Statutul pedagogiei ca stiinta a educatiei

Științele Educației reprezinta un ansamblu de discipline care studiază educația din

perspective diverse, cu ajutorul metodelor, instrumentelor și conceptelor specifice științelor care
fundamentează aceste demersuri (psihologie, sociologie, economie, istorie etc.). In antichitate,
PLATON (427-347 î.e.n.) a formulat ideea că educaţia ar trebui să-l ajute pe fiecare individ
uman să-şi desăvârşească, atât cât este cu putinţă, acele însuşiri ale corpului şi sufletului cu care
s-a născut. De exemplu, virtutea poate fi învăţată numai de către aceia care au înnăscut
germenele virtuţii. ARISTOTEL (383- 322 î.e.n.) a fost precursorul aşa numitei “ teorii a
facultãţilor”, cãci presupunea existenţa unor capacitãţi (“facultãti”) intelectuale, mai degrabã
înnãscute, decât învãţate, iar educaţia trebuia sã le antreneze şi sã le dezvolte prin “munci”
specifice. In modelarea virtuţilor înnăscute, educaţia ar trebui sã ţinã seama de “mersul firii”,
adicã de ceea ce astãzi s-ar numi “caracteristicile psihoindividuale si de vârstã ale copiilor”.
Pe de o parte, actuala “ştiinţă a educaţiei” poate fi definită prin următoarele trăsături
(BÎRZEA, C., 1995):
1. “Stiinţă quasi experimentală” întrucât în pedagogie nu este posibilă “provocarea şi
manipularea, după voie, a variabilelor independente, repetarea lor ori de câte ori este
nevoie, măsurarea exactă, intervenţia liberă asupra obiectului, fără restricţii de ordin
moral sau ideologic”. Există o limită morală în experimentele pedagogice, astfel că, spre
deosebire de “ştiinţele pozitive”, obiectul cunoaşterii- fiinţa umană- nu poate fi supusă
oricărui tratament, numai din raţiuni “ştiintifice”;
2. “ Stiinţă a acţiunii”, respectiv o disciplină normativă, care foloseşte teorii practice şi
enunţuri prescriptive;
3. “Stiinţă constructivistă” al cărei obiect nu este lumea materială, o lume “dată” care
trebuie doar descoperită şi explicată, ci un proiect care trebuie “construit” pe măsura
cunoaşterii lui;
4. “ Stiinţă consensuală”, respectiv o ştiinţă care nu utilizează drept criteriu de adevăr, nici
evidenţa (ca ştiinţele formale pure), şi nici experienţa (ca ştiintele empirice), ci consensul
intersubiectiv al comunitătii sociale, la un moment dat;
 5. “Stiinţă critică”, adică o ştiinţă angajată, o ştiinţă reflexivă şi autoreflexivă care îşi
propune să schimbe sistemul educativ conform unui ideal, de sorginte politică sau
filozofică.

Stiinţa este adeseori definită şi ca metodă. Scopul ei este de a oferi cele mai bune căi de a
stabili adevărul, de a dobândi cunoştinţe demne de încredere, care să înlăture ignoranţa, confuzia,
superstiţia şi înţelegerea limitată a anumitor categorii de fenomene obiective. Ca metodă,
pedagogia a evoluat parcurgând mai multe faze:
a) Observarea fenomenului educaţiei, aşa cum se manifestă el într-un cadru restrâns, al unor
cazuri individuale (anumite tipuri de copii, familii, şcoli) - a fost metoda dominantă în
“pedagogia clasică”. Pe această metodă s-au întemeiat sistemele pedagogice ale lui JAN
AMOS COMENIUS (1592- 1670), al lui JOHAN HEINRICH PESTALOZZI (1746-
1827);
b) Verificarea experimentală a efectului diferitelor variabile izolate ale educaţiei a constituit
o altă etapă în evoluţia metodelor de obţinere a cunoştinţelor despre educaţie. La
începutul secolului XX, a început sã se afirme ideea cã progresul educaţiei este
condiţionat de aşezarea lui pe baze experimentale. In America, EDWARD LEE
THORNDIKE, în lucrarea sa, “Educational Psychology” (1903), a pledat pentru
fundamentarea educaţiei pe cercetări ştiintifice cu caracter experimental. El însuşi a
întreprins cercetări experimentale privind învăţarea cititului şi a noţiunilor de matematică,
testarea inteligentei şi transferul celor învătate de la o situatie la alta. In Franţa, ALFRED
BINET (1857-1911) a experimentat metode pe baza cărora poate fi apreciat nivelul de
dezvoltare intelectuală al copiilor, pentru a identifica pe cei supradotaţi sau care,
dimpotrivă, posedă un scăzut coeficient de inteligenţă. In Germania, WILHELM
AUGUST LAY (1862- 1926) si ERNST MEUMAN (1862-1915) au fost principalii
reprezentanţi ai unui curent de idei cunoscut sub numele de “pedagogia experimentalã” In
evoluţia acestui curent de idei s-au putut distinge douã etape: (1) una în care cercetãrile
au fost orientate spre studierea copilului si a legilor dezvoltãrii sale psihice; (2) alta, în
care atentia s-a îndreptat spre comportamentul copilului în procesul de învãtãmânt, cu
speranţa de a se putea descoperi legile care guverneazã acest proces. Rezultatele nu au
fost la înãlţimea aşteptãrilor, datoritã faptului cã cercetãrile experimentale întreprinse au
 fost cercetãri de laborator, și nu în mediul viu al școlii, iar problemele abordate s-au
dovedit a fi de importanță minoră pentru practica muncii educative din școli. Prima
încercare de a înlocui pedagogul, conducător și îndrumător al educației școlare cu
psihologul s-a soldat, practic, cu un eșec;
c) Faza “pluridisciplinară” (“ştiinţele educaţiei”), a apărut ca o consecinţă firească a
constatării că educaţia este un fenomen mult prea complex ca să poată să fie studiat de o
singură disciplină, psihologia de exemplu;
d) Faza “interdisciplinară” (“ştiinţa educaţiei”- a se observa forma de singular) este etapa
actuală de căutare a unei viziuni unitare, asupra fenomenului viu al educaţiei, care
încearcă să valorifice atât pluralismul ştiintelor, cât şi viziunea unitară a ştiintei. BOISOT
M. (1971) şi BÎRZEA C. (1995) descriu această “ştiinţă a educaţiei” ca o disciplină care
prelucrează ansamblul cunoştinţelor despre educaţie obţinute de diferitele discipline
interesate folosind o metodă integrativă ce “ transcede demersurile parţiale (istorico-
genetice, comparative, filozofice, dialectice şi empirice) pentru a ajunge la o combinaţie
originală, ireductibilă la sursele initiale”. O asemenea ştiinţă va fi preocupată de
rezolvarea unui ansamblu de probleme ridicate de activitatea practică. Fiecare problemă
poate fi considerată o “situatie-tip” care va fi cercetată si soluţionată prin asocierea unor
cunoştinte specializate ce pot proveni din diferite domenii ale cercetării stiinţifice, dar
care sunt semnificative pentru soluţia preconizată.

Pe de alta parte, printre reproșurile care au fost aduse acestui concept, cele mai multe fac
trimitere la etimologie, dar vizează un aspect mult mai grav, de ordin epistemologic:
imposibilitatea pedagogiei de a se constitui ca știință. Se pot identifica mai multe categorii de
cauze ale prejudecăților sau înțelesurilor limitative din sfera pedagogiei:
a) de ordin epistemologic: pedagogia este lipsită de demnitatea epistemologică a științelor
"adevărate", "propriu-zise", "exacte". C. BÎRZEA vorbește de un complex de
superioritate al științelor "nobile" față de bastarzii epistemologiei: psihologie,
pedagogie și sociologie (1995);
b) de ordin istoric: pedagogia e însoțită de un "halo" peiorativ (MIALARET, 1976) ce-și
are originea în statutul inferior al sclavului care se ocupa de copii;
 c) de ordin ideologic: nefiind o "știință" în sensul strict al cuvântului, pedagogia a putut fi
transformată, îndeosebi în sistemele politice de tip totalitar, într-o disciplină aservită
ideologiilor politice;
d) de ordin etimologic: sensul termenului pedagogie este limitat, prin etimologie, la
îngrijirea și conducerea copilului; nu poate fi vorba deci de o știință, ci de o activitate cu
caracter practic, ce vizează doar o etapă din evoluția ființei umane, copilăria.
În calitate de știință a educației, pedagogia studiază esența și trăsăturile fenomenului
educațional, scopul și sarcinile educației, valoarea și limitele ei, conținutul, principiile, metodele
și formele de desfășurare a proceselor paideutice. Este adevărat că educația (sau unele
componente sau aspecte ale acesteia) se află și în atenția altor discipline științifice. Printre
acestea amintim biologia (care vizează condiționările neurofiziologice ale dezvoltării copilului),
psihologia (interesată de procesele psihice implicate în învățare), antropologia (care
investighează resorturile cultural-istorice în devenirea ființei umane), sociologia (care
radiografiază condiționările și repercursiunile sociale ale educației), politologia (evidențiază
aportul și funcționalitatea politicilor școlare editate la un moment dat).
Relaţia pedagogiei cu psihologia educaţiei- Motivele pentru care pedagogia nu poate fi redusã la
o psihologie aplicatã au fost evidentiate de psihologul român PAUL POPESCU-
NEVEANU(1982). In primul rând, s-ar produce o îngustare neustificatã a orizontului pedagogiei,
cãci pedagogia pentru soluţionarea complexelor probleme cu care se confruntã, are nevoie de
transferuri sociologice, filozofice, biologice, economice si din alte domenii. In al doilea rând,
pedagogia posedã sectoare problematice specifice, cum ar fi cele privind organizarea şi
proiectarea procesului instructiv-educativ, a sistemelor educative, în ansamblul lor, care sunt
prea puţin legate de psihologie ( în sensul cã nu pot fi solutionate doar pe baza cunostintelor
specifice acestui domeniu).
Relaţia pedagogiei cu sociologia educaţiei- Analiza macrosociologica îsi propune să
evidenţieze organizarea instituţională a educaţiei şi implicaţiile acestei organizări asupra
dezvoltării omului ca fiinţă social, modul în care este influenţată educaţia de o serie de procese
demografice, politice, culturale, comunitare etc. De exemplu, specialistii în sociologia educaţiei
studiază din această perspectivă multiplele conexiuni între educaţie şi societate la toate nivelurile
unui sistem educaţional, cum ar fi nivelul educaţiei primare, secundare si postsecundare.
Cercetarea educaţiei din perspectivă microsociologică poate oferi răspunsuri la o serie de
probleme concrete referitoare la condiţiile în care unităţile scolare pot deveni mai eficiente.
Din această perspectivă au fost cercetate problema grupării elevilor în şcoli, procesele de
stratificare din interiorul şcolii si între şcoli care ar putea să explice diferite efecte observabile ale
educaţiei, precum şi problemele abandonului şcolar si a repetenţiei scolare la diferite nivele, ori
cea a perfecţionării profesionale a profesorilor ca modalitate de a stimula colaborarea dintre ei.
Relaţia pedagogiei cu filozofia educaţiei- Filozofia educaţiei “este o disciplină “de
graniţă” sau “vecinătate” în cercetarea complexităţii naturii umane şi a prezenţei acesteia în
educaţie, a valorii de adevăr a înformaţiilor şi cunoştinţelor pedagogice, a orientării spre valoare
a proceselor pedagogice, a analizei construcţiilor teoretice pedagogice pentru eliminarea
ambiguităţilor lingvistice şi logice ale terminologiei acestora” (CALIN, M., 2001, pg.13).
Problemele filozofice care prezintă interes pentru pedagogie provin atât din domeniul reflexiei
filozofice normative, cât si din cele ale metafizicii sau ale filozofiei analitice.
Orientări strategice ale sociologiei, paradigmele cuprind ansambluri relativ coerente de
propoziții metateoretice privind obiectul și scopurile investigației sociologice, natura realității
sociale, scheme conceptuale, definiții și orientări pentru utilizarea conceptelor și a
propozițiilor în vederea selectării problemelor de studiu, a găsirii soluțiilor lor și a evaluării
acestor soluții. În sens larg, paradigmă inseamnă caz exemplar, model, prototip, situație
ideală, structură tip, arhetip, standard. Competiția dintre paradigmele propuse pentru
înțelegerea comportamentului și experienței umane/sociale a condus la distingerea a două
tipuri fundamentale de abordare, respectiv cea normativă versus interpretativă. Ambele
perspective reprezintă modalități necesare și indispensabile în abordarea socialului; separarea
acestor două tipuri este generată în special de nevoia de clarificare teoretică și metodologică,
cele două abordări fiind, de fapt, complementare. Paradigma normativă se concentrează
asupra societății și sistemelor sociale, pe identificarea forțelor impersonale, anonime, care
reglementează comportamentul. Cercetătorul tinde spre obiectivitate, spre generalizări,
pornind de la specific, într-o manieră deductiva. Paradigma interpretativă analizează
acțiunea umană, care recreează continuu viața socială. Analiza este marcată de subiectivitate,
interpretânduse specificul și urmarindu-se înțelegerea acțiunilor.
Asadar, putem afirma ca pedagogia este ştiinţa care are ca obiect de studiu specific
dimensiunea funcţional – structurală a educaţiei abordabilă metodologic din perspectiva
finalităţilor specifice care vizează formarea si dezvoltarea personalităţii umane prin valorificarea
corelaţiei subiect/educator – obiect/educat, conform unor principii şi legităţi specifice care
reglementează desfăşurarea probabilă a fenomenelor educaţionale, la nivel de sistem şi de
proces. În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa, idealul, conţinutul, metodele,
mijloacele şi formele educaţiei, urmărindu-se formarea pe baze ştiinţifice şi eficiente a
personalităţii şi profesionalităţii tinerei generaţii pentru activitatea social utilă.

Bibliografie

Diaconu Mihai, Jinga Ioan, Pedagogie. Bucuresti: Editura ASE, 2004.

Noveanu Eugen, Revista de pedagogie, Bucuresti, 2007.
Stãnculescu Elena, Psihologia educaţiei: de la teorie la practicã, Bucuresti: Editura
Universitarã, 2013.
Cristea Sorin, Dictionar de termini pedagogici, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,
1998.