4.

Pentru soluționarea diverselor probleme din societate, autoritățile

publice formulează politici publice, care înglobează o prezentare complexă a unor
probleme, a deciziilor aprobate pentru soluționarea acestor probleme, a
instrumentelor (legi și acte normative), prin care sunt puse în aplicare aceste
decizii, și a modalităților prin care se vor monitoriza și evalua efectele deciziilor
implementate. Teoria de profil atestă existenţa a două tipuri principale de buget:
bugetul de mijloace (care de asemenea mai poate fi întâlnit în literatura de
specialitate și ca tradițional, funcțional, liniar sau pe articole) şi bugetele programe
(sau bugetele pe programe și performanță). Totodată, unii autori identifică și un al
treilea tip de buget, mai puțin cunoscut și răspândit în practica bugetară, cel de
performanță. Acesta reprezintă de fapt o treaptă de trecere de la bugetul pe
mijloace la bugetul pe programe.
Bugetul de mijloace reprezintă cea mai veche și cea mai răspândită formă de
buget, de aceea mai este numit și tradițional. Se numește astfel deoarece în
procesul de elaborare, dezbatere și aprobare a proiectului acestuia Guvernul și
Parlamentul sunt preocupate de asigurarea bunei funcționări a instituțiilor publice,
îndeplinirii obiectivelor înscrise în programul de guvernare”. Acesta grupează
cheltuielile după obiectivele funcțiilor guvernului, de unde și vine denumirea de
funcțional. În cadrul unei astfel de metode de elaborare a bugetului, decidenţii
cunosc costurile funcţiilor guvernului, cum ar fi apărarea, sănătatea, educaţia,
securitatea socială etc. Specificul acestui buget constă în punerea accentului pe
mijloacele planificate, care trebuie mobilizate pe parcursul anului bugetar, adică pe
ceea ce trebuie să se procure. Avantajele unui astfel de buget constau în simplitatea
elaborării, dar și facilitarea controlului financiar asupra cheltuielilor publice, prin
faptul că nu dă puteri discreționare managerilor de a aloca resursele. Astfel,
legislativul poate urmări foarte ușor modul în care guvernul utilizează banul
public, printr-un control al conformității fiecărei cheltuieli efectuate cu articolele
planificate. Totodată, nu este vorba despre un control al performanței, deoarece
bugetele de mijloace sunt asociate cu o elaborare a bugetului orientată pe intrări şi
pe controale ex-ante rigide şi detaliate. Practic, bugetarea funcțională se axează pe
o analiză de cost a funcțiilor de atins, și nu pe o analiză a rezultatelor care pot fi
atinse prin realizarea acestor funcții, deci nu se poate pune problema eficienței și a
eficacității. Anume în încercarea de a aplana această deficienţă majoră, multe ţări
au trecut la sisteme bugetare bazate pe performanţă sau program. Încă o latură
critică a bugetului funcțional constă în orizontul de timp pe care acesta este
orientat, acesta având o finalitate anuală și nu una strategică.
Bugetul de performanţă încearcă să depășească una dintre lacunele
bugetului funcțional, și anume se concentrează pe eficiență. Aceasta stipulează
ceea ce se încearcă să se realizeze, ce se planifică să se facă şi cu ce resurse.
Accentul se pune pe maximizarea producției de bunuri publice cu un anumit nivel
al resurselor, adică pe obţinerea celor mai multe servicii pentru o unitate monetară.
Critica de bază a bugetului de performanță este că la întocmirea bugetului se pune
mai mult accentul pe eficienţa tehnică, care nu este un criteriu eficient de alocare a
resurselor, și nu pe eficacitate. Astfel, anume eficacitatea, care înseamnă a face
lucrurile corecte, și nu eficiența, care presupune a face corect lucrurile, este mai
importantă. Mai mult ca atât, bugetele respective au în vedere numai costuri
scăzute ale unei activităţi, nu şi necesitatea activităţii, ori „este mult mai important
să realizezi bine ce ți-ai propus – eficacitatea – decât să realizezi bine altceva –
eficiența”.
Bugetul pe programe, la rândul său, include atât eficiența, cât și
eficacitatea, totodată orizontul de timp, în care se planifică veniturile și cheltuielile,
este extins prin luarea în considerare a unei perioade mai mari: cea a unui program
pe termen mediu sau lung. Avantajele bugetului pe programe se referă la
aprecierea rezultatelor și nu la cuantificarea cheltuielilor. Prin bugetul pe programe
sunt evidenţiate rezultatele planificate ce ar trebuie atinse în urma activităţilor
realizate de autorităţile şi instituţiile publice finanţate de la buget. Bugetul pe
programe reprezintă un instrument eficient de management în stabilirea
priorităţilor şi luarea deciziilor privind alocarea resurselor bugetare în viitor, în
funcţie de rezultatele obţinute. Aceste bugete sunt, în mod oficial, legate de un
proces de planificare, unde obiectivele naţionale sunt stabilite şi cheltuielile
publice sunt alocate în efortul de a realiza aceste obiective. Un buget pe programe
este constituit din următoarele elemente: scop, obiective și indicatori de
performanţă între care trebuie să existe o legătură logică.

10.Găsirea modalităților de consolidare a stării financiare a unitatilor administratiei

publice și optimizarea potențialului financiar în condiții de criza economica
continuă să fie problema relevantă pentru economia națională. Menționăm că
soluția la această problemă poartă atât caracter teoretic, cât și practic, iar problema
însăși se datorează specificului relațiilor de piață și imperfecțiunii abordărilor
metodologice pentru soluționarea sa. În majoritatea cazurilor, într-o mare măsură,
luarea deciziilor manageriale, se efectuează cu lipsă de date analitice și
operaționale care caracterizează procesele financiare și economice la diferite
niveluri de guvernare. În statele democratice, problema consolidării autonomiei
locale este o preocupare universală și trebuie de subliniat că această preocupare se
manifestă prin aplicarea principiului descentralizării, cu alte cuvinte prin
transmiterea, în conformitate cu legea, a mai multor competențe administrațiilor
publice locale . Colectivitățile locale își cunosc posibilitățile proprii privind
resursele financiare de proveniență publică și, mai ales, nevoile privind cheltuielile
ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local. Finanţele
publice locale reprezintă o parte componentă a finanţelor publice alături de
finanţele publice ale administraţiei centrale de stat, care exprimă relaţiile
economice prin care se mobilizează şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale pentru satisfacerea unor cerinţe colective reprezentate de
învăţământ, cultură, asistență socială, servicii publice, dezvoltare. Organizarea
distinctă a finanțelor locale, pe baza autonomiei financiare a administrațiilor locale,
permite degrevarea finanțelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea
numărului și amploarea fluxurilor bănești între cele două niveluri structurale ale
finanțelor publice, precum și o mai clară urmărire a modului cum sunt folosite
fondurile constituite. În scopul asigurării unei gestiuni eficiente a resurselor
financiare, fiecare autoritate locala trebuie să elaboreze o politică financiară
îndreptată spre atragerea de resurse financiare proprii și împrumutate din diferite
surse. Politica de atragere a resurselor financiare proprii și împrumutate este parte a
strategiei financiare și urmărește asigurarea unui nivel necesar al autofinanțării. Un
sistem de evaluare, bazat pe criterii de performanţă bine formulate, exercită
influență atât asupra potenţialului financiar UAT, dar și asupra abilităților
angajaților acesteia. În procesul estimării potenţialului financiar şi, respectiv, al
succesului UAT , nu se urmăreşte doar evoluţia indicatorilor de bază, ci şi
confruntarea acestora cu nivelul planificat.

9.În tendinţa de consolidare a disciplinei bugetar-fiscale şi în gestionarea eficientă

şi transparentă a resurselor publice locale nu este vizibilă susţinerea şi încurajarea
dezvoltării autonomiei financiare la nivelul UAT de nivelul I. La etapa actuală,
insuficienţa resurselor financiare proprii pentru acoperirea cheltuielilor publice se
datorează ineficienţei sistemului de colectare a impozitelor şi taxelor locale, care
nu permite APL să cumuleze suficiente resurse financiare pentru a stimula
dezvoltarea comunitară şi acoperirea cheltuielilor publice. Nu există mecanisme
viabile care ar permite extinderea bazei fiscale a unităţilor administrativ teritoriale.
Aceste aspecte contribuie indirect la situaţia când, primarii şi consilierii locali
pentru a obţine sprijinul financiar necesar manifestă o loialitate fără rezervă în
raport cu superiorii politici de la guvernare, iar acest proces subminează puternic
actul de guvernare la nivel local. Recomandările experţilor în domeniu, expuse în
rezultatul mai multor cercetări, pe bună dreptate, rămân a fi actuale şi după
adoptarea legii noi privind fi nanţele publice şi responsabilităţile bugetar-fiscale.
Bugetele publice reprezintă întotdeauna o relaţie dintre trei variabile – venituri,
cheltuieli și deficit bugetar. Ca parte integrantă a sistemului bugetar național,
bugetele locale îndeplinesc rolul de stabilire, autorizare și gestionare a veniturilor
și cheltuielilor anuale pe plan local. Bugetele locale reprezintă o parte componentă
a managementului finanțelor publice, acestea includ în componența lor mijloacele
de constituire și întrebuințare a fondurilor bănești în interes public, la nivelul
fiecărei unități administrativ teritoriale. Analiza veniturilor și cheltuielilor
bugetelor unităților administrativ-teritoriale (BUAT) reprezintă o problemă de
mare actualitate, reieșind din faptul că se dorește acoperirea în întregime a
cheltuielilor propuse pentru satisfacerea cerințelor colectivităților locale, iar pentru
realizarea acestui obiectiv, competențele autorităților locale trebuie să fie corelate
cu veniturile unității respective, iar atingerea acestor performanțe pot duce la
autonomie locală Orice buget trebuie să reflecte prioritățile de politici a autorității
locale. Deseori, alocările bugetare nu corespund însă priorităților stabilite în
documentele de politici/de dezvoltare strategică. De exemplu, autoritatea locală
(primăria) aprobă un document de dezvoltare strategică a localității și stabilește
câteva priorități de acțiuni. Apoi, pentru aceste priorități nu se alocă fonduri fie din
considerentul lipsei de finanțe, fie din cauza că programul nu a fost realist scris.
Ponderea veniturilor proprii în totalul veniturilor primăriei arată în ce
măsură autoritatea locală este dependentă de transferurile din bugetul de stat. Cu
cât este mai mare ponderea transferurilor din bugetul de stat, cu atât este mai redus
spațiul de decizii a autorității locale în implementarea bugetului local.
În concluzie pot spune că în urma analizei bugetului unității administrative
teritoriale am constatat ca atât veniturile cât si cheltuielile au o tendință de creștere
cu fiecare an ce trece. Indiferent de această tendință, autoritățile administrației
publice locale dau dovadă de competență, elaborând bugete și executându-le
lăudabil. Acest fapt vorbește depre eficiența managementului la nivelul unității
administrative teritoriale de nivelul I. Eficiența gestionării finanțelor publice locale
este demonstrată de soldul bugetar, conform raportului privind veniturile și
cheltuielile. După părerea mea, pentru atingerea performanțelor viitoare la același
nivel, autoritățile locare trebuie să mențină aceleași metode de elaborare și
executare a bugetului local, fapt ce va îmbunătăți situația localității și prin urmare,
în timp îndelungat, situația economică a întregului stat.
Soluții:
Este necesară consolidarea bazei de venituri proprii la nivelul APL, inclusiv
prin implementarea deplină și în bune condiții a prevederilor SND.
• Transparentizarea alocării tuturor categoriilor de transferuri, inclusiv a
transferurilor între diferitele niveluri ale APL.
• Ținând cont de problemele și provocările cu care se confruntă APL din
Republica Moldova în domeniul finanțelor publice locale, se impune instruirea
specialiștilor de la nivelul APL în domeniul MFPL, în scopul aplicării
corespunzătoare a tehnicilor și instrumentelor de management financiar.
• Problemele legate de alocarea competențelor și surselor lor de finanțare nu pot fi
abordate în mod rațional în absenţa unor forme de reorganizare teritorială, prin care
guvernele subnaţionale (APL II și APL I) să fie raţionalizate, iar rolul lor –
reorientat.

10. Conform legii finanțelor publice Clasificaţie bugetară înseamna un sistem

unificat de coduri ce grupează şi sistematizează indicatorii bugetari conform
anumitor criterii, pentru asigurarea comparabilităţii, precum şi normele
metodologice de aplicare a acestora. Clasificaţia bugetară este instrumentul de bază
necesar pentru planificarea, executarea, monitorizarea, controlul şi raportarea
finanţelor publice. Clasificaţia economică constituie gruparea operaţiunilor cu
caracter economic efectuate de instituţiile publice. Clasificaţia este elaborată în
conformitate cu standardele Statisticii Finanţelor Publice.
Un element esenial în formularea bugetului și a politicii din domeniul
alocării resurselor bugetare îl reprezintă clasificarea și prezentarea cheltuielilor în
buget, cu atât mai mult cu cât față de perioada finanțelor publice clasice, când
cheltuielile publice asigurau strict funcționarea autoritilor de stat, organisme neutre
în sfera economico-socială, în perioada modernă sfera de cuprindere s-a extins în
paralel cu diversificarea prerogativelor atribuite statului, iar cheltuielile publice au
devenit totodată importante pârghii de influenare a vieții economico-sociale.
Clasificația cheltuielilor este importantă pentru măsurarea alocației sectoarelor
finanțate în mod public, pentru asigurarea posibilității de verificare a acordului cu
autorizaiile legislative, pentru revederea politicii și analiza performanei și pentru
administrarea zilnică a bugetului. Un sistem de clasificare a cheltuielilor furnizează
un cadru normativ atât pentru politica decizională, cât și pentru responsabilitate.
Clasificațiile cheltuielilor bugetare pot avea forme diferite, plecând de la scopurile
diferite urmărite: elaborarea de rapoarte, administrarea bugetului, prezentarea
bugetului în Parlament. Cheltuielile bugetare sunt clasificate în general, potrivit
diferitelor nevoi.

Legea stabileşte expres că bugetele se elaborează, se execută şi se raportează în

baza unui sistem unic de clasificaţie bugetară. Astfel, pentru toate componentele
bugetului public naţional se prevede aplicarea unui singur sistem de clasificaţie
bugetară. Însă implementarea sistemelor noi de clasificaţie bugetară şi evidenţă
contabilă nu este finalizată şi necesită eforturi suplimentare.
Clasificația bugetară cuprinde:
• clasificaţia organizaţională-sistematizează cheltuielile bugetare pe tipuri de
întreprinderi, instituţii, organizaţii și măsurile ce reflectă distribuirea alocaţiilor
între beneficiarii direcţi de mijloace din buget;
• clasificaţia funcţională – grupează cheltuielile bugetare ce reflectă utilizarea
mijloacelor financiare în scopul implementării funcţiilor de bază ale statului;
• clasificaţia programelor – grupează cheltuielile în programe și subprograme ce
reflectă obiectivele de politici asumate în documentele de planificare strategică pe
termen mediu si lung;
• clasificaţia economică – grupează și detaliază cheltuielile bugetare în
conformitate cu destinaţia concretă a acestora;
• clasificaţia surselor – grupează veniturile bugetare în baza legislaţiei ce
determină sursele de venituri.
Un element nou, care se află în proces de formare, îl constituie clasificaţia
programelor. Programul reprezintă un ansamblu coerent şi agregat de activităţi
implementate de către autorităţile publice pentru atingerea unui scop şi/sau
realizarea anumitor obiective concrete pe termen scurt, mediu sau lung.
Programele se divizează în subprograme, ce conţin grupuri de activităţi
interconexe, grupate logic, care sprijină implementarea programului. Bugetarea pe
programe reprezintă o metodă de prezentare şi fundamentare a bugetelor, având la
baza programe cu scopuri, obiective şi indicatori de evaluare a performanţei
acestora la toate etapele procesului bugetar. Bugetarea pe programe este un
instrument eficient de management bugetar, care asigură stabilirea priorităţilor şi
luarea deciziilor privind alocarea resurselor bugetare în funcţie de performanţa sau
rezultatele programelor publice. In cadrul bugetarii pe programe accentul se pune
pe rezultatele ce trebuie atinse în urma activităţilor preconizate/realizate de către
autorităţile/instituţiile bugetare, astfel fiind asigurata legătura cheltuielilor bugetare
cu programele şi activităţile, care pun în aplicare masurile de politica.