Sunteți pe pagina 1din 21

CAPITOLUL III

FAMILIA

III.1. Interpretarea sociologică a familiei

În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi
copiii acestuia, iar în sociologie familia este considerată grup social primar prin
excelenţă.
Este greu de acceptat o anume definiţie a familiei1, având în vedere componenţa
sa şi trăsăturile sale în diferite societăţi. S-ar putea vorbi despre conturarea acestui
concept complex prin intermediul funcţiilor pe care le exercită.
Studierea familiei este una dintre cele mai importante arii sociologice: în mod
virtual, majoritatea persoanelor au fost crescute într-un mediu familial.
Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite atât prin căsătorie cât şi prin
adopţie, descendenţă sanguină (părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi
etc.). Căsătoria este o uniune sexuală între doi indivizi adulţi, recunoscută şi aprobată
social. Fiecare societate are un anumit sistem familial. Sistemele familiale se
diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a grupului, forma de transmitere a
moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, modul de exercitare a autorităţii.

Tipologia familiei
a) În funcţie de gradul de cuprindere familia poate fi nucleară, limitată la doi
adulţi trăind împreună şi copiii lor naturali sau adoptaţi.
Familia poate fi extinsă, cuprinzând un număr mare de rude de sânge. Această
familie, de tip tradiţional, organizată după un sistem intern strict de divizarea a muncii şi
având un şef autoritar în bărbatul activ cel mai în vârstă, s-a fragmentat în prezent.
În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi
întemeiază o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este
copil şi familia constituită de el, în care are rol de soţ sau soţie.
După acelaşi criteriu al gradului de cuprindere, menţionăm:
Clanurile, ca grupuri de persoane ale căror membri se consideră descendenţii
aceluiaşi strămoş comun. Ele sunt percepute de alţii drept colectivităţi cu identitate
distinctă. Membrii aceluiaşi clan împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase, au obligaţii
economice unii faţă de alţii şi trăiesc în aceeaşi arie. Fiecare clan are un consiliu al
1
bătrânilor înţelepţi pentru soluţionarea problemelor care înteresează întregul grup.
Ca exemplu: clanurile chinezeşti, numite tsu, clanurile mafiote.

b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele


familiale sunt de 3 feluri:
- patrilineare - pe linia tatălui;
- matrilineare - pe linia mamei;
- bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se face
bilinear (deşi numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie
paternă).

c) După modul de stabilire a rezidenţei


Există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau
comunitatea din care a venit soţul.
Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte resedinţa în familia sau
comunitatea din care a venit soţia.
Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau
comunităţilor din care provin soţii. În prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-şi
stabilească reşedinta în funcţie de locul de muncă.

d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale,


matriarhale sau egalitare.

Tipuri de mariaj
În societăţile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau

1
Petru Iluţ – Sociologia familiei, p.94
o succesiune de căsătorii monogame. Dar monogamia nu era cel mai răspândit tip de
căsătorie în lume la jumătatea secolului trecut. (Într-o comparaţie realizată între 565 de
societăţi, George Murdock a relevat că poligamia era permisă în 80% din cazuri —
într-un studiu din 1949.)

Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai
multe partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi.
Poligamia cunoaşte două variante :
- poliandria — când o femeie are mai mulţi soţi.
Poliandria există doar în societăţi foarte sărace, care permit uciderea pruncilor de
sex feminin, sau unde bărbaţii sunt absenţi în caz de transhumanţă sau grupuri militare
izolate.
Exemplu: în Sudul Indiei comunităţile Toda şi Nayar, iar în Nepal poliandria se
practică între fraţi.Tatăl biologic al copiilor nu este cunoscut. Stabilirea rolului de tată se
face în cadrul unei ceremonii, în care cel care răvneşte acest rol prezintă soţia însărcinată.
- poliginia — când un bărbat poate avea mai multe soţii în aceelaşi timp.
Adeseori, dreptul de a avea mai multe soţii şi-l permit doar bărbaţii cu status înalt sau
depinde de starea economică a bărbatului. Altfel, în nici o societate femeile nu sunt mult
mai numeroase ca bărbaţii, încât să se poată realiza astfel de căsătorii pentru toţi bărbaţii,
decât în urma unor războaie (în care pier bărbaţi) sau a infaticidului selectiv (în
defavoarea fetelor).
În ţările de religie creştină această căsătorie este blamată. În ţările islamice sau în
comunităţi africane ori australiene este considerată o formă de prestigiu şi bogăţie, dacă
este o poliginie elitistă, dar dacă este una populară, se face din motive de necesitate
economică. Numai bărbaţii care îşi pot permite plata logodnei şi întreţinerea mai multor
femei au astfel de căsătorii, în clasele înstărite, dar mariajul poligamic popular aduce
bunăstare economică.
Co-nevestele pot fi prietene, dar în general între ele există rivalitate din doriţa de
a deveni favorite (în Africa de Est şi Ruanda termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun).
Poliginia poate fi sororală, când sunt luate de neveste mai multe surori, sau
non-sororală.
La fel, poliandria poate fi fraternală sau nu.

III.2. Funcţiile familiei

Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol


complex în toate societăţile, exprimat prin mai multe funcţii, dar un important aspect este
constituirea personalităţii copilului. Se admite tot mai mult că pentru copil familia nu este
un simplu cuib în care el se adăposteşte aşteptând să-i crească aripile pentru zborul în
lume, ci este o indispensabilă ucenicie a relaţiilor sociale. Deşi literatura contemporană de
specialitate manifestă tendinţa de a evita expresia "funcţiile familiei", referitor la acestă
problemă Petru Iluţ afirmă: "Nu cred că e recomandabil a renunţa la sintagma (şi tema)
«funcţiile familiei». Faţă de funcţionalism, dar şi în spiritul lui se poate aduce argumentul
că indiferent de cauzele genezei familiei, o dată apărută şi legitimată, ea îndeplineşte
2
importante funcţii în societate."
I. - Prima funcţie a familiei este una biologică, de reglementare a modelelor
reproducerii.
Unii sociologi separă funcţia sexuală de cea reproductivă, dar în esenţă
perpetuarea speciei umane nu ar fi posibilă altfel; noi includem în cadrul acestei funcţii şi
regularizarea comportamentului sexual, în sensul că permite anumite relaţii sexuale,
dar interzice alte relaţii sexuale, mai precis relaţiile între rudele apropiate: în special între
părinţi-copii, dar şi între fraţi buni (cu rare excepţii, ca în Egiptul antic).
II. - A doua este funcţia economică fără de care nu e posibilă existenţa socială. În
societăţile preindustriale accentul cădea pe aspectul economic al producţiei, iar în cele
industriale şi post-industriale, pe consum. Astfel, menajele sunt apreciate în prezent ca
principali agenţi economici în domeniul cererii pe piaţă (în general, gospodăriile, având
ca principal scop satisfacerea nevoilor de consum, se structurează în jurul grupului
menajer).
III. - Funcţia juridică vizează raporturile juridice de rudenie şi patrimoniale. În afara
2
Petru Iluţ - Sociologia familiei, p. 95.
averii şi numelui, familia acordă statusul social, chiar dacă în prezent o face prin
medierea educaţiei.
IV. Funcţia de sprijin emoţional, de fundal socio-afectiv.
Familia asigură sprijin la nevoie, protecţie materială şi spirituală, asigură îngrijirea,
dragoste, sentimentul de securitate.

V. - Prin funcţia cultural-educativă ieşim din sfera trebuinţelor materiale directe. A


vorbi de modelarea personalităţii prin cultură înseamnă a vorbi de educarea personalităţii
în vederea integrării ei sociale — deci familia asigură socializarea copiilor.
Karl Mannheim arată că familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor.
Grupul familial şi grupul de co-vârstnici oferă prima experienţă de omogenizare socială şi
comportament social.

Unii sociologi susţin că funcţia culturală şi educativă a familiei nu sunt totuna.


Funcţia culturală nu apelează la tehnici specifice şi nu îşi propune o finalitate, nu tinde să
formeze ori să perfecţioneze trăsăturile personalităţii ci se limitează la însuşirea pasivă a
unor modele. Ea uşurează adaptarea individului, dar nu îi potenţează facultăţile.
Funcţia educativă presupune o acţiune dirijată şi are vădit caracter intenţional.
Ea urmăreşte integrarea eficientă a individului în societate, dar nu prin însuşirea
cvasi-mecanică a unor modele, ci prin formarea unui ideal de personalitate. Distincţia
dintre aspectul cultural şi educativ nu este totdeauna clară pentru toţi: trebuie să reţinem
principiul că nu orice model cultural poate deveni obiectiv pentru educaţie, ba chiar
există modele culturale pe care intenţia educativă le exclude deliberat.
Obiectivul indirect al acţiunii educative este formarea personalităţii. Acest
obiectiv familia îl împărtăşeşte cu şcoala. Şcoala foloseşte din plin luminile pedagogiei şi
psihologiei, dar şi părinţii ar trebui să cunoască elemenete de psihologia copilului.
Aceasta deoarece familia, spre deosebire de celelalte grupuri sociale, păstrează caracterul
absolut original de a fi cimentată pe afecţiune în primul rând, care este un dar pur
psihologic. Solidaritatea care leagă membrii familiei, devotamentul reciproc, actele de
abnegaţie, de sacrificiu în cadrul ei rămân inexplicabile dacă omitem premisa esenţială a
iubirii dezinteresate.
Iubirea este măreţia, dar adesea şi păcatul constelaţiei familiale, căci nu puţine
sunt deformările introduse în personalitatea membrilor ei tocmai prin această poartă
aurită..
Trăsăturile care caracterizează funcţia educativă a familiei:
1. Are caracter intenţional;
2. Îşi propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea optimei integrări
sociale;
3. Tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente adecvate normelor sociale;
4. Implică folosirea unor tehnici şi metode adecvate de către părinţi.
Realitatea arată că există un nivel mediu de înţelegere a ideii de educaţie împărtăşită
de majoritatea părinţilor. Nu păstrarea nivelului mediu reprezintă un pericol pentru
societate, ci alunecarea sub acest nivel. Dar nivelul mediu nu satisface idealul de
personalitate.

III.3. Familia — un cumul de tradiţii şi relaţii afective

Familia se distinge de alte grupuri umane prin trăsături care îi sunt absolut
proprii. Se admite în general că ea:
- este unicul grup social caracterizat de determinări naturale şi biologice;
- este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, singurul în care legăturile de
dragoste şi consangvinitate capătă importanţă primordială;
- constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară cea mai naturală
şi necesară, anterioară oricărui alt grup — este grupul primar;
- se întemeiază în mod esenţial pe valori de intimitate, armonie şi bunăvoinţă
pure şi imediate.
- împacă respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre viitor: transmite
experienţele moştenite şi face planuri pentru viitor.

Sociologia familiei se focaliza în urmă cu două - trei decenii pe comparaţia între


familia normală şi familia carenţată, respectiv pe funcţionalitatea uneia şi
disfuncţionalitatea celeilalte.
André Berge afirma în lucrarea "Education familiale": "O familie model este un
fel de cooperativă de sentimente care îndulceşte pentru fiecare loviturile mai grele,
repartizând efectele pentru toţi"31. Climatul familiei se edifică încă de la alegerea
partenerului de viaţă şi este determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relaţiilor dintre soţi.
Adesea se foloseşte o formulă care exprimă esenţa relaţiilor unui cuplu, a "celor 4 C":
consideraţie, comunicare, compromis, şi cooperare.
Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a creşterii copiilor se formează
pe modelul relaţiilor dintre părinţi, dintre aceştia şi copil. S-a subliniat că cea mai mare
parte din părinţi educă aşa cum au fost educaţi.
"Mediul familial — spunea A.Berge,1 — îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi
protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască
pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual,
efectuând fără pericol primele sale experienţe sociale şi sentimentale".

Climatul de fond conduce la echilibrarea sau dezechilibrarea capacităţilor


afective şi intelectuale ale copiilor. O familie veşnic frământată de tensiuni, deformată fie
de lipsa de afecţiune fie de o afecţiune greşit înţeleasă şi exploatată, deformată de
defectele şi viciile părinţilor, de certuri şi violenţă constituie un mediu traumatizant
pentru copii. O anchetă întreprinsă de M.J.Chombart de Lauwe2 arată că frecvenţa
tulburărilor psihomotorii (instabilitate, nervozitate) creşte cu 16% la copiii proveniţi din
familii care trăiesc în regim de neînţelegeri; tulburările de comportament (furie, violenţă)
cresc cu 15%, iar opoziţia şi minciuna cu 8%; comportamentele pre-delincvenţiale (fuga
de acasă, furtul) cresc cu 11%.
Copiii — la o vârstă fragedă — sunt complet dependenţi de părinţi. Lipsa de
prestigiu şi de încredere în aceştia lipsa unui sprijin produc o gravă dezorientare în
conştiinţa copiilor. Trebuie evitate mai ales trebuiesc evitate discuţiile contradictorii cu
ocazia cărora fiecare părinte caută să atragă de partea sa pe copil, manifestările
jignitoare şi violente cu efecte dezastruoase pentru copii. Ei sunt prea neexprimentaţi
pentru a-şi forma o opinie proprie sau pentru a se putea proteja de şocul psihic.

3
André Berge - Education familiale, p.58.
Prin contrast, putem înţelege mai bine valenţele educative ale atmosferei
destinse şi senine. "Educaţia — precizează Ph. Malrieu3 — trebuie să se desfăşoare într-o
atmosferă de bucurie. Bucuria ... reprezintă condiţia unei dezvoltări echilibrate".
Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea, deprinderea orariilor şi
regulilor precise de comportare. Nu e vorba de disciplină întemeiată pe autoritarism rigid.
4
P.Zarifopol afirma: "Statornicia şi periodicitatea unor fapte din viaţa
comunităţii familiale sunt puterile care formează educaţia copilului, care îl scot din
incoerenţa animalică şi-l îndreaptă către perseverenţa omenească.
Din simetriile şi ritmurile vieţii familiale.... se pregăteşte ceea ce numim seriozitate, acel
ton general al sufletului pe care metafora inevitabilă ne dictează să-l numim prin
excelenţă adânc — tonul care desparte, în tristeţe ca şi în veselie, fiinţa propriu-zis umană
de inconsistenţa divers ridicolă a feluritelor grade de umanitate neisprăvită sau
neautentică, ca şi de bufoneria stranie a curatelor dobitoace.
Indivizii care, în primii ani de viaţă, n-au cunoscut impresia, fără pereche, de tihnă şi
durată pe care o dau acele simetrii şi ritmuri ale vieţii de familie nu mai pot fi suflete
întregi; vieţii lor interioare îi lipseşte un adevărat prim capitol.... Lumea copilăriei ....este
începutul absolut al sufletului....."

III.4. Conştiinţa educativă


Nimeni nu poate face vină unui părinte pentru lipsa de aptitudini pedagogice, dar
cu greu poate fi absolvit un părinte atunci când dovedeşte lipsă de conştiinţă educativă.
Problema nu se pune în sensul de "a dori" ca urmaşul să devină o personalitate completă,
ci de "a căuta" cele mai bune căi pentru formarea lui.
Educarea copiilor nu este în primul rând o chestiune de disponibilităţi financiare.
Adesea, tocmai starea economică bună constituie un factor de degradare a prestaţiei
educative. Prezenţa, implicarea fizică şi morală a părintelui este prima condiţie. El trebuie
să se preocupe de copil, să-şi facă timp pentru el.
Copilul "lăsat de capul lui", sau căruia i se asigură numai obiecte şi bunuri din
belşug, dar nu şi mijloace educative, este frustrat de fermentul socializării. Părinţii
4
Paul Zarifopol - Localismul esenţial, p.391.
comozi, plictisiţi, prea ocupaţi, instabili, sceptici, nesiguri, neglijenţi nu pot asigura o
prestaţie educativă eficientă. Apoi, implicarea ambilor părinţi este la fel de necesară:
copilul crescut numai de mamă se dezvoltă în forme la fel de asimetrice ca şi copilul
crescut numai de tată. Paul Osterrieth1 aşează la baza raportului părinte - copil două
atitudini esenţialmente diferite: neacceptarea realităţii infantile şi acceptarea ei.

A. Neacceptarea poate îmbrăca două forme: respingerea sau supraprotecţia.


I. În primul caz avem de-a face cu o protecţie nesatisfăcătoare: copilul e
abandonat, sau lăsat pradă dificultăţilor, părăsit în faţa încercărilor, şocurilor. Părinţii nu
ţin seamă de vulnerabilitatea lui reală şi îl protejează la limita minimă. Copilul e supus
unor cerinţe incompatibile cu vârsta, nu este ajutat în încercările sale. Experienţele
neplăcute făcute de copil îl conving de incapacitatea sa, de lipsa de valoare şi el pierde
încrederea în puterile lui. Astfel de cazuri există când părinţii nu doresc copilul, sau
preferă alţi copii din familie, ori nu acordă îngrijirea necesară vârstei; sunt exigenţi,
criticând copilul, pedepsindu-l cu asprime, ridiculizându-l. Prezenţa lui este socotită ca
incomodă, plictisitoare, frustrantă. Ce cauze conduc la astfel de atitudini la părinţi?
- astfel de părinţi pot fi dintre foştii copii răsfăţaţi, cu imaturitate afectivă târzie; -
sunt invocate şi conflictele conjugale: copilul nu e dorit, ori seamănă cu soţul detestat;
- motive cel mai frecvent invocate: prezenţa copilului afectează starea economică,
îngrădeşte libertatea părinţilor, ori este o piedică în realizarea profesională, ori trezeşte
amintiri dureroase (ca moartea unui copil anterior etc.).
Efectele nefaste ale atitudinii de respingere constau în lipsa de autovalorizare şi
de încredere în sine, pasivitatea şi chiar apatia. P.Symonds descoperă la aceşti copii
devieri de comportament precum: agresivitatea, vagabondajul, furtul, deşi majoritatea se
limitează la ostilitate. S-au constatat la copiii respinşi următoarele particularităţi :
- sunt brutali şi puşi pe ceartă,
- se joacă singuri,
- sunt respinşi de colegi,
- nu sunt tovarăşi buni de joc, pierderea îi irită,
- sunt închişi, necomunicativi,
- sunt slab înzestraţi pentru compunere,
- sunt murdari şi neglijenţi.
Examenul psihologic asupra lor constantă că:
- ei se cramponează de adult, îi caută simpatia,
- fac pe bufonii,
- sunt şovăitori,
- adeseori au defecte de pronunţie,
- văd viitorul nedefinit, în forme vagi,
- manifestă sentimente de frustrare,
- autoritatea părintească li se pare dură.
Astfel de copii nu au un model şi un ideal, au spirit de opoziţie faţă de părinţi, se
simt inferiori celorlalţi şi de aceea au vise compensatorii. Nu aparţin nimănui. Viitorul nu
este viitorul lor. Ajung la dezacord cu ei înşişi, aşa cum sunt în dezacord cu părinţii şi cu
străinii.

II. Supraprotecţia poate lua forma supraordonării sau subordonării totale faţă de
copil. Se exprimă prin dominarea lui excesivă sau prin răsfăţ.
În cazul supraprotecţiei, presiunile externe sunt exagerat atenuate, sau chiar
suprimate. Copilul e ţinut ca în incubator, apărat pe toate căile, se adaptează unui univers
îndulcit, falsificat, univers care nu-i pretinde nimic. Îndată ce este lăsat să se descurce
singur, copilul se pierde, dependenţa lui este totală.
Dacă e dominat, părinţii îl privesc în funcţie de aspiraţiile şi interesele lor, orice
mişcare fiindu-i controlată.
Dacă este răsfăţat, el devine un tiran ale cărui pretenţii — de fiecare dată
satisfăcute — nu vor cunoaşte măsura. Este aşezat mereu pe prim plan, i se acordă
privilegii, i se dă totdeauna dreptate, iar toată viaţa familială gravitează în jurul copilului.
Cauze care generează o atare situaţie:
- dragostea excesivă a părinţilor,
- părinţii au fost crescuţi la fel şi aplică aceleaşi scheme educative,
- uneori, părinţii îşi compensează consecinţele unei copilării proprii nefericite sau
neîndestulate.
A iubi şi a supraproteja nu e totuna!
Supraprotecţia traduce de fapt tendinţa de a nu accepta copilul drept ceea ce este.
Astfel de copii au înclinări frecvente spre încăpăţânare, acte de furie şi capricii, lipsă de
voinţă la efort.
Între particularităţi ale acestor copii enumerăm:
- egoismul, egocentrismul,
- evitarea contactului cu realitatea, refugierea în lumea visării şi imaginaţiei,
- relaţii
- sociale dificile cu copii de aceeaşi vârstă,
- lipsă de iniţiativă, incapacitate de apărare,
- dependenţă,
- lipsa de preocupare pentru viitor.

Toate categoriile menţionate de copii prezintă alterări în adaptarea psihică.

B. Situaţia de acceptare a copilului aşa cum este el se traduce prin următoarele


caracteristici:
l. Existenţa copilului e privită ca izvor de bucurie şi satisfacţii. Părintele e fericit că
are copilul.
2. Părintele priveşte lumea din prisma punctelor de vedere ale copilului. El nu are
idei preconcepute asupra copilului şi îl priveşte cu obiectivitate binevoitoare.
3. În comportamentul educativ, părintele e orientat pozitiv, nu cu interdicţii: îl ajută
când are greutăţi, îi dăruieşte prezenţa şi îşi face timp pentru el.
- astfel de copii au dobândit sentimentul de securitate şi de autonomie,
- sunt originali şi spontani,
- preferă jocuri de construcţie, de invenţie,
- au tendinţa de a se impune, de a fi conducători,
- au dorinţa de a creşte mari,
- au capacitate de a se apăra,
- au un nivel înalt de aspiraţii, dorinţa de a înfrunta dificultăţile,
- sunt dezinteresaţi de sarcini automate, sunt perseverenţi şi au posibilitate de
concentrare,
.-au individualitate puternică.

Aceşti copii, cu alte cuvinte, sunt denumiţi "liberi".

În prezent, literatura sociologică asupra familiei ca grup primar s-a decentrat


de pe fixaţia paralelismului între familia normală - familia carenţată. Se pare că
"familie" devine un termen cu multiple accepţiuni vizavi de noile realităţi în care se
desfăşoară viaţa intimă a unui număr crescând de indivizi umani.
5

III.5. Familia în societatea contemporană

În societăţile premergătoare epocii industriale, multe familii erau întemeiate ca


unităţi de producţie. Partenerii se alegeau în majoritatea cazurilor pe criterii economice,
nu sentimentale. Predomina familia extinsă.
Persoanele dependente (iniţial sclavii, ulterior ţăranii iobagi) trebuiau să
primească acordul stăpânilor pentru a se căsători. Relaţiile sexuale înafara căsătoriei nu
erau neobişnuite în Europa Medievală, Occidentală. Adeseori, bărbaţii testau înainte de
căsătorie capacitatea femeilor de a avea copii.
Copiii erau foarte numeroşi şi de la 7-8 ani îşi ajutau părinţii în gospodărie. Unii
copii erau trimişi ca ucenici sau pentru treburi gospodăreşti în alte case înstărite. În
Europa medievală, mai mult de un sfert din copii mureau până la vârsta de 1 an, faţă de
1‰ în zilele noastre.
Familiile sufereau mai ales din cauze de boală, sau datorită mortalităţii sporite a
femeilor la naşterea copiilor şi a bărbaţilor în războaie.

5
A.Toffer - A crea o nouă civilizaţie, p.27.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătatea secolului XX, în societăţile de cultură
europeană, s-a generalizat sistemul familiei nucleare în care, în cadrul cuplului, soţul era
principala sursă de venituri şi exercita cea mai mare parte a autorităţii; soţia era ocupată
în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ; copiii minori
erau îngrijiţi în interiorul familiei. Numărul lor era relativ mare, asigurând înlocuirea
generaţiilor şi creşterea demografică. Partenerii se căsătoreau la o vârstă relativ scăzută,
iar divorţurile erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca model.
Din anii 1970 familia aceasta a înregistrat un regres rapid, în unele societăţi ea
reprezentând doar 10%. Căsătoria a rămas încă o instituţie respectată mai mult în Europa
Centrală şi de Est; contrar restricţiilor foarte dure ale religiei catolice, chiar în Spania,
Italia şi Polonia, numărul divorţurilor este în creştere. Interesant este şi specificul
naşterilor în cadrul ţărilor Europene în funcţie de vârsta mamei la prima naştere. Dacă în
Cehia, Slovacia şi ţările balcanice maternitatea survine în jurul grupei de vârstă 20 - 24 de
ani, în Europa occidentală prima naştere se produce în jurul vârstei de 27 de ani. În ţările
scandinave 3% din naşteri sunt în afara căsătoriei iar în Anglia, Franţa, Austria, Spania şi
Germania acestea se situează 10 - 25%.
Principalul factor care influenţează viaţa de familie în aceşti ani este creşterea
ponderii femeilor angajate în afara gospodăriei. Acest fenomen este controversat,
având împlicaţii pozitive şi negative.
Implicaţiile pozitive :
- creşterea independenţei economice a femeilor;
- egalizarea poziţiilor de putere şi autoritate în familie;
- posibilitatea de a avea o proprie carieră profesională şi un prestigiu sporit;
- creşterea gradului de confort psihic şi nevoia de satisfacţii reciproce – inclusiv
sexuale;
- creşterea avuţiei sociale în general şi a bunăstării familiilor în special;
- sporirea ofertei de muncă pe piaţa muncii.
Implicaţiile negative :
- sărăcirea vieţii de familie şi diminuarea funcţiilor familiei
(mai ales în ce priveşte supravegherea copiiilor);
- supraîncărcarea femeilor cu muncă atât în gospodărie cât şi extrafamilială;
- conflicte de roluri în cadrul familiei, care trebuie renegociate;
- fiecare partener îşi urmăreşte propria carieră profesională.
Adeseori în urma acestui proces apare familia migrantă: soţii locuiesc în localităţile
unde lucrează şi se întâlnesc periodic (în SUA, existau peste 700.000 de familii de acest
tip în 1989). De asemenea, are loc o redistribuire de roluri în cadrul familiei, între soţi.
Satisfacţia măritală depinde de capacitatea soţilor de a-şi ajusta rolurile şi de a comunica.
Alt fenomen major apărut în familiile contemporane este divorţialitatea.
Familia reprezintă şi un grup în care pot avea loc tensiuni şi conflicte, sau
violenţe. Violenţa se manifestă ca un abuz fizic între soţi sau asupra copiilor. În cazul în
care problemele nu pot fi soluţionate, cuplurile — în prezent — dizolvă familia prin
divorţ.
Multe secole la rând creştinismul socotise familia ca indisolubilă. Au apărut însă
schimbări în această privinţă:
1) Modificarea acestei optici şi 2) faptul că în prezent familia nu mai transmite
direct satusul ei, poziţia ei urmaşilor, ci prin intermediul educaţiei 3) dobândirea
independenţei economice a femeilor, care se pot descurca singure, 4) evaluarea căsătoriei
în termenii unor satisfacţii personale de ambele părţi, 5) distanţa între locuinţă şi locul de
muncă (revenirea acasă la anumite intervale, posibilitatea de a întâlni indivizi atractivi pe
traseu) sunt aspecte care au contribuit la creşterea ratei divorţului. Divorţialitatea e alt
element care afectează familia
Rata divorţului nu cuprinde însă persoanele neseparate legal, dar separate în
fapt sau persoanele nefericite care cred în sanctitatea instituţiei familiale. Cu toate acestea,
divorţalitatea a crescut foarte mult.

Paul Bohannan a delimitat şase stadii ale divorţului:


1. Divorţul emoţional exprimând creşterea tensiunilor între soţi;
2. Divorţul legal, terminarea căsătoriei;
3. Divorţul economic, soldat cu împărţirea bunurilor;
4. Divorţul co-parental, privind custodia copiilor, vizitarea lor;
5. Divorţul comunitar, vizând alterarea relaţiilor sociale, de prietenie;
6. Divorţul psihic, când individul trebuie să facă faţă traiului de unul singur.
Oricât de aşteptat ar fi un divorţ, ca soluţie salvatoare de ieşire din criză, toate aceste
aspecte implică tensiuni şi dificultăţi cunoscute sub denumnirea de "stress al separării".
Absenţa bruscă a soţului (sau a soţiei), respectiv a unui părinte creează sentimente de
anxietate, panică. Majoritatea indivizilor trec prin faze de depresiune psihică, dar atât cei
stresaţi cât şi cei puţini, care au sentimentul de eliberare, ajung la senzaţia de singurătate,
de pierdere a securităţii vieţii în sânul familiei.

Efectele divorţului asupra copiilor depind de:


a) Starea relaţiilor dinainte de divorţ (dacă au existat conflicte foate grave, divorţul
este preferabil). Oricum, din 131 de copii studiaţi în 1980 de Wallerstein şi Kelly, aproape
toţi au suferit conturbări emoţionale pe perioada divorţului.
b) Efectele depind şi de vârsta copiilor. Copiii preşcolari ca vârstă au ajuns în
situaţii de confuzie şi teamă, ajungând să se învinovăţească pe ei înşişi de despărţirea
părinţilor. Copiii mai mari înţeleg motivele de divorţ ale părinţilor, dar se îngrijorează în
legătură cu urmările asupra viitorului lor, manifestându-se cu supărare şi mânie, ei speră
că părinţii se vor împăca.
c) Totodată, efectele divorţului depind de relaţiile ulterioare cu ambii părinţi, cu
bunicii sau cu fraţii.

Dinamica familiei contemporane prezintă aspecte similare în diferite societăţi:


• Scăderea ponderii căsătoriilor sancţionate legal în special în ţări scandinavice şi
Danemarca. (România are una din cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa,
cu rata de 6,2‰, faţă de cea situată între 4 şi 5‰ în Franţa, spre exemplu).
• Creşterea vârstei medii la căsătorie; - în Occident, în SUA – ajuns la 30 de ani;
vârsta medie a româncelor la prima căsătorie era de 23,3 ani în 1999, faţă de 22 ani la
începutul deceniului respectiv.
• Creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor (în Romînia anului 1999 rata era de
1,53‰, foarte mică în context european);
• Creşterea numărului de femei căsătorite cu activitate extrafamilială permanentă;
a aportului femeilor la sporirea bunăstării medii a familiilor;
• Creşterea aportului serviciilor sociale la îngrijirea copiilor;
• Redistribuirea mai egalitară rolurilor şi sarcinilor în familie, implicit a puterii şi
autorităţii între soţi;
• Creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii
extramaritale;
• Creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;
• Scăderea numărului de copii in favoarea • carierei profesionale

Modele alternative ale vieţii de familie

Din anii 1970 au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative de


viaţă faţă de modelul familial clasic. Caracterizând societăţile celui de Al Treilea Val ca
fiind "demasificate", A.Toffer afirmă: "Şi sistemul familial se demasifică: familia de tip
nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce
proliferează formulele cu un singur părinte, cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi
celibatarii".1
Celibatul sau viaţa de unul singur.
• Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un
mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de ani al s-a extins rapid în vestul Europei şi în
SUA, ca rezultat, al unei opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase,
sau datorită incapacităţii biologice ), sau ca rezultat al unei dezamăgiri.
• El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi
persoane care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a
crescut.
• Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur:
- dorinţa unei cariere profesionale;
- tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie
- creşterea ratei divorţurilor,
- creşterea numărului văduvelor şi văduvilor.
• Celibatul conduce la scăderea natalităţii, fapt pentru care este descurajat prin
politici precum: impozite mai mari, taxe pentru lipsa de copii, restricţii la credite pentru
locuinţe etc.
• Persoanele celibatare intervievate au prezentat atât avantajele cât şi
dezavantajele situaţiei lor: posibilitatea mai mare de a se realiza profesional, varietatea
experienţelor sexuale, autonomia şi libertatea mai mare, pe de o parte; iar pe de altă parte
însingurarea şi izolarea, lipsa unui cămin cald etc.

Coabitarea consensuală
• Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără
a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos.
După 1980 a devenit foarte răspândit, în unele ţări ca Marea Britanie
procentul crescând cu 300% (!) Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără
sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ.
• În unele cazuri, coabitarea este temporară, premaritală. În general, studenţii
practică astfel de relaţii. Este o posibilitate de creştere a şanselor pentru alegerea
partenerului potrivit (în ţările nordice, în mediul rural, era o practică obişnuită).
• În general, când intervine o sarcină, sau la încheierea studiilor, coabitarea se
încheie printr-o căsătorie;
• În alte cazuri, este o opţiune definitivă.
• La nivel statistic, se constată o corelaţie puternică între cuplurile consensuale
şi creşterea numărului cuplurilor fără copii.

Căsătoriile fără copii


• În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind
procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al
dezaprobării când nu-i doreau.
• Din a II-a jumătate a secolului XX, numărul acestor cupluri a început să
crească. Uneori, fertilitatea era amânată, alteori opţiunea era definitivă, fiind invocate
următoarele motive:
- motive economice;
- principala motivaţie este cariera profesională
- dorinţa unui stil de viaţă liber, lipsa de perspectivă a copiilor
- nepriceperea de a fi părinţi şi neasumarea responsabilităţii
- lipsa de perspectivă a copiilor.

• Ponderea cea mai ridicată a cuplurilor fără copii este în mediul urban.
• La începutul anilor 1990 cercetările au pus în evidenţă revalorizarea socială a
copiilor, revenirea la tradiţionalism în Vestul Europei, în schimb, a scăzut natalitatea în
SE continentului (în România indicele de fertilitate era în 1999 de numai 1,3, faţă de cel
mondial de 1,9 copii pe femeie, chiar cel general european fiind uşor mai mare, adică 1,4
copii. În ţări occidentale se prezintă astfel: Islanda, Malta-2; Irlanda – 1,9; Norvegia 1,8;
Danemarca, Anglia, Franţa, Finlanda, Polonia – 1,7).

Menajele monoparentale
• Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor; apoi al deceselor unuia din
parteneri sau naşterilor dinafara căsătoriei.
• Durata medie a menajelor monoparentale este mai scăzută decât a familiilor
complete, iar gradul de satisfacţie al părinţilor singuri mai redus decât al cuplurilor pentru
că efortul este mai mare.
• Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori; doar
10% grupează tatăl şi copiii acestuia.

Formele comunitare ale vieţii de familie


• Prin secolul al XIX-lea unele culte religioase (mormonii) au realizat căsătoria
tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă.
Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a comunelor în ţările
dezvoltate economic, unele permiţând relaţii sexuale libere, altele nu.
• Un exemplu de viaţă comunitară îl constituie kibutzurile din Izrael: ele sunt
comunităţi de familii constituite iniţial pentru deţinerea în obşte a proprietăţii. Copiii sunt
crescuţi în comun din dorinţa de a elimina diferenţierile şi competiţiile dintre ei. În
prezent, viaţa kibutzurilor a evoluat spre forme convenţionale de viaţă.

Cuplurile de unisexuali
• În prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări
permiţând căsătoria lor (Olanda).
• Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea.
Această practică este cunoscută din timpuri vechi. Biblia o pomeneşte ca "sodomie",
vechii greci şi romanii au preluat-o ca ceva normal de la asiatici.
Populaţiile din Sumatra şi Malaesia cultivă homosexualitatea înaintea
căsătoriei, mulţi indivizi practicând-o şi ulterior. Religia creştină, în special catolică, o
blamează, iar în Evul Mediu se ajungea până la pedeapsa cu moartea pentru practicarea
ei.
• Termenul "homosexualitate" s-a impus în anul 1800. De atunci, atitudinea
de reprobare a evoluat spre considerarea acestor relaţii ca fiind o "boală" sau ca o
"perturbare psihică", pentru ca acum să devină mai tolerantă. Efectele negative ale
homosexualităţii se constată doar la persoanele care au un sentiment de culpabilitate, plus
facilitarea răspândirii virusului HIV. Ceilalţi adulţi homosexuali nu se deosebesc de cei
heterosexuali privind starea de sănătate, de fericire, de implicare în viaţa socială.
• După anii 1970-1980 a avut loc o modificare a atitudinii publice faţă de acest
fenomen. Chiar se acordă cuplurilor de homosexuali dreptul de a creşte copii înfiaţi ori
născuţi în urma însămânţării artificiale.

Văduvia.
• Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei
monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv
soţiei fac ca văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi
statutului supravieţuitorului.
Discomfortul, suprasolicitarea ,oboseala, singurătatea, lipsa suportului
economic-social sunt cauze ale disperării, izolării, degradând starea fizică şi chiar cea
mentală a persoanei.
• Variabilele care afectează gradul de stress al văduviei sunt resursele culturale,
sociale, financiare, psihologice, vârsta, sănătatea, religiozitatea, adaptabilitatea etc.
• În societatea modernă, văduvia este fenomenul predominant pentru femeile
vârstnice.
• În cazul văduvilor tineri, deşi moartea neaşteptată a partenerului e socotită un
eveniment mai tragic decât pierderea vârstnicilor, de regulă, suferinţa mai intensă iniţială,
e urmată treptat de disiparea durerii şi refacerea vieţii.
• În familia tradiţională, rudele, vecinii, prietenii reprezentau suportul social de
reducere a stresului şi prevenire a demoralizării prin interdependenţa emoţională dintre
membrii grupului, suport destul de şubred în cazul familiei moderne.
• O serie de bariere stau în calea recăsătoririi, în ciuda unei situaţii economice
dezirabile, pe măsura înaintării în vârstă, datorită:
- existenţei unor tabieturi, a unei identităţi independente şi scăderea puterii de
adaptare la un alt stil de viaţă;
- a copiiilor care descurajează o eventuală recăsătorire;
- lipsei surplusului de persoane necăsătorite — în special bărbaţi;
- experienţelor negative ale căsătoriei anterioare;
- lipsei resurselor psihice şi incapacităţii de risc pentru o relaţie intimă;
- sanctificării soţului (soţiei) dispărut.
• Văduvia induce o serie de conotaţii negative, greu de ajustat prin lipsa de
omogenitate a persoanelor care constituie categoria văduvilor, iar recăsătorirea este un
fenomen cu frecvenţe foarte scăzute.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Abraham, Dorel - Introducere în sociologia urbană, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.


Mihu, Achim - Sociologia dreptului , Ed.a 2-a revăzută şi completată, Cluj -Napoca ,
1994.
Albuţ, Constantin - Sociologie juridică, Ed.Chemarea, Iaşi, 1993.
Andrei, Petre - Sociologie generală, Polirom, Iaşi, 1997.
Barber, Bernard - Social Stratification, Harcourt, Brace & World INC., New-York,
1957.
Berge, André - Education familiale, Abuier montaigne, Paris, 1967.
Boudou, Raimond – Tratat de sociologie, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994.
Cazacu, A., Bădescu, I. - Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Universitatea
Bucureşti, 1981.
Cazacu, Honorina - Mobilitate socială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974.
Chelcea, Septimiu - Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Chelcea, Septimiu - Experimentul în psiho-sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
Herseni, Traian - Sociologie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Horton, P. & Hunt, Ch. - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York, 1980.
Iluţ, Petru - Sociologia familiei, Ed.Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1994.
Lemel, Yannick - Stratification et mobilité sociale, Armand Colin, Paris, 1991.
Malrieu, Ph. - Viaţa afectivă a copilului în "Psihologia copilului" ? M.Debesse,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
Miftode, Vasile - Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed.Junimea,
Iaşi,1982.
Mihăilescu, Ioan – Sociologie generală, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000.