Sunteți pe pagina 1din 10

Academia de Studii Economice

Facultatea de Economie

Politica Monetară

Profesor: Anca Gherman

David Diana-Elena
Farauanu Andreea
Popeangă Ana Maria
Grupa 1427, Seria B

BUCURESTI
2011
Politica monetara = reprezinta o componenta esentiala a politicilor economice
si se constituie din ansamblul actiunilor realizate de o banca centrala (BNR) pentru a
regla masa monetara.

Politica monetara are un dublu caracter: atat unul monetar, urmarit la nivelul
bancii centrale prin modificarea volumului emisiunii monetare cat si unul de credit,
urmarit la nivelul bancilor comerciale prin modificarea volumului creditelor acordate
economiei.

Obiectivele generale ale politicii monetare sunt:

 stabilitatea preturilor;
 cresterea economica;
 asigurarea echilibrului balantei de plati;
 ocuparea fortei de munca

Rolul politicii monetare


• Pe plan intern, se realizează prin reglarea cererii de monedă prin care
se urmăreşte stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă,
expansiunea economică etc.
• Pe plan extern, politica monetară şi mişcările externe de capitaluri sunt
de natură dublă. Politica monetară poate:
- să caute încurajarea intrărilor sau ieşirilor de capitaluri pentru reechilibrarea
balanţei de plăţi
- politica monetară încearcă să găsească modalităţile de a suporta presiunile
valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculativ (în situaţia
în care autorităţile monetare nu pot evita astfel de presiuni)

Banca Nationala a Romaniei are ca obiectiv fundamental asigurarea si mentinerea


stabilitatii preturilor. Pentru atingerea obiectivului său fundamental, B.N.R. elaborează,
aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, autorizează şi
supraveghează activitatea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului,
urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi promovarea unui sistem financiar
specific economiei de piaţă.
Obiective specifice:
 cresterea masei monetare pana la un nivel optim, cat mai apropiat de rata
de crestere reala a economiei
 mentinerea la un nivel corespunzator al ratelor dobanzii din economie
 realizarea unui nivel optim al cursului de schimb al monedei nationale

Pentru atingerea obiectivelor se folosesc instrumente:


- Instrumente de interventie directa, reprezentate de măsurile iniţiate de banca
centrală care afectează în mod direct utilizatorii şi deţinătorii de monedă şi vizează:
limita creditului în economie; stabilirea administrativă a unor rate ale dobânzii; controlul
evolutiei cursului de schimb al monedei nationale
- Instrumente de interventie indirecta, se utilizează de către banca centrală în relaţiile
cu celelalte bănci din sistem şi cu agenţii nonbancari. Banca centrală urmăreşte controlul
asupra costului şi ofertei de monedă centrală.

Instrumente de interventie directa:


1. Plafonul de credite
Au existat nenumărate situaţii în care băncile centrale au utilizat instrumente directe
de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care
Banca Centrală aloca creditele, în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari.
Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a Băncii Centrale în activitatea curentă a
băncilor, în scopul controlării directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din
economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de
existenţa unei puternice instabilităţi la nivelul relaţiilor interbancare, Banca Centrală fiind
astfel nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influenţarea în mod direct a
activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în
principal, cazul ţărilor aflate în tranziţia la economia de piaţă, care, ca urmare a slabei
dezvoltări a pieţei, au impus de la sine Băncii Centrale adoptarea unui astfel de
instrument. În cazul României, la începutul perioadei de tranziţie, plafonul de
credit reprezenta, în fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condiţiile
trecerii treptate spre economia de piaţă. Nici cadrul instituţional şi, implicit,
infrastructura financiară, nici liberalizarea graduală a preţurilor care inducea
o inflaţie corectivă anuală de trei cifre, nici situaţia balanţei comerciale şi nici
nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru
început, adoptarea unui alt instrument de politică monetară Banca Naţională
a României a dispus de utilizarea plafonului de credit până la finele anului
1991, când, ca urmare a demarării restructurării sistemului bancar, se putea
trece la utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii
monetare.
2. Creditele directionate către acele sectoare de activitate considerate
a fi favorizate (precum sectorul agricol şi cel energetic) care au beneficiat de
credite acordate la o rată a dobânzii subvenţionată, rezultatul acestora
nefiind altul decât acela al alimentării cu lichidităţi suplimentare a economiei,
pe fondul transformării inflaţiei corective în inflaţie structurală

3. Nivel minim al activelor lichide – acesta reprezintă, în fond, o


normă prudenţială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să
dispună de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor
constituite la nivelul lor.
Efectul acestui impuneri este simţit doar în condiţiile în care băncile apelează
la resursele Băncii Centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt
practic prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în
cazul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinaţie cu alte instrumente de
politică monetară, poate da rezultate în ceea ce priveşte întărirea siguranţei
operaţiunilor bancare.
Instrumente de interventie indirecta:
1. Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi
băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la
Banca Naţională a României.

Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control
monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi
cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major
al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

• baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de


observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile
băncilor (cu excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a
capitalurilor proprii);
• perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive
(prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii
precedente şi data de 23 a lunii curente);
• ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în
funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică
sau mai mare de 2 ani);
• RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe
parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;
• deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se
sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei
de credit.

2. Operaţiunile de piaţă monetară (open market)


Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai
important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa
băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea
condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare.

Principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:


• Operaţiuni REPO şi REVERSE REPO
Cumpărările reversibile (REPO) de active eligibile pentru tranzacţionare
(pensiuni) reprezintă tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de
lichidităţi, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a le răscumpăra la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei.
Vânzările reversibile (REVERSE REPO) de active eligibile pentru
tranzacţionare (pensiuni) reprezintă tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul
absorbţiei de lichidităţi, BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare,
angajându-se să le răscumpere la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit în momentul
încheierii tranzacţiei.
În cazul cumpărărilor/vânzărilor reversibile (REPO/REVERSE REPO) de active
eligibile pentru tranzacţionare, proprietatea asupra acestor active este transferată
creditorului, pe perioada tranzacţiei.
Preţul de răscumpărare al activelor eligibile pentru tranzacţionare este format din
preţul de vânzare şi dobânda datorată la scadenţă, aferentă valorii activelor vândute.
• Acordarea de credite colateralizate (garantate) cu active eligibile pentru
garantare
exprimă tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, BNR
acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în
garanţie. Valoarea garanţiei trebuie să acopere în proporţie de 100% creditul acordat şi
dobânda aferentă.
• Vânzările/cumpărările de active eligibile pentru tranzacţionare
reprezintă tranzacţii în cadrul cărora, în scopul absorbţiei/injectării de lichiditate, BNR
vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare şi care implică transferul proprietăţii
asupra activelor respective, de la vânzător la cumpărător, realizat prin mecanismul
„livrare contra plată”.
• Emiterea de certificate de depozit
În scopul absorbţiei de lichidităţi, BNR vinde băncilor certificate de depozit.
Certificatele de depozit emise de BNR exprimă obligaţii ale acesteia faţă de
deţinătorii acestor instrumente şi sunt negociabile; emiterea se face sub formă
dematerializată (scriptică). Ele sunt emise cu discont şi sunt răscumpărate la scadenţă la
valoarea nominală.
• Operaţiunile de swap valutar constau în două tranzacţii simultane, care
privesc aceeaşi sumă în valută, prin care BNR:
 cumpără la vedere valută convertibilă contra monedă naţională, în scopul
injectării de lichidităţi, şi vinde la termen aceeaşi sumă în valută
convertibilă contra monedă naţională.
sau
 vinde la vedere valută convertibilă contra monedă naţională, în scopul
absorbţiei de lichidităţi, şi cumpără la termen aceeaşi sumă în valută
convertibilă contra monedă naţională.

• Atragere de depozite
În scopul absorbţiei de lichidităţi, BNR atrage depozite de la bănci, la o rată a dobânzii
prestabilită. Dobânda se plăteşte la scadenţa depozitului

3. Facilităţile permanente oferite de BNR de credit au drept scop:


- absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);
- semnalizarea orientării generale a politicii monetare
- stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin
coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.
Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente
oferite de BNR:
- facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca
centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă
constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;
- facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca
centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în
mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.

Strategii de politica monetara:

 tintirea cursului valutar;


 ţintirea masei monetare;
 utilzarea unei ancore nominale implicite;
 ţintirea directă a inflaţiei (cel mai recent mecanism de realizare a politicii
monetare).

Tintirea cursului valutar


În condiţiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe ţintirea
cursului valutar, Banca Centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului
valutar nominal prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe
de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte
pe baza intervenţiilor directe pe piaţa valutară, intervenţii menite să susţină
cursul valutar. Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe condiţii:
- adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la
asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cea aferentă
monedelor sau monedei de care este „ancorat” cursul
valutar al propriei monede;
- existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită
intervenţii prompte pe
piaţa valutară;
- menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a
cadrului instituţional şi
legislativ care le influenţează puternic pe primele.
Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune „ancorarea” cursului
valutar al monedei naţionale de una sau mai multe monede aparţinând ţărilor
ce prezintă un nivel redus al ratei inflaţiei, metodă care contribuie la
diminuarea inflaţiei şi în ţara ancorată (exchange rate peg). Acest lucru se
realizează, în fapt, prin „importarea” inflaţiei din ţara sau ţările cu care se
face compararea.

Tintirea masei monetare


Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare
are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit
căreia, pe termen lung, creşterea nivelului preţurilor este determinată de
creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta,
autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a
masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui
obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:
− alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea
acestora şi nivelul de
agregare a elementelor ce le compun);
− stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de
fluctuaţie a ratei de creştere
a masei monetare;
−stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept
obiectiv intermediar de
politică monetară.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de
monedă din economie, Banca Centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al
independenţei politicii monetare, având astfel posibilitatea să reacţioneze
rapid în condiţiile manifestării de şocuri puternice la nivelul economiei
naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin intervenţii indirecte).

Utilzarea unei ancore nominale implicite


Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei
realizare depinde de stabilirea, în funcţie de conjunctură, a obiectivului
intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod
expres. „O precondiţie pentru funcţionarea cu succes a acestui regim este
credibilitatea înaltă a Băncii Centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de
lungă durată a stabilităţii monetare şi a preţurilor în ţara analizată”.
Modificarea ţintei intermediare este posibilă în condiţiile în care Banca
Centrală şi-a atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită în aceste
condiţii să-şi redirecţioneze atenţia spre alte probleme monetare.
Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea obiectivului final al politicii
monetare, implicit al politicii macroeconomice, prin realizarea obiectivelor
intermediare. În condiţiile actuale, ca urmare a presiunilor inflaţioniste tot
mai puternice, implicarea Băncii Centrale în asigurarea stabilităţii preţurilor
din economie devine tot mai evidentă tocmai prin stabilirea unui nivel ce se
doreşte a fi atins, nivel a cărui realizare depinde de instrumentele de care
dispune autoritatea monetară. În acest context, tot mai frecvente sunt
cazurile de ţintire directă a inflaţiei, tocmai pentru realizarea unei stabilităţi
durabile a preţurilor din economie.

Ţintirea directă a inflaţiei – strategia de politică monetară utlizata de BNR

Preocuparea sporită pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, în calitate de premisă


esenţială a unei creşteri economice durabile s-a concretizat în adoptarea de către băncile
centrale din numeroase ţări, începând cu anii 1990, a unei noi strategii de politică
monetară, şi anume ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting).
Regimul de ţintire directă a inflaţiei înglobează recunoaşterea importanţei
fenomenului inflaţionist în economiile moderne şi, implicit, a faptului că asigurarea
stabilităţii preţurilor reprezintă calea cea mai eficientă de susţinere de către politica
monetară a dezideratului general de creştere economică pe termen lung.
Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în
materie (discuţii teoretice având loc în anii 1980) şi se defineşte ca strategie de politică
monetară caracterizată prin adoptarea publică a unei ţinte cantitative de inflaţie
pentru unul sau mai multe orizonturi de timp şi asumarea explicită a stabilităţii
preţurilor în calitate de obiectiv primordial al politicii monetare.
Prima ţară care a implementat regimul de ţintire directă a inflaţiei a fost Noua
Zeelandă; această strategie a fost adoptată de facto în anul 1988, iar de jure, doi ani mai
târziu, în martie 1990, odată cu intrarea în vigoare a noului statut al băncii centrale.
monetară.

Ţintirea directă a inflaţiei


Strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei.
Aceasta a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei
ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi
de decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei (Prezentare, martie
2005: Preparations and Prerequisites for the Introduction of Inflation Targeting in
Romania). Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care
condiţionează eficacitatea acestei strategii:
- coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;
- acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;
- întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut
al BNR) şi de facto a BNR;
Bibliografie:
 1. Cristian Socol, Coralia Angelescu , Aura Gabriela Socol, Politici
Economice, Editura Economica (2009), Bucuresti

 2. Ionela Costica, Politica monetara, Editura Ase(2002), Bucuresti

 3. Michael Burda, CharlesWhyplosz, Macroeconomie, Editura All(2002),
Bucuresti

* * * Olivier Blanchard, Giovanni Dell’Ariccia, and Paolo Mauro,


Rethinking Macroeconomic Policy , INTERNATIONAL MONETARY
FUND, 2010

* * * MUGUR ISĂRESCU Probleme ale politicii monetare


într-o ţară emergentă. Cazul României, BNR, 2008

* * * Lucian Croitoru TREI RATE ALE SOMAJULUI RELEVANTE


PENTRU POLITICA MONETARA BNR, 2010

* * * MUGUR ISĂRESCU -“Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci”, Ed.


Expert, Bucuresti, 2000

* * * Anca Maria GHERMAN, Alexandra ADAM, Abordări ale politicii


monetare ţinând cont de contextul macroeconomic actual, 2010
* * * Daniel Daianu, From possible breakdown to desirable breakthrough,
2010
* * * Rapoartele anuale şi lunare, B.N.R.