vedere pentru combaterea evaziunii şi a fraudei fiscale;

De asemenea, în termen de 30 de zile, de la publicarea legii bugetului de stat, Ministerul


Finanţelor Publice trebuie să publice o prognoză anuală a veniturilor estimate a se colecta de către
bugetele locale, bugetele instituţiilor autofinanţate şi de alte bugete, componente ale bugetului general
consolidat, prezentând şi estimări trimestriale de colectare a veniturilor, detaliate pe tipuri de venituri,
precum şi estimări trimestriale de recuperare a arieratelor fiscale, respectiv propuneri de acte normative
sau de modificări de acte normative, având ca obiect îmbunătăţirea şi eficientizarea colectării veniturilor
la bugetele locale, bugetele instituţiilor autofinanşate şi la alte bugete, componente ale bugetului general
consolidat.

9.6.4. Rectificarea bugetului de stat

Orice rectificare a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor


fondurilor speciale, trebuie să aibă în vedere concluziile, raportului semestrial privind situaţia economică
şi bugetară, precum şi opinia Consiliului fiscal cu privire la acest raport.

Într-un an bugetar, nu pot fi aprobate mai mult de două rectificări bugetare şi acestea nu pot fi
promovate în primele 6 luni ale anului.

Cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistenţa financiară din partea
Uniunii Europene şi a altor donatori, pot fi suplimentate, cu ocazia rectificărilor bugetare, numai pentru
plata serviciului datoriei publice şi pentru plata contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene.
În cazul în care, raportul semestrial privind situaţia economică şi bugetară, constată o deteriorare a
soldului previzionat al bugetului general consolidat, faţă de ţinta avută în vedere la aprobarea bugetului
anual, cu mai mult de 0,5% din produsul intern brut, luat în considerare la elaborarea bugetului anual şi,
această deteriorare nu se datorează înrăutăţirii semnificative a prognozei macroeconomice, Guvernul are
obligaţia de a pune în aplicare măsuri adecvate, pentru îndeplinirea ţintei privitoare la soldul bugetului
general consolidat.

9.7. Execuţia bugetului de stat

Execuţia bugetului de stat este o procedură, care cuprinde acte juridice şi operaţiuni, prin care
se realizează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice. Aceasta presupune încasarea
integrală şi la termen a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii, precum şi efectuarea cheltuielilor, în
concordanţă cu destinaţiile stabilite.

150
Prevederile la venituri sunt considerate niveluri minime obligatorii, iar cele de la cheltuieli
reprezintă niveluri maxime ce nu se pot depăşi. Faţă de acest principiu este de observat că, ultimele
decenii marchează o tendinţă de rectificare a prevederilor iniţiale din Legea bugetului de stat,
concretizate în modificări aduse cifrelor aprobate anterior, la venituri şi/sau la cheltuieli, pentru a le pune
în acord mai deplin cu situaţia reală.

Ca etapă a procesului bugetar, execuţia bugetului reprezintă, de asemenea, o responsabilitate a


Guvernului, îndeplinită prin Ministerul Finanţelor Publice, care trebuie să organizeze activitatea şi să
aplice procedurile adecvate.

În termen de 45 de zile, de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României,


Ministerul Finanţelor Publice trebuie să publice, pe site-ul propriu, programarea financiară trimestrială
a cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale, în
clasificaţie economică, pe baza programului trimestrial de colectare a veniturilor bugetare.

În termen de 55 de zile, de la publicarea legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice


trebuie să publice, de asemenea, pe site-ul propriu, estimările trimestriale referitoare la cheltuielile
bugetelor locale, a bugetelor instituţiilor autofinanţate şi altor bugete componente ale bugetului general
consolidat, în clasificaţie economică.

Pe baza programării trimestriale a cheltuielilor şi a programului trimestrial de încasare a


veniturilor bugetare, Ministerul Finanţelor Publice trebuie să elaboreze, să aprobe şi să publice ţinte
trimestriale ale cheltuielilor, veniturilor şi deficitului bugetului general consolidat, precum şi ţinte
trimestriale pentru cheltuielile de personal, ale bugetului general consolidat, pentru ordonatorii
principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor
speciale.
Până la sfârşitul lunilor aprilie, iulie şi octombrie ale fiecărui an, Guvernul trebuie să prezinte
public, o evaluare a execuţiei bugetare trimestriale şi gradul de îndeplinire a ţintelor trimestriale. În cazul
unor abateri de la ţintele stabilite, Guvernul trebuie să prezinte şi măsurile avute în vedere, pentru a
corecta aceste dezechilibre, prin reduceri de cheltuieli sau măsuri de îmbunătăţire a colectării veniturilor.

Evaluările execuţiei bugetare trimestriale şi măsurile avute în vedere pentru corectarea


eventualelor abateri, fac obiectul analizei şi evaluării de către Consiliul fiscal.

9.7.1. Execuţia bugetului de stat, la partea de cheltuieli bugetare

Execuţia bugetului de stat la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate, ce se pun la


dispoziţia beneficiarilor de alocaţii bugetare, presupune, la rândul său, o procedură specifică, cu
operaţiuni corespunzătoare următoarelor etape distinctive, şi anume: angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata.

Angajarea unei cheltuieli publice bugetare, se concretizează printr-un act: lege, metodologie,
instrucţiune, decizie, contract, comandă, etc., în baza căruia, o entitate publică îşi asumă obligaţia de a
plăti o sumă de bani, către o altă persoană juridică sau fizică, în condiţiile prevăzute de lege. Deciziile,
prin care are loc angajarea cheltuielilor bugetare, pot fi luate numai de către persoanele care au, prin lege,
competenţa de a angaja plăţi, din resursele financiare publice, în limitele competenţelor acordate şi a
sumelor aprobate prin buget. Asemenea persoane sunt, în mod obişnuit, conducătorii entităţilor publice,
sau alţi salariaţi, de regulă, cu funcţii de răspundere în instituţia respectivă, ei fiind cunoscuţi şi sub
denumirea de ordonatori de credite bugetare.

Lichidarea cheltuielii publice bugetare, presupune constatarea îndeplinirii condiţiilor legale sau a
obligaţiilor, care reveneau beneficiarului sumei, de către o entitate publică, prin persoane autorizate să o
151
reprezinte pe aceasta. Ea se întemeiază, atât pe constatări faptice privind serviciile prestate, bunurile
livrate şi recepţionate, lucrările executate, cât şi pe acte justificative legal întocmite şi prezentate
reprezentantului instituţiei publice, care urmează să decidă şi să efectueze plata, cum sunt: procese
verbale de recepţie, deconturi, facturi, etc.

Ordonanţarea cheltuielii publice bugetare, se concretizează prin emiterea unei dispoziţii, de către
instituţia publică, pentru efectuarea plăţii sumei datorate, echivalând cu a se da un ordin de plată, în
favoarea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite să o încaseze.

Plata propriu-zisă, este operaţiunea care finalizează o cheltuială publică bugetară şi presupune
transmiterea efectivă a sumei de bani datorate de o entitate publică, către persoana căreia i se cuvine. Ea
se poate efectua, fie prin virament în contul beneficiarului, deschis la o bancă, fie în numerar, prin casieria
instituţiei publice respective.

Prin conţinutul lor, primele trei tipuri de operaţiuni privitoare la execuţia cheltuielilor bugetare,
respectiv: angajarea, lichidarea şi ordonanţarea, sunt de competenţa ordonatorilor de credite bugetare,
reprezentaţi prin conducătorii entităţilor publice sau împuterniciţii acestora. Spre deosebire, plata
propriu-zisă, poate fi efectuată numai de către gestionarii de bani publici, care îndeplinesc funcţii de
casieri sau contabili plătitori, asigurându-se o delimitare a competenţelor, necesară pentru prevenirea
unor operaţiuni incorecte, frauduloase.

9.7.2. Execuţia bugetului de stat, la partea de venituri bugetare

Execuţia bugetului de stat la partea de venituri bugetare, porneşte de la principiul că, pentru
venituri prevederile din bugetul aprobat, reprezintă limite minime ale încasărilor şi are ca principală
componentă încasarea impozitelor şi taxelor legal stabilite. Aceasta implică mai multe tipuri de operaţiuni
şi acţiuni, eşalonate în timp, şi anume: aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor de încasare şi perceperea
(încasarea) propriu-zisă a venitului.

Aşezarea impozitului, ca operaţiune specifică impozitelor, presupune identificarea şi evaluarea


materiei impozabile şi stabilirea sumei de încasat, pe categorii de impozite, în condiţiile prevăzute de
legislaţia fiscală.

Lichidarea, se concretizează prin determinarea sumelor de încasat, la diferite termene de plată, ce


trebuie comunicate contribuabililor şi deschiderea de evidenţe la organul fiscal, pentru fiecare plătitor,
care devine astfel un debitor al statului. Prin deschiderea evidenţelor privind obligaţiile de plată,
determinate în sarcina fiecărui contribuabil, se asigură urmărirea încasării impozitelor de către aparatul
fiscal, anticipându-se operaţiunea următoare, de emitere a titlului de încasare.

Emiterea titlului de încasare, în sarcina contribuabilului, vizează anumite venituri bugetare şi


constă în întocmirea unui act, care autorizează încasarea venitului respectiv la bugetul statului, îmbrăcând
forme variate. În cazul impozitelor, acestea pot fi:

 titlu de încasare, folosit atunci când obligaţia de plată se achită spontan;


 ordin de încasare, emis pentru executarea silită a debitelor restante din impozite etc.;

Încasarea impozitului, este operaţiunea finală în execuţia bugetului la partea de venituri şi se


concretizează, prin transferarea efectivă a sumei datorate, de la contribuabil la dispoziţia statului, fie în
numerar, fie prin virament.

Prin conţinutul lor, cele trei tipuri de operaţiuni care vizează administrarea impozitelor, respectiv:
aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor, sunt efectuate de organe fiscale specializate, în timp ce,

152
încasarea impozitelor, reprezintă o operaţiune de gestionare a banilor publici, care se poate efectua, în
principiu, prin contabili-încasatori sau agenţi fiscali.

9.7.3. Competenţele pe linia execuţiei bugetului de stat

Instituţiile care au competenţă pe linia execuţiei bugetului de stat, sunt;

 Guvernul, care exercită conducerea generală a execuţiei bugetare centrale şi răspunde de


realizarea prevederilor bugetare. În acest scop el, examinează periodic situaţia financiară pe economie,
execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după
caz;
 Ministerul de Finanţe, este autorizat să ia toate măsurile necesare, pentru asigurarea
echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului şi pentru cheltuirea cu eficienţă a resurselor
financiare;
 Ordonatorii de credite, care în calitatea lor de conducători ai instituţiilor publice, primesc
credite bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare,
numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea
instituţiei respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale;

9.7.4. Fazele execuţiei bugetare

Procedura execuţiei bugetare, este formată din următoarele faze:

a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care are loc în funcţie de


termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Această formă de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, se face în vederea realizării unui
echilibru, în cadrul fiecărei perioade şi pentru a se evita apariţia deficitelor bugetare;

b) execuţia de casă a bugetului de stat, cuprinde: încasarea propriu-zisă a veniturilor, păstrarea


acestora, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul cheltuielilor bugetare,
finanţarea deficitului bugetar, etc. Toate acestea se efectuează printr-o multitudine de operaţiuni, derulate
prin sistemul de conturi bancare. Prin lege este reglementată obligativitatea instituţiilor publice, de a
efectua operaţiuni de încasări şi plăţi prin Trezoreria generală a statului.

c) realizarea veniturilor bugetare, care constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite, a


tuturor veniturilor bugetare. Pentru aceasta, se utilizează mai multe metode, astfel:
 calcularea şi plata directă a acestora, de către subiecţii impunerii, în cazul TVA-ului,
accizelor şi a impozitului pe profit;
 calcularea, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat, a impozitului datorat de către o terţă
persoană, prin metoda stopajului la sursă, specifică impozitului pe salarii;
 impunerea şi debitarea de către organele fiscale, în cazul impozitului pe venit, taxelor, a
impozitelor şi taxelor locale, etc.;

d) efectuarea cheltuielilor bugetare, respectiv a sumelor aprobate prin bugetul de stat, pe


destinaţii, în limita cărora se pot efectua cheltuielile. Acestea au un caracter nerambursabil, beneficiarii
fiind numai întreprinderile de stat şi instituţiile publice. Scopul lor este bine precizat prin lege, respectiv
pentru: acţiuni social-culturale, apărare şi ordine publică, activităţi economice, cercetare ştiinţifică
fundamentală, etc. Schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este interzisă, fapte care sunt calificate
ca infracţiuni de deturnare de fonduri. Această situaţie se justifică prin aceea că, în raport cu trebuinţele
social economice, posibilităţile societăţii sînt limitate, astfel că banul public trebuie folosit cu maximă
eficienţă.
153
9.7.5. Sisteme ale execuţiei de casă a bugetului de stat

Execuţia de casă a bugetului, constituie o componentă a activităţii bugetare şi reprezintă


derularea fluxurilor bugetare, de încasări şi plăţi, într-un cadru organizatoric adecvat şi efectuarea
operaţiunilor respective, fie prin viramente între conturi deschise la instituţii financiar-bancare, fie în
numerar.

Opţiunile asupra organizării execuţiei de casă a bugetului, inclusiv a finanţării deficitului, diferă în
timp şi spaţiu, dar teoria şi practica bugetară au conturat două sisteme reprezentative, şi anume: prin
intermediul sistemului bancar şi prin sistemul de trezorerie (propriu).

9.7.5.1. Execuţia de casă prin intermediul sistemului bancar

Execuţia de casă prin intermediul sistemului bancar, presupune deschiderea de conturi la


bănci, pentru instituţiile publice implicate în realizarea operaţiunilor bugetare, urmând ca încasările şi
plăţile să se efectueze, în numele statului, de către unităţile bancare. În aceste condiţii, o anumită bancă,
de regulă banca centrală, este împuternicită de către stat, în execuţia de casă a bugetului, iar aceasta
organizează şi coordonează derularea fluxurilor de încasări şi plăţi, inclusiv a celor legate de finanţarea
deficitului bugetar, plasarea împrumutului de stat, amortizarea datoriei publice etc.
Folosirea sistemului bancar are un avantaj important, oferit prin logistica asigurată de reţeaua
largă a instituţiilor bancare, care facilitează efectuarea multitudinii de operaţiuni privitoare la execuţia de
casă a bugetului. În acelaşi timp, însă, acest sistem apare deficitar sub mai multe aspecte, care constau
în:
 neconcordanţe între sistemul informaţional bancar şi cel decizional, al autorităţilor de
stat. Adesea, informaţiile necesare unor decizii, privind execuţia bugetară, nu sunt asigurate de către
bănci, în mod operativ şi corespunzător cerinţelor;
 întârzieri în raportarea datelor privind execuţia bugetară şi, implicit, în analiza acesteia,
de către autorităţile publice, cu impact negativ asupra posibilităţilor de sincronizare a operaţiunilor de
încasări cu cele de plăţi şi cu efectele propagate, pe care le antrenează necorelarea lor;
 posibila imobilizare a unor resurse bugetare disponibile, în conturile anumitor instituţii
publice, concomitent cu neacoperirea nevoilor, la nivelul altora. Deoarece nu poate opera redistribuirea
între acestea, nu este exclus ca statul să apeleze la împrumuturi mai mari decât s-ar justifica, în cazul
folosirii eventualelor disponibilităţi ale unor entităţi publice pentru efectuarea plăţilor;
 nevoia organizării unor structuri separate de supraveghere, control şi decizie, din partea
autorităţii publice, în vederea rezolvării unor probleme specifice execuţiei de casă a bugetului, cum ar fi:
deschiderea creditelor bugetare, contractarea de împrumuturi etc.;

9.7.5.2. Execuţia de casă prin sistemul de trezorerie

Execuţia de casă prin sistemul de trezorerie, se bazează pe crearea de către stat a unei instituţii
financiare proprii, specializată în efectuarea operaţiunilor corespunzătoare, numită "trezorerie
publică".
Această instituţie este structurată asemănător băncilor, având o unitate centrală, trezoreria
centrală, subordonată direct Ministerului Finanţelor Publice şi unităţi teritoriale, trezorerii teritoriale,
amplasate în funcţie de structura administrativ-teritorială a ţării.
Organizarea internă a activităţii unei trezorerii teritoriale, corespunde desfăşurării principalelor
tipuri de lucrări: de casierie pentru încasări şi plăţi, de control, de evidenţă a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate, de furnizare a informaţiilor, necesare elaborării rapoartelor periodice şi conturilor
privind execuţia bugetară.

154
Trezoreria publică, poate îndeplini două funcţii specifice: funcţia de casier public şi funcţia de
bancher al statului.

Prin funcţia de casier public, trezoreria publică îndeplineşte, prin reţeaua teritorială proprie, mai
multe atribuţiuni, cum sunt:
 organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi, atât prin virament, cât
şi în numerar, care privesc bugetul de stat, urmărind să asigure sincronizarea lor, în mod curent şi
operativ;
 elaborarea de prognoze, privind evoluţia viitoare a operaţiunilor de încasări şi plăţi,
precum şi, asigurarea lichidităţii curente necesare, inclusiv integrarea în circuitul economic, a fluxurilor
determinate de finanţarea deficitului bugetar, respectiv: încasări din împrumuturi, plăţi privind
amortizarea datoriei publice, etc.;
 exercitarea controlului operativ, cu prilejul eliberării resurselor bugetare către entităţile
publice, pentru prevenirea cheltuielilor nelegale sau inoportune;
 furnizarea informaţiilor, pentru întocmirea rapoartelor periodice şi a conturilor privind
execuţia bugetară;

Prin funcţia de bancher, trezoreria publică realizează o activitate similară băncilor, constând în:
 deschiderea şi administrarea conturilor bancare, pentru efectuarea operaţiunilor băneşti
ale entităţilor publice;
 efectuarea operaţiunilor de garantare sau coparticipare a statului la acordarea de
împrumuturi, pentru realizarea anumitor obiective economice sau sociale;
 gestionarea disponibilităţilor băneşti, din conturile deschise entităţilor publice, în raport
cu nevoile de lichidităţi ale bugetului, incluzând şi posibilitatea unor redistribuiri temporare, la nivelul
trezoreriei;
 efectuarea operaţiunilor privind finanţarea deficitului bugetar, constând în plasarea
înscrisurilor împrumutului de stat, prin încasarea sumelor împrumutate de la creditorii statului,
rambursarea ratelor scadente, plata dobânzilor etc. şi, în ansamblu, gestionarea datoriei publice la
costuri cât mai reduse;

Astfel, operaţiunile băneşti efectuate, respectiv soldul disponibilităţilor constituit la nivelul


trezoreriei publice, se reflectă într-un cont de corespondent, deschis trezoreriei la banca centrală, intrând
sub incidenţa deciziilor de politică monetară.

9.8. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare

Creditele aprobate prin legea bugetară anuală, reprezintă cheltuielile unui exerciţiu bugetar. Ele
nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu bugetar şi nici pentru finanţarea
cheltuielilor altui ordonator de credite. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal şi pentru cheltuieli de
capital, nu pot fi majorate şi nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli. Cheltuielile aprobate la un
capitol, nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.

Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decît cele aprobate legal, atrage răspunderea
juridică a celor vinovaţi. Aceste norme au fost impuse, în scopul asigurării unei discipline riguroase în
execuţia bugetară.

În practica execuţiei bugetare, pe baza unor excepţii, se cunosc următoarele mijloace de


modificări a destinaţiei creditelor bugetare, astfel;

 Virări de credite bugetare, cînd apar servicii noi, cînd se modifică indicatorii de plan, etc.;
 Transferuri de credite bugetare, cînd au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini, de la un
ordonator principal de credite la altul;

155
 Suplimentări de credite bugetare, din fondul de rezervă, în funcţie de schimbările
intervenite în indicii de preţuri, pentru cheltuielile finanţate din bugetul de stat, sau în cazul unor nevoi
publice stringente, cum este cazul calamităţilor naturale, etc.;

9.9. Încheierea execuţiei bugetare

Încheierea execuţiei bugetare de stat, coincide cu cea a exerciţiului bugetar şi cu cea a anului
calendaristic. În acest moment, are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor, ce decurg din execuţia
bugetară respectivă.

Veniturile rămase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate, vor constitui acte şi operaţiuni
ale bugetului pentru anul următor.

Ministerul Finanţelor Publice, elaborează lucrările privind, contul general anual de execuţie a
bugetului de stat şi respectiv a bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care le prezintă Guvernului.
Guvernul, după analizarea lucrărilor, le prezintă spre aprobare Parlamentului, pînă la data de 1
iulie, a anului următor celui de execuţie. După verificare de către Curtea de Conturi, conturile generale de
execuţie a bugetelor publice, sunt aprobate prin lege.
Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte, de asemenea, şi contul general al datoriei publice a
statului, pe care îl anexează la contul general de execuţie a bugetului.

9.10. Controlul execuţiei bugetare

Execuţia bugetului public, se face sub controlul unor organisme de stat, cu răspunderi în
activitatea bugetară, care sunt:

Parlamentul, care exercită un control politic.


Acest control poate avea loc la cerere, sau din oficiu şi urmăreşte evoluţia execuţiei bugetare, de
realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare.

Curtea de Conturi, care exercită un control jurisdicţional.


Controlul exercitat de Curtea de Conturi este un control ulterior şi de gestiune, asupra modului de
formare şi utilizare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. La cererea Parlamentului,
Curtea de Conturi poate declanşa controale detaliate, asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a
documentelor justificative, care au stat la baza operaţiunilor bugetare.

Ministerul Finanţelor Publice, care exercită un control administrativ specializat.


Acest control se realizează prin organele sale, respectiv: aparatul de inspecţie al ministrului,
organele de inspecţie judeţene ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Garda financiară şi
autorităţile vamale. Obiectul controlului îl constituie: administrarea şi folosirea fondurilor de la buget, de
către instituţiile publice şi agenţii economici, precum şi exactitatea şi realitatea înregistrărilor în
evidenţele agenţilor economici, în vederea stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale faţă de stat.

9.11. Raportul semestrial privind situaţia economică şi bugetară

Până la sfârşitul lunii iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice trebuie să publice, pe
site-ul propriu, un raport semestrial cu privire la situaţia economică şi bugetară.

Raportul semestrial privind situaţia economică şi bugetară cuprinde, fără a se limita la acestea,
următoarele aspecte:

156
a. reanalizarea cadrului macroeconomic, care a stat la baza bugetului anului respectiv,
precum şi cele mai recente date, cu privire la indicatorii macroeconomici şi va identifica tendinţele şi
schimbările semnificative, faţă de cele estimate cu ocazia finalizării legii bugetului de stat şi a legii
bugetului asigurărilor sociale de stat;
b. cuantificarea impactului eventualelor schimbări ale prognozei macroeconomice, asupra
ţintelor bugetare anuale şi pe termen mediu şi prezentarea măsurilor care vor fi luate;
c. date cu privire la veniturile bugetului general consolidat, detaliat pentru fiecare categorie
de venit, precizându-se prognoza iniţială, veniturile colectate în primele 6 luni, precum şi o prognoză
actualizată pentru întregul an;
d. date cu privire la cheltuielile bugetului general consolidat, detaliat în clasificaţie
economică şi funcţională, pentru fiecare buget din componenţa bugetului general consolidat, precizându-
se programul aprobat, cheltuielile efectuate în primele 6 luni, precum şi o prognoză actualizată pentru
întregul an;
e. date cu privire la cheltuielile bugetului de stat, detaliat în clasificaţie economică, pentru
fiecare ordonator principal de credite al bugetului de stat, precizându-se programul aprobat, cheltuielile
efectuate în primele 6 luni, precum şi o prognoză actualizată pentru întregul an;
f. date cu privire la soldul bugetar, atât pentru bugetul general consolidat total şi primar, cât
şi pentru fiecare buget din componenţa bugetului general consolidat, precizându-se programul aprobat,
rezultatul realizat în primele 6 luni, precum şi o prognoză actualizată pentru întregul an;
g. date cu privire la absorbţia fondurilor primite de la Uniunea Europeană şi de la alţi
donatori, precizându-se programul aprobat, rezultatul realizat în primele 6 luni, precum şi o prognoză
actualizată pentru întregul an;
h. date cu privire la plăţile restante ale bugetului general consolidat, la finele trimestrului I şi
estimări pentru semestrul I şi pentru fiecare buget din componenţa bugetului general consolidat;
i. date cu privire la finanţarea deficitului bugetar şi nivelul datoriei publice;
j. justificări pentru eventualele nerealizări ale previziunilor de venituri, precizându-se
măsurile luate şi planificate pentru îmbunătăţirea colectării;

Informaţiile cuprinse în raportul semestrial privind situaţia economică şi bugetară, trebuie să ia în


considerare, în măsura în care este posibil, toate deciziile Guvernului, precum şi toate celelalte situaţii
care pot avea un efect asupra perspectivelor fiscale şi economice din anul respectiv.

9.12. Raportul privind execuţia bugetară finală


 
În termen de cel mult 3 luni, de la încheierea exerciţiului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice
trebuie să publice, pe site-ul propriu, un raport cu privire la execuţia bugetară preliminată a exerciţiului
încheiat.
Raportul privind execuţia bugetară finală, are ca scop:

a. furnizarea informaţiilor, cu privire la rezultatele politicii bugetare, în anul încheiat şi


compararea acestor rezultate, atât cu obiectivele şi priorităţile strategice, cât şi cu ţintele fiscale din
strategia fiscal-bugetară şi din bugetul anual;
b. analiza modului, în care Guvernul a respectat principiile şi regulile fiscale, prevăzute în
legea responsabilităţii fiscal-bugetare şi explicarea eventualelor abateri de la acestea;
c. evaluarea politicii fiscal-bugetare, din anul bugetar încheiat, precum şi a rezultatelor
acesteia, în conformitate cu obiectivul pe termen mediu, prevăzut de strategia fiscal-bugetară;
d. evaluarea eventualelor abateri, de la obiectivul pe termen mediu ale Guvernului şi
prezentarea măsurilor de încadrare a ţintelor stabilite;

157
Cap. X PARTICULARITĂŢI PRIVIND FINANŢELE PUBLICE LOCALE

10.1. Finanţele publice şi autonomia locală

10.1.1. Considerente introductive privind autonomia locală

158
Revoluţia din decembrie 1989, a constituit momentul de început, al înlăturării vechilor structuri
din societatea românească şi de începere a unui nou proces, complex, dificil şi, în acelaşi timp dureros, de
reconstrucţie democratică a noului stat de drept, bazat pe pluripartidism, economie de piaţă,
descentralizare şi autonomie locală. Într-o asemenea societate, a statului de drept, fiecărui cetăţean
trebuie să i se asigure posibilitatea participării depline la activităţile economice, sociale, culturale şi
politice, asigurând astfel, creşterea implicării sale în procesele decizionale, la nivel macro şi micro, ale
societăţii. În vederea asigurării unei asemenea participări şi implicări a cetăţeanului, statul trebuie să
creeze acele mecanisme, care să permită manifestarea individului şi lărgirea democraţiei.

Statul de drept, democratic, prin trecerea de la conducerea centralizată, la descentralizarea


administrativă, trebuie să asigure toate mijloacele, care să permită cetăţeanului participarea la gestionarea
afacerilor publice şi la luarea deciziilor care îl privesc. Acest lucru se poate realiza, numai prin
transmiterea unei părţi din atribuţiunile şi responsabilităţile guvernului, către structurile locale de
autoritate, asigurând astfel acordarea de puteri adminstrative colectivităţilor locale, autorităţilor lor alese,
precum şi prin încurajarea structurării societăţii civile, prin asociaţii neguvernamentale, etc.

La nivel european, Consiliul Europei, garantul democraţiei şi a drepturilor omului, asigură


protecţia şi întărirea autonomiei locale în Europa, prin intermediul documentului denumit „Carta
Europeană-Exerciţiul autonom al Puterilor Locale”, document care conţine principiile autonomiei
locale, recunoscute de toate ţările democratice. Acest document a fost ratificat de Parlamentul României,
prin Legea nr 199/1997112.
Conform Cartei, prin autonomie locală se înţelege „dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale, de a soluţiona şi gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul
comunităţilor locale, o parte importantă a treburilor publice”. Dar, o autonomie reală nu poate exista,
fără asigurarea resurselor financiare, necesare autorităţilor locale, într-o proporţie corespunzătoare
competenţelor şi responsabilităţilor, conferite prin lege.

În doctrina economică113 se apreciază că, la baza descentralizării financiare, pe baza autonomiei


administrative a colectivităţilor locale, trebuie să fie avute în vedere anumite principii, cum ar fi:

 Principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite, în care


sunt solicitate bunurile şi serviciile publice;
 Principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor
geografice, pe care serviciile publice prestate de autorităţile locale le aduc cetăţenilor;
 Principiul acceptării costului descentralizării, determinat de diferenţele fiscale regionale,
care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
 Principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia,
comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice, pentru înfăptuirea completă şi de
calitate a tuturor serviciilor publice şi nici de perspectivele politice decizionale, în acest sens;
 Principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzată de transferurile
involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi care, prejudiciază înfăptuirea programelor de
cheltuieli, pentru unele dintre acestea. Prevenirea unor astfel de situaţii, implică intervenţia
guvernamentală, cu măsuri coercitive;
 Principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia, această sarcină cade în
sarcina autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere, un minimum de servicii publice esenţiale, în
sănătate, educaţie şi siguranţă socială, tuturor cetăţenilor ţării;
 Principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia
colectivităţilor locale, a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară, necesitând
compensarea minusului de resurse, prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;
 Principiul echilibrului financiar, conform căruia, repartizarea între nivelurile de autoritate
publică, în materia finanţelor publice, trebuie să asigure exercitarea conducerii, în limita atribuţiilor şi
112
LEGEA nr.199 din 17 noiembrie 1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptata la Strasbourg, la 15
octombrie 1985, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997
113
Fl. Cătineanu ş.a., Finanţe publice, Ed. Miron, Timişoara, 1995, p. 450-451
159
competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele financiare publice să fie redistribuite,
pentru acoperirea deopotrivă, a cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public, aflat în administrarea
statului, precum şi a colectivităţilor locale;

Astfel, conform autonomiei locale, fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor


publice locale, pe destinaţii şi ordonatori de credite, trebuie să se efectueze în concordanţă cu
atribuţiile care revin autorităţilor administraţiei publice locale şi cu priorităţile stabilite de acestea, în
vederea funcţionării lor, în interesul comunităţii respective.

10.1.2. Conţinutul autonomiei locale a finanţelor publice

Autonomia locală, este o alternativă la vechiul sistem centralizat, alternativă care presupune
existenţa şi dezvoltarea unei societăţi democratice, bazată pe statul de drept, pe economia de piaţă şi
descentralizare, o societate deschisă, orientată spre om, în care cetăţeanul să fie subiect şi obiect al
proceselor social politice.
Procesul de descentralizare administrativă şi de realizare a autonomiei locale, este unul complex şi
dificil, deoarece presupune schimbări structurale, pe care numai statul le poate coordona, precum şi
renunţarea la pârghii şi funcţii specifice centralismului.

La baza acordului semnatarilor Cartei europene a autonomiei locale, au stat următoarele premise
ale necesităţii asigurării autonomiei locale:

 colectivităţile locale reprezintă unul din principalele fundamente, ale oricărui regim
democratic;
 dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice, centrale şi locale, este
un drept care face parte din principiile democratice, comune tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei;
 la nivel local, dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice, poate şi
trebuie să fie exercitat, în modul cel mai direct;
 existenţa autorităţilor administraţiei publice locale, împuternicite cu responsabilităţi
efective şi resurse proprii corespunzătoare, permite, în acelaşi timp, o administraţie locală eficientă şi
apropiată de cetăţeni;
 apărarea şi întărirea autonomiei locale, în diferitele ţări ale Europei, reprezintă o
contribuţie importantă la, edificarea unei Europe fondate pe principiile democraţiei şi ale
descentralizării puterii;
 realizarea celor de mai sus, presupune existenţa de colectivităţi locale înzestrate cu
organe decizionale, constituite democratic şi beneficiind de o largă autonomie, în ceea ce priveşte
competenţele, modalităţile de a le exercita şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor;

Elementele de conţinut esenţiale, ale unei autonomii locale, se referă, în principal, la:

 Fundamentarea şi consacrarea prin Constituţie, a principiului decentralizării


administrative;
 Existenţa, în unităţile administrativ-teritoriale, a unor consilii locale alese, care să aibă
organe executive responsabile, în faţa comunităţii;
 Existenţa unor forme de participare directă a cetăţenilor, la luarea celor mai importante
decizii, legate de nevoile şi interesele comunităţii;
 Reglementarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor, ce revin colectivităţilor locale;
 Consultarea colectivităţilor locale, în luarea măsurilor ce le privesc;
 Organizarea de structuri şi asigurarea de mijloace, adecvate misiunilor ce revin
autorităţilor locale;
 Asigurarea resurselor financiare, necesare colectivităţilor locale;
 Asigurarea dreptului de asociere şi la protecţie legală, prin Carta Europeană a autonomiei
locale;
160
10.1.3. Carta autonomiei locale şi legislaţia Românească

Carta Europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg, în data de 15 octombrie 1985,


constituie unul din mijloacele prin care Consiliul Europei, realizează unitatea membrilor săi, în ocrotirea
şi promovarea idealurilor şi principiilor democratice, privind, printre altele, dreptul cetăţenilor de a
participa la rezolvarea treburilor publice în mod direct, iar competenţele şi responsabilităţile, efective,
transmise autorităţilor locale, să permită acestora să fie eficiente şi apropiate de cetăţeni.

Prin autonomie locală, conform prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, se întelege “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a
soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii”.

În contextul respectării şi aplicării Cartei Europene a autonomiei locale, prin Legea nr. 215/2001,
administraţia publică, în unităţile administrativ-teritoriale din România, este organizată şi funcţionează în
temeiul principiilor autonomiei locale, a descentralizării serviciilor publice, a eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, a legalităţii şi al consultării cetăţenilor, în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit.
Principiile instituite prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, care stau la baza
elaborării, aprobării şi execuţiei bugetelor locale, sunt cele prevăzute şi pentru bugetul de stat, respectiv:
principiul unicităţii, principiul universalităţii, principiul transparenţei şi publicităţii, principiul unităţii,
principiul unităţii monetare, principiul anualităţii, principiul specializării bugetare, principiul echilibrului,
etc., cu unele particularităţi. În acest context, principiul unicităţii trebuie înţeles ca, posibilitate a fiecărei
colectivităţi locale de a avea un buget propriu.

În considerarea principiului autonomiei locale financiare, Carta prevede dreptul colectivităţilor


locale la resurse proprii, suficiente, iar sistemele de prelevare, pe care se bazează aceste resurse, trebuie să
fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă. Întotdeauna nivelul de suficienţă a resurselor, trebuie
raportat la nevoile specifice ale colectivităţilor locale şi, trebuie analizat, în corelaţie cu
economicitatea, eficacitatea şi eficienţa utilizării acestora.
Potrivit legii finanţelor publice locale, unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse
financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza, în exercitarea
atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege.
O parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale, trebuie să provină, astfel, din impozitele
şi taxele locale, al căror nivel poate fi stabilit de autorităţile locale, dar numai în limitele legale.

În acelaşi timp, Carta recunoaşte şi principiul proporţionalităţii, în stabilirea corelaţiei optime


dintre resursele financiare şi competenţele autorităţilor locale, prevăzute prin constituţie şi legi.

În legislaţia financiară românească, principiile enunţate se reflectă în faptul că:


 principiul proporţionalităţii, prin care resursele financiare ale colectivităţilor locale, trebuie
să fie proporţionale cu responsabilităţile legale ale acestora, a fost consacrat prin legea finanţelor publice
locale;
 impozitele şi taxele locale sunt stabilite prin lege, ca o garanţie constituţională, împotriva
unei gestionări abuzive şi ineficiente. Conform principiului autonomiei locale, autorităţile locale pot
stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale, pornind de la prevederile legale, care trebuie să fie respectate;
 prin lege sunt stabilite categoriile de contribuabili, pe fiecare categorie de impozite şi taxe;
 prin lege este reglementat obiectul sau materia impozabilă, reprezentând bunuri, venituri
sau operaţiuni, asupra cărora se aplică cota de impunere;
 autorităţile locale sunt abilitate prin lege, să efectueze aşezarea impunerii, operaţiune
necesară pentru determinarea, în concret, a obligaţiilor fiscale, prin:
 identificarea subiecţilor impunerii;
 determinarea obiectului impunerii şi a bazei impozabile;
161
 stabilirea cotei legale de impunere;
 stabilirea unor înlesniri legale;
 constituirea titlului de creanţă fiscală;
 prin lege, se permite consiliilor locale să instituie şi alte taxe locale, cum sunt cele
referitoare: la utilizarea temporară a locurilor publice, la deţinerea în proprietate sau în folosinţă de utilaje
autorizate să funcţioneze în scopul obţinerii de venit, vizitarea muzeelor, caselor memoriale şi
monumentelor istorice, etc. De asemenea, autorităţile locale pot institui aşa-numitele taxe speciale, taxe
nereglemenate prin lege, dar care pot fi create, în scopul satisfacerii unor necesităţi ale unor categorii
limitate de locuitori.

Un element important, promovat prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, îl
constituie recunoaşterea principiului solidarităţii, potrivit căruia consiliile locale pot aproba acordarea de
ajutoare, din fondul de rezervă bugetară al consiliului local, pentru persoane aflate în situaţii de extermă
dificultate, la cererea publică a primarilor acestora.

În respectarea principiului consultării, reglementat de Carta autonomiei locale, prin legea


finanţelor publice locale, s-a prevăzut dreptul autorităţilor administraţiei publice locale ca, prin structurile
lor asociative, să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare, de la bugetul de stat
către bugetele locale ale acestora.

De asemenea, potrivit principiului autonomiei locale, consiliile locale sunt cele care stabilesc:

 cotele de impozit, în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute de lege;


 încadrarea terenurilor, pe zonele prevăzute de lege;
 eşalonări la plăţi, reduceri sau scutiri de majorări de întârziere, dar numai pentru motive
temeinic justificate;
 majorări sau diminuări anuale de impozite şi taxe locale, ori indexări ale acestora, pe baza
indicelui de inflaţie;

În prezent, în România există o mare discrepanţă, între nivelul responsabilităţilor


administrative, competenţele şi sarcinile ce revin autorităţilor locale, resursele aflate la dispoziţia lor şi
nivelul decizional.

Unele limitări pe care le prevede legea, referitor la competenţele financiare ale consiliilor locale,
reprezintă, în fapt, măsuri de siguranţă pe care statul le ia, pentru a preveni insolvabilitatea colectivităţilor
locale.
Astfel, pentru obţinerea de resurse financiare, în completarea veniturilor curente, din impozite şi
taxe, împrumuturile interne pot fi angajate de consiliile locale, fără garanţia guvernului, cu condiţia
informării prealabile a Ministerului Finanţelor Publice, iar împrumuturile externe pot fi contractate,
numai cu aprobarea comisiei de autorizare a acestora. Această comisie este constituită, din reprezentanţi
ai autorităţilor administraţiei publice locale, ai Guvernului şi ai Băncii Naţionale a României.

În România, regimul finanţelor publice locale, reglementat prin Legea nr. 273/2006 privind
finanţele publice locale, stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile, privind formarea,
administrarea, angajarea, utilizarea şi controlul utilizării resurselor financiare ale colectivităţilor locale şi
ale instituţiilor publice, implicate în domeniul finanţelor publice locale.
Dispoziţiile acestei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării
referitoare la:
 Bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,
judeţelor şi municipiului Bucureşti;
 Bugetele instituţiilor publice finanţate, integral sau parţial, din bugetele locale, după caz;
 Bugetele instituţiilor publice finanţate, integral din venituri proprii;
 Bugetul împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri, se asigură din bugetele locale;
162
 Bugetul fondurilor externe nerambursabile;

Potrivit legii finanţelor publice locale, resursele financiare locale sunt constituite din impozite,
taxe şi alte venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri din capital, cote şi sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale,
transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat şi venituri cu destinaţie specială.

10.2. Conţinutul şi structura bugetelor locale

Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare,


aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

Veniturile bugetelor locale, sunt structurate pe capitole şi subcapitole.


Cheltuielile bugetelor locale, sunt structurate pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate şi paragrafe, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă
şi limitată.

Numarul de personal, permanent si temporar, precum şi fondul salariilor de bază, al fiecărei


instituţii publice de nivel local, se aprobă distinct, prin anexa la bugetul fiecarei instituţii publice.
Numarul de salariaţi, aprobat fiecarei instituţii publice, nu poate fi depăşit.

Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de


angajament şi cu duratele de realizare a investiţiilor.
Programele se aprobă ca anexe, la bugetele instituţiilor publice locale.

Secţiunile de funcţionare şi secţiunile de dezvoltare, se utilizează pentru fundamentarea bugetelor


locale şi se aprobă ca anexe la acestea, respectiv:
 secţiunea de funcţionare, cuprinde cheltuielile curente, pentru realizarea atribuţiilor şi
competenţelor stabilite prin lege, specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Cheltuielile curente
prevăzute la această secţiune, fiind obligatorii, se referă la cheltuielile de personal, cheltuielile materiale
şi cu prestarea serviciilor, subvenţiile şi transferurile necesare realizării atribuţiilor şi competenţelor
autorităţilor administraţiei publice locale, în condiţiile legii;
 secţiunea de dezvoltare, cuprinde cheltuielile de capital;

Fondurile externe nerambursabile, împrumuturile interne şi externe, se cuprind în anexele la


bugetele locale şi se aprobă odată cu acestea.

10.2.1. Veniturile bugetelor locale

Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, precum şi celelalte venituri şi cheltuieli, evidenţiate în


afara bugetului local, cumulate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul
general al unităţii administrativ-teritoriale.
Aceste venituri, după consolidare, prin eliminarea transferurilor de sume defalcate dintre bugete,
reflectă dimensiunea efortului financiar al unităţii administrativ-teritoriale pe anul respectiv, starea de
echilibru sau dezechilibru, după caz.

Fundamentarea veniturilor bugetelor locale, se bazează pe constatarea şi evaluarea materiei


impozabile şi a bazei de impozitare, în funcţie de care se calculează impozitele şi taxele aferente,
evaluarea serviciilor prestate şi a veniturilor obţinute din acestea, precum şi pe alte elemente specifice,
inclusiv pe serii de date, în scopul evaluării corecte a veniturilor.

Veniturile bugetelor locale, sunt prevăzute în Anexa nr. 1 la Legea nr. 273/2006, privind finanţele
publice locale, şi se prezintă astfel:

163
Cap. I Venituri care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor
 
A. Venituri proprii:
1. Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor
judeţene.
2. Cote defalcate din impozitul pe venit:
a) cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume alocate de consiliul judeţean, din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea
bugetelor locale;
3. Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital:
- alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;
4. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi:
a) taxa asupra mijloacelor de transport;
b) taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
5. Venituri din proprietate:
a) vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor judeţene;
b) restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi;
c) venituri din concesiuni şi închirieri;
d) venituri din dividende;
e) alte venituri din proprietate;
6. Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi:
a) venituri din prestări de servicii;
b) contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie socială;
c) venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
d) alte venituri din prestări de servicii şi alte activităţi.
7. Amenzi, penalităţi şi confiscări:
a) venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale;
b) încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu
confiscarea, potrivit legii;
c) alte amenzi, penalităţi şi confiscări.
8. Venituri din valorificarea unor bunuri:
a) venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
b) venituri din privatizare;
c) venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat.

B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat

C. Donaţii şi sponsorizări

D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii

E. Operaţiuni financiare.
 
Cap. II Venituri care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti
 
A. Venituri proprii:
1. Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor locale
2. Cote defalcate din impozitul pe venit:
a) cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume alocate de consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea
bugetelor locale;
3. Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital:
- alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;
164
4. Impozite şi taxe pe proprietate:
a) impozit pe clădiri;
b) impozit pe terenuri;
c) taxe juridice din timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru;
d) alte impozite şi taxe pe proprietate;
5. Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii:
- taxe hoteliere;
6. Taxe pe servicii specifice:
a) impozit pe spectacole;
b) alte taxe pe servicii specifice;
7. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi:
a) taxe asupra mijloacelor de transport;
b) taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
c) alte taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi;
8. Alte impozite şi taxe fiscale:
- alte impozite şi taxe fiscale;
9. Venituri din proprietate:
a) vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor locale;
b) restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi;
c) venituri din concesiuni şi închirieri;
d) venituri din dividende;
e) alte venituri din proprietate;
10. Venituri din dobânzi:
- alte venituri din dobânzi;
11. Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi:
a) venituri din prestări de servicii;
b) contribuţia părinţilor sau susţinătorilor legali pentru întreţinerea copiilor în creşe;
c) contribuţia persoanelor beneficiare ale cantinelor de ajutor social;
d) taxe din activităţi cadastrale şi agricultură;
e) contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie socială;
f) venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
g) alte venituri din prestări de servicii şi alte activităţi;
12. Venituri din taxe administrative, eliberări de permise:
a) taxe extrajudiciare de timbru;
b) alte venituri din taxe administrative, eliberări de permise;
13. Amenzi, penalităţi şi confiscări:
a) venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale;
b) penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declaraţiei de impozite şi taxe;
c) încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu
confiscarea, potrivit legii;
d) alte amenzi, penalităţi şi confiscări;
14. Diverse venituri:
a) vărsăminte din venituri şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice;
b) alte venituri;
15. Venituri din valorificarea unor bunuri:
a) venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
b) venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului;
c) venituri din privatizare;
d) venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat;

B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

C. Donaţii şi sponsorizări.

165
D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii.

E. Operaţiuni financiare.

Veniturile bugetelor locale pot fi actualizate, ca urmare a perfecţionării legislaţiei fiscale, precum
şi prin legile bugetare anuale, în concordanţă cu programele de creştere a autonomiei financiare a
unităţilor administrativ-teritoriale şi de descentralizare a serviciilor publice.

10.2.2. Cheltuielile bugetelor locale

Fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor bugetelor locale, pe ordonatori de


credite, pe destinaţii, pe acţiuni, pe activităţi, pe programe, pe proiecte şi pe obiective, se efectuează în
concordanţă cu atribuţiile care revin autorităţilor administraţiei publice locale, cu priorităţile stabilite
de acestea, în vederea funcţionării lor şi în interesul colectivităţilor locale respective.

Cheltuielile bugetelor locale, sunt prevăzute în Anexa nr. 2 la Legea nr. 273/2006, privind
finanţele publice locale, şi se prezintă astfel:

Cap. I Cheltuieli care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor


 
1. Autorităţi publice şi acţiuni externe:
- autorităţi executive;
2. Alte servicii publice generale:
a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale;
b) fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat;
c) fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de autorităţile administraţiei
publice locale;
d) servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
e) alte servicii publice generale;
3. Dobânzi
4. Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale administraţiei:
- transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor de zi pentru protecţia
copilului;
5. Apărare:
- apărare naţională (centre militare);
6. Ordine publică şi siguranţă naţională:
a) poliţie comunitară;
b) protecţie civilă şi protecţia contra incendiilor;
7. Învăţământ:
a) învăţământ preşcolar şi primar. Se cuprind cheltuielile pentru acordarea de produse lactate şi de
panificaţie, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2002 privind acordarea de produse lactate
şi de panificaţie, pentru elevii din clasele I - IV din învăţământul de stat, precum şi pentru copiii
preşcolari din grădiniţele de stat, cu program normal de 4 ore, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 16/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
- învăţământ preşcolar;
- învăţământ primar;
b) învăţământ special;
c) alte cheltuieli în domeniul învăţământului;
8. Sănătate:
a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi:
- spitale generale;
b) alte cheltuieli în domeniul sănătăţii:
- alte instituţii şi acţiuni sanitare;
9. Cultură, recreere şi religie:
166
a) servicii culturale:
- biblioteci publice judeţene;
- muzee;
- instituţii publice de spectacole şi concerte;
- şcoli populare de artă şi meserii;
- centre pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale;
- consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice;
- alte servicii culturale;
b) servicii recreative şi sportive:
- sport;
c) servicii religioase;
d) alte servicii în domeniul culturii, recreerii şi religiei;
10. Asigurări şi asistenţă socială:
a) asistenţă acordată persoanelor în vârstă;
b) asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi:
- asistenţă socială în caz de invalidităţi;
c) asistenţă socială pentru familie şi copii;
d) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale;
11. Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică:
a) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice:
- alimentare cu apă;
- amenajări hidrotehnice;
b) alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale;
12. Protecţia mediului:
a) salubritate şi gestionarea deşeurilor:
- colectarea, tratarea şi distrugerea deşeurilor;
13. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă:
a) acţiuni generale economice şi comerciale:
- prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor;
- programe de dezvoltare regională şi locală;
- alte cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi comerciale;
14. Combustibil şi energie:
a) energie termică;
b) alte cheltuieli privind combustibilii şi energia;
15. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare:
a) agricultură:
- protecţia plantelor şi carantină fitosanitară;
16. Transporturi:
a) transport rutier:
- drumuri şi poduri;
b) transport aerian:
- aviaţia civilă;
c) alte cheltuieli în domeniul transporturilor;
17. Alte acţiuni economice:
a) zone libere;
b) turism;
c) proiecte de dezvoltare multifuncţională;
d) alte acţiuni economice;
 
Cap. II Cheltuielile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti
 
1. Autorităţi publice şi acţiuni externe:
- autorităţi executive;
167
2. Alte servicii publice generale:
a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale;
b) fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat;
c) fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de autorităţile administraţiei
publice locale;
d) servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
e) alte servicii publice generale;
3. Dobânzi
4. Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale administraţiei:
- transferuri din bugetele locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap.
5. Apărare:
- apărare naţională (centre militare);
6. Ordine publică şi siguranţă naţională:
a) poliţie comunitară;
b) protecţie civilă şi protecţia contra incendiilor;
7. Învăţământ:
a) învăţământ preşcolar şi primar:
- învăţământ preşcolar;
- învăţământ primar;
b) învăţământ secundar:
- învăţământ secundar inferior;
- învăţământ secundar superior;
- învăţământ profesional;
c) învăţământ postliceal;
d) învăţământ special;
e) servicii auxiliare pentru educaţie:
- internate şi cantine pentru elevi;
- alte servicii auxiliare;
f) alte cheltuieli în domeniul învăţământului; 
8. Sănătate:
a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi:
- spitale generale;
b) alte cheltuieli în domeniul sănătăţii:
- alte instituţii şi acţiuni sanitare;
9. Cultură, recreere şi religie:
a) servicii culturale:
- biblioteci publice comunale, orăşeneşti, municipale;
- muzee;
- instituţii publice de spectacole şi concerte;
- şcoli populare de artă şi meserii;
- case de cultură;
- cămine culturale;
- centre pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale;
- consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice;
- alte servicii culturale;
b) servicii recreative şi sportive:
- sport;
- tineret;
- întreţinere grădini publice, parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agrement;
c) servicii religioase;
d) alte servicii în domeniul culturii, recreerii şi religiei;
10. Asigurări şi asistenţă socială:
a) asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi:
- asistenţă socială în caz de invalidităţi;
168
b) asistenţă socială pentru familie şi copii;
c) ajutoare pentru locuinţe;
d) creşe;
e) prevenirea excluderii sociale:
- ajutor social;
- cantine de ajutor social;
f) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale;
11. Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică:
a) locuinţe:
- dezvoltarea sistemului de locuinţe;
- alte cheltuieli în domeniul locuinţelor;
b) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice:
- alimentare cu apă;
- amenajări hidrotehnice;
c) iluminat public şi electrificări rurale;
d) alimentare cu gaze naturale în localităţi;
e) alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale.
12. Protecţia mediului:
a) salubritate şi gestionarea deşeurilor:
- salubritate;
- colectarea, tratarea şi distrugerea deşeurilor;
b) canalizare şi tratarea apelor reziduale;
13. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă:
a) acţiuni generale economice şi comerciale:
- prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor;
- stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;
- programe de dezvoltare regională şi locală;
- alte cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi comerciale.
14. Combustibil şi energie:
a) energie termică;
b) alţi combustibili;
c) alte cheltuieli privind combustibilii şi energia.
15. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare:
a) agricultură:
- protecţia plantelor şi carantină fitosanitară;
- alte cheltuieli în domeniul agriculturii;
16. Transporturi:
a) transport rutier:
- drumuri şi poduri;
- transport în comun;
- străzi;
b) alte cheltuieli în domeniul transporturilor;
17. Alte acţiuni economice:
a) Fondul Român de Dezvoltare Socială;
b) zone libere;
c) turism;
d) proiecte de dezvoltare multifuncţională;
e) alte acţiuni economice;

Cheltuielile bugetelor locale pot fi actualizate, ca urmare a perfecţionării legislaţiei fiscale,


precum şi prin legile bugetare anuale, în concordanţă cu programele de creştere a autonomiei financiare a
unităţilor administrativ-teritoriale şi de descentralizare a serviciilor publice.

169
Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată, şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legile speciale şi în legile bugetare anuale.

Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor când legea
prevede altfel.

După aprobarea bugetelor locale, pot fi elaborate şi aprobate noi acte normative, cu implicaţii
financiare asupra bugetelor respective, numai cu precizarea surselor de finanţare identificate, pentru
acoperirea veniturilor bugetare diminuate sau a cheltuielilor bugetare majorate, aferente exerciţiului
bugetar, pentru care s-au aprobat bugetele locale respective.
În bugetele locale se înscrie şi fondul de rezervă bugetară, în cotă de până la 5% din totalul
cheltuielilor, care este la dispoziţia consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz. Acest fond se utilizează la propunerea ordonatorilor principali de credite, pe bază de
hotărâri ale consiliilor respective, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute, apărute în
cursul exerciţiului bugetar, pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, precum şi pentru
acordarea unor ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale, în situaţii de extremă dificultate. Fondul
de rezervă bugetară poate fi majorat, în cursul anului, cu aprobarea consiliului local, judeţean şi a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, din disponibilităţile de credite bugetare, care nu
mai sunt necesare până la sfârşitul anului.

10.3. Procesul bugetar local

10.3.1. Competenţe şi responsabilităţi ale autorităţilor administraţiei publice locale

Autonomia locală în România, conform prevederilor legale, priveşte organizarea, funcţionarea,


competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei,
oraşului sau judeţului, după caz.

Drepturile referitoare la autonomia locală, potrivit Legii nr. 215/2001 privind administraţia
publică locală, se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale
administraţiei publice locale, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale menţionate, se stabilesc
numai prin lege, aceste competenţe fiind, în acelaşi timp, depline şi exclusive, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.

Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să
aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date, în mod expres, în competenţa altor
autorităţi publice. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale, din comune şi oraşe şi
autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean, se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii,
responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii, în rezolvarea problemelor întregului judeţ. Autorităţile
administraţiei publice centrale, nu pot stabili sau impune, nici un fel de responsabilităţi autorităţilor
administraţiei publice locale, în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi
servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare, pentru realizarea respectivelor
responsabilităţi.

Competenţele primarului pe linia finanţelor publice

În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, primarul comunei, oraşului sau municipiului,


răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii şi are, printre altele,
următoarele atribuţii pe linia finanţelor publice:

a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor


Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului;
170
b) dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu
caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice
centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;
c) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază
că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;
d) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la
problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local, ia măsuri pentru organizarea
acestei consultări, în condiţiile legii;
e) prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea
economică si socială a comunei sau a orasului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor
consiliului local;
f) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune spre aprobare consiliului local;
g) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
h) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi
comunică de îndată consiliului local cele constatate;
i) propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii,
numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate;
j) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi
domeniului privat al comunei sau al oraşului;

Competenţele consiliului local pe linia finanţelor publice

Consiliul local al comunei, oraşului sau municipiului, are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile
legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor
autorităţi publice, locale sau centrale, având şi următoarele atribuţii, în domeniul finanţelor publice:

a. avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-
socială, de organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism,
inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de cooperare
transfrontalieră, în condiţiile legii;
b. aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei
bugetare;
c. aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
d. stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;
e. aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii,
numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale
instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local;

Competenţele Consiliului Judeţean pe linia finanţelor publice

Consiliul Judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, constituită la nivel


judeţean, îndeplineşte şi următoarele atribuţii principale pe linia finanţelor publice, la nivel de judeţ:

a. aprobă, la propunerea preşedintelui Consiliului Judeţean, regulamentul de organizare şi


funcţionare a consiliului judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama, statul de
funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi
serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes judeţean;
b. adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a
unor zone din cuprinsul acestuia, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă şi
urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti interesate,
măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;

171
c. coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean;
d. aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare
a rezervei bugetare;
e. aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
f. stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;
g. hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii, a cotei din sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii;

Alte competenţe ale autorităţilor locale

Autorităţilor administraţiei publice locale le revin, potrivit prevederilor legale, şi următoarele


competenţe şi responsabilităţi referitoare la finanţele publice locale:

a) elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi,


potrivit prevederilor stabilite prin legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale;
b) stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,
precum şi a oricăror alte venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente proprii de
specialitate, în condiţiile legii;
c) urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi rectificarea acestora, pe
parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;
d) stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul serviciilor publice
de interes local, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii, în răspunderea unor operatori
economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu-se eficientizarea acestora în
beneficiul colectivităţilor locale;
e) administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată, a unităţilor
administrativ-teritoriale;
f) contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi
urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
g) garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea
achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată, rezultate din împrumuturile respective, de către beneficiari;
h) administrarea fondurilor publice locale, pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de
eficienţă;
i) stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor, în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice
locale;
j) elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în
perspectivă, a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionarii bugetelor locale anuale;
k) îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile
legale;

10.3.2. Ordonatorii de credite bugetare locale

În contextul menţionat mai sus, fiecare comună, oraş, municipiu, întocmesc propriul buget
local, în condiţii de autonomie, în care un rol important revine ordonatorilor de credite ai instituţiilor
publice locale, în calitatea acestora de conducători executivi.

Ordonatorii de credite bugetare locale sunt de trei categorii: ordonatori principali, ordonatori
secundari şi ordonatori terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, sunt: primarii unităţilor administrativ-


teritoriale, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi
presedinţii Consiliilor judeţene. Aceştia au competenţa de a analiza, modul de utilizare a creditelor
bugetare şi de a aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale,
precum şi de a repartiza credite bugetare aprobate prin bugetul local, pe unităţi ierarhic inferioare, în
172
raport cu sarcinile acestora, cuprinse în bugetele lor. Ordonatorii principali de credite, pot delega aceasta
calitate, înlocuitorilor de drept sau altor persoane, împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare,
ordonatorii principali de credite, trebuie să precizeze limitele şi condiţiile delegării.

Ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituţiilor şi serviciilor cu personalitate


juridică, din subordinea Consiliilor judeţene sau locale. Aceştia repartizează credite bugetare aprobate, pe
unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite şi aprobă efectuarea
cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare, care le-au fost repartizate, numai,
pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în
condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare, numai, în


limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor
publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale, sens în care răspund de:
a) elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;
b) urmărirea modului de realizare a veniturilor;
c) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor, în limita creditelor bugetare aprobate şi a
veniturilor bugetare posibil de încasat;
d) integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc;
e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare,
asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi a execuţiei bugetare;
f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului
de investiţii publice;
g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale;

10.3.3. Procedura elaborării bugetelor locale

Proiectele bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor şi instituţiilor publice


subordonate acestora, se elaborează de către ordonatorii principali de credite, care trebuie să aibă în
vedere:
 prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate;
 politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
 prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe, ale memorandumurilor de
finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi ratificate;
 politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea
propunerilor de buget;
 propunerile de cheltuieli detaliate, ale ordonatorilor secundari şi terţiari de credite din
subordine;
 programele întocmite de către ordonatorii principali de credite, în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de
eficienţă. Aceste programe trebuie să fie însoţite, de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program,
care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi
estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
 programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă, ale unităţii administrativ-
teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare, la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau
local, după caz;

10.3.4. Calendarul bugetar local

173
Procedura bugetară locală se derulează pe baza unui calendar al activităţilor şi acţiunilor, ce se vor
întreprinde, pentru realizarea proiectului bugetului local. Conform legii finanţelor publice locale, acest
calendar cuprinde etapele şi termenele maxime, pentru pregătirea, elaborarea şi avizarea proiectului de
buget.

Etapele şi termenele pentru pregătirea, elaborarea şi avizarea proiectului anual al bugetului local

Termen Instituţii abilitate Etape şi responsabilităţi

Etapa I Transmiterea scrisorii-cadru şi a limitelor de sume defalcate


(din unele venituri ale bugetului de stat şi din transferuri consolidabile)
1 iunie Ministerul Finanţelor Publice Transmite direcţiilor generale ale finanţelor
(MFP) publice, în vederea elaborării, de către ordonatorii de
credite, a proiectelor de buget local, o “scrisoare-
cadru”, în care specifică:
-contextul macroeconomic, pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, pentru anul următor;
-metodologiile, de elaborare a acestora;
-limitele sumelor defalcate, din unele venituri ale
bugetului de stat şi ale transferurilor consolidabile,
pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti,
după caz;

10 zile Ordonatorii principali de Transmit autorităţilor administraţiei publice


de la primirea credite ai bugetului de stat, sau locale:
limitelor de ai altor bugete -sumele aferente transferurilor către bugetele locale,
cheltuieli (în bugetele cărora sunt în vederea cuprinderii acestora în proiectele de
aprobate de prevăzute transferuri către buget;
Guvern bugetele locale)

Etapa a II-a Elaborarea şi depunerea propunerilor bugetelor locale


(de către ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale)
1 iulie Ordonatorii principali de Pe baza limitelor sumelor primite:
credite ai bugetelor locale -elaborează şi depun la direcţiile generale ale
finanţelor publice, proiectele bugetelor locale
echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar
următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani;

15 iulie Direcţiile generale ale Transmit la Ministerul Finanţelor Publice:


finanţelor publice -proiectele bugetelor locale, pe ansamblul judeţului
şi a municipiului Bucureşti;

Etapa a III-a Aprobarea şi centralizarea bugetelor locale

5 zile MFP Transmite direcţiilor generale ale finanţelor


de la publice:
publicarea -sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
legii bugetului stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea
de stat bugetului de stat;
5 zile Consiliile judeţene şi Consiliul Repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale,
de la General al Municipiului conform prevederilor legale:
comunicarea Bucureşti, -sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de

174
MFP stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea
definitivării proiectelor bugetelor locale, de către
ordonatorii principali de credite;

15 zile Ordonatorii principali de Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate:


de la credite ai bugetelor locale -definitivează proiectul bugetului local;
publicarea -publică proiectul bugetului local în presa locală,
legii bugetului sau îl afişează la sediul unităţii administrativ-
de stat teritoriale;

15 zile Locuitorii din unitatea Pot depune contestaţii privind proiectul de buget;
de la administrativ-teritorială
publicarea sau
afişarea
proiectului de
buget local
5 zile Ordonatorii principali de Supun aprobării consiliului local sau judeţean,
de la credite ai bugetelor locale după caz:
expirarea -proiectul bugetului local, însoţit de raportul
termenului de primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau
depunere a al primarului general al municipiului Bucureşti, după
contestaţiilor caz, şi de contestaţiile depuse de locuitori;

10 zile Consiliul local, judeţean şi -Se pronunţă asupra contestaţiilor, şi


de la data Consiliul General al -Adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a
supunerii spre Municipiului Bucureşti, după fost votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole,
aprobare caz: precum şi alineate, după caz, şi pe anexe;

5 zile Ordonatorii principali de Transmit bugetele locale aprobate, la direcţiile


de la data credite ai bugetelor locale generale ale finanţelor publice;
aprobării
bugetelor
locale
10 zile Direcţiile generale ale Întocmesc şi transmit la Ministerul Finanţelor
de la finanţelor publice Publice, bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ,
transmiterea respectiv al municipiului Bucureşti, grupate în
bugetelor cadrul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, pe
locale comune, oraşe, municipii, sectoare ale municipiului
aprobate Bucureşti şi bugetul propriu, pe structura clasificaţiei
bugetare;

Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de bugete proprii, ale administraţiilor
publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice subordonate acestora.

Este de precizat că, potrivit calendarului bugetar local, legea finanţelor publice locale prevede că,
proiectele bugetelor locale se aprobă, de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, după caz, în termen de maximum 45 de zile, de la data publicării legii bugetului de stat în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
În cazul în care consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după
caz, nu aprobă proiectele bugetelor locale, în termen de 45 de zile, de la data publicării legii bugetului de
stat în Monitorul Oficial al României, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării
cu cote şi sume defalcate, din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la
aprobarea acestora de către consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti,

175
după caz. În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi, numai în limita celorlalte venituri
încasate.

Pe baza principiului publicităţii, proiectul bugetului local este publicat în presa locală, sau afişat la
sediul primăriei şi apoi în termen de 15 zile este supus aprobării consiliului local, consiliului judeţean sau
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz. Aceasta permite tuturor celor care au creanţe certe,
lichide şi exigibile, asupra colectivităţilor locale, să poată constata, dacă acestea au fost incluse în
proiectul de buget local, pentru a fi executate.

Dezbaterile din şedinţele de aprobare a bugetului local, se poartă asupra proiectului de buget,
a raportului primarului sau a preşedintelui consiliului judeţean şi asupra contestaţiilor depuse de
locuitori.

Nu se pot aproba cheltuieli, în bugetele locale, fără asigurarea resurselor financiare


corespunzătoare.

10.3.5. Procesul bugetar local în cazul neaprobării bugetului de stat

În cazul în care legea bugetului de stat nu a fost adoptată, cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la aprobarea
noilor bugete. În acest caz, limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile
bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii de
credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai
mici decât cele din anul precedent.
Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a
anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea bugetului, în limita a 1/12 din prevederile
acestora, cuprinse în proiectul de buget.
Direcţiile generale ale finanţelor publice, pot acorda unităţilor administrativ-teritoriale, sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile, cu încadrarea în limita
lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului precedent.
Atunci când necesarul de sume defalcate, din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri
consolidabile, depăşeşte limita lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului precedent, după
utilizarea integrală a veniturilor şi cotelor defalcate, din unele venituri ale bugetului de stat, direcţiile
generale ale finanţelor publice pot aproba suplimentarea acestora, pe baza analizelor şi fundamentărilor
prezentate de ordonatorii principali de credite. În situaţia în care aceste sume defalcate, propuse în
proiectul bugetului de stat, sunt mai mici de 1/12 decât cele din anul precedent, limitele lunare se acordă
în cotă de 1/12 din sumele propuse prin proiectul bugetului de stat.

10.3.6. Aprobarea bugetelor locale

Prin aprobarea bugetelor locale se autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile
bugetare ale anului respectiv.
Bugetele locale şi celelalte bugete, prevăzute în legea finanţelor publice locale, se aprobă după
cum urmează:
a. bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor
externe nerambursabile, se aprobă de către consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi de către Consiliul General al municipiului Bucureşti, după
caz;
b. bugetele instituţiilor publice, se aprobă de către consiliile locale, în funcţie de
subordonarea acestora;

Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot aproba rectificarea bugetelor locale,
în termen de 30 de zile, de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum şi ca
urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.
176
Rectificarea bugetelor locale, trebuie să urmeze aceeaşi procedură, din punct de vedere al
activităţilor efectuate, ca şi aceea a elaborării şi aprobării bugetelor locale, cu excepţia termenelor din
calendarul bugetar.
Sumele aprobate la partea de cheltuieli, prin care se angajează, se ordonanţează şi se efectuează
plăţi, reprezintă limite maxime, care nu pot fi depăşite, astfel că, angajarea cheltuielilor din aceste bugete,
se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.
Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare, în alte scopuri decât cele aprobate, atrag răspunderea
administrativă, civilă sau penală, după caz, a celor vinovaţi, în condiţiile legii.

10.4. Execuţia bugetelor locale

10.4.1. Principiile de bază ale execuţiei bugetare locale

Principiile de bază ale execuţiei bugetare locale, se referă la faptul că:

 veniturile şi creditele bugetelor locale, se cuprind şi se aprobă, numai în structura


clasificaţiei bugetare;
 creditele bugetare aprobate, sunt autorizate numai pe durata exerciţiului bugetar;
 cheltuielile de personal aprobate, nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare;
 virările de credite bugetare, de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare şi de la un
program la altul, se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
după caz, pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorilor principali de credite, şi se pot efectua
numai înainte de angajarea cheltuielilor;
 virările de credite bugetare, în cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între programele
aceluiaşi capitol, care nu contravin dispoziţiilor legii finanţelor publice locale, legii bugetului de stat sau
legii de rectificare, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi
bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, şi se pot efectua numai înainte de angajarea
cheltuielilor;
 propunerile de virări de credite bugetare, se pot efectua până la finele anului bugetar, şi
trebuie să fie însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi privind execuţia, referitoare la capitolul şi
subdiviziunile clasificaţiei bugetare, precum şi a programului, de la care se disponibilizează venituri şi,
respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare şi a programului, la care se suplimentează
prevederile bugetare;
 virările de credite bugetare, în condiţiile specificate, se pot efectua numai începând cu
trimestrul al III-lea al anului bugetar;

Potrivit legii finanţelor publice, în procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg
următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată.
Execuţia bugetară la oraşe, municipii, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţe şi municipiul
Bucureşti, se bazează pe principiul separării atribuţiilor, dintre persoanele care au calitatea de ordonator
de credite şi persoanele care au calitatea de contabil.

Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor, sunt în competenţa


ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate, ale
instituţiilor publice.

Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în limita


fondurilor disponibile.

Instrumentele de plată, trebuie să fie însoţite de documente justificative, care trebuie să certifice
exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform
angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil şi şeful compartimentului
financiar-contabil.

177
Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte
justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost angajate,
lichidate şi ordonanţate. Plata cheltuielilor la comune şi la instituţiile publice, la care compartimentul
financiar-contabil are un număr de personal mai mic de 5 persoane, se realizează de către ordonatorul de
credite şi persoana împuternicită cu atribuţii financiar-contabile, dar cu respectarea normelor
metodologice privind organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale.
Pentru anumite categorii de cheltuieli, se pot efectua plăţi în avans, de până la 30%, în condiţiile
dispoziţiilor legale. Sumele reprezentând plăţi în avans, efectuate şi nejustificate prin bunuri livrate,
lucrări executate şi servicii prestate, până la sfârşitul anului, în condiţiile prevederilor contractuale,
vor fi recuperate de instituţiile publice care au acordat avansurile şi, se vor restitui bugetului din care
au fost avansate. În toate aceste cazuri, recuperarea sumelor de către instituţia publică, se face cu
perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare,
calculate pentru perioada de când s-au acordat şi până s-au recuperat.

10.4.2. Repartizarea bugetelor şi deschiderea creditelor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate în bugetele locale, se repartizează pe trimestre, în funcţie de:


 termenele legale de încasare a veniturilor;
 perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor;

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, se aprobă de către:


a) Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat şi pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai
bugetelor locale, transmise de Direcţiile generale ale finanţelor publice, în termen de 20 de zile de la data
publicării legii bugetului de stat, în Monitorul Oficial al României, Partea I. Sumele, astfel aprobate, se
repartizează pe unităţile administrativ-teritoriale, de către Direcţiile generale ale finanţelor publice;
b) Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, în termen de 15 zile de la aprobarea
sumelor prevăzute la lit. a);

Repartizarea pe trimestre a transferurilor, se comunică autorităţilor administraţiei publice locale,


de către ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în termen de 10 zile, de
la aprobarea de către Ministerul Finanţelor Publice, a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare ale
acestor bugete.

Deschiderea de credite bugetare, reprezintă modalitatea prin care pot fi utilizate creditele
bugetare aprobate.
Astfel, creditele bugetare aprobate prin bugetele locale, pot fi folosite prin deschideri de credite,
efectuate de către ordonatorii principali de credite ai acestora, în limita sumelor aprobate, potrivit
destinaţiei stabilite şi cu respectarea dispoziţiilor legale, care reglementează efectuarea cheltuielilor
respective.
Deschiderile de credite bugetare, pentru transferurile de la bugetul de stat sau de la alte bugete,
către bugetele locale, în cadrul limitelor prevăzute în bugetele respective, se efectuează de către
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor
principali de credite ai bugetelor locale, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare, cu respectarea
destinaţiei.

Efectuarea cheltuielilor bugetare, se poate face numai pe bază de documente justificative, care
să confirme angajamentele contractuale sau din convenţii, primirea bunurilor materiale, prestarea
serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare,
precum şi a altor obligaţii.
În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de
instituţii, acţiuni sau sarcini, în finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale, numai Ministerul
Finanţelor Publice este cel autorizat să introducă modificările corespunzătoare, în volumul şi în structura
bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar. Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
178
Municipiului Bucureşti, după caz, în aceste situaţii, vor aproba numai modificările intervenite în
structura bugetelor proprii şi, respectiv, ale instituţiilor publice subordonate.
Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile, au numai caracter previzional şi se
derulează conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.
Fondurile externe nerambursabile, vor fi încasate într-un cont distinct, în afara bugetului local şi
vor fi cheltuite, numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi, în scopul în care au fost
acordate.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar, necesitatea menţinerii unor credite
bugetare neutilizate, prin faptul că, în baza unor dispoziţii legale sau din alte cauze, sarcinile au fost
desfiinţate sau amânate şi, de a propune consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz, anularea creditelor respective, astfel neutilizate. Termenul limită, pentru propunerea
anulării creditelor bugetare neutilizate, este de 10 decembrie, pentru ultima lună a anului bugetar. Cu
creditele bugetare neutilizate şi astfel anulate, se majorează fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
consiliului local, judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz.

10.4.3. Execuţia de casă a bugetelor locale

Execuţia de casă a bugetelor locale, se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei
statului, astfel încât să fie evidenţiate, în conturi distincte:
 veniturile bugetare încasate, pe structura clasificaţiei bugetare;
 efectuarea plăţilor, dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate, potrivit dispoziţiilor legale;
 efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, privind datoria publică internă şi externă,
rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau garantate de
autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;
 efectuarea altor operaţiuni financiare, în contul autorităţilor administraţiei publice locale;
 păstrarea disponibilităţilor, reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la
organisme internaţionale, şi utilizarea acestora, potrivit bugetelor aprobate;
 alte operaţiuni financiare, prevăzute de lege;

Pentru împrumuturile contractate, altele decât cele din disponibilităţile contului curent general al
trezoreriei statului, autorităţile administraţiei publice locale, îşi pot deschide conturi la societăţi
comerciale bancare, în vederea derulării acestora.

În execuţie, alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, se efectuează
lunar, de către Direcţiile generale ale finanţelor publice, pe baza fundamentărilor prezentate de
ordonatorii principali de credite.
Ordonatorii principali de credite, întocmesc şi prezintă spre aprobare consiliilor locale, judeţene
şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, până la data de 31 mai, a anului următor
exerciţiului bugetar curent, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, în structura următoare:
a) la venituri:
-prevederi bugetare iniţiale;
-prevederi bugetare definitive;
-încasări realizate;
b) la cheltuieli:
-credite bugetare iniţiale;
-credite bugetare definitive;
-plăţi efectuate;

Trimestrial şi anual, ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare asupra


execuţiei bugetare, care se depun la Direcţiile generale ale finanţelor publice. După verificare, Direcţiile
generale ale finanţelor publice, întocmesc şi depun la Ministerul Finanţelor Publice, situaţii financiare
179
centralizate privind execuţia bugetelor locale, la termenele şi potrivit normelor stabilite de acest
minister.
Ordonatorii principali de credite, au obligaţia să întocmească şi să anexeze, la situaţiile financiare
anuale, rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program:
 obiectivele avute în vedere, pe fiecare program;
 rezultatele preconizate şi cele obţinute;
 indicatorii de performanţă şi costurile asociate;
 situaţiile privind angajamentele legale;

Situaţiile financiare anuale, inclusiv anexele la acestea, se prezintă de către ordonatorii


principali de credite, spre aprobare, consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, după caz.

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea
regularizărilor, în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi a
transferurilor consolidabile, din bugetul de stat sau din alte bugete, se utilizează, în ordine, pentru:
a) rambursarea eventualelor împrumuturi restante;
b) plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora;
c) constituirea fondului de rulment;

Disponibilităţile fondului de rulment, sunt purtătoare de dobândă, se păstrează într-un cont


distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, la unităţile teritoriale ale trezoreriei
statului, în afara bugetului local, şi pot fi utilizate, temporar, pentru acoperirea golurilor de casă,
provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru acoperirea definitivă
a eventualului deficit bugetar, rezultat la finele exerciţiului bugetar.
Fondul de rulment poate fi utilizat şi pentru finanţarea unor investiţii, din competenţa autorităţilor
administraţiei publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice locale, în interesul colectivităţii.
Utilizarea fondului de rulment şi contul de execuţie al acestuia, se aprobă de consiliul local,
consiliul judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în afara bugetului local.

10.4.4. Încheierea şi controlul execuţiei bugetare

Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.


Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor
bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul
bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate, până la închiderea anului, sunt anulate de drept.
Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice, destinate
cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar, în
conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie. Fondurile
menţionate, se utilizează în continuare, în condiţiile legii finanţelor publice locale şi potrivit acordurilor
încheiate cu partenerii externi.

Cap. XI BUGETAREA INSTITUŢIILOR PUBLICE


ŞI A FONDURILOR SPECIALE

11.1. Noţiuni generale privind instituţiile publice

În orice stat de drept, sarcinile şi misiunile administraţiei publice sunt îndeplinite, în mare parte,
de către entităţi organizaţionale, constituite ca instituţii publice, care au un rol important în cadrul statului,
deoarece prin intermediul acestora statul îşi îndeplineşte funcţiile sale.

180
Noţiunea de instituţie publică, reprezintă un concept cu accepţiuni diverse, în doctrina
administraţiei publice şi a dreptului administrativ. Teoria finanţelor publice, întemeindu-se pe normele
dreptului pozitiv, foloseşte metoda identificării instituţiilor publice, prin enumerarea acestora.
Astfel, conform legii finanţelor publice, în sfera de cuprindere a instituţiilor publice se includ:
“Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din
subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora”114.
La nivel local, conform legii privind finanţele publice locale, instituţiile publice reprezintă
“denumire generică ce include comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti,
judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu
personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”115.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, stabileşte că prin
autoritate sau instituţie publică, se înţelege „orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie
autonomă, care utilizează resurse financiare publice şi care, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
României”.
Conform viziunii Fondului Monetar Internaţional, sectorul public cuprinde, pe de o parte,
entităţile ce aparţin administraţiei guvernamentale centrale şi locale, iar, pe de altă parte, cuprinde
entităţile cu scop productiv, angrenate în mecanismul pieţei şi care urmăresc obţinerea de profit 116.
Prin urmare, astfel, se au în vedere şi entităţile aparţinând administraţiei guvernamentale centrale şi
locale, ca fiind instituţii publice, entităţi care furnizează bunuri publice în vederea satisfacerii nevoilor
colective, care au ca obiectiv bunăstarea socială şi nu înregistrarea profitului, care sunt finanţate, în
majoritatea cazurilor de la bugetul public şi care sunt înfiinţate prin legi, date în acest sens.

Gruparea instituţiilor publice, după modul de prezentare de mai sus, se face în funcţie de nivelul la
care se manifestă acestea. Astfel, există:
 instituţii publice la nivel central;
 instituţii publice la nivel local;

O clasificare a instituţiilor publice, poate fi conform tabelului de mai jos:

I Clasificarea instituţiilor după nivelul la care se manifestă


Instituţii publice la nivel central
- Parlamentul
- Preşedinţia
- Guvernul
- Ministerele şi instituţiile subordonate acestora, la nivel central şi local
- Agenţii guvernamentale
- Alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
Instituţii publice la nivel local
- Consiliile judeţene
- Consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti
- Consiliul General al Municipiului Bucureşti
- Primăriile
- Alte instituţii publice de interes local

II Clasificarea instituţiilor după domeniul în care îşi manifestă autoritatea


Instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ:
- Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul)
- Consiliile judeţene
- Consiliile locale

114
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în M. Of. nr. 597/2002
115
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M. Of. nr. 597/2002
116
Finance Statistics Manual 2001, International Monetary Fund, 2001.
181
Instituţii care acţionează în domeniul executiv:
- Preşedinţia
- Guvernul
- Ministerele
- Prefecturile
- Primăriile
- Banca Naţională a României
- Curtea de Conturi
Instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc:
- Curtea Constituţională
- Consiliul Superior al Magistraturii
- Înalta Curte de Casaţie şi justiţie
- Curţile de Apel
- Tribunalele
- Judecătoriile
- Parchetul General şi parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale şi curţi de apel

III Clasificarea instituţiilor după obiectul activităţii


Instituţii administrative:
- Ministere
- Alte organisme centrale
- Prefecturi
- Primării
Instituţii de specialitate:
- De învăţământ
- Medicale
- De apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
- De justiţie

IV Clasificarea instituţiilor după modul de finanţare al activităţii curente şi de capital117


- Instituţii publice finanţate integral de la buget
- Instituţii publice cu finanţare mixtă, de la buget şi din venituri proprii
- Instituţii publice finanţate din fonduri proprii

O caracteristică a instituţiilor publice, este faptul că ele produc bunurile sau serviciile
publice, care sunt distribuite, în cea mai mare parte gratuit 118, sau la preţuri care se regăsesc sub
nivelul costurilor.

Prin serviciile oferite de către instituţiile publice, se urmăreşte asigurarea unor servicii către
contribuabili, care ar necesita costuri ridicate dacă ar fi produse de sectorul privat, precum şi asigurarea
satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor.

Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri sau servicii publice, instituţiilor publice
le este caracteristică specializarea, ele urmărind scopul pentru care funcţionează.

Domeniile în care acţionează instituţiile statului, producătoare de bunuri şi servicii publice sunt
următoarele:

117
Luminiţa Ionescu, Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
118
Moşteanu Tatiana, Buget şi Trezorerie Publică, Ed. DuStyle, Bucureşti, 2000
182
a. domeniul autorităţii publice: Preşedinţia, Senatul, Camera Deputaţilor, Guvernul,
ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiile locale, primăriile, prefecturile, organe
ale administraţiei de stat pe plan local, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Consiliul Concurenţei etc.;

b. domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale: unităţi militare, unităţi de


învăţământ militar specializat, unităţi de poliţie, pompieri, jandarmi, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe;

c. domeniul economic: instituţii specializate în cercetare ştiinţifică, unităţi de cercetare


pentru descoperiri de zăcăminte noi, instituţii de protecţie a mediului, de gospodărire a apelor, etc.;

d. domeniul social-cultural:
 educaţie: învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial, complementar, profesional,
liceal, postliceal, învăţământ pentru copii cu deficienţe, case de copii, universităţi, academii, case de
cultură, biblioteci, etc.;
 cultură: instituţii de cultură şi artă, teatre, muzee;
 sănătate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii, preventorii, creşe,
leagăne de copii, centre de recoltare şi conservare a sângelui, staţii de salvare, etc.;
 asistenţă socială: cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru invalizi şi
bolnavi cronici, cămine pentru copii infirmi şi cămine-atelier, cantine de ajutor social, centre de primire a
minorilor, instituţii de plasament familial, etc.;
 tineret şi sport: Institutul Naţional pentru Tineret şi Sport, federaţii sportive,
cluburi sportive;

Trăsăturile specifice instituţiilor publice, reţinute în doctrina de specialitate119 sunt următoarele:


 instituţiile publice, sunt instituţii ale statului de drept, care desfăşoară activitate politică
sau executivă, reprezentând puterea şi administraţia de stat în societate. Acestea sunt, astfel, instituţii care
compun, la nivel central sau local, aparatul puterii şi administraţiei de stat;
 sunt instituţii de stat, care îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură cu bugetul public,
privind resursele financiare constituite în cadrul acestuia la nivel central, local sau prin fonduri speciale,
pentru acoperirea cheltuielilor, pe destinaţiile stabilite prin clasificaţia bugetară;

O trăsătură importantă a instituţiilor publice se referă la modul de asigurare a resurselor


finaciare. Astfel, din punct de vedere al dreptului financiar, interesează, alături de sfera de cuprindere a
conceptului, şi reglementările juridice privind modul de finanţare a instituţiilor publice, legăturile lor cu
bugetul public şi competenţele pe linie financiară.

Instituţiile publice sunt persoane juridice înfiinţate prin acte de putere, de către stat sau de
către o colectivitate locală, în scopul realizării unor acţiuni de dispoziţie ori de prestaţie a unor servicii
publice.

Pentru identificarea unei organizaţii ca instituţie publică, este important de stabilit, dacă în
capacitatea juridică a acesteia, există puteri de autoritate publică, de dispoziţie şi de comandă
administrativă, alături de drepturile patrimoniale.
Ca persoană juridică, orice instituţie îşi exercită drepturile şi obligaţiile, prin organele sale
constitutive.
Marea majoritate a instituţiilor publice, se află în raporturi de subordonare ierarhică, raporturi care
presupun exercitarea puterilor de dispoziţie, de instrucţie, de reformare şi de control, faţă de instituţiile
subordonate.
Conducătorii instituţiilor publice au calitatea de ordonatori de credite, având drepturi şi obligaţii
legale, care izvorăsc din acest statut. În funcţie de subordonarea instituţei, conducătorul acesteia poate fi
ordonator principal de credite, ordonator secundar sau ordonator terţiar.
119
T. Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, E.D.P., Bucureşti, 1997, p. 152-153
183
11.2. Finanţarea instituţiilor publice aparţinând statului

Instituţiile publice ale statului, sunt acele instituţii care aparţin statului şi care au legături, în ceea
ce priveşte finanţarea, cu bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau cu bugetele fondurilor
speciale.

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital, ale instituţiilor publice menţionate mai sus, se
asigură, potrivit capitolului IV al legii finanţelor publice, astfel:
 integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, după caz;
 din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
 integral, din veniturile proprii;
În aceste condiţii, instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate de ele, la bugetul
din care sunt finanţate.

Competenţele de aprobare a bugetelor instituţiilor publice ale statului, diferă în funcţie de


modul lor de finanţare, astfel:

 Bugetele Preşedinţiei, Guvernului şi altor instituţii publice, care nu au organe ierarhic


superioare, se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de Parlament;
 Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă buget propriu,
înaintea dezbaterii bugetului de stat şi le înaintează Guvernului, în vederea includerii lor în bugetul de
stat;
 Bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetul public, se aprobă
de către organul ierarhic superior al acestora;
 Bugetele finanţate integral din venituri proprii, se aprobă de către organul de conducere
al instituţiei publice, cu avizul organului ierarhic superior;

Pentru desfăşurarea activităţii lor, instituţiile publice pot folosi bunuri materiale şi fonduri băneşti,
primite de la persoane fizice şi juridice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor
legale.
Fondurile băneşti, acordate de persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii, în situaţia
instituţiilor publice finanţate integral de la buget, se varsă direct la bugetul din care se finanţează acestea.
Cu aceste sume, se majorează creditele bugetare alocate deja bugetului respectiv şi se vor utiliza, în
totalitate, potrivit legii finanţelor publice, cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător, sponsor sau
donator.
Lunar, în termen de 10 zile de la expirarea lunii, ordonatorii principali de credite transmit
Ministerului Finanţelor Publice, situaţia privind sumele virate la buget şi utilizate cu titlul de donaţii şi
sponsorizări, în vederea introducerii modificărilor corespunzatoare, în volumul şi structura bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, după caz.
Cu fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, în condiţiile de mai sus, în situaţia
instituţiilor publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, precum şi în situaţia instituţiilor
publice finanţate integral din venituri proprii, se vor majora bugetele de venituri şi cheltuieli ale acestora.
Aceste instituţii au obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de execuţie bugetară trimestrială şi anuală,
situaţia privind sumele primite şi utilizate în aceste condiţii şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi
cheltuieli.

Bunurile materiale, primite de instituţiile publice sub formă de donaţii şi sponsorizări, se


înregistrează în contabilitatea acestora.

184
Finanţarea cheltuielilor unor instituţii publice, indiferent de subordonare, se asigură atât din
bugetul de stat, cât şi din bugetele locale, numai în cazurile în care, prin legea bugetară anuală sau prin
legi speciale, se stabilesc categoriile de cheltuieli care se finanţeaza prin fiecare buget.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate parţial sau integral din veniturile proprii,
precum şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, după caz, se încasează, se administrează, se utilizează şi se contabilizează de către
acestea, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice menţionate mai sus, provin din: chirii, organizarea de
manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,
valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Orice sumă de bani încasată, din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor rezultate în
urma demolării, dezmembrării sau dezafectării, în condiţiile legii, a unor mijloace fixe sau din vânzarea
unor bunuri materiale, care aparţin instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, constituie venituri ale bugetelor din
care se finanţează şi se varsă la acestea. Sumele de bani obţinute, în condiţiile menţionate mai sus, de
către celelalte instituţii publice, se reţin de către acestea, în vederea realizării de investiţii.

Excedentele anuale, rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, se
regularizează la sfârşitul anului, cu bugetul din care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acesta.

Excedentele anuale, rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din
venituri proprii, se reportează în anul următor.

Guvernul poate aproba înfiinţarea de activităţi, finanţate integral din venituri proprii, pe lângă
unele instituţii publice sau schimbarea sistemului de finanţare a unor instituţii publice, stabilind totodată
domeniul de activitate, sistemul de organizare şi funcţionare a acestor activităţi, categoriile de venituri şi
natura cheltuielilor acestora.
Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii, se
întocmesc o dată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin şi se aprobă o dată cu bugetul acesteia, în
condiţiile art. 16 din legea finanţelor publice.

Veniturile şi cheltuielile activităţilor finanţate integral din venituri proprii, se grupează pe baza
clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

In situaţia nerealizării veniturilor, prevăzute în bugetele activităţilor finanţate integral din venituri
proprii, cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate.
Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, ale activităţilor
finanţate integral din venituri proprii, se reportează în anul următor.

In cazul în care, la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor instituţii
publice sau a unor activităţi, finanţate integral din venituri proprii, acestea nu dispun de fonduri
suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, ordonatorii principali de credite le pot acorda
împrumuturi fără dobândă, din bugetul propriu, pe bază de convenţie. Imprumuturile acordate în aceste
condiţii, vor fi rambursate integral, în termen de 6 luni de la data acordării lor.

Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile de


pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii, efectuează operaţiunile de
încasări şi plăţi, prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, în a căror rază îşi au sediul şi la care
au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Este interzis instituţiilor publice, de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin bancile
comerciale.
Instituţiile publice au obligaţia de a transmite bugetul, aprobat conform prevederilor legii
finanţelor publice, unităţii teritoriale a trezoreriei statului.
185
11.3. Finanţarea instituţiilor şi serviciilor publice locale

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital, ale instituţiilor publice locale, se asigură, potrivit
capitolului V, al legii finanţelor publice locale, astfel:
 integral din bugetul local;
 din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local;
 integral din venituri proprii;

Instituţiile publice, finanţate integral din bugetul local, varsă veniturile realizate la acest buget.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate parţial sau integral, din venituri proprii şi din
subvenţii acordate de la bugetul local se încasează, se administrează, se utilizează şi se contabilizează de
către acestea potrivit dispoziţiilor legale.
Veniturile proprii ale bugetelor acestor instituţii publice, pot proveni din: prestări de servicii,
chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii,
proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.
Instituţiile publice locale, mai pot folosi pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale şi
fonduri băneşti, primite de la persoane juridice şi fizice sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu
respectarea dispoziţiilor legale.

Fondurile băneşti, acordate de persoanele juridice şi fizice, ca subvenţii şi donaţii, către


instituţiile publice finanţate integral de la bugetul local, sunt vărsate direct la bugetul din care se
finanţează acestea. Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile
respective se vor utiliza, cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător, sponsor sau donator.
Cu fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, cu titlu de donaţii sau sponsorizări,
instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul
local, se vor majora bugetele de venituri şi cheltuieli ale acestora. Aceste instituţii au obligaţia de a
prezenta, în anexa la contul de execuţie bugetară trimestrială şi anuală, situaţia privind sumele primite şi
utilizate în aceste condiţii, şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi cheltuieli.

Bunurile materiale, primite de instituţiile publice, cu titlu de donaţii şi sponsorizări, se


înregistrează în contabilitatea acestora.
Contabilitate publică, a instituţiilor publice locale, definite potrivit legii finanţelor publice locale,
cuprinde:
 contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor şi
plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;
 contabilitatea generală, bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să
reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau a deficitului
patrimonial;
 contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate;
Ministerul Finanţelor Publice stabileşte, prin norme metodologice, procedurile contabile şi
sistemul de raportare, privind informaţiile furnizate de contabilitatea publică.

Excedentele rezultate, din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate din venituri proprii şi
din subvenţii acordate de la bugetul local, se regularizează la sfârşitul anului cu bugetele locale din care
sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acestea, dacă legea nu prevede altfel. Excedentele rezultate
din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, rămân la dispoziţia
acestora, urmând a fi folosite în anul următor cu aceeaşi destinaţie. Conform legii finanţelor publice
locale, autorităţile deliberative pot hotărî, totuşi, ca excedentele rezultate din execuţia bugetelor
instituţiilor publice subordonate, finanţate integral din venituri proprii, să se preia ca venit la bugetul
local, după deducerea sumelor încasate anticipat şi a obligaţiilor de plată.

186
Autorităţile deliberative locale, pot aproba înfiinţarea de activităţi integral finanţate din venituri
proprii, pe lângă unele instituţii publice finanţate integral din bugetul local, stabilind totodată domeniul de
activitate, categoriile de venituri, natura cheltuielilor, sistemul de organizare şi funcţionare a acestor
activităţi.
Bugetele de venituri şi cheltuieli, pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii, se
aprobă odată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin. În situaţia nerealizării veniturilor, prevăzute în
bugetele activităţilor finanţate integral din venituri proprii, cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor
realizate. Excedentele rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, ale activităţilor finanţate
integral din venituri proprii, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie sau se preiau ca venit la
bugetul local, potrivit hotărârii autorităţilor deliberative.
În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor instituţii
şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea nu dispun de fonduri
suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, autorităţile deliberative pot aproba
împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe bază de convenţie. Împrumuturile acordate în aceste
condiţii, vor fi rambursate integral, în termen de un an de la data acordării. În situaţia nerambursării
împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica majorări de întârziere la nivelul celor existente pentru
veniturile bugetare, potrivit legii.

Instituţiile şi serviciile publice locale, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare,


inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii, efectuează
operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în a căror rază îşi au sediul
şi unde au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Instituţiile publice au obligaţia de a transmite bugetul, aprobat potrivit prevederilor legii finanţelor
publice locale, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului.

Autorităţile executive şi preşedinţii Consiliilor judeţene, au obligaţia publicării pe pagina de


Internet a instituţiilor publice şi/sau prin afişaj public, a proiectului de buget, a bugetului aprobat, a
execuţiei bugetului, a evoluţiei execuţiei bugetului, a rectificării bugetului şi a contului de execuţie,
precum şi actualizarea informaţiilor cel puţin o dată pe trimestru.

11.4. Execuţia bugetelor instituţiilor publice

În baza prevederilor art. 19 lit. d) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale art. 17 alin.
(2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi ale art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999
privind auditul public intern şi controlul financiar preventiv, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 301/2002, cu modificările ulterioare, instituţiile publice, indiferent de subordonare şi de modul
de finanţare a cheltuielilor, au obligaţia:
 să respecte procedurile, privind parcurgerea celor 4 faze ale execuţiei bugetare a
cheltuielilor, respectiv: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, precum şi
 să organizeze, să conducă evidenţa şi să raporteze angajamentele bugetare şi legale;

În vederea respectării acestor prevederi, Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr.
1792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi
legale, care au ca obiect stabilirea procedurilor, a persoanelor implicate şi a documentelor, privind
execuţia cheltuielilor care se efectuează din fonduri publice.

Execuţia bugetară locală, se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au


calitatea de ordonator de credite, de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.
Ordonatorii de credite ai bugetelor, prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, sunt
autorizaţi să angajeze, să lichideze şi să ordonanţeze cheltuieli, pe parcursul exerciţiului bugetar, în limita
creditelor bugetare aprobate, iar plata cheltuielilor se efectuează de persoanele autorizate care, potrivit
legii, poartă denumirea generică de contabil.

187
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa
ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza propunerilor compartimentelor de specialitate ale
instituţiei publice.
Ordonatorii de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau
altor persoane împuternicite, în acest scop. Actele de delegare a atribuţiilor, desemnează persoanele din
cadrul instituţiilor publice locale, împuternicite să semneze pentru şi în numele ordonatorilor de credite.
În actul de delegare trebuie să se specifice limitele şi condiţiile delegării, respectiv atribuţiile persoanelor
delegate să semneze documentele de angajare, lichidare şi ordonanţare a cheltuielilor, precum şi
subdiviziunile clasificaţiei bugetului aprobat, pentru care au fost împuternicite să efectueze aceste
operaţiuni şi termenul de valabilitate a împuternicirii. Actele de delegare, însoţite de specimenele de
semnături ale persoanelor care au fost împuternicite, trebuie comunicate:
 persoanelor împuternicite;
 conducătorului compartimentului financiar-contabil, care nu poate efectua nici o plată
ordonanţată, de o persoană care nu a fost împuternicită în acest sens;
 persoanei împuternicite să exercite controlul financiar preventiv;
De asemenea, actele de încetare a delegării se comunică persoanelor menţionate mai sus.

11.4.1. Angajarea cheltuielilor de către instituţiile publice

Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr.
500/2002, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, de către instituţiile
publice, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite.
Pentru acţiunile multianuale se înscriu, distinct în buget, creditele de angajament şi creditele
bugetare.
Pentru acţiunile multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor
de angajament, aprobate în buget pentru exerciţiul bugetar respectiv.
Cheltuielile de investiţii, se angajează individual în cadrul angajamentelor multianuale, care
reprezintă limita superioară de angajare.
Toate angajamentele legale, din care rezultă o cheltuială pentru investiţii publice sau alte cheltuieli
asimilate investiţiilor, cofinanţate de o instituţie internaţională, se vor efectua în conformitate cu
prevederile acordului de finanţare.
Angajarea cheltuielilor bugetare, altele decât cele care privesc acţiuni multianuale, se face numai
în limita creditelor bugetare aprobate.

Ordonatorii de credite au obligaţia, de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare, numai în


limita prevederilor şi potrivit destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea
instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente:
angajament legal şi angajament bugetar.

11.4.1.1. Angajamentul legal al instituţiilor publice

Angajamentul legal, ca fază în procesul execuţiei bugetare, reprezintă orice act juridic, din care
rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie, pe seama fondurilor publice.

Angajamentul legal trebuie să se prezinte sub formă scrisă şi să fie semnat de ordonatorul de
credite. Angajamentul legal ia forma unui contract de achiziţie publică, comandă, convenţie, contract
de muncă, acte de control, acord de împrumut, etc.

În toate actele juridice, prin care se contractează o datorie a statului, rezultată din contractarea
unor împrumuturi interne sau externe, precum şi o datorie rezultată dintr-un contract, comandă, etc.
trebuie să se facă menţiuni, cu privire la instituţia care are prevăzute în buget creditele aferente
angajamentului respectiv şi subdiviziunea bugetară la care sunt prevăzute acestea şi de la care urmează să
188
se facă plata. Sarcina înscrierii datelor respective, revine compartimentelor de specialitate, care
elaborează proiectele angajamentelor legale.

Înainte de a angaja şi a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua orice măsură care
ar produce o cheltuială publică, ordonatorii de credite trebuie să se asigure că, măsura luată respectă
principiile unei bune gestiuni financiare, ale unui management financiar sănătos, în special ale
economiei, eficienţei şi eficacităţii cheltuielilor.
În acest scop, utilizarea creditelor bugetare trebuie să fie precedată de o evaluare, care să asigure
faptul că rezultatele obţinute sunt corespunzătoare resurselor utilizate.
Proiectele angajamentelor legale, reprezintă decizii de principiu luate de ordonatorii de credite,
care implică o obligaţie de efectuare a unei cheltuieli, faţă de terţe persoane. Aceste proiecte de
angajamente legale, nu pot fi aprobate de către ordonatorul de credite, decât dacă au primit, în prealabil,
viza de control financiar preventiv, în condiţiile legii.
Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor, se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar
preventiv propriu, potrivit dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite nu pot angaja cheltuieli, într-o perioadă în care se ştie că bunul, lucrarea sau
serviciul nu va putea fi executat, recepţionat şi plătit, până la data de 31 decembrie a exerciţiului bugetar
curent, respectiv ultima zi de plată, prevăzută în Programul calendaristic, pentru derularea principalelor
operaţiuni de încheiere a exerciţiului bugetar, cu excepţia acţiunilor multianuale.
În situaţia în care, din motive obiective, angajamentele legale de cheltuieli nu pot fi plătite, până la
finele anului, acestea se vor plăti din creditele bugetare ale exerciţiului bugetar următor.

11.4.1.2. Angajamentul bugetar al instituţiilor publice

Angajamentul bugetar, reprezintă orice act, prin care o autoritate competentă, potrivit legii,
afectează fonduri publice unor anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate.

În aplicarea principiului anualităţii, potrivit căruia "plăţile efectuate în cursul unui an bugetar, în
contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv", şi a prevederilor
legale potrivit cărora, “pentru a efectua o plată, este obligatorie parcurgerea prealabilă a celor trei faze,
respectiv: angajarea, lichidarea, ordonanţarea”, se impune punerea în rezervă a creditelor bugetare
angajate, astfel încât toate angajamentele legale, încheiate în cursul unui exerciţiu bugetar sau în
exerciţiile precedente, de ordonatorul de credite sau de alte persoane împuternicite, să poată fi plătite în
cursul exerciţiului bugetar respectiv, în limita creditelor bugetare aprobate.

În vederea respectării cerinţelor de mai sus, angajamentul bugetar prin care au fost rezervate
fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate, precedă angajamentul
legal.

Este interzis ordonatorilor de credite, aprobarea unor angajamente legale, fără asigurarea că
au fost rezervate şi fondurile publice necesare plăţii acestora, în exerciţiul bugetar curent, cu excepţia
acţiunilor multianuale.

Valoarea angajamentelor legale, nu poate depăşi valoarea angajamentelor bugetare şi, respectiv, a
creditelor bugetare aprobate, cu excepţia angajamentelor legale aferente acţiunilor multianuale, care nu
pot depăşi creditele de angajament aprobate în buget.

Angajarea cheltuielilor trebuie să se facă întotdeauna, în limita disponibilului de credite bugetare


şi, respectiv, în limita disponibilului de credite de angajament, pentru acţiuni multianuale.

11.4.2. Lichidarea cheltuielilor instituţiilor publice

Lichidarea cheltuielilor instituţiilor publice reprezintă, o fază în procesul execuţiei bugetare, în


care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se
189
verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului legal, pe baza documentelor justificative, care să
ateste operaţiunile respective.

Verificarea existenţei obligaţiei de plată, se realizează prin verificarea documentelor justificative,


din care să rezulte pretenţia creditorului, precum şi realitatea "serviciului efectuat", în sensul că bunurile
au fost livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sau, după caz, existenţa unui titlu care să justifice
plata: titlu executoriu, acord de împrumut, acord de grant, etc.

Salariile şi indemnizaţiile, vor fi lichidate în baza statelor de plată colective, întocmite de


compartimentul de specialitate, cu excepţia cazurilor în care este necesară lichidarea individuală.

Documentele care atestă achiziţiile, bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate, sunt:
Factura fiscală sau factura nefiscală, cuprinse în anexa nr. 1A "Catalogul formularelor tipizate, comune
pe economie, cu regim special de tipărire, înseriere şi numerotare, privind activitatea financiară şi
contabilă", la Hotărârea Guvernului nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune,
privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea
acestora, sau alte formulare ori documente cu regim special, aprobate potrivit legii.

Determinarea sau verificarea existenţei sumei datorate creditorului, se efectuează de către


persoana împuternicită de ordonatorul de credite, pe baza datelor înscrise în factură şi a documentelor
întocmite de comisia de recepţie, constituită potrivit legii, documente care se referă la: Proces-verbal de
recepţie, în cazul mijloacelor fixe, Nota de recepţie şi constatare de diferenţe, în cazul bunurilor
materiale, altele decât mijloacele fixe.

Condiţiile de exigibilitate a obligaţiei, se verifică pe baza datelor cuprinse în angajamentele


legale, care trebuie să cuprindă şi date cu privire la termenele de plată a obligaţiei.

Persoana împuternicită să efectueze lichidarea cheltuielilor, verifică personal documentele


justificative şi confirmă, pe propria răspundere, că această verificare a fost realizată.
Documentele care atestă parcurgerea fazei de lichidare a cheltuielilor, stau la baza înregistrării în
contabilitatea patrimonială a instituţiei publice, pentru reflectarea serviciului efectuat şi a obligaţiei de
plată faţă de terţii creditori.

11.4.3. Ordonanţarea cheltuielilor instituţiilor publice

Ordonanţarea cheltuielilor instituţiilor publice reprezintă, o fază în procesul execuţiei bugetare,


în care se confirmă că livrările de bunuri au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata
poate fi realizată.

Persoana desemnată de ordonatorul de credite, confirmă că există o obligaţie certă şi o sumă


datorată, exigibilă la o anumită dată, şi în acest caz ordonatorul de credite bugetare poate emite
"Ordonanţarea de plată" pentru efectuarea plăţii.

Ordonanţarea de plată, este documentul intern, prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie
conducătorului compartimentului financiar-contabil, să întocmească instrumentele de plată a
cheltuielilor.

Ordonanţarea de plată, îmbracă forma scrisă, având un conţinut tipizat, prevăzut în Ordinul
MFP nr. 1792/2002, trebuie să fie datată şi semnată, de către ordonatorul de credite sau de către persoana
delegată cu aceste atribuţii şi, de asemenea, trebuie să conţină date cu privire la:
 exerciţiul bugetar în care se înregistrează plata;
 subdiviziunea bugetară la care se înregistrează plata;
 suma de plată, în cifre şi în litere, exprimată în monedă naţională sau în monedă străină,
după caz;
190
 datele de identificare a beneficiarului plăţii;
 natura cheltuielilor;
 modalitatea de plată;
Ordonanţarea de plată va fi însoţită de documentele justificative, în original şi va purta viza
persoanelor autorizate, din compartimentele de specialitate, care să confirme corectitudinea sumelor de
plată, livrarea şi recepţionarea bunurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, existenţa unui alt
titlu care să justifice plata, precum şi, după caz, înregistrarea bunurilor în gestiunea instituţiei şi în
contabilitatea acesteia.

Facturile în original sau alte documente, întocmite în vederea plăţii cheltuielilor, vor purta
obligatoriu numărul, data notei contabile şi semnătura persoanei, care a înregistrat în contabilitate
lichidarea cheltuielilor.

Înainte de a fi transmisă compartimentului financiar-contabil, pentru plată, ordonanţarea de plată


se transmite pentru avizare, persoanei împuternicite să exercite controlul financiar preventiv.
Scopul acestei avizări, prin control financiar-preventiv, este de a stabili că:
 ordonanţarea de plată a fost emisă corect;
 ordonanţarea de plată corespunde cu cheltuielile angajate şi suma respectivă este exactă;
 cheltuiala este înscrisă la subdiviziunea corespunzătoare din bugetul aprobat;
 există credite bugetare disponibile;
 documentele justificative sunt în conformitate cu reglementările în vigoare;
 numele şi datele de identificare ale creditorului sunt corecte;
În cazul în care ordonanţarea de plată nu se avizează, se aplică prevederile referitoare la
"Angajarea cheltuielilor", deoarece, în lipsa vizei de control financiar preventiv, ordonanţarea de plată
nu produce efecte juridice şi nu creează obligaţii de plată, în sarcina conducătorului compartimentului
financiar-contabil.
Nici o ordonanţare de plată nu poate fi prezentată spre semnare ordonatorului de credite, decât
după ce persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv a acordat viza.
După aprobarea legală, ordonanţarea de plată împreună cu toate documentele justificative, în
original, se înaintează conducătorului compartimentului financiar-contabil, pentru plată.

Primele trei faze ale procesului execuţiei bugetare a cheltuielilor, se realizează în cadrul
instituţiei publice, răspunderea pentru angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor revenindu-i
ordonatorului de credite bugetare sau persoanelor împuternicite să exercite această calitate prin
delegare, potrivit legii.

11.4.4. Plata cheltuielilor instituţiilor publice

Plata cheltuielilor este faza finală a execuţiei bugetare, prin care instituţia publică este
eliberată de obligaţiile sale, faţă de terţii-creditori.

Plata cheltuielilor, se efectuează de persoanele autorizate care, potrivit legii, poartă denumirea
generică de casier, sau de contabil-casier, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate, în
condiţiile dispoziţiilor legale, prin unităţile de trezorerie la care îşi au conturile deschise, cu excepţia
plăţilor în valută, care se efectuează prin bănci, sau a altor plăţi prevăzute de lege să se efectueze prin
bănci.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în limita creditelor
bugetare deschise şi neutilizate sau a disponibilităţilor aflate în conturi, după caz.

În cazul instituţiilor publice, care nu au în structura lor un compartiment financiar sau financiar-
contabil, plata cheltuielilor se va efectua de către persoana desemnată de ordonatorul de credite, să
îndeplinească această atribuţie, în cadrul instituţiei publice.

191
Instrumentele de plată utilizate de instituţiile publice, respectiv: cecul de numerar şi ordinul de
plată pentru trezoreria statului, se semnează de către ordonatorul de credite şi de două persoane
autorizate în acest sens, dintre care prima semnătură este cea a conducătorului compartimentului
financiar-contabil, iar a doua, a persoanei cu atribuţii în efectuarea plăţii.

Plata cheltuielilor se efectuează, de conducătorul compartimentului financiar-contabil, numai


dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 cheltuielile care urmează să fie plătite, au fost angajate, lichidate şi ordonanţate;
 există credite bugetare deschise/repartizate sau disponibilităţi în conturi de disponibil;
 subdiviziunea bugetului aprobat, de la care se efectuează plata, este cea corectă şi
corespunde naturii cheltuielilor respective;
 există toate documentele justificative, care să justifice plata;
 semnăturile de pe documentele justificative, aparţin ordonatorului de credite sau
persoanelor desemnate de acesta, să exercite atribuţii ce decurg din procesul executării cheltuielilor
bugetare, potrivit legii;
 beneficiarul sumelor este cel îndreptăţit, potrivit documentelor care atestă serviciul
efectuat;
 suma datorată beneficiarului este corectă;
 documentele de angajare şi ordonanţare au primit viza de control financiar preventiv;
 documentele sunt întocmite, cu toate datele cerute de formular;
 alte condiţii prevăzute de lege;

Nu se poate efectua plata unor cheltuieli:


 în cazul în care nu există credite bugetare deschise şi/sau repartizate, ori disponibilităţile
sunt insuficiente;
 când nu există confirmarea serviciului efectuat şi, documentele nu sunt vizate pentru "Bun
de plată";
 când beneficiarul nu este cel faţă de care instituţia are obligaţii;
 când nu există viza de control financiar preventiv, pe ordonanţarea de plată şi nici
autorizarea prevăzută de lege;

În cazul constatării unei erori, în legătură cu plata ce urmează să fie efectuată, conducătorul
compartimentului financiar-contabil, suspendă plata. Motivele deciziei de suspendare a plăţii, se
prezintă într-o declaraţie scrisă, care se trimite ordonatorului de credite şi, spre informare, persoanei
împuternicite să exercite controlul financiar preventiv. În aceste cazuri, de suspendare a plăţii,
ordonatorul de credite poate solicita, în scris şi pe propria răspundere, efectuarea plăţilor către beneficiarii
acestora.
Dreptul de administrare şi dispoziţie, asupra conturilor de cheltuieli bugetare sau de disponibil,
deschise la unităţile de trezorerie şi bănci, se va exercita în mod exclusiv, de către instituţiile publice pe
seama cărora au fost deschise, prin persoanele special împuternicite în acest sens, după comunicarea către
trezorerie sau bancă a împuternicirilor şi a fişelor cu specimenele de semnături, ale persoanelor abilitate
să efectueze plata, împreună cu amprenta ştampilei.

Ordinele de plată, se emit pe numele fiecărui creditor, pe baza documentelor justificative, din care
rezultă, că urmează să se achite integral sau parţial, o datorie contractată şi justificată. Acestea trebuie să
fie datate şi să aibă înscrise, în spaţiul rezervat, obiectul plăţii şi subdiviziunea bugetului aprobat, de la
care se face plata. Toate ordinele de plată se înscriu într-un registru distinct şi poartă un număr de ordine
unic, începând cu numărul 1, în ordine crescătoare pentru fiecare ordonator de credite şi pentru fiecare
exerciţiu bugetar.

Din conturile de cheltuieli bugetare sau de disponibilităţi, după caz, instituţiile publice pot ridica,
pe bază de cecuri pentru ridicare de numerar, numerarul pentru efectuarea plăţilor de salarii, premii,
deplasări, precum şi pentru alte cheltuieli care nu se pot efectua prin virament, cum ar fi: drepturi cu
caracter social, burse pentru elevi şi studenţi, ajutoare etc.
192
Instituţiile publice sunt obligate să ia toate măsurile necesare, pentru reducerea la maximum a
plăţilor în numerar. Ele pot efectua prin casieria proprie, numai acele cheltuieli de volum redus, care nu se
justifică a fi efectuate prin virament.

11.5. Organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi angajamentelor


legale a instituţiilor publice

Instituţiile publice, indiferent de subordonare şi de modul de finanţare a cheltuielilor, au


obligaţia să organizeze evidenţa proprie a angajamentelor bugetare şi legale.

Evidenţa angajamentelor bugetare şi legale, este ţinută de compartimentul de contabilitate, iar


persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv, va supraveghea organizarea şi ţinerea
evidenţei, actualizarea şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale.

Scopul organizării evidenţei angajamentelor bugetare, este de a furniza informaţii, în orice


moment şi pentru fiecare subdiviziune a bugetului aprobat, pentru exerciţiul bugetar curent, cu privire la
creditele bugetare consumate prin angajare şi, prin comparaţie, să se determine creditele bugetare
disponibile, care pot fi angajate în viitor.

Scopul organizării evidenţei angajamentelor legale, este de a furniza informaţii, în orice moment
şi pentru fiecare subdiviziune a bugetului aprobat, pentru exerciţiul bugetar curent, cu privire la
angajamentele legale, anuale sau multianuale, aprobate de ordonatorul de credite.

Evidenţa angajamentelor bugetare şi legale este ţinută, concomitent, de compartimentul de


contabilitate şi de persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv.
În acest scop, printr-un act de decizie administrativă, se vor desemna persoana şi înlocuitorii
acesteia, care vor avea atribuţii pe linia organizării şi conducerii evidenţei angajamentelor bugetare şi
legale.

Principalele atribuţii ale persoanelor care ţin evidenţa angajamentelor bugetare şi legale, se
referă la următoarele aspecte:
 ţinerea evidenţei creditelor bugetare, aprobate în exerciţiul bugetar curent, precum şi a
modificărilor intervenite pe parcursul exerciţiului bugetar curent, cu ajutorul contului 940 "Credite
bugetare aprobate";
 ţinerea evidenţei angajamentelor bugetare, cu ajutorul contului 950 "Angajamente
bugetare";
 compararea datelor, din conturile 940 "Credite bugetare aprobate" şi 950 "Angajamente
bugetare" şi, determinarea creditelor bugetare disponibile care pot fi angajate;
 ţinerea evidenţei angajamentelor legale, cu ajutorul contului 960 "Angajamente legale";
 la finele lunii, reevaluarea angajamentelor legale, exprimate în alte monede decât
moneda naţională, la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României, valabil pentru
ultima zi lucrătoare a lunii;
 la finele anului, înregistrarea totalului plăţilor efectuate în cursul anului, în contul
angajamentelor legale încheiate;

Procedura de înregistrare în contabilitate a cheltuielilor bugetare, trebuie să dea posibilitatea de


a asigura, pentru fiecare subdiviziune a bugetului aprobat în exerciţiul bugetar curent, informaţii cu
privire la:
 creditele bugetare disponibile;
 angajamentele legale;
 plăţile efectuate în baza angajamentelor legale, la un moment dat;
 soldul angajamentelor legale, care mai trebuie plătite la finele anului;

193
 datele necesare întocmirii "Situaţiei privind execuţia cheltuielilor bugetare angajate la
finele trimestrului", situaţie care este parte componentă din structura "Situaţiilor financiare" trimestriale şi
anuale ale instituţiilor publice;

Situaţia privind execuţia cheltuielilor angajate la finele trimestrului, va fi însoţită de un raport


explicativ, privind toate informaţiile utile, cu privire la angajamentele efectuate în cursul exerciţiului
bugetar.

Cap. XII RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND EXECUŢIA BUGETARĂ

12.1. Conceptul de răspundere juridică în dreptul financiar

12.1.1. Rolul şi funcţiile răspunderii juridice în dreptul financiar

În ştiinţa şi practica dreptului, un domeniu central îl reprezintă materia răspunderii juridice,


deoarece răspunderea juridică este, în esenţă, o garanţie a realizării dreptului, un factor de eficienţă a
acestuia. Concepută a fi o componentă fundamentală a sistemului de drept, răspunderea juridică este, în
manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituţii juridice
distincte.

194
Normele juridice sunt elaborate în scopul orientării, influenţării şi determinării comportamentului
uman, în baza unor analize temeinice şi bine fundamentate. Atât timp cât normele juridice au un caracter
general şi impersonal, permanent şi obligatoriu, respectarea lor se realizează prin cunoaştere şi aplicare
benevolă şi, numai în anumite cazuri, prin forţa de constrângere a statului.
Din punct de vedere al răspunderii juridice, are relevanţă numai conduita umană care cade, într-o
formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita umană, în raport de mulţi factori, poate fi licită,
legală, sau poate contraveni normelor juridice, având astfel caracter ilicit sau ilegal. Conduita oamenilor
poate fi, astfel, exprimată în săvârşirea de acţiuni sau în abţinerea de la săvârşirea unor anumite acţiuni,
prin care aceştia îşi exercită drepturile sau îşi asumă obligaţiile pe care le au.
Numai comportamentul, conform sau neconform, conştient, responsabil al oamenilor,
indiferent de scopul sau motivul, propriu-zis, care îl determină, este cel care are valoare juridică,
având, astfel, ca efect, atragerea sau nu a răspunderii juridice.
În caz contrar, comportamentul unui alienat mintal, nu poate fi calificat ca fiind licit sau ilicit,
deoarece comportamentul acestuia nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi responsabile şi, ca atare,
alienatului mintal nu i se poate atrage răspunderea juridică, indiferent de formele acesteia.

Din perspectivă socială se apreciază că, răspunderea juridică este o formă a responsabilităţii
sociale, conform căreia fiecare individ din societate, trebuie să-şi asume şi să suporte consecinţele
faptelor sale neconforme cu normele juridice.
Ca fenomen social, rolul determinant al dreptului constă în, asigurarea coerenţei funcţionalităţii şi
autoreglării sistemului social, pentru apărarea valorilor sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.

Răspunderea juridică reprezintă „un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul
încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de
judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex,
fiind format, în esenţă, din dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a aplica sancţiunile
prevăzute de normele juridice, persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane
de a se supune sancţiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept”120.
Sensul frecvent atribuit noţiunii de răspundere juridică, este acela de obligaţie de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul faptei contrare normei şi care
poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale, a unei asemenea conduite. Alte opinii, apreciază că
răspunderea juridică are loc, doar în cazul încălcării unor norme juridice şi, este urmată de aplicarea
constrângerii de stat, prin mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei savârşite.

Răspunderea juridică, poate fi definită astfel, ca fiind: acea formă a răspunderii sociale,
stabilită de către stat, în urma încălcării normelor de drept, printr-un fapt ilicit şi care determină
suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate.

Spre deosebire de responsabilitatea socială, care este o răspundere în abstract, reprezentând o


vocaţie de a răspunde, răspunderea juridică este concretă, stabilită după o anumită procedură, de o
autoritate competentă, finalizată într-o sancţiune. Sancţiunea poate consta în obligarea la restituirea unui
lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, în stabilirea şi executarea unei pedepse, etc.
Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică există o relaţie de mare complexitate, în sensul că
sancţiunea juridică, premisă a răspunderii juridice, presupune încălcarea normelor juridice, în structura
logico-juridică a cărora există prevăzută şi sancţiunea.

Sancţiunea juridică se află la finalul răspunderii juridice şi constituie, astfel, obiectul


răspunderii juridice, deşi nu este singurul său scop.
Sancţiunile juridice, aplicabile în cazul nerespectării normelor de drept, îndeplinesc două funcţii
importante:

120
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 150
195
 funcţia coercitivă, care se realizează prin influenţa pe care o exercită dreptul şi aplicarea
acestuia, asupra conştiinţei oamenilor;
 funcţia educativ-preventivă, care se realizează prin conştientizarea că fapta, ilicită şi
cauzatoare de prejudicii, nu rămâne nesancţionată;

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale răspund juridic, de asemenea, pentru prejudiciile cauzate


contribuabilului de funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Răspunderea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, nu înlatură răspunderea funcţionarilor
publici din cadrul organelor fiscale, în exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a atribuţiilor de
serviciu.

Temeiul răspunderii juridice şi implicit al sancţiunii juridice îl reprezintă fapta, constând într-o
acţiune sau inacţiune, pe care legea o califică drept infracţiune, contravenţie, abatere, etc.

Constrângerea exercitată de către stat, în realizarea funcţiei coercitive a sancţiunii juridice,


reprezintă ansamblul de măsuri, care pot fi luate de autorităţile statului, în temeiul legii şi cu folosirea
puterii de stat, pentru a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi pentru a apăra drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept. Constrângerea administrativă,
presupune folosirea forţei statului, pentru a determina o persoană să facă sau să nu facă ceva, potrivit legii
sau potrivit hotărârii judecătoreşti ori a autorităţii administrative, abilitate de lege.

12.1.2. Condiţiile răspunderii juridice în dreptul financiar

În vederea atragerii răspunderii juridice, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, astfel;

 să existe o conduită sau o faptă ilicită, constând într-o acţiune sau inacţiune, care
contravine normei juridice;
 să existe unui rezultat vătămător al conduitei ilicite, care aduce atingere valorilor apărate
şi care permite să se aprecieze gradul de pericol social al faptei;
 să existe raport de cauzalitate, între conduita ilicită şi rezultatul produs;
 să existe vinovăţie, a autorului faptului ilicit, ceea ce desemnează latura subiectivă a
încălcării dreptului. Vinovăţia este dată de atitudinea psihică a persoanei, faţă de fapta socialmente
periculoasă săvârşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acelei fapte. Vinovăţie există când fapta, care
prezintă pericol social, este săvârşită cu intenţie sau din culpă ;
 să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică;

12.1.3. Principiile răspunderii juridice în dreptul financiar

La baza răspunderii juridice stau mai multe principii, respectiv:

 Principiul legalităţii răspunderii juridice, care presupune:


 recunoaşterea şi consfinţirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin constituţie,
legi şi alte acte normative, emise în baza acestora. În acest sens trebuie menţionat că, nu poate să existe
contravenţie şi infracţiune, pe de o parte şi sancţiune sau pedeapsă, pe de altă parte, atât timp cât acestea
nu sunt prevăzute de lege (nullum crimen sine legem, nulla poena sine lege);
 prevederea şi garantarea prin lege, a instituţiilor, procedurilor şi mijloacelor
efective, de înfăptuire a responsabilităţii juridice;
 garantarea că nimeni nu este mai presus de lege;
 garantarea că exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se face numai cu
bună-credinţă;
 garantarea accesului liber la justiţie;

 Principiul egalităţii în drepturi, conform căruia:


 toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice;
196
 nu trebuie să existe, în mod nejustificat, privilegii pentru particulari, funcţionari sau
autorităţi publice;
 toate persoanele sunt responsabile, în faţa şi în condiţiile legii, inclusiv autorităţile
publice;
 criteriile generale de individualizare a sancţiunilor sau pedepselor, precum şi
cauzele de înlocuire, de înlăturare, de agravare sau de atenuare a răspunderii juridice, nu pot fi deduse din
raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial, religios, etc., ci toate acestea trebuie stabilite prin lege, în
mod egal pentru toţi;

 Principiul personalităţii, în sensul că se declară responsabilă orice persoană fizică sau


juridică, autor sau participant, sub orice formă, la săvârşirea faptei ori a actului juridic, ilicit sau ilegal, cu
unele excepţii prevăzute de lege;

 Principiul libertăţii de voinţă, de acţiune sau de inacţiune a fiecărei persoane, care


exprimă alegerea, de către fiecare persoană, a comportamentului care evită sau nu răspunderea juridică,
cu riscurile aferente alegerii făcute. În acest sens, trebuie înţeles că, nu poate exista răspundere juridică,
dacă nu există libertatea de a alege propriul comportament;

 Principiul umanismului, în sensul de a se pune accentul:

 în primul rând, pe prevenire;


 în al doile rând pe reparare;
 în ultimul rând pe represiune;

 Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate, în


sensul de a face răspunzător un funcţionar public, numai pentru ceea ce acesta putea şi era obligat să facă,
dar nu a făcut;

 Principiul existenţei şi dezvoltării sociale, în sensul că, scopul existenţei statului şi a


administraţiei publice, îl constituie satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor
publice şi al solidarităţii sociale. Serviciile publice trebuie să funcţioneze, astfel încât să nu aducă pagube
vreunei persoane, iar în situaţia în care au produs pagube unei persoane, chiar printr-un act administrativ
legal, statul şi autoritatea publică sunt obligate să le repare;

 Principiul reparării integrale a prejudiciului, dedus conform art. 52 alin. 1 din


Constituţie, care prevede că: persoana vătămată într-un drept al său, de o autoritate publică, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei;

 Principiul reparării prompte a prejudiciului, în sensul că, spre deosebire de alte ramuri de
drept, în dreptul administrativ şi în dreptul financiar, procedurile de administrare a probaţiunii sunt mai
simplificate, termenele sunt mai scurte şi garanţiile sunt mai ferme;

 Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii, în conformitate cu care se impune,


corelarea răspunderii sau a sancţiunii cu gravitatea faptei săvârşite, sub aspectul pericolului ei social sau a
întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă
individualizare sau proporţionalizare a sanctiunii sau pedepsei, unde se ţine seama de toate împrejurările
legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante, ca şi de persoana făptuitorului, etc.;

 Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere, în baza căruia momentul


aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei,
fără amânări sau tergiversări deosebite şi dăunătoare soluţionării cauzei, pentru ca rezonanţa socială a
sancţiunii să fie maximă, eliminând astfel starea de incertitudine şi starea speculativă din raporturile
sociale, precum şi neâncrederea în instituţiile statului de drept, sporind, astfel, efectul preventiv al
aplicării legilor în vigoare;
197
Sfera răspunderii sociale, este deosebit de largă şi de cuprinzătoare, incluzând: răspunderea
morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi sub care, într-o
formă sau alta, membrii societăţii sînt chemaţi să dea seama, pentru modul în care se comportă în viaţa
socială.

12.2. Răspunderea politică în dreptul financiar121

Guvernul, în întregul său, şi fiecare dintre membrii acestuia, sunt obligaţi să îşi îndeplinească
mandatul cu respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a programului de guvernare, acceptat de
Parlament.
În exercitarea mandatului său, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, ca
urmare a votului de încredere acordat de către acesta, cu prilejul învestiturii. De asemenea, fiecare
membru al Guvernului, respectiv: primul-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică,
numiţi de Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, răspunde politic, în
mod solidar cu ceilalţi membri, pentru activitatea şi pentru actele Guvernului.

Răspunderea politică a Guvernului, constă în demiterea sa, ca urmare a retragerii încrederii


acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură122, în condiţiile prevederilor art. 113
şi 114 din Constituţia României.

Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, contravenţional,


disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care prin lege nu
sunt stabilite şi alte dispoziţii derogatorii.

12.3. Formele răspunderii juridice în dreptul financiar

Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a cărei caracteristică esenţială o constituie


posibilitatea aplicării, în caz de nevoie a constrîngerii de stat, putem avea în vedere, de asemenea, marea
diversitate sub care această formă de răspundere se poate manifesta.
Atât formele de răspundere juridică, cât şi instituţiile care le reglementează, sunt rezultatul unui
îndelungat proces evolutiv. De-a lungul timpului, în cadrul diferitelor ramuri de drept, s-au adoptat norme
juridice şi s-au relevat principii şi reguli specifice, în materia răspunderii subiectelor de drept, pentru
actele şi faptele lor. Cercetarea acestor reguli şi practici, a particularităţilor de reglementare, a condus, în

121
Conform Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministeriala, republicata în anul 2007, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 200/2007
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială a mai fost modificată şi completată prin:
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a
funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 601/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.227 din 20 decembrie 2004;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 4 februarie 2005, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 90/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 15 aprilie 2005;
122
Moţiunea de cenzură. Conform articolului 112 din Constituţia României:
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică
Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile, de la data când a fost prezentată în sedinţa comună a celor doua Camere.
(4) Daca moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o, nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o
nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea, potrivit articolului 113 din
Constituţie.
198
plan teoretic, la fundamentarea unor forme de răspundere distincte, întemeiate pe concepţii coerente şi
unitare şi, caracterizate de trăsături distincte.
Utilizarea teoriei generale a răspunderii juridice, accelerează procesul de fundamentare a unor noi
forme de răspundere, a căror evoluţie tinde spre consacrare, aşa cum este şi cazul răspunderii specifice
dreptului financiar.
Există o răspundere penală, o răspundere civilă, o răspundere contravenţională, precum şi diferite
alte modalităţi, în care răspunderea juridică se poate manifesta, potrivit specificului diferitelor ramuri ale
dreptului.
Uneori, răspunderea civilă poate să fie singulară. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu
alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală, sau cu răspunderea administrativă,
sau disciplinară, etc. În contextul oricărui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de
sine stătător şi va acţiona în formele sale specifice.

Teoria generală a dreptului relevă faptul că, toate formele răspunderii juridice se pot distinge,
în funcţie de mai mulţi factori, care se află în interdependenţă, cum ar fi: valorile sociale lezate, tipul
normei juridice a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia
făptuitorului, etc.

Încălcarea normelor dreptului financiar, poate îmbrăca forma unor acţiuni sau inacţiuni, cărora
legea le dă caracterul de fapt juridic şi, care pot avea grade diferite de pericol social. Pericolul social, în
domeniul dreptului financiar, se exprimă, în principal, prin diminuarea volumului resurselor
financiare publice, care se cuvin statului sau colectivităţilor locale, precum şi, prin încălcarea unor
reguli fundamentale care stau la baza efectuării cheltuielilor publice.

Formele consacrate ale răspunderii juridice, respectiv răspunderea penală, civilă,


contravenţională, disciplinară, materială se regăsesc şi cu privire la încălcarea normelor juridice de drept
financiar, în special cu privire la execuţia şi realizarea bugetului public. Astfel, conţinutul faptei, al
abaterii disciplinare, contravenţionale sau de la normele altei ramuri de drept, este determinat de normele
dreptului financiar, care completează normele administrative, penale, de dreptul muncii, etc., care prevăd
şi sancţionează acţiunile comisive sau omisive respective.

12.3.1. Răspunderea penală

Răspunderea penală, reprezintă cea mai gravă formă a răspunderii juridice. Aceasta constă în
dreptul statului, exercitat prin instituţiile sale competente, de a lua măsuri de constrângere, prin aplicarea
unei pedepse, persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Această răspundere poate fi angajată,
numai pentru fapte ilegale, prevăzute în lege ca infracţiuni.

12.3.1.1. Caracterizare generală a infracţionalităţii

Conceptul de infracţiune, ca instituţie fundamentală a dreptului, reprezintă o faptă sau un act de


conduită exterioară a omului, săvârşit cu vinovăţie şi caracterizat de un evident pericol social. Fapta
respectivă poate fi catalogată ca fiind infracţiune, doar dacă este încriminată de un act normativ.
Termenul de infracţiune este o denumire atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi
„este echivalent cu conceptul de faptă penală sau ilicit penal”123.
Pentru existenţa infracţiunii, trăsăturile esenţiale prevăzute de lege, respectiv: fapta să prezinte
pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, trebuie să existe cumulativ,
fiindcă lipsa uneia din ele, face ca fapta să nu aibe caracter infracţional. Astfel infracţiunea, înainte de a fi
un fenomen juridic, este un fenomen social, respectiv un act antisocial, care devine ilegal din momentul
încriminării sale prin lege. De aceea, este foarte clar că „nu există crimă fără lege, iar fenomenul de
crimă nu este creat de legi, ci el preexistă acestora, care şi-au găsit în noţiunea de crimă raţiunea lor
de a fi”124.
123
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Buc., Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 78
124
J. Pinatel, Traité de Droit pénale et Criminologie, Tome III, Ed. Dallaz, 1963, p. 16
199
Gabriel Tarde, ilustru reprezentant al criminologiei şi sociologiei franceze, în dezvoltarea teoriei
imitaţiei, arăta că „oamenii se imită unul pe altul, în funcţie de cât de strâns este contactul dintre ei,
susţinând că crima începe ca o modă şi, mai târziu, devine un obicei, ca aproape orice alt fenomen
social”.
În cercetarea criminologică, infracţiunea este analizată în contextul unui ansamblu, respectiv:
crimă, criminal şi victimă, căruia se subsumează, împreună având o multitudine de conexiuni şi
intercondiţionări reciproce, fără să-şi piardă însă particularităţile şi funcţiile proprii. Aceasta face ca
infracţiunea să fie inseparabilă de infractor, iar infractorul de pedeapsă. Infracţiunea „este fapta omului
care vine în conflict cu societatea, provocând reacţia acesteia, reacţie care este canalizată şi orientată
în pedeapsa care se aplică”125. Infracţiunea nu poate exista în afară de societate, „ea este un fapt social
care cuprinde un act antisocial şi care lezează interesele societăţii”126.
Norma penală este elaborată pentru a sancţiona un comportament preexistent, ea nu creează
comportamente. Astfel că „pe măsură ce anumite comportamente devin necorespunzătoare pentru
societate, ele vor fi sancţionate prin legea care va veni să le încrimineze, iar alte comportamente care
erau încriminate, ajung să nu mai fie considerate crime şi să fie dezincriminate”127.
Importanţa periculozităţii sociale, ca principală trăsătură distinctivă a infracţiunii, este dată de
împrejurarea că, numai datorită existenţei şi intervenţiei ei negative, fapta umană pe care o marchează,
dobândeşte aptitudinea de a tulbura viaţa socială, lezând sau punând în pericol ansamblul de valori
spirituale, morale, juridice şi materiale etc., care constituie şi asigură o normală desfăşurare a relaţiilor
sociale.
În literatura de specialitate, noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări
diverse. Astfel, unii autori apreciază că, potrivit concepţiei realiste periculozitatea socială are semnificaţia
de faptă contrară ordinii sociale, prin aptitudinea sa de a tulbura această ordine128. Alţi autori se referă la
aptitudinea oricărei infracţiuni de „a compromite condiţiile de existenţă, de conservare şi de dezvoltare
ale societăţii”129.
Codul Penal român a înscris în dispoziţiile art. 18 o definiţie proprie, în sensul că „fapta care
prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 si pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse”.130 Valorile apărate de lege, conform art. 1 din Codul Penal sunt: România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.
Cât priveşte infracţionalitatea economico-financiară, aceasta este caracterizată de un obiect juridic
comun, care constă în relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţilor economice,
reglementate de lege.
Obiectul material este reprezentat de patrimoniul, faţă de care se săvârşeşte în mod nemijlocit
acţiunea încriminată. Cel mai adesea, în practică, este vorba de bugetul public. Subiect activ poate fi, de
regulă, orice persoană. Subliniem că în mod convenţional, atunci când se fac referiri la infracţionalitatea
economico-financiară (inclusiv în paginile literaturii de specialitate), sunt avute în vedere, deşi impropriu,
şi gama faptelor de natură contravenţională.

12.3.1.2. Infracţiunea, unicul temei al răspunderii penale

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea


pedepsei, legea penală apărând, astfel, împotriva infracţiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea,
persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.

125
Dr. Tr. Popa, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p. 62
126
Ibid.
127
V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Ell Beck, 1998, p. 8
128
N. Giurgiu, Drept penal general, Ed. Cantes, Iaşi, 2000, p. 120
129
Ibid.
130
În acest înţeles, cu valoare de interpretare legală si autentică, fapta penală aduce atingere ordinii de drept numai atunci când
lezează efectiv vreuna din valorile care constituie obiectul ocrotirii legii penale, iar atunci când valoarea ocrotită este însăşi
securitatea unei relaţii sociale se consideră că fapta penală prezintă pericol social chiar prin simpla punere în pericol a acestei
valori.
200
Conform Codului penal, infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social, întrucât vatămă sau pune în pericol, valorile
sociale de importanţă deosebită, pentru existenţa societăţii noastre, valori ocrotite de legea penală.
Infracţiunile sunt fapte ce sunt incriminate, în partea specială a codului penal şi în legile speciale
cu dispoziţii penale.

Trăsăturile infracţiunii, sunt următoarele:

a. infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social, cerinţă esenţială pentru ca o faptă să
constituie infracţiune. Sunt periculoase pentru societate, în înţelesul legii penale, faptele care lezează sau
pun în pericol, cele mai importante valori ocrotite de legea penală, ca: siguranţa statului, proprietatea,
persoana şi drepturile acesteia, sistemul economic şi alte valori sociale ocrotite de lege. Legiuitorul
incriminează anumite fapte ca infracţiuni şi pentru că, datorită urmărilor produse şi ansamblului
trăsăturilor care le caracterizează, vădesc o periculozitate socială deosebită. Gradul de pericol social
diferă de la o infracţiune la alta, în funcţie, în primul rând, de importanţa valorii sociale lezate, prin
săvârşirea faptei respective;

b. infracţiunea este o faptă săvârşită cu vinovăţie. Fără vinovăţie nu există infracţiune şi nici
răspundere penală. Formele vinovăţiei sunt: intenţia directă, intenţia indirectă şi culpa sub forma
neglijenţei şi a uşurinţei.
 intenţia directă, este caracterizată prin aceea că, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea acestuia, prin săvârşirea faptei respective;
 intenţia indirectă, este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care, deşi
nu îl urmăreşte, îl acceptă, având deci o atitudine de nepăsare faţă de producerea urmării eventuale;
 culpa sub forma uşurinţei sau imprudenţei, este atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere);
 culpa sub forma neglijenţei, este atunci când, făptuitorul nu prevede rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere sau culpa simplă);

c. infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală, impusă, astfel, de principiul legalităţii
incriminarii.

Elementele constitutive ale infracţiunii, sunt următoarele:

a. obiectul infracţiunii, este reprezentat de valorile sociale şi relaţiile privitoare la acestea,


apărate de legea penală, prin incriminarea faptelor care le aduc atingere sau le pun în pericol;
b. subiectul infracţiunii, este o persoană fizică, întrucât aceasta acţionează cu vinovăţie, cu o
anumită poziţie psihică, faţă de valorile sociale ocrotite penal. Minorul care nu a împlinit 14 ani, precum
şi debilii mintal, nu răspund penal şi nu pot fi subiect al infracţiunii;
c. latura obiectivă, este reprezentată de acţiunea sau inacţiunea subiectului activ al
infracţiunii, prin care se aduce atingere uneia din valorile apărate de legea penală, precum şi raportul de
cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi urmarea produsă, prin săvârşirea faptei;
d. latura subiectivă, reprezintă atitudinea psihică care precede şi însoţeşte săvârşirea faptei,
alcătuite din elemente cognitive, volitive şi afective, care dau un anumit conţinut vinovăţiei şi formelor
sale;

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei131, sunt următoarele:

131
Faptele prevăzute de legea penală, comise în condiţii de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi morală,
etc., nu constituie infracţiune şi prin urmare nu se pedepsesc.
201
 legitima aparare132;
 starea de necesitate133;
 constrângerea fizică şi morală134;
 cazul fortuit135;
 iresponsabilitatea136;
 beţia involuntară137;
 minoritatea faptuitorului138;
 eroarea de fapt139;

Cauzele care înlatură răspunderea penală, sunt următoarele:

 amnistia;
 graţierea;
 lipsa plângerii prealabile;
 prescripţia;

Satisfacerea intereselor părţii vătămate prejudiciate prin fapta infracţională, nu absolvă pe


infractor de pedeapsa prevăzută de lege, deoarece sancţiunea penală constituie o măsură de apărare,
împotriva celor care săvârşesc fapte antisociale. Prin excepţie, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală, prevăzută de legea specială, satisfacerea interesului statului, în calitate de parte
vătămată, constând în acoperirea integrală a prejudiciului de către autor, în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, până la primul termen de judecată, pot constitui cauze de nepedepsire sau cauze de reducere a
pedepselor.

Răspunderea penală, pentru infracţiuni legate de executarea bugetului de stat, este atât a
persoanelor încadrate în muncă, cât şi pentru celelalte persoane fizice140.
Persoanele încadrate în muncă, având atribuţii în domeniul financiar-fiscal, pot fi subiecte active
ale unor infracţiuni specifice, prevăzute de Codul penal, cum sunt:
 infracţiuni contra avutului public, ca: delapidare-art. 215¹ C. pen., gestionare
frauduloasă-art. 214 C. pen., înşelăciune-art. 215. C. pen., furt-art. 208-209 C. pen., abuz
132
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă
apărare, acela care săvârşeşte fapta, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Este de
asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
133
Este în stare de necesitate, acela care săvârşeşte fapta, pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat
altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu
este în stare de necesitate, persoana care în momentul când a săvârşit fapta, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave, decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
134
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt
mod.
135
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută.
136
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
137
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe. Starea de beţie
voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe, nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz,
o circumstanţă atenuantă sau agravantă.
138
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal.
139
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.
140
V. Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, Dreptul, nr. 3/1999, p. 36-43
202
de încredere-art. 213 C. pen., abuz în serviciu-art. 248 C. pen., neglijenţă în serviciu-art.
249 C. pen., etc.;
 infracţiuni de deturnare de fonduri, prevăzute de art. 302¹ C. pen., constând în
schimbarea destinaţiei alocaţiilor bugetare;
 infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de legea contabilităţii şi de art. 289 C. pen.,
constând în întocmirea şi transmiterea, la organele financiare şi bancare, de acte şi
documente, care conţin date nereale;
 infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen., constând în comunicarea de
date false, cu privire la stabilirea şi calcularea obligaţiilor faţă de bugetul de stat;
 infracţiuni de evaziune fiscală;
 infracţiuni prevăzute în codul fiscal;
 infracţiuni prevăzute de Legea pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;
 infracţiuni privind încălcările la regimul vamal şi al zonelor libere, etc;

12.3.1.3. Cauzele infracţionalităţii şi importanţa cunoaşterii acestor cauze

Cauzele infracţionlităţii şi a criminalităţii, în general, dar şi pe domenii, inclusiv ale criminalităţii


economico-financiare şi ale crimei organizate ,constituie obiect de studiu al ştiinţelor criminologice.
Conform documentelor prezentate la cel de al 8-lea Congres al O.N.U., pentru prevenirea
infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor, care a avut loc în perioada 27 august-7 septembrie 1990, la
Havana, criminologia este o „ştiinţă care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează
comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire şi justiţie penală, în cadrul planificării
sociale de ansamblu. Totodată, se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se
urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu, pentru obţinerea unei protecţii eficiente,
corespunzătoare realităţilor şi nevoilor sociale”141.
Criminologia este aceea care studiază dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii, cât şi trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea complexului de măsuri, stabilite
pentru prevenirea fenomenului infracţional şi elaborează soluţii de intervenţie preventivă, contra crimei şi
a criminalităţii, plecând de la realităţile constatate, în acord cu legislaţia existentă, pe plan intern şi
internaţional. Oricum, nu trebuie uitat, niciodată, că: importanţa studierii şi cercetării cauzelor
criminalităţii, o constituie necesitatea valorificării rezultatelor obţinute pentru fundamentarea
strategiilor de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, şi implicit pentru sprijinirea actului
managerial a instituţiilor abilitate în acest domeniu.
În identificarea şi explicarea numeroaselor cauze ale criminalităţii, au fost dezvoltate teorii bazate
pe caracteristicile fizice ale persoanelor, teorii privind factorii biologici şi comportamentul criminal, teorii
raportate la inteligenţă şi influenţa acesteia asupra criminalităţii, teorii privind personalitatea criminalului,
teorii ale comportamentului criminal, ca un comportament normal învăţat, teorii referitoare la sărăcie şi
inegalitate economică, teorii referitoare la controlul social şi reacţia socială, etc..
Referitor la criminalitatea economico-financiară şi crima organizată din România, cauzele sunt
multiple şi complexe, dar într-o prezentare succintă, a unora din cele mai importante cauze, avem în
vedere:

a) Cauze referitoare la cadrul normativ, care au o influenţă predominantă asupra evoluţiei şi


tendinţelor criminalităţii economico-financiare, deoarece acţiunea umană devine imprevizibilă.
- Anomia legislativă, sau altfel spus, lipsa reglementărilor legale ori existenţa unor norme
contradictorii, care alimentează, datorită spaţiului de vid normativ, factorii de risc pentru apariţia şi
evoluţia ascendentă a criminalităţii. Lipsa legilor sau perimarea lor, reduce posibilităţile de control asupra
individului şi a activităţilor sale şi face ca activitatea instituţiilor statului, de a stopa criminalitatea, să fie
ineficientă şi să nu-şi atingă scopul;

141
A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Buc., 1993, p. 4
203
- Exces