Sunteți pe pagina 1din 8

COMPARTIMENTELE LICHIDIENE ALE ORGANISMULUI

LICHIDUL EXTRACELULAR, INTRACELULAR sI INTERSTIŢIAL

EDEMUL

Lichidul din organism (60% din greutatea corporala, adica aprox. 42 l la un individ de 70
kg, variaza în functie de vârsta, sex si gradul de obezitate) este distribuit în principal în doua
comapartimente, denumite lichidul extracelular si lichidul intracelular.

Lichidul extracelular este reprezentat de lichidul interstitial si de plasma sanguina.

Mai exista un alt compartiment lichidian mic, denumit lichidul transcelular (include
lichidul sinovial, lichidul peritoneal, lichidul pericardic, lichidul intraocular, lichidul
cefalorahidian). Lichidul transcelular (1-2 l) este considerat un tip special de lichid extracelular
(în unele cazuri compozitia sa poate fi semnificativ diferita de cea a plasmei sau a lichidului
interstitial).

Compartimentul lichidului intracelular

Lichidul intracelular (din celula, vast compartiment lichidian) reprezinta 40% din
grutatea corpului.

În fiecare celula exista o asociere particulara heterogena de constituienti, dar concentratia


acestor substante este similara în toate celulele.

Compartimentul lichidului extracelular

Lichidul extracelular (în afara celulei, 20% din greutatea corporala, aprox. 14 l).

Cele mai mari compartimente ale lichidului extracelular sunt lichidul interstitial (peste ¾ din
lichidul extracelular) si plasma (aproape ¼ din lichidul extracelular, aproape 3 l).

Plasma este componenta fara celule a sângelui; între plasma si lichidul interstitial exista
un schimb permanent de substante, desfasurat prin porii membranei capilare. Acesti pori sunt
foarte permeabili pentru toti solvatii din lichidul extracelular cu exceptia proteinelor.

Plasma si lichidele interstitiale prezinta aproape aceeasi compozitie cu exceptia


proteinelor care au o concentratie mai mare în plasma.

Volumul sanguin

Sângele contine atât lichid extracelular (lichidul plasmatic) cât si lichid intracelular
(lichidul din eritrocit). Sângele este considerat a fi un compartiment lichidian separat, deoarece
este bine delimitat (continut în sistemul circulator).

Volumul sanguin (la adult este aprox. 7% din greutatea corporala, cca. 3-5 l) este
important în special pentru controlul dinamicii cardiovasculare.

Aprox. 60% din sânge este reprezentat de plasma si 40% de celulele sanguine (variatii
interindividuale si intraindividuale în functie de sex, greutate, etc.).
Hematocritul
Hematocritul este componenta sângelui reprezentata de eritrocite (la sexul masculin, este
de aprox. 0,40, iar la sexUL feminin este de aprox. 0,36).

În caz de anemie severa hematocritul poate scadea pâna la 0,10 (valoarea limita pentru
mentinerea functiilor vitale).

Exista afectiuni associate cu hiperproductie de eritrocite (policitemie, hematocritul poate


creste pâna la valoarea de 0,65).

Compozitia lichidului extracelular si intracelular


Compozitia ionica a plasmei este similara cu cea a lichidului interstitial

Plasma si lichidul intracelular sunt separate prin membrane capilare foarte permeabile
(compozitia ionica a acestora este similara). Diferenta între aceste compartimente consta în
concentratia mai mare de proteine în plasma (capilarele prezinta permeabilitate redusa pentru
proteinele plasmatice), trec în spatiile interstitiale numai cantitati scazute de proteine.

Datorita efectului Donnan, concentratia ionilor cu sarcina electrica pozitiva (cationilor)


este usor mai mare (cu aprox. 2%) în plasma decât în lichidul interstitial.

Sarcina electrica neta a proteinelor plasmatice este negativa, în consecinta acestea au


tendinta de a lega cationi (ionii de sodiu si de potasiu), care sunt retinuti în plasma în cantitati
suplimentare.

Invers, sarcinile electrice negative ale proteinelor plasmatice resping ionii încarcati
negativ (anionii), concentratia anionilor este usor mai crescuta în lichidul interstitial în
comparatie cu plasma.

Lichidul extracelular (plasma si lichidul interstitial) contine cantitati crescute de ioni de


sodiu si de clor, cantitati moderate de ioni de bicarbonat si cantitati reduse de ioni de potasiu,
calciu, magneziu, fosfat si de ioni ai acizilor organici.

Compozitia lichidului extracelular este reglata în special de rinichi. Celulele se gasesc în


permanenta într-un mediu lichid ce contine concentratii optime de electroliti si elemente nutritive
necesare pentru functia celulei.

Constituentii lichidului intracelular

Lichidul intracelular este separat de lichidul extracelular prin membranele celulare (înalt
permeabile pentru apa, dar nu si pentru majoritatea electrolitilor organismului).

Lichidul intracelular contine cantitati mici de ioni de sodiu si de clor si nu contine ioni de
calciu. În schimb, contine cantitati crescute de ioni de potasiu si de ioni de fosfat, la care se
adauga cantitati moderate de ioni de magneziu si de ioni sulfat (în cantitati scazute lichidul
extracelular). Celulele contin o cantitate mare de proteine (aproape de 4x mai mare decât cea din
plasma).
Masurarea volumului diferitelor compartimente lichidiene ale
organismului – principiul dilutiei substantei indicatoare

Volumul unui compartiment lichidian al organismului poate fi masurat prin introducerea


unei substante indicatoare în compartimentul respectiv, urmata de dispersia omogena a acestei
substante în întregul volum lichidian, dupa care se analizeaza gradul de dilutie.

Metoda dilutiei substantei indicatoare se bazeaza pe principiul conservarii masei (masa


totala a substantei masurata dupa dispersia acesteia în compartimentul lichidian, este egala cu
masa substantei introdusa în compartiment). Aceasta metoda poate fi folosita pentru a masura
volumul oricarui compartiment lichidian al organismului.

Determinarea volumelor compartimentelor lichidiene specifice ale


organismului

Masurarea volumului apei corporale


totale
Pentru a masura apa totala din organism se poate utiliza apa radioactiva (tritium 3H2O)
sau apa grea (deuteriu 2H2O). O alta substanta utilizata pentru a masura volumul apei totale este
antipirina (înalt liposolubila, traverseaza rapid membranele celulare, distribuindu-se uniform la
nivelul compartimentelor lichidiene intracellular si extracelular).

Masurarea volumului de lichid


extracelular
Volumul lichidului extracelular poate fi estimat utilizând substante care se disperseaza în
plasma si în lichidul interstitial, dar care nu traverseaza cu usurinta membrana celulara (sodiul
radioactiv, clorul radioactiv, iotalamatul radioactiv, ionul tiosulfat si inulina).

Se vorbeste despre volumul de dispersie al sodiului sau despre volumul de dispersie al


inulinei în loc de a se considera ca s-a masurat volumul real al lichidului extracelular.

Calcularea volumului intracelular


Volumul intracelular poate fi calculat aplicând formula:

Volum intracelular = Volumul apei corporale totale – Volumul extracelular

Masurarea volumului plasmatic


Pentru masurarea volumului plasmatic se utilizeaza o substanta care nu traverseaza cu
endoteliul capilar (ramâne în sistemul vascular dupa injectare, ex. albumina serica marcata cu iod
radioactiv, 125I-albumina), de asemenea, se pot folosi coloranti care leaga proteinele plasmatice
(ex. albastru Evans, denumit si T-1824).
Calcularea volumului lichidului interstitial.

Calcularea volumului lichidului interstitial se face aplicând formula:

Volumul lichidului interstitial = Volumul lichidului extracelular – Volumul plasmatic

Masurarea volumului de sânge


Daca se masoara volumul plasmatic si se cunoaste hematocritul, se poate calcula volumul
sanguin aplicând formula:

Volumul total de sânge = Volumul plasmatic / (1-hematocritul)

Reglarea schimburilor lichidiene si a echilibrului osmotic între


lichidul intracelular si extracelular

În practica medicala o problema importanta este mentinerea nivelului adecvat al


lichidului din compartimentul intracelular si extracelular.

Cantitatile relative de lichid extracelular, distribuite între plasma si spatiile interstitiale


sunt determinate pe de o parte de echilibrul fortelor hidrostatice si coloid-osmotice, iar pe de alta
parte de membranele capilare.

Distributia lichidului între compartimentul intracelular si extracelular este determinata de


efectul osmotic al solvatilor cu molecula mica (în special ionii de sodiu, clor si alti electroliti),
care îsi exercita influenta de o parte si de alta a membranei celulare (înalt permeabile pentru apa,
dar relativ impermeabile pentru alte substante, inclusiv pentru ionii cu molecula mica, precum
sodiul si clorul). Apa strabate rapid membrana celulara, în consecinta lichidul intracelular
ramâne izotonic cu lichidul extracelular.

Principiile de baza ale osmozei si presiunea osmotica

Osmoza reprezinta difuziunea neta a apei printr-o membrana cu permeabilitate selectiva


care separa doua compartimente, sensul fiind de la compartimentul care contine solutia mai
diluata (concentratia mai mare a apei) catre compartimentul care contine solutia mai concentrata
(concentratia mai mica a apei).

Rata de difuziune a apei este denumita rata osmozei.

Relatia dintre presiunea osmotica si


osmolaritate
Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia de particule
osmotic active din solutia respectiva.

Presiunea osmotica a unei solutii este proportionala cu osmolaritatea solutiei respective.


Aproximativ 80% din osmolaritatea totala a lichidului interstitial si a plasmei se
datoreaza ionilor de sodiu si de clor. În cazul lichidului intracelular aprox. ½ din osmolaritate se
datoreaza ionilor de potasiu, iar restul multor alte substante intracelulare.

Osmolaritatea totala a fiecaruia dintre cele trei compartimente lichidiene este de aprox.
300 mOsm/l, osmolaritatea plasmei fiind cu aprox. 1 mOsm/l mai mare decât cea a lichidului
interstitial si intercelular (diferenta se datoreaza activitatii osmotice a proteinelor plasmatice,
datorita careia la nivel capilar, presiunea osmotica este cu aprox. 20 mmHg mai mare în
comparatie cu spatiile interstitiale înconjuratoare.

Între lichidul intracelular si extracelular este mentinut echilibrul


osmotic

Când între lichidul intracelular si extracelular nu exista echilibrul osmotic este generata o
forta foarte puternica care deplaseaza apa prin membrana celulara.

Echilibrul osmotic între lichidul


intracelular si extracelular se realizeaza
rapid
Difuziunea transmembranara a apei se realizeaza atât de rapid încât orice diferenta de
osmolaritate între aceste doua compartimente este corectata de obicei în câteva secunde sau cel
mult în câteva min.

Volumul si osmolaritatea lichidului extracelular si intracelular în


stari patologice

Factorii care pot sa determine variatia marcata a volumului extracelular si intracelular


includ ingestia de apa, deshidratarea, perfuzia intravenoasa a diferitelor tipuri de solutii,
pierderea unor cantitati mari de lichid la nivelul tractului gastrointestinal si pierderea unor
cantitati anormale de lichid prin sudoratie sau la nivel renal.

Apa strabate rapid membranele celulare, în consecinta, osmolaritatile lichidului


intracelular si extracelular ramâne aproape egale.

Membranele celulare sunt aproape complet impermeabile pentru numerosi solvati.

Efectul adaugarii de solutie salina în


lichidul extracelular
Daca în compartimentul lichidian extracelular este introdusa o solutie salina izotonica
(creste volumul de lichid extracelular), osmolaritatea lichidului extracelular nu se modifica (nu
se realizeaza transferul transmembranar al apei prin osmoza).

Ionii de sodiu si clor ramân în mare parte în lichidul extracelular (membrana celulara se
comporta ca si când ar fi impermeabila pentru clorura de sodiu).
Daca în lichidul extracelular este adaugata o solutie hipertonica (creste volumul de lichid
extracelular, cu un volum mai mare decât cel al lichidului adaugat), osmolaritatea extracelulara
creste si determina deplasarea apei din celule spre compartimentul extracelular prin osmoza. În
aceasta situatie aproape toata cantitatea de clorura de sodiu adaugata ramâne în compartimentul
extracelular, în timp ce lichidul difuzeaza din celule în spatiul extracelular pentru realizarea
echilibrului osmotic. În aceasta situatie are loc scaderea volumului intracelular si cresterea
osmolaritatii la nivelul ambelor compartimente.

Daca în lichidul extracelular se adauga o solutie hipotonica (cresc atât volumul


intracelular cât si volumul extracelular), osmolaritatea lichidului extracelular scade, iar o parte
din apa extracelulara difuzeaza în celule pâna când compartimentele intracelular si extracelular
au aceeasi osmolaritate.

Glucoza si alte solutii administrate pentru sustinerea nutritiva a


organismului

Sunt frecvent utilizate solutiile de glucoza, iar aminoacizii si solutiile de lipide


omogenizate sunt mai rar folosite. Când se administreaza astfel de solutii, concentratia
substantelor osmotic active pe care le contin este de obicei ajustata astfel încât solutia sa fie
aproape izotonica sau solutiile sunt introduse suficient de lent pentru a nu deregla echilibrul
osmotic al lichidelor organismului.

Afectiuni clinice secundare tulburarilor de reglare a volumului


lichidian: hiponatremia si hipernatremia

Analiza principala pe care medicul o poate efectua pentru evaluarea statusului


compartimentului lichidian al pacientului este masurarea concentratiei plasmatice a sodiului
(când concentatia sodiului scade sub valoarea normala de aprox. 142 mEq/l se afima ca este
hiponatremie si invers, hipernatremie).

Cauzele hiponatremiei: excesul de apa


sau pierderea de sodiu
Scaderea concentratiei plasmatice a sodiului poate fi determinata de pierderea de clorura
de sodiudin lichidul extracelular sau de aportul excesiv de apa la acest nivel.

Pierderea primara de clorura de sodiu (diaree si varsaturi) conduce la deshidratare


hipoosmotica si se asociaza cu scaderea volumului lichidului extracelular.

Abuzul de diuretice saluretice, precum si diferite tipuri de afectiuni renale asociate cu


pierdere de sodiu pot, de asemenea, conduce la hiponatremie moderata.

Boala Addison determinata de reducerea secretiei de aldosteron se caracterizeaza prin


afectarea capacitatii rinichiului de a reabsorbi sodiul, iar pacientul poate prezenta un grad
moderat de hiponatremie.

Hiponatremia poate fi însotita de retentie hidrica în exces, cu dilutia consecutiva a


sodiului în lichidul extracelular, afectiune denumita hiperhidratare hipoosmotica (ex. secretia
excesiva de hormon antidiuretic determina cresterea reabsorbtiei de apa la nivelul tubilor renali
care conduce la hiponatremie si hiperhidratare).

Cauzele hipernatremiei: pierderile hidrice sau excesul de sodiu

Cresterea concentratiei de sodiu care determina si cresterea osmolaritatii poate fi


determinata de pierderea de apa din lichidul extracelular (conduce la cresterea concentratiei
ionilor de sodiu) sau de aportul excesiv de sodiu la acest nivel.

Când cauza este pierderea primara a apei din lichidul extracelular, afectiunea este
denumita deshidratare hiperosmotica (lipsa secretiei de hormon antidiuretic necesar retinerii apei
la nivelul rinichiului).

Secundar deficitului de hormon antidiuretic, rinichiul excreta cantitati foarte mari de


urina diluata (afectiune denumita diabet insipid) ceea ce conduce la deshidratare si la cresterea
concentratiei de clorura de sodiu în lichidul extracelular. În diabetul insipid nefrogen, rinichiul
nu raspunde la actiunea hormonului antidiuretic.

O cauza frecventa a hipernatremiei asociate cu scaderea volumului lichidului extracelular


este reprezentata de deshidratarea secundara unui aport hidric relativ redus (în timpul activitatilor
fizice intense si prelungite, asociate cu sudoratie excesiva).

Hipernatremia poate fi determinata de aportul crescut de clorura de sodiu la nivelul


lichidului extracelular (hiperhidratare hiperosmotica), excesul de clorura de sodiu din spatiul
extracelular determina retentie hidrica moderata la nivelul rinichiului (ex. secretia crescuta de
aldosteron, un hormon care produce retentie de sodiu, poate conduce la hipernatremie usoara si
hiperhidratare. În acest caz, hipernatremia nu este marcata (secretia crescuta de aldosteron
determina si cresterea reabsorbtiei renale de apa pe lânga reabsorbtia de sodiu).

Edemul: excesul de lichid la nivel tisular

Edemul înseamna prezenta unei cantitati excesive de lichid la nivelul tesuturilor. În


majoritatea cazurilor, edemul se produce în principal la nivelul compartimentului extracelular,
însa poate fi implicat si compartimentul lichidian intracelular.

Edemul intracelular
Exista doua cauze principale care conduc la edemul intracelular: 1) diminuarea activitatii
sistemelor metabolice celulare si 2) nutritia inadecvata a celulelor. Daca fluxul sanguin scade
prea mult (devine insuficient pentru sustinerea metabolismului tisular normal) este deprimata
activitatea pompelor ionice membranare. În aceasta situatie, ionii de sodiu (difuzeaza pasiv prin
celula) nu mai pot fi pompati în spatiul extracelular, iar apa patrunde prin osmoza în spatiul
intracelular.

Edemul intracelular se poate produce si în tesuturile inflamate. Inflamatia determina de


obicei prin mecanism direct cresterea permeabilitatii membranelor celulare, permitând astfel
difuziunea ionilor de sodiu si a altor ioni catre spatiul intracelular, cu patrunderea consecutiva a
apei în celule prin mecanism osmotic.

Edemul extracelular
Edemul extracelular se produce când la nivelul spatiilor extracelulare se acumuleaza
lichid în exces.

Exista doua cauze generale ale edemului extracelular: 1) pasajul anormal al lichidului din
plasma în spatiile interstitiale pericapilare si 2) incapacitatea vaselor limfatice de a reabsorbi
complet acest lichid din interstitiu pentru a-l returna în circulatie. Cea mai frecventa cauza a
acumularii de lichid interstitial este reprezentata de filtrarea lichidiana capilara excesiva
(cresterea coeficientului de filtrare capilara, cresterea presiunii hidrostatice capilare, scaderea
presiunii coloid-osmotice a plasmei).

Blocajul limfatic produce edem


În cazul blocajului limfatic, edemul produs poate fi deosebit de grav (proteinele
plasmatice care extravazeaza în spatiul interstitial nu mai sunt îndepartate de la acest nivel).

Cresterea concentratiei proteinelor plasmatice conduce la cresterea presiunii coloid-


osmotice a lichidului interstitial, astfel încât este atrasa o cantitate crescuta de lichid din capilare
(infectii localizate la nivelul nodulilor limfatic, dupa interventii chirurgicale, ex. mastectomie
radicala).

Lichidele din “spatiile potentiale” ale organismului

Ex. de spatii potentiale (cavitatea pleurala, cavitatea pericardica, cavitatea peritoneala, si


cavitatile sinoviale, care includ atât cavitatile articulare cât si bursele).

Între capilare si spatiile potentiale se


realizeaza schimburi lichidiene
Membrana care delimiteaza un spatiu potential nu prezinta în mod obisnuit rezistenta la
pasajul lichidelor, al electrolitilor sau chiar al proteinelor, care se deplaseaza bidirectional relativ
usor între spatiul potential si lichidul interstitial al tesuturilor înconjuratoare.

Vasele limfatice dreneaza proteinele din


spatiile potentiale
Datorita filtrarii din capilare, proteinele se acumuleaza în spatiile potentiale, în acelasi
mod în care se acumuleaza si în spatiile interstitiale.

Lichidul de edem de la nivelul “spatiilor potentiale” este denumit exsudat

Când la nivelul tesuturilor subcutanate adiacente unui spatiu potential se produce edem,
lichidul de edem se acumuleaza de obicei si în “spatiul potential”, acest lichid este denumit
exsudat. Când exsudatul se acumuleaza la nivelul cavitatii abdominale poarta numele de ascita.
Presiunea normala a lichidului la nivelul spatiilor potentiale, când nu exista edem, este negativa.