STILUL - ELEMENT DEFINITORIU AL

COMUNICĂRII

Prof. Diana Pop

GR. ŞC. "GH. LAZĂR", BAIA MARE

Comunicarea este actul determinant de individualizare a fiinţei umane, prin care o persoană
transmite sau cere o informaţie. Indiferent de statutul informaţiei, omul va folosi o serie de elemente
care-l individualizează, dar şi elemente care-l integrează în comunitate.
Ca atare, individul va avea în vedere în momentul comunicării un ansamblu de trăsături
generale şi particulare ce pot primi demunirea de şţil.

În vederea abordării subiectului propus STILUL - ELEMENT DEFINITORIU AL COMUNICĂRII,

trebuie mai întâi identificată diferenţa dintre limbă şi vorbire, elemente care înglobează în structura lor stilul.
F. de Saussure precizează că "la langue" se raportează la psihologia socială, pe când "la
parole" (vorbirea) priveşte psihologia undividuală.
Astfel, limba (limbajul) va fi un sistem complex de semne lingvistice (fonetice, lexicale,
morfologice şi sintactice) specifice unui popor sau comunităţii constituită istoriceşte, adică limba va
acumula trăsăturile reprezentative pentru o comunitate de vorbitori, pe când vorbirea va reprezenta
manifestarea concretă a limbii, particularizând generalul.

Însă atât limba, cât şi vorbirea au stiluri proprii, cu toate că unele trăsături corespund.

Potrivit DEX -ului, termenul şţil are mai multe accepţii:

Stilul = I.
1. mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti pentru anumite scopuri
de comunicare; fel propriu de a se exprima al unei persoane; limbaj; concepţia şi modul de
exprimare a gândirii specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei şcoli naţionale;
2. ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui
individ (totalitatea particularităţilor lexicale, fonetice, morfoligice, sintactice şi topice);
3.fiecare din cele două pricipale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o
diferenţă de 13 zile: stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul
gregorian, stil vechi = metodă de socotire a timpilui calendaristic după calendarul iulian;

II. condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se scria în
antichitate pe tăbiţele de ceară ; < fr. style I lat. stylus I gr. stylos.

Pentru o sintetizare mai didactică vom grupa tipurile de stil şi caracteristicile acestora,
ţinând cont de cele două elemente - limbă şi vorbire:
Limba (limbajul) = sistem de semne lingvistice (fonetice, lexicale, morfologice şi
sintactice) specifice unui popor sau unei comunităţi constituită
istoriceşte.

! 4 stiluri funcţionale ale limbii:

1. stilul ştiinţific (sau tehnico - ştiinţific) - folosit în lucrările cu caracter ştiinţific şi tehnic.
Caracteristici:
• transmite informaţii asupra: fenomenelor, obiectelor, teoriilor, concepţiilor, ideilor
(se relatează rezultatele obţinute prin investigarea diferitelor domenii ale realităţii, se
precizează tehnologii cu caracter aplicativ);
• foloseşte noţiuni ştiinţifice, raţionamente riguroase, clare, precise - pune în lumină
idei, gânduri logice (nu adresate sensibilităţii);
• este denotativ, cuvintele sunt folosite cu sensul propriu, vizând precizia comunicării /
uneori limbajul cuprinde şi cuvinte cu valoare afectivă, având scopul de a întări un punct
de vedere, de a sublinia o concluzie, exprimând adeziunea afectivă şi argumentarea
logică a autorului;
• utilizează vocabular ştiinţific: neologisme, termeni de specialitate cu circulaţie
internaţională;
Subdiviziune a stilului ştiinţific poate fi considerat stilul didactic, propriu învăţământului.

2. Stilul administrativ (oficial, juridic) - folosit în actele oficiale:

 - emise de firme, instituţii, întreprinderi: adeverinţe, certificate, expertize,
procese - verbale, legi, decrete, ordine, formulare de orice tip, buletine de
expertiză;
- adresate oficialităţilor: cereri, memorii, reclamaţii, acţiuni în justiţie,
Curriculum vitae, referate, autobiografii, declaraţii.
Caracteristici:
© caracter obiectiv, impersonal, fără afectivitate;
• apelează la clişee sau formule lexicale fixe şi terminologie specifică (paragraf, datare,
semnătură, etc.) - utilizarea unor formule stereotip, de tipul: "în conformitate cu "potrivit
articolului etc - foloseşte alineate, paragrafe, articole numerotate ("art. 3") cu scopul de a
evidenţia ideile şi a sublinia actul oficial;
• cuvintele sunt utilizate numai cu sensul lor propriu, frecvenţă ridicată a formelor verbale
la viitor, respectarea normelor limbii literare;
• exprimarea rigidă, lapidară (concisă), clară, neutră, accesibilă, precisă, obiectivă.
3. Stilul publicitar (jurnalistic) - folosit în reviste, ziare, articole de presă ce dezbat probleme
economice, culturale, ştiinţifice, politice, sociale (în presa scrisă şi cea audiovizuală).
Caracteristici:
• exprimarea este accesibilă cititorului cu o cultură medie, urmărind informarea publicului
şi comentarea ideilor, problemelor de interes public;
• ştirile se redactează clar, succint, precis la obiect;
• materialul este luat din realitatea imediată şi însoţit adesea de mijloace extralingvistice:
fotografii, tabele, hărţi, statistici, etc;
• uneori pentru a atinge stările afective se foloseşte un lexic bogat şi variat, cu virtuţi
expresive.

4. Stilul beletristic - folosit în operele literare = stilul literaturii artistice.

Caracteristici:
• exprimă idei şi sentimente transmise prin intermediul imaginilor artistice, a
cuvintelor cu sens figurat forţă sugestivă, conturarea imaginii plastice în conştiinţa
cititorului;
• utilizează figuri de stil, topică, punctuaţie, toate accentuând stările afective ale autorului;
• se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii, de aceea ideile trebuie descoperite în
expresia figurată şi sugestivă a textului;
• limbajul este bogat, variat, cuprinzând elemente lexicale: arhaisme, regionalisme,
neologisme, elemente de jargou şi argou reflectarea realităţii;
• este conotativ = cuvintele primesc sensuri noi, figurate, prin polisemie, bogăţie semantică
(sinonime), sensuri secundare.
Din stilul beletristic derivă câteva stiluri adiacente: stilul epistolar (propriu compunerilor), stilul
oratoric (propriu unor compuneri destinate spre a fi citite sau rostite) şi stilul religios (defineşte
componenta esenţială a fiinţei umane - dimensiunea religioasă, sacră).
Lingvistul Buffon afirmă că "omul însuşi este stilul', definind de fapt stilul vorbirii sau stilul
individual, ca fiind întrebuinţarea individuală a limbii.

Vorbirea = reprezentarea concretă a limbii, particularizând generalul.

! stilurile individuale ale vorbitorilor se subordonează împrejurărilor în care comunică aceştia, dar
şi stării de spirit. Există trei stiluri individuale:
a) stilul neutru (= indiferent) - exp.: un răspuns dat unui trecător;
b) stilul familiar (= apropiat, intim) - exp.: între prieteni şi cei apropiaţi;
c) stilul solemn (= protocolar, ceremonios) - exp.: în prezenţa oficialităţilor,
persoanelor importante în ierarhia socială.