Sunteți pe pagina 1din 3

Blue Motănelul

-Bună! Să vă spun povestea mea…


-Aaaa! Nu! Stați să mă prezint.
-Eu sunt Blue. Motănelul Blue. Ați ghicit voi de ce mi se spune așa.
- Să mă prezint, da…După cum vedeți, am ochișorii negri, năsucul roșu și-s
tareeeeeeee albastru! Ahhh, am mai spus asta. După cum vedeți, sunt puțin
„boțit”…Îmi lipsește o urechiușă. Dar asta e altă poveste! Pe care o să v-o spun!
-Buuuuuun, începem… Ufff, am emoții!
-Obișnuiam să fiu un motănel ca toți motăneii, curajos și neînfricat, dar ceea ce
avea să se întâmple, avea să schimbe ceea ce se numea viața mea obișnuită.
Ca orice pisicuță norocoasă, am crescut lângă o familie tare drăguță...Marina,
buna mea prietenă, întotdeauna avea grijă de mine! Mă hrănea, mă mângâia pe
blănița pufoasă…[A fost cândva pufoasă!], și-mi oferea multe îmbrățișări
călduroase. Și părinții Marinei mă iubeau. Simțeam asta! Chiar dacă erau
ocupați mai tot timpul cu munca, îmi ofereau atenție. Cel mai mult îmi plăceau
după-amiezile de vară. Marina citea din cărțile eiști, iar eu mă cuibăream în
brațele ei gingașe. Seara pășeam tiptil în grădina înflorată și ascultam
greierașii… Ce vremuri bune…Cred că vă puteți da seama că aveam tot ce și-ar
fi dorit un motănel: un cămin iubitor, prieteni, mâncare…mmmm mâncare DE-
LI-CIOA-SĂ! . Totul a fost ca într-un vis… până într-o dimineață, cea mai tristă
dimineață din viața mea! Era o dimineață de toamnă rece, cu o ploaie măruntă și
mohorâtă. Am deschis ochișorii și nu am zărit-o pe Marina așa cum obișnuiam.
Îmi amintesc și acum acele clipe înfiorătoare!
- Marinaaa… Miauuu…Marinaaa! am început să strig. Unde ești ? Miauu,
prietenă dragă, uuuunde ești? ăcere deplină. Nici un răspuns din partea Marinei.
Nu mi-am pierdut speranța. Îmi amintisemde jocul nostru erat. Știțiv-ați
ascunselea. Am început să o cauo în bucătărie, am căutat-o în cămară, am
căutat-o în sufragerie, am căutat-o în camera ei și chiar în baie! Dar nimic! Nici
uăăăăieri!
-Sigur au uitat de mine! am spus în sinea mea. Sunt sigur că asta s-a
întâmplat. Au plecat și m-au uitat.
Și fără să stau prea mult pe gânduri, am petrecut întreaga zi așteptându-i.
Nu au venit. Am maișteptat. Pe măsură ce treceau zilele, îngrijorarea mea
creștea…

- Sunt singur… Sunt atât de singur!


- Oare m-au abandonat?! Nuuuuuu… sigur au pățit ceva..
- Îmi tot repetam…Marina nu m-ar abandona nicicând! Nu mi-ar face așa ceva!
Mi-am făcut un plan de căutare. Am început cu împrejurimile. Am căutat
în curte, am căutat în poeniță, am căutat și în copacul preferat al Marinei. Un
copac înalt în care mi-a fost mereu frică să mă urc. (prima dată când mi-am făcut
curaj și am urcat, ai m-au ajutat să cobor…Ce aventură a mai fost!!!) Am căutat
pretutindeni.
………………………………………..
După lungi căutări, am înțeles că trebuie să o iau din loc. Mi-am luat
inima în dinți și am pornit în lumea maaare pentru a-mi găsi prietena cea mai
bună.
Vremea de afară era în con Vântul sufla nemilos, iar pe mine mă
cuprindea o tristețe din ce în ce mai apăsătoare. După ce am pornit la drum, mi-
au apărut în cale amicii mei vecini. I-am întrebat cu mare seriozitate dacă nu
cumva au văzut mașina Marinei!
-Te-au abandonat, Blue Înțepatule! Spuse câinele familiei Ionescu cu
viclenie.
-Câtă răutate! Întotdeauna mi-a purtat ranchiună pentru faptul că am avut
cea mai frumoasă familie din cartier. Oricum…Nici eu nu îl am la suflet. Am
mers speranță. Am mers…și-am mers și am tot mers…Brrr, ce frig era!
M-am oprit la magazinul de jucării preferat al Marinei. Mi-am zis că sigur
o voi găsi acolo! Am intmensă. Era muuuultă agitație, zgomot și aglomerație.
Mulți copii entuziasmați încercau să-și aleagă jucaria ideală. Din ce am înțeles
erau reduceri la jucării. Unul dintre ei mi-a călcat codița:
-Auuuuuu, auuu, codița mea! Mă doareeee rău!
M-am dus la prietenul nostru, Paul, care era și vânzătorul magazinului.
Mi-am zis că sigur o fi zărit-o pe Marina.
-Paul, Paul! Îmi caut prietena! Marina…a dispărut. Ai văzut-o cumva?
-Blue, cred că am văzut-o îndreptându-se spre parc. Daaaaar, nu sunt
sigur.
Nu am mai stat pe gânduri, ci am fugit direct spre parc.

.
Asa ca nu am zabovit si am tasnit din magazin afara. Cand am iesit pe usa, tot
orasul se schimbase, parcaaa… Soarele nu mai era pe cer, se ascundea dupa
blocurile inalte, iar nopatea isi facea loc in cartier. Ma trecuse pe spate un fior
rece, daaar Eu sunt Blue Motanul, am noua vieti, nu am de ce sa ma tem de
intuneric…nu-i asa…?!!?! Incercam eu sa ma incurajez…ca sa pot sa merg mai
departe.
- Marina are nevoie de mine …nu imi permit sa imi fie frica…trebuie sa o
gasesc …trebuiee.
Cu toate ca incercam sa par curajos, tot felul de zgomote ciudate au inceput sa
rupa tacerea care se asternuse. Ba o usa care scartaia prea tare, mai tare ca
niciodata…ba un geam care se spargea, pana si blocurile parca incepeau sa prind
intrebau: - Ce cauti tu pe aici la ora asta micutule ? si apoi incepeau sa rada de
parca ar sti ca urmeaza ceva rau…
Obosit si intristat am gasit un locsor dosit cu o bucata de carton si care pana mai
ieri pentru mine era gunoi, acum imi era patul si casa…Asa ca fara sa imi dau
seama am adormi
Somnul care ma cuprinsese, imi odihnea corpul dar nu si mintea, pentru ca eu
cautam in continuare in mintea mea. Deodata… insa am fost trezit de niste
zgomote nemaiauzite…rasete, si glume dar nu semanau cu cele pe care le stiam
eu adormisem, isi faceau loc niste umbre care in cele din urma se dovedisera a
fi Rex, Pufy si ceilalti doi prieteni ai lor …cele mai nesabuite si mai nesuferite
animale din cartier, care nu avusesera familii din cauza ca erau atat de rele. Am
incercat sa ma mi-am tinut chiar si respiratia, pentru ca stiam cat de mult urasc
animalele care au o familie si o casa in care sa locuiasca. Dar cu toate icerrcarile
mele m-au vazut…
- Mai mai maii…ca sa veeezi … Baiieeetii …Ia uitati-va ce avem noi
aici !!!!?! … spus Puffy catre ceilalti
- Sa fie chiar Blue . .Blue Motanul ?! …Blue cel Înțepat…? Dar ce cauti tu
pe la noi prin cartier…prietene ?!