Personalitatea infractorului.

Profilul psihologic al delincventului .

Personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin
care se remarcă o persoană;
Personalitatea, în general, reprezintă un sistem biopsihosociocultural.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare social,cu deficiențe
de integrare social ,care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ
și cultural al societății în care trăiște .
Personalitatea infractorului se caracterizează printr-un comportament criminal,
având la bază motivaţie, aptitudini, orientare infracţională sau antisocială. Ioana-
Teodora Butoi, T.Butoi (Deci faptul că )„infractorul se prezintă ca o personalitate
deformată. În pofida acestui fapt că în profilul psihologic al personalităţii
infractorilor predomină caracteristici negative, totuşi se depistează şi pozitive.
Elementele pozitive ale personalităţii pot servi drept baza unei pedepse mai lejere,
doar că în procesul de formare a infractorului predomină în conştiinţa şi gândirea
lui anumite idei sau reprezentări care se deosebesc de cele general umane, de
trebuinţele omeneşti, de motivaţia socială. În plus, trăsăturile de temperament
excesive (impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc.) pot declanşa conduita
criminală.

Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai
evident în comportament şi desigur în acţiunile antisociale. Tipul de temperament
coleric((Persoană) care se înfurie ușor, care are izbucniri de mânie.) poate fi
generator de infracţiuni, în care activismul şi reactivitatea deţine supremaţia: jaf,
tâlhărie, omor, maltratare corporală etc. Sangvinicii(caracterizata prin
spontaneitate, optimism, entuziasm, energie la cote maxime, flexibilitate in modul
de gandire, cautarea de nou, impulsivitate si curiozitate. ) prin exhuberanţă şi
comunicabilitate pot comite escrocherii, şantaj, trafic de influenţă etc. Pentru
flegmatici(aracterizat prin echilibru, stăpânire de sine și lipsă de mobilitate;
persoană cu sistem nervos puternic, echilibrat, lucid, rece.) este specifică latenţa,
tăcerea şi chibzuinţa, trăsături utile în comiterea actelor de hakerism, falsificări
de documente etc. Tipul melancolic,(  caracterizat prin sensibilitate și inhibiție)
fiind dotat cu o excepţională gândire analitică calmitate şi retragere psihologică
este capabil de a comite falsificări de acte şi bunuri naţionale, acte de corupţie
etc.
În scop de cunoaştere profundă a personalităţii infractorului au fost realizate
studii a diferitor categorii de infracţiuni sub aspectul particularităţilor
psihologice, stabilindu-se caracteristici comune proprii persoanelor cu
comportament antisocial.
1. Instabilitate emotiv-acţională, apare datorită educaţiei dificitare în familie şi
dezvoltarea deprinderilor prin practici deviante. Se manifestă prin lipsa autonomiei
afective, insuficienţa dezvoltării autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a
emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Toate acestea
conduc spre diminuarea capacităţii de autoapreciere, spre lipsa obiectivităţii faţă de
sine şi faţă de alţii.
2. Inadaptarea socială -este rezultatul carenţelor(lacunelor) educaţionale în
cadrul mediilor sociale. Infractorii se recrutează din familii dezorganizate,
unde nu există condiţii, priceperea sau preocuparea necesară pentru
instruirea copiilor, unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de
ridicat, unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun
implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale rezultate din
influenţa mediului conduc la înrădăcinarea unor deprinderi negative, care pot
degenera în devianţă şi apoi în infracţiune.
3. Sensibilitate deosebită se manifestă datorită anumitor excitanţi din mediu,
stimulatori ai acţiunilor delincvente, dat fiind faptul că infractorul este subinhibat,
ceea ce se caracterizează prin: decizii rapide, dar extrem de instabile, labilitate şi
imprevizibilitate a acţiunilor, angajarea după prima impresie, insuficienţa evaluării
consecinţelor acţiunilor întreprinse. Atingerea intereselor personale indiferent de
consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a sensibilizării fizice şi psihice.
4. Duplicitatea comportamentului – infractorul activează în taină, plănuieşte şi
execută delictul în mod ascuns de oameni, de autorităţi. Totodată el joacă rolul
omului corect, cinstit, preocupat de alte probleme decât cele infracţionale.
5. Imaturitatea intelectuală – capacitatea redusă de a prevedea consecinţele
acţiunii sale prin a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea
şi efectuarea actului infracţional.
6. Frustrarea – este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este
privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii, care consideră că i se cuvin
sau când în calea obţinerii acestor drepturi intervin obstacole. Delincvenţii
puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul,
acţionând haotic, inconştient, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale
grave.
7. Complexul de inferioritate – infractorul resimte un sentiment de insuficienţă,
de incapacitate personală şi încărcătură afectivă. Complexul de inferioritate incită
la comportamente compensatorii, iar pentru răufăcător la conduite antisociale.
8. Egocentrismul – reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la sine
însuşi. El nu vede dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese, ei sunt în
centrul tuturor situaţiilor. Nu recunoaşte superioritatea şi succesele altora,
considerând că are întotdeauna şi în toate cazurile dreptate.
9. Agresivitatea – se manifestă prin comportament violent şi distructiv.
Agresivitatea este orice formă de conduită orientată către obiecte, persoane
sau către sine cu intenţia producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri
şi daune. Există autoagresivitate şi heteroagresivitate (spre alţii). Această
atitudine se poate întâlni şi la persoanele nondelincvente, însă la ele nu sunt
elemente dominante. În unele cazuri agresivitatea este lipsită de o cauză
aparentă, adaptivă. Omorul şi cruzimea pot fi producătoare de plăcere, în
afara oricărei alte finalităţi. Oricum, agresiunea este de obicei ostilă, vizând
direct prejudicierea unei persoane (sau instituţii), dar poate fi instrumentală:
omorul permiţând realizarea unui furt. În acest caz, scopul nu vizează direct o
persoană, ci obţinerea de bunuri materiale.
10. Imaturitatea afectivă – se caracterizează prin decalajul persistent dintre
procesele cognitive şi afective în favoarea celor din urmă. Imaturitatea afectivă se
exprimă prin control ineficient al emoţiilor, tendinţe pregnante impulsive şi
iraţionale, deficienţe de organizare a unor reacţii, tensiuni psihice greu tolerate,
panică frecventă, nonconformism, conduite dezorganizate cu aspecte ludice.
Persoana manifestă comportamente infantile (crize, mânie, accese de plâns),
fiind incapabilă de a înţelege durerile altora. Imaturitatea afectivă şi
imaturitatea intelectuală predispune infractorul la acţiuni deosebit de grave.
11. Inexistenţa sentimentului culpabilităţii în urma încălcării normelor
sociale. Infractorul îşi pune în funcţiune diferite mecanisme psihice pentru a evita
sentimentul culpabilităţii. Astfel, el transferă responsabilitatea asupra unor terţe
persoane, având la bază devalorizarea criteriilor morale. Structura psihologică a
personalităţii infractorului, desigur, nu este cauza primordială de comitere a
delictelor. Motivele declanşatoare ale faptelor deviante sunt condiţiile psihosociale
de formare a personalităţii.
2.3. Tipologia infractorilor din perspectivă psihocriminologică
Pentru activitatea practică a organului de drept este profitabilă cunoaşterea
psihocomportamentului diferitor tipuri de infractori, din considerentele de a adopta
psihotactici corecte de audiere şi de stabilire a adevărului, de a soluţiona legal
cauzalitatea delictelor, de a organiza acţiuni sociale preventive şi elabora programe
recuperative şi de reinserţie socială. La baza clasificării psihocriminologice a
infractorilor au fost desemnate orientările dominante în conduită, motivele,
scopurile şi metodele de comitere a delictelor, procedeele de desocializare şi
trăsăturile caractial-temperamentale.
 În funcţie de gradul de periculozitate, adică de nivelul deformării sociale,
antisociale şi defectele psihologice de autoreglare, pot fi specificate următoarele
tipuri de infractori:
Hoţul – săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă
în manifestări senzorio-motorii: sustragerea, camuflarea, alergarea. Hoţul are spirit
de observaţie dezvoltat, ceea cei permite orientarea promptă la situaţia dată. În
ceea ce priveşte voinţa şi personalitatea, hoţul lucrează după stereotipuri deja
stabilite, fiind meschin şi lipsit de calităţi etico-sociale. Hoţul este descris de
rapiditate a mişcărilor şi mobilitate fizică.
Spărgătorul – se caracterizează prin operarea în bandă cu utilizarea forţei asupra
obiectelor sau victimelor. Spărgătorii moderni posedă cunoştinţe tehnice de acţiune
(spargerea băncilor, magazinelor etc.). Spărgătorii se recrutează din rândul celor
mai evoluaţi infractori. Ei au inteligenţă practică manifestată prin calmitate,
apreciere corectă a situaţiei, curaj, sânge rece. În situaţii de risc poate utiliza
violenţa în atingerea scopului.
Tâlharul – activează dovedind agresivitate însoţită de violenţă, motricitate sporită,
hotărâre şi îndrăzneală, cruzime. La baza comportamentului tălhar se află acţiuni
impulsive, insuficient conştientizate cu contopire a motivului şi scopului. Gradul
redus de adaptabilitate în situaţii conflictogene cu nivel majorat de incultură
generează instabilitate emoţională datorită furiei, mâniei, dezagreabilităţii
personale.
Infractorul intelectual – escrocul, falsificatorul, şantajistul. Se caracterizează prin
potenţial intelectual înalt. Aspectul fizic pentru ei trece pe planul doi. Comit
acţiuni infracţionale bine gândite, planificate, având aptitudini
comunicaţionale dezvoltate. De aici rezultă particularităţile esenţiale, fiind
debitul verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei.
Principala armă de atac este minciuna. Escrocii şi şantajiştii posedă flexibilitate
în gândire, oferindu-le posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei.
Asasinul – este irascibil, impulsiv, manifestă agresivitate sporită.
Egocentrismul dominator îi generează capacitate de raţionalizare scăzută,
instabilitate emoţională şi superficialitate în relaţiile interpersonale.
Conflictualitatea şi violenţa reprezintă procedee de autoafirmare. În cazul
asasinilor normali, nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare
tensiune în urma rezolvării situaţiei conflictuale pe calea asasinatului. Prezenţa
tulburărilor psihice îi declanşează satisfacţie de moment după actul săvârşit.
Ucigaşul are temperament impulsiv, motricitate sporită, care se exteriorizează prin
violenţă de ordin fizic.
Recidivistul – agresiv, impulsiv, indiferent afectiv, egocentric. Succesul
infracţiunii pentru recidivist serveşte ca stimul pentru alte infracţiuni.
Caracteristicile psihologice de bază ale recidivistului sunt disfuncţii de
autoreglare asociate cu orientări antisociale, dependenţă situaţională şi de
mediu, degradarea valorilor general-umane, reprimarea argumentelor
raţionale de tendinţele antisociale. Conduita infracţională a recidivistului
îmbracă nuanţe de anomie şi drept exclusiv de autojustificare. Recidivistul se
decide prin depravare, desfrânare accentuată, grosolănie şi mitocănie, duşmănie.
Comportamentul recidivistului se individualizează printr-o interacţiune specifică a
mecanismelor conştiente şi inconştiente de autoreglare. Defectele de autoregalare
însoţite de orientare antisocială, dependenţa situaţională de mediu reprezintă
aspectele psihologice ale recidivistului.
Infractorul de ocazie. E.Ferri afirmă că este criminal ocazional cel care, fără a
prezenta o tendinţă înnăscută spre delict, comite crime sub influenţa
tentaţiilor provocate de factori profesionali, psihologici sau de mediul
exterior. Infractorii ocazionali pot deveni:  datorită unei situaţii emoţionale
(gelozie, dragoste, furie);  datorită unei situaţii financiare (fraude,
falsificări);  datorită situaţiei politice. Infractorul de ocazie comite o singură
infracţiune, însă cu destulă cruzime. În timpul săvârşirii delictului sunt suprimate
autocontrolul şi capacitatea de a reacţiona adecvat la situaţii critice.
Comportamentul infracţional este determinat de insuficienţa achiziţionării
metodelor optime de rezolvare a conflictului. Infracţiunile sunt însoţite de
intensitate afectivă puternică în baza geloziei, umilinţei, răzbunării etc. Trăsătura
caracteristică a infractorului de ocazie este prezentată de conduită decentă până la
momentul comiterii crimei. Infractorul de ocazie nu recidivează. El săvârşeşte
fapta datorită unei împrejurări, situaţii, unei ocazii, însă nu trebuie absolutizată,
deoarece nu toţi cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracţiuni, ci
rezistă şi-şi pot dirija reacţiile comportamentale.
Delincventul sexual – violatorul, homosexualul, sadistul. Se caracterizează prin
incompetenţă şi agresivitate sexuală. Manifestă indiferenţă psihologică faţă de
victimă, brutalitate şi lipsa frânelor la nivelul instinctului sexual. Unii
depersonalizează victima prin mutilare facială, lezări sau omor, maltratări. Nivelul
intelectual este sub mediu.
Pedofilul – (din limba greacă „paidos” – copil, „philia” – dragoste). Se descrie
prin atracţii sexuale către copii. Motivele apariţiei comportamentului pedofil sunt
prezentate de retard în dezvoltarea psihică însoţit de incapacitatea de a relaţiona şi
comunica cu genul opus matur, prezenţa disfuncţiilor sexuale. Pedofilia se poate
manifesta la diferite vârste. La adolescenţi, îndeosebi introvertiţii, apare datorită
retenţiei în dezvoltarea emoţională, sexuală şi de regulă, iniţierii în experienţa
sexuală în formă perversă. Unii maturi, chiar dacă sunt căsătoriţi, totuşi sesizează
frustrare sexuală şi sunt cuprinşi de frică în relaţii sexuale cu femeile. Bărbaţii în
vârstă sunt impotenţi sexual, singuratici şi pervertesc fetiţele de 6-11 ani prin
agresivitate şi violenţa sexuală. Infractori cu dereglări psihice – psihopaţi,
sociopaţi, paranoici, nevrotici . Dispun de tulburări emoţionale, anxietate,
manifestă violenţă şi sunt egocentrici. Actele infracţionale sunt săvârşite în baza
pulsiunilor neurotice. Percep lumea şi propria persoană în mod distorsionat prin
suspiciune şi tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată. Psihopaţii sunt des
dominaţi de euforie şi furie.
2.4. Mecanismul psihocomportamentului infracţional
La săvârşirea infracţiunii (furt, tâlhărie, omor) delincventul îşi mobilizează întreaga
fiinţă umană, utilizând întregul potenţial volitiv şi cognitiv-afectiv. Trecerea la
actul infracţional, notează Aioniţoaie C. (1994) , luarea deciziei de a comite fapta
ilegală este precedată de o serie de procese, stări psihologice, precum şi de luptă
între motivele persistente şi actele executării, antrenând profund personalitatea
delincventului. În această ordine de idei, proiectarea proceselor psihice, stărilor şi
trăsăturilor în deciderea de a comite infracţiunea până la comportamentul
postinfracţional şi tentativele de a se sustrage de la răspunderea penală determină
stadiile faptei ilicite. Consecutivitatea de etape cu încărcătură psihologică specifică
formează mecanismul comportamentului infracţional. Mecanismul conduitei
delincvente se desfăşoară în câteva etape:
1. Primară – se caracterizează prin procesele psihologice manifestate anterior
luării deciziei de comitere a delictului. Printre ele se înscriu perceperea şi
prelucrarea informaţiilor declanşatoare de trebuinţe şi motivaţii, care servesc în
calitate de mobiluri ale comportamentului ilicit. Totodată se formează şi premisele
subiective ale săvârşirii faptei condiţionate de reprezentări, deprinderi, obiceiuri,
scopuri, interese, predispoziţii psihice, precum şi condiţiile mediului cu valenţe
infracţionale.
2. Etapa secundară se desfăşoară din momentul luării deciziei şi până la săvârşirea
crimei. În această etapă sunt antrenate procesele afectiv-volitive şi motivaţionale
prin intens consum de energie psihologică, fiind axată asupra coeficientului de risc.
În luarea hotărârii intervine funcţia de proiecţie-anticipare, care generează supoziţii
privitor la reuşită-nereuşită, nesiguranţă şi dubii. Consumul de energie psihologică
se soldează cu surescitare, anxiozitate şi angoasă. În faza secundară intervin
procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul infracţiunii, victimă,
antrenând un plan de acţiune cu mijloace de realizare a scopului, timpul de
desfăşurare, contactarea complicilor, supravegherea obiectului. Totodată culegerea
informaţilor despre activitatea şi personalitatea victimei.
3. Etapa terţă se evidenţiază prin manifestarea unei game largi de fenomene
psihologice, dat fiind faptul că are loc depăşirea pragului delincvenţial.
C.Aioniţoaie (1994) specifică că trecerea la comiterea faptei ilicite presupune, din
punct de vedere psihologic, trăirea unor stări de tensiune emoţională deosebit de
intense. Actele şi acţiunile concrete desfăşurate de infractor în câmpul delictului
fiind tributare crizei de timp şi imprevizibilului, care generează trăirea unui acut
sentiment de precipitare şi teamă. Psihologic obiectele, fiinţele sau fenomenele
percepute de infractor în timpul comiterii faptei (arme, victimă, martor,
instrumente etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă,
mărime, culoare, rezistenţă a victimei etc.) determină trăiri şi reacţii emoţionale ca
teamă, stres, agresivitate, stare de afect, ură, frustrare etc. Aceste structuri
emoţionale condiţionează momente de slabă concentrare psihică infractorului,
prielnice pentru a lăsa urme sau a comite greşeli, care, apoi, să-i dovedească fapta.
4. A patra etapă a mecanismului infracţional este descrisă de procese psihologice
care însoţesc intenţia de a se sustrage de la răspunderea penală. Strategiile utilizate
de infractori în ocolirea de la răspunderea penală sunt diferite: crearea de alibiuri
pentru a convinge imposibilitatea de a fi prezent la infracţiune din careva motive;
apariţia într-un timp scurt în alt loc, decât cel al crimei; ivirea după infracţiune în
preajma locului faptei pentru a obţine informaţii despre procesul de urmărire
penală; scrierea scrisorilor anonime, denunţurilor; dispariţia de la domiciliu.
Infractorul va folosi metode şi va lua atitudini variate pentru a fi absolvit de
răspundere: minciuna, contactarea persoanelor influente, intimidarea organului de
urmărire penală. Adoptarea tacticilor şi procedeelor psihologice eficiente în
procesul de urmărire penală de către organul de drept, solicită evidenţierea
motivele de comitere a infracţiunilor. Adevărul e că marea majoritate a
infracţiunilor au motive psihologice, fie conştiente sau inconştiente de făptaş,
deoarece varietatea lor este considerabilă.
Personalitatea făptuitorului Apariţia motivului Luarea deciziei, planificarea
Executarea infracţiunii şi survenire consecinţelor criminale Mediul extern
1. Trebuinţele umane (biologice, materiale, cognitive, comunicare) servesc
frecvent în calitate de motivaţie a comportamentului infracţional.
2. Pasiunile – reprezintă formele dominante ale afectivităţii de o intensitate foarte
puternică şi obsesivă, răscolitoare cu efecte de reflux în întreaga viaţă psihică.
Pasiunile sunt capabile să orienteze întreaga energie a fiinţei umane cu multă
putere într-o anumită direcţie (poate fi infracţională). Dintre pasiunile cu caracter
distructiv şi generatoare de conflicte pot fi menţionate: jocurile de noroc, iubire
pasională, alcoolism, numite patimi şi vicii.
3. Interesul – stimul intern motivaţional care exprimă orientarea afectivă, relativ
stabilă a personalităţii umane spre anumite domenii de activitate, obiecte,
persoane. Într-un sens absolut interesul este drept sentiment instinctiv şi egoist în
genere, care face omul să caute ceea ce-i este necesar sau plăcut. Astfel interesul
poate sta la baza organizării de strategii infracţionale, în scop de satisfacere a
careva dorinţe: bani, bunuri materiale, relaxare sexuală etc.
4. Criza de valori – persoana suferă criza sistemului valoric prin adoptarea
valorilor economice, înlocuindu-le pe cele general umane ( adevărul, binele,
frumosul, dreptatea, fericirea).
5. Perversiunea este caracterizată de unii ca fiind orice anomalie a impulsului
sexual referitoare la intensitatea, orientarea sau modul său de realizare. Cea mai
răspândită perversiune este homosexualitatea, gherontofilia. În caz de intervenţie a
mazochismului sau sadismului în unele relaţii sexuale poate apărea fenomenul
infracţional.
6. Emoţiile pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginară (gândul
că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul, care are banii furaţi asupra sa).
Emoţiile, frica, furia, tristeţea, disperarea şi bucuria explozivă apar când există o
stare de tensiune nervoasă acumulată şi intervine brusc o situaţie neaşteptată. În
toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de puternice modificări fiziologice şi
expresive, care pot declanşa situaţii infracţionale. Totodată motive ale infracţiunii
pot fi şi ura, dragostea, gelozia, teama, ruşinea. Самовичев Е.Г. (2001) relatează
că motivele inconştiente de acţiune criminală sunt de tip subiectiv-personale şi de
conduită, fiind strâns legate între ele. Astfel, printre motivele inconştiente de
conduită infracţională pot fi menţionate: majorarea spontană a tensiunii
afectivagresive care declanşează conduită distructivă; modificarea dispoziţiei cu
tendinţă de sensibilitate emoţională se poate manifesta în furt, banditism,
vagabondaj, prostituţie; supraaprecierea importanţei propriei persoane sau
disconsiderarea în mod agresiv a mediului social se exteriorizează în infracţiuni
împotriva persoanei. Complexul de inferioritate sau subaprecierea personalităţii pot
fi motive de declanşare a conduitei infracţionale în calitate de compensare a lor.
Un alt set de motive inconştiente este acumularea şi fixarea experienţei traumatice
din copilărie: umilirea, atitudinea neadecvată şi severă, insuficienţa afectivă,
insuficienţa de comunicare şi susţinere psihomorală redusă în situaţii conflictuale,
complexul de vinovăţie, fragilitatea Eului. Din acelaşi unghi de vedere pot fi
menţionate şi diverse patologii sau tulburări de personalitate ca motive inconştiente
de generare a infracţiunii. În concluzie, de specificat că felul cum va evolua
activitatea colaboratorilor de poliţie va depinde de cunoaşterea minuţioasă a
psihologiei infractorilor şi de pregătirea lor psihologică. În acest context,
înlăturarea factorilor (autodistrugerea, frica, încăpăţânarea, subaprecierea,
grandomania, impulsivitatea, avaritatea), care împiedică succesul profesional şi
fericirea omului va asigura o viaţă decentă în societate