Romanul interbelic, citadin, realist, de tip balzacian

Enigma Otiliei
de George Călinescu
George Călinescu a dat primul nostru roman citadin, nu de tip analitic, ci clasic,
balzacian. Criticul literar nu este de acord cu Camil Petrescu în chestiunea noii structuri și
respinge teza lovinesciană conform căreia evoluția gândirii omenești aduce o modificare
obligatorie a opticii scriitorului. În opinia lui Călinescu, „literatura nu e în legătură cu
psihologia, ci cu sufletul uman”, iar sufletul e veșnic același. Publicat în 1938, la sfârșitul
perioadei interbelice, „Enigma Otiliei” este al doilea dintre cele patru romane călinesciene.
„Enigma Otiliei” este un roman, deoarece are o acțiune vastă, desfășurată pe mai
multe planuri narative, un conflict complex, personaje numeroase, bine individualizate și
oferă o imagine amplă și profundă asupra existenței.
Romanul aparține realismului prin tema familiei, a moștenirii și a paternității, prin
caracterul verosimil, prin structura închisă, prin perspectiva narativă omniscientă și
omniprezentă. De asemenea, se remarcă tehnica detaliului semnificativ în descrierea
amănunțită a străzii Antim, a caselor aflate pe stradă și a locuinței lui Costache Giurgiuveanu.
Specifice realismului sunt și personajele tipice pentru o anumită categorie socială sau
morală. Astfel, Costache este tipul avarului, Stănică Rațiu este arivistul, Felix, intelectualul în
devenire, Pascalopol, aristocratul rafinat. Romanul depășește cadrul realismului clasic,
întrucât apar elemente de modernitate, cum ar fi ambiguitatea personajelor. Moș Costache nu
este un avar dezumanizat, pentru că o iubește sincer pe Otilia. Pascalopol o iubește, la rândul
lui, patern și viril în același timp.
Ca metodă de lucru, romancierul o adoptă pe cea a scriitorului francez Balzac. Tema
însăși e balzaciană: în centru cărții stă istoria unei moșteniri. Lupta pentru înavuțire cu tot ce
implică aceasta ca mijloc de promovare socială dictează acțiunea romanului. Expunerea
pornește la fel ca în romanele lui Balzac, spațial și temporal bine precizată: „Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece…”. Descrierea interioarelor și a
fizionomiilor se realizează amănunțit, tot în stil balzacian. Călinescu manifestă afinități
profunde cu autorul „Comediei umane” și prin ideea paternității. În „Enigma Otiliei”, tema
paternității este abordată cu precădere din perspectivă social-economică. Soarta celor doi
orfani, Felix și Otilia, urmează să se decidă în funcție de determinantele materiale imediate
ale paternității. Tocmai de aceea, Călinescu a intenționat să-și intituleze romanul „Părinții
Otiliei”, însă îl schimbă din motive editoriale, deplasând accentul dinspre ideea paternității
înspre misterul protagonistei.
O secvență semnificativă pentru tema romanului este aceea a sosirii lui Felix Sima în
casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Tânărul asistă la o scenă de familie, jocul de
table. Observația Aglaei Tulea, sora lui Costache, potrivit căreia bătrânul face „azil de orfani”
îi vizează în mod direct pe Felix și pe Otilia, pentru că Aglae îi percepe pe cei doi tineri ca pe
niște rivali la moștenirea fratelui său. Un alt episod prin care este ilustrată tema balzaciană a
moștenirii este acela în care moș Costache face un atac de apoplexie și întreaga familie Tulea,
în frunte cu Aglae, îi ocupă militărește casa, temându-se că Felix sau Otilia și-ar putea însuși
banii pe care bătrânul îi avea în casă.
Dacă titlul inițial sublinia tema paternității, titlul sub care a fost publicat romanul
reliefează eternul mister feminin, dar și misterul unei vârste și al vieții înseși. În acest sens,
este elocventă reflecția târzie a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o
enigmă, ci și destinul însuși”.
 Compoziția romanului este clasică, cele douăzeci de capitole fără titlu se succed
cronologic, iar structura romanului însumează trei planuri narative. Planul principal
urmărește destinul clanului familial, alcătuit din familiile înrudite Giurgiuveanu, Tulea, Rațiu.
Acesta se ordonează în jurul istoriei moștenirii, fiind dinamizat de un conflict economic. Cel
de-al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii surprinși în
devenire, în confruntare cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol, care
trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Se conturează un conflict erotic care privește rivalitatea
dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei. Al treilea plan,
planul-cadru, conturează monografic existența burgheziei bucureștene la începutul veacului
al XX-lea.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale
existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, după război. Simetria este
susținută și de cuvintele rostite de Costache la venirea lui Felix, reluate în finalul romanului:
„Aici nu stă nimeni”.
În conflictul pentru moștenire se află două familii înrudite. În casa lui Costache
Giurgiuveanu, proprietarul averii, trăiește Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei
de-a doua soții decedate a acestuia. Orfanul Felix Sima vine la tutorele său de la București
pentru a studia Medicina. Moșierul Leonida Pascalopol, prieten apropiat al bătrânului, vine
adesea în casă din dorința de a avea o familie și din afecțiune pentru Otilia, pe care o cunoștea
de mică. În casa vecină, trăiește o a doua familie înrudită cu prima, care aspiră la moștenirea
averii bătrânului. Clanul Tulea este condus de Aglae, sora lui Costache. Din familie fac parte
soțul acesteia, Simion Tulea și cei trei copii ai lor, Olimpia, Aurica și Titi. Acestei familii i se
adaugă Stănică Rațiu, soțul Olimpiei, dornic să obțină moștenirea.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, însă Otilia îi spune în repetate rânduri că trebuie să primeze dorința lui de a-și
face o carieră. Considerând că reprezintă o piedică în calea formării lui profesionale, după
moartea lui Costache, Otilia îl părăsește pe Felix și se căsătorește cu Pascalopol, care îi poate
oferi afecțiune și protecție. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea de a-și
trăi tinerețea, aceasta devenind soția unui conte exotic. Otilia rămâne pentru Felix o imagine a
eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o enigmă. Prin prezentarea formării tânărului Felix
Sima, „Enigma Otiliei” are și caracter de bildungsroman.
Călinescu folosește magistral arta portretului, prin procedee de compoziție de mare
diversitate. Cele mai multe portrete sunt de factură realistă, mijloacele de caracterizare sunt
pronunțat balzaciene, iar în cazul Otiliei, moderne. Portretele morale ale lui Costache
Giurgiuveanu, Aglae Tulea, Stănică Rațiu, Aurica, Pascalopol sunt întemeiate pe o trăsătură
dominantă care le proiectează într-o anumită tipologie umană. Costache Giurgiuveanu
aparține tipologiei avarului, dar se distanțează de zgârcitul clasic prin complexitate. Stănică
Rațiu este tipul arivistului, adaptabil și profitor, cu o intuiție deosebită. Aglae Tulea e un
personaj static, de factură clasică, întruchipând „baba absolută”, răutatea umană, înghețul
sufletesc. Aurica și Olimpia sunt ipostaze ratate ale feminității. Aurica rămâne fată bătrână,
în timp ce sora ei eșuează lamentabil în căsnicie. În contrast cu aceste personaje se definește
Leonida Pascalopol, ilustrativ pentru tipologia nobilului autentic. Este un moșier rafinat,
cult, discret, sensibil și generos. Prin observarea comportamentului lui Simion Tulea și al lui
Titi, interesul se deplasează spre patologic și cazul clinic, ceea ce reprezintă un element de
modernitate. Titi este un perpetuu adolescent trăind o criză de personalitate și o criză
erotică de durată. Simion sfârșește prin a se crede Mântuitorul și e internat într-un ospiciu.
Felix Sima ocupă un loc privilegiat, fiind personaj-reflector și actor în scenariul epic al
romanului. Este un personaj realist, complex, surprins în devenire și reprezintă tipul
intelectualului în formare. Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului,
prezență complexă și enigmatică, în continuă devenire. Este o prezență memorabilă, amestec
de candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de inconștiență și luciditate. Portretul său
se realizează prin însumarea unor perspective multiple, divergente. Pentru Costache, ea este
„fe-fetița”, „Otilica” lui cea scumpă. Pentru Felix, este „o fată admirabilă, o fată superioară”
de neînțeles. Aurica și Aglae o consideră „dezmățată” și „stricată”.
În ceea ce privește arta narativă, se remarcă epicul relativ redus, dialogurile și
monologurile fiind prezente în proporție impresionantă. Cele mai multe dintre personaje
ființează la nivelul limbajului. Acesta este încărcat de termeni citadini, de neologisme, de
termeni abstracți, de referințe culturale. Descrierea Bărăganului din perspectiva naturii
primordiale este de factură romantică.
Așadar, Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian prin prezentarea
critică a unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului XX, tema moștenirii
și a paternității, specificul descrierii, realizarea unor tipologii, veridicitate, omnisciență.
Modelul realismului clasic este depășit prin elemente de modernitate: problematica
intelectualului, tehnici narative moderne, tehnicile moderne de caracterizare (relativizarea,
pluriperspectivismul), interesul pentru patologia psihică, utilizarea unor registre stilistice
diverse (limbaj citadin colocvial/ limbaj intelectualizat).