Ultima noapte de tragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Tema şi viziunea despre lume

I.Încadrarea într-o perioadă, într-un curent, într-o tipologie

Scriitor interbelic, Camil Petrescu a introdus în operele sale timpul subiectiv („Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I”). A fost un spirit deschis spre cunoaştere asociat unei firi intuitive şi înzestrat cu imaginaţie: „Eu sunt un
om în lume care vrea să vadă... ca să vezi îţi trebuie imaginaţie.” A pledat pentru autenticitate (care este conform cu
adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială): „Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...”; „Un scriitor este un om care exprimă în scris cu ...sinceritate ceea
ce i s-a întâmplat în viaţă lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite”. La fel ca şi Liviu
Rebreanu, a preferat stilul anticalofil : „Arta n-are de-a face cu ortografia – scrisul corect este pâinea profesorului de
română”. Modelele sale au fost Shakespeare, Balzac, Tolstoi şi Proust.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război " a apărut în 1930. Geneza romanului trebuie
căutată în preocuparea autorului de a scrie despre război. Alexandru Rosetti, în căutare de talente, îi cere lui Camil
Petrescu, să-i scrie o nuvelă, deoarece scriitorul participase la Primul Război Mondial. I-a ieşit însă un roman care
iniţial s-a numit ,,Proces verbal de dragoste şi războiʺ. Roman modern, subiectiv, de analiza psihologică, textul poate
fi considerat şi un roman al experienţei. Naraţiune la persoana întâi, având forma unei confesiuni a personajului
principal, textul presupune existenţa unui narator implicat. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator,
îl face pe cititor să cunoască despre personaje tot atât cât ştie şi personajul principal. Situarea eului narativ în centrul
povestirii conferă autenticitate, iar faptele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Astfel,
scriitorul se apropie de gruparea modernistă a ,,Sburătorului", condusă de criticul Eugen Lovinescu. Viziunea despre
lume pe care o propune Camil Petrescu în acest roman porneşte de la situarea eului narativ în centrul unei evocări
despre dragoste şi război. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (discuţia de la popotă) declanşează
rememorarea unor întâmplări sau trăiri într-un timp pierdut, dar, spre deosebire de fluxul memoriei involuntare
proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate în mod lucid,
fiind vorba despre sugestiile date de memoria voluntară.

II. Tema ilustrată cu două scene semnificative

Naratorul–personaj este Ștefan Gheorghidiu. În realizarea sa, scriitorul a proiectat o parte din viziunea sa despre
el. Camil Petrescu afirma: ,,...n-aş vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la
care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o
superioritate care mi se pare inaccesibilă. Ar constitui pentru mine o limitare.ʺ Aidoma creatorului său, personajul va
ilustra ideea că, pentru a-și găsi un rost în universul cel mare, individul simte nevoia de a trăi toate experiențele
posibile. Cu alte cuvinte, evoluţia lui Ştefan Gheorghidiu este determinată de cele două experienţe fundamentale de
viaţă: iubirea şi războiul. Constituind şi cele două teme principale ale romanului ordonează întreaga acţiune a
textului. Titlul romanului numeşte cele două aspecte, experiențe. Se foloseşte termenul simbolic „noapte” marcând
sfârşitul unei etape şi începutul alteia. Însă identitatea „ultimei nopţi” cu „întâia noapte”, redată prin raportul de
coordonare prin juxtapunere, subliniază tocmai imposibilitatea separării celor două etape care se completează
reciproc, interpretându-se una pe cealaltă. Dacă prima carte se axează pe ultima noapte de dragoste, iar cea de-a doua
porneşte de la întâia noapte de război, capitolul de început al romanului reprezintă un artificiu compoziţional ce dă
tonul întregii arhitecturi narative. Acest capitol conţine o secvenţă narativă în care mai mulţi ofiţeri discută polemic
despre un articol de ziar dedicat unei crime pasionale comise de un bărbat înşelat. Fiecare opinie este corelată cu
trăsături ale susţinătorului acestei opinii, demonstrând o latură a artei de portretist a lui Camil Petrescu. De exemplu,
căpitanul Dimiu, ardelean conformist, are rosturi gospodăreşti şi împărtăşeşte opinia juraţilor: ,,Nevasta trebuie să fie
nevastă şi casa, casăʺ Căpitanul Corabu, un tânăr format la şcoala germană şi considerat ,,spaima regimentului", este
adeptul exprimării libere a sufletului omenesc, în afara oricăror oprelişti impuse de reguli şi convenţii sociale: ,,Cu ce
drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţiʺ. Pentru căpitanul Floroiu, ,,dreptul la dragoste
e sfânt... unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea". Spre deosebire de aceste opinii, pornite din exterior
sau bazate doar pe argumente raţionale, intervenţia lui Ştefan Gheorghidiu reflectă o convingere bazată pe o
experienţă sentimentală dură. Ascultându-i pe camarazi, Ştefan Gheorghidiu el îşi confirmă superioritatea intelectuală,
catalogând ideile tovarăşilor săi drept ,,noţiuni primare, grosolonane, cu înţelesuri nediferenţiateʺ. Pe de altă parte, ca
un adevărat expert în psihologia dragostei, tânărul construieşte o întreagă teorie despre acest sentiment: ,, O iubire e
mai curând un proces de autosugestie...Iubești întâi din milă, din datorie, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o
face fericită... pe urmă te obişnuieşti cu vocea şi surâsul ei... Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică...Psihologia arată
că au o tendință de stabilizare stările sufletești repetate și că, menținute cu voință, duc la o adevărată nevroză. Orice
iubire e ca un monoideism (predominare a unei singure idei în gândire), voluntar la început, patologic pe urmă". În
plus, Ştefan consideră că banala discuţie este simptomatică pentru căsătoria lui eşuată, aşa încât hotărăşte să
rememoreze istoria poveştii de dragoste cu femeia ce avea să îi marcheze definitiv existenţa. Cel de-al doilea

1 | Camil Petrescu. Romanul interbelic, subiectiv, al experienței

capitol, ,,Diagonalele unui testamentʺ, debutează abrupt, prin ilustrarea stării de incertitudine a protagonistului. ,,Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală ʺ. Acum începe să se deruleze
retrospectiva iubirii dintre protagonist şi Ela. Ştefan Gheorghidiu, student la Filosofie, este un intelectual superior, cu
o mare capacitate de analiză, astfel că subiectul romanului se organizează în jurul dramei sale de conştiinţă. Tânărul se
căsătoreşte din dragoste cu Ela, orfană crescută de o mătuşă. Ea este studentă la Litere. El mărturiseşte că începuse să
fie măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru el, ,,fiindcă era atât de pătimaş iubit de una dintre cele
mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri". Căsătoria e boemă (neconformă
convenţiei sociale) la început, ca a oricărui cuplu studenţesc, perioadă apreciată mai târziu drept ,, vremea cea mai
frumoasăʺ. Ștefan își amintește că ,,niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să mă omoare,
dar la ispita asta n-aș fi renunțat". E faza iubirii concepute ca o dăruire totală, mistuitoare, neîmpărțită: ,,Am prins să
caut în tot trupul acesta de prințesă dornică sufletul, floarea gândului și a loialității ʺ. O întâlnire întâmplătoare va
marca negativ viața celor doi tineri, când Anișoara, verișoara lui Ștefan, o persoană mondenă, îi va introduce în
cercurile înaltei societăți. În curând, inadaptabilitatea eroului este opusă evident tendinței de acomodare a soției cu
noul stil de viață: ,,De fapt, Ela a învățat repede regulile snobismului. Schimbând mediul, ea își face o preocupare
esențială din eleganța personală, dar și din cea a lui Ștefan. Acesta înregistrează dureros faptul că el nu mai contează
ca model de inteligență, de superioritate intelectuală, preferința eroinei manifestându-se pentru un alt bărbat –
dansatorul G., întors de curând din cabaretele Parisului. Iubirea lui Ștefan va intra într-o nouă fază, aceea a geloziei și
nu fără motive". O călătorie în bandă la Odobești îi dezvăluie lui Gheorghidiu o cu totul altă ființă decât cea cunoscută
până de curând. Preferința soției pentru un alt bărbat, ignorând tot răul pe care îl produce lui Ștefan, manifestarea de
totală libertate țin de o vulgaritate scăpată de sub control. Ea a făcut tot posibilul să stea, în automobil, lângă G.,
acceptându-l alături şi pe soţul ei. Ea nu a trăit decâ prezenţa lui, toate comentariile le-a făcut pentru el sau cu el. Când
un automobil a avut pană şi s-au oprit, ea a vrut ramuri de măr înflorit. Trecând peste ,,faptul crud de a sluţi un pom ʺ,
G. a ajutat-o, iar apoi Ela s-a lăsat fotografiată pentru că lui aparatul nu-i lipsea. Durerea devine şi mai de nesuportat
în momentul în care ea decide ca acele gesturi, pe care Ştefan le crezuse intime cuplului lor, să devină şi ale altuia. De
pildă, faptul că Ela a gustat din felul de mâncare al lui G. (gest despre care ea ştia cât de fericit îl face pe soţul ei) l-a
abătut cu totul. În zilele petrecute la Odobești, Ela și Grigoriade devin o pereche acceptată de toată lumea. Îşi
descoperea nevasta cu o uimire dureroasă. Dansau, întărziau la masă împreună, îşi gustau unul din farfuria celuilat. În
seara din ajunul plecării, a observat stupefiat disperarea nevestei pricinuită de întârzierea lui G. S-a simţit ca un
nenorocit studiindu-i mimica şi gesturile: ,,imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca, îndurerată, deseori,
buza de jos moale şi roşie;, şi-a tot sucit gâtul uitându-se înapoi..." Criza interioară care se va declanșa acum va fi de
lungă durată. Manifestările de infidelitate ale soției îi provoacă o retragere în sine. Gheorghidiu îi propune divorțul.
Ceea ce s-a întâmplat la țară s-a repetat și peste două zile când s-au dus la deschiderea unui teatru și de acolo la un
restaurant la Șosea. Gheorghidiu nu i-a vorbit o săptămână. Eroul încearcă să provoace gelozie soției prin atenția
exagerată față de o altă femeie, la o altă petrecere, culminând cu episodul aducerii unei prostituate acasă. Ela pleacă
de acasă. Eroul o întâlnește întâmplător de mai multe ori, dar e privit cu nepăsare. Una dintre întâlniri cuprinde replica
personajului, care dă titlul capitolului: ,,- Asta-i rochia albastră? Dar parcă era mai puțin vie ? – Vai, mi-ai uitat
rochiile ?". Nu dorea decât ,,să-și găsească genul său de femeie și să o iubească numai pe ea; Simțeam că femeia
aceasta era a mea în exemplar unic, ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate
devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoiʺ. În aceste împrejurări, reîmpăcarea era firească. Petrec luna
august la Constanța. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, spre a o întâlni pe soţia sa la
Câmpulung.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar ,,Absolutul morţii eclipsează
absolutul iubirii". Imaginea războiului este demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală,
dezordine. Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării
cu moartea:,,Nu mai e nimic omenesc în noiʺ. Divizia din care făcea parte regimentul lui Gheorghidiu primise ordin de
înaintare spre Sibiu, moment care îi prilejuiește celui care la începutul concentrării nu manifestase niciun interes
pentru strategia militară sau o privise cu ironie severă, să se confrunte cu dificutățile războiului. Imaginile de pe front
au drept consecință o demitizare a războiului. Astfel Orișan, prietenului lui Gheorghidiu, are păreri clare, lucide
privind lipsa de informații, dezorganizarea generatoare de incidente tragice: ,,N-ați văzut că ieri artileria noastră a tras
în propriile trupe...". Există și momente tragi-comice, ca acelea când, bucuroși de descoperirea unor bagaje părăsite de
inamic, oamenii se înfruntă liniștiți din alimente rare, iar ofițerii citesc ziare nemțești ignorând pericolul. Relatarea în
detaliu a acestei zile pune în evidență lipsa de pregătire a armatei, nu numai a soldaților, ci și a ofițerilor. În vreme ce
soldații mănâncă liniștiți pâine cu brânză pe dealul din apropiere apare un călăreț, apoi încă unul și numărul sporește,
dar nimeni nu se îngrijorează, fiind numărați ca un joc: ,,să vedem ce naiba vorʺ. Între timp au ajuns față în față
"grupați ca două echipe de fotbalʺ. Un ordin întârziat îi rezervă plutonului comandat de Gheorghidiu sarcina de a
asigura, împreună cu tot batalionul, retragerea diviziei. El însuși este nedumerit, crezând că vor fi atacați, depărtarea
determinându-l să minimalizeze pericolul. Cu toții privesc spre inamic ca spre ,,soldații de plumb". De aceea atacul îi
ia prin surprindere, fără posibilitate de angajare, reacția instincuală de apărare fiind fuga. Războiul înseamnă panică,
frică și în oameni acționează instinctul de autoapărare. Atacul este perceput auditiv. Oamenii trăiesc senzația
înmormântării de vii. Nimeni nu poate să reacționeze decât prin instinctul de apărare, ascunzându-se. Omul se vede
părăsit, izgonit din univers, pedepsit de destin. Cuvântul-cheie al capitolului este ,,pământʺ și trimite la blestemul
2 | Camil Petrescu. Romanul interbelic, subiectiv, al experienței
pământului, prevestitor al sfârșitului. Scăpat din acest coșmar, Gheorghidiu e obsedat de ideea: ,,Sunt dintr-un neam
inferior ? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun ?..ʺ. Discuția cu un ofițer neamț prizonier (capitolul ,,Wer Kann
Rumänien Retten") îl deprimă pe Gheorghidiu prin afișarea de către inamic a ʺsuperiorității de rasă" și sancționarea cu
trufie a incompetenței armatei române: ,,dacă dumneavoastră ați fi știu să faceți războiul, nu mai eram eu azi aiciʺ.

III. Elemente semnificative de construcție a textului narativ (particularități ale compoziției, relații spațiale și
temporale)

Romanul este format din două părţi numite „cărţi” care unifică în planul conştiinţei două niveluri: cel social şi cel
psihologic. Prima carte, „Ultima noapte de dragoste”, este „ o monografie a îndoielii”, o ficţiune, deoarece, orfan
crescut de părinţi adoptivi, scriitorul nu cunoscuse prea bine ideea de familie. Astfel, el dă glas visului său de a avea o
familie unită, armonioasă, bazată pe iubire absolută, pe cunoaştere absolută prin iubire. Cartea a doua, „Întâia noapte
de război, este „un jurnal de campanie”, în care războiul devine o încercare de lămurire a sinelui. Ea pare a fi o
experienţă reala trăită de scriitor. Incipitul deschide romanul cu câteva consideraţii ironice ale tânărului sublocotenent
Ştefan Gheorghidiu la adresa fortificaţiilor de pe Valea Prahovei din ,,primavara anului 1916 ". Timpul şi spaţiul sunt
bine determinate prin datele concrete şi toponinme reale: Buşteni, Predeal, Bucureşti etc. Capitolul de început pune în
evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul
poveştii de iubire). Din capitolul al doilea, ,,Diagonalele unui testamentʺ, timpul evocării este întrerupt de timpul
evocat, prin tehnica retrospecţiei personajul ducând cititorul cu doi ani şi jumătate în urmă pentru a înfăţişa etapele
relaţiei ratate: de la iubirea şi armonia cuplului sărac, la început, la transformările pricinuite de moştenirea părţii
însemnate a averii unchiului Tache, apoi încercarea de a se implica în afaceri din care, însă, se retrage ca un învins,
până la despărţirea de Ela. În ultimul capitol al cărţii întâi, ,,Ultima noapte de dragoste", naratorul-personaj ajunge la
momentul din capitolul ,,La Piatra Craiului, în munteʺ, pentru a descrie întâlnirea cu Ela din Câmpulung şi
dezamăgirea provocată de aflarea scopului pentru care ea, care îi era încă soţie, l-a chemat de urgenţă. Astfel, în cartea
întâi acţiunea este discontinuă, pentru ca în cartea a doua să se respecte cronologia evenimentelor petrecute pe front.
După ce este spitalizat, încă incomplet vindecat trupeşte, dar complet vindecat sufleteşte, eroul se întoarce la București
spre a clarifica relația conjugală. Maturizat de experiența dură trăită pe front, el nu mai poate fi înșelat de Ela prin
demonstrații de iubire menite să-i ascundă golul interior. Cum războiul îl îmbogățise cu o nouă experiență,
Gheorghidiu devine alt om, distanțându-se de viața civilă, încât îi privește cu superioritate pe toți cei care vin să-l vadă
și rostesc ,,stupidități fără legătură de rudenie cu realitatea". Toată strategia nevestei desfășurată pentru menținerea
căsătoriei nu-l impresionează și ruptura e previzibilă. Cu luciditate, cândva, ar fi fost capabil de acte disperate: ,, aș fi
putut ucide pentru femeia astaʺ. Acum are tăria de a o părăsi: ,,I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.
Prin urmare, din dorinţa de a conferi autenticitate naraţiunii, Camil Petrescu combină un fragment autobiografic cu
o poveste fictivă şi atribuie perspectiva narativă protagonistului, creând un roman psihologic sincronizat cu tendinţele
literaturii occidentale.

Particularități de construcție a personajului

I.Statutul social, moral, psihologic al personajului ales

Scriitor interbelic, Camil Petrescu a introdus în operele sale timpul subiectiv („Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I”). A fost un spirit deschis spre cunoaştere asociat unei firi intuitive şi înzestrat cu imaginaţie: „Eu sunt un
om în lume care vrea să vadă... ca să vezi îţi trebuie imaginaţie.” A pledat pentru autenticitate (care este conform cu
adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială): „Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...”; „Un scriitor este un om care exprimă în scris cu ...sinceritate ceea
ce i s-a întâmplat în viaţă lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite”. La fel ca şi Liviu
Rebreanu, a preferat stilul anticalofil : „Arta n-are de-a face cu ortografia – scrisul corect este pâinea profesorului de
română”. Modelele sale au fost Shakespeare, Balzac, Tolstoi şi Proust.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război " a apărut în 1930. Geneza romanului trebuie
căutată în preocuparea autorului de a scrie despre război. Alexandru Rosetti, în căutare de talente, îi cere lui Camil
Petrescu, să-i scrie o nuvelă, deoarece scriitorul participase la Primul Război Mondial. I-a ieşit însă un roman care
iniţial s-a numit ,,Proces verbal de dragoste şi războiʺ. Roman modern, subiectiv, de analiza psihologică, textul poate
fi considerat şi un roman al experienţei. Naraţiune la persoana întâi, având forma unei confesiuni a personajului
principal, textul presupune existenţa unui narator implicat. Naratorul–personaj este Stefan Gheorghidiu. În realizarea
sa, scriitorul a proiectat o parte din viziunea sa despre el. Camil Petrescu afirma: ...n-aş vrea să existe pe lume o
experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu
sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare inaccesibilă. Ar constitui pentru
mine o limitare. Aidoma creatorului său, personajul va ilustra ideea că, pentru a-și găsi un rost în universul cel mare,
individul simte nevoia de a trăi toate experiențele posibile. Statutul moral și psihologic al eroului este influențat de
3 | Camil Petrescu. Romanul interbelic, subiectiv, al experienței
două conflicte exterioare pe care le interiorizează continuu: căsnicia ratată cu Ela în urma schimbării statutului social
printr-o moștenire substanțială și tragediile războiului care, în ciuda gradului de sublocotenent, îl egalizează cu orice
soldat. Intelectual ateu, el vede în iubire o șansă a împlinirii sufletești: Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare,
fără să cred în dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza - și am încercat-o – decât într-o dragoste absolută. Războiul și
iubirea sunt două modalități de lămurire a sinelui: Căutam o verificare și o identificare a eului meu.

II. Trăsătura principală ilustrată cu exemple

Principala trăsătură de caracter a naratorului-personaj este excesiva raționalizare a trăirilor. Relevantă este în
acest sens afirmaţia doamnei care, la unul dintre evenimentele mondene, aşezată lângă Gheorghidiu, observa: Ah,
dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile la masă. Dintre cei care întotdeauna descoperă firele de păr
în mâncare... Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare.... Un tip imposibil care complică absolut orice
întâmplare.
Personajul trăiește trei experiențe care-i marchează devenirea: a iubirii, a socialului și a războiului. Starea
incipientă a iubirii evidențiază un personaj care nu iubește cu adevărat, e îndrăgostit de imaginea femeii ideale și a
cuplului absolut (El+a). Totul stă sub semnul orgoliului masculin, iar perspectiva lui asupra iubirii este deformată,
deoarece, în această lume, idealurile înalte nu concordă cu idealurile societății superficiale, meschine, materialiste.
„Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii”. (D. Micu). Starea convulsionată a iubirii
începe în momentul în care experiența erotică este afectată de gelozie și implică o căutare a adevărului între certitudini
și incertitudini, iubirea absolută devenind o iluzie. Primirea moștenirii generează criza matrimonială. Ștefan
Gheorghidiu nu mai poate iubi o femeie superficială, atât de ancorată în lumesc. În relația lor intervine rutina. El nu
este gelos doar pe Ela, ci este gelos că se atentează la ideea de iubire absolută; propria creație a prins viață și s-a
îndepărtat de creatorul ei, afectând lumea ideală la care aspiră eroul. În starea finală a iubirii, personajul reușește să se
desprindă din această iubire superficială și abandonează trecutul, finalizând un capitol de viață și deschizând
perspectiva unei noi iubiri ideale. În capitolul întâi, La Piatra Craiului, în munte, naratorul-personaj își confirmă
superioritatea intelectuală, catalogând ideile tovarășilor săi drept noțiuni primare, grosolane, cu înțelesuri
nediferențiate, construind o întreagă teorie despre sentimentul de iubire. Devine chiar impulsiv, certându-se violent cu
căpitanul Corabu, pe care îl înfruntă cu atâta curaj, încât acesta dă înapoi. Oferă de la început motivul zbuciumului
său interior: Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșeală. Descrie
evoluția iubirii cu tânăra studentă de la orgoliul de a fi iubit de cea mai frumoasă fată și până la dezamăgirea profundă
produsă de atracția nevestei pentru bani. Iubirea lui e fără margini. Ea ar trebui să reprezinte pentru el femeia ideală, o
proiecție a propriilor sale aspirații (aşa după cum numele fetei este alcătuit din pronumele personal masculin el şi
articolul hotărât a. Iubirea trebuie să fie un sentiment de dăruire totală. Gelozia lui Gheorghidiu are mai multe cauze:
se teme să nu se facă de râs şi e determinată de orgoliu. Rezultatul este suferinţa: Sufeream ca supus unui tratament
dureros..., pierderea încrederii în sine şi criza interioară. Spre deosebire de Luceafărul eminescian, Ştefan
Gheorghidiu nu acceptă să se coboare la nivelul femeii iubite, să devină „muritor”; femeia trebuie să-i împărtăşească
idealurile; astfel personajul trăieşte o dramă a iubirii, o iluzie erotică; se simte diminuat în ochii soţiei sale, nu mai este
singurul căruia-i poate da sentimentul bucuriei şi împlinirii; este descumpănit. Infidelitatea soţiei provoacă o retragere
în sine: Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată și axa sufletească. Soluțiile
pentru depășirea eșecului sunt: încercarea de a-şi restabili echilibrul interior, axându-se, în primul rând, pe reuşita
profesională sau prin succesul aventurii intelectuale, respectiv încercarea de a găsi o altă prezenţă feminină, care să-i
umple existenţa, să i se dăruie total. Ambele încercări eşuează. Luciditatea îl determină să caute să înţeleagă unde a
greşit cu Ela. Ea rămâne însă o taină.
Experiența socialului îi prezintă ca pe un inadaptat. Analizează aceste marionete, snobi, personaje artificiale (care
își ascund golul interior printr-o serie nesfârșită de banchete, de excursii, de recepții), o lume bazată pe material, cu
un teribil spirit critic. Utopicul Gheorghidiu nu se regăsește între parveniți, ariviști, oameni dominați de fiziologia
banului.
Ipostaza de soldat îi oferă o altă experienţă. În prima noapte de război, conştientizează că moartea poate veni în
orice clipă: Ştiu atât de bine că voi muri în noaptea asta...Scăpând cu viaţă după primele lupte, îşi schimbă optica
despre iubire. Implicarea în viaţa de campanie, într-o colectivitate solidară sub ameninţarea morţii, înseamnă o nouă
opţiune afectivă. Infăptuieşte acte de curaj: rămâne în picioare în timpul atacului din drumul spre Bran, când toţi se
ascund îngroziţi sau ia un obuz în braţe pentru a trezi admiraţia camarazilor. Pentru el războiul este un coşmar; scăpat
din acest coşmar, e obsedat în continuare de ideea: Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la
Verdun ? Războiul e o probă de încercare, cea mai grea, pentru care ei nu fuseseră pregătiţi. Drama războiului nu e
numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest
continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel. Discuția cu un ofițer neamț
prizonier îl deprimă pe Gheorghidiu prin afișarea de către inamic a superiorității de rasă și sancționarea cu trufie a
incompetenței armatei române: dacă dumneavoastră ați fi știu să faceți războiul, nu mai eram eu azi aici
Intors în Bucureşti, descoperă cât de indiferentă i-a devenit femeia pentru care odinioară ar fi fost capabil chiar
de crimă: aş fi putut ucide pentru femeia asta... I-am scris că –i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la

4 | Camil Petrescu. Romanul interbelic, subiectiv, al experienței

cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. E capabil să depăşească eşecul căsătoriei şi să se
desprindă de trecut.
Modalităţile de caracterizare sunt specifice operei de analiză psihologică: memoria (in)voluntară şi introspecţia
(De soția mea, de amantul ei, de zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie.
Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles.) Se autocaracterizează Sunt obosit și mi-e indiferent
chiar dacă e nevinovată cea care considerase că soţul ei e prea bun (caracterizare directă facută de alte personaje).
Este dispreţuit de către cei care nu-i înţeleg pasiunile, unchiul său caracterizându-l indirect, prin formularea unei
opinii: Ai să-ți pierzi averea... Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu
faci nicio brânză.

III. III. Elemente semnificative de construcție a textului narativ (particularități ale compoziției, relații spațiale
și temporale)

Romanul este format din două părţi numite „cărţi” care unifică în planul conştiinţei două niveluri: cel social şi cel
psihologic. Prima carte, „Ultima noapte de dragoste”, este „ o monografie a îndoielii”, o ficţiune, deoarece, orfan
crescut de părinţi adoptivi, scriitorul nu cunoscuse prea bine ideea de familie. Astfel, el dă glas visului său de a avea o
familie unită, armonioasă, bazată pe iubire absolută, pe cunoaştere absolută prin iubire. Cartea a doua, „Întâia noapte
de război, este „un jurnal de campanie”, în care războiul devine o încercare de lămurire a sinelui. Ea pare a fi o
experienţă reala trăită de scriitor. Incipitul deschide romanul cu câteva consideraţii ironice ale tânărului sublocotenent
Ştefan Gheorghidiu la adresa fortificaţiilor de pe Valea Prahovei din ,,primavara anului 1916 ". Timpul şi spaţiul sunt
bine determinate prin datele concrete şi toponinme reale: Buşteni, Predeal, Bucureşti etc. Capitolul de început pune în
evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul
poveştii de iubire). Din capitolul al doilea, ,,Diagonalele unui testamentʺ, timpul evocării este întrerupt de timpul
evocat, prin tehnica retrospecţiei personajul ducând cititorul cu doi ani şi jumătate în urmă pentru a înfăţişa etapele
relaţiei ratate: de la iubirea şi armonia cuplului sărac, la început, la transformările pricinuite de moştenirea părţii
însemnate a averii unchiului Tache, apoi încercarea de a se implica în afaceri din care, însă, se retrage ca un învins,
până la despărţirea de Ela. În ultimul capitol al cărţii întâi, ,,Ultima noapte de dragoste", naratorul-personaj ajunge la
momentul din capitolul ,,La Piatra Craiului, în munteʺ, pentru a descrie întâlnirea cu Ela din Câmpulung şi
dezamăgirea provocată de aflarea scopului pentru care ea, care îi era încă soţie, l-a chemat de urgenţă. Astfel, în cartea
întâi acţiunea este discontinuă, pentru ca în cartea a doua să se respecte cronologia evenimentelor petrecute pe front.
După ce este spitalizat, încă incomplet vindecat trupeşte, dar complet vindecat sufleteşte, eroul se întoarce la București
spre a clarifica relația conjugală. Maturizat de experiența dură trăită pe front, el nu mai poate fi înșelat de Ela prin
demonstrații de iubire menite să-i ascundă golul interior. Cum războiul îl îmbogățise cu o nouă experiență,
Gheorghidiu devine alt om, distanțându-se de viața civilă, încât îi privește cu superioritate pe toți cei care vin să-l vadă
și rostesc ,,stupidități fără legătură de rudenie cu realitatea". Toată strategia nevestei desfășurată pentru menținerea
căsătoriei nu-l impresionează și ruptura e previzibilă. Cu luciditate, cândva, ar fi fost capabil de acte disperate: ,, aș fi
putut ucide pentru femeia astaʺ. Acum are tăria de a o părăsi: ,,I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.
Prin urmare, din dorinţa de a conferi autenticitate naraţiunii, Camil Petrescu combină un fragment autobiografic cu
o poveste fictivă şi atribuie perspectiva narativă protagonistului, creând un roman psihologic sincronizat cu tendinţele
literaturii occidentale.

5 | Camil Petrescu. Romanul interbelic, subiectiv, al experienței