Sunteți pe pagina 1din 524

COLECŢIA „ALMA MATER”

Colecţie apărută sub îngrijirea prof. dr. Laurențiu Mitrofan


Laurențiu MITROFAN este profesor universitar doctor în cadrul
Departamentului de Psihologie, Facultatea de Psihologie și Științele Educației a
Universității din București. Domenii de interes: Psihologie Socială, Psihopatologie
socială și a familiei, Psihologia comportamentului sexual deviant. A publicat, în
calitate de autor, la Editura SPER: Elemente de psihologie socială (2004), Prietenia,
o cale de dezvoltare și maturizare a personalității (2001, 2010), Atracția
interpersonală sau Romeo și Julieta în cotidian (2002, 2010), iar în calitate de
coautor, la aceeași editură: Dimensiuni ale excluderii sociale (2004), Parafiliile –
extremele comportamentului sexual uman (2010), Multiplele fațete ale
workaholismului (2010), Compendiu de fobii (2010, 2012); la Editura Polirom, co-
autor: Testarea psihologică. Inteligența și aptitudinile (2005). A coordonat
volumele: Dezvoltarea personală, competență universitară transversală, Editura
Universității din București (2007), Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale
(coord. Laurențiu Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej, Florina Coman), Editura Sper
(2013), Copilăria și adolescența. Provocări actuale în psihologia educației și
dezvoltării (coord. Laurențiu Mitrofan, Georgeta Pânișoară, Dorina Sălăvăstru), Ed.
Polirom (2016). Este, de asemenea, autor a peste 55 de articole în reviste de
specialitate, precum și a 17 capitole în volume colective: Dependența de internet.
Efecte psihologice în rândul adolescenților, în volumul „Copilăria și adolescența.
Provocări actuale în psihologia educației și dezvoltării” (coord. Laurențiu Mitrofan,
Georgeta Pânișoară, Dorina Sălăvăstru), Ed. Polirom (2016); Friendship
Relationships during Adolescence: Explicative Psychological Factors and
Mechanisms, în volumul „Friendships: Cultural Variations, Developmental Issues
and Impact on Health” (editori: Sarah Kaufmann și Viktor Meyer), Nova Publishers
(2013); Impactul workaholismului asupra vieții de familie, în volumul „Psihologia
sănătății” (coord. Eugen Avram), Ed. Universității din București (2010); Cauzele
sociale ale tulburărilor de alimentație, în volumul „Psihologia sănătății” (coord.
Eugen Avram), Ed. Universității din București (2010); Relația de prietenie în pas cu
dezvoltarea umană, în volumul „Psychology in a positive world. Resources for
personal, organizational and social development” (coord. Eugen Avram), Ed.
Universității din București (2008) etc.

Emil-Răzvan GÂTEJ este conferențiar universitar doctor în cadrul


Universității Hyperion din București și al Universității Danubius din Galați.
Domeniile sale interes sunt psihologia socială, impactul psihologiei ca știință în
sfera conducerii de autovehicule, psihologia terorismului și elaborarea de studii
aplicative în domeniul psihologiei. A publicat, în calitate de autor, la Editura SPER:
Meditația creativă unificatoare (MCU) în pregătirea conducătorului auto (2013),
Exerciții de meditație creativă unificatoare pentru pregătirea și optimizarea
comportamentului conducătorului auto (2013, audiobook); în calitate de coautor, la
Editura SPER, 2013: Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale (coord.
Laurențiu Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej, Florina Coman); la Editura Universitară:
Studii de psihologia dezvoltării (vol. I, coautor Florinda Golu, 2012), Studii de
psihologia dezvoltării (vol. II, coautori Florinda Golu, Adrian Gorbanescu, 2013),
Teste grilă pentru pregătirea examenului de licență – psihologie (coautor, 2016,
2017, 2018); la Editura Gutenberg Univers: Repere metodologice în organizarea
lucrărilor practice în psihologie (coautori Roxana Maier, Ioana Golu, 2016); și la
Editura Pro Universitaria din București: Incursiune în Psihologia Terorismului
(coautor Ghe. Mihail Bănariu, 2019). Este, de asemenea, autor a peste 27 de articole
în reviste de specialitate indexate în baze de date internaționale.

Mulțumiri dnei Mădălina Voicu și dlui Alexandru-Ioan


Manea pentru ajutorul și sprijinul acordat!
Laurențiu Mitrofan Emil-Răzvan Gâtej

PSIHOLOGIE ȘI
PSIHOPATOLOGIE
SOCIALĂ

Editura SPER
Colecţia „ALMA MATER”, nr. 46
Bucureşti, 2019
© 2019 Editura SPER – SPER CONS EDIT SRL
ISBN 978-606-8429-74-8

Editura SPER – acreditată categ. B de Consiliul Național al Cercetării Științifice din


Învățământul Superior (CNCSIS), CNCS și CNATDCU (lista A2, panel 4, poziția 15).
Toate drepturile sunt rezervate Editurii SPER.
Nicio parte a lucrării nu poate fi copiată, tradusă, reprodusă în niciun fel fără acordul
scris al editurii.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MITROFAN, LAURENŢIU
Psihologie şi psihopatologie socială / Laurenţiu Mitrofan,
Emil-Răzvan Gâtej. - Bucureşti : Editura S.P.E.R., 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8429-74-8
I. Gâtej, Emil Răzvan
159.9

Referenți științifici:
conf. univ. dr. Victor Badea
lect. univ. dr. Cristina Denisa Godeanu

Director General: prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan


Director Editorial: dr. Mădălina Voicu
Corectură, tehnoredactare și copertă: Mădălina Voicu
Asistenți corectură și tehnoredactare: Alexandru-Ioan Manea, Radu Filip, Alexandra Mitroi
Imagine copertă: Evannovostro, Shutterstock.com, ID 141755311

Difuzare - Editura SPER


Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 17, sector 5
Tel./ Fax 031.104.35.18
E-mail: comenzi.sper@gmail.com
Web: https://www.librariasper.ro
http://editurasper.wordpress.com
http://www.sper.ro
www.jep.ro
www.artte.ro
Cuprins

Capitolul 1. Introducere ....................................................................... 15

Capitolul 2. Aspecte metodologice ..................................................... 21


2.1. Metode de cercetare: cum practicăm psihologia socială? .............. 21
2.2. Formarea și testarea ipotezelor ....................................................... 21
2.3. Metoda experimentală .................................................................... 23
2.4. Metoda de cercetare non-experimentală ........................................ 27
2.5. Etica cercetării în psihologia socială .............................................. 32
2.6. Teorii în psihologia socială ............................................................ 34
2.7. Contextul istoric al psihologiei sociale .......................................... 41

Capitolul 3. Eul social ........................................................................... 45


3.1. Dimensiuni ale Eului social ........................................................... 45
3.2. Imaginea de sine – componente ..................................................... 51
3.2.1. Concepția de sine ................................................................. 51
3.2.2. Stima de sine ........................................................................ 57
3.2.2.1. Cum se formează stima de sine? ............................... 58
3.2.2.2. Partea întunecată a stimei de sine .............................. 59
3.2.2.3. Conexiuni între stima de sine și auto-control,
precum și între stima de sine și auto-eficacitate ........ 60
3.2.2.4. Optimismul nerealist ................................................. 61
3.2.2.5. Efectul opiniei în masă și al falsei unicități ............... 63
3.2.2.6. Eroarea stimei de sine ca proces funcțional și
disfuncțional ............................................................... 64
3.3. Imaginea de sine și mecanismele de automenținere ...................... 65
3.4. Autoprezentarea (latura comportamentală a Eului social) –
strategii și măști sociale ................................................................. 66

Capitolul 4. Cunoașterea socială ........................................................ 71


4.1. Efectul de priming sau asocierea cu stimuli cunoscuți .................. 71
4.2. Deciziile intuitive ........................................................................... 72
4.3. Evaluarea universului social .......................................................... 76
4.4. Explicarea universului social ......................................................... 77
4.5. Procesul atribuirii ........................................................................... 80

7
4.6. Tipologia erorilor de atribuire ........................................................ 84
4.6.1. Tipuri principale – eroarea fundamentală de atribuire și
efectul actor-observator ....................................................... 84
4.6.2. Alte tipuri de erori ............................................................... 86
4.6.2.1. Eroarea atribuirii instrumentale (self-serving bias) ... 86
4.6.2.2. Eroarea de atribuire de tip proiectiv .......................... 88
4.6.2.3. Eroarea de atribuire nejustificată a responsabilității 89
4.6.2.4. Eroarea de atribuire etnocentrică ............................... 91
4.6.3. Euristici și bias-uri în cunoașterea socială ........................... 91
4.6.3.1. Euristica reprezentativității ........................................ 92
4.6.3.2. Euristica disponibilității ............................................ 93
4.6.3.3. Euristica ancorelor ..................................................... 98
4.6.3.4. Bias-ul informației negative ...................................... 99
4.6.3.5. Bias-ul retrospecției și bias-ul consecvențialist ......... 100
4.6.3.6. Bias-ul de confirmare ................................................ 101
4.6.3.7. Evaluarea prin asociere ............................................. 101
4.6.3.8. Gândirea magică ........................................................ 102
4.6.3.9. Iluzia corelației .......................................................... 102
4.6.3.10. Iluzia de control ....................................................... 103
4.6.3.11. Influența dispoziției emoționale asupra judecăților 103

Capitolul 5. Agresivitatea .................................................................... 105


5.1. Aspecte generale ............................................................................ 105
5.2. Teoriile biologice ale agresivității .................................................. 106
5.2.1. Precursorii – S. Freud și K. Lorenz ..................................... 106
5.2.2. Influențele de tip genetic ale agresivității ............................ 108
5.2.3. Influențele biochimice ale agresivității ................................ 110
5.3. Teoriile sociale ale agresivității ..................................................... 113
5.3.1. Rolul stimei de sine ............................................................. 113
5.3.2. Teoria frustrare-agresivitate ................................................. 114
5.3.3. Teoria indice-excitație (cue-arousal theory) ........................ 114
5.3.4. Bias-ul atribuirii ostilității .................................................... 115
5.3.5. Teoria învățării sociale a agresivității .................................. 117

Capitolul 6. Diversitatea culturală și comportamentul social ............ 119


6.1. Cât de bine prezic atitudinile noastre comportamentul nostru? ..... 119
6.2. De ce atitudinile noastre sunt afectate de comportament ............... 123
6.3. Perspectiva evoluționistă și perspectiva culturală asupra

8
explicațiilor diferitelor comportamente sociale ............................. 127
6.4. Evoluție și gen ................................................................................ 135
6.5. Cultură și gen ................................................................................. 137
6.6. Oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume culturală .. 139

Capitolul 7. Grupurile sociale ............................................................. 141


7.1. Caracteristici principale ale grupurilor sociale .............................. 141
7.2. Funcțiile grupurilor sociale ............................................................ 143
7.3. Structura grupului social ................................................................ 149
7.3.1. Normele sociale ................................................................... 149
7.3.2. Rol și statut .......................................................................... 152
7.4. Fenomene specifice grupurilor sociale ........................................... 155
7.4.1. Facilitarea socială: cum suntem afectați de prezența altora? 155
7.4.2. Facilitarea versus inhibiția socială ....................................... 160
7.4.3. Lenea socială ....................................................................... 162
7.4.4. Dezindividualizarea: când își pierd oamenii sentimentul de
sine în grupuri? .................................................................... 163
7.4.5. Polarizarea de grup: grupul ne intensifică opiniile? ............ 166
7.4.6. Gândirea de grup: grupurile împiedică sau ajută luarea
deciziilor bune? .................................................................... 172
7.4.7. Rolul și importanța luării deciziilor în grup ........................ 175
7.4.8. Rezolvarea problemelor în grup .......................................... 181
7.4.9. Influența minorității: cum influențează indivizii grupul? .... 182

Capitolul 8. Problematica liderului .................................................... 187


8.1. Conducerea – aspecte generale ...................................................... 187
8.2. Trăsături de personalitate și diferențe individuale ......................... 190
8.3. Perspective situaționale asupra conducerii ..................................... 192
8.4. Teoriile contingenței ...................................................................... 196
8.5. Leadership tranzacțional și leadership transformațional ................ 199
8.6. Rolul carismei ................................................................................ 204
8.7. Identitatea socială și conducerea .................................................... 206
8.8. Percepția liderului de către membrii grupului – încrederea,
justețea, corectitudinea, rezolvarea dilemelor sociale ................... 209
8.9. Diferențele de gen și leadershipul .................................................. 211
8.10. Conducerea intergrupală .............................................................. 213

Capitolul 9. Influența socială .............................................................. 216


9.1. Tipuri de influență socială – complianță, obediență, conformism 216

9
9.2. Conformismul ................................................................................ 224
9.2.1. Influența normelor ............................................................... 224
9.2.2. Presiunea majorității ............................................................ 225
9.2.3. Cine se conformează? Caracteristici individuale și de grup 228
9.2.4. Conformismul și factorii situaționali ................................... 229
9.3. Reactanța ........................................................................................ 231
9.4. Persuasiunea ................................................................................... 232
9.4.1. Elementele persuasiunii ....................................................... 232
9.4.2. Ce este pre-suasiunea? ......................................................... 241
9.4.3. Regulile persuasiunii ........................................................... 241
9.5. Manipularea ................................................................................... 246

Capitolul 10. Excluderea socială ........................................................ 257


10.1. Marginalizarea socială ................................................................. 257
10.2. Perspectivele evoluționiste ale respingerii interpersonale ........... 257
10.3. Strategii de acceptare ................................................................... 261
10.4. Motivele fundamentale ce stau la baza excluderii sociale ........... 263
10.5. Reacțiile la respingerea reală și potențială ................................... 271
10.5.1. Monitorizarea și detectarea respingerii .............................. 271
10.5.2. Reacții emoționale ............................................................. 272
10.6. Patternuri comportamentale ale confruntării cu respingerea ....... 273
10.7. Consecințele respingerii și excluderii sociale .............................. 277
10.7.1. Consecințele psihologice ................................................... 277
10.7.2. Consecințele fiziologice ..................................................... 277
10.7.2.1. Evaluarea socială și răspunsurile cortizolului ....... 279
10.7.2.2. Componentele contextului social-evaluativ
asociat cu reactivitatea cortizolului ....................... 280
10.7.2.3. Respingerea/ excluderea interpersonală și
răspunsurile cortizolului ........................................ 281
10.8. Rolul ruminației ca răspuns la evaluarea și excluderea socială ... 283
10.9. Respingerea cronică interpersonală și excluderea socială ........... 285
10.10. Durerea socială ........................................................................... 286
10.10.1. Durerea socială și durerea fizică – similitudini ............... 286
10.10.2. Suprapunerea cu sistemele biochimice (sistemul opioidelor) 289
10.10.3. Efectele durerii sociale acute asupra experienței durerii fizice 290
10.10.4. Suportul social și sensibilitatea la durere fizică ............... 292
10.11. Studiu de caz – problematica PAFA (persoane adulte fără adăpost) 295

10
Capitolul 11. Devianța .......................................................................... 305
11.1. Devianța – definiții și caracteristici generale ............................... 305
11.2. Sancționarea devianței ................................................................. 308
11.3. Teoriile explicative ale devianței ................................................. 309
11.3.1. Teoria anomiei ................................................................... 309
11.3.2. Teoria frustrării legată de statut ......................................... 310
11.3.3. Teoria oportunităților diferențiale ...................................... 310
11.3.4. Teoriile învățării sociale – comportamentul deviant este
învățat prin interacțiunea cu ceilalți ..................................... 311
11.3.4.1. Teoria asocierilor diferențiale ............................... 311
11.3.4.2. Teoria identificării diferențiale ............................. 312
11.3.4.3. Teoria întăririi diferențiale a comportamentului
deviant ................................................................... 312
11.3.5. Teoria controlului social .................................................... 313
11.3.6. Teoria etichetării ................................................................ 314

Capitolul 12. Comportamentul colectiv ............................................ 317


12.1. Panica morală ............................................................................... 317
12.2. Elementele panicii morale ............................................................ 319
12.3. Teoriile explicative ale panicii morale ......................................... 325
12.3.1. Modelul elitelor ................................................................. 326
12.3.2. Modelul grupului de interes ............................................... 329
12.3.3. Modelul grassroots ............................................................. 330
12.3.4. Populismul ca factor în erupția fenomenului de panică morală 333
12.3.5. Concluzii ............................................................................ 335
12.4. Zvonul .......................................................................................... 336
12.5. Legende urbane sau contemporane .............................................. 338
12.6. Emoții colective exagerate ........................................................... 340
12.7. Impactul dezastrelor asupra emoțiilor și comportamentelor colective 341

Capitolul 13. Patologia colectivă ........................................................ 343


13.1. Geneza patologiei colective ......................................................... 343
13.2. Studiu de caz – Jonestown ........................................................... 350
13.3. Psihopatologia grupurilor ............................................................. 356
13.3.1. Mecanisme de recrutare ..................................................... 357
13.3.2. Profilul psihologic al celor care aderă – cine sunt victimele? 360
13.3.3. Strategii de manipulare utilizate frecvent .......................... 363
13.3.4. Mecanisme psihologice specifice fenomenelor de

11
psihopatologie a grupului ..................................................... 364
13.3.4.1. Influențarea credințelor ......................................... 364
13.3.4.2. Imitația și identificarea cu liderul ......................... 364
13.3.4.3. Auto-persuasiunea și reducerea disonanței ........... 365
13.3.4.4. Propaganda ............................................................ 365
13.3.5. Procesul de asimilare ......................................................... 366
13.3.5.1.Seducţia .................................................................. 366
13.3.5.2. Ancorarea emoțională ........................................... 367
13.3.5.3.Conversia ............................................................... 368
13.3.5.4. Îndoctrinarea ......................................................... 369
13.3.5.5. Condiționarea ........................................................ 369
13.3.6. Fenomenul condiționării și al dependenței totale de grup 370
13.3.6.1. Condiționarea psihologică .................................... 370
13.3.6.2. Condiționarea fizică .............................................. 373
13.3.7. Patologii mentale ale liderului ........................................... 377
13.3.8. Patologii induse prin manipulare ....................................... 379
13.3.8.1. La nivelul grupului ................................................ 379
13.3.8.2. La nivelul individului ............................................ 381

Capitolul 14. Efectele psihologice ale mass-mediei .......................... 385


14.1. Violența în mass-media – accepțiuni generale ............................. 385
14.2. Scurt istoric al violenței în mass-media ....................................... 388
14.3. Dezbateri asupra violenței din mass-media .................................. 390
14.4. Violența din mass-media vs. nivelul general al violenței sociale 392
14.5. A privi nu înseamnă a prelua comportamentele violente ............. 394
14.6. Cercetări asupra efectelor violenței din mass-media ................... 397
14.7. Războiul opiniilor referitoare la efectele violenței din mass-media 399
14.8. Violența în mass-media setează o anumită atitudine și o anumită
interpretare a lumii în care trăim ................................................. 402
14.9. Industria violenței în mass-media ................................................ 406
14.10. Nu putem opri violența: utilitatea și importanța violenței în
mass-media .................................................................................. 409
14.11. Televiziunea și justificarea violenței .......................................... 411
14.12. Gamingul – efecte psihologice ................................................... 413

Capitolul 15. Psihologia internetului ................................................. 417


15.1. Crearea impresiilor ....................................................................... 417
15.2. Exprimarea socială a emoțiilor pe internet – emoticon-urile ☺ ... 418

12
15.3. Comenzi rapide pentru formarea impresiei .................................. 419
15.4. „Urme comportamentale” online ................................................. 420
15.5. Fenomenul selfies ........................................................................ 422
15.6. Dinamica grupurilor sociale în internet ........................................ 425
15.6.1. Identitatea socială a grupurilor virtuale ............................. 426
15.6.2. Conformarea în grupul online ............................................ 427
15.6.3. Polarizarea grupurilor în mediul online ............................. 430
15.6.4. Mobilizarea grupurilor în mediul online ............................ 432
15.6.5. Grupuri de lucru virtuale ................................................... 434

Bibliografie ............................................................................................. 438

13
Capitolul 1
Introducere

Întrebările pe care le pune psihologia socială intrigă umanitatea, iar una


dintre acestea este: ce proporție din realitatea socială în care trăim este doar în
mintea noastră?
Răspunsul la această dilemă se bazează pe concluziile la care a ajuns această
știință. Comportamentul nostru în societate nu este condiționat doar de realitatea
obiectivă, ci și de felul în care o interpretăm și o internalizăm conform propriilor
valori și propriilor mentalități. De pildă, în timp ce remarcile răutăcioase dintr-un
cuplu recent căsătorit pot fi puse pe seama unei zile dificile, neînțelegerile dintre
persoanele angajate într-o căsnicie de durată se pot atribui unei dispoziții emoționale
negative generalizate, iar conflictul este predispus la a se agrava. Cu adevărat așa stau
lucrurile în realitate sau este doar o presupunere, o ipoteză? O altă întrebare frecvent
avansată atât în mediul academic, cât și în viată de zi cu zi, este în ce măsură indivizii
pot da dovadă de un comportament violent atunci când sunt îndemnați către el?
Desigur – în multe arii ale științei, miile de studii și concluzii ale
cercetătorilor pot fi restrânse la câteva idei principale (spre exemplu, biologia
studiază selecția naturală și capacitatea de adaptare, sociologia construiește
teorii bazate pe observarea structurilor și a organizării sociale). În ceea ce
privește psihologia socială întrebarea esențială este următoarea: care sunt
principalele fundamente ale acesteia ce vor reuși să reziste timpului, după ce
majoritatea detaliilor vor fi probabil uitate?
Cu siguranță răspunsurile nu pot fi sintetizate în câteva rânduri, însă
dovezile științifice adunate riguros în ultimii zeci de ani indică prezența
următoarelor concepte cu valoare paradigmatică:

Ne construim propria realitate socială.

Persoanele simt nevoia intrinsecă, naturală, de a găsi o explicație pentru


comportamentul celor din jur, de a-l asocia cu un efect al unei cauze și, prin
urmare, de a-l face să capete o anumită normalitate, predictibilitate, pentru a
putea fi susceptibil controlului. Reacțiile oamenilor în situații similare pot să
difere datorită modului diferit în care aceștia gândesc (frecvent, putem reacționa
cu ostilitate atunci când cineva cunoscut ne spune ceva ce nu ne convine sau
putem pune acest lucru pe seama unei zile proaste).
15
Suntem cu toții niște oameni de știință intuitivi care explică
comportamentul semenilor, de obicei cu destulă viteză și acuratețe încât să se
potrivească cu nevoile noastre cotidiene. Comportamentul unei persoane este
ușor de observat și îl atribuim personalității acesteia. De exemplu, atunci când
vedem că o persoană vorbește nepoliticos într-o situație, putem presupune că
aceasta se va purta urât și cu noi și, cel mai probabil, o vom evita.
La fel de mult contează și părerea, precum și explicațiile noastre despre
noi înșine. Părem optimiști? Ne vizualizăm a fi în controlul evenimentelor din
jurul nostru? Ne simțim superiori sau inferiori? Răspunsurile pe care ni le oferim
la aceste întrebări ne influențează emoțiile și acțiunile.

Intuiția noastră socială este de cele mai multe ori puternică, dar,
uneori, periculoasă.

Intuiția de moment conturează fricile, impresiile și relațiile noastre. Ea


este cea care influențează președinții în situații de criză, pariorii la masa de joc,
jurații când iau decizii și recrutorul când angajează.
Într-adevăr, psihologia dezvăluie o fascinantă minte intuitivă în esență.
Aceasta, împreună cu memoria și atitudinile funcționează pe două planuri, unul
conștient și deliberat, iar celălalt inconștient și automat. Acest fenomen este
supranumit de către cercetători „dublă procesare” și validează afirmația:
cunoaștem mai multe decât suntem siguri că știm. Conform studiilor avansate,
experimentăm o procesare automatizată, beneficiem de o memorie implicită și cu
toții avem capacitatea de a ne autoînvăța, precum și pe cea de a clasifica
comportamentele celorlalți (Brehm & Kassin, 1996).
Intuiția are însă și latura sa periculoasă. Pe măsură ce înaintăm în viață,
mai mult pe pilot automat, gândim intuitiv probabilitatea lucrurilor în funcție de
numeroasele tipare ce ne vin în minte. Un bun exemplu în acest caz îl reprezintă
evenimentul 11 septembrie care a marcat vizual, din cauza imaginilor cu
avioanele prăbușindu-se, mintea unei mase considerabile de indivizi. Astfel,
mulți oameni au preferat să conducă pe distanțe mari mai degrabă decât să
zboare cu avionul, în ciuda faptului că studiile prezintă zborul cu avionul ca fiind
de 230 ori mai sigur decât călătoria într-un vehicul motorizat (National Safety
Council, 2012).
Chiar și intuiția despre propria persoană ne poate înșela adesea. Ne
încredem instinctiv în memorie mai mult decât ar trebui, uneori ne interpretăm
greșit gândurile sau negăm faptul că ele ne pot afecta unele experiențe
(Brigham, 1986).

16
Influența socială ne modelează comportamentul.

Marele filozof Aristotel spunea că noi oamenii suntem animale sociale.


Vorbim și gândim în cuvinte învățate unii de la ceilalți, tânjim după conexiune,
aparținere și o reputație demnă. Relațiile sunt o parte esențială din ceea ce
reprezintă a fi om.
Fiind creaturi sociale, răspundem la contextul imediat. Uneori presiunea
unei situații ne determină să ne comportăm contrar idealurilor proprii. Într-adevăr,
situațiile nocive puternice copleșesc intențiile bune, făcând oamenii să fie de
acord cu contexte impregnate de falsitate sau cruzime. Bazat pe acest concept,
sub influența nazistă, multe persoane de bun-simț au devenit instrumente ale
evenimentelor Holocaustului. În timp ce, în alte situații (cum ar fi dezastrele
naturale), oamenii au debordat de generozitate și compasiune, făcând
nenumărate donații de alimente și îmbrăcăminte, iar voluntarii neîntârziind
să apară.
Factorul cultural contribuie la definirea situațiilor. Standardele noastre
privind promptitudinea, sinceritatea și chiar îmbrăcămintea variază în funcție de
propria cultură. Indiferent dacă preferăm modelul unui corp suplu sau voluptos,
acest lucru este în strânsă conexiune cu locul în care trăim. La fel este și în cazul
în care preferăm să definim justiția socială ca fiind egalitatea noastră sau
echitatea noastră – acest lucru se realizează în funcție de ideologia formată.
Chiar dacă avem tendința de a fi expresivi sau, dimpotrivă, rezervați, acest lucru
depinde parțial de cultura și de etnia din care facem parte. Fie că ne concentrăm
în primul rând pe noi înșine, pe nevoile personale, pe dorințe, pe idealuri sau ne
axam mai degrabă pe familie și pe grupurile comunitare, acest fapt este
influențat socio-cultural. Hazel Markus (Plaut & Markus 2005) afirmă că
oamenii sunt, mai presus de toate, maleabili. Cu toții suntem adaptați la
contextul nostru social, iar atitudinile și comportamentul nostru sunt modelate
de forțele sociale externe.

Atitudinile și dispozițiile personale cu implicații asupra


comportamentului ne arată că oamenii nu sunt simple tipare pasive, prin urmare
resursele interne sunt importante. Atitudinile și dispozițiile noastre interioare
afectează comportamentul nostru. Spre exemplu, atitudinile politice influențează
comportamentul de vot, cele privind minoritățile predispun sau, dimpotrivă, nu
predispun la discriminare, iar atitudinile față de cei săraci motivează dorința de
a îi ajuta. Important de menționat este faptul că, în fața aceleiași situații, indivizii
pot reacționa diferit, având la bază dispoziția personală.

17
Conștienți de inconvenientele conflictelor de tot felul, de la cele
familiale, parteneriale, la cele colective (economice, profesionale, socio-
culturale, interetnice, interreligioase), oamenii au încercat mereu să-și explice și
să gestioneze rezolvarea, negocierea sau depășirea crizelor de relație. Ei aspiră
legitim la armonizarea și optimizarea interacțiunilor, relațiilor și comunicării în
viața cotidiană. Ei se așteaptă și uneori chiar se manifestă astfel încât să
dobândească un grad cât mai mare de control pe propria viață, de libertate și
împlinire individuală și colectivă. Numai că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna
pe măsura expectanțelor, dorințelor, fanteziilor, atribuirilor, influențelor și
comportamentelor asumate. Experiențele de relație conțin tot atâtea capcane,
câte promisiuni de succes și satisfacție. Interacțiunile pot fi în egală măsură factori
de progres, dar și de regres al cunoașterii și al evoluției personale și sociale.
Cogniția socială, comunicarea și comportamentul relațional continuă să
rămână marile provocări ale umanității. Bazate pe atracție sau respingere, pe
cooperare sau competiție, degenerând frecvent în conflicte, uneori
ireconciliabile, relațiile interumane au oscilat de-a lungul istoriei cam în jurul
acelorași patternuri, modificându-se și nuanțându-se, devenind din ce în ce mai
complexe, în pas cu transformările civilizației. Aceasta nu înseamnă că
metamorfozele survenite la nivelul interacțiunilor, comunicărilor, atitudinilor,
normelor, valorilor, ideologiilor, stereotipurilor, reprezentărilor sociale și, mai
ales, la nivelul comportamentelor sociale sunt și cele mai bune, dacă nu cumva,
cu cât lucrurile au devenit mai complicate, cu atât și riscurile unor pierderi
calitative au crescut. Balanța precară dintre comportamentul prosocial și cel
antisocial în perioada actuală, peste tot în lume, stă mărturie în acest sens... Iar
costurile somatice, psihologice și sociale ale dezechilibrelor produse sunt, fără
îndoială, pe termen lung și prescriu o dinamică specifică a dezvoltării și
structurării scenariilor de viață individuală și colectivă. În orice caz, modificările
interacționale sunt în pas cu timpul și contextul istoric, economic, socio-cultural
și ideologic.
Comportamentul social este adânc înrădăcinat din punct de vedere
biologic. Psihologia socială din secolul XXI ne oferă o perspectivă tot mai largă
asupra fundamentelor noastre biologice comportamentale.
Natura și educația formează împreună cine suntem. Natura umană
moștenită ne predispune să ne comportăm în moduri care i-au ajutat pe strămoșii
noștri să supraviețuiască și să se reproducă. Multe dintre aceste comportamente
sociale reflectă o înțelepciune biologică profundă. Natura ne dă, de asemenea, o
capacitate enormă de a învăța și de a ne adapta la medii variate. Suntem sensibili și
receptivi în toate contextele sociale. Dacă luăm în considerare că fiecare eveniment

18
psihologic este simultan și un eveniment biologic, atunci putem examina și
neurobiologia care stă la baza conduitei sociale (Brehm & Kassin, 1996).
Neuroștiința socială afirmă că, pentru a înțelege comportamentul uman,
trebuie să luăm în considerare atât influențele biologice, cât și pe cele
psihologice. Mintea și corpul formează un sistem întreg și complex, oamenii
fiind organisme bio-psiho-sociale, ce reflectă interacțiunea dintre toate aceste
influențe. Exemple concrete ale legăturii directe dintre cele trei componente
sunt, de pildă, hormonii de stres, ce afectează modul în care ne simțim și
reacționăm în diferite situații și contexte sociale, iar o dovadă elocventă este
sprijinul social ce îmbunătățește sistemul imunitar.
Principiile psihologiei sociale sunt aplicabile în viața de zi cu zi.
Psihologia socială are potențialul de a face vizibile influențele subtile ce ne
ghidează gândirea și conduita și oferă, de asemenea, multe idei despre cum să
ne cunoaștem mai bine, cum să câștigăm prieteni și cum să transformăm brațele
încrucișate în brațe deschise și primitoare.
În mod evident, psihologia socială nu se rezumă la propria persoană, ci
se extinde în ramuri mult mai mari. Principiile de gândire și influență socială au
implicații asupra sănătății și bunăstării oamenilor, asupra deciziilor judecătorilor
în sala de judecată și asupra comportamentelor ce vor permite un viitor uman
durabil.
Una dintre ramurile în dezvoltare ale psihologiei sociale actuale, aflată
în interferență cu psihopatologia individuală, se conturează a fi în prezent
psihopatologia socială. Studiul fenomenelor care privesc modificări, blocaje,
distorsiuni și perturbări cognitive, relaționale, atitudinale și comportamentale cu
impact patogen asupra grupurilor și colectivităților intră din ce în ce mai mult
sub focusul observațiilor empirice și al cercetărilor sistematice.
În acest tratat ne propunem să deschidem o perspectivă mai largă
asupra unora dintre aceste fenomene psihopatologice sociale, fără intenția de
a epuiza identificarea, diagnoza și analiza tuturor consecințelor posibile ale
acestora în evoluția societății. Ni se pare însă important să prezentam câteva
dintre tematicile prioritare cu impact psihosociopatogen pe termen lung,
derivate sau care însoțesc meandrele evolutive ale umanității, precum și costurile
biologice și psihosociale. Acordăm un spațiu consistent în interiorul capitolelor
acestei cărți problematicilor agresivității, devianței comportamentale, patologiei
liderului, grupurilor și colectivităților, panicii morale, excluderii sociale, precum
și violenței prin mass-media sau noilor forme de agresiune și manipulare
colectivă prin internet. Explicații și argumentații din perspectiva neuroștiințelor
sociale și psihologiei evoluționiste vin să întregească tabloul fenomenelor

19
abordate, în scopul facilitării răspunsurilor posibile la întrebările suscitate de
noile sau mai vechile forme de patologii sociale. Toate fac parte din cotidian și
necesită noi forme de înțelegere, cunoaștere, evaluare și gestionare într-o
paradigmă prosocială.

20
Capitolul 2
Aspecte metodologice

În cercetarea psihologiei sociale s-a pus problema obiectivității acesteia,


având în vedere faptul că psihologii sunt, ca noi toți, ființe umane influențate de
propriile valori și convingeri. În știință însă, așa cum se întâmplă și în instanțele
de judecată, dovezile determină verdictul.

2.1. Metode de cercetare: cum practicăm psihologia socială?

Psihologii sociali, prin activitatea lor, urmăresc să aducă îmbunătățiri


vieții umane prin căutarea continuă de soluții și rezultate, frecvent în urma
aplicării de teorii și ipoteze testate în experimente efectuate în diferite medii, de
cele mai multe ori naturale, în care se manipulează unul sau mai mulți factori în
condiții controlate.
Există la majoritatea oamenilor o tendință naturală de a observa
atitudinile și comportamentele semenilor, astfel formându-și adesea păreri
despre aceștia, precum și despre relaționare în general. Diferența constă în faptul
că cercetătorii sociali realizează acest lucru mult mai meticulos, având la bază
un sistem de teorii, pe care le aplică ulterior în experimente sociale miniaturale.
Astfel de experimente au avut ca subiecți în jur de 8 milioane de oameni, iar
rezultatele au fost expuse în circa 25.000 de studii până în prezent (Richard et
al., 2003).

2.2. Formarea și testarea ipotezelor

Știința se folosește de conceptul de ipoteză sau predicție. În urma


observațiilor sistematice sau a speculațiilor, se formulează o ipoteză. Plecând de
la o ipoteză se pot forma diverse predicții, iar aceste predicții provin din
evenimente observabile și măsurabile.
De exemplu, putem avea ipoteze pornind de la faptul că bărbații sunt mai
buni conducători auto față de de femei. Această ipoteză poate fi testată empiric

21
prin testarea performanțelor acestora, testând separat subiecții de gen masculin,
respectiv subiecții de gen feminin.
Cu siguranță, putem spune că testarea empirică poate duce la infirmarea
ipotezelor, iar acest lucru poate avea ca rezultat respingerea sau refacerea
acestora de către cercetător.
Dacă ipoteza este susținută, se pot genera mai multe ipoteze concrete și
reale.
O caracteristică importantă a metodei științifice este repetiția, prin care
se evită posibilitatea ca un rezultat să fie doar efectul unei situații circumstanțiale
în care s-a realizat testarea – în același timp, repetiția protejând împotriva
hazardului.
Pentru analiștii sociali, studiul dezvoltării și existenței umane constituie
o adevărată pasiune, prin care aceștia își pot aplica teoriile dezvoltate din
organizarea conceptelor și a descoperirilor realizate în scopul descifrării
secretelor umanității.
Teoria, ce servește drept punct de pornire în cercetare, rezidă într-un set
integrat de principii care explică evenimente studiate anterior, acestea fiind
considerate stenograme științifice (Kimble, 1990a,b).
Pentru cercetători, faptele și teoriile sunt foarte bine delimitate. Astfel,
faptele sunt acțiuni reale observate, iar teoriile reprezintă ideile rezumate și
explicate ale acestora (Myers, 2010).
Teoriile nu doar rezumă, ci implică și previziuni verificabile, numite
ipoteze. Acestea, la rândul lor, servesc mai multor scopuri. În primul rând,
permit testarea unei teorii prin sugerarea modurilor în care ar putea fi confirmată
sau infirmată. În al doilea rând, direcționează cercetarea, acoperind aspecte
neobișnuite, ce îi pot surprinde și pe investigatori. În al treilea rând, o bună
caracteristică predictivă a teoriilor le poate oferi și o conotație practică (Brehm
& Kassin, 1996).
O reprezentare clară a acestor concepte se poate realiza cu ajutorul unui
act imaginativ. Pornind de la un fapt real observat, de exemplu, că oamenii care
practică vânătoarea realizează, de obicei, acest lucru în grupuri, putem să
rezumăm o teorie cu o ipoteză verificabilă: în grupuri, sub aspectul
anonimatului, indivizii sunt mai predispuși să își diminueze inhibițiile. Această
previziune ar putea fi verificată într-un experiment de laborator. Dacă rezultatele
experimentului confirmă teoria, atunci aceasta poate fi folosită practic. Factorii
ce determină o teorie bună sunt concentrarea eficace a observațiilor, precum și
predicțiile clare folosite pentru a confirma sau modifica teoria sau pentru a
genera noi arii de explorare.

22
În psihologie, există două mari metode de verificare empirică a
ipotezelor: metoda experimentală și metoda non-experimentală, fiecare
dintre aceste metode având avantaje și limite specifice. Pentru verificarea unei
ipoteze avem în vedere o serie de factori, precum disponibilitatea resurselor
necesare cercetării, etica metodei de cercetare și alte elemente care pot influența
verificarea ipotezei. Dacă în urma verificării o ipoteză este confirmată, crește
încrederea în validitatea rezultatelor obținute. Folosirea unor metode adiacente/
conexe reduce posibilitatea ca rezultatul obținut să se datoreze unei anumite
metode, iar repetiția efectuată de mai multe echipe de cercetare ajută la evitarea
tendinței cercetătorului de a se implica personal prin prisma teoriilor în care
crede și care pot dăuna interpretării obiective a rezultatelor obținute.

2.3. Metoda experimentală

Cercetarea experimentală presupune manipularea unor factori cu scopul


de a se observa efectele acestora. Dificultatea deosebirii cauzei și a efectului
între evenimentele corelate în mod natural îi determină pe majoritatea
psihologilor sociali să creeze simulări de laborator ale proceselor de zi cu zi, ori
de câte ori acest lucru este fezabil și etic.
Psihologii experimentează construirea de situații sociale care reproduc
trăsături importante ale vieții noastre. Experimentul permite descoperirea
principiilor gândirii, a influenței și a relațiilor sociale. Experimentul explorativ
cu selecție aleatorie a participanților este una dintre cele mai importante și
comune modalități în care persoanele învață despre mediul înconjurător și
permite identificarea cauzelor care determină apariția anumitor efecte,
repercusiunile fiind extrem de importante, spre exemplu, dobândirea unui nivel
de trai satisfăcător. Nu este de mirare că experimentul sistematic este cea mai
importantă metodă de cercetare științifică (Kimble, 1990a,b).
Ca elemente ale experimentului se pot identifica una sau mai multe
variabile independente sau variabile dependente. Variabila independentă
(factorul) este caracteristica unei situații care se poate schimba singură sau poate
fi manipulată pentru a produce efecte asupra variabilei dependente. Variabila
dependentă este variabila care își schimbă caracteristicile ca urmare a
schimbărilor variabilei independente. Să luăm următorul exemplu – avem
ipoteza că automobilul nostru consumă mai mult combustibil atunci când roțile
nu sunt umflate suficient; astfel, vom putea realiza un experiment: să înregistrăm
consumul mediu de combustibil, într-o săptămână, după care mărim presiunea

23
pneurilor și încă o dată notăm consumul de combustibil timp de o săptămână.
Scăderea medie a consumului de combustibil validează ipoteza noastră. În acest
exemplu variabila independentă este reprezentată de presiunea roților, care a fost
manipulată pentru a crea două situații experimentale (presiune joasă și presiune
recomandată). Variabila dependentă este dimensiunea în care ipotezele
experimentatorului vor varia (consumul combustibilului), aceasta fiind o
consecință a variabilei independente.
Psihologia socială este larg bazată pe experimente; majoritatea aspectelor
care pun accentul pe comportamentul social au la bază experimentul. Un
experiment social caracteristic zilelor noastre ar putea testa ipoteza conform căreia
jocurile cu caracter violent vor crește nivelul de agresivitate al copiilor. Pentru
acest experiment se pot alege aleatoriu două grupe de participanți. Participanții
din prima grupă vor juca jocuri video cu caracter violent, iar participanții din cea
de-a doua grupă vor juca jocuri video fără caracter violent. La terminarea
perioadei se măsoară nivelul de agresivitate al participanților, iar apoi se compară
media scorurilor nivelului de agresivitate între cele două grupe de participanți.
Dacă se constată o diferență semnificativă statistic între cele două medii obținute
de grupurile de participanți, atunci putem valida ipoteza conform căreia jocurile
video cu caracter violent au o influență asupra nivelului de agresivitate al copiilor.

Selecția aleatorie: marele egalizator


Experimentele efectuate pe loturi selectate aleator conferă cercetării un
grad crescut de acuratețe. Procesul de selectare aleatorie a participanților, în
condițiile unui experiment, oferă de asemenea ocazia ca toate persoanele să aibă
aceeași șansă de a fi într-o anumită situație sau stare.
Dacă ar exista vreo diferență sistematică, cum ar fi vârsta, genul sau orice
altă cauză care ar putea afecta nivelul de agresivitate, în cazul prezentat anterior,
s-ar putea ca aceste variabile să influențeze mai mult nivelul de agresivitate decât
jocul video în sine. Mai exact, în acest caz, vârsta și genul pot fi confundate cu
variabila independentă. Condițiile în care se efectuează experimentul trebuie să
fie cât mai asemănătoare posibil pentru toți participanții, excepție făcând gradul
de violență al jocului în sine. În efectuarea experimentelor, trebuie evitată
confuzia: condițiile trebuie să fie identice sub toate aspectele, mai puțin cele care
reprezintă variabila independentă manipulată. De asemenea, trebuie să avem în
vedere modul în care măsurăm efectele, mai exact, parametrii care măsoară
variabila dependentă. În cazul exemplului de mai sus, nu ar fi recomandat să
folosim un chestionar care măsoară agresivitatea, din cauza vârstei copiilor. O
modalitate mai eficientă pentru a măsura nivelul de agresivitate al copiilor din

24
experimentul nostru ar fi observația indirectă a comportamentului participanților.
Ar fi greșit ca observatorul care înregistrează efectele experimentului să cunoască
din ce grup face parte subiectul pe care îl urmărește, acest lucru putând
compromite obiectivitatea observatorului. Observatorul ar trebui să cunoască cât
mai puțin posibil condițiile în care s-a efectuat experimentul și ipotezele lui (acest
lucru conferind un grad înalt de obiectivitate).
Exemplul utilizat mai sus este un experiment simplu, care are doar două
categorii, cu o singură variabilă independentă – și este denumit design
experimental cu un factor.
Majoritatea experimentelor din psihologia socială sunt mai complexe.
De exemplu, am putea să formulăm o ipoteză folosind în loc de un singur factor
(variabila independentă), un design cu doi factori. Cei doi factori ar putea fi: a)
nivelul de agresivitate al jocului (mare sau mic); b) realismul jocului (realism
sau ficțiune). Se aleg aleatoriu participanții, care vor fi distribuiți în patru situații
experimentale. Ei vor juca un joc de ficțiune non-violent, un joc realist non-
violent, un joc de ficțiune violent și un joc realist violent. Bineînțeles, variabila
independentă nu ar trebui să fie limitată doar la aceste două categorii (realism
sau ficțiune). De exemplu, am putea crede că jocurile cu un nivel de agresivitate
moderat cresc nivelul de agresivitate al participanților, pe când jocurile cu un
grad de violență mult mai ridicat ar putea crea un efect de respingere a violenței,
astfel încât în realitate ar elimina comportamentul agresiv al participanților.

Experimentul de laborator
Experimentul de laborator este efectuat în condiții extrem de controlate.
În psihologia socială, experimentul de laborator este cel mai folosit, întrucât
putem controla toate variabilele posibile care pot produce confuzie. Obiectivul
cercetătorului este izolarea și manipularea unui singur aspect al unei variabile,
un aspect care în mod normal nu poate apărea în afara laboratorului. Scopul
experimentului de laborator constă în crearea de condiții artificiale.
Deși se bazează pe teorii ale comportamentului social uman, din cauza
condițiilor artificiale și controlate ale experimentelor, rezultatele obținute într-
un laborator nu pot fi generalizate la condițiile reale și necontrolate din afara
laboratorului. Experimentele de laborator au un nivel intenționat mai slab de
validitate externă (asemănarea între condițiile existente într-un experiment și
cele întâlnite în viața reală), dar mereu trebuie să fie puternice în validitate
internă (impactul psihologic pe care îl are manipularea într-un experiment).
În experimentele de laborator pot exista anumite impedimente. Este
posibil ca un comportament al participanților să fie un efect al experimentului,

25
mai presus de un răspuns spontan și natural datorat manipulării. Putem reduce
acest efect, evitând cu grijă caracteristica așteptării (atunci când participantul
anticipează comportamentul așteptat de cercetător). Caracteristica așteptării este
partea experimentului care pare să solicite un răspuns specific: oferă informații
despre ipoteză și oferă informații participanților, care doresc să se modeleze în
funcție de așteptările cercetătorului, pentru a confirma ipoteza. Prin urmare,
participanții cunosc deja ipoteza experimentală. Nu este deloc surprinzător că ei
vor afișa o imagine bună sau dezirabilă a lor față de cercetători și față de ceilalți
participanți prezenți la studiu. Acest fapt poate influența într-un mod neașteptat
reacțiile spontane care ar fi trebuit obținute în urma manipulării. De asemenea,
pot exista și influențe ale cercetătorului, care cunoaște ipoteza, și neintenționat
poate să ofere indicii, ceea ce face ca participanții să adopte un anumit
comportament care să confirme ipoteza.
Din motive practice (deoarece există un număr mare de studenți
disponibili la facultatea de psihologie), începând cu anii ‘60, în multe
experimente de laborator s-au folosit doar participanți care erau studenți la
psihologie. Criticii au sugerat că acest lucru ar fi putut genera o imagine
distorsionată a comportamentului social, o imagine care nu se poate generaliza
la alte categorii de populații. În apărarea lor, psihologii sociali afirmă că, în
realitate, pentru a se putea generaliza rezultatele experimentelor, este absolut
necesară utilizarea mai multor metode de cercetare, astfel asigurându-ne că
psihologia socială aduce dovezi cu privire la existența unor caracteristici general
valabile la nivel uman (Kimble, 1990a,b).

Experimentele efectuate pe teren


Experimentele din psihologia socială se pot face și în afara laboratorului,
într-un mediu mult mai natural. Experimentele efectuate pe teren sunt mai
autentice, deoarece sunt realizate într-un cadru real, iar participanții la acest
experiment pot avea un comportament autentic, neștiind că sunt studiați.
Am putea cerceta ipoteza următoare: contactul vizual prelungit poate fi
incomod și poate provoca evitarea acestuia. Este un fapt cunoscut că
descoperirea prezenței cercetătorului de către participanții la experiment poate
schimba comportamentul acestora într-un mod imprevizibil, cercetătorul riscând
să își piardă obiectivitatea. Aceste experimente au un grad înalt de validitate
externă și, fiindcă participanții nu cunosc niciun detaliu al experimentului,
dispare efectul așteptării, însă există mai puțin control asupra variabilelor străine
experimentului, iar rezultatul poate fi un grad mai ridicat de dificultate a
măsurării răspunsului subiecților.

26
2.4. Metoda de cercetare non-experimentală

Experimentul sistematic tinde să fie metoda preferată de știință, ba chiar


să devină sinonim cu știința. Psihologia socială se confruntă cu probleme etice
care pot împiedica efectuarea unui experiment. Să luăm, ca exemplu, ipoteza
efectului violenței asupra stimei de sine. Fiind victima unui delict violent, acest
caz nu este deloc ușor de cercetat experimental. Cu alte cuvinte, nu avem
posibilitatea de a alege aleatoriu două grupe de participanți, ca mai apoi să
aplicăm violența fizică asupra unui grup, pentru a observa care este efectul.
Când realizarea unui experiment nu este adecvată, psihologul social
dispune de o serie de metode non-experimentale din care poate alege. De
exemplu, putem să comparăm stima de sine a persoanelor care au fost victime
ale unui act violent cu a persoanelor care nu au fost supuse aceluiași tratament.
Orice diferență a scorurilor obținute în evaluarea stimei de sine poate fi atribuită
actului de violență, dar în același timp, poate fi cauzată și de alte variabile
necontrolate (într-unul dintre grupuri poate exista o variabilă, iar în celălalt grup
să nu existe variabila respectivă). Putem doar concluziona că există o corelație
între stima de sine și a fi victima unui act violent. Nu există probe că una ar
cauza-o pe cealaltă (a fi victima unui act de violentă poate să scadă stima de sine
sau o stimă de sine scăzută poate crește probabilitatea de a deveni o victimă). De
asemenea, ambele variante pot fi efecte ce corelează cu o a treia variabilă, cum
ar fi locuirea într-un cartier rău famat, aspect care contribuie la creșterea
probabilității de a deveni o victimă sau creșterea probabilității de a reduce stima
de sine.

Observația
Constă din înregistrarea riguroasă și planificată a desfășurării unui
proces, fenomen, comportament sau acțiune, fără intervenția observatorului în
desfășurarea acestora. Eficiența observației depinde pe de o parte de calitățile
personale ale observatorului (spiritul de observație, capacitatea de concentrare,
volumul și fidelitatea memoriei), dar și de respectarea unor exigențe
metodologice specifice cum ar fi: precizarea și delimitarea riguroasă a
obiectivului; efectuarea unei documentări teoretice prealabile; formularea unor
ipoteze de lucru (ce structurează actul observațional pe anumite direcții
predilecte); pregătirea instrumentarului necesar desfășurării observației și
înregistrării rezultatelor (ex: tabele de înscriere a datelor, aparatură audio-
video); efectuarea unor observații multiple; prelucrarea rezultatelor și
desprinderea concluziilor.

27
Adesea observațiile sunt folosite fără a utiliza și alte metode – spre
exemplu, psihologul social utilizează observația participativă într-un anumit
context sau grup social. Acest tip de cercetare este similar cu cel utilizat de
antropologi, în care studiul grupurilor sociale (religioase, etnice, culturale) sau
al diferitelor societăți se realizează prin faptul că cercetătorul trăiește și
interacționează o perioadă lungă de timp cu membrii grupului sau societății
respective și, de asemenea, prin observarea directă a comportamentului acestora.

Studiul documentelor
Constituie o modalitate eficientă de obținere a unor informații
importante privind desfășurarea unor evenimente sau fenomene psihosociale
trecute, dar care au fost consemnate în documentele timpului. Obiectivele
metodei studiul documentelor sunt: relevarea specificului psihosocial al
diferitelor epoci, evidențierea principalelor dimensiuni ale vieții sociale și de
familie, influența modelelor socio-culturale asupra personalității de bază și
asupra relațiilor interpersonale, stabilirea profilului comportamental al unor
grupuri sociale de-a lungul timpului.
Principalele surse pentru reconstituirea modului de desfășurare a unor
evenimente sunt: presa, autobiografiile, jurnalele de călătorie, documentele
oficiale ale epocii, memoriile unor personalități semnificative.
Prin cercetarea arhivelor se pot aduna date rezultate din studiul unor
domenii conexe. De exemplu, unii autori au utilizat această metodă pentru a
demonstra faptul că luarea deciziilor de către guvernele extrem de „închegate”
poate avea consecințe dezastruoase, prin luarea unor decizii greșite, întrucât au
la baza folosirea unei modalități ineficiente de hotărâre. Deseori, se folosește
această metodă pentru a constata și compara diferențele existente între diverse
culturi sau națiuni, în ceea ce privește multiple aspecte cum ar fi, de pildă,
sănătatea mentală sau sinuciderea. Această metodă nu este 100% fiabilă,
deoarece cercetătorul nu deține controlul asupra datelor obținute de alți
cercetători, iar acestea pot fi falsificate/ mistificate (Worchel et al., 1990).
Studiile de caz permit analiza în detaliu a unui singur caz sau eveniment.
Acestea pot folosi o serie de baterii de date, care sunt alcătuite din interviuri și
chestionare, precum și din observarea comportamentului. Studiile de caz se
adaptează cu ușurință la studiul fenomenelor neobișnuite care nu ar putea fi
create într-un laborator, de exemplu criminalii în serie sau membrii unui grup
marginal. Studiile de caz sunt folositoare ca sursă de ipoteze, dar rezultatele
obținute pot prezenta urme ale convingerilor cercetătorului, deci nu pot fi
generalizate cu ușurință.

28
Ancheta socială
Este o metodă prin care cercetătorii pot obține informații privind
anumite fenomene, procese și evenimente sociale, prin intermediul opiniilor
exprimate de subiecții implicați direct sau indirect.
Ea presupune formularea unor seturi de întrebări vizând aspecte
relevante pentru obiectivul cercetării.
Anchetele pot consta în interviuri structurate, în care cercetătorul
adresează participanților o serie de întrebări alese cu grijă și își notează
răspunsurile, sau pot fi realizate prin intermediul unui chestionar, în care
participantul își notează propriile răspunsuri la întrebările adresate în acesta.
Întrebările pot fi deschise (participanții pot oferi mai multe sau mai puține
detalii) sau închise (unde există un număr limitat de răspunsuri). De exemplu,
dacă o persoană dorește să cerceteze daunele sociale suferite de muncitorii
emigranți în Germania, ar putea construi, pentru cei care iau parte la interviu, o
serie de întrebări ce conțin aspecte semnificative, esențiale ale reliefării acestui
aspect. Interviurile se pot folosi pentru obținerea datelor de la un grup mare de
participanți, astfel generalizarea nereprezentând o problemă.

Chestionarele investighează atitudinile, valorile și convingerile


subiecților vizavi de un fenomen psihosocial anume (exemplu: participanții sunt
rugați să listeze o serie de trăsături specifice persoanelor ce pot fi cu ușurință
persuadate) (Douglas et al., 2010). Cu ajutorul acestei metode, cercetătorii pot
să colecteze un număr foarte mare de date și informații, iar concluziile desprinse
pot fi apoi generalizate pe o populație mult mai largă. Ca limite am putea nota
faptul că, atunci când răspunsurile nu sunt anonime, participanții pot eluda
răspunsurile oneste și pot oferi răspunsuri într-o manieră dezirabilă. O altă limită
ar fi faptul că oamenii nu sunt întotdeauna conștienți de atitudinile lor (Nisbett
& Wilson, 1977). Există, de asemenea, o tendință a oamenilor de a da răspunsuri
mai degrabă de mijloc, dezirabile, decât de a-și exprima opțiunea într-un mod
nevoalat.

Cercetarea prin sondaj evaluează diferite variabile, fie ele măsurabile


sau nemăsurabile, atât cantitativ, cât și calitativ.
Una dintre modalitățile directe de a realiza acest tip de cercetare este
aceea de a intervieva un eșantion cât mai emblematic din cadrul populației
vizate. Dacă intenția este de a acoperi întreaga populație, se alege la
întâmplare un grup, divers și eterogen, reprezentativ, pentru fiecare segment
social sau profesional, în așa fel încât toți să aibă șanse egale de a fi incluși.

29
Alegerea aleatorie a participanților la sondaje asigură, în mod surprinzător, un
grad de acoperire a întregii colectivități observate cu o eroare marginală de
+/- 3 procente.
În ciuda faptului că sondajele se pot apropia destul de mult de rezultatele
estimate, acestea nu pot avea o acuratețe de 100%, deoarece descriu o imagine
din momentul efectuării acestora, iar un exemplu ilustrativ în acest sens îl
constituie alegerile prezidențiale.
De asemenea, rezultatele unui sondaj pot fi influențate de schimbările de
preferințe în timp ale populației intervievate, de modul în care acesta este
conceput și de eșantion în sine.
Eșantionul grupului studiat are o mare însemnătate în aplicarea unui
chestionar. Acesta poate fi nereprezentativ, ducând la concluzii false. Spre
exemplu, dacă un chestionar unde sunt adresate întrebări despre bolile cu
transmitere sexuală la femei este în primă fază aplicat doar femeilor necăsătorite,
iar ulterior unui eșantion reprezentativ de femei (căsătorite, necăsătorite,
văduve, tinere, divorțate, de toate profesiile și categoriile sociale), e posibil ca
rezultatele obținute să fie diferite.
Ordinea întrebărilor joacă un rol important, în funcție de subgrupul
căruia îi sunt adresate (desigur, pornind de la premisa existenței unui eșantion
reprezentativ).
Opțiunile de răspuns și modul de formulare al acestora pot schimba
major, dacă nu chiar dramatic, rezultatul unui sondaj. Cu cât acestea sunt mai
diverse, cu atât cercetarea este mai relevantă. Concluziile unui interviu la care,
pentru fiecare întrebare, există puține alternative, pot să nu fie relevante, deci
sondajul nu își atinge scopul.
Formularea întrebărilor este și ea esențială, claritatea, exactitatea și
minuțiozitatea acestora influențând finalitatea interviului. Fără îndoială,
întrebările ambigue obțin răspunsuri pe măsură, devenind astfel irelevante.
Modul de enunțare al întrebărilor reprezintă un subiect foarte delicat, acestea
fiind capabile să direcționeze respondentul într-o direcție sau alta, în funcție de
interesele celui care a solicitat sondajul. Posibilitatea apariției unor instrumente
de propagandă de partid (în cazul sondajelor cu caracter politico-electoral) sau
de manipulare comercială, medicală etc. constituie un risc în acest sens.
O atenție deosebită trebuie acordată tonalității, nuanțelor, întrebărilor
negative și modului în care este pusă problema, pentru a nu afecta răspunsul, a
nu influența deciziile oamenilor și a nu împiedica exprimarea opiniilor.

30
Cercetarea de teren reprezintă o metodă de cercetare non-
experimentală, în care nu se exercită nicio intervenție sau manipulare. Studiile
de pe teren implică observația, înregistrarea și scorarea comportamentului. De
cele mai multe ori, observatorul nu este intruziv, pentru că nu intervine și deci
nu influențează în niciun fel rezultatul obținut. De exemplu, s-ar putea studia
comportamentul elevilor în pauzele de după examene, în care observatorul
rămâne neobservat. De multe ori se poate întâmpla să fie imposibil ca
cercetătorul să rămână neobservat, din această cauză putându-se aplica o
strategie prin care cercetătorul participă la activitățile elevilor. În multe cazuri,
însă, observatorul nu poate rămâne ascuns dacă asistă la un comportament
neadecvat al elevilor. Studiile de teren sunt excelente pentru a cerceta
comportamente care apar în mod spontan, într-un context natural, dar sunt
înclinate spre a fi influențate la un moment dat de către cercetător, riscul fiind,
desigur, apariția lipsei de obiectivitate.
Influența factorului socio-cultural este extrem de importantă – există o
sumedenie de fenomene psiho-sociale în care factorul cultural conferă o nuanță
diferită în ceea ce privește manifestările, precum și specificul acestora. Spre
exemplu, în orice spațiu geografic și în orice cultură există anumite norme și
reguli comportamentale, însă acestea se exprimă diferit de la o societate la alta,
de la o cultură la alta; comportamentul nonverbal diferă, de asemenea, de la o
cultură la alta (Matsumoto, 2006).

Generalizând de la cercetarea de laborator la viața de zi cu zi


Psihologia socială combină experiența zilnică cu cercetările de laborator;
un exemplu ar putea fi constituit de cercetarea efectelor televizorului și a
imaginilor violente asupra copiilor. Studiul efectelor televizorului, atât în
laborator, cât și pe teren, a implicat o cercetare a mai multor zone, incluzând
studii sociale, culturale sau clinice.
Generalizarea datelor obținute în laborator față de viața reală necesită
precauție sporită. De cele mai multe ori, participanții la experimente sunt
studenți, iar aceștia nu pot reprezenta o mostră a întregii umanități. Astfel, o
întrebare deschisă ar fi dacă se pot obține rezultate similare de la indivizi cu
vârste, nivel educațional și culturi diferite. Un alt aspect important este ilustrat
de distincția între conținutul gândirii oamenilor, atitudinea și modul lor de a
acționa. Totuși, în ciuda diversității noastre, suntem mai mult asemănători decât
diferiți, fiind influențați de aceleași forțe sociale (Myers, 2010).

31
2.5. Etica cercetării în psihologia socială

Ca cercetători, psihologii sociali se confruntă cu probleme de etică.


Desigur, întrebarea firească este: ,,care ar fi obligațiile etice ale cercetătorului,
care ar fi drepturile participanților și care ar fi normele ce ar trebui urmate?”.
Chiar dacă problemele etice apar de cele mai multe ori în experimente (de
exemplu, studiul de obediență a lui Milgram), ele pot apărea și în cazul
cercetărilor non-experimentale. De pildă, este etic ca un observator ascuns care
studiază comportamentul elevilor în timpul pauzei să nu intervină atunci când
are loc un act de natură violentă? Pentru a-i ajuta pe cercetători, asociația
American Psychological Association (APA) a formulat în anul 1972 normele
comportamentului etic în cercetarea care implică oamenii, norme ce au fost
actualizate în anul 2002. Aceste norme se reflectă în codurile etice ale Asociației
de Psihologie din Europa (EAP). Cercetătorii își construiesc studiile ținând cont de
aceste norme și, astfel, obținând aprobarea oficială din partea unei comisii de etică.
Există cinci principii etice de bază: protecția împotriva daunelor,
dreptul la intimitate, uzul de fals, consimțământul informat și interviul ulterior.
1. Protejarea stării fizice a participanților – este evident că nu este etic
să expunem persoanele la vătămare corporală. Ar fi greu de justificat folosirea
curentului electric de o intensitate care să provoace arsuri vizibile, dar în cele
mai multe cazuri este greu de stabilit dacă se poate provoca vreo vătămare de
natură fizică nedorită și, dacă s-ar întâmpla, cât de grav ar fi. Un alt exemplu
edificator este următorul: a comunica participanților la un experiment că au
obținut un rezultat nesatisfăcător ar putea să aibă efecte de lungă durată asupra
stimei de sine și, astfel, acest lucru s-ar putea considera ca fiind nociv.
2. Dreptul la intimitate – de multe ori, cercetarea în psihologia socială
invadează intimitatea participanților. Se pot adresa întrebări intime
participanților, aceștia pot fi observați în necunoștință de cauză sau poate fi
manipulată starea lor emoțională, percepțiile lor și comportamentul acestora.
Uneori este greu de decis dacă scopul cercetării justifică invadarea intimității.
Alteori, este mai simplu, cum ar fi întrebările de natură intimă despre obiceiurile
sexuale, care sunt esențiale pentru a cerceta comportamentele care pot expune
oamenii la riscul de a se infecta cu HIV. În general, problemele cu privire la
dreptul asupra intimității se rezolvă asigurând participantul de faptul că toate
datele obținute sunt total confidențiale, adică doar cercetătorul știe cine a spus
și ce a spus. Se elimină identificarea personală a datelor, rezultatele cercetării
sunt comunicate ca aparținând unor grupuri de persoane și, de obicei, se distrug
datele care nu sunt folosite.

32
3. Uzul de fals – după cum bine știm, experimentele de laborator constau
în studiul sentimentelor, al stărilor mentale și al comportamentului persoanelor,
pentru a evidenția efectul spontan și natural al variabilelor independente. De multe
ori, pentru a reliefa adevăratele relații și a nu fi contaminată cercetarea de variabile
confundate, apare nevoia ascunderii adevăratului scop al experimentului sau a
câtorva aspecte relevante. Între 50 și 75% dintre experimentele publicate se
folosesc uneori de strategii care implică ascunderea scopului real al cercetării.
Aceste strategii care implică falsul, minciuna, manipularea au generat foarte multe
critici, așa cum Baumrind (1964) a criticat studiile efectuate de Milgram asupra
obedienței. S-a recomandat psihologilor sociali să renunțe la experimentele
controlate dacă nu le pot realiza fără a minți participanții, iar, în schimb, să
folosească jocurile de rol sau simularea. Această recomandare rămâne
controversată, deoarece experimentele clasice, care s-au folosit de manipulare și
minciună, au fost cele care au adus cel mai mare aport de cunoștințe în domeniul
psihologiei sociale. Dacă într-unele dintre experimente s-a folosit un grad excesiv
de manipulare și minciună, practic în majoritatea experimentelor din psihologia
socială se folosește manipularea într-o măsură mai redusă. Oricum, niciun studiu
nu a reușit să demonstreze, până în prezent, consecințele pe termen lung ale
manipulării din cadrul experimentelor din domeniul psihologiei sociale. Chiar și
participanții la aceste experimente se arată mai mult impresionați decât deranjați
sau supărați de intervențiile manipulatorii realizate într-un mod inteligent și
consideră acest lucru ca fiind o strategie necesară. Astfel, uzul de fals trebuie
folosit cu moderație, responsabilitatea asupra efectelor potențial dăunătoare
asupra participanților trebuie asumată în întregime de către cercetător, acesta
asigurându-se că urmează cu strictețe normele etice. Dacă aceste principii sunt
respectate, pot apărea revoluții științifice și rezultate mult mai semnificative și
elocvente decât în cazul unui studiu experimental obișnuit.
4. Consimțământul informat – reprezintă o modalitate de a asigura
respectarea drepturilor participanților la un experiment. Participanții trebuie să
își dea consimțământul informat, de preferință în scris. Participanții sunt
informați la ce anume acceptă să participe prin consimțământ, ei având dreptul
să se retragă oricând doresc din experiment. Cercetătorul nu poate ascunde
informații cu scopul de a induce în eroare participanții, nici să influențeze
participanții pentru a le induce o stare de disconfort asupra ideii de a renunța sau
a spune nu (fie prin presiunea socială, fie prin presiunea autorității), dar practic,
ceea ce înseamnă ,,informarea completă” este greu de definit, deoarece, așa cum
am văzut, în realizarea experimentelor, sunt anumite date care este necesar să
fie ascunse sau mascate prin diverse manipulări (intervenții).

33
5. Interviul ulterior – participanții au dreptul la un interviu ulterior
desfășurării experimentului. Acest interviu are scopul de a garanta persoanelor
care au participat la experiment că vor părăsi laboratorul cu un grad mai mare
de cunoaștere și respect pentru psihologia socială. Interviul final constă în
explicarea detaliată a experimentului, atât partea teoretică, cât și partea practică
a acestuia. Orice fapt ascuns sau intervenție trebuie explicate și justificate,
pentru a-i mulțumi pe toți participanții la experiment și pentru a se asigura că au
dispărut toate efectele manipulării. Marii critici ai acestor experimente sunt de
părere că niciun interviu nu are capacitatea de a corecta răul făcut prin
ascunderea informațiilor sau prin manipulare. De multe ori, psihologii sociali
realizează și publică cercetări ale unor fenomene sociale sensibile sau care au
legătură cu probleme sociale delicate, precum homosexualitatea, fanatismul,
sexismul, rasismul, discriminarea etc. În aceste situații, cercetătorul trebuie să
fie foarte atent, pentru ca atât partea practică, precum și comunicarea cercetării
să se realizeze într-un mod care să nu cauzeze daune personale și să nu fie
predispuse la interpretări greșite sau la uzul neadecvat al informațiilor. Din
primele cercetări cu privire la diferența între sexe în ceea ce privește
conformarea a reieșit că femeile se conformau mai mult decât bărbații,
bineînțeles acest rezultat alimentând teoria conform căreia femeile sunt mai
dependente decât bărbații.

2.6. Teorii în psihologia socială

Potrivit lui Van Lange (2013), o teorie bună trebuie să dezvăluie


adevărul, să descrie principii abstracte într-un mod mai general, să fie mult mai
accesibilă și mai actualizată. Psihologii sociali elaborează și investighează teoria
comportamentului social uman. O teorie în psihologia socială este o structură
integrată de propoziții care explică originile comportamentului social, de obicei
în termeni de unul sau mai multe procese psihologice sociale. Teoria se bazează
pe predicții explicite asupra comportamentului social și este alcătuită dintr-o
serie de concepte definite și declarații formale cu privire la relația dintre aceste
concepte. În condiții reale, aceste relații sunt cauzale și sunt atribuite intervenției
proceselor sociale sau psihologice. Teoriile sunt alcătuite într-un fel în care să
genereze ipoteze ce pot fi cercetate empiric. Aceste teorii au un grad de
rigiditate, posibilități de cercetare și generalizare variate. Unele teorii în
psihologia socială sunt, de fapt, mini teorii, care explică doar anumite fenomene
specifice (izolate), pe când alte teorii sunt generale, mult mai ample, care explică

34
categorii mari de comportamente. Unele teorii ajung la un nivel înalt sub acest
aspect, cum ar fi teoria evoluționistă sau teoria psihodinamică, ce ne prezintă o
perspectivă generală a psihologiei sociale.
Teoria asupra identității sociale (Tajfel & Turner, 1985) este un exemplu
bun de teorie din psihologia socială cu un impact relativ general. Este o analiză
a comportamentului uman în grupuri și a modului în care conceptul de identitate
socială se relaționează cu conceptul de membru al grupului. Teoria integrează o
sumă de subteorii compatibile, care pun accentul și se ocupă de următoarele
teme: a) relațiile intergrupale și schimbul social; b) procesele de motivare a
membrilor grupurilor și comportamentul grupal; c) influența socială și procesele
de conformare în interiorul grupului; d) procesele cognitive asociate cu
conceptul de sine și cu percepția socială.
Acestea și alte procese asociate acționează împreună asupra
comportamentului de grup, care este diferit față de comportamentul
interpersonal. Această teorie generează predicții despre diferite fenomene de
grup ce pot fi studiate, precum discriminarea intergrupală, coeziunea de grup sau
influența socială în grup.

Teoriile în psihologia socială în general pot fi încadrate în mai multe


tipuri (Baumeister, 2012). Diferite tipuri de teorii emerg către metateorii. Așa
cum o teorie reprezintă o sumă de concepte și principii interrelaționate care
explică un fenomen, metateoria este o sumă de concepte și principii
interrelaționate care indică ce teorii sau tipuri de teorii sunt adecvate. Unele
teorii pot fi extinse pentru a explica aproape în totalitate comportamentul uman.
În această parte vom analiza mai multe tipuri importate de teorii care au marcat
profund psihologia socială.

Behaviorismul – această perspectivă de învățare își are originile în


cercetările lui Ivan Pavlov (1927) asupra reflexelor condiționate și în studiile lui
B.F. Skinner (1963) asupra condiționării operante. Behavioriștii radicali
consideră că actul comportamental se poate explica și poate fi predictibil în
termeni de scheme de întărire: comportamentele asociate cu rezultate sau
circumstanțe pozitive cresc în forță și în frecvență. Totodată, între psihologii
sociali, mai este cunoscut și conceptul de neo-behaviorism, care susține
necesitatea cunoașterii și a influenței unor aspecte neobservabile, cum ar fi
emoțiile, sentimentele etc., pentru a înțelege comportamentul. În psihologia
socială, perspectiva behavioristă produce teorii care pun accentul pe importanța
factorilor situaționali, pe întărire și pe învățarea comportamentului social. Ca

35
exemplu, este modelul de întărire afectivă al atracției interpersonale: oamenii
ajung să dorească persoanele pe care le asociază cu experiențe pozitive (ne plac
oamenii care ne admiră). Alt exemplu mai general este teoria schimbului social:
natura interacțiunilor sociale depinde de valoarea subiectivă a costurilor și a
recompenselor implicate în această relație. Modelarea socială este o altă mare
perspectivă behavioristă: imităm comportamentul care este întărit de alții, deci
comportamentul nostru este modelat prin învățare directă.

Psihologia cognitivă – criticii au argumentat că teoriile behavioriste


exagerează, referitor la măsura în care persoanele ar fi receptori pasivi ai
influențelor externe. Teoriile cognitive aduc un echilibru, luând în considerare
modul în care oamenii interpretează și schimbă mediul înconjurător prin
intermediul proceselor și reprezentărilor cognitive. Psihologia cognitivă își are
originea în psihologia Gestalt (Köhler, 1930). În multe cazuri, psihologia socială
a avut mereu o perspectivă cognitivă (Landman & Manis, 1983; Markus &
Zajonc, 1985). Una dintre primele teorii cognitive în psihologia socială a fost
teoria câmpului a lui Kurt Lewin, care susținea într-un mod mai complicat
modul în care reprezentările cognitive ale oamenilor despre caracteristicile
mediului social generează forțe motivatoare care controlează comportamentul.
Se consideră că Lewin este ,,tatăl” psihologiei sociale experimentale. În anii ‘50
și ‘60, teoriile disonanței cognitive au dominat psihologia socială (Abelson et
al., 1968, apud Kimble, 1990a). Aceste teorii susțineau faptul că informațiile
despre noi înșine, despre comportament și lumea înconjurătoare erau uneori în
contradicție și incompatibile, provocând o stare incomodă de excitație cognitivă,
care motiva oamenii să rezolve într-un fel conflictul cognitiv. Această
perspectivă a fost folosită pentru a explica schimbarea de atitudine. În anii ‘70,
teoriile atribuirii au dominat psihologia socială. Teoria atribuirii arată modul în
care oamenii explică cauzele propriului comportament și al altora, precum și
consecințele acestor explicații cauzale. Într-un final, la sfârșitul anilor ‘70,
cogniția socială a fost perspectiva dominantă în psihologia socială. Aceasta este
o perspectivă care însumează o serie de teorii ce pune accentul pe modul în care
se elaborează procesele cognitive (cum ar fi de pildă, categorizarea), precum și
influența lor în comportament.

Neuroștiința – recent, perspectiva cogniției sociale ia în considerare și


relația cu patternurile neurale, în ceea ce privește explicarea comportamentului
social. Orientarea, denumită neuroștiință socială, se bazează pe conexiunile
dintre cogniția socială și activitatea cerebrală și folosește ca metodă de cercetare

36
imagini complexe de tipul tomografiilor de rezonanță magnetică. Acestea sunt
folosite pentru localizarea și analizarea activității cerebrale asociată cu gândirea
și comportamentul social. Ideea generală potrivit căreia suntem entități
biologice, și prin urmare, comportamentul social trebuie să aibă corelații neuro-
și biochimice ia amploare și în alte teorii care se focusează mai mult pe markerii
biochimici ai comportamentului social (spre exemplu, determinarea nivelului de
cortizol ca un indicator obiectiv fiziologic al stresului).

Psihologia socială evoluționistă – o perspectivă teoretică recentă


provine din psihologia socială evoluționistă. Inspirată din teoria lui Darwin din
secolul XIX, psihologia evoluționistă și sociobiologia susțin faptul că, în mare
parte, comportamentul uman se bazează pe trecutul ancestral al speciei noastre.
O serie de autori, printre care Buss și Reeve (2003), sugerează că teoria
evoluționistă se bazează pe cooperarea și conflictul din interiorul familiilor, pe
apariția alianțelor cooperative, pe agresivitatea umană. Aceste tendințe au avut
ca scop supraviețuirea speciilor și, în timp, s-au integrat în baza noastră genetică.
Putem duce într-o extremă perspectiva biologică și să o folosim ca o explicație
generală a majorității comportamentelor sau chiar a tuturor comportamentelor.
Trebuie să evidențiem faptul că, atunci când în sfârșit s-a descoperit genomul
uman în anul 2003, cercetătorii au precizat că 20.000-25.000 de gene și 3
miliarde de perechi de baze chimice care compun ADN-ul uman erau
insuficiente pentru a explica marea diversitate a comportamentelor umane,
contextul și mediul având un rol semnificativ. Aici este locul în care își face
apariția psihologia socială. Acesta poate explica rolul învățării, efectele fine ale
contextului social asupra comportamentului și diversitatea culturală a
comportamentului.

Personalitatea și diferențele individuale – psihologii sociali au încercat


deseori să explice comportamentul social în termeni de trăsături de personalitate
durabile (uneori înnăscute). De exemplu, marii lideri au personalități
carismatice, iar oamenii care se conformează cu ușurință au personalitate de tip
conformist. În general, psihologii sociali consideră acum că personalitatea
reprezintă, în cel mai bun caz, o explicație parțială, iar în cel mai rău caz, o
explicație inadecvată a fenomenelor sociale. Există cel puțin două motive pentru
aceasta:
1. În realitate, există foarte puține dovezi de trăsături de personalitate
stabile. Oamenii se comportă diferit în momente și contexte diferite, adică
personalitatea este influențată de moment și de context.

37
2. Dacă definim personalitatea ca un comportament coerent între
contexte, atunci personalitatea ar trebui să explice mai mult comportamentul. De
ce unele persoane rezistă din punct de vedere comportamental influenței sociale
și contextuale? Cum interpretează oamenii contextul care îi determină să se
comporte în acest fel?
Cu alte cuvinte, majoritatea abordărilor actuale ale personalității sunt de
părere că aceasta se combină cu mulți alți factori pentru a influența
comportamentul.

Teoriile colectiviste – susțin că cea mai mare parte din comportamentul


uman este provocată de considerente sociale și nu de aspecte ce țin de
personalitate sau predispoziții individuale. Astfel, normele grupale elaborate
social influențează comportamentul oamenilor în contexte specifice. Teoria lui
William McDougall (1908), „The Group Mind”, afirmă că, în grupuri, oamenii
își schimbă modul de a procesa informația și de a acționa, în așa fel încât
comportamentul în cadrul grupului este destul de diferit față de comportamentul
interpersonal, formându-se astfel o mentalitate de grup.
Recent, această idee a fost semnificativ elaborată și dezvoltată de
psihologii sociali europeni, aceștia evidențiind o perspectivă asupra
comportamentului social ca factor evolutiv dintr-un context social mai larg al
relațiilor intergrupale. Dintre ideile lansate, teoria identității sociale este una
dintre cele mai cunoscute. Explicația ei asupra comportamentului oamenilor în
grupuri este puternic influențată de analiza relațiilor sociale intergrupale. Teoriile
colectiviste au la bază o explicație de tip descendent, în care comportamentul
social individual poate fi explicat într-un mod adecvat doar făcând referire la grup,
la relațiile intergrupale și la forțele sociale. În schimb, teoriile individualiste aduc
o explicație de tip ascendent și afirmă că orice comportament social individual se
formează începând cu cogniția sau personalitatea individuală. Este important să
recunoaștem că multe teorii ale psihologiei sociale conțin elemente ce țin de două
sau mai multe perspective diferite și, în același timp, aceste perspective, de cele
mai multe ori, dau startul altor teorii.

La sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70 mulți psihologi sociali


considerau că psihologia socială a ajuns într-o situație de criză. Existau două
preocupări principale ale psihologiei sociale:
1. Psihologia socială era prea reducționistă – atunci când explica
comportamentul social în termeni de psihologie individuală, îi lipsea caracterul
social esențial al experienței umane.

38
2. Era prea pozitivistă – adera la un model de știință distorsionat, care
inducea în eroare.

Reducționismul și nivelurile de explicație


Reducționismul este modul de a explica un fenomen în funcție de alte
fenomene mult mai simple sau fundamentale. Societatea se explică în termeni
de grupuri; grupurile în termeni de procese interpersonale; procesele
interpersonale în termeni de mecanisme cognitive intrapersonale; cogniția în
termeni de neuropsihologie; neuropsihologia în termeni de biologie etc.
O problemă a teoriei reducționiste este că poate lăsa fără răspuns
întrebarea științifică originală, de exemplu acțiunea de a întinde brațul pentru a
semnaliza schimbarea de mers în timpul pedalării unei biciclete poate fi explicat
ca și o contracție musculară ori ca un impuls nervos sau din punct de vedere al
cunoașterii și conformării față de convențiile sociale. Dacă nivelul explicației nu
este comparabil cu nivelul întrebării, aceasta rămâne, de fapt, fără răspuns.
Cercetând relațiile interpersonale, în ce măsură explicarea în termeni de
neuroștiințe sociale reușește să le descrie în realitate? Chiar dacă este posibil să
fie necesar un grad de reducționism pentru a teoretiza, nu este indicat ca acesta
să fie prea mare. Psihologia socială a fost criticată de a fi inerent reducționistă,
deoarece încearcă să explice comportamentul social în termeni de procese
intrapsihice asociate, cognitive și motivaționale. Se pot aduce critici cu aceleași
fundamente referitor la neuroștiința social-cognitivă și la psihologia
evoluționistă, care explică comportamentul în termeni de activitate nervoasă și
predispoziție genetică. Această problemă devine una serioasă atunci când
psihologii sociali încearcă să explice procesele grupale și relațiile intergrupale.
Încercând abordarea acestor probleme din punct de vedere al personalității, al
relațiilor interpersonale sau al proceselor intrapsihice, psihologia socială poate
lăsa fără explicații unele dintre fenomenele sale cele mai importante, cum ar fi
prejudecățile, discriminarea, stereotipurile, conformismul și solidaritatea
grupală. Mai grav este că o explicație reducționistă a percepțiilor formate de
societate poate avea consecințe sociopolitice nedorite. Fine (2010) acuză
neuropsihologia socială, argumentând că unele cercetări MRI (tomografie de
rezonanță magnetică) întăresc stereotipurile de gen.
Doise (apud Cabecinhas & Amâncio, 1999) a sugerat că un mod de a
analiza și rezolva această problemă este să se accepte existența a mai multor
niveluri ale explicației, dar să se facă un efort mai mare pentru a se elabora teorii
care să integreze diferite concepte de diferite niveluri. Mulți psihologi sociali și-au
asumat într-o anumită măsură această idee. Una dintre încercările cele mai reușite

39
este teoria identității sociale, în care procesele cognitive individuale se asociază cu
forțele sociale la nivel înalt, pentru a explica comportamentul social. Ideile lui
Doise s-au folosit în același timp și pentru a interpreta coeziunea grupului (Fielding
& Hogg, 1997) sau teoriile atribuirii (Hewstone & Brown, 1986).

Pozitivismul
Pozitivismul este acceptarea noncritică a metodei științifice de a ajunge
la cunoașterea adevărată. Acesta și-a făcut apariția la începutul secolului XIX,
prin matematicianul și filosoful francez Auguste Comte, și a fost extrem de
popular până la sfârșitul secolului XIX. Personajul Gradgrind din nuvela lui
Charles Dickens, intitulata „Hard times” (1854), valorifică pozitivismul și știința
ca religie.
Psihologia socială a fost criticată pentru că era pozitivistă. Se susținea
că, deoarece psihologii sociali își realizau cercetările de multe ori pe ei însăși,
nu puteau să ajungă la un nivel de obiectivitate necesar. Deoarece obiectivitatea
este imposibil de atins, metodele științifice, în particular, experimentele, nu sunt
adecvate pentru psihologia socială. Psihologia socială doar poate părea că este
știință, însă nu poate fi cu adevărat știință. Criticii susțin că ceea ce propun
psihologii sociali ca fiind mecanisme cauzale fundamentale (categorizări,
atribuiri etc.) sunt doar concepte speculative, care doar explică unele date istoric
și cultural restrânse, date care depind de o influență inevitabilă și intrinsecă. În
același timp, criticii consideră că, prin tratarea oamenilor ca obiecte sau ca o
mulțime de variabile care pot fi manipulate sub formă experimentală, nu doar ne
lipsim de o bogată sursă de date subiective sau introspective, ci, în același timp,
dezumanizăm persoanele. Acești critici au produs câteva alternative destul de
radicale în psihologia socială tradițională: de exemplu, constructivismul social,
psihologia umanistă, analiza discursului sau psihologia discursivă, psihologia
critică și perspectivele poststructuraliste.
Există diferențe importante între aceste alternative, dar toate au în comun
faptul că vor să înțeleagă persoanele ca ființe umane complete, care se formează
istoric și încearcă să-și dea un sens lor și lumii înconjurătoare. Metodele de
cercetare au tendința să evite analiza subiectivă profundă a faptelor relativ
spontane pe care oamenii le fac prin gândirea, sentimentele și acțiunile lor.
Subiectivitatea este considerată ca o virtute mai mult decât ca un impediment al
unei bune cercetări. Recent, unii autori care au susținut faptul că psihologia
discursivă nu are legătură în esența să cu psihologia socială ,,convențională”, au
adoptat o poziție de toleranță relativă și au căutat diferite modalități de a realiza
cercetări prin cooperare. Majoritatea psihologilor sociali ,,convenționali”

40
răspund la această problemă a pozitivismului într-o modalitate mai puțin
drastică, ce nu implică abandonarea metodei științifice. În schimb, se folosesc
de riscurile pozitivismului, utilizând în același timp și folosirea riguroasă a
metodelor științifice adecvate pentru cercetare și teoretizare.
Operativismul este un produs al pozitivismului și face referire la
necesitatea definirii termenilor teoretici din știință într-un fel în care să poată fi
măsurați. Ca oameni de știință, trebuie să fim conștienți de propria noastră
subiectivitate și trebuie să recunoaștem și să definim propria noastră influență.
Teoriile noastre trebuie să fie sensibile la riscurile reducționismului și, atunci
când este cazul, la folosirea diferitelor niveluri de analiză.
Este necesar să recunoaștem, de asemenea, că participanții la un
experiment sunt persoane reale, nu sunt separați de istoria lor și se transformă în
variabile unidimensionale când intră în laborator. Din contră, istoria, cultura,
socializarea și motivele personale rămân prezente în laborator (Tajfel et al.,
1971). Nu în ultimul rând, trebuie acordată atenție limbajului, deoarece acesta
este, poate, modul cel mai importat prin care oamenii își reprezintă lumea
înconjurătoare, gândesc, planifică acțiunile și manipulează mediul. Limbajul, de
asemenea, este un arhetip al unei variabile sociale – este social construit și
internalizat, pentru a conduce cogniția și comportamentul social individual.

2.7. Contextul istoric al psihologiei sociale

Precursori
Un precursor important al dezvoltării psihologiei sociale ca disciplină
independentă a fost contribuția mai multor oameni de știință din Germania,
cunoscuți ca psihologi populari, „folk psychologists”. În 1860, Steinthal și
Lazarus au fondat revista de psihologie „Völkerpsychologie”, care conținea
articole teoretice. În comparație cu psihologia generală (elaborată mai târziu de
Wundt), care se ocupa de studiul minții individului, psihologia populară (folk
psychology), influențată de filosoful Hegel, avea ca obiectiv studiul minții
colective: pe de o parte, reprezenta modul de gândire al individului în funcție de
societate și, pe de altă parte, un tip de super mentalitate care putea cuprinde tot
grupul de oameni. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, acest
concept de minte grupală s-a transformat într-o explicație dominantă a
comportamentului social. Putem descoperi un exemplu extrem în descoperirile
scriitorului francez Gustav Le Bon (1896, 1908). Le Bon susținea că masele, de
obicei, au o influență covârșitoare asupra individului, mergând până la

41
identificarea completă și pierderea identității, luând naștere o așa-numită ființă
provizorie cu un specific aparte – anihilarea gândirii logice și a discernământului
și preluarea controlului de către instinctualitate. Psihologul englez William
McDougall (1908) a continuat ideile lui Le Bon privind comportamentul
colectiv și a realizat o carte întreagă pe această temă.
Gardner Murphy și Lois Murphy (1931) au avut convingerea că era
justificată crearea unui manual intitulat „Experimental Social Psychology”. Nu
toate studiile realizate erau cu adevărat experimente, dar intenția autorilor cu
privire la disciplină era clară. Chiar dacă primele materiale nu au demonstrat-o,
sfârșitul secolului XIX a pregătit scena pentru ca psihologia socială să fie legată
de psihologia generală. În consecință, dezvoltarea ulterioară a acesteia reflectă
modul în care era definită și învățată psihologia în departamentele de psihologie
ale universităților, mai ales în Statele Unite, care ulterior a înlocuit Germania ca
țară lideră în cercetările psihologice. Așa cum laboratorul de psihologie din
Leipzig, fondat de Wilhelm Wundt în 1879, a adus o bază de cercetări în
psihologia din Germania, la fel s-a întâmplat și cu laboratoarele create în
universitățile din America. Între anii 1890 și 1910 s-au dezvoltat rapid
laboratoarele dedicate cercetării psihologice. În acești douăzeci de ani, 31 de
universități din Statele Unite au creat laboratoare experimentale. Programele
predate în aceste departamente pot fi definite clar ca fiind științe experimentale.
Nu e de mirare că în Statele Unite psihologia socială a început să contureze
destul de timpuriu metoda experimentală ca o adevărată orientare.

Când s-a efectuat primul experiment în psihologia socială?

Este o întrebare care apare în mod natural, dar răspunsul nu este clar.
Unul dintre laboratoarele de psihologie a fost cel de la Universitatea din Indiana.
Aici, Norman Triplett (1898) a efectuat un studiu pe care unele abordări
moderne l-au citat ca fiind primul experiment din psihologia socială și l-au
clasificat ca fiind un experiment de facilitare socială. Allport (1962) a sugerat că
ceea ce Wundt a făcut în laboratorul lui din Leipzig pentru psihologia
experimentală, Triplett a făcut în Indiana pentru psihologia socială științifică.
Norman Triplett și-a arătat interesul față de problematica performanței în ciclism
în condițiile concurenței cu alți sportivi sau pe cont propriu, fără posibilitatea de
raportare la alții. Ciclismul ca activitate sportivă a crescut mult în popularitate
în anii 1890 și avea distribuiri în presă. Triplett a enumerat posibilele explicații
ale randamentului superior al cicliștilor care erau în competiție față de cei care
performau singuri:

42
a) Cel care marchează ritmul în față creează o forță de atracție pentru
următorul ciclist și îl ajută să își păstreze energia; sau ciclistul din față îl
protejează de curentul de aer.
b) O teorie populară, denumită „brain worry”, spunea că cicliștii
solitari nu se descurcau bine și își făceau griji dacă pedalau într-adevăr
suficient de repede. Își consumau mintea și mușchii, ceea ce le inhiba
performanța motorie.
c) În general, cei care marcau ritmul erau prieteni și, fără îndoială,
încurajau cicliștii pentru a-și menține starea de spirit.
d) Într-o cursă, cel care pedalează în spate poate fi „hipnotizat” de roțile
ciclistului din față și, în acest mod, ajunge să pedaleze automat; astfel, el își
păstrează mai multă energie pentru un efort ulterior controlat.
e) O teorie dinamică, teoria preferată a lui Triplett, sugera că prezența
altui ciclist în cursă trezește un instinct competitiv. Acesta eliberează energie
nervoasă, similară cu ideea modernă a excitației. Observând mișcarea celuilalt
ciclist, acest fapt induce creșterea vitezei și provoacă la depunerea unui efort mai
mare. Alți cicliști determinau eliberarea unui nivel de energie nervoasă pe care
un ciclist izolat nu o putea atinge singur. Energia mișcării era direct
proporțională cu ideea acestei mișcări.

În cele mai populare experimente a lui Triplett, copiii de vârstă școlară


lucrau în două condiții, singuri sau în echipe. Lucrau cu două bobine care
înfășurau benzi de mătase în jurul unui tambur. Fiecare bobină era conectată
printr-un cordon la o roată situată la doi metri, existând un mic steag legat de
acest cordon. Pentru a completa un studiu, steagul trebuia să treacă de patru ori
în jurul roții. Unii copii erau mai lenți și alții mai rapizi în competiție. Cei mai
rapizi au expus efectele „de trezire a instinctelor competitive și ideea unei
mișcării mai rapide” (Triplett, 1898, p. 526, apud Kimble, 1990a). Cei mai lenți
erau suprastimulați și se demoralizau.
Triplett s-a orientat spre răspunsurile ideomotorii – mișcările corporale
ale unui concurent acționau ca stimul pentru alt concurent. În esență, Triplett a
evidențiat indiciile non-sociale pentru a ilustra ideea mișcării utilizată ca indiciu
de către participanți. Este evident că Triplett nu era psiholog social și nici nu se
considera un psiholog social. Dacă adoptăm un punct de vedere revizionist al
istoriei, spiritul acestui experiment apare ca un precursor al temei de cercetare,
al „social facilitation” (facilitarea socială). Căutarea unei figuri fondatoare sau a
unei idei primare nu este un fenomen nou în istoria științei, nici chiar în istoria
civilizației. Studiul lui Triplett are conotația unui mit de origine.

43
Experimente renumite
De-a lungul anilor s-au evidențiat mai multe experimente care i-au
fascinat în egală măsură atât pe profesori, cât și pe studenți. În continuare,
experimentele efectuate au avut un mare impact asupra psihologiei și a altor
discipline și multe dintre acestea au influențat cultura populară.
Muzafer Sherif (1935) a efectuat un experiment despre formarea
normelor care a captat atenția psihologilor nerăbdători de a descoperi ceea ce ar
putea fi crucial în psihologia socială. Solomon Asch (1951) a demonstrat efectul
puternic pe care îl poate avea presiunea grupului asupra unui individ pentru a se
conforma. Muzafer & Carolyn Sherif (Harvey, 1989) au studiat rolul pe care-l
poate avea competiția pentru resurse în conflictul intergrupal. Leon Festinger
(1959) a aplicat teoria lui despre disonanța cognitivă pentru a demonstra că o
mică recompensă poate modifica comportamentul mai mult decât o poate face o
recompensă mai mare (Festinger & Carlsmith, 1959). Studiul de obediență
distructivă efectuat de către Stanley Milgram (1963) a scos în evidență dilema
cu care se confruntă o persoană care primește un ordin de la o persoană investită
cu autoritate, de a efectua un act imoral – un studiu care, fără să vrea, s-a
transformat într-un punct de interes pe parcursul unei perioade de criză, în care
era pus sub semnul întrebării viitorul metodei experimentale în psihologia
socială. Henri Tajfel (Tajfel et al., 1971) a efectuat un experiment care a fost
decisiv pentru a demonstra că doar categorizarea în grupuri și era suficientă
pentru a genera discriminare intergrupală. Phillip Zimbardo et al. (1971) au
organizat un experiment într-o închisoare simulată în beciul departamentul de
psihologie al Universității din Stanford, pentru a studia dezindividualizarea,
dispersia responsabilității și supunerea oarbă în fața autorității. Acest studiu a
captat imaginația unei societăți orientate pe reality-TV, realizându-se și un serial
de televiziune, în anul 2001, de către BBC, de către psihologii sociali Alex
Haslam și Stephen Reicher. Există și un film hollywoodian din 2015, numit
„The Stanford Prison Experiment”, ce dramatizează experimentul,
transformându-l într-un film thriller (Drury et al., 2012).

44
Capitolul 3
Eul social

3.1. Dimensiuni ale Eului social

Cine ești tu? Dacă cineva te întreabă acest lucru ai putea realiza o listă
lungă cu diferite trăsături și caracteristici definitorii pentru tine însuți – cum ar
fi, spre exemplu, sunt student, îmi place să citesc, să vorbesc cu semenii mei,
îmi place muzica, îmi place să călătoresc, sunt dintr-o familie cu doi frați, am un
câine pe care îl plimb în fiecare seară etc. Sinele este un aspect fundamental
pentru orice ființă umană și nu reprezintă doar un element personal, individual,
ci este într-o foarte mare măsură și unul social. A cunoaște despre noi înșine cine
suntem ne permite să știm ceea ce ar trebui să gândim despre noi și felul în care
ar trebui să ne comportăm în diferite situații; ne ajută, de asemenea, să
interacționăm cu alții și să ne reglăm conduita. Avem anumite păreri și
convingeri despre abilitățile, relațiile, punctele noastre forte sau punctele noastre
mai slabe, așa cum avem anumite păreri și convingeri vizavi de alți oameni. Ne
plac sau ne displac diferite aspecte ale ființei noastre, așa cum ne plac sau ne
displac diferite lucruri la semenii noștri.
Potrivit lui H. Ey (1964), Eul reprezintă forma supremă a ființei noastre
conștiente; este conștiința reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii
persoanei. Psihologul român D. Cristea (2015) definește Eul ca fiind structura
centrală a personalității și, implicit, a persoanei, care asigură integrarea dinamică
și continuă a informațiilor despre sine și lume, generând astfel sentimentul
identității, continuității și unității propriei existente. Eul îndeplinește o serie de
funcții în cadrul personalității, cum ar fi sintetizarea informațiilor (obținute în
urma autopercepției și percepțiilor sociale) într-un ansamblu de reprezentări,
credințe și idei despre sine și despre lume, ceea ce conduce implicit la
constituirea imaginii de sine și a imaginii de altul, integrarea fluxului
informațional curent prin raportarea la propria existență, rezultând astfel
continuitatea și unitatea experienței personale și a imaginii de sine, generarea și
focalizarea conștiinței de sine, realizarea distincției esențiale eu-ceilalți/ eu-
lume, vectorizarea câmpului existenței sociale prin raportare la problematica
Sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie să fac, spre ce tind).

45
Efectul de reflector și iluziile
Efectul de focalizare sau de reflector se referă la faptul că avem tendința
de a ne vedea pe noi înșine pe scena centrală, deci, intuitiv, de a supraestima
gradul de atenție îndreptată spre noi (Myers, 2010).
Gilovich et al. (2000) au explorat efectul de reflector, realizând un
experiment împreună cu studenții de la Universitatea Cornell. O parte dintre
studenți au fost rugați să poarte tricouri cu mesaje jenante, iar apoi să intre într-un
amfiteatru în care erau colegii lor. Cei care purtau tricourile considerau că cel
puțin jumătate dintre colegii lor vor observa mesajele. În realitate doar 23% au
observat ceea ce era scris pe tricourile colegilor.
Așa cum hainele noastre pot trece neobservate, la fel se întâmplă și cu
emoțiile noastre, anxietatea, iritarea, dezgustul, decepțiile sau plăcerile noastre
(Gilovich et al., 1998).
Presupunem că oamenii ne observă; în realitate, foarte puțini o fac de
fapt. Adesea, suntem prinși în capcana „iluziei transparenței”. Credem că dacă
suntem fericiți, acest lucru se vede clar pe fața noastră, iar ceilalți cu siguranță
vor observa. În realitate, suntem mult mai „greu de citit” decât credem.
De asemenea, există o tendință de a ne supraestima vizibilitatea noastră
în mediul social. Atunci când un individ face o gafă în public, el are tendința de
a crede că toată lumea a observat și că toți vor evalua critic gestul indezirabil.
Studiile psihologiei sociale arată că ceea ce noi considerăm jenant altora le
stârnește atenția într-un mod aproape insesizabil. Chiar și în cazul în care aceștia
observă, mecanismele mnezice vor interveni curând, fiind apreciați drept stimuli
fără însemnătate, uitarea ștergând căile de acces către această informație
considerată inutilă (Savitsky et al., 2001).
Efectul de reflector și iluzia transparenței sunt doar două dintre multele
exemple ale interacțiunii dintre Sinele nostru și lumea socială. Iată de pildă,
câteva alte exemple oferite de Myers (2010):

1. Împrejurimile sociale afectează conștiința de sine. Atunci când suntem


unicul membru diferit dintr-un grup, fie că este vorba de o anumită rasă,
sex sau naționalitate, remarcăm că suntem altfel decât ceilalți și
observăm cum ceilalți reacționează la faptul că suntem altfel.

2. Diferiți factori emoționali ne influențează judecata socială. Când


întâmpinăm probleme într-o relație strânsă, cum ar fi o căsătorie, de cele
mai multe ori atribuim mai multă responsabilitate partenerului nostru
decât nouă înșine. Când lucrurile merg bine, ne considerăm pe noi
factorul de responsabilitate și echilibru.

46
3. Preocuparea de sine influențează comportamentul nostru social. În
speranța că vor face o impresie pozitivă, oamenii tind să își facă foarte
multe griji referitoare la modalitatea în care sunt percepuți de către
ceilalți. Pentru a nu se simți excluși, oamenii încearcă să fie ca toți
ceilalți și să se adapteze în funcție de ei.

4. Relațiile sociale ajută la definirea Sinelui nostru social. În funcție de


relațiile pe care le avem, adoptăm comportamente diferite. Atunci când
vorbim, de exemplu, cu persoane cunoscute, putem fi noi înșine, iar
atunci când vorbim cu necunoscuți, putem să descoperim un alt fel de a
fi. Similar se întâmplă, de pildă, și cu profesorii sau cu oricine altcineva
care face parte din viața noastră, într-un fel sau altul.

Aceste exemple ne arată că ideile și sentimentele noastre despre noi


înșine sunt modelate și influențate de răspunsurile celorlalți. Toate aceste
interacțiuni cu oamenii din jur contribuie la construirea imaginii de sine.

Una dintre cele mai importante componente la nivel individual, cu mare


însemnătate în viața socială umană, este Eul social. Fiecare individ, în funcție
de gradul său de dezvoltare personală, știe cine este, cum se caracterizează pe
sine, definindu-se totodată prin trăiri emoționale și amintiri.
Pentru a descoperi sursa imaginii de sine, cercetările din neuroștiințe
explorează activitatea creierului – de pildă, cortexul prefrontal medial, zona
situată între emisferele creierului, ajuta la îmbinarea elementelor care alcătuiesc
imaginea de sine. Această zonă devine mai activă atunci când o persoană devine
introspectivă (Zimmer-Gembeck et al., 2005).
În urma unor procese lăuntrice complexe, imaginea de sine va influența
puternic inclusiv modul în care percepem realitatea socială. Constituirea de
scheme mentale și patternuri de procesare a informației va avea un efect de filtru
al stimulilor din mediul social (Kihlstrom & Cantor, 1984).
În construcția imaginii de sine nu sunt incluse doar schemele noastre de
sine despre cine suntem în momentul de față, dar și proiecții viitoare despre cine
am putea deveni sau cum putem evolua.
Markus & Nurius (1986), precum și McCrae et al. (1989) afirmă că
Sinele nostru posibil include viziunile noastre despre ceea ce visăm să devenim,
dar și despre ceea ce ne este teamă.
Așadar, proiectând în viitor se poate constitui o imagine hipertrofiată a
propriei persoane, dar se pot și instala temeri ce au ca obiect eșecul social. Pentru

47
a menține un echilibru este necesară o bună calibrare a mecanismelor individuale
și un nivel de dezvoltare personală care să permită păstrarea adecvării sociale în
varii contexte.

Dezvoltarea Eului social


Conceptul de Eu are o importanță social-psihologică majoră, întrucât ne
ajută să ne organizăm gândirea și să ne ghidăm comportamentul social. Studiile
efectuate pe gemeni indică influențe genetice asupra personalității și a
conceptului de Eu, însă experiența socială joacă și ea un rol crucial în
dezvoltarea acestora (Myers, 2010).
În dezvoltarea Eului social rolurile sociale, compararea, dinamica
succes-eșec, evaluările altor persoane au o contribuție deosebit de importantă.
Rolurile sociale sunt integrate în imaginea de sine, pe măsura exercitării
lor. Dacă la început un rol social necesită preocupare sporită, ulterior, pe măsura
exercitării sale, el este absorbit și considerat ca un element definitoriu în conceptul
de Sine. Rolurile vor fi abordate detaliat într-un alt capitol al lucrării de față.
Compararea socială reprezintă unul dintre cele mai importante
mecanisme cu rol de calibrare asupra concepției de sine. Un merit deosebit în
studierea sa îi revine lui Leon Festinger (1954). Una dintre cele mai ușoare căi
de a ne construi o imagine asupra unor aspecte ale propriei persoane este
compararea socială.
Comparația socială explică de ce elevii care frecventează un liceu cu un
nivel academic mediu au tendința de a avea o părere mai bună despre calitățile
lor academice, iar după absolvire această imagine despre sine poate fi amenințată
dacă, după ce au excelat într-un liceu mediu, merg la o universitate ce poate
depăși nivelul lor academic.
O mare parte a vieții se învârte în jurul unor comparații sociale. Ne
simțim atrăgători când alții par neglijenți, inteligenți când alții par plictisitori,
buni când alții par necruțători. Când observăm performanțele unui coleg, avem
imediat tendința de a ne compara cu acesta (Gilbert, 1995; Stapel & Suls, 2004).
Atunci când ne confruntăm cu concurența, ne protejăm adesea Sinele
prin construirea de idei conform cărora performanța celorlalți se datorează unor
avantaje pe care noi nu le-am avut (Shepperd & Taylor, 1999). De exemplu, o
echipă națională de fotbal își motivează eșecul prin faptul că echipa adversă a
avut mai mult timp sau condiții mai bune de antrenament.
Dinamica succes-eșec reprezintă o cărămidă pe care zilnic o așezăm la
temelia imaginii de sine. Pentru a duce la îndeplinire o sarcină sau pentru a reuși
în general trebuie, mai întâi, să te simți competent. După ce fac cursuri de

48
autoapărare, femeile se simt mai puțin vulnerabile, mai puțin anxioase și ca
având mai mult control (Ozer & Bandura, 1990). După ce au experimentat
succesul academic, elevii cred că sunt mai buni la școală, ceea ce îi stimulează
adesea să muncească și mai mult și să obțină rezultate chiar peste așteptări
(Felson, 1984; Marsh & Yeung, 1997).
Stima de sine este formată printr-un cumul de factori ce conțin atât
încurajările și confirmările celor din jur, dar și realizări concrete, ce se pot
subînscrie Eului social real. Așadar, starea de sine, imaginea noastră despre ceea
ce suntem trebuie să se calibreze pe realitatea cotidiană, în caz contrar putând
apărea grave discrepanțe, ce conduc la inadecvare socială. Stima de sine
reprezintă un factor important nu doar pentru raportarea la mediul social, dar și
pentru sănătatea individului în general. Studiile arată că persoanele cu stimă de
sine înaltă sunt mai fericite, mai puțin nevrotice, mai puțin afectate de insomnie,
mai puțin predispuse la dependența de droguri și alcool și mai motivate să revină
după un eșec (Brockner & Hulton, 1978; Tafarodi & Vu, 1997).
Judecata celorlalți și felul acestora de raportare ca urmare a evaluării
sunt în măsură să afecteze formarea conceptului de Sine. Copiii etichetați ca
fiind talentați, harnici, performanți etc. tind să integreze aceste idei în conceptul
lor despre sine. Dacă elevii care fac parte dintr-un grup etnic minoritar se simt
amenințați de stereotipuri negative referitoare la abilitățile lor academice sau
dacă femeile se simt amenințate de stereotipuri negative referitoare la
performanțe matematice și științifice scăzute sau la simpla conducere a unei
mașini, atunci nu se vor mai identifica cu aceste domenii, mutându-și interesul
către altele, dar adeseori introiectând o serie de frustrări și mecanisme
dezadaptative de a le face față (Steele, 1997)
Sinele „de sticlă” (looking-glass self) este modul în care sociologul
Charles H. Cooley (1902) a descris modalitatea prin care utilizăm ceea ce credem
că percep ceilalți despre noi, ca o oglindă prin care ne percepem pe noi înșine.
Sociologul George Herbert Mead (1934) a rafinat acest concept. Pentru
noi, nu contează ceea ce văd ceilalți, ci ceea ce ne imaginăm că văd. În general,
oamenii își exprimă mai degrabă complimentele, în detrimentul criticilor, prin
urmare, putem supraestima evaluarea altora și, astfel, să ne construim o imagine
de sine cu elemente exagerate, consolidându-se o prezentare hipertrofiată a Eului
și apărând riscul de neglijare a trăsăturilor reale demonstrate și validate la nivel
social (Shrauger & Schoeneman, 1979).
Cultura din care facem parte se constituie într-un factor de mare
însemnătate pentru Sinele social. Impactul cultural este important atât în
formarea Sinelui social, cât și în calibrarea ulterioară din evoluția individuală.

49
Dinamica individualism-colectivism pare să fie cheia înțelegerii
comportamentelor sociale în contextul global actual.
Pentru unii oameni, în special pentru cei din culturile occidentale
industrializate, prevalează individualismul. Identitatea socială este autonomă, ea
definindu-se mai cu seamă în adolescență. Adolescența reprezentând în acest
context un moment de separare de părinți și de consolidare a independenței.
Identitatea unei persoane, ca individ unic, cu abilități, trăsături, valori și interese
parțiale rămâne relativ constantă de-a lungul existenței, însă influența aspectelor
socio-culturale este întotdeauna un factor de care trebuie să ținem cont.
Individualismul este un concept care presupune dezvoltarea omului ca
persoană individuală, cu identitate proprie, ce se poate controla pe sine și nu
pune pe primul loc nevoia de a se forma în funcție de identitatea grupurilor din
care face parte. Ideea de baza a acestui concept este să te cunoști pe tine însuți,
să îți descoperi abilitățile și darurile, iar în cele din urmă să te accepți și să te
iubești pe tine (Lippa, 1994).
În culturile din Asia, Africa, America Centrală și America de Sud
accentul cade pe colectivism. Spre deosebire de conceptul enunțat anterior,
colectivismul are în centrul său sinele interdependent. Acesta presupune
formarea identității pe baza relațiilor cu cei din jur (Myers, 2010). Malayesienii,
indienii, japonezii și tradiționalii kenieni au tendința de a completa afirmația „Eu
sunt...” cu termeni ce definesc grupurile căror aparțin (Kanagawa et al., 2001;
Ma & Schoeneman, 1997). Kashima & Kashima (1998, 2003) arată faptul că
limbajul țărilor colectiviste conține rareori cuvântul „Eu”.
Individualismul și colectivismul pot fi divizate și în funcție de regiunile
unei țări sau ale unui stat. De exemplu, în S.U.A., hawaiienii și cei care locuiesc
în sud sunt mult mai colectiviști decât cei din din alte regiuni (Vandello &
Cohen, 1999).
Aceste aspecte culturale sunt bazate pe medii statistice, așadar există cu
siguranță și membri ai unor culturi occidentale animați de o construcție
colectivistă a eșafodajului lăuntric social, așa cum există și individualiști care sunt
membri ai unor culturi preponderent colectiviste. Excepțiile reprezintă o realitate,
consolidând ideea de diversitate și unicitate a indivizilor în mediul social.
S-a constatat că individualismul este într-o continuă creștere. Așadar,
tinerii chinezi au preluat sintagma „The Me Generation”, iar colectivismul
tradițional din India a fost provocat de noile oportunități economice (Lippa, 1994).
Un alt argument ce susține această schimbare este faptul că, în prezent,
americanii obișnuiesc să pună copiilor nume unice și speciale, comparativ cu anul
1990, când 20% din băieții născuți au primit un nume comun (Twenge, 2009).

50
De-a lungul timpului, au fost realizate multe distincții între diferite
forme ale Eului (W. James, G. Allport, L’Ecyuer), însă noi vom face referire la
cele trei componente ale sale în felul următor:
Eul somatic sau corporal – configurat din percepția, reprezentarea și
informațiile privind schema corporală a propriei persoane.
Eul psihologic – include trăsăturile și structurile psihice prin care
persoana se exprimă și acționează ca subiect activ, conștient de sine și de lume.
Eul social, configurat astfel:
1. latura cognitivă sau concepția de sine – include suma credințelor și
convingerilor pe care persoana le are despre sine;
2. latura afectivă sau stima de sine, incluzând sinteza autoevaluărilor
pozitive și negative trăite într-un anumit registru emoțional, ce alimentează
autoîncrederea și calitatea imaginii de sine;
3. latura comportamentală sau autoprezentarea, rezultat direct al
procesului prin care oamenii încearcă să influențeze asupra a ceea ce gândesc
alții despre ei.

Cum se formează Eul social? Care sunt elementele lui definitorii? Ce


anume îl influențează? Cum își autoevaluează oamenii Eul social? Care sunt
strategiile de adaptare ale acestuia la diferite medii (grupuri sociale, situații și
contexte sociale)? La toate aceste întrebări vom încerca în continuare să oferim
câteva răspunsuri.

3.2. Imaginea de sine – componente

Imaginea de sine este formată din concepția de sine și stima de sine.

3.2.1. Concepția de sine

Concepția de sine sau latura cognitivă include, cum spuneam, suma


credințelor și convingerilor pe care persoana le are despre sine astfel încât să
înțeleagă cine este ea însăși. Spre exemplu, o persoană de sex feminin se poate
vedea pe sine ca fiind sensibilă, introvertită, extrem de muncitoare, creativă,
tenace, perseverentă etc. Toate aceste dimensiuni diferă de la o persoană la alta,
conferind un aspect de unicitate și de individualizare, în ciuda faptului că există
mari similitudini între oameni în cea ce privește percepția și descrierea
concepției despre sine. Toate aceste credințe și convingeri despre sine însuși

51
influențează în mod indubitabil felul în care se vor simți și acționa în diferite
situații, astfel încât putem vorbi despre faptul că diferite contexte activează
diferite aspecte ale Eului social. Totodată, toate aceste elemente ce se subînscriu
în ansamblul numit generic „Concepție de sine” îi ajută pe oameni să se adapteze
mai bine la medii sociale specifice, respectiv cele în care există prescripții,
norme și reguli.
Markus și Nurius (1986) reliefau faptul că oamenii descriu adesea și o
așa-numită concepție de sine în viitor, ce reflecta atât Sinele dorit (respectiv în
termeni de fericit, de succes) dar și cel temut (nefericit, eșec); însă aici putem
constata o imixtiune între elementele concepției de sine și stima de sine, în multe
cazuri cele două potentându-se și amplificându-se reciproc, fie într-un sens
pozitiv, fie într-un sens negativ.

Teoria rolurilor multiple (Powell & Greenhaus, 2010) subliniază


importanța pe care o are în viața oamenilor asumarea mai multor roluri, în sensul
de identități sociale multiple – spre exemplu, o persoană poate fi în același timp
fiu, student, prieten, tată, membru al unei echipe sportive etc. Fiecare rol crește
oportunitatea interacțiunilor sociale în diferite medii și deschide drumul pentru
noi și noi experiențe. În cazul în care unul dintre roluri creează sentimente
negative, angajarea în celelalte creează un sentiment de compensare și reduce
riscul alunecării spre blazare și depresie. Totuși, în lumea contemporană și în
universul social extrem de dinamic în care trăim, există adesea și momente în
care unele roluri creează sentimente puternic negative, iar alte roluri sentimente
puternic pozitive, astfel încât individul se confruntă cu dezechilibre la nivel
personal sau chiar social. Cercetările au arătat faptul că mai degrabă calitatea (în
termeni de fericire, optimism, împlinire și satisfacție) decât cantitatea rolurilor
este un aspect mult mai important în ceea ce privește well-being-ul psihologic
al oamenilor (Baruch & Barnett, 1986). De asemenea, atunci când oamenii
experimentează conflicte puternice între rolurile asumate, adesea se confrunta
cu un puternic distres (Burke, 1991; Meyer, 2003) – este foarte dificil pentru o
femeie, de pildă, să se autoperceapă în aceeași măsură și o persoană realizată pe
plan profesional, și o mamă desăvârșită.
Este foarte important ca fiecare persoană să aibă bine definite în propria
minte credințele și convingerile despre ea însăși, întrucât acestea sunt stabile și
nu se schimbă rapid sau imprevizibil. Claritatea concepției de sine le permite
oamenilor să se perceapă ca având mai multe trăsături și caracteristici, însă,
totodată, unitar și cu un Sine puternic și individualizat. De asemenea, stabilitatea
concepției de sine este extrem de importantă – pentru a reuși în marile proiecte

52
ale vieții noastre (întemeierea unei familii sau cariera într-un anumit domeniu),
credințele și convingerile cu privire la propriile noastre abilități, valori și scopuri
trebuie să rămână constante. Un alt beneficiu al clarității concepției de sine este
potențarea și susținerea stimei de sine, în acest sens Campbell et al. (1996)
arătând faptul că starea de bine subiectiv (în termeni de satisfacție în viață,
eliberare de anxietate și tristețe, dispoziție pozitivă) este într-o legătură directă
cu stabilitatea și claritatea concepției de sine. Alte cercetări au indicat o corelație
pozitivă între aceste două aspecte (stabilitatea și claritatea concepției de sine) și
modalitatea în care oamenii fac față evenimentelor negative din viața de zi cu zi
(Lavallee & Campbell, 1995), precum și cu modalitățile în care fac față atunci
când ceilalți îi tratează într-un mod injust (Cremer & Sedikides, 2005). Slotter
et al. (2009) au demonstrat că există o corelație și între claritatea concepției
despre sine și felul în care oamenii se confruntă cu despărțirea, cu ieșirea dintr-
o relație partenerială.
Există și cercetări ce au arătat faptul că, în funcție de evenimentele pe
care individul le traversează în viața de zi cu zi, claritatea concepției de sine
poate suferi fluctuații, mai ales ca răspuns la anumiți factori situaționali. Astfel,
Nezlek și Plesko (2001) au aplicat pe un lot de 100 participanți scala clarității
concepției de sine elaborată de Campbell et al. (1996), de două ori pe săptămână,
timp de zece săptămâni, rezultatele obținute indicând o modificare a concepției
de sine de la o zi la alta, respectiv în unele zile participanții având o mai coerentă
înțelegere a ceea ce sunt ei decât în alte zile. Acest lucru se explică însă din
prisma faptului că, atunci când se confruntau cu evenimente negative, dubiile
despre ce reprezentau ei cu adevărat erau mai prezente, iar în același timp stima
de sine scăzută și dispoziția emoțională negativă erau mediatori omniprezenți.
Rezultatele arată o interdependență între stima de sine, factorii stresori și
concepția despre sine. Astfel, putem vorbi despre o relație de tip bidirecțional
între stima de sine și concepția de sine – de fapt, relație obiectivată în propoziția:
te simți bine în momentul în care știi cine ești și e mult mai ușor să știi cine ești
cu adevărat atunci când te simți bine cu tine însuți.

Teoria comparației sociale (L. Festinger, 1954) – prezintă două


postulate definitorii:
a) Atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilitățile și opiniile lor,
se autoevaluează comparându-se cu alții asemănători.
b) Oamenii simt adesea nevoia unei întăriri, a unei confirmări, compararea
socială oferind reperele obiective necesare consolidării imaginii de sine.

53
Comparația cu alții îi permite individului să se compare pe sine însuși
cu o sursă validată extern, în același timp acest proces oferind o ancoră, un reper
pentru confirmarea propriilor valori, credințe, atitudini și comportamente.
Oamenii învață propriu-zis o serie de informații despre ei înșiși și despre
felul în care să se autoperceapă comparându-se cu ceilalți. Este foarte important
să existe încredere în percepția asupra propriului sine; în absența existenței unor
informații valide sau, adesea, în momentele de nesiguranță oamenii au tendința
de a se raporta la și a se compara cu semenii lor, cu cei similari lor. Acest lucru
este perfect explicabil din prisma faptului că nevoia de a valida abilitățile și
opiniile este una extrem de pregnantă și cei asemănători sunt practic cel mai
potrivit reper în acest sens.
Desigur, există și situații în care procesul comparației se produce prin
raportarea la o altă persoană cu un set de calități „percepute” ca fiind mai bune
sau superioare. Acest proces poarta numele de upward social comparison
(comparație socială ascendentă) și de cele mai multe ori are un impact negativ
asupra stimei de sine (Blanton et al., 2000; Collins, 1996).
Comparația cu persoane ce au un set de calități percepute a fi mai slabe
sau inferioare celor pe care le deținem poartă denumirea de downward social
comparison (comparație socială descendentă); acest tip de comparație are un
efect pozitiv asupra stimei de sine, însă nu conferă à la longue și reperul realist
necesar consolidării propriei concepții de sine. De pildă, abilitățile sportive
necesită ambele tipuri de comparație pentru a se consolida realist în timp și, de
aceea, pentru îmbunătățirea performanței în sport, oamenii se compară atât cu
cei care au rezultate mai slabe, cât și cu cei care au rezultate superioare lor.

Modelul menținerii autoevaluării Sinelui (Tesser, 1988)


În varii situații suntem puși în fața unei constante comparații cu un coleg,
frate, coechipier care are rezultate mai bune într-un anumit domeniu de
activitate, astfel încât practic suntem confruntați cu un proces de comparație
socială ascendentă. Acest lucru poate afecta atât concepția de sine, cât și stima
de sine și, întrucât produce disconfort psihologic, oamenii încearcă să își
mențină stima de sine la un anumit nivel și o anumită constanță folosind anumite
tactici. Contează foarte mult însă importanța sau relevanța domeniului sau ariei
de comparație pentru Sinele individului – de multe ori acest proces de
comparație socială ascendentă ducând și la instalarea unei incertitudini sau
nesiguranțe în privința abilității respective. De aceea, pentru a-și menține stima
de sine și un sentiment pozitiv al propriului Sine în general, oamenii adoptă
câteva strategii specifice, cum ar fi:

54
1. Exagerarea abilităților celui cu care te compari – probabil este un
geniu, cu care nimeni nu poate intra în competiție sau cu care în niciun caz nu te
poți compara.
2. Căutarea comparației sociale descendente – de ce să te compari cu un
geniu, când majoritatea nu au nici pe departe rezultatele tale? Comparația cu
altul care are performanțe inferioare în domeniul respectiv este întotdeauna
benefică stimei de sine.
3. Evitarea persoanei cu care te compari – dacă nu este prezentă tot
timpul sau dacă este „invizibilă”, abilitățile sale vor „dispărea” ca prin minune.
4. Devalorizarea domeniului sau ariei respective (cea în care altul
performează mult mai bine) – la urma urmelor, fotbalul nu este totul în viață, cât
poți juca? Doar până la o anumita vârstă... Sau colegul respectiv are întotdeauna
rezultate excepționale la muncă, însă mediul în care lucrează el efectiv este unul
toxic și extrem de stresant.

Teoria reflectării sociale


Concepția pe care ne-o formăm despre noi înșine este în cea mai mare
parte reflectarea părerilor persoanelor importante din mediul social căruia îi
aparținem, fizic și afectiv. Astfel, familia, prietenii, grupul social de apartenență
își spun cuvântul în mod semnificativ în ceea ce privește părerea pe care o avem
despre noi înșine, despre opiniile, abilitățile și felul nostru de a fi. Rolul celorlalți
actori sociali, referitor la concepția noastră de sine, este unul extrem de
important, influențând dezvoltarea și menținerea nu numai a laturii cognitive a
Eului social, ci și a celei afective, respectiv stima de sine. În funcție de
modalitățile de raportare ale figurii materne, respectiv a celei paterne în primii
ani de viață, în funcție de interacțiunile sociale cu grupul din vecinătate, cu
învățătoarea, apoi cu profesorii, cu grupul de prieteni, concepția noastră de sine
va evolua într-un anumit sens și se va dezvolta având anumite valențe. Percepția
despre noi înșine va fi filtrată de această relaționare socială cu persoanele
semnificative din mediul fizic căruia îi aparținem.
În strânsă corelație cu procesul reflectării sociale și subsumându-se
acestuia putem vorbi de alte două fenomene ce prezintă conotații psihosociale
aparte, și anume – oglinda socială și haloul social.
Orice persoana poate îndeplini la un moment dat pentru noi rolul de
oglinda socială, însă în general oamenii sunt foarte selectivi în alegerea sau
în acceptarea unei „oglinzi sociale”. Tendința generală este de a accepta mult
mai ușor opiniile celor care proiectează asupra noastră o imagine pozitivă și
de a respinge prin ignorare sau raționalizare părerile ce sunt în dezacord cu

55
propriile noastre opinii. O mare importanță o au însă poziția socială și
prestigiul celui care îndeplinește rolul de „oglindă socială”; cu cât acestea
sunt mai înalte, cu atât efectele sunt mai puternice și mai persistente în timp
(Cristea, 2015).
Persoanele care au succes social sau care au performanțe remarcabile
într-un anumit domeniu prezintă o așa-numită aură socială, iar cei din jurul
lor sau persoanele cu care intră în contact depun uneori eforturi considerabile
pentru a intra în această zonă de aură și, deci, de a se identifica cu persoana
de succes. Așa se explică unul dintre cele mai aparte fenomene sociale, și
anume identificarea de tip absolut cu echipa sportivă preferată, și mai ales
exploziile de fericire sau dramele trăite de fiecare în cazul în care echipa
favorită câștigă sau pierde meciul respectiv. Acest tip de identificare are la
bază și mecanisme psihologice ce vizează nevoia de valorizare și gratificare
personală resimțite de fiecare dintre fanii echipelor respective, fenomene ce
transcend diferențele culturale, pe cele ce țin de nivelul de educație și chiar
de vârstă. Vorbim, desigur, de o identificare la nivel simbolic, ce justifică
fenomenul de aură socială.
Printr-un efect de „halou social” o imagine pozitivă sau negativă
proiectată asupra cuiva apropiat se răsfrânge și asupra noastră, producând efecte
indirecte. În cazul unei imagini pozitive tendința este una de apropiere, în cazul
unei imagini negative tendința este una de distanțare și disociere față de obiectul
proiecției (Cristea, 2015). Spre exemplu, în urma deteriorării relației dintre un
supervizor și un angajat (angajatul a fost responsabil pentru producerea unui
accident rutier), primul va avea tendința de a realiza o evaluare mai slabă a celui
din urmă, chiar dacă în realitate performanța angajatului la locul de muncă nu
a scăzut.
Efectul de halou este și o prejudecată, potrivit căreia percepția asupra
unei trăsături (de exemplu, caracteristica dominantă a unei persoane sau obiect)
este influențată de percepția asupra unei alte trăsături a aceleiași persoane sau
obiect (Rosenzweig, 2007). Spre exemplu, un candidat poate fi supraevaluat
(sau, dimpotrivă, subevaluat) din punct de vedere profesional din pricina unor
aspecte dintre cele mai diverse: locul nașterii, un loc de muncă anterior, școala
absolvită sau echipa de fotbal preferată.

Teoria diferențierii sociale


Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar fi doar reflectarea părerilor celor ce
sunt importanți în viața lor sau doar s-ar raporta în permanență la alții cu care se
aseamănă? Atunci ar fi copii xerox și nu persoane cu trăsături distincte, cu

56
personalitate și Eu individualizat. De aceea intră în acțiune mecanismele
psihologice ale diferențierii sociale, astfel încât oamenii vor realiza un efort
intens pentru a-și crea un Eu distinctiv și original, acționând în acest sens atât
asupra propriei persoane, cât și asupra mediului social.
Nevoia de unicitate stă la baza evitării tuturor acelor contexte și situații
în care pot fi asemănători celorlalți, iar în vederea obținerii unei diferențieri,
precum și a unei originalități care să le impregneze personalitatea și mediul în
care trăiesc, multiple resurse materiale, dar și psihologice vor fi investite, de cele
mai multe ori cu implicații deosebite în viața lor.

3.2.2. Stima de sine

Stima de sine sau latura afectivă reprezintă mecanismul afectiv,


energizant al Eului social și potentează autoîncrederea și calitatea imaginii de
sine. Stima de sine a unei persoane poate varia în funcție de situația prin care
trece sau în funcție de evenimentele cu care se confrunta (de pildă, în momentul
în care i se întâmplă ceva pozitiv în viață sau atunci când are succes într-un
anumit domeniu, stima de sine a persoanei este crescută, iar în momentul în care
se confrunta cu eșecul sau i se întâmplă în viață un eveniment negativ, stima de
sine poate scădea). Stima de sine este un fel de grilă emoțională în care
evenimentele cu anumit impact emoțional își lasă amprenta.
Conform lui Branden (1987), stima de sine este alcătuită din suma dintre
încrederea în sine și respectul de sine. Ea poate fi înțeleasă, potrivit aceluiași
autor, drept o consecință a modalității fiecărei persoane de a face față
provocărilor vieții, de a înțelege și rezolva problemele și de a-și câștiga fericirea.
Cercetările au arătat că stima de sine înaltă corelează cu: intuiția,
creativitatea, raționalitatea, flexibilitatea, independența, capacitatea de a-și
asuma și corecta erorile, iar stima de sine scăzută se asociază în general cu:
reacțiile defensive, teama de nou și necunoscut, iraționalitatea, comportamentul
de tip servil sau tiranic, anxietate și ostilitate (Branden, 1987).
Deși există diverse fluctuații ale stimei de sine vizavi de anumiți stimuli,
totuși la majoritatea oamenilor există o constanță a sa. Acest lucru este explicabil
și din prisma faptului că o intensă fluctuație, precum și o instabilitate a stimei de
sine înseamnă de fapt dezechilibru emoțional, labilitate, aspecte ce indică de
multe ori prezența unor anumite tulburări de personalitate (spre exemplu,
tulburarea borderline).

57
3.2.2.1. Cum se formează stima de sine?

Unul dintre cei mai importanți factori este modul în care copiii sunt
crescuți de părinți. Modalitatea de raportare a părinților la proprii copii, stilul
parental a fost subliniat în mai multe cercetări ca având un rol central în
dezvoltarea stimei de sine a copiilor (Baumeister et al., 2003; Baumrind, 1991).
Rezultatele acestor cercetări au arătat existența a trei stiluri parentale, ce diferă
în funcție de cât de punitiv sau cât de suportiv emoțional este părintele față de
copil, respectiv:
• modelul parental rejectiv autoritar (sau rejectiv), caracterizat prin
impunerea voinței părintelui, ignorarea nevoilor copilului, indiferență,
lipsă de comunicare; copii dezvoltă o stimă de sine negativă și nu au
încredere în propriile abilități;
• modelul parental permisiv (sau hipertolerant), caracterizat prin
indulgență, toleranță excesivă, suport emoțional, hiperprotecție; copii
dezvoltă de asemenea o stimă de sine negativă;
• modelul parental adaptativ (sau democrat), caracterizat prin relaționare
bazată pe respect, dragoste, încredere; copii dezvolta o stimă de sine
pozitivă.
Experiențele din copilărie își pun adesea amprenta asupra dezvoltării
stimei de sine, însă cercetările au arătat ca instabilitatea acesteia este mult mai
specifică perioadei de 6-11 ani, urmând ca la vârsta adultă stabilitatea să fie o
constantă în general a stimei de sine (Robins et al., 2002).
Pelham și Swann (1989) au demonstrat că persoanele care
experimentează în viață mai multe emoții pozitive decât emoții negative au o
stimă de sine mai înaltă; de asemenea, persoanele care au o concepție de sine
pozitivă prezintă o stimă de sine înaltă.
Există, desigur, și alte câteva surse externe ce influențează într-un sens
sau în altul stima de sine – de pildă, acceptarea socială influențează și potențează
pozitiv stima de sine (Leary et al., 2001), autorii argumentând faptul că stima de
sine reprezintă un barometru al felului în care oamenii se simt incluși în sau
excluși din diferite grupuri sociale. În general, o stimă de sine crescută
echivalează cu o stare de bine, astfel încât oamenii sunt motivați să își mențină
stima de sine la un nivel înalt. Stima de sine ne ajută să monitorizam mediul
nostru social și se interpune între includere și excludere, astfel încât de cele mai
multe ori ne susține să ne modificăm comportamentul pentru a beneficia de
afiliere la grupuri și de includere pe plan social.

58
Un alt factor extrem de important care afectează stima de sine este
dinamica succes-eșec în plan interpersonal și intim, în acest sens cercetările
arătând că oamenii înregistrează o scădere a stimei de sine în urma respingerii
de către partener într-o relație romantică, și chiar dezvoltă comportamente
agresive ca urmare a aceluiași stimul (Twenge et al., 2001).

Motivația stimei de sine


Tesser (1988) a raportat că motivul menținerii stimei de sine prezice o
varietate de descoperiri interesante, și uneori chiar și rivalități între frați și surori.
Autorul presupune că, în situații de acest gen, atunci când cei din jur îl percep
pe unul dintre frați ca fiind mai capabil decât celălalt, îl motivează pe cel mai
puțin apreciat să acționeze în moduri care să îi mențină respectul de sine.
Bărbații care au un frate cu abilități semnificativ diferite afirmă, de obicei, că nu
se înțeleg prea bine unul cu celălalt. În schimb, cei care au un frate cu abilități
asemănătoare afirmă că nu există foarte multe conflicte între ei.
Conflictele legate de stima de sine apar și în rândul prietenilor, al căror
succes poate fi interpretat ca fiind chiar mai periculos decât cel al străinilor
(Zuckerman & Jost, 2006). Acest tip de conflicte poate apărea și în rândul
partenerilor căsătoriți. Deși interesele comune sunt sănătoase, obiectivele unei
cariere identice, de exemplu, pot produce tensiuni sau gelozii (Kimble, 1990a,b).
Mark Leary (1998, 2007) consideră că sentimentele noastre sunt
asemenea unui indicator al consumului de combustibil. Relațiile permit
supraviețuirea și prosperitatea. Astfel, indicatorul stimei de sine ne avertizează
asupra amenințării respingerii sociale și ne motivează să acționăm cu prudență,
în direcția așteptărilor celorlalți.
Studiile confirmă faptul că respingerea socială conduce la scăderea
stimei de sine și ne face să ne dorim mult mai mult aprobarea celorlalți.
Dezamăgiți sau răniți, ne simțim neatractivi sau necorespunzători pentru ceilalți.
Ca o lumină de bord care se aprinde, această durere ne poate motiva acțiunea,
auto-îmbunătățirea și căutarea acceptării și includerii în altă parte.

3.2.2.2. Partea întunecată a stimei de sine

Oamenii cu stimă de sine scăzută tind să aibă mai multe probleme în


viață, au mai multe insatisfacții sau sunt predispuși la depresii și consum de
alcool și droguri (Salmela-Aro & Nurmi, 2007).

59
S-a constatat că stima de sine scăzută nu este legată de o copilărie
marcată de abuz sau sărăcie, ci de faptul că cei cu o astfel de copilărie nu au
putut să depășească acel stadiu, să-și descopere valorile ca persoane și să aibă
un scop în viață.
Stima de sine înaltă stimulează inițiative și sentimente frumoase
(Baumeister et al., 2003), însă poate deveni problematică, în special dacă emerge
către narcisism. Persoanele narcisice au de obicei o stimă de sine înaltă, dar le
lipsește sentimentul de grijă față de ceilalți (Campbell et al., 2002). Deși
narcisicii sunt deseori ieșiți din comun și fermecători la început, egoismul lor
conduce adesea la probleme de relaționare pe termen lung (Campbell et al.,
2005). Legătura dintre narcisism și relațiile sociale dificile i-a condus pe Paulhus
& Williams (2002) să includă narcisismul în „triada întunecată a personalității”,
celelalte două trăsături definitorii ale acestei structuri fiind machiavelismul și
psihopatia antisocială.
Persoanele cu stimă de sine foarte înaltă sunt uneori prezențe mai
neplăcute, au tendința de a întrerupe discursul celorlalți și mai degrabă vorbesc
oamenilor decât cu oamenii (Baumeister et al., 1996).
Există ideea conform căreia afișarea unei stime de sine exacerbate
reprezintă doar o acoperire pentru o insecuritate profundă. Oare persoanele
narcisice se urăsc de fapt, „adânc în interior”? Recent, studiile arată că răspunsul
este nu. Persoanele care au un scor mare la narcisism au de asemenea și o stimă
de sine înaltă (Myers, 2010).

3.2.2.3. Conexiuni între stima de sine și auto-control, precum și între stima


de sine și auto-eficacitate

Participanții din cadrul unui experiment, în care au încercat să își


controleze reacțiile emoționale în timpul vizionării un film trist, au înregistrat o
scădere a rezistenței fizice. De asemenea, aceștia au devenit mai agresivi și mai
predispuși la conflict. Controlul de sine „defect” epuizează rezervele noastre
limitate. Centrul executiv al creierului nostru consumă rezervele de zahăr din
sânge atunci când este angajat într-o acțiune de auto-control (Kimble, 1990a,b).
Auto-controlul funcționează, prin urmare, similar cu forța musculară
(Muraven & Baumeister, 2000). Ambele sunt mai slabe după efort, recuperate
cu odihnă și întărite de exerciții fizice.
Deși energia proprie poate fi epuizată temporar, noțiunile noastre de sine
influențează comportamentul nostru (Graziano et al., 1997).

60
Atunci când este vorba de sarcini provocatoare, oamenii care se
imaginează ca fiind harnici și cu succes îi depășesc pe cei care se imaginează ca
având un eșec (Ruvolo & Markus, 2011).
Albert Bandura a fost printre primii cercetători care au evidențiat puterea
gândirii pozitive, elaborând mai multe teorii despre auto-eficacitate. Încrederea
în propriile capacități și în propria eficacitate conduce la succes (Bandura, 1999;
Van Baaren et al., 2003). Copiii și adulții care sunt convinși că sunt eficienți sunt
mai perseverenți, mai puțin anxioși și mai puțin depresivi. De asemenea, duc o
viață mai sănătoasă și au mai mult succes pe plan academic (Myers, 2010).
În viața de zi cu zi, auto-eficacitatea ne forțează să ne creăm scopuri și
să persistăm în a le îndeplini. Peste 100 de studii de cercetare au arătat că auto-
eficacitatea prezice productivitatea în muncă (Stajkovic & Luthans, 1998).
Atunci când există o problemă, cei care cred în propria eficacitate rămân calmi
și caută soluții.
Abilitate plus persistență egal realizare, iar prin realizări sentimentul de
încredere în sine crește. La fel, respectul pentru propria persoană, dar și auto-
eficacitatea.
Chiar și o manipulare subtilă a auto-eficacității ne poate afecta
comportamentul. Levy (1996) a descoperit acest lucru atunci când a expus
subliminal 90 de adulți mai în vârstă unor cuvinte cu conotații atât pozitive, cât
și negative despre stereotipurile referitoare la vârstă. Câțiva dintre participanți
au văzut în 0,066 de secunde o prezentare în care s-au folosit cuvinte precum
„declin”, „uită”, „senil” sau cuvinte precum „înțelepciune”, „învățat”,
„inteligent”. La nivel perceptual, participanții au primit doar o scurtă săgetare.
Concret însă, ceea ce s-a întâmplat poate fi sintetizat în felul următor: cuvintele
pozitive au accesat amintirea auto-eficacității și au ajutat la îmbunătățirea
funcționării memoriei. Cuvintele negative au produs efectul opus.
Mulți oameni confundă auto-eficacitatea cu încrederea în sine. Dacă
crezi că poți face ceva, aceasta este auto-eficacitatea. Dacă îți place de tine, în
general, aceasta este încrederea în sine (Myers, 2010).

3.2.2.4. Optimismul nerealist

Oamenii tind să aibă o perspectivă optimistă asupra viitorului.


Optimismul este însă predispus ca, uneori, să devină nerealist. Studiile asupra
optimismului nerealist pun în evidență faptul că oamenii consideră că soarta lor
este predestinată ca având direcție pozitivă, comparativ cu destinul altora, care

61
sunt predispuși la un viitor mai dur. Optimismul nerealist pare să își aibă ecoul
în situațiile în care părinții, de pildă, presupun faptul că este mai puțin probabil
ca propriul lor copil să renunțe la facultate, să intre în depresie sau să dezvolte
cancer la plămâni, comparativ cu restul copiilor, și că este mai probabil ca acesta
să urmeze cursul terminării facultății, să rămână sănătos și să fie fericit (Lench
et al., 2006; Lench & Levine, 2005).
Acest optimism iluzoriu crește vulnerabilitatea populației la un nivel
destul de mare, oamenii ajungând să renunțe la precauții, crezând că sunt imuni
la ghinion. Această acțiune nesigură poate afecta toate tipurile de persoane.
Studentele active sexual renunță la contraceptive, crezând că este puțin probabil
să apară o sarcină nedorită (Burger & Burns, 1988); șoferii mai în vârstă, care
se consideră peste medie, sunt de 4 ori mai predispuși să pice examenul auto; iar
studenții intrați la facultate cu evaluări academice prea mari sunt mai predispuși
la scăderea stimei de sine și la abandonarea cursurilor (Robins & Beer, 2001).
Cei care sunt orbiți de acest optimism nerealist, precum cei care neagă
efectele nocive ale fumatului sau cei care joacă sume mari de bani, sperând că o
să câștige, cei care se implică în relații cu efecte negative, ajung să aibă o scădere
clară a stimei de sine după fiecare acțiune de acest gen. Cei care lucrează în
domeniul afacerilor și consideră că intuiția lor pe plan profesional este
superioară față de a celor cu care concurează riscă să trăiască o dezamăgire. Până
și marele economist din secolul al XVII-lea, numit Adam Smith, un apărător al
raționalității economiei umane, a susținut faptul că oamenii supraestimează
posibilitatea de a câștiga bani (Papajohn & Spiegel, 1971).
Optimismul nerealist se află, totuși, într-o continuă creștere. În anii ‘70,
jumătate dintre elevii liceelor susțineau că o să se poziționeze foarte sus ca
adulți, în lumea afacerilor, iar până în 2006 numărul elevilor cu această siguranță
a crescut, ajungând la două treimi; într-un studiu, 2000 de elevi credeau că o să
obțină o diplomă de absolvire, chiar dacă numai pentru 9% dintre aceștia există
probabilitatea să o obțină (Reynolds et al., 2006). Chiar dacă speranțele mari au
beneficii pentru atingerea succesului, cei care au speranțe prea mari sunt
predispuși la a suferi de depresie, fiind nevoiți să își ajusteze dorințele la un nivel
mai realizabil (Wrosch & Miller, 2009).
Optimismul, totuși, este cu siguranță mult mai eficient în cultivarea unei
vieți frumoase, crescând durata vieții prin sănătate fizică, dar și psihică,
contribuind la acceptarea Sinelui și la construirea altor efecte pozitive. Prin acest
optimism, oamenii consideră că vor avea un viitor strălucit și că vor fi fericiți cu
acțiunile pe care le vor face, o credință care, cu siguranță, poate crea sentimentul
fericirii în prezent (Kimble, 1990a,b).

62
3.2.2.5. Efectul opiniei în masă și al falsei unicități

Efectul opiniei în masă reprezintă tendința oamenilor de a crede faptul


că opiniile lor sunt comune cu ale celorlalți. Această tendință este un tip atributiv
de prejudiciu cognitiv, prin care oamenii dezvoltă o apreciere excesivă comună
a opiniilor lor, a modului lor de gândire, a preferințelor și valorilor pe care le au,
considerând, de asemenea, că majoritatea oamenilor au aceleași păreri.
Acest prejudiciu cognitiv tinde să fie perceput ca un consens, care în
realitate nu există. În acest fel apare efectul opiniei în masă. Efectul opiniei în
masă are un rol important, întrucât contribuie la dezvoltarea stimei de sine, în
concordanță cu încrederea în sine a indivizilor, în cadrul social. Nevoia de
acceptare și apartenență declanșează acest proces de îmbunătățire a Sinelui
pentru obiectivul social (Babad et al., 1992).
Oamenii care au stereotipuri și prejudecăți negative despre un grup rasial
presupun că și mulți alții le au, de asemenea, în modul de raportare la acel grup
rasial (Krueger, 1996, 2007). Astfel, oamenii își găsesc sau își formează un grup
care are aceeași gândire și atitudine, criticând mediul înconjurător din același
punct de vedere. Problema este că oameni care sunt subjugați acestui efect pot
să aibă opinii diferite asupra unei varietăți de subiecte, dar să nu le împărtășească
cu ceilalți, din nevoia de a fi pe placul lor și de a avea o imagine puternică în
cadrul grupului. Totodată, oamenii care nu sunt de acord cu majoritatea sunt
percepuți ca fiind disfuncționali, pentru că cei din majoritate sunt văzuți cu ochi
mai buni și ca având o putere mai mare în diferite împrejurimi sociale (Myers,
2010).
În legătură cu efectul opiniei în masă apare și efectul falsei unicități.
Acesta din urmă este tot un prejudiciu cognitiv pentru imaginea de sine. Indivizii
consideră că abilitățile și caracteristicile lor (talentele, moralitatea proprie,
imaginea fizică etc.), influențate de culturile și credințele religioase, sunt
caracteristici speciale. De exemplu, cei care folosesc marijuana, dar folosesc
centuri de siguranță vor supraestima (consensul fals) numărul de alți utilizatori
de marijuana și vor subestima (unicitatea falsă) numărul de alți utilizatori ai
centurii de siguranță (Suls et al., 1988).
Astfel, efectul opiniei în masă poate fi un argument pentru succes sau
eșec, pentru acceptare/ respingere într-un grup, pentru eticheta de proveniență
dintr-un grup și alte atribuiri aferente (toate acestea stimulând/ scăzând stima și
încrederea în sine); falsa unicitate și egocentrismul pot fi un argument pentru
ridicarea moralului sau pentru un optimism iluzoriu și apariția unei încrederi în
sine artificială (Babad et al., 1992).

63
3.2.2.6. Eroarea stimei de sine ca proces funcțional și disfuncțional

Este bine cunoscut faptul că atunci când credem despre noi că suntem
mai talentați și când suntem mai conștienți de calitățile noastre, mai ales în
comparație cu ceilalți, suntem predispuși la a ne menține o stare bună de spirit
pe o perioadă îndelungată de timp (Taylor, 2003).
Folosirea acestui proces ne protejează împotriva depresiei, atunci când
suntem convinși că deținem controlul într-o situație dată sau atunci când ne
scuzăm pentru micile erori pe care le-am făcut, dar diminuează și stresul,
făcându-ne mai rezistenți într-un anumit mediu neprielnic nouă, oferindu-ne o
capacitate mai ridicată de adaptare, comparativ cu a celor cu o stimă de sine
scăzută (Snyder & Higgins, 1988; Taylor, 2003).
Un alt aspect interesant și important este îndepărtarea fricii de moarte.
Atunci când avem încredere că suntem iubiți și protejați, frica dispare. Această
credință ia naștere de când suntem mici. Influența părinților și a celor din jurul
nostru ne ajută să trecem peste „teroarea morții”, unde încrederea de sine
pozitivă are un rol de acomodare (Myers, 2010).
Spre exemplu, în 2004, tinerii din Iran care au simțit că țara lor era
amenințată au raportat cea mai crescută stimă de sine. Acest lucru se datorează
faptului că oamenii și-au amintit că nu sunt nemuritori, iar asta i-a determinat să
își sporească încrederea (Ford et al., 2008).
Deși acest sentiment ne poate scăpa de depresie, studiile arată că
persoanele care îi judecă sau îi învinovățesc pe cei din jur pentru insuccesele lor
sunt mai nefericiți decât aceia care își acceptă greșelile.
O explicație plauzibilă poate fi oferită în cadrul unui studiu realizat
asupra membrilor unui grup muzical care reușesc să își recunoască contribuțiile,
în ceea ce privește succesul grupului, sau, în caz contrar, își ascund contribuțiile
în cazul unui insucces. Asemănător este și cazul în care membrii consideră că
sunt plătiți mai puțin sau că sunt subapreciați în comparație cu colegii lor,
moment în care apar mai multe șanse de a simți invidie sau dizarmonie
(Myers, 2010).
Acest fenomen se manifestă și la o scară mai largă în ceea ce privește
judecata asupra altor grupuri, fiind numit „eroarea stimei de sine a grupului”.
Atunci când intervine sentimentul de comparație, cei mai mulți consideră că
grupul lor este superior față de al altora. De exemplu, 53% dintre populația
adultă olandeză consideră că relațiile sau căsătoriile lor sunt mai bune față de ale
celorlalți și numai 1% consideră contrariul (Codol, 1975; Taylor & Doria, 1981).

64
3.3. Imaginea de sine și mecanismele de automenținere

Formată din concepția de sine și stima de sine, aflată la juxtapunerea


între psihologic și social, imaginea de sine se formează în relația permanentă,
dinamică între percepția de sine și percepția de altul și este continuu mediată de
procesele comparației, reflectării și diferențierii sociale. Cristea (2015)
identifică următoarele funcții principale îndeplinite de imaginea de sine în
procesul relaționării sociale:
• Medierea percepției și cunoașterii interpersonale, datorită calității de
referențial în procesul evaluării de sine și al cunoașterii și evaluării celor
din jur.
• Asigurarea autoreglării atitudinale și comportamentale în raport cu
valorile, scopurile și idealurile conștient asumate.
• Medierea raporturilor interpersonale prin jocul complex dintre Eul
subiectiv (concepția despre sine a individului), Eul autentic (se referă la
structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce
apare din jocul social, respectiv „măștile sociale”), Eul reflectat
(imaginea despre o persoană reflectată de către cei din jur) și Eul ideal
(modelul spre care aspirăm, constituit într-un factor structurant și
motivațional pentru propria personalitate).
• Condiționarea nemijlocită a nivelului de aspirație în diferite domenii de
activitate.
Pentru a nu fi afectat echilibrul și dinamica emoțională a individului și
pentru a păstra o constanță a imaginii de sine, se activează în general câteva
mecanisme psihologice, numite generic mecanisme de automenținere a
imaginii de sine. Acestea îndeplinesc, de asemenea, și rolul de automenținere a
sistemelor atitudinale, relaționale și comportamentale. Iată care sunt:
1. Autovalidarea ipotezelor despre sine
Ca urmare a parcurgerii diferitelor evenimente în scenariul vieții și
datorită proceselor de reflectare și comparație socială, ne formulăm anumite
ipoteze despre felul nostru de a fi, despre trăsăturile și abilitățile noastre, despre
ceea ce putem noi face, dar și despre ceea ce tindem să realizăm în viață. Aceste
ipoteze setează anumite atitudini și comportamente, astfel încât, în varii situații
sociale, comportamentul nostru validează ceea ce știm despre noi înșine (de
pildă, dacă ne-am format în percepția noastră imaginea unui om asertiv, vom
căuta să ne manifestăm în diferite contexte sociale într-un mod care să confirme
imaginea noastră despre sine).

65
2. Afilierea selectivă la mediul social
Căutarea acelor grupuri sociale care să ne valideze imaginea noastră de
sine și care să se plieze pe nevoile noastre profunde, pe interesele și pe aspirațiile
noastre poartă denumirea de afiliere selectivă la mediul social. Acest mecanism
de validare se extinde ulterior și în ceea ce privește alte medii sociale, astfel încât
oamenii își caută adesea organizații și profesii menite să corespundă imaginii pe
care și-au format-o despre ei înșiși.
În general, cu cât informațiile venite din partea celorlalți nu sunt în
sensul dorit, respectiv semenii nu transmit semnale care să valideze întrutotul
imaginea pe care ne-am format-o despre noi înșine, efortul depus de noi va fi
considerabil, încercând să compatibilizăm cât mai mult imaginea noastră cu
imaginea formată în percepția lor. De pildă, dacă ne considerăm o persoană
curajoasă, iar cei de lângă noi nu ne arată că așa am fi perceput, vom apela la o
serie de modalități prin care să demonstrăm această caracteristică a noastră,
uneori recurgând chiar la acțiuni și gesturi ostentative în acest sens.
3. Raționalizarea opiniilor contrare
Pentru a compatibiliza imaginea noastră de sine cu informațiile pe care
le oferă cei din jur, și care nu sunt în concordanță cu aceasta, adesea folosim o
serie de așa-zise „explicații raționale”, care de fapt reduc starea de disconfort
creată. Astfel, raționalizarea, paradoxal, devine și o supapă emoțională,
asigurând stabilitatea imaginii de sine și căutând în general responsabilizarea și
blamarea celuilalt (X spune despre mine acest lucru total neadevărat, deoarece
este gelos pe mine, mă invidiază pentru realizările mele; sau X spune despre
mine acest lucru întrucât pur și simplu nu înțelege despre ce este vorba; Z are o
astfel de opinie despre mine pentru că are un orizont cultural limitat etc.).

3.4. Autoprezentarea (latura comportamentală a Eului social) – strategii


și măști sociale

Sinele așa cum îl cunoaștem noi nu este întotdeauna și acel Sine pe care îl
prezentăm altora. Pentru că imaginea pe care și-o formează alții despre noi depinde
în mare măsură de acea față a Sinelui pe care noi o prezentăm în interacțiunile
noastre, de multe ori încercam să „manageriem” fațetele pe care le înfățișăm
celorlalți și să influențăm impresiile pe care aceștia și le formează despre noi.
Oamenii își monitorizează în permanență felul în care se prezintă atunci
când relaționează cu alții, acest proces purtând denumirea de „managementul
impresiilor” (Goffman, 1959); ei au tendința de a-și asuma anumite identități
66
sociale, acționând conform anumitor principii și prescripții, astfel încât în
relațiile lor să minimalizeze riscul respingerii și să crească sentimentul de
securitate și apartenență la o structură socială.
Majoritatea oamenilor tind să se perceapă într-o manieră îmbunătățită și,
de asemenea, să afișeze o imagine favorabilă celorlalți. Sinele este în centrul
vieții sociale, însă oare oamenii se identifică cu adevărat cu imaginea pe care o
afișează sau își pun o mască în timp ce se confruntă cu neîncrederea în sine
(Myers, 2010)?
Există diferențe între oameni în ceea ce privește gradul de
automonitorizare a atitudinii și comportamentului în diferite situații, cercetările
arătând faptul că cei care prezintă un grad înalt de automonitorizare tind să își
modeleze conduita astfel încât ceea ce prezintă despre ei înșiși să fie cel mai
potrivit auditoriului sau contextului social respectiv. Aceasta reprezintă, de fapt,
o strategie. Oamenii adoptă diferite strategii de autoprezentare în funcție de
situația concretă în care se află. Astfel, aceste strategii diferă, de pildă, dacă
persoana se află într-o situație publică sau într-una privată, comportamentele de
fațadă specifice primei situații tinzând să se „relaxeze” în cazul celei de-a doua.
Cercetările au arătat faptul că stima de sine înaltă corelează cu stilul
asertiv de autoprezentare, în timp ce stima de sine scăzută corelează cu un stil
protectiv de autoprezentare și cu frica de evaluare negativă (Arkin, 1981).
Folosind aceste diferite strategii de autoprezentare, oamenii induc în
plan social o anumită imagine despre ei înșiși, putând controla sau manipula
diverse relații sau situații. Astfel, foarte mulți învață cum anume și când anume
să folosească „măștile sociale”, modelându-le în funcție de scopurile personale și
caracteristicile situației sau câmpului relațional în care se află la un moment dat.
O conotație aparte a conceptului de autoprezentare ia naștere în noile
medii de comunicare, și anume în spațiul virtual destinat rețelelor de socializare.
Este adevărat faptul că rețelele de socializare au întrebuințări și funcții multiple,
de la comunicarea interpersonală la vehicularea informațiilor socio-
profesionale, însă în cazul adolescenților și tinerilor, în special, remarcăm un
adevărat acroșaj emoțional, întrucât spațiul online devine locul în care Eul real
poate fi substituit cu ușurință de către Eul dezirabil, așa cum este filtrat și
modelat de normele și modelele specifice, respectiv cu anumite caracteristici și
particularități. Astfel, fațetele reale ale Eului psihologic pot fi cu ușurință
înlocuite de către aspectele de fațadă, în care adolescenții și tinerii apar în fața
altora „cât mai dezirabil”, „așa cum trebuie”, „așa cum se poartă” în termenii
acceptării sociale și a integrării în diferite grupuri și nu așa cum sunt de fapt, în
realitate, cu abilitățile sau cu vulnerabilitățile fiecăruia.

67
Următoarele motive pot sta la baza autoprezentării de tip strategic:
• A fi perceput drept competent în ochii celorlalți.
• Dorința de a fi plăcut de către alții.
• A-i face pe ceilalți să creadă că suntem o persoană periculoasă, și în
felul acesta să îi ținem la distanță.
• A fi perceput ca fiind o persoană morală și de încredere.
• A fi perceput ca fiind neajutorat și a câștiga simpatie.
Adesea, toate aceste strategii funcționează, însă există și situații în care
ele eșuează complet, efectul fiind exact opus celui scontat.

Auto-dezavantajarea
Oamenii își pot sabota propriul succes prin crearea unor impedimente,
bineînțeles neintenționat, dar cu rol de autoapărare (Baumgardner et al., 1986;
Baumeister & Scher, 1988; Rhodewalt & Davison, 1986).
Avem tendința de a ne proteja imaginea atribuind nereușitele unor factori
externi. Pare mai ușor să amânăm sau să găsim scuze, decât să muncim și să
eșuăm. Stima de sine scăzută atrage convingerea individului că merită să dea
greș, că merită să eșueze într-o activitate.
Oamenilor le este frică de eșec, iar din această cauză pot recurge la diferite
comportamente precum reducerea timpului de antrenament înainte de competițiile
sportive (Rhodewalt et al., 1984), oferirea unui avantaj oponenților, tendința de a
efectua mai slab inițial o activitate, pentru a nu crea așteptări mari (Baumgardner
& Brownlee, 1987) sau a nu da tot ce pot atunci când o acțiune implică afectarea
propriului Eu (Hormuth, 1986; Pyszczynski & Greenberg, 1987).

Gestionarea impresiilor
Profunzimea îngrijorării noastre în legătură cu imaginea de sine este
dezvăluită prin existența prejudecății egoiste, a falsei modestii sau a auto-
dezavantajării. Atunci când dorim să impresionăm sau să intimidăm, chiar și
atunci când vrem să părem neajutorați, nu suntem altceva decât ființe sociale
care joacă un rol în fața publicului (Turner & Pratkanis, 1997).
Auto-prezentarea este dorința noastră de a înfățișa o anumită imagine
atât publicului, cât și nouă înșine (Myers, 2010).
În situații familiare, prezentarea de sine se face fără efort conștient. În
situații nefamiliare, poate la o petrecere cu persoane pe care ne-ar plăcea să le
impresionăm sau într-o conversație cu cineva pentru care avem un interes
romantic, suntem foarte conștienți de impresiile pe care le creăm și, prin urmare,

68
suntem mai puțin modești decât atunci când suntem printre prietenii care ne
cunosc bine (Leary et al., 1994; Tice et al., 1995).
Pregătindu-ne să facem o fotografie, putem chiar să încercăm diferite
mimici ale feței într-o oglindă. Facem acest lucru chiar dacă prezentarea activă
ne epuizează energia, ceea ce conduce adesea la diminuarea eficacității (Vohs et
al., 2005).
În sens invers, auto-prezentarea poate îmbunătăți în mod neașteptat
starea de spirit. Oamenii s-au simțit în mod semnificativ mai bine decât credeau
după ce au făcut tot ce le stă în putință pentru a-și „pune cel mai bun avantaj în
față” și s-au concentrat pe a face o impresie pozitivă asupra iubitului sau iubitei
lor. Dunn & Ashton-James (2008) au concluzionat că „serile de întâlnire” (date
nights) funcționează pentru cuplurile pe termen lung, pentru că încurajează auto-
prezentarea activă, care îmbunătățește dispoziția.
Site-urile de socializare oferă un loc nou și, uneori, intens pentru auto-
prezentare. Utilizatorii iau cu grijă decizii cu privire la fotografiile, activitățile
și interesele pe care le-au evidențiat în profilurile lor. Unii se gândesc chiar la
modul în care prietenii lor vor afecta impresia pe care o fac asupra altora. Un
studiu a constatat că cei cu prieteni mai atrăgători au fost percepuți ca fiind mai
atractivi și ei (Walther et al., 2008).
Existând concentrarea pe statut și atractivitate pe site-urile de social
networking, nu este surprinzător faptul că persoanele bogate în trăsături
narcisiste prosperă pe facebook, înregistrând mai mulți prieteni și alegând să
posteze imagini mai atractive (Buffardi & Campbell, 2008).
Având în vedere îngrijorarea noastră față de auto-prezentare, nu este de
mirare că oamenii își vor asuma riscuri privind sănătatea, precum bronzarea
pielii, care cauzează riduri și poate chiar cancer, din cauza radiațiilor; piercing-uri
sau tatuaje făcute fără o igienă adecvată; uneori riscurile asumate sunt cu
adevărat nocive pentru viața lor, devenind anorexici sau dependenți de alcool,
tutun sau droguri (Leary et al., 1994).
Oamenii exprimă mai multă modestie atunci când egoismul lor este
vulnerabil de a fi dezvăluit în fața unor experți (Arkin et al., 1980; Riess et al.,
1981; Swanson & Weary, 1982). De pildă, un profesor va arăta probabil mai
multă modestie cu privire la semnificația lucrării sale atunci când o prezintă
colegilor profesioniști, decât atunci când o prezintă studenților (Myers, 2010).
Pentru unii oameni, auto-prezentarea conștientă este un mod de viață. Ei
își monitorizează continuu propriul comportament și notează modul în care alții
reacționează, apoi își ajustează performanța socială pentru a obține un efect
dorit. Cei care denota tendințe de auto-monitorizare înalte (de exemplu, „eu tind

69
să fiu ceea ce oamenii se așteaptă să fiu”) se comportă ca niște cameleoni
sociali, ajustându-și comportamentul ca răspuns la situațiile externe (Gangestad
& Snyder, 2000). După ce și-au însușit comportamentul față de situație, este
mult mai probabil să expună atitudini pe care nu le dețin (Zanna & Olson, 1982).
După cum observă Buckley et al. (2004), Sinele pe care-l cunosc deseori diferă
de Sinele pe care îl manifestă. În calitate de cameleoni sociali, cei care au un
grad ridicat de auto-monitorizare sunt, de asemenea, mai puțin implicați în
relațiile lor și mai susceptibili în a fi nemulțumiți în căsătoriile lor (Leone &
Hawkins, 2006).
Cei care înregistrează un nivel scăzut de auto-monitorizare se ocupă mai
puțin de ceea ce cred ceilalți. Prin urmare, sunt mai predispuși să vorbească și
să acționeze așa cum simt și cred ei înșiși (McCann & Hancock, apud Myers,
2010). De exemplu, dacă li se cere să-și exprime gândurile despre un anumit
subiect, ei spun pur și simplu ceea ce gândesc, indiferent de atitudinea publicului
lor (Leone & Hawkins, 2006).
Auto-prezentarea în moduri care creează o impresie dorită este un act
delicat de echilibrare. Oamenii doresc să fie văzuți ca fiind capabili, dar și
modești și cinstiți (Carlston & Shovar, 1983). În cele mai multe situații sociale,
modestia creează o impresie bună, dar, nesolicitată, se poate transforma în
fenomenul falsei modestii. A face impresii bune, să părem modești, dar
competenți, necesită adevărate abilități sociale (Myers, 2010).

70
Capitolul 4
Cunoașterea socială

4.1. Efectul de priming sau asocierea cu stimuli cunoscuți

Un stimul subtil poate influența modul în care interpretăm și ne


reamintim evenimentele. Sistemul nostru de memorie este o rețea de asociații,
iar priming-ul este trezirea sau activarea anumitor asociații. Experimentele arată
că pregătirea unui gând, chiar și fără conștientizare, poate influența un alt gând
sau chiar o acțiune. Bargh et al. (1996) au cerut oamenilor să completeze o
propoziție care să conțină cuvinte precum „vechi”, „înțelept” și „pensionar”. La
scurt timp după aceea, ei au observat că acești oameni mergeau mai lent către
lift comparativ cu cei care nu intraseră în contact cu acele cuvinte.
Deseori, gândirea și acțiunile noastre sunt „subtitrate” de evenimente
neobservate. Holland et al. (2005) au observat că studenții olandezi expuși la
mirosul unui detergent universal au fost mai rapizi în a identifica cuvintele legate
de curățenie.
În ambele experimente, participanții nu au fost conștienți de influența
stimulilor asupra comportamentelor lor.
Cercetările asupra efectului de priming (Bargh, 2006) au arătat și
transpunerea acestuia în viața de zi cu zi:
• Privind un film înfricoșător, singur acasă, putem activa emoții care, fără
a ne da seama, ne fac să interpretăm zgomotele mobilei ca pe un posibil
intrus.
• Stările depresive conduc la asociații negative. Puneți oamenii într-o stare
bună și brusc trecutul lor pare mai minunat, iar viitorul lor mai
strălucitor.
• Vizionarea violenței îi face pe oameni să interpreteze acțiunile și
cuvintele ambigue ca fiind agresive.
Pentru mulți studenți din domeniul psihologiei, citirea despre tulburările
psihologice determină modul în care interpretează propriile lor anxietăți și stări
de spirit sumbre. Citirea simptomelor bolilor de către studenții la medicină, îi
face pe aceștia să-și facă griji în legătură cu o simplă febră sau cefalee.

71
Mecanismele noastre cognitive sunt eficiente și adaptative, dar, uneori,
predispuse la erori. De obicei ne servesc bine. Alteori, clinicienii judecă greșit
pacienții, angajatorii își judecă greșit angajații, oamenii dintr-o rasă îi judecă pe
alții, iar soții și soțiile își judecă partenerii. Rezultatele pot fi diagnostice greșite,
conflicte de muncă, prejudicii și divorțuri. Deci, cum se realizează judecățile
sociale intuitive?

4.2. Deciziile intuitive

De la bun început trebuie să avem în vedere că deciziile intuitive stau la


baza comportamentului nostru de zi de zi, gândirea conștientă fiind deosebit de
complexă, dar și foarte lentă. Dacă am avea doar o gândire conștientă, nu am avea
viteza de reacție și nici viața plină de acțiune de care avem parte în fiecare zi.
Adepții „managementului intuiției” consideră că ar trebui să ne bazăm
mai mult pe instinct, iar în momentul în care relaționăm și începem să evaluăm
oamenii din jurul nostru ar trebui să ne „conectăm mai mult cu inteligența
nonlogică a creierului nostru”. Alți susținători ai acestei teorii – John Bargh și
Tanya Chartrand – afirmau în 1999 că mare parte din viața unei persoane
depinde nu de deciziile deliberate și intențiile conștiente, ci de procesele mentale
puse în mișcare de către detaliile mediului și care operează în afara ghidării
noastre conștiente și a realizării acesteia.

Puterea intuiției
„Inima are motivele ei, chiar dacă motivul nu este prea bine cunoscut”,
a observat filozoful-matematician Blaise Pascal în secolul XVII. Deși Pascal a
propus această teorie în urmă cu trei secole, cercetătorii din ziua de azi sunt încă
total de acord cu el, folosind ca argument ultimele descoperiri, care arată că
gândirea noastră automată este mult mai activă decât cea conștientă, în decursul
vieții noastre de zi cu zi, însă nu este „vedeta” vieții noastre zilnice, ci mai
degrabă „echipa din spatele show-ului”.
Un exemplu de gândire automatizată sunt schemele, modelele sau
conceptele ce ne ghidează intuitiv percepțiile și interpretările, astfel că, în
momentul în care auzim din întâmplare o discuție legată de un subiect, este
suficient să auzim un singur cuvânt pentru a ne putea face o idee asupra discuției.
Un alt exemplu sunt reacțiile emoționale, care sunt aproape instantanee,
depășind viteza gândirii noastre conștiente. Nu este deloc întâmplătoare
sintagma evidențiată de Myers (2010) – „noi știm mai mult decât știm că știm”.

72
Strămoșii noștri se temeau intuitiv de sunetul unei crengi ce se rupea sau
al unuia ce venea dintr-un tufiș, de regulă fără vreun pericol propriu-zis. În
decursul timpului, acest lucru a avut un rol adaptativ, iar cei ce s-au temut au
supraviețuit și au reușit să-și transmită mai departe genele.
Uneori, când suntem puși în fața unei decizii dificile, și nu avem toate
datele ei, putem să facem o judecată rapidă bazată pe gândirea inconștientă și să
avem un rezultat satisfăcător.
Unele lucruri, cum ar fi faptele, numele și experiențele trecute ni le
putem readuce aminte conștient, dar altele, cum ar fi deprinderile sau
dispozițiile, ni le reamintim implicit, fără a conștientiza că le știm.

Limitele intuiției
Anumiți oameni de știință nu sunt de acord cu ideea de intuiție, afirmând
că „Inconștientul nostru nu este atât de deștept pe cât credeam” (Loftus &
Klinger, 1992, p. 761). De exemplu, o imagine poate declanșa un mic răspuns
emoțional, dar nu poate să reprogrameze mintea (Greenwald, 1992).
S-a observat că mintea umană este predispusă la crearea iluziilor în lipsa
unor informații concrete. Atunci când nu suntem siguri de ceva, creierul
construiește imagini false, dar asta nu înseamnă că toate memoriile sunt false.
Stimulii subliminali pot avea de fapt un impact asupra noastră fără să ne dăm
seama, acest lucru observându-se prin diferite experimente. O singură imagine
prezentată pentru mai puțin de 0,01 secunde poate schimba gândirea subiectului.
Prin urmare, multe funcții cognitive de rutină se întâmplă fără să știm.
Vedem totul printr-o ierarhie, unde conștientul nostru este prezent în lucrurile
importante, iar mecanismele inconștiente se activează în situațiile urgente.

Încrederea excesivă în sine


Sistemul nostru cognitiv procesează o cantitate mare de informații rapid
și eficient, dar câteodată greșește fără să ne dăm seama.
Ca să afle răspunsul la întrebarea dacă se extinde încrederea excesivă și
la judecățile sociale, Dunning & David (1999) au creat un joc unde i-au pus pe
studenții de la Universitatea Stanford să ghicească răspunsul unor străini la
diferite întrebări. În timp ce subiecții răspundeau la întrebări, studenții preziceau
răspunsurile lor și își evaluau încrederea în preziceri. Rezultatele au arătat că
studenții au ghicit 63% corect, iar încrederea lor a fost de 75%.
Studiile arată că incompetența, de obicei, duce la încredere excesivă
(Dunning & David, 1999).

73
Spuneam că procesăm în fiecare zi, prin sistemul nostru cognitiv, foarte
multe informații. Dar ceea ce nu realizăm este că, în momentul în care
înregistrăm aceste date, se produc anumite discrepanțe, datorate faptului că de
multe ori încercăm să înțelegem o informație bazându-ne mai degrabă pe un
sentiment decât pe informații concrete. De cele mai multe ori, nici măcar nu
sesizăm aceste greșeli.
Fenomenul încrederii exagerate se referă la tendința de a fi atât de siguri
pe noi, încât nu ne mai gândim la corectitudinea convingerilor noastre. În mod
ironic, am văzut că încrederea exagerată este alimentată de incompetență. Cei
care nu cunosc adevăratele valori, nu își dau seama că acestea le lipsesc. Thomas
Jefferson (2018), în scrierile sale, spunea: „Înțeleptul își cunoaște prea bine
slăbiciunile pentru a crede că nu va da greș: cel care cunoaște multe, știe bine
cât de puțin cunoaște de fapt.”.
Cu toții credem că ducem la îndeplinire într-un fel inteligent multe dintre
sarcinile încredințate, și totuși uneori apar persoane care ne arată unde am greșit
și suntem nevoiți să le dăm dreptate. Cercetătorii Caputo și Dunning (2005) au
studiat acest fenomen prin diferite experimente, confirmând faptul că, atunci
când ne ignorăm incompetența, alimentăm încrederea exagerată în sine. Această
ignoranță prosperă dacă îndeplinim sarcini mici, relativ ușoare, pentru că în
sarcini cu adevărat grele, cei cu o performanță slabă își dau seama destul de des
că le lipsește priceperea (Burson et al., 2006).
Această ignorare a incompetenței ajută la explicarea concluziei la care a
ajuns E. Dunning (2005, p. 508-509), pornind de la evaluări ale angajaților: „ce
văd alții în noi tinde să fie mai degrabă legat de rezultate obiective decât ceea ce
vedem noi în noi înșine”.
Într-un alt studiu, participanții au privit o persoană cum intră într-o cameră,
se așază și citește o prognoză meteo, apoi iese (Borkenau & Liebler, 1993).
Bazându-se doar pe aceasta, estimarea lor legată de inteligența persoanei s-a
potrivit cu punctajul de inteligență pe care și-l estimase chiar persoana în cauză.
Când este vorba de răspunsuri emoționale pe termen lung la evenimente
pozitive sau negative, oamenii tind să alunece spre supraestimare. Vallone et al.
(1990) le-au cerut unor studenți să prezică în luna septembrie anumite decizii
legate de facultate, dacă vor renunța la un curs, vor alege o specializare sau vor
ajunge să locuiască în afara campusului etc. Deși studenții erau în medie 84%
siguri de predicțiile făcute, au greșit aproape de două ori mai des decât se așteptau.
Estimând șansa de a îndeplini cu succes o sarcină, cum ar fi trecerea unui
examen important, încrederea oamenilor atinge cel mai înalt nivel atunci când
momentul adevărului este în viitorul îndepărtat. Până în ziua examenului,

74
posibilitatea de a eșua se întrezărește mai clar și încrederea scade (Gilovich et
al., 1993; Shepperd & Koch, 2005).
Buehler et al. (1994) ne spun că cei mai mulți studenți subestimează plini
de încredere timpul necesar pentru a termina lucrările scrise și alte sarcini
importante.
Iată alte exemple de evaluare cu o încredere exagerată a unor situații:
„eroarea de planificare” apare din cauza supraestimării timpului liber pe care îl
vom avea, pentru că ne-am supraestimat și numărul de sarcini pe care le vom duce
la îndeplinire (Zauberman & Lynch, 2005); încrederea de sine exagerată a
agenților de bursă, care își pun pe piață serviciile cu presupunerea încrezătoare că
pot depăși media pieței de valori, uitând de câte lucruri poate depinde valoarea
bursei; încrederea exagerată a politicienilor, care iau încrezători hotărâri greșite ce
pot afecta țări întregi, pentru că sunt pornite războaie sau sunt luate decizii care
vor avea consecințe severe pe parcursul a zeci de ani (Buehler & Griffin, 2003).
De ce nu putem ajunge la o autoevaluare mai realistă cu ajutorul
experienței?
În primul rând, oamenii înclină să își amintească de raționamentele
greșite ca de momente în care aproape au avut dreptate. Philip Tetlock a invitat
experții să își spună părerea în legătură cu viitorul mai multor țări. Cei care se
simțiseră mai mult de 80% siguri în legătură cu previziunile lor au avut dreptate
mai puțin de 40%. Totuși, reflectând la raționamentele lor, cei care au greșit
credeau că au avut de fapt dreptate. „Aproape s-a întâmplat”, au spus mulți dintre
ei (Tetlock, 1998; Lerner & Tetlock, 1999; Tetlock, 2005). În cazul experților
politici sau al brokerilor încrederea exagerată este greu de dezrădăcinat.
Suntem nerăbdători să ne confirmăm convingerile, dar mai puțin dispuși
să căutăm dovezi care le-ar putea contrazice, acest fenomen fiind numit gândire
deziderativă. Aceasta se referă și la formarea unor credințe ținând cont doar de
ceea ce ne place, fără să apelăm la dovezi și rațiune.
Gândirea deziderativă ajută la explicarea stabilității imaginii de sine.
În experimentele lor, William Swann și Stephen Read au descoperit că studenții
caută, obțin și își amintesc feedbackul care le confirmă convingerile despre sine.
Oamenii caută prieteni și parteneri care să le susțină convingerile despre ei înșiși,
chiar dacă au o părere proastă despre sine (Swan & Read, 1981; Swann et al.,
1992; Bosson et al., 2003; Swann et al., 2007).
Swann și Read (1981) aseamănă această autoverificare cu felul unei
persoane dominatoare de a se comporta la o petrecere. La venire, ea va căuta
acei participanți care îi vor recunoaște dominanța. În conversații își va prezenta
opiniile pentru a obține respectul pe care îl așteaptă. După petrecere, își va

75
aminti cu greu conversațiile în care nu a jucat un rol important și foarte ușor
discuțiile pe care le-a dirijat. Astfel, experiența de la petrecere îi confirmă
imaginea de sine.
Tuturor ne place să ne demonstrăm nouă înșine și altora că avem
dreptate, dar de multe ori dorința aceasta și încrederea exagerată pe care o avem
în propriile convingeri ne pot împiedica să vedem că multe dintre ele sunt
preconcepute și departe de adevăr. O analiză completă și obiectivă asupra lor,
întărită de dovezi, raționalitate și o doză de realitate ne-ar putea ajuta să ne
formăm convingeri care să ne ducă pe o treaptă superioară din punct de vedere
personal, profesional și în relație cu ceilalți.

4.3. Evaluarea universului social

Avem o capacitate enormă de a gândi intuitiv în mod automat (mecanic)


și eficient. Eficiența cognitivă, deși în general adaptabilă, ocazional poate genera
erori. Deoarece, adesea, nu suntem conștienți de aceste erori în gândirea noastră,
este benefic să identificăm căile prin care ne formăm și ne susținem falsele
convingeri.
În primul rând, deseori ne supraevaluăm opiniile. Acest fenomen al
încrederii excesive rezultă din ușurința mult mai mare cu care ne imaginăm „de
ce” avem dreptate, decât „de ce” am putea să greșim sau să nu avem dreptate. În
plus, este mult mai probabil ca oamenii să caute informații care să le confirme
convingerile, decât informații care să le infirme.
În al doilea rând, când ascultăm povești convingătoare sau primim
informații fără importanță, deseori ignorăm argumentele folositoare. Aceasta se
datorează, în mare parte, ușurinței cu care mai târziu ne amintim informațiile
ușor accesibile.
În al treilea rând, suntem adesea influențați de iluziile corelațiilor și de
controlul personal. Este tentant să percepem corelații acolo unde acestea nu
există și să credem că putem prezice sau controla evenimente întâmplătoare.
În fine, dispoziția emoțională influențează și ea gândirea (judecata).
Dispoziția bună sau proastă generează amintiri ale unor experiențe asociate
acelor dispoziții.
Dispozițiile colorează interpretările experiențelor curente. Prin faptul că
ne distrag, ele pot de asemenea influența cât de adânc sau de superficial gândim
atunci când facem evaluări.

76
4.4. Explicarea universului social

Oamenii fac tot ce le stă în putință pentru a explica și comportamentele


altor oameni, iar psihologii sociali fac tot ce le stă în putință pentru a explica
„explicațiile” oamenilor. Deci, cum și cât de corect explică oamenii
comportamentele celorlalți? Teoria atribuirii sugerează câteva răspunsuri.
Evaluările semenilor noștri depind de cum le explicăm comportamentele. Astfel,
în funcție de aceste explicații un omor poate fi evaluat ca o crimă, omor prin
imprudență, auto-apărare sau act de eroism. În funcție de aceste explicații putem
vedea o persoană fără adăpost ca fiind fără inițiativă sau ca fiind victima unor
reduceri de personal. În funcție de aceste explicații putem interpreta atitudinea
prietenoasă a cuiva ca fiind autentică sau lingușeală (Myers, 2010).

Atribuind cauzalitate persoanei sau situației


Analizăm și discutăm la nesfârșit de ce se întâmplă lucrurile așa cum se
întâmplă, mai ales atunci când experimentăm situații negative sau neașteptate
(Bohner et al., 1988; Weiner, 1985). Dacă productivitatea unui muncitor scade,
presupunem că acel muncitor a devenit mai leneș? Sau că la locul de muncă a
devenit mai puțin eficient? Are un băiat de școală care și-a lovit colegul de clasă
o personalitate ostilă? Sau a răspuns unor șicanări continue?
Holtzworth-Munroe & Jacobson (1985, 1988) au constatat că multe
cupluri căsătorite analizează foarte des comportamentele partenerilor, în special
pe cele negative. Ostilitatea rece, mai degrabă decât o îmbrățișare călduroasă, e
mult mai probabil să lase partenerul întrebându-se „de ce?”.
Răspunsurile soților sau soțiilor se corelează cu satisfacția în căsnicie.
Cuplurile nefericite explică în general situațiile negative prin menținerea
stresului („a întârziat pentru că nu-i pasă de mine”). Cuplurile fericite cel mai
adesea externalizează („a întârziat din cauza traficului”). În cazul partenerilor cu
comportamente optimiste explicarea situațiilor funcționează similar, fie
menținând nivelul de stres („mi-a adus flori pentru că dorește sex”), fie lucrând
către îmbunătățirea relației („mi-a adus flori pentru că mă iubește”) (Hewstone
& Fincham, 1996; McNulty, 2008; Weiner, 1995).
Abbey (1987) a constatat în repetate rânduri că bărbații atribuie, în mai
mare măsură decât femeile, atitudinea prietenoasă unui ușor interes sexual.
Această interpretare greșită a cordialității ca invitație sexuală poate contribui la
considerarea de către femei a acestui tip de comportament că fiind hărțuire
sexuală sau chiar viol (Farris et al., 2008; Kolivas & Gross, 2007; Pryor et al.,
1997, apud Myers, 2010). Mulți bărbați cred că femeile sunt flatate de invitațiile

77
repetate la întâlniri, pe când femeile le consideră de fapt, cel mai adesea, hărțuiri
(Rotundo et al., 2001).
Atribuirea greșită este cu atât mai probabilă cu cât bărbații sunt în poziții
de putere. Un manager poate atribui greșit comportarea prietenoasă a unei femei
subordonate, păcălindu-se prin interpretarea în termeni sexuali (Bargh,
Raymond, Pryor, & Strack, 1995).
Bărbații se gândesc la sex mai des decât femeile. Ei sunt mai înclinați
decât femeile să presupună că le sunt împărtășite sentimentele. Astfel, un bărbat
poate supraevalua major semnificația zâmbetului de curtoazie al unei femei
(Levesque et al., 2006).
Asemenea greșeli de atribuire explică mai marea insistență sexuală
afișată de bărbații din întreaga lume, precum și tendința accentuată a bărbaților
din diverse culturi, de la Boston la Bombay, de a justifica violul, argumentând
consimțământul sau consimțământul implicit al victimei (Kanekar & Nazareth,
1988; Muehlenhard, 1988; Shotland, 1989).

Diferențele culturale
Cultura influențează și ea atribuirea eșecului. Viziunea lumii occidentale
predispune persoanele să presupună că oamenii, nu situațiile, cauzează evenimente.
Suntem asigurați de psihologia gândirii pozitive din cultura vestică de faptul că
„Primești ceea ce meriți și meriți ceea ce primești”. Atribuirea fundamentală a
eșecului apare în mai multe culturi (Krull et al., 1999). Indivizii care fac parte din
cultura asiatică sunt cumva mai sensibili la importanța situației. Astfel, atunci când
sunt conștienți de contextul social, ei sunt mai puțin înclinați să presupună că modul
de comportare al celorlalte persoane corespunde trăsăturilor pe care le au (Choi,
1999; Farwell & Weiner, 2000; Masuda & Kitayama, 2004).
Unele limbi promovează atribuirile externe. În loc de „am întârziat”,
limba spaniolă ne permite să spunem „ceasul a cauzat întârzierea mea”. În
culturile colectiviste adesea oamenii îi percep mai puțin pe ceilalți în termeni ai
dispozițiilor generale (Chen et al., 1996; Zebrowitz et al., 1998). Ei sunt mai
puțin predispuși să interpreteze spontan un comportament ca reflectând o
caracteristică interioară (Newman & Muzzonigro, 1993).
Când li se spune despre acțiunile cuiva, hindușii din India sunt mai puțin
predispuși decât americanii să ofere explicații bazate pe dispoziții („ea e
amabilă”) și mai predispuși să ofere explicații situaționale („prietenii ei erau cu
ea”) (Miller, 1984).
Atribuirea eșecului este fundamentală pentru că ne influențează
explicațiile de bază. Cercetătorii din Anglia, India, Australia și Statele Unite au

78
descoperit că atribuirile individului pot prezice atitudinea lui față de cei săraci și
șomeri (Furnham, 1982; Pandey et al., 1982; Skitka, 1999; Wagstaff, 2006;
Zucker & Weiner, 1993). Cel ce atribuie sărăcia și șomajul dispozițiilor
personale (sunt leneși și nu merită) tinde să adopte poziții politice nefavorabile
acestor oameni. Această atribuire dispozițională pune comportamentul pe seama
dispozițiilor și caracteristicilor. Cel ce face atribuiri situaționale tinde să adopte
poziții politice ce oferă mai mult ajutor săracilor (Myers, 2010).

Gândirea iluzorie și erorile de atribuire


Capacitatea noastră de iluzie și de auto-înșelăciune poate părea șocantă.
Totuși, e necesar să ne amintim că modul nostru de a gândi, este, în mare parte,
adaptabil. Gândirea iluzorie este un produs secundar al strategiilor minții
noastre, creat pentru a simplifica informațiile complexe.
Psihologia socială are ca scop, printre altele, explicarea erorilor din
gândirea noastră, în speranța că vom deveni mai raționali și mai conștienți de
realitate (Fletcher et al., 1986).
Credințele și judecățile noastre sociale influențează modul în care
simțim și acționăm, și contribuie la generarea propriei realități. Când ideile
noastre ne conduc să acționăm în moduri care au ca rezultat o confirmare
aparentă, ele devin profeții care se autoîmplinesc, și anume credințe care conduc
la împlinirea lor înseși.
Harris și Rosenthal (1985) și Metcalfe și Rosenthal (2006) au constatat
că participanții la studii uneori trăiesc ceea ce cred că experimentatorul așteaptă
de la ei. De pildă, într-un astfel de studiu, experții au cerut indivizilor să judece
succesul oamenilor din diverse fotografii. Participanții i-au văzut pe aceștia ca
fiind niște ratați, în locul unor oameni de succes.
De asemenea, există rapoarte care arată că certitudinile profesorilor
despre studenții lor servesc ca profeții care se autoîmplinesc. Profesorii au
așteptări mai mari de la unii elevi sau studenți decât de la alții. Acest lucru este
descoperit de fiecare dată în cazul în care individul a avut, spre exemplu, un frate
sau o soră înaintea lui la aceeași școală sau poate în cazul copiilor cu dizabilități
sau deficiențe de auz (Jussim & Harber, 2005).
Dar sunt evaluările profesorilor o consecință a performanțelor studenților?
Un studiu corelațional realizat pe un eșantion de 4.300 de studenți din Marea
Britanie, de către Crano și Mellon (1978) spune că da. Nu doar performanțele
studenților sunt îmbunătățite de evaluările profesorului, ci și invers.
Acest efect al așteptărilor profesorului asupra performanței elevului sau
studentului se poate demonstra. Să spunem că îi dăm impresia unui profesor că

79
X, Y și Z – trei elevi aleși aleatoriu, sunt neobișnuit de capabili. Va aplica
profesorul un tratament special acestor trei elevi și va pretinde performanțe
superioare din partea lor? Într-un experiment faimos, Rosenthal & Jacobson
(1968) au raportat cu precizie asta (efectul Pygmalion).
Expectanțele nerealiste nu pot transforma un elev slab într-unul bun.
Natura umană nu este pliabilă. Însă, expectanțele mari par a adăuga un elan și
un surplus performanțelor slabe, deoarece atitudinea pozitivă a profesorului
conferă speranță (Madon et al., 1997).

Primim de la ceilalți ceea ce așteptăm?


Primim de la alții ceea ce așteptăm de la ei? Profețiile autoîmplinite ne
afectează oare și relațiile personale?
Atunci când cuplurile se confruntă cu conflicte, cei optimiști și partenerii
lor tind să se perceapă reciproc ca angajându-se în conflict într-un mod
constructiv. Comparativ cu cei cu așteptări pesimiste, aceștia se simt mai
sprijiniți și mult mai mulțumiți de rezultat (Srivastava et al., 2006).
În rândul cuplurilor căsătorite, cei care se tem că partenerul lor nu îi iubește
și nu îi acceptă, interpretează respingerile ușoare ca fiind dureroase, ceea ce îi
motivează să devalorizeze partenerul și să se distanțeze. Cei care cred în dragostea
și acceptarea partenerului răspund mai puțin defensiv, sunt mai puțin afectați de
evenimentele stresante și își tratează partenerul mai bine (Murray et al., 1996).
Câteva experimente efectuate de M. Snyder (1984) de la Universitatea
din Minnesota arată că, odată formate, credințele eronate despre lumea socială
îi pot determina pe alții să confirme acele credințe, un fenomen numit confirmare
comportamentală.
Aceste cercetări ne ajută să înțelegem cum credințele sociale, precum
stereotipurile referitoare la persoanele cu dizabilități sau la persoanele de o
anumită rasă sau sex, se pot auto-confirma. Modul în care ne tratează alții
reflectă modul în care noi și alții îi tratăm (Kimble, 1990a,b).
La fel ca în cazul fiecărui fenomen social, tendința de confirmare a
așteptărilor are limitele sale. Așteptările prezic adesea comportamentul pentru
că, pur și simplu, sunt presupuse a fi corecte (Jussim & Harber, 2005).

4.5. Procesul atribuirii

Atribuirea este procesul prin care oamenii realizează inferențe în


privința cauzelor comportamentelor sau evenimentelor. Alăturarea dintre o

80
cauză și un anumit efect este un proces important ce contribuie la cunoașterea
socială și, indirect, la cunoașterea propriului sine.
Teoria atribuirii explică mecanismele psihologice prin care individul, în
viața de zi cu zi, își explică felul și modalitățile de generare și de derulare a
evenimentelor și comportamentelor, încercând astfel să prezică și să stăpânească
realitatea; prin atribuirea cauzalității se realizează implicit un proces de
cunoaștere a realității, dar și un proces de „inducere de sensuri”, care asigură
inteligibilitatea acelei realități. Prin atribuirea de cauzalități evenimentelor și
comportamentelor din jurul său, individul își conturează și anumite atitudini de
tip anticipativ, cu rol de prognoză cu privire la desfășurarea unor procese,
evenimente sau comportamente sociale.
Fritz Heider este precursorul teoreticienilor atribuirii, iar în lucrarea sa
din 1958, „Psihologia relațiilor interpersonale”, descrie procesul prin care
persoanele realizează atribuirea de cauze, dispoziții, proprietăți stabile. În tot
acest proces, omul are la baza explicațiilor și atribuirilor două nevoi
fundamentale, și anume: nevoia de a avea o viziune coerentă asupra lumii în
care trăim și nevoia de a avea control asupra mediului.
Atunci când putem explica și prezice acțiunile celorlalți avem o viziune
de ansamblu coerentă asupra lumii și extrem de controlabilă, față de situația în
care nu știm nimic vizavi de intențiile, dispozițiile și comportamentul semenilor.
În multe situații, nevoia de control asupra mediului înconjurător are ca explicație
principală reducerea anxietății, generată atunci când nu există niciun fel de reper,
iar omul trebuie să se confrunte cu hazardul și cu imprevizibilul. Deci, atribuirea
este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate să o stăpânească și să o
prezică. Astfel, mediul înconjurător apare ca stabil și coerent și poate fi
reconstruit mental pe baza principiului echilibrului cognitiv, potrivit căruia
judecățile referitoare la diferite aspecte ale mediului trebuie să fie concordante,
iar în momentul în care apare o contradicție, aceasta va determina o stare
neplăcută de tensiune și de disconfort, iar într-o asemenea situație individul va
tinde să concilieze cele două poziții.
Heider a surprins faptul că atribuirea cauzală conduce spre două tipuri
de explicații: de tip intern (dispoziții stabile ale persoanei) și de tip extern
(cauzele sunt situate la nivelul factorilor contextuali).

În anul 1965 E.E. Jones și K. E. Davis realizează teoria inferențelor


corespondente. Cei doi autori încearcă să explice modul de realizare a
inferențelor unui observator asupra comportamentului unui subiect, pornind de la
ideea tendinței observatorului de a considera comportamentul ca fiind cauzat de

81
una dintre trăsăturile de caracter sau de una dintre dispozițiile specifice
subiectului (p. 222). Autorii evidențiază mecanismul psihologic prin care se
realizează o corespondență între un act observabil și o dispoziție stabilă ce a
determinat realizarea acelui act. Pentru un observator, un comportament poate
deveni predictibil și coerent pe baza stabilirii relației cauzale dintre un eveniment,
o intenție și o trăsătură caracterială, aflate în raporturi de concordanță. Această
teorie postulează că un eveniment A poate fi atribuit drept cauză a altui eveniment
B dacă cele două evenimente luate în calcul sunt simultan sau succesiv prezente
sau absente. De exemplu, dacă X și Y sunt împreună ori de câte ori Z pierde ceva,
acesta din urmă va atribui pierderea sa prezenței și eventual acțiunilor
necunoscute, dar consonante și răuvoitoare, intenționale, ale celor doi participanți
întâmplător la evenimentul repetat. Lui Z, de cele mai multe ori, nici nu îi va trece
prin minte că pierderea sa ar putea fi cauzată de propria-i neatenție, neînțelegere
sau raportare neadecvată la obiectul pierderii. El va deduce univoc doar că cei doi
sunt cauza pierderii și eventual a suferinței, frustrării sau supărării sale (fie că îl
șicanează ascunzându-i „obiectul”, fie că i-l fură, fie că îi testează reacțiile, fie că
sunt invidioși și i-l distrug, fie că îl sabotează, pentru a nu se putea folosi de el
atunci când are nevoie). Astfel, X și Y devin în „mintea” lui Z „piaza-rea” din
viața lui, investindu-i simbolic cu acest rol atribuit (Badea & Mitrofan, 2004). Și
pentru ca reprezentarea nou creată să producă o anume coerență, consistență și
„echilibru” în universul său cognitiv, pentru a fi validă în schema să cognitivă, Z
va continua să le atribuie și alte trăsături caracteriale care să justifice intenția
univocă de a-i face rău sau de a-l prejudicia, sabota, periclita, fura, batjocori etc.
Cu alte cuvinte, Z va intra într-o capcană a atribuirii cauzale negative, ceea ce va
spori riscul incriminării, expectanțelor și percepției distorsionate sau interpretării
anumitor atitudini și comportamente intenționale ca negative.
Teoria respectivă, aplicabilă în cazul heteroatribuirii, este considerată ca
fiind totuși limitată, neluând în seamă o serie de alți factori psihosociali care pot
determina producerea unui anumit comportament. Astfel, ulterior, H. Kelley va
conecta mecanismul heteroatribuirii cu cel al autoatribuirii cauzalității
comportamentelor interpersonale. Referindu-ne la exemplul de mai sus, modelul
covarianței pe care ni-l propune Kelley (1967) ne ajută să înțelegem de ce Z va
crea un mic scenariu explicativ care să-l protejeze defensiv de suferință, dezvoltând
o imagine de sine compensativă, ca fiind o persoană „atât de competentă, încât este
invidiată și prejudiciată”, tocmai pentru că „le sare în ochi” celorlalți doi, „de altfel
niște incapabili, că despre caracter ce să mai vorbim?!...”. Z operează deja aici cu
ceea ce Kelley a numit „schemă cauzală”, concept pe care îl vom regăsi în teoriile
explicative a două mari terapii contemporane – terapia cognitivă a lui A. Beck (v.

82
cogniții, scheme și distorsiuni cognitive) și terapia rațional-emotivă a lui A. Ellis
(v. scheme și gânduri iraționale). După Kelley, schemele cauzale de covarianță
structurează și susțin concepțiile generale despre relațiile cauză-efect, exprimându-
se prin credințe și prejudecăți provenind din experiență. Acest tip de experiență
repetată conduce la convingerea că unele tipuri de cauze produc prin interacțiune,
întotdeauna sau cel mai frecvent, un anume tip de efect. Ca să exemplificam teoria
lui Kelley, s-ar părea că lucrurile stau cam așa... Una dintre prejudecățile cu care
operează Z (eroul nostru din exemplificarea de mai sus), reducându-și disonanța
cognitivă, dar și pe cea afectivă, s-ar putea formula astfel: „oamenii competenți
sunt puternici și, din acest motiv, sunt invidiați, eventual prejudiciați” sau „cei cu
adevărat buni răzbesc greu sau au dușmani mulți” – reflexii stereotipe ale unei
societăți bazate pe concurențialitate acerbă și simptomatice pentru scăzuta
capacitate de a iubi sau de a promova dezinteresat valorile. Astfel pâlnia
interpretărilor magice generalizate, transferabile fără discernământ se lărgește,
subiectul învățând din experiență să se mențină într-o explicație ușor de
metabolizat și integrat emoțional, cea a evenimentelor asociate univoc, chiar dacă
realitatea obiectivă, contextuală, nu le mai confirmă. Ele se transmută în planul
fantazării, devenind scheme de înțelegere și raportare la o realitate presupusă,
importată, preluată, interiorizată sau contaminată de cognițiile sociale cu valoare
de reper, dar care și-a pierdut atributul obiectivității înrădăcinat în experimentarea
ei «aici și acum» (Badea & Mitrofan, 2004).
Fiind aplicabile în situații diverse, schemele cauzale scurtcircuitează
inferențele realizate de către observator, depășind lacunele informaționale rapid
și spontan, satisfăcând cerințele de economicitate și operativitate, conferind o
aparentă eficiență și promptitudine în actul interpersonal, atât cognitiv, cât și
emoțional și comportamental. Ceea ce atrage atenția asupra riscurilor de
alienare ale unei relații interpersonale este faptul că, în cazul în care un
individ manifestă o atitudine sau un comportament contraindicat pentru o
situație dată, există tendința din partea observatorului de a amplifica sau
diminua rolul unor trăsături personale ale acestuia în producerea
evenimentului (o atribuire de cauze interne), în defavoare luării în atenție a unor
posibile cauze externe care generează comportamentul indezirabil.
Reluând ideea lui Heider cu privire la paralelismul care există între omul
de știință și observatorul obișnuit al comportamentului social, Kelley consideră
că între cei doi similitudinea există atât la nivelul intențiilor sau scopului în
cunoaștere, cât și la nivelul metodei. Astfel, observatorul neavizat al unui
comportament social utilizează o metodă simplificată, naivă a modelului
analizei de varianță (ANOVA), „metodă statistică cu ajutorul căreia omul de

83
știință observă sistematic schimbările pe care variabilele independente (cauza)
le produc în variabilele dependente (efectele)... Dar forma și cursul pe care le
poate lua procesul de atribuire depind mult de cantitatea de informație deținută
de observator” (Dîrțu, 2003a). Această condiționare se reflectă diferit în două
situații: 1. observatorul are acces la informații provenind din diverse surse și din
multiple observații – acest caz fiind cel mai potrivit pentru aplicarea principiului
„covarianței” și atribuirea de dispoziții stabile unei sau unor persoane; 2.
observatorul nu dispune decât de informația provenită de la o singură observație,
informație mult mai lacunară, caz în care se vede nevoit să procedeze doar la o
analiză simplă a configurației factorilor care ar putea fi cauze ale efectului
considerat. Dacă observatorul se confruntă cu prima situație, atunci el va grupa
informațiile în trei categorii:
a) informație consensuală (provenită de la comportamentul unor persoane
diferite aflate în aceeași situație, sub influența aceluiași stimul);
b) informație distinctivă (provenită din comportamentul aceleiași persoane
în condițiile acțiunii unor stimuli diferiți, variabili);
c) informație consistentă (provenită din comportamentul unei persoane sub
acțiunea unui singur stimul, dar în situații diferite, diacronic).
Oamenii continuă, în majoritatea cazurilor, să opereze atribuiri pe baza
simplei similarități a efectelor sau pe baza evidenței perceptive, conform
principiului că ceea ce se impune la prima vedere tinde să capete semnificație
cauzală, chiar dacă adevărata cauză poate fi ascunsă. În special în stările de
boală, adesea oamenii operează înțelegerea propriei stări în astfel de scheme de
interpretare, ceea ce de multe ori îi transformă din dezirabili aliați ai procesului
de vindecare în potențiali dușmani sau sabotori ai acestuia. Polipragmazia
medicamentoasă și autotratamentul „după ureche”, cu eludarea avizului
medicului și a explorărilor funcționale necesare, sunt doar două dintre fațetele
negative ale erorilor de atribuire și ale mecanismelor lor cognitiv-emoționale,
aplicate în domeniul sănătății, construite în universul psihosocial.

4.6. Tipologia erorilor de atribuire

4.6.1. Tipuri principale – eroarea fundamentală de atribuire și efectul


actor-observator

Eroarea fundamentală de atribuire (fundamental attribution error)


(Burger & Pavelich, 1994), așa cum o întâlnim în literatura de specialitate, este

84
tendința generală de a atribui explicația anumitor comportamente și evenimente
mai curând cauzelor psihologice, interne (trăsături și dispoziții emoționale)
specifice celeilalte persoane, chiar și atunci când nu există suficiente dovezi care
să justifice o astfel de atribuire, și în special atunci când există dovezi asupra
faptului că ceva anume din mediu sau din context a cauzat acel comportament
sau eveniment. Deci, constă în subestimarea factorilor cauzali situaționali,
chiar și când aceștia sunt evidenți, precum și în supraestimarea nejustificată a
factorilor cauzali interni. Există o tendință generală de a percepe
comportamentul „celuilalt” ca și cum ar exprima un anumit profil de
personalitate, mai degrabă decât să explicăm acțiunea sa prin intermediul unor
factori situaționali.
Efectul actor-observator (the actor-observer effect) (Jones & Nisbett,
1987) apare îndeosebi când ne situăm în registrul eșecului: este tendința de a
atribui propriul nostru comportament cauzelor situaționale, iar
comportamentul „celuilalt”, cauzelor interne ale acestuia. Explicând propriul
nostru comportament din perspectiva actorului social, suntem înclinați să ne
referim la factorii situaționali sau contextuali care ne-au provocat să
reacționăm sau să ne comportam în acel mod; din perspectiva observatorului,
suntem înclinați să explicăm comportamentul altor persoane în termeni de
trăsături și caracteristici psihologice. Există două explicații teoretice principale
ale acestui efect – respectiv, din prisma actorului social ne privim/ percepem
în general în câmpul situațional respectiv, adică sub influența multiplilor
stimuli și nu ne privim/ percepem pe noi înșine (cu anumite trăsături și
caracteristici); iar din prisma observatorului îl privim/ percepem pe celălalt ca
fiind posesorul anumitor trăsături și caracteristici psihologice și avem tendința
de a nu sesiza alți factori din context (care ar fi putut influența în mod evident
comportamentul acelei persoane). Exemplu: atunci când nu reușim să ajungem
la o întâlnire importantă, de vină de obicei este traficul sau starea meteo
nefavorabilă; atunci când nu reușim să ajungem la o întâlnire importantă
împreună cu un coleg de serviciu, de vină este faptul că acesta este un om lent,
care de abia se mișcă (și nu observăm faptul că, de pildă, chiar în acea zi
colegul își luxase glezna, aspect care îl îngreuna fizic extrem de mult și de care
nu se plângea într-un mod evident).
Ca actor social, atribuirile cauzale care ne vin în minte cel mai ușor se
referă la și sunt centrate mai mult pe trăsăturile situației/ contextului în care ne
aflăm; ca observator, atribuirile cauzale sunt centrate pe persoana asupra căreia
ne este focalizată atenția (Malle & Knobe, 1997).

85
4.6.2. Alte tipuri de erori

4.6.2.1. Eroarea atribuirii instrumentale (self-serving bias) – D. Miller și M.


Ross (1975); J. Brown și R. Rogers (1991)

Atunci când rezultatele acțiunilor noastre sunt favorabile, ne


autogratificăm simbolic prin atribuirea reușitei unor cauze interne („am fost
inteligenți, activi, energici”), iar când acțiunile noastre au consecințe nefaste, le
atribuim unor cauze externe („am fost lipsiți de șansă”, „sarcina a fost exagerat
de dificilă, nimeni nu ar fi putut-o realiza”).
Autorii invocă, în sprijinul oferirii unor explicații cât mai edificatoare,
existența unui așa-numit „optimism nerealist”. Acesta ecranează practic
atribuirile în cazul propriilor comportamente sau în cazul comportamentelor
altora. Rolul acestui tip de eroare este de a proteja stima de sine, cercetătorii
arătând faptul că astfel de atribuiri dispoziționale/ situaționale tind să fie din ce
în ce mai pronunțate pe măsură ce copiii cresc, deci odată cu procesul dezvoltării
și maturizării sociale (Berger & Calabrese, 1975). S-a constatat că această eroare
de atribuire este specifică nu numai unui anumit spațiu geografic sau socio-
cultural, ci multiplelor culturi, acest lucru conferindu-i un caracter aparte
(Fletcher & Ward, 1988).
Miller și Ross (1975) au arătat că oamenii acceptă responsabilitatea
pentru succesul lor, întrucât ei se așteaptă să aibă succes; dacă se străduiesc în
mod deosebit și investesc timp și resurse variate, atunci ei vor supraestima
corelația dintre efortul depus și succes, astfel încât să aibă sentimentul faptului
că au controlat efectiv succesul, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat în
realitate. Acest tip de eroare justifică și o așa-numită „iluzie a controlului”
(credința potrivit căreia avem controlul asupra lumii în care trăim și asupra
lucrurilor care ni se întâmplă, mai mult decât avem de fapt în realitate).
Autoîmpăunarea (inflația Eului) și autocompătimirea sunt cele mai
frecvente mecanisme ce se subînscriu erorii de atribuire instrumentală.
Semnificativă este sintagma „tu (el, ea, ei, voi) ești (sunt, sunteți) vinovat
(vinovați)” sau de vină este situația, evenimentul, ghinionul, vremea, timpul,
obiectul care ți-a blocat drumul etc. Acest tip de atribuire eronată antrenează și
un șir de comportamente specifice, cu mecanism nevrotic defensiv: lamentarea,
victimizarea, învinovățirea, blamul, incriminarea, fenomenul „țapului ispășitor”,
frustrarea, revanșa, ranchiuna, agresivitatea, ostilitatea, negarea, deplasarea,
evitarea, sabotarea, blocajul, negativismul etc. Exemplul cel mai cunoscut este
cel care angrenează triunghiul părinte-copil-profesor, un adevărat triunghi al

86
Bermudelor (cum l-am denumit într-o altă carte – v. Laurențiu Mitrofan, în
„Adolescentul. Ora de dirigenție”, sub coord. S. Dima, 1997) atunci când este
vorba de evaluarea performanțelor școlare. Profesorul atribuie eșecul elevului
exclusiv acestuia și uneori familiei; familia incriminează incompetența sau
reaua-voință a profesorului și supraestimează posibilitățile sau efortul copilului
pentru performanță; copilul îl acuză pe profesor pentru neînțelegere și
neîndreptățire sau pe părinte pentru lipsa de sprijin și promptitudinea ajutorului.
Cu toții sunt într-o dinamică vicioasă a atribuirii blamului de la unul către
celălalt. Dar și cu succesul se poate întâmpla la fel. Și, conform dictonului „după
război, mulți viteji se arată”, participanții la succesul cuiva nu întârzie să apară,
revendicându-și drepturile la coautorat și minimalizând autoratul performerului.
Atunci când un elev are un succes deosebit, profesorul tinde să minimalizeze
contribuția acestuia în propria-i performanță, considerând că sursa succesului o
constituie exclusiv metoda sa de predare și calitățile lui de pedagog de excepție.
Astfel, reușita elevului sporește „nimbul” profesorului, antrenând unul dintre
efectele erorii de atribuire (cel puțin parțial), și pe care am putea-o numi atribuire
„de transfer”. Dar și reciproca e valabilă, în special în relația de discipolat.
Succesul și faima maestrului adesea sunt nejustificat transferate în persoana
discipolului, crescându-i acestuia credibilitatea prin efectul unei percepții
sociale ce se hrănește din eroarea fundamentală de atribuire. După cum și eșecul
social al unui maestru prescrie și amplifică percepția negativă a eșecului
discipolului, minimalizându-i performanța, prin același efect de recurență.
„Bunul renume”, ca și „prostul renume” funcționează adesea ca pașaport pentru
intrarea în sau evitarea unor relații care altfel ar putea deveni semnificative, dacă
oamenii nu s-ar lăsa inconștient antrenați în jocurile subtile ale heteropercepției
mediate de eroarea de atribuire socială (Badea & Mitrofan, 2004).
D. Cristea (2015) observă și argumentează printr-o cercetare personală
faptul că „dorința naturală de a obține succesul și de a evita eșecul, nevoia de
recunoaștere socială și de autovalorizare, precum și anumite mecanisme
psihologice de protecție a Eului, sunt factori care intervin cu o pondere
semnificativă în procesul atribuirii. Tendința este de a ne atribui cauzele
succesului, identificate la nivelul unor calități personale, a perseverenței și
abilității noastre și de a considera cauzele eșecului ca ținând de împrejurări
nefavorabile sau factori externi pe care nu-i putem controla.” (p. 184). Se reflectă
prezența unei tendințe la concesie în atribuirea cauzalității, pe care autorul citat
o surprinde în următoarea cercetare: pe terenul psihologiei industriale, el
evaluează intensitatea tendinței la concesie în atribuirea succesului și eșecului. Se
pleacă de la anumite situații concrete, fiind chestionați lucrătorii din trei secții de

87
producție asupra factorilor care au generat, în opinia lor, eșecurile și succesele din
activitate. Tendința de concesie a fost evidentă. Lucrătorii cu funcții de conducere
(maiștri) au apreciat că 60% dintre factorii care explică succesul sunt legați de
persoana lor, în calitate de șefi (o bună organizare a activității, decizii prompte și
adecvate, inițiativă personală, soluții creatoare la probleme, anticiparea și evitarea
dificultăților etc.). Aceiași subiecți considerau în același timp că factorii care au
condus la eșec profesional țin de mediu și de subalterni (situații necontrolabile,
greșelile unor muncitori, accidente, lipsa unor materii prime, șefi nereceptivi la
sugestiile lor etc.). În rândul muncitorilor, arată autorul cercetării, aceste tendințe
au fost și mai pregnante, ceea ce se explică prin coeziunea și spiritul de echipă,
mult mai accentuate la aceste grupuri, la care se adaugă dificultatea evidentă și
obiectivă de a individualiza responsabilitatea pentru eșecurile profesionale
(Cristea, 2015).

4.6.2.2. Eroarea de atribuire de tip proiectiv

Se referă la situația în care atribuirea cauzalității unui comportament se


face prin extrapolarea comportamentului propriu ca fiind tipic pentru anumite
situații și pe considerarea faptului că, în situații similare, ceilalți se comportă tot
așa cum te-ai comporta tu însuți. Această eroare are la bază efectul falsului
consens, potrivit căruia, reamintim, opiniile, atitudinile și comportamentele
noastre sunt percepute ca fiind mult mai tipice pentru anumite situații decât sunt
acestea în realitate (Ross, Greene & House, 1977). Explicația este următoarea:
atunci când simt că ceilalți s-ar comporta la fel, iluzia acestui consens îi face pe
oameni să își autoperceapă calitățile și abilitățile ca fiind normale, menținându-și
astfel echilibrul emoțional.
Acest tip de eroare de atribuire justifică tendința individului de a explica
comportamentul celorlalți în baza comportamentului și opiniilor proprii, astfel
încât el să-și poată menține stima de sine la un nivel dacă nu ridicat, cel puțin
acceptabil.
Uneori, oamenii, fără să țină seama de informația reală, fac atribuiri
conform unor modele personale, din diferite rațiuni cognitive și motivaționale și
se așteaptă din partea celorlalți să gândească și să reacționeze în același fel cu
ei, excluzând alte posibilități ce țin de diferență.
Dintr-o perspectivă psihanalitică, raportul conștient-inconștient creează
în acest caz o situație specială care „încurcă” relația de comunicare. Astfel, X îi
atribuie lui Z ceea ce este presant în el, dar refulat în inconștient, Z devenind

88
ecran de proiecție pentru acele complexe comportamentale și pulsionale pe care,
deși le conține la nivelul Umbrei, X le împiedică să se manifeste, le ascunde. Și
cu cât le reprimă mai mult în inconștient, cu atât proiectarea asupra și atribuirea
acestora altor persoane devine mai frecventă, creându-se un fals context al
interacțiunii.
Așa cum a fost descris și în capitolul 3, un alt aspect este și efectul falsei
unicități – ce se referă la tendința oamenilor de a se vedea pe sine ca având
comportamente pozitive în anumite situații comparativ cu alții și ca fiind mai
puțin supuși erorilor decât sunt alții (Ehrlinger et al., 2005). O explicație a
acestui efect ar consta în faptul că în general oamenii subestimează numărul
celor care fac lucruri pozitive (de pildă, acte de caritate) și supraestimează
numărul celor care fac lucruri negative (de pildă, acte antisociale, cum ar fi
furtul) (Monin & Norton, 2003).

4.6.2.3. Eroarea de atribuire nejustificată a responsabilității

Este un alt tip de eroare de atribuire cauzală, cu consecințe considerabile


în dinamica relațiilor interpersonale, dar și în dezvoltarea personală. Oamenii nu
pot să accepte faptul că lumea în care se dezvoltă ar fi incoerentă, haotică și fără
sens (explicația are la bază motive ce țin de menținerea sănătății și a echilibrului
psiho-fizic și social). Lerner (1980) afirmă că maniera prin care individul neagă
intervenția hazardului și încearcă să mențină un sentiment de control este
credința sau acea ipoteză conform căreia trăim într-o lume justă, în care „fiecare
obține ceea ce merită și merită ceea ce obține”. În baza unei asemenea concepții,
evenimentele devin previzibile și pot fi controlate. Această credință implică
asumarea faptului că fiecare individ, cel puțin teoretic, este responsabil de
comportamentul pe care îl are și de evenimentele în care este implicat. Martori,
participanți și creatori ai diferitelor evenimente, oamenii încearcă să
restabilească „justiția” și să găsească o compensație pentru victime. Existența
sistemului legislativ, manifestarea comportamentelor de sprijin (de ex.
acordarea de ajutoare victimelor catastrofelor naturale sau ale războaielor) sunt
forme concrete de mecanisme sociale create în acest sens. În momentul în care
nu putem restabili justiția, ca reper interior și exterior, ne putem convinge totuși,
compensator sau reparator, că „nu s-a comis nicio injustiție”. Blamarea
victimelor sau atribuirea nejustificată a responsabilității – un fel de sindrom al
„țapului ispășitor” la scară socială, vin să confirme acest mecanism care, deși ne
divizează în plan interior, ne menține aparent unificați și acceptabili în afară. E

89
un fel de a ne menține într-o „realitate” socială coerentă cu prețul propriei
fragmentări morale (Badea & Mitrofan, 2004). Aceasta ar crea o anumită
incongruență a Eului, incongruență ce are rădăcini în dificultățile adaptării și
integrării sociale, cu care s-a confruntat fiecare individ, în diferite situații de-a
lungul scenariului vieții sale.
Astfel, există tendința ca individul să fie considerat de multe ori
responsabil pentru suferința sa. În felul acesta se perpetuează un stereotip al
gândirii colective, activat mai mult sau mai puțin, în funcție de modul de
structurare și organizare, precum și în funcție de valorile grupului social sau
chiar ale societății de apartenență. „Victima provocatoare” nu este altceva decât
un concept care exprimă nevoia de a găsi explicații raționale și credibile unor
evenimente care, după toate probabilitățile și privite dintr-o perspectivă mai
largă sau mai profundă, nu comportă asemenea explicații sau nu doar... O femeie
atacată sau violată este în primul rând întrebată ce anume căuta la acea oră pe
stradă sau în locul cu pricina, de ce nu a strigat, de ce nu avea bani în acel
moment, de ce era îmbrăcată într-un anume fel etc., cu alte cuvinte, de ce s-a
expus... Cercetările făcute asupra violurilor (Kleinke & Meyer, 1990),
bolnavilor de SIDA (Anderson & May, 1992), discriminării (Lerner, 1965),
sărăciei (Zucker & Weiner, 1993) evidențiază „sindromul” blamării victimelor,
care pare să aibă o funcție socială defensivă (Shaver, 1970; Shaver et al., 1975).
Societatea creditează individul cu un fel de atotputernicie, complet nerealistă, și,
astfel, neacceptând caracterul imprevizibil și incontrolabil al unor evenimente,
prin atribuirea unei responsabilități nejustificate pentru ceea ce i se întâmplă, îi
cultivă iluzia că evitând anumite comportamente va evita anumite evenimente.
În acest mod, individul se află în fața unui tip de cunoaștere socială impregnată
magic, ce generează noi mituri, ritualuri și stereotipuri comportamentale de
autoprotecție. Funcția defensivă, autoprotectivă a unei colectivități se exercită
astfel prin structurarea comportamentelor, valorilor și obișnuințelor indivizilor
ei. Ca răspuns la presiunea structurantă a „ființei colective”, indivizii dezvoltă
la rândul lor anumite reacții și răspunsuri comportamentale (Badea & Mitrofan,
2004). Așa de pildă, nerecunoașterea și neasumarea vulnerabilității naște
compensator atribuirea și autoatribuirea responsabilității nejustificate și
iluzia atotputerniciei, care predispune la suferință, dezamăgire și eșec.
Necunoașterea și neacceptarea propriilor limite se pot dovedi la fel de
păgubitoare ca și efortul depășirii lor cu orice preț – cum ar fi autoînșelarea sau
atribuirea eronată a responsabilității, reflexie deformată a orgoliului, a
ignoranței, a efectului de contagiu și presiune socială.

90
4.6.2.4. Eroarea de atribuire etnocentrică

Procesul atribuirii cauzale se regăsește și în cadrul fenomenelor


intergrupale, colective, nefiind doar un proces individual. Există o serie de
răspunsuri, reacții, reprezentări, stereotipuri și prejudecăți etnocentrice care
intervin în procesele atribuționale. Astfel, în multe situații, actorii sociali sunt
percepuți și evaluați în funcție de apartenența la un anumit grup social. În baza
dimensiunii etnocentrice, membri unui grup sau ai unei categorii sociale
favorizează propriul grup și defavorizează anumite out-grupuri. Discriminările
de tot felul își au sursa în această tendință spontană. Dimensiunea socială a
atribuirii explică pe de o parte apariția unor conflicte intergrupale, iar pe de altă
parte justifică nevoia menținerii unei identități colective pozitive. Modalitățile
de atribuire a cauzalității comportamentelor în context social se reflectă în
ideologiile care explică diferențele intragrupale și au un caracter mai curând
spontan și intuitiv, bazat pe economicitate în adaptare. Oamenii elaborează
curent anumite concluzii și interpretări, eludând informația completă și
obiectivă. Precum am arătat, ei sunt tentați să opereze mai curând cu informațiile
subiective, dobândite din experiențele lor, acestea conferindu-le un sentiment al
controlului, adaptarea sau predicția în anumite situații și interacțiuni sociale,
chiar cu riscul practicării și repetării unor erori (Deschamps & Beauvois, 1994).
O situație aparte o reflectă fenomenul atribuirii cauzale în grupurile
defavorizate, în care se remarcă tendința la subevaluare a propriului grup (Miller
& Ross, 1975). Diferențe sensibile sunt și în funcție de variabila sex. Dacă
succesul este explicat în cazul bărbaților mai ales ca efect al competenței, în
cazul femeilor el este interpretat de cele mai multe ori ca rezultat al șansei.

4.6.3. Euristici și bias-uri în cunoașterea socială

Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba greacă (heuriskein),


precum și în limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi.
Euristic sau euristică sunt termeni utilizați în mod curent pentru a defini acel
procedeu de luare a deciziei (sau de găsire a unei soluții) care nu analizează
toată cantitatea de informație disponibilă în acest sens.

Euristica – „scurtătura” în gândire


Având de procesat multe informații într-un timp foarte scurt, sistemul
nostru cognitiv a devenit rapid și s-a specializat în crearea de „scurtături”

91
mentale. Ne formăm impresii, judecăți și căutăm explicații cu o ușurință
remarcabilă. Facem asta cu ajutorul euristicii, strategie de gândit eficientă și
simplă. Euristica ne permite să trăim și să luăm decizii de rutină cu minim de
efort (Shah & Oppenheimer, 2008). Din punct de vedere biologic, scopul
gândirii este mai degrabă axat pe supraviețuire decât pe luarea de decizii corecte.

Bias – termen preluat din limba engleză, traducerea fiind


„tendențiozitate”, „părtinire”, „idee preconcepută”. În contextul analizei și
explicării unor mecanisme specifice cunoașterii sociale, cea mai potrivită
traducere/ conotație/ semnificație are următoarea echivalență: bias =
preconcepție (idee preconcepută).

4.6.3.1. Euristica reprezentativității

De multe ori, în procesul cunoașterii sociale, indicam că operăm cu așa


numite scheme cognitive. Acestea au rolul de a prescurta și simplifica
prelucrarea informației și țin de o economicitate a proceselor psihice, însă pot fi
adesea adevărate capcane pentru înțelegerea adecvată a realității sociale.
Categorizarea este o astfel de schemă cognitivă și constă în gruparea unor
persoane într-o anumită categorie, în baza atributelor și caracteristicilor acestora
ce par a fi similare cu ceea ce este reprezentativ pentru membrii acelei categorii.
Euristica reprezentativității evidențiază acea scurtătura cognitivă în urma căreia
oamenii sunt amplasați în spațiul mental al individului într-o anumită categorie,
în urma similarității sau asemănării cu acea categorie.
Iată un exemplu edificator: Andrei este un vecin, cu vârsta în jur de 35
de ani, este o persoana care vorbește încet, săritor atunci când este nevoie și
întotdeauna are la el și citește cărți de psihologie. Dacă ești pus în situația de a
ghici ocupația/ profesia lui, ai fi tentat să spui ca este psiholog ☺. Această
supoziție ar putea fi adevărată (întrucât euristica reprezentativității funcționează
în unele cazuri și presupunerea se poate transforma în confirmare); cu toate
acestea, această supoziție ar putea fi și falsă și să ne inducă în eroare. De pildă,
Andrei ar putea fi și manager într-o companie (statistic există mai mulți
manageri decât psihologi, deci, în realitate, șansele statistice potrivit cărora
Andrei lucrează ca manager sunt mai mari decât cele potrivit cărora lucrează ca
psiholog). Dacă nu ai ști absolut nimic despre Andrei, cu excepția faptului că are
în jur de 35 de ani, probabilitatea de a spune despre el că e manager, și nu
psiholog, ar fi mai mare.

92
Ce este capcana conjuncției? Este acea tendință de a nu acorda suficientă
atenție informației de bază (informația princeps), ca urmare a activării euristicii
reprezentativității. De pildă, Andrei are la el mai tot timpul saci de gunoi, din
aceia mari de plastic, și preferă să meargă cu bicicleta decât să conducă. Acestea,
împreună cu celelalte trăsături ale lui Andrei, te-ar duce cu gândul la faptul că,
în afara profesiei de psiholog, el este și un ecologist convins. Acest lucru se
întâmplă întrucât el pare că este reprezentativ pentru ambele categorii.
Tversky și Kahneman (1973) au arătat faptul că atunci când oamenii
operează cu astfel de informații, conjuncția (afirmația potrivita căreia
respectivul face parte din două categorii) este cea care va fi indicată în primul
rând (adică Andrei este un psiholog ecologist), față de încadrarea într-o singură
categorie (Andrei este psiholog sau Andrei este un ecologist). Din punct de
vedere logic acest lucru nu este, bineînțeles, corect – întrucât dacă una dintre
cele două afirmații este neadevărată, atunci conjuncția este neadevărată (dacă
Andrei nu este psiholog sau dacă Andrei nu este ecologist, atunci Andrei nu este
un psiholog ecologist).

4.6.3.2. Euristica disponibilității

Avem întrebarea: mai mulți oameni trăiesc în Irak sau în Tanzania?


Probabil că răspunsul va fi dat funcție de care dintre țări va veni mai ușor
în minte. Dacă memoria noastră va accesa mai ușor Irakul, atunci acesta va fi
considerat răspunsul corect. De obicei este adevărat, astfel încât de multe ori
suntem ajutați de această regulă cognitivă, numită disponibilitatea euristică.
Altfel spus, cu cât ne aducem aminte mai ușor ceva, cu atât este mai probabil că
vom alege lucrul respectiv ca fiind corect (Myers, 2010).
Există situații în care această regulă poate da erori. Dacă avem o listă cu
oameni faimoși de un anumit sex (spre exemplu, Jenifer Lopez, Michelle Obama,
Hillary Clinton) și o listă cu același număr de oameni necunoscuți de sex opus
(Donald Scarr, William Wood, Mell Jasper), numele faimoase vor fi mai ușor
disponibile cognitiv, iar majoritatea oamenilor își va aminti că lista cu nume de
femei a fost mai lungă (McKelvie, 1995, 1997; Tversky & Kahneman, 1973).
Evenimentele ușor de imaginat (de pildă, bolile cu simptome ușor de
reprezentat) sunt considerate a avea o probabilitate mai mare să se întâmple
decât alte evenimente mai greu de imaginat (MacLeod & Campbell, 1992).
Informațiile de orice fel, dar în special cele negative, au efect asupra
vieții oamenilor, influențându-i la nivel emoțional, cognitiv și comportamental.

93
Omul dă înțeles informației, selectează ceea ce are sens pentru el într-un anumit
moment și se comportă ca atare.
Suntem tentați să credem tot, orice, fără să filtrăm sau să analizăm, doar
pentru că ceva ne convine în acel moment, doar pentru că rezonăm cu o poveste
și ne străduim să dăm același sens și vieții noastre, până la identificare. Este
important totuși să facem efortul de a nu ne lăsa duși de val și de a nu transforma
un caz real sau fictiv într-un adevăr universal. Știrile sau informațiile „din auzite”
sau prezentate la TV, sub diverse forme, mai ales cele negative, cum ar fi violuri,
crime, jafuri, răpiri, bătăi, au impact diferit de la individ la individ. Fiecare îi poate
da o anumită dimensiune, de cele mai multe ori îngrozitoare, înspăimântătoare,
ajungând să creadă că toate acestea se întâmplă de obicei, când de fapt statisticile
arată altceva. Însă statisticile nu provoacă emoție, sunt doar cifre, dar au la bază
studii, cercetare, metodă, și tocmai de aceea sunt credibile. Nu ne putem trăi viața
pe baza statisticilor, însă putem ține cont de ele. Astfel ne-am îngrijora mai mult
în ceea ce privește gripa obișnuită, cea care ucide zeci de mii de oameni, decât de
gripă porcină sau cea aviară. Ne-am familiarizat cu gripa obișnuită, pe când cea
porcină, aviară, „boala vacii nebune” sau Antraxul sunt cazuri rare, însă, fiind
mediatizate exagerat de mult, provoacă teamă.
Suntem asaltați pe toate canalele cu evenimente teroriste care au loc în
avioane sau țări civilizate, soldate cu sute de morți. Ne este frică să mai călătorim
cu avionul sau să ne facem concediile în străinătate, de teamă că s-ar putea
întâmpla ceva rău, ceva grav. Ne îngrijoram de posibilitățile abstracte
(îndepărtate), ignorând posibilități certe, un fenomen pe care Sunstein și
Kahneman (2007) îl numesc „neglijarea probabilităților”.
Și iarăși statistica ne demonstrează că atenția ne este cu ușurință distrasă
de la riscurile reale, pe cât de banale, pe atât de devastatoare, cum ar fi rotavirusul,
care ucide în fiecare zi echivalentul a patru din 747 copii (Parashar et al., 2006,
apud Myers, 2010). Și tot ea ne arată că cea mai periculoasă parte a unei călătorii
este pe șosele, spre aeroport, spre destinațiile de vacanță sau chiar spre serviciu.
Ne gândim câteodată: „doar dacă m-aș fi urcat în avionul/ trenul acela, astăzi poate
n-aș mai fi fost” sau „dacă aș fi plecat cu o jumătate de oră mai târziu, aș fi fost
blocată pe autostradă, în acel accident” sau „cum ar fi fost dacă aș fi întâlnit un
bărbat/ o femeie ca acela/ aceea din filmul X”. Și de aici începem să ne imaginăm
diverse scenarii: cum ar fi fost viața mea sau a familiei mele în situațiile respective.
Cum mi-ar fi fost mie dacă s-ar fi întâmplat sau nu un anumit lucru.
Evenimentele ușor de imaginat (disponibile cognitiv) influențează de
asemenea experiențele noastre de vinovăție, regret, frustrare și ușurare
(Myers, 2010).

94
Inventăm povești pentru a ne motiva acțiunile, pentru a găsi un sens
întâmplărilor și evenimentelor din viața noastră și pentru starea de bine și confort
pe care ne-o dau, în special cele pozitive. De asemenea, a ne imagina alternative
mai bune și a ne gândi ce am putea face diferit data viitoare ne ajută să ne
pregătim astfel încât să facem mai bine în viitor (Epstude & Roese, 2008).
Euristica disponibilității se referă la următoarea situație: atunci când
emitem raționamente sau anumite judecăți vor conta doua aspecte – cât de
disponibilă este o anumită informație sau o idee în mintea noastră și cât de fluent
și de repede este aceasta accesată. Unul dintre cele mai edificatoare exemple este
acela în care, după vizionarea unui film de groază, prietenul încearcă să își sperie
prietena, provocând scârțâitul ușii sau sărind pe neașteptate în fața ei etc.
Pregătirea mentală sporește interpretarea unor stimuli gen zgomote sau lumini
într-un anumit sens, și anume în sensul anxiogen; din cauza disponibilității ideii
potrivit căreia zgomote sau stimuli luminoși înseamnă existența unor monștri
sau a unor pericole, inconștientul prevalează asupra conștientului și presupunem
că poate fi adevărat. Desigur, rolul emoției este unul esențial, acest exemplu
demonstrând cum ea poate preceda raționamentul și judecata logică, inducând
astfel o serie de confuzii.
Euristica disponibilității demonstrează indirect și rolul extrem de
important al dispoziției emoționale în procesul amplu al cunoașterii sociale,
precum și în cel al atribuirilor cauzale. Un experiment realizat de Schwarz et al.
(1991) a arătat faptul că, în urma cerinței de a-și reaminti cât mai multe
evenimente plăcute din copilărie (față de situația „câteva amintiri plăcute sau
anumite amintiri plăcute din aceeași perioadă”), participanții erau convinși că au
avut o copilărie mai puțin fericită. Acest lucru se justifică astfel: atunci când
dovada unei anumite idei/ fapt este dificil de readus în câmpul conștiinței,
oamenii au tendința de a infera că acea idee este mai puțin plauzibilă.
Kahneman (2012b) descrie două moduri de gândire specifice procesării
informației, dar și procesului de cunoaștere socială; două sisteme a căror
dinamică generează deopotrivă descifrare de sensuri, dar și erori și interpretări
iluzorii. Denumirea acordată generic este de Sistemul 1 și Sistemul 2, fiind
descrise de autor în felul următor: Sistemul 1 operează automat și rapid, cu efort
redus sau nul și fără senzația de control voluntar, iar Sistemul 2 acordă atenția
necesară activităților mintale solicitante, printre care se numără calculele
complicate; operațiile Sistemului 2 se asociază frecvent cu experiența subiectivă
de activism, alegere și concentrare. Atunci când ne raportăm la propria persoană,
ne identificăm cu Sistemul 2, Eul conștient, rațional, ce are opinii, face alegeri
și decide la ce să ne gândim și ce să facem. Sistemul 1 stă la originea impresiilor

95
și senzațiilor care sunt principalele surse ale opiniilor explicite și ale alegerilor
deliberate ale Sistemului 2. Operațiile automate ale Sistemului 1 generează
structuri de idei surprinzător de complexe, însă doar mai lentul Sistem 2 poate
să construiască gânduri, urmând serii ordonate de pași.
Dacă sunt aprobate de Sistemul 2, impresiile și intențiile se transformă
în opinii, iar pulsiunile se transformă în acțiuni voluntare. Sistemul 1 este rapid,
intuitiv și emoțional; Sistemul 2 este mai lent, mai deliberativ și mai logic.
Iată concret câteva exemple de activități automate pe care Daniel
Kahneman le atribuie Sistemului 1:
Sesizează faptul că un obiect este mai îndepărtat decât altul.
Orientează în direcția sursei unui sunet brusc.
Completează fraza „Pâine și...”.
Face o „figură scârbită” în fața unei imagini oribile.
Detectează ostilitatea din vocea cuiva.
Răspunde la 2+2=?
Citește cuvinte sau afișe mari.
Conduce mașina pe un drum pustiu.
Înțelege propoziții simple.

Diversele operații ale sistemului 2 au o trăsătură comună: toate solicită


atenție și sunt perturbate atunci când ni se distrage atenția. Spre exemplu:
Fiți atenți la focul de pistol care da startul unei curse.
Concentrați-vă atenția asupra clovnilor dintr-un circ.
Concentrați-vă atenția asupra vocii unei anumite persoane dintr-o
încăpere aglomerată și gălăgioasă.
Căutați o femeie cu părul alb.
Scotociți prin memorie ca să identificați un sunet surprinzător.
Păstrați un ritm de mers mai rapid decât cel care vă este firesc.
Vă controlați comportamentul pentru a fi cuviincios într-o situație socială.
Numărați de câte ori apare litera a pe o pagina de text.
Spuneți cuiva numărul vostru de telefon.
Comparați două mașini de spălat sub aspectul valorii lor totale.
Completați o declarație fiscală.
Verificați validitatea unui argument logic complex.

Sistemul 2 are capacitatea de a modifica felul în care funcționează


Sistemul 1, programând funcțiile de regulă automate ale atenției și memoriei
(așteptând o rudă într-o gară aglomerată, de exemplu, puteți să începeți să căutați

96
o femeie căruntă, sporind, prin aceasta, probabilitatea de a zări de la distanță
ruda așteptată). Oricine este conștient de capacitatea limitată a atenției, iar
comportamentul nostru social este îngăduitor cu aceste limite (spre exemplu,
atunci când șoferul unei mașini depășește un camion pe o șosea îngustă,
pasagerii adulți întrerup de obicei conversația, știind faptul că a-i distrage atenția
șoferului nu este o idee bună și bănuind, de asemenea, că temporar acesta nu va
auzi spusele lor).
Chabris și Simons au demonstrat, în cartea realizată în anul 2010 și
intitulata „Gorila invizibilă”, faptul că atunci când oamenii se concentrează
intens asupra sarcinii, acest lucru îi poate „orbi” față de alți stimuli, chiar și față
de aceia care în mod normal atrag atenția. Astfel, ei au realizat un film în care
două echipe (una cu tricouri albe, cealaltă cu tricouri negre) făceau schimburi de
pase cu mingi de baschet. Subiecții trebuiau să numere pasele efectuate de către
echipa în alb, ignorând jucătorii în negru. La jumătatea filmului, o femeie
costumată în gorilă apare în imagine, traversează terenul de joc, se lovește cu
pumnii în piept și pleacă. Timp de 9 secunde, gorila apare în mod obiectiv pe
ecran. Mii de subiecți au vizionat filmul și jumătate dintre ei nu au remarcat
absolut nimic. Sarcina a continuat – și mai ales instrucțiunea de a ignora una
dintre echipe; este ceea ce a provocat „orbirea”. Dintre cei care urmăresc
materialul video fără să aibă acea sarcină de îndeplinit, nimănui nu i-ar putea
scăpa gorila; privitorii care nu au perceput gorila sunt la început siguri că aceasta
nu a fost în film și nu își pot imagina cum le-ar putea scăpa un eveniment atât
de șocant. Acest studiu arată două aspecte importante legate de felul în care
procesam informația la nivel mental, și anume: putem fi orbi în fața evidenței și
suntem, de asemenea, orbi față de propria noastră orbire.
Împărțirea activității între Sistemul 1 și Sistemul 2 este foarte eficientă
– ea minimizează efortul și optimizează performanța. Această relație între cele
două sisteme funcționează de cele mai multe ori în parametrii optimi, întrucât
Sistemul 1 este în general foarte bun în ceea ce face: modelele sale de situații
familiare sunt corecte, predicțiile sale pe termen scurt sunt de asemenea precise,
iar reacțiile sale inițiale față de provocări sunt rapide și de obicei adecvate.
Întrucât Sistemul 1 operează automat și nu poate fi oprit voluntar, adesea erorile
de gândire intuitivă își fac apariția, iar bias-urile nu pot fi evitate. Kahneman
(2012b) evidențiază faptul că, și în situația în care sunt disponibile indicii ale
unor erori probabile, erorile pot fi prevenite numai prin intensificarea
supravegherii și printr-o activitate solicitantă a Sistemului 2. Însă o monitorizare
constantă a propriei gândiri este cu siguranță extrem de obositoare și de
consumptivă. Sistemul 2 nu poate înlocui complet Sistemul 1 în luarea unor

97
decizii de rutină și, de aceea, cel mai bun lucru pe care l-am putea face este un
compromis, și anume să învățăm să recunoaștem situațiile în care greșelile sunt
probabile și să ne străduim mai mult să evităm greșelile importante atunci când
e vorba de mize majore.
Oamenii care se lasă călăuziți de Sistemul 1 sunt mai susceptibili față de
bias-urile disponibilității. Kahneman (2012b) enumeră câteva condiții/ situații
când oamenii „se lasă duși de curent” și sunt afectați mai puternic de ușurința
recuperării din memorie decât de conținutul pe care l-au recuperat:
Când sunt angajați simultan într-o altă sarcina dificilă.
Când sunt bine dispuși, deoarece tocmai s-au gândit la un episod fericit
din viața lor.
Când obțin un punctaj mare pe o scală a încrederii în propria intuiție.
Dacă sunt puternici (ori sunt determinați să se simtă astfel).
Sesizam rolul afectelor, dar și pe cel al încrederii în sine în ceea ce
privește euristica disponibilității (o încredere exagerată în sine poate activa
Sistemul 1, deci poate să apară bias-ul disponibilității). De asemenea, simpla
reamintire a unor momente când au reușit sporește încrederea aparentă a
oamenilor în propria intuiție, situație care poate genera unele interpretări
eronate.

4.6.3.3. Euristica ancorelor

Uneori o judecată inițială asupra unui anumit fapt, persoană sau situație
funcționează ca o ancoră pentru emiterea unor judecăți ulterioare vizavi de
aceleași aspecte. Se creează astfel un fel de scheme cognitive și de evaluare ce
dezvoltă un adevărat acroșaj pentru modul în care procesăm informațiile, un fel
de extrapolări automatizate. Acestea constituie de multe ori surse de eroare în
elaborarea judecăților și pot influența raporturile sociale ale individului.
Efectele acestui tip de euristică sunt cel mai bine speculate în marketing.
De pildă, vezi într-un magazin o haină care costă 500 de lei și, deși îți place mult
și ți se potrivește, este un pic cam mult față de cât îți poți permite. Apoi vezi într-un
magazin alăturat o haină absolut identică la prețul de 250 de lei – pare un preț
bun, nu-i așa? Decizia va fi achiziționarea obiectului vestimentar din cel de-al
doilea magazin. În acest caz, mintea a făcut imediat o comparație, iar efectul de
ancoră a funcționat din plin (ancora fiind prețul inițial, cel de 500 de lei). Dar
dacă în primul magazin aceeași haină ar fi fost 200 de lei? Atunci prețul de 250
ar fi fost perceput cam mare... Deci ancora inițială are un efect puternic.

98
Efectele de ancorare au fost întotdeauna studiate în rezolvarea unor
sarcini de evaluare și decizie efectuate, în ultimă instanță, de către Sistemul 2.
Însă acesta lucrează cu date extrase din memorie prin operații automate și
involuntare ale Sistemului 1. Ca urmare, Sistemul 2 este susceptibil față de
influența generatoare de bias-uri a ancorelor care fac anumite informații mai
ușor de recuperat. Mai mult decât atât, Sistemul 2 nu deține niciun control
asupra efectului și nici măcar nu-și dă seama de manifestarea lui (Kahneman,
2012b).

4.6.3.4. Bias-ul informației negative

Conotația, de tip pozitiv sau negativ, acordată anumitor informații este


extrem de importantă în prelucrarea informației și se reflectă în procesul amplu
al cunoașterii sociale. Cercetările au arătat faptul că adesea informația negativă
tinde să aibă o importanță sporită în percepția persoanei, comparativ cu
informația pozitivă (Fiske, 1980). Acest lucru se explică prin efectul mult mai
rapid de captare al atenției exercitat de informația negativă. Skowronski și
Carlston (1989) au evidențiat că, în mod particular, informația de tip negativ este
mult mai distinctivă în câmpul atenției în raport cu cea de tip pozitiv, în felul
acesta justificându-se și așa-numitul efect de target pe care îl deține informația
negativă. În momentul în care își exercită influența și impresia se formează, este
foarte greu să fie dezamorsat acest efect. Chiar și prezentând o multitudine de
informații pozitive în același context, acestea nu sunt suficiente pentru a inversa
efectul creat de informația negativă.
Dintr-o perspectivă evoluționistă, faptul că omul este predispus mai
degrabă spre a vedea ceea ce este mai rău în semenii săi sau în animale,
evenimente și situații cu caracter periculos, a fost mai întotdeauna un lucru
extrem de util în evitarea bolilor, a situațiilor în care putea fi ucis sau chiar
mâncat. Dintr-o perspectivă culturală, explicația merge în sensul protecției
normelor și valorilor sociale prin detectarea, sancționarea și înlăturarea
elementelor (fie că e vorba de alți oameni sau de alte situații) care pun în
pericol existența și organizarea acestora. Rozin și Royzman (2001) au arătat
că informația negativă (indiferent că se referă la oameni sau la evenimente)
are un efect de contagiune mult mai pregnant decât informația pozitivă,
generarea impresiilor fiind moderată de acest efect și adesea evoluând spre
distorsionări cognitive.

99
4.6.3.5. Bias-ul retrospecției și bias-ul consecvențialist

Bias-ul retrospecției reprezintă acea tendință a oamenilor de a exagera


cât de bine au putut prezice finalul unui eveniment, după ce acesta s-a întâmplat.
Subînscris sintagmei „am știut încă de la bun început ca așa va fi”, bias-ul
retrospecției creează impresia că finalul evenimentului părea inevitabil, dar și
predictibil, după producerea acestuia. Indiferent de modalitatea în care se
finalizează (pozitiv sau negativ, final fericit sau trist etc.), oamenii percep acel
eveniment ca fiind o consecință a așteptărilor lor.
Factori variați influențează bias-ul retrospecției – de pildă, Roese și
Olson (1996) au arătat că acesta este mai probabil să apară atunci când finalul
sau consecințele unui eveniment sunt negative (față de varianta când acestea ar
fi pozitive). Autorii argumentează în acest sens că evenimentele cu caracteristici
negative tind să atragă anumite cogniții, cum ar fi gândirea contrafactuală
(gândind la ceea ce ar fi putut fi altfel sau cum ar fi stat altfel lucrurile), precum
și o serie de atribuiri cauzale.
Bias-ul retrospecției îi determină pe observatori să estimeze calitatea
unei decizii având în vedere nu dacă procesul decizional a fost bine fundamentat,
ci dacă rezultatele au fost bune sau rele. Astfel, Kahneman (2012b, p. 313) oferă
următorul exemplu elocvent: „gândiți-vă la o intervenție chirurgicală cu riscuri
minore, în care un accident imprevizibil a cauzat moartea pacientului; juriul va
înclina să creadă, post factum, că operația a fost, de fapt, una riscantă și că
medicul care a dispus efectuarea ei ar fi trebuit să știe mai bine acest lucru. Acest
bias al rezultatului face aproape imposibil de evaluat corect o decizie – în
termenii opiniilor care erau raționale atunci când a fost luată decizia.”
Pe de altă parte, oamenii au tendința de a blama decidenții pentru decizii
bune care s-au terminat rău și de a acorda prea puțin credit pentru acțiunile de
succes ale acestora, ce apar drept evidente numai post factum. Acesta este bias-ul
consecvențialist.
Potrivit lui Kahneman (2012b, p. 315-316), deși bias-ul retrospecției și
cel consecvențialist încurajează în general aversiunea față de risc, ele aduc
nemeritate recompense celor care caută riscul în mod iresponsabil, precum un
general sau un întreprinzător care a jucat nebunește la noroc și a câștigat. „Liderii
care au avut noroc nu sunt niciodată pedepsiți pentru că și-au asumat prea multe
riscuri. În schimb, se crede despre ei că au avut fler și clarviziune, anticipând
succesul, iar persoanele cu scaun la cap care au avut îndoieli sunt privite
retrospectiv ca niște indivizi mediocri, timizi și slabi.”

100
4.6.3.6. Bias-ul de confirmare

Oamenii au tendința de a căuta informații care să confirme convingerile


lor, mai degrabă decât informațiile care infirmă acele convingeri. Uneori se
merge până la ignorarea efectivă a acelor informații care contrazic convingerile
deja create. Acesta este bias-ul de confirmare și a fost descris de Trope și
Thompson (1997). În general, oamenii pun întrebări suplimentare pentru a-și
confirma expectațiile; caută informațiile menite să confirme lucrurile pe care ei
le cred despre alți oameni sau diferite evenimente.
Bias-ul de confirmare activează o serie de constructe stereotipe, precum
și profeția autoîmplinită – self fulfilling prophecy (ce consta în selectarea
comportamentelor țintelor ce corespund expectațiilor deja formate). De aceea,
atunci când întâlnim un francez, printre primele întrebări se numără cele legate
de vinul roșu și brânza specifică; sau când partenera de cuplu vorbește în fiecare
zi cu un coleg de serviciu, se activează semnalul de alarmă și orice
comportament al ei trece prin filtrul lui „sigur mă înșală”, căutând în mod expres
legăturile dintre act și părere, astfel încât să ni se confirme convingerea cuibărită
în minte.

4.6.3.7. Evaluarea prin asociere

Oamenii sunt adesea asociați cu cei care au trăsături și caracteristici


similare. Mintea umană realizează o serie de asocieri/ conexiuni între stimuli
percepuți a fi alăturați. Astfel, mintea noastră ne poate face să simpatizam unele
persoane și să antipatizam altele chiar și doar în funcție de stimulul cu care sunt
asociate acestea. Frecvent, rudele persoanelor bolnave psihic sau a celor
supraponderale experimentează stigmatul asocierii (tendința celor din jur de a-i
evalua în baza asocierii cu persoane stigmatizate social). Acest lucru se întâmplă
frecvent în cadrul grupurilor sociale ale copiilor, dar, iată, se regăsește și în
cadrul contextelor și relațiilor sociale ale adulților (Latner et al., 2007).
Această asociere de multe ori nu are nicio logică, ea fiind realizată în
baza unor afecte puternice sau a unor atitudini discriminatorii. De pildă, Hebl și
Mannix (2003) au descoperit faptul că acei candidați de sex masculin care
aplicaseră pentru un post într-o companie, și înainte de interviu stătuseră lângă
o persoană supraponderală, erau subestimați. Efectul stigmatului asocierii se
activa indiferent dacă acei candidați erau persoane extrem de inteligente și foarte
bine pregătite în domeniul respectiv.

101
Natura asociativă a formării impresiilor joacă un rol deosebit de
important în procesul cunoașterii sociale; în același timp însă reprezintă și o
capcană pentru percepția adecvată a relațiilor interumane și oferă adesea o poartă
de acces discriminărilor din diferite arii ale vieții.

4.6.3.8. Gândirea magică

Reprezintă acea modalitate de a gândi bazată pe asumpții iraționale cu


privire la interacțiunea sau intercondiționarea dintre evenimente/ aspecte care
sfidează adesea și legile fizicii.
Una dintre aceste ipoteze complet absurde și ilogice este aceea potrivit
căreia atunci când se ating două obiecte își transmit proprietățile (o așa-numită
lege a contagiunii). O altă credință cu caracter irațional este acea conform căreia
obiectele care seamănă unele cu altele împărtășesc același proprietăți
fundamentale (o așa-numită lege a similarității). Cunoașterea socială este și ea
supusă uneori acestor tipuri de gândire de tip magic. Rozin et al. (1986) au
realizat un experiment în care au demonstrat cum influențează ele
comportamentul oamenilor. Spre exemplu, au arătat faptul că tricoul (spălat)
care fusese purtat înainte de o persoană dezagreabilă a fost mai puțin dorit decât
acela purtat anterior de o persoană agreabilă. De multe ori, nevoia oamenilor de
control îi determină să vadă conexiuni între evenimente, chiar dacă aceste
legături sunt complet nerealiste. Decât să accepte hazardul și impredictibilul din
viața lor, oamenii mai degrabă acceptă explicațiile cu caracter fantezist, în care
elementul irațional primează în fața celui rațional, iar fantasticul sau magicul
înlocuiește realitatea.

4.6.3.9. Iluzia corelației

Este ușor să vezi o corelație acolo unde aceasta nu există. Ne așteptăm


să găsim relații semnificative atunci când, având o gândire corelaționistă,
asociem anumite evenimente (Ward & Jenkins, 1965).
Gândirea corelaționistă constă în construirea de percepții fără a avea o
bază documentată, certificată care să ne ateste credința. Considerăm adesea că
toate persoanele ce suferă din dragoste sunt depresive. Greșit, nu chiar toate, pot
exista anumite cazuri, iar restul pot manifesta doar o tristețe de moment.

102
4.6.3.10. Iluzia de control

Iluzia de control este tendința noastră de a percepe anumite evenimente


întâmplătoare ca fiind conectate; ideea că evenimentele întâmplătoare sunt
supuse influenței noastre.
Langer (1977) demonstrează iluzia de control în experimentele legate de
jocurile de noroc.
În comparație cu cei cărora le-a fost acordat un număr de loterie,
persoanele care și-au ales singure numărul au cerut de patru ori mai mulți bani
atunci când li s-a cerut să-și vândă biletul. Atunci când jucătorii joacă un joc de
noroc împotriva unei persoane incomode și nervoase, pariază mult mai mult
decât atunci când joacă împotriva unui adversar încrezător. A fi persoana care
aruncă zarurile sau rotește roata crește încrederea oamenilor (Wohl & Enzle,
2002). Jucătorii de zaruri aruncă mai încet pentru numere mici, iar pentru
numere mari aruncă mai tare (Henslin & Henslin, 1967).
Mai mult de 50 de experimente au constatat în mod constant că oamenii
acționează ca și cum ar putea prezice sau controla evenimentele întâmplătoare
(Laible & Thompson, 1998; Presson & Benassi, 1996).

4.6.3.11. Influența dispoziției emoționale asupra judecăților

Hotărârea socială ne implică sentimentele, iar judecățile ne sunt


influențate de stările noastre de dispoziție. Studiile care compară indivizii triști
și pe cei fericiți arată că sentimentele ajută la cunoașterea și dezvoltarea
personală. Oamenii fericiți sunt predispuși să reacționeze mai bine cu privire la
tot ce se întâmplă în jurul lor. Spre exemplu, câțiva oameni primesc un cadou în
timpul cumpărăturilor; astfel, starea lor de spirit se schimbă, iar ei relaționează
mult mai bine cu persoanele din jur, față de alți câțiva oameni care nu au primit
cadouri în aceeași sesiune de cumpărături. Cei care nu au primit nimic au rămas
la fel, starea de spirit neschimbându-se. Când suntem într-o stare bună, lumea
pare mai prietenoasă, deciziile sunt mai ușoare, iar veștile bune ne vin mai facil
în minte (Myers, 2010).
Psihologul social Joseph Forgas, de la Universitatea New South Wales,
a decis să facă un experiment, prin care să își dea seama cum amintirile și
judecățile oamenilor sunt schimbate în funcție de starea lor de spirit. Așadar, cu
ajutorul hipnozei, el și colegii săi induceau o stare de fericire unor oameni, apoi
îi puneau să se uite la un videoclip. După terminarea acestuia s-a remarcat faptul

103
că oamenii au reținut din acel videoclip tot ce era mai productiv și educativ.
Apoi, tot prin hipnoză, acelorași subiecți li se inducea o stare proastă de
dispoziție, iar după urmărirea aceluiași videoclip, ei au văzut doar părțile mai
puțin bune al acestuia. Concluzia este următoarea: modul de gândire și judecata
sunt influențate de starea de spirit. Gândurile asociate cu dispoziția pe care o
avem ne pot distrage de la gândirea în perspectivă; astfel, putem să îi judecăm
pe alții în baza unor stereotipuri și atunci când avem o stare de spirit foarte bună,
dar și una foarte proastă (Forgas, 1995).

104
Capitolul 5
Agresivitatea

5.1. Aspecte generale

Agresivitatea umană este întâlnită peste tot în lume. De-a lungul


timpului, agresivitatea a fost prezentă mai tot timpul, în diferite perioade
istorice, fiind caracteristică deopotrivă individului, grupului social sau maselor.
Filozoful Hobbes (1651) argumenta faptul că nivelul cel mai ridicat de
agresivitate se întâlnește la ființa umană, susținând că doar o stabilitate a
infrastructurii legilor și instituțiilor poate ține agresivitatea oamenilor în frâu.
Dryden (1883) și Rousseau (1749) considerau că, în ciuda aspirațiilor nobile pe
care societățile în general le afișează, ființele umane vor avea tendința să comită
acte agresive întotdeauna.
Ce este concret agresivitatea? Răspunsul la această întrebare nu este unul
ușor, iar definițiile abundă în literatură. La o primă vedere/ impresie te-ai gândi
la modul de a face rău altora; dacă judeci un pic însă, ai să realizezi că a face rău
altora nu e neapărat singura componentă a agresivității – de pildă, dacă încerci
să lovești pe cineva cu o piatră, dar ratezi și nu îl lovești, acest lucru nu înseamnă
că i-ai făcut rău, însă comportamentul tău a fost unul clar agresiv. Mulți
cercetători consideră că intenția reprezintă o componentă centrală a agresivității
(Bushman și Geen, 1990). Putem distinge mai multe forme ale agresivității – de
exemplu, agresivitate spontană și agresivitate premeditată, agresivitate fizică și
agresivitate verbală, agresivitate care urmărește obținerea unor beneficii, a unui
câștig material și agresivitate care urmărește predominant rănirea și distrugerea
celuilalt, agresivitate latentă și agresivitate manifestă, agresivitate individuală și
agresivitate colectivă etc.
Nu putem pune un semn de echivalență între agresivitate și
comportamentul antisocial, nu putem alătura întotdeauna agresivitatea cu
delincvența și infracționalitatea. De pildă, comportamentul unui sportiv (al unui
luptător de K1) nu este orientat antisocial și, cu cât este mai agresiv, cu atât este
mai eficient și mai performant. Nu orice comportament antisocial, inclusiv
infracțional. poate fi caracterizat prin agresivitate (spre exemplu, frauda
economică). Destul de frecvent, agresivitatea este confundată cu violența. Există

105
multe situații în care comportamentul agresiv este și violent, dar există și cazuri
în care conduita agresivă este non-violentă (agresivitate pasivă).
Dragomirescu et al. (1990) evidențiază următoarele forme ale
agresivității:
1. agresivitate nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial
obligatoriu (de exemplu, o dispută în trafic);
2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf, în care se include și
comportamentul criminal;
3. comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unor
stări patologice sau a unei afecțiuni neuropsihice preexistente sau dobândite.
Anumite tulburări de personalitate prezintă, de asemenea, un risc crescut de
agresivitate (spre exemplu, tulburarea de personalitate de tip antisocial,
tulburarea de personalitate de tip paranoid sau tulburarea borderline).
Comportamentul agresiv nu este orientat exclusiv în afara subiectului
(heteroagresivitate), ci poate fi orientat și asupra lui însuși (autoagresivitate).
Aici intră o serie de comportamente cu caracter autodestructiv (printre care
actele de automutilare sau consumul de droguri), dar și actul suicidar (ca
expresie extremă a autoagresiunii).
Există două mari categorii de explicații cu privire la originile
comportamentului agresiv – și anume agresivitatea este înnăscută (deci este
cauzată de o multitudine de factori biologici, genetici) și agresivitatea este
dobândită din mediul social.

5.2. Teoriile biologice ale agresivității

5.2.1. Precursorii – S. Freud și K. Lorenz

Sigmund Freud (1927) a fost primul autor ce a susținut natura


instinctuală a agresivității, evidențiind faptul că oamenii se nasc cu instinctul
de a agresa și de a fi violenți. Întrucât această „presiune ereditară” nu poate fi
îndepărtată, ea poate fi canalizată, reorientată spre alte două activități, în care să
nu își găsească forme de manifestare distructivă, ci să se descătușeze, să se
elibereze sub forma unui catharsis. Aceste două activități sunt arta și sportul, în
viziunea părintelui psihanalizei.
Una dintre cele mai semnificative contribuții în explicarea și argumentarea
originii biologice a agresivității o are Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel
în anul 1968. În lucrarea sa „On Aggression” (2005), autorul prezintă rolul esențial

106
al instinctualității agresivității, pornind de la demonstrarea rolului adaptativ
interspecii al acesteia în lumea animală. Animalul își apără teritoriul,
disponibilitățile de hrană și, îndepărtând rivalul, previne supraaglomerarea; în plus,
datorită faptului că cel mai puternic învinge, probabilitatea de a-și transmite
potențialul genetic este foarte mare, astfel transferându-se și tendința către
agresivitate. În urma procesului evoluției, ființele umane au dezvoltat un instinct
de luptă, care a cauzat agresiunile îndreptate împotriva celorlalți semeni. Acest
instinct combativ își pune amprenta asupra comportamentului nostru în aceeași
manieră cum ne presează nevoia de a mânca sau de a face sex – aceste nevoi și
dorințe fiind înscrise în codul nostru genetic. Precum foamea și setea, dorința de a
agresa este un fel de energie care se adună în organism, devenind din ce în ce mai
puternică. Lorenz (1968) relevă două implicații extrem de importante în ceea ce
privește agresivitatea – în primul rând, fiind programată biologic și reglată
hormonal, energia agresivă are nevoie să se elibereze; în al doilea rând, așa cum
omul flămând caută hrană, omul a cărei energie agresivă s-a acumulat la un nivel
inconfortabil va cauta oportunități de a agresa.
O altă idee centrală ce reiese din lucrarea lui Lorenz este acea potrivit
căreia acumularea acestui nivel crescut de energie agresivă într-un individ poate
fi eliberată printr-un proces de catharsis, în felul acesta evitându-se actele de
distrugere. Respectiv, atunci când acumulezi frustrare și mânie, lovirea unui sac
de box sau alergatul ar reduce această energie și, chiar dacă nu ai deveni pe loc
zen (adică o persoană extrem de calmă), ai fi mai puțin dispus să lovești sau să
rănești pe altcineva (această idee purtând amprenta gândirii freudiene).
Societățile moderne oferă oportunități pentru un astfel de catharsis – de pildă,
vizionarea unui sport agresiv facilitează exprimarea mâniei acumulate și are
rolul de a descătușa furia spectatorului.
Studiile arată rezultate contradictorii, însă, vizavi de ideea catharsisului
– astfel, au fost investigate o serie de tehnici în dorința de a evidenția rolul și
efectul lor cathartic – de exemplu, răspunsul verbal în loc de reacția fizică la
adresa unui provocator (Mallick & McCandless, 1966), vizionarea unor filme cu
conținut violent (Siegel, 1956), practicarea unor sporturi de contact (Konecni &
Doob, 1972). Rezultatele au arătat că, în majoritatea cazurilor, efectul cathartic
nu se produce, întrucât tendința de a agresa persistă; însă motivul principal
pentru care oamenii se simțeau bine ca o consecință a acestor tehnici era senzația
plăcută și de recompensă pe care o trăiau. Deci, cei care resimțeau efectul de
catharsis în urma vizionării altor oameni care agresează la rândul lor pe alții sau
care se angajau în activități cu rol de substitut cathartic, învățau, de fapt, într-un
mod subtil, faptul că agresivitatea este reconfortantă și recompensatorie.

107
Într-adevăr, dacă activitatea în care suntem angrenați este interesantă sau
plăcută, o serie de hormoni, cum ar fi adrenalina și endorfinele, se eliberează în
organism și au un efect pozitiv asupra dispoziției noastre, cel puțin pe termen
scurt. Bushman și Anderson (2001) au descoperit faptul că oamenii se implică
în activități cu caracter cathartic pentru a-și menține buna dispoziție și
sentimentul de bine.
Lakoff și Johnson (1999) arătau faptul că înțelegerea lumii de către
oameni adesea se bazează pe experiențele de tip corporal. Întrucât mânia și
frustrarea duc la tensiune musculară și la creșterea tensiunii arteriale, frecvent
corpul resimte aceste emoții sub forma căldurii și presiunii cu care se confruntă.
Furia, de multe ori, este exprimată metaforic – oamenii spunând că au ajuns la
„punctul de fierbere”, că „dau pe afară”, că le „explodează capul”. Din această
perspectivă, noțiunea de catharsis are sens, însă sunt cercetări care arată că acei
oameni care sunt convinși și cred cu tărie în efectul cathartic, pot merge în
direcții care de fapt le accentuează agresivitatea. De pildă, un studiu în care
participanții practicau sporturi nonagresive, cât și agresive a descoperit că aceia
dintre subiecți care credeau în efectul cathartic, deci al descărcării agresivității,
erau implicați în sporturi agresive (Wann et al., 1999).
Realizând o serie de cercetări la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor
șaptezeci, Hokanson (1974) a arătat faptul că atunci când subiecții ripostau
împotriva unui agresor, presiunea sângelui se reducea la normal. Acest lucru se
întâmpla însă numai în situația în care reacția era față de agresorul princeps și
dacă actul răzbunării era văzut ca fiind justificat.

5.2.2. Influențele de tip genetic ale agresivității

Predispoziția de a agresa, în anumite circumstanțe, a avut o valoare


adaptativă și de supraviețuire la strămoșii noștri și, ca urmare, a fost ajustată de
procesul evoluției. Ar fi de așteptat să existe anumite dovezi ale faptului că
tendința de a agresa se moștenește.
Cercetătorii de origine suedeză Lagerspetz și Lagerspetz (1971, 1979)
au realizat un experiment cu două grupuri de șoareci – un grup care avea un nivel
ridicat de agresivitate și un al doilea care prezenta un nivel scăzut de agresivitate;
cele două grupuri au fost crescute separat. După 26 de generații, au constatat că
în primul grup șoarecii erau extrem de agresivi, teritoriali, adevărați luptători,
iar în cel de-al doilea grup șoarecii au fost denumiți generic „pacificiști”.

108
Biologul Trut (1999) a realizat un experiment pe scară largă, crescând și
înmulțind o populație sălbatică de vulpi siberiene. La început vulpile se
comportau așa cum era de așteptat din partea unor animale sălbatice – prezentau
o frică intensă atunci când oamenii se apropiau și încercau să muște îngrijitorii.
Cercetătorul a selectat vulpile care erau mai puțin agresive, le-a separat și, după
câteva generații, arătau din ce în ce mai puțină frică, ba chiar se conturase o
generație de „elită”: aceste vulpi nu numai că tolerau contactul cu oamenii, dar
și arătau afecțiune, prezentând un comportament similar cu cel al câinilor. Toate
aceste modificări comportamentale au fost acompaniate și de schimbări la nivel
fizic. În mod particular, prezentau schimbări de pigmentație (culoarea blănii) și
aveau un pattern aparte la nivelul feței (acest model în formă de stea se regăsește
și la multe rase de câini domestici). Astfel, concluzia a fost că genele care
controlează agresivitatea la multe animale sunt, de asemenea, responsabile
pentru anumite caracteristici fizice.
Deci, dacă agresivitatea este determinată genetic, ar fi de așteptat să
existe o relație de corespondență puternică între nivelurile de agresivitate ale
gemenilor monozigoți (gemeni „identici”), întrucât sunt produsul splitării unui
singur ovul fertilizat. Această corespondență ar trebui să fie mai puțin precisă în
cazul gemenilor dizigoți sau în cazul altor relații de rudenie (materialul genetic
nefiind identic în aceste cazuri).
Raine (1993) a studiat cazurile unor gemeni ai criminalilor condamnați
în SUA. Jumătate dintre gemenii identici și 1/5 dintre gemenii dizigoți aveau
cazier criminal, comițând diferite infracțiuni. Deci, cu cât împărtășeau mai mult
material genetic, cu atât probabilitatea să fi comis vreun delict era mai mare.
Tuvblad et al. (2009) au arătat că există o legătură de similaritate mai puternică
în ceea ce privește nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți în raport cu
cei dizigoți. Alți cercetători au relevat faptul că agresivitatea în forma ei fizică,
mai degrabă decât în cea socială, ar avea o bază genetică (Brenden, 2005).
O metaanaliză a studiilor realizate pe gemeni a arătat că 50% din
variabilele agresivității umane sunt atribuite genelor (Miles & Carey, 1997).
Metodologiile acestor studii prezintă însă o serie de limite. În primul rând, fiind
studii corelaționale, este foarte dificil de desprins o concluzie clară de tip cauză-
efect. În al doilea rând, este ignorat aspectul că adesea similaritățile genetice
merg mână în mână cu similaritățile de mediu. De pildă, cei care se înrudesc nu
numai că au un material genetic comun, dar și cresc în condiții de mediu
asemănătoare (aceeași casă, aceiași părinți etc.). Gemenii identici, mai mult
decât atât, poartă haine asemănătoare sau sunt îmbrăcați chiar identic de către
părinți, primesc exact aceleași cadouri etc. În majoritatea cercetărilor, deși a

109
existat un control asupra acestor variabile, este absolut imposibil în practică să
măsori și să evidențiezi aspectele complexe care influențează nivelul nostru de
agresivitate pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm.
Alte studii s-au focalizat pe analiza gemenilor separați la naștere sau la
puțin timp după naștere (deci mediul în care se dezvoltă fiind diferit); aceste studii
au arătat de asemenea faptul că nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți
era mai asemănător decât al celor dizigoți. Aceste rezultate au fost obiectivate de
către Tellegen et al. (1988), cercetătorii descoperind și faptul că legătura dintre
nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți era la fel de puternică în condițiile
în care erau crescuți separat, ca și atunci când erau crescuți împreună.
O genă aflată pe cromozomul X produce o enzimă denumitaă
monoaminoxidaza A (MAO-A), ce joacă de asemenea un rol în determinarea
comportamentului agresiv. Această enzimă are misiunea de a metaboliza
neurotransmițătorii, inclusiv serotonina, ce au o contribuție extrem de
importantă în reglarea dispoziției noastre afective, dar și în controlul
comportamentului; de aceea MAO-A este legată și de producerea și menținerea
depresiei. Un nivel scăzut de serotonină este asociat cu un nivel de agresivitate
crescut, cercetările subliniind faptul că diferite variații ale nivelului de MAO-A
corelează cu o agresivitate crescută și cu delincvență la adolescenți și tinerii
adulți (Guo et al., 2008).
Relația dintre factorul genetic și comportamentul uman este una
complexă, factorii ce țin de mediu interpunându-se. Zestrea genetică are un anumit
impact asupra comportamentului, însă doar până în momentul în care intervine un
factor declanșator (trigger) ce ține de mediu. Astfel, MAO-A împreună cu anumiți
factori de mediu contribuie la dezvoltarea agresivității umane, iar uneori joacă un
rol important în agravarea „ciclului violenței” (spre exemplu, copiii abuzați în
familiile de origine devin la rândul lor agresivi și abuzatori la vârsta adultă). Un
studiu realizat de Caspi et al. (2002) a arătat că o anumită variație a genei
responsabile pentru producerea MAO-A crește probabilitatea dezvoltării unor
tulburări de personalitate (psihopatii) la copiii maltratați.

5.2.3. Influențele biochimice ale agresivității

Serotonina
Deficitul de serotonină (un neurotransmițător extrem de important) a
fost asociat cu agresivitatea atât la animale, cât și la ființele umane. Studiile
corelaționale au indicat într-adevăr, după cum am văzut, o legătură între tendința

110
de a agresa și nivelul scăzut de serotonină (Berman et al., 1997; Moore et al.,
2002). Acest lucru a fost determinat și experimental – de pildă, triptofanul (un
aminoacid care se găsește în alimente cum ar fi brânza, soia, semințele de susan,
semințele de floarea soarelui și având un rol important în secreția serotoninei),
când lipsește complet din dieta unei persoane, nivelul său de serotonină scade,
iar nivelul de agresivitate crește (Bjork et al., 1999; Bond et al., 2001).

Testosteronul
Testosteronul este un hormon steroid ce se regăsește atât la animale, cât
și la om și este asociat cu creșterea oaselor și a masei musculare. Bărbații au un
nivel de testosteron de cca. 10 ori mai mare decât femeile, astfel fiind mult mai
predispuși în a se angaja în acte de agresiune fizică – cercetările arată faptul că
agresivitatea poate fi accentuată și chiar „alimentată” de acest hormon (Archer,
1991). Indivizii cu un nivel extrem de ridicat de testosteron au adesea senzații
de tensiune musculară și agitație și au un comportament agresiv (Book et al.,
2001).
O serie de studii au indicat faptul că nivelul testosteronului crește atunci
când bărbații câștigă o competiție și scade atunci când pierd (Mazur și Lamb,
1980). Rezultate similare au fost constatate și în cazul animalelor, respectiv,
vrăbii (Wingfield, 1985), șoareci (Leshner, 1983), pești (Hannes et al., 1984) și
maimuțe (Beehner et al., 2006). Însă, în cazul ființelor umane, legătura dintre
testosteron și câștigarea competiției nu este una directă – de pildă, Gonzalez-
Bono et al. (1999) au evidențiat că, după un meci dintre două echipe de baschet
profesionist, nivelul de testosteron creștea doar în cazul în care învingătorii
considerau victoria ca datorându-se caracteristicilor de natură internă
(perseverență, ambiție, talent) și nu ca fiind generată de circumstanțe externe
(jocul slab al celeilalte echipe sau noroc/ șansă etc.).
Cercetări de natură experimentală realizate pe animale au arătat că,
atunci când nivelul testosteronului era în mod artificial crescut în condiții de
laborator, consecutiv era înregistrată și o creștere a nivelului de agresivitate
(Bronsons & Desjardins, 1968; DeBold & Miczek, 1985). Indivizii care își
administrează steroizi anabolizanți, ce mimează acțiunea testosteronului, au
adesea intensificări ale nivelului de agresivitate (Perry et al., 1990).
Metaanaliza a sute de studii a relevat faptul că bărbații sunt mai
predispuși în a se angrena în agresivitate fizică față de femei (Card et al., 2008);
statisticile arată că bărbații comit de cca. 10 ori mai multe crime decât femeile
(Landau et al., 2002). Totuși, persoanele de sex masculin nu sunt mai predispuse
la agresivitate socială decât cele de sex feminin, în sprijinul acestei afirmații

111
venind rezultatele găsite de către Crick et al. (1996), respectiv: copiii percepeau,
de pildă, agresivitatea fizică ca fiind normală și specifică furiei băieților, pe când
agresivitatea socială era percepută ca fiind specifică fetelor.

Alcoolul
Una dintre cauzele cel mai bine reprezentată statistic a agresivității, peste
tot în lume, este consumul de alcool. Cel puțin două treimi din toate crimele
comise, cel puțin o jumătate din delictele cu caracter sexual, mai mult de
jumătate din actele de violență comise de bărbați asupra soțiilor se datorează
consumului de alcool (Bègue & Subra, 2008). Alcoolul reduce într-adevăr
inhibiția și cenzura comportamentală și facilitează trecerea la act.
Alcoolul este un drog complex ce are efecte asupra multor sisteme din
organism; interacționează de pildă cu testosteronul, cercetările arătând că
subiecții cu un nivel ridicat de testosteron sunt mai afectați de efectele alcoolului
(DeBold & Miczek, 1985). Steele și Josephs (1990) au arătat faptul că alcoolul
afectează funcționarea cortexului prefrontal, oamenii căzând pradă unei așa-
numite „miopii a alcoolului”. Aceasta este, desigur, o metaforă. Alcoolul nu
cauzează miopia (defectul vizual comun în care obiectele îndepărtate apar
încețoșate), ci îi determină pe oameni să își piardă controlul comportamentului
și să nu țină cont, de asemenea, de consecințele comportamentului lor. Uneori
este suficient ca individul doar să creadă că a băut alcool (deși în realitate a
consumat o băutură non-alcoolică) pentru ca să se producă exacerbarea
tendințelor agresive (acest lucru confirmând și rolul efectului placebo în
manifestarea agresivității). De pildă, Bègue et al. (2009) au realizat un
experiment în urma căruia subiecții s-au manifestat agresiv în funcție de ceea ce
au crezut că au băut și nu în funcție de ceea ce au consumat în mod concret.
Sub influența consumului de alcool, oamenii pot interpreta greșit o
remarcă sau un gest, ceea ce poate duce la comportamente agresive și violență.
Printre efectele dependenței de alcool se numără: distorsiuni ale relațiilor cu
membrii familiei, tulburarea relațiilor interpersonale la serviciu și în cercul de
prieteni, reducerea sentimentelor de responsabilitate, neglijarea educației
copiilor, întârzierea și absența de la locul de muncă, accidente de muncă și de
circulație, delicvență, divorț, pierderea locuinței și a locului de muncă.
Unul dintre cele mai periculoase sentimente generate de alcool este
„sentimentul invincibilității”. Acesta reduce cenzura și creează adesea premisele
manifestărilor violente. Individul simte că nimic nu îi poate sta în cale și poate
comite acte heterodestructive, dar și autodestructive. Un alt efect al acestui
„sentiment de invincibilitate” este ignorarea consecințelor pe plan fizic,

112
emoțional și social ale actelor agresive (spre exemplu, sub influența alcoolului
se produc foarte multe accidente rutiere; foarte multe acte de violență domestică,
cu urmări deosebit de grave, au la bază consumul de alcool).

5.3. Teoriile sociale ale agresivității

Deși biologicul joacă un rol însemnat în generarea agresivității, o serie


de alți factori – ce reies din interacțiunile noastre sociale sau din diferite contexte
sociale – sunt, de asemenea, extrem de importanți. Unii dintre acești factori
sociali care explică producerea actelor agresive (de exemplu, frustrarea, căldura,
înghesuiala) se regăsesc și la animale, alții însă sunt specifici ființelor umane
(percepția injustiției).

5.3.1. Rolul stimei de sine

Stima de sine are un rol important în felul în care relaționăm cu cei din
jur, în felul în care facem față anumitor provocări venite din partea semenilor și
în care recepționăm succesul, dar și eșecul în viața noastră, sub diferite aspecte
(intime, interpersonale, grupale).
Diferite fațete ale stimei de sine au un efect diferit asupra producerii
actelor agresive. Astfel, Kirkpatrick et al. (2002), examinând două aspecte ale
stimei de sine, și anume superioritatea autopercepută și numărul de relații sociale
pozitive, au descoperit faptul că participanții care aveau un nivel înalt al
parametrului „superioritate” aveau tendințe agresive fățișe, iar participanții care
aveau un număr mare de relații sociale pozitive erau mult mai puțin predispuși
să agreseze. Aici însă relația dintre stima de sine și agresivitate a fost mediată
de narcisism, un element care, în cazul altor persoane cu stimă de sine înaltă ar
putea lipsi, și de aceea nu s-a putut desprinde o concluzie clară cu privire la
cauzalitatea dintre un anumit nivel al stimei de sine și un anumit nivel al
agresivității. Însă, persoanele narcisice, deși prezintă o stimă de sine exacerbată
și chiar ostentativă, la bază au o serie de dubii și neîncrederi cu privire la sine și,
ca urmare, dorindu-și în mod clar aprecierea altora, primesc reacțiile critice ca
fiind ofensatorii, de multe ori le percep ca pe un atac la adresa stimei de sine și,
drept efect, manifestă atitudini ostile și agresive.
Și cercetările conduse de Bushman și Baumeister (1998) au arătat că
participanții care aveau un scor înalt la narcisism aveau tendințe agresive.

113
Sarcina era realizarea unui eseu pro-viață sau pro-alegere pe tema avortului;
ulterior, o altă persoană le oferea un feedback ostentativ negativ („Ai scris un
eseu mizerabil! Acesta este unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit
vreodată!”). Apoi participanții erau puși în situația de a aplica un zgomot între
60 dB și 100 dB persoanei care le dăduse feedbackul negativ (deci care ei
credeau că îi criticase) sau unui alt participant care nu își terminase eseul (în
timpul specificat). Subiecții narcisici aplicau un zgomot cât mai intens persoanei
care ei considerau că îi criticase, iar participantului care nu terminase eseul nu îi
aplicau niciun fel de intensitate a zgomotului. Acest lucru indică faptul că
narcisismul poate duce la agresivitate atunci când este amenințată stima de sine.
Studii recente evidențiază că narcisicii pot agresa persoane neutre atunci când
nu pot riposta împotriva celor care i-au provocat (Reidy et al., 2010); de
asemenea, Martinez et al. (2008) au descoperit că persoanele narcisice aplicau
stimuli electrici puternici unor apropiați atunci când primeau feedbackuri
negative din partea unui computer, cu privire la abilitățile lor de a scrie.

5.3.2. Teoria frustrare-agresivitate

Această teorie a fost formulată de Dollard et al. în 1939, următoarele


două postulate fiind elocvente: a. agresivitatea este întotdeauna o consecință a
frustrării; b. frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de
agresivitate. Explicație: blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări,
care, la rândul lor, se constituie în sursa de declanșare a agresivității.
Există însă situații în care frustrarea generează alte tipuri de reacții, nu
neapărat agresivitate, respectiv apatie sau retragere în sine (omul, ca urmare a
condițiilor frustrante cu care se confruntă de-a lungul vieții, poate să nu se
manifeste violent, ci, dimpotrivă, să se închidă în sine).

5.3.3. Teoria indice-excitație (cue-arousal theory)

Teoria lui Dollard et al. a fost ulterior supusă unor revizuiri. Astfel,
Leonard Berkowitz (1990), considerând că teoria elaborată de acești autori
exagerează legătura dintre frustrare și agresivitate, susține că frustrarea produce
o stare de pregătire emoțională pentru a agresa și introduce o nouă variabilă în
această ecuație, și anume condițiile specifice de mediu adecvate pentru agresiune.
Potrivit lui Berkowitz, frustrarea nu duce direct la actul agresiv, ci generează o

114
emoție puternică: furia. Aceasta produce o stare de pregătire pentru
comportamentul agresiv. Actul în sine se va derula doar dacă vor exista în mediu/
context stimuli asociați cu furia, în acest caz stimulii ajungând să funcționeze ca
indici de agresivitate prin mecanismul condiționării clasice. Ca urmare, orice
obiect sau persoană poate deveni un indice de agresivitate de acest fel.

5.3.4. Bias-ul atribuirii ostilității

Când cineva te lovește din greșeală pe stradă sau când cineva te calcă pe
pantofi într-un supermarket există premisele generării unui tip de comportament.
În aceasta situație, este foarte important felul în care interpretezi o circumstanță
ambiguă. De cele mai multe ori, interpretarea poate fi în sensul hazardului sau
întâmplării pure, însă uneori ea poate fi în sensul depistării unei ostilități din
partea celeilalte persoane, în acest caz conturându-se și apariția unei reacții de
ripostă, care poate varia ca formă și intensitate în funcție de contextul social
(permisiv sau extra punitiv), în funcție de trăsăturile de personalitate (cei cu un
temperament coleric, vulcanic fiind mai predispuși la reacții agresive), în funcție
de dispoziția de moment (starea de agitație favorizează reacțiile necontrolate)
sau chiar în funcție de anumiți factori meteo (căldura amplifică starea de
nervozitate și poate declanșa acte violente). Toți acești factori pot genera într-o
anumită măsură bias-ul atribuirii ostilității, însă persoanele care au de obicei o
conduită agresivă sunt prinse cel mai frecvent în capcana acestui tip de bias.
Concret, el este o interpretare eronată a unui comportament inofensiv sau
ambiguu din partea unei alte persoane, fiind considerat ca fiind ostil sau
provocator în mod deliberat. Cel mai frecvent tip de comportament de acest gen
(deci, care se subînscrie în sfera bias-ului atribuirii ostilității) este ciocnirea
întâmplătoare între doi oameni (pe stradă, în magazine, în stația de metrou etc.)
(De Castro et al., 2002; Pornari & Wood, 2010).
În prelucrarea și procesarea informațiilor sociale oamenii folosesc scheme
– cadre mentale (cu funcția unor convingeri despre oameni, evenimente și obiecte),
rolul acestora fiind înțelegerea rapidă a stimulilor și contextelor. Schemele sunt
activate automat (aduse în minte) atunci când sunt disponibile în stocul mnezic și
când în mediul social sunt întâlnite informații relevante pentru ele. Schemele
direcționează atenția oamenilor către anumite informații și se constituie într-un fel
de ghid de interpretare al acestora. De asemenea, schemele pot acționa ca un filtru;
oamenii tind să acorde atenție informațiilor care sunt în concordanță cu aceste
repere-ghid anterior formate și să ignore alte tipuri de informații.

115
Persoanele care cad pradă bias-ului atribuirii ostilității par să aibă în
schemele lor informații mult mai elaborate, de natură agresivă, cu privire la
diferite evenimente și concepte, față de alte persoane. De exemplu, spre
deosebire de o persoană nonagresivă, o persoană agresivă prezintă în schema
mentală a unui bar informația potrivit căreia în astfel de locații oamenii intră
adesea în conflicte și în diferite bătăi. Astfel, persoana aceasta va avea
expectanțe de această natură atunci când intră în baruri, va percepe mai multe
acte neutre ca fiind amenințări și se va purta agresiv. Deoarece au stocate multe
amintiri legate de diferite situații ostile, oamenii care prezintă acest tip de bias
pot aplica mult mai ușor astfel de scheme mentale în diferite situații sociale.
Pentru a fi în concordanță cu modul în care funcționează schemele ei cognitive,
o persoană va fi mult mai atentă la indiciile din mediu cu potențial caracter
agresiv și le va ignora pe cele cu caracter nonagresiv. Schema cu informația
ostilă va fi folosită și în cazul indiciilor cu caracter ambiguu. Spre exemplu, o
persoană cu schema informației ostile despre baruri, în momentul în care va intra
într-un bar, schema fiind extrem de accesibilă în câmpul conștiinței, va tinde să
observe persoanele care au un comportament și acționează într-un mod potențial
ostil, va acorda o atenție sporită acelor indicii cu valențe de agresivitate și va
interpreta un comportament ambiguu (de pildă, un cot într-o mulțime) ca fiind
intenționat și ostil.
Schemele au frecvent un efect de autoconfirmare. Crick și Dodge (1996)
au indicat faptul că agresivitatea reactivă apare atunci când informațiile ambigue
social sunt interpretate în mod greșit ca fiind mai amenințătoare decât sunt în
realitate, astfel încât persoana tinde să reacționeze pentru a se apăra și pentru a
riposta împotriva provocării percepute. Agresivitatea reactivă încorporează
procesul de atribuire al ostilității și conduce la un răspuns agresiv. Acest răspuns,
la rândul său, este perceput de ceilalți ca fiind agresiv și poate declanșa o reacție
ostilă. În felul acesta, persoana are un fel de confirmare a convingerii inițiale,
iar schema este întărită (bias-ul propagându-se, uneori multiplicându-se).
Dezvoltarea schemelor ostilității este un proces ce se formează prin
expunere repetată la conflicte interpersonale, la violență în familia de origine,
dar și prin expunere la violența din jocuri și din mass-media. Copiii care sunt
agresivi și care au fost supuși unui mediu familial ostil dezvoltă aceste scheme
și prezintă frecvent bias-ul atribuirii ostilității.
Studii longitudinale au arătat că acei copii care la vârsta de cinci ani erau
predispuși să interpreteze situații ambigue în sensul bias-ului ostilității, erau
mult mai predispuși la comiterea unor acte agresive doisprezece ani mai târziu,
adică la vârsta adolescenței (Lansford et al., 2006).

116
Studii recente (Martinelli et al., 2018) au arătat că bias-ul atribuirii
ostilității la copii și adolescenți se asociază cu ambele genuri în aceeași măsură.

5.3.5. Teoria învățării sociale a agresivității

Albert Bandura este cel care formulează teoria învățării sociale a


agresivității. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai
multe modalități, și anume:
A. direct, prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor
comportamente);
B. prin observarea sau imitarea unor modele de conduită ale altora, mai
ales ale adulților. Cel mai frecvent aceste modele de conduită agresivă pot fi
întâlnite în: 1. familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați
provin adeseori ei înșiși din familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei,
s-a folosit pedeapsa fizică); 2. mediul social (în comunitățile în care modelele
de conduita agresivă sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite mult
mai ușor noilor generații); 3. mass-media.
Bandura et al. (1961) au realizat un experiment în care copiii priveau un
adult care lovea cu pumnii și picioarele o păpușă (Bobo doll). Ulterior copiii
erau lăsați lângă o astfel de păpușă și aveau un comportament identic – agresau
păpușa. Tedeschi și Quigley (1996) au contestat acest experiment, spunând că,
deși comportamentul este copiat, nu există intenția de a răni, de a face rău.
Modelul comportamentului agresiv preluat din familie are însă efecte de
necontestat. Copiii care sunt martorii violenței domestice au același tip de
comportament la vârsta adultă, în propriile lor familii (Foshee et al., 1999).
Doi adolescenți de 18 ani din Oklahoma au împușcat doi oameni după
ce au vizionat de mai multe ori filmul lui Oliver Stone, „Natural born killers”,
folosind același tip de armă ca în pelicula respectivă. Acesta este unul dintre
multiplele cazuri de violență extremă atribuită imitației personajelor agresive de
la TV.
Într-adevăr expunerea la violența din mass-media duce la creșterea
actelor de violență din viața de zi cu zi?
Copiii sunt cei mai predispuși, din toate punctele de vedere, la a prelua
și introiecta ceea ce văd la TV sau în jocurile video.
Filmele ce abundă în scene violente sunt urmărite de sute de milioane de
oameni de pe întreg globul pământesc – dacă efectul imitației ar fi atât de
puternic, ar fi de așteptat ca manifestările agresive să fi luat o amploare uriașă,

117
lucru care nu se întâmplă în realitate. Acest aspect indică faptul că pentru marea
majoritate a populației, indiferent de factori precum sex, educație, spațiu
geografic, violența privită la televizor are un efect cathartic, de descărcare a
tensiunilor și frustrărilor acumulate. Sportul, de pildă, reprezintă un substitut al
descărcării energiilor agresive.
Vizionarea repetată a scenelor violente, mai ales cele prezentate în
cadrul știrilor (deci scene din realitate), duce în timp la o anumită „tocire
emoțională”, oamenii nemaiavând aceleași senzații negative (gen frică sau
repulsie) la privitul acestor imagini. Procesul a fost denumit desensibilizare
(Bandura, 1978). Jocurile video încărcate de agresivitate reduc producerea
răspunsurilor emoționale firești atunci când individul se confruntă cu violența
din viața de zi cu zi (Carnagey et al., 2007).
Drumul de la vizionarea scenelor încărcate de agresivitate din mass-
media până la transpunerea lor în comportamentul concret trece, la adult, printr-
o serie de filtre. Cele mai importante astfel de filtre sunt structura de
personalitate, dispoziția emoțională, gradul de labilitate psihică. De pildă, cei
care au diferite tulburări de personalitate sunt mult mai predispuși la a prelua și
a pune în practică violența de la TV (Matthews, V.P. et al., 2005). Pentru astfel
de persoane, agresivitatea din media are un așa-numit „efect întăritor”.

118
Capitolul 6
Diversitatea culturală și comportamentul social

6.1. Cât de bine prezic atitudinile noastre comportamentul nostru?

Luate împreună, favorabile sau nefavorabile, reacțiile evaluative,


înrădăcinate în convingeri și expuse în sentimente și înclinații la acțiune,
definesc atitudinea unei persoane (Eagly & Chaiken, 2005). Totuși, o persoană
poate avea o atitudine negativă față de cafea, o atitudine neutră față de francezi
și una pozitivă față de vecinul de alături. Atitudinile oferă un mod eficient de a
vedea lumea. Când trebuie să reacționăm rapid la ceva, modul în care ne simțim
ne poate ghida reacțiile. De exemplu, o persoană care crede că un grup etnic
particular este leneș și agresiv ar putea simți dispreț pentru astfel de persoane și,
prin urmare, s-ar putea să acționeze într-o manieră discriminatorie.
Psihologul social Wicker (1969) a verificat câteva zeci de studii ce
acopereau o varietate de oameni, atitudini și comportamente. Wicker a oferit o
concluzie uimitoare: atitudinile exprimate de oameni preziceau în mod slab
comportamentele lor. Astfel că atitudinea studenților față de copiat avea o foarte
mică legătură cu probabilitatea ca aceștia să copieze; atitudinea față de credință
era modest legată de prezența la biserică în orice zi de duminică; atitudinile
rasiale auto-descrise au oferit puține indicii legate de comportamentul în situații
concrete.
Un exemplu al discrepanței dintre atitudine și acțiuni este ceea ce Batson
et al. (1997, 2001, 2002) șiValdesolo & Desteno (2007, 2008) numesc „ipocrizie
morală” (pari a fi moral, în timp ce eviți costul de a fi cu adevărat moral). În
studiile lor, oamenilor le era prezentată o sarcină atrăgătoare, unde participantul
putea câștiga un bilet în valoare de $30, și o sarcină plictisitoare, fără
recompense. Participanții trebuiau să își dea singuri una dintre sarcini și unui alt
individ, presupus participant, cealaltă sarcină. Numai 1 din 20 de participanți a
crezut a-și da sarcina pozitivă lui însuși ar fi lucrul mai moral de făcut, și totuși
80% au făcut asta (deci diferența dintre ce cred și ce fac în realitate oamenii este
destul de mare).
În alt experiment, Batson et al. (2002) au concluzionat că, atunci când
moralitatea și lăcomia au fost puse una împotriva celeilalte, lăcomia a câștigat.

119
Încercările de a schimba comportamentul, schimbând atitudinea, de
multe ori eșuează. Avertismentele despre pericolul fumatului îi afectează pe
puțini dintre cei care deja fumează. Creșterea gradului de informare publică
vizavi de efectele desensibilizatoare și brutale ale violenței televizate i-a stimulat
pe mulți oameni să își exprime nevoia pentru programe mai puțin violente, și
totuși aceștia încă se uită la mass-media violentă la fel de mult. Programele
despre educație sexuală au influențat des atitudini către abstinență și către
folosirea prezervativelor, fără să afecteze comportamentul legat de abstinență pe
termen lung și de folosirea prezervativelor, tot pe termen lung.
În cele din urmă, imaginea ce se conturează în legătură cu ceea ce
controlează comportamentul pune accentul pe influențele sociale externe, cum
ar fi comportamentul și așteptările altora, scăzând în același timp importanța
factorilor interni, precum atitudinea și personalitatea. Astfel, teza originală
conform căreia atitudinea determină acțiunile a fost combătută în anii ‘60 de
către antiteza ce susținea că atitudinea nu determină concret acțiunile noastre.
Răspunsul la întrebarea „de ce comportamentul nostru și atitudinile
exprimate diferă?” este acela că amândouă sunt dictate de alte influențe și factori
care complică această relație. Potrivit lui Kimble (1990b), atitudinile noastre ne
prezic comportamentul când aceste influențe sunt minime și atunci când
atitudinea este specifică comportamentului.

Spre deosebire de un fiziolog care măsoară pulsul, psihologii sociali


niciodată nu iau o măsură directă a atitudinilor. Mai degrabă, se măsoară
atitudinile exprimate. Precum alte comportamente, expresiile sunt subiective,
dar sunt supuse influențelor externe. Uneori, de exemplu, spunem ceea ce
credem că vor alții să audă. Spre sfârșitul anului 2002, mulți legislatori
americani, simțind teama, furia și febra patriotică de după evenimentele de la 11
septembrie, au votat public în favoarea războiului planificat de președintele
Bush împotrivă Irakului, în timp ce, în particular, erau rezervați.
O trecere în revistă a peste 100 de studii și a peste 2,5 milioane de IAT
(Implicit association test) completate online arată că atitudinile explicite și
implicite ajută la prezicerea comportamentelor și a judecăților oamenilor
(Nosek, 2007; Schnabel, Asendorpf, & Greenwald, 2008). Astfel, atitudinile
explicite și implicite, împreună, pot prezice comportamentul mai bine decât
fiecare separate (Spence & Townsend, 2007).
Pentru atitudinile formate la începutul vieții, precum cele rasiale și de
gen, atitudinile implicite și explicite diferă frecvent, cele implicite fiind adesea
un predictor mai bun al comportamentului. De exemplu, atitudinile rasiale

120
implicite au prezis cu succes relațiile interrasiale ale colegilor de cameră
(Towles-Schwen & Fazio, 2006). Pentru alte atitudini, cum ar fi cele legate de
comportamentul consumatorilor și sprijinul candidaților politici, rapoartele
explicite de sine reprezintă un predictor mai bun.
Studiile recente din neuroștiință au identificat zone ale creierului care
produc reacțiile noastre automate (Stanley & Blanchard-Fields, 2008). De pildă,
amigdala este activă când evaluăm automat stimuli sociali. De exemplu,
persoanele de culoare albă care au porniri rasiale puternice inconștiente pe IAT
(Implicit association test), prezintă, de asemenea, o activare a amigdalei atunci
când vizionează chipuri ale unor persoane de culoare nefamiliare.

Cu orice ocazie, nu doar atitudinile noastre interioare ne ghidează, ci și


situația cu care ne confruntăm. Așa cum am ilustrat, influențele sociale pot fi
suficient de mari încât să îi facă pe oameni să-și încalce convingerile lor cele
mai profunde. Prezicerea comportamentului persoanelor este ca și cum am
anticipa lovitura unui jucător de baseball. Rezultatul loviturii este aproape
imposibil de prognosticat. Cunoscând jucătorii, putem estima doar mediile
loviturilor aproximative (Myers, 2010).
De exemplu, atitudinea generală a oamenilor față de religie nu prezice
cu ușurință dacă aceștia vor merge la biserică săptămâna viitoare. Cu toate
acestea, atitudinile religioase pot prezice destul de bine „cantitatea” totală de
comportamente religioase în timp (Fishbein & Ajzen, 1974; Kahle & Berman,
1979). Constatările definesc un principiu al agregării: efectele unei atitudini
devin mai evidente atunci când privim media comportamentelor unei persoane
decât atunci când ne concentrăm pe acte izolate.

Alte condiții îmbunătățesc în continuare precizia predictivă a atitudinilor.


După cum arată Ajzen & Fishbein (1977, 2005), când atitudinea măsurată este una
generală, ca de exemplu o atitudine față de asiatici, iar comportamentul este foarte
specific, precum o decizie de a ajuta un anumit asiatic într-o anumită situație, nu
trebuie să ne așteptăm la o corespondență strânsă între cuvinte și acțiuni. Într-adevăr,
rezultatele la care au ajuns cei doi cercetători, în 26 din 27 de astfel de studii de
cercetare, arată că atitudinile nu au prezis comportamente. Dar atitudinile au prezis
comportamentul în toate cele 26 de studii în care atitudinea măsurată a fost direct
relevantă pentru situație. Astfel, atitudinile față de conceptul general de fitness nu
prezice practicarea de exerciții specifice și diete, însă atitudinile unui individ cu
privire la costurile și beneficiile jogging-ului sunt un predictor destul de puternic
pentru a ști dacă el sau ea va alerga în mod regulat.

121
Mai potrivită pentru prezicerea comportamentului este cunoașterea
acțiunilor intenționate ale oamenilor și a auto-eficacității și controlului lor
perceput. Mai mult, o serie de teste experimentale confirmă faptul că inducerea
de noi intenții impregnează noul comportament (Webb & Sheeran, 2006).
Chiar și a cere pur și simplu oamenilor să vorbească despre intențiile lor
de a se angaja într-un comportament crește probabilitatea de realizare a acestuia
(Levav & Fitzsimons, 2006). Principiul „angajament și consecvență” evidențiat
de către Robert Cialdini et al. (2006) justifică pe deplin această constatare (vezi
capitolul Influența socială).
Studii ulterioare au confirmat faptul că atitudinile specifice, relevante,
prezic comportamentul intenționat și real (Armitage & Conner, 2001; Six &
Eckes, 1996; Wallace et al., 2005). De exemplu, atitudinile față de prezervative
prezic puternic utilizarea acestora (Albarracín et al., 2001). Similar, și atitudinile
față de reciclare prevăd participarea la această acțiune (Oskamp et al., 1991).
Prin diferite tehnici de convingere, cel mai bine se schimbă atitudinile oamenilor
față de anumite practici specifice, nu generale.
Există două condiții în care atitudinile vor prezice comportamentul:
atunci când minimalizăm alte influențe asupra declarațiilor noastre de atitudine
și asupra comportamentului nostru și când atitudinea este în mod specific
relevantă pentru comportamentul observat. Myers (2010) evidențiază și o a treia
condiție, și anume: o atitudine prezice mai bine comportamentul atunci când
atitudinea este puternică.
Dacă folosim un comportament foarte mult timp, acesta devine automat,
astfel că, atunci când cineva ne întreabă „Ce faci?”, noi răspundem mereu cu
„Bine.”, într-un mod reflexiv, lăsând mintea pasivă. Dacă nu am fi pe pilot
automat, nu am putea să gândim noi comportamente, întrucât mintea ar fi ocupată
să creeze gânduri, răspunsuri noi în proporție de 100% din timp. După cum afirmă
filosoful Alfred North Whitehead (& Price, 2001), civilizațiile evoluează prin
extinderea numărului de operații pe care le putem face fără să ne gândim la ele.
Orientalii au practicat meditația de peste 5000 de ani, ea fiind o formă
de relaxare a minții, un proces prin care se golește mintea de conținutul psihic
activ, diminuând numărul gândurilor sau concentrându-se asupra unei imagini
sau a unui gând. Meditația contribuie, la fel ca acel comportament automat
menționat mai sus, la conservarea energiei pe care omul o poate direcționa spre
gânduri creative și imaginație.

Dacă am fi solicitați să ne gândim la atitudinea noastră înainte de a


acționa, am fi mai autentici față de noi înșine? Snyder & Swan (1976) au

122
demonstrat că atitudinile devin mai intense cu cât oamenii se gândesc mai mult
la ele. Ei au invitat 120 de studenți să joace roluri de jurați într-un proces de
discriminare sexuală. Înainte de a da verdictul, participanții au fost chestionați
cu privire la atitudinea lor referitoare la discriminarea sexuală, având câteva
minute pentru a-și organiza gândurile și opiniile cu privire la această
problematică. Rezultatele au arătat o puternică influență a atitudinilor anterioare
asupra verdictelor la care s-a ajuns.
Într-un alt studiu, Diener & Wallbom (1976) au observat că majoritatea
colegilor studenți afirmă că trișatul este ceva greșit. Însă, când li s-a cerut
rezolvarea unei anagrame unde li se calcula nivelul de inteligență, 71% dintre
subiecți au trișat, continuând să lucreze după ce a sunat clopoțelul care anunța
finalizarea probei. Dintre studenții care au lucrat cu o oglindă în fața lor și
auzindu-și propria voce înregistrată, doar 7% au trișat. Asta i-a făcut pe
cercetători să se întrebe dacă niște oglinzi așezate în magazine i-ar face pe
oameni mai conștienți de atitudinea pe care o au față de furt.

6.2. De ce atitudinile noastre sunt afectate de comportament

Reducerea disonanței cognitive


Disonanța cognitivă este tensiunea care apare atunci când cineva este
simultan conștient de două inconsistențe cognitive. De exemplu, disonanța poate
să apară când ne dăm seama că ne-am comportat în mod contrar atitudinii
noastre obișnuite sau că am luat o decizie care favorizează o anumită alternativă,
în ciuda faptului ca există o altă variantă favorabilă.
Este o teorie care susține faptul că atitudinea noastră se schimbă în
vederea menținerii consistenței, sub influența sistemului cognitiv. Astfel,
Festinger (1957) formulează faimoasa teorie a disonanței cognitive. Cu toate că
teoria este simplă, aria ei de aplicare este imensă. Teoria presupune faptul că
simțim tensiune sau o lipsă de armonie (disonanță) atunci când două gânduri sau
credințe (cogniții) accesibile în mod simultan sunt inconsistente din punct de
vedere psihologic. Festinger a argumentat că, pentru a reduce această
caracteristică neplăcută, de regulă avem tendința de a ne ajusta gândirea.
Teoria disonanței cognitive presupune în principal discrepanțe între
comportament și atitudine. Suntem conștienți de ambele. Cu toate acestea, în
cazul în care sesizăm o inconsistență, chiar dacă implică ipocrizie, ne simțim
presați să ne schimbăm. Așa se explica rezultatele la care au ajuns Eiser, Van

123
Der Pllgt, & Gossop (1979), rezultate conform cărora fumătorii din Anglia și
S.U.A. considerau mai mult decât nefumătorii că fumatul este periculos.
După războiul din Irak din 2003, conform directorului Programului
Politicii Atitudinilor Internaționale, au existat americani care s-au luptat pentru a
reduce experiențele din categoria disonanței cognitive (Kull, Ramsay, & Lewis,
2003). Principala premisă a războiului a fost că Saddam Hussein, spre deosebire
de alți dictatori brutali tolerați mondial, ar fi avut arme de distrugere în masă, care
ar fi amenințat securitatea britanicilor și a americanilor. Odată cu începerea
războiului, numai 38% dintre americani au spus că războiul este justificat, chiar
dacă Irakul nu ar fi avut arme de distrugere în masă (op. cit., 2003). Aproape patru
din cinci americani au crezut că trupele de invazie ar fi găsit aceste arme, și un
procent similar sprijinea acest război (ibidem, 2003). Atunci când aceste arme nu
au fost găsite, majoritatea care susținuse războiul a intrat în disonanță, care a fost
accentuată de conștientizarea costurilor financiare și umane presupuse de război,
de scenele cu haosul din Irak, de atitudinile antiamericane din Europa și din țările
musulmane, precum și de atitudinile ce justificau acțiunile teroriste, care au
escaladat. Pentru a reduce această disonanță, în Programul Politicilor Atitudinilor
Internaționale au fost americani care au înaintat memorii conducerii și guvernului,
pentru încetarea războiului. Noul motiv al oficialilor pentru continuarea
intervenției armate a devenit acum eliberarea poporului oprimat de tirania și
genocidul regimului dictatorial și trasarea unor noi reguli pentru un Orient
Mijlociu democratic și pacifist. La trei luni după începerea războiului, mica
minoritate a devenit o majoritate: 58% din americani susțineau războiul, chiar
dacă nu fuseseră descoperite arme de distrugere în masă. ,,Chiar dacă se vor găsi
sau nu arme de distrugere în masă, nu contează, pentru că rațiunea acestui război
s-a schimbat”, a declarat Frank Luntz (2003).

Disonanța după decizii


,,În urma unui cutremur din anul 1934 au existat zvonuri în afara zonei
de dezastru că vor urma niște catastrofe mai mari decât prima. Aceste zvonuri
mi-au părut justificate de anxietate, cogniții care justifică temeri recurente. De
la încolțirea acestei idei, am dezvoltat teoria reducerii disonanței, adică făcând
să se materializeze propria percepție asupra lumii” (Leon Festinger, 1920-1989).
Există întotdeauna alternative la fel de atrăgătoare. Poate îți amintești
timpul când, fidel idealurilor tale, ai devenit dureros de conștient de cognițiile
disonante, de trăsăturile dezirabile pe care le respingeai și de trăsăturile
indezirabile pe care le alegeai. Dacă decideai să trăiești în cămin, realizai că
trebuie să renunți la spațiul și la libertatea unui apartament, în favoarea unui

124
dormitor zgomotos și înghesuit. Dacă alegeai să trăiești într-un apartament,
realizai că decizia ta însemna o separare fizică de cămin și de prieteni, că va fi
nevoie să gătești și să-ți faci curat.
După ce am luat decizii importante, de obicei reducem disonanța prin
„upgradarea” alternativei alese și „downgradarea” opțiunii neselectate. În cadrul
primului experiment legat de disonanță publicat, Brehm (1956) a adus o parte
dintre cadourile sale de la nuntă în laboratorul Universității din Minessota, având
opt produse potențial feminine, printre care: un toaster, un radio, un uscător de
păr. Brehm a arătat unor femei două obiecte, pe care acestea le-au evaluat, și le-a
spus că îl pot alege pe oricare din ele. Mai târziu, când au fost puse să reevalueze
toate cele 8 obiecte, femeile au crescut evaluarea produsului ales de ele și au
scăzut evaluarea produsului pe care l-au respins.
Printr-o simplă decizie, acest efect, ce devine convingere, poate să
întărească încrederea de sine. ,,Ceea ce am decis trebuie să fie corect” (Blanton
et al., 2001). Knox & Inkster (1968, apud Myers, 2010) au descoperit că pariorii
la cursele de mașini care și-au pariat deja banii se simt mult mai optimiști cu
privire la pariu decât cei care sunt gata să parieze. În cele câteva momente care
se scurg între a sta la rând și a pleca de la fereastra ghișeului de pariat, nimic nu
se schimbă, în afară de acțiunea decisivă și de sentimentele persoanei respective.
Uneori nu este decât o mică diferență între două opțiuni posibile pentru a lua
decizii importante. Odată luată decizia, ea crește și se autojustifică, căpătând
propriul suport. Adesea, aceste noi suporturi sunt suficient de puternice, încât să
poată juca un rol important în susținerea deciziei chiar și în cazurile în care
suporturile originale sunt retrase sau anulate.

Suprajustificarea și motivația intrinsecă


Experimentele făcute de diverși cercetători (Deci et al., 1991; Grolnick,
Deci, & Ryan, 1997; Deci & Ryan, 2008) la Universitatea din Rochester, la
Stanford și de Boggiano et al. (1985, 1987, 1992, apud Myers, 2010) la
Universitatea din Colorado au confirmat efectul de suprajustificare.
Dacă dați niște bani unor oameni pentru a juca șah, atunci mai târziu ei
vor juca șah mai puțin decât cei care vor juca fără să primească bani. Promiteți
copiilor o răsplată pentru a face ceea ce îi bucură interior (de exemplu, să se
joace cu pensule și culori), și le veți transforma distracția în efort.
Dacă cuvintele de laudă pentru o activitate bine făcută ne fac să ne
simțim mai stăpâni pe sine și mai de succes, asta ne poate mări motivația
intrinsecă. Dacă recompensele se dau în mod corespunzător, ele pot stimula
chiar și creativitatea.

125
Efectul de suprajustificare este un proces psihologic care are drept
rezultat o aspirație lăuntrică a unui om de a face o faptă, care va scădea atunci
când persoana așteaptă să încaseze o răsplată exterioară. Motivația intrinsecă nu
se raportează la o răsplătire exterioară, cum ar fi cea de natura monetară, ci mai
degrabă la satisfacția obținută la finalizarea sarcinii. Adesea, cea mai bună cale
de a duce un proiect la bun sfârșit este prin motivație intrinsecă (Myers, 2010).
Dacă studenților le este oferită suficientă justificare pentru a învăța un
anumit lucru, este posibil ca dorința și bucuria lor să crească și să-i determine să
studieze acel subiect de unii singuri. De asemenea, în condițiile în care profesorii
impun ritmul și folosesc notele pe post de recompense, cum se întâmplă adesea
în sălile de curs, entuziasmul și procesul de învățare se pot diminua (Deci &
Ryan, 1985; Deci et al., 1991; Deci & Ryan, 2008).

Disonanța, spuneam, este o stare de excitare produsă de o senzație de


tensiune inconfortabilă. Pentru a reduce această tensiune, se presupune că ne
schimbăm gândurile, sentimentele și atitudinea. Teoria autopercepției nu
menționează nimic despre o tensiune ce conduce la o stare de excitare atunci
când acțiunile și emoțiile noastre nu sunt în armonie. Presupunem doar că, atunci
când sentimentele sunt prea slabe, vom folosi comportamentul și circumstanțele
determinate de acesta ca un indiciu cu referire la acele sentimente.
Sunt deci consecințele produse de disonanță cu adevărat inconfortabile?
Este clar că da, luând în considerare consecințele nedorite ale comportamentului,
pentru care persoana respectivă se simte responsabilă (Elliot & Devine, 1994).
De ce provoacă o stare de excitație spunerea sau realizarea unor lucruri
nedorite? Așa cum sugerează și teoria autoafirmării a lui Steele & Liu (1983),
aceste acțiuni ne fac să ne simțim inconfortabil, întrucât amenință percepția
competenței și a bunătății personale. Justificarea acțiunilor și deciziilor duce,
prin urmare, la autoafirmare.
Așadar, condițiile disonanței creează într-adevăr o stare de excitație
tensionată, în special când acestea amenință sentimentele pozitive de stimă de
sine. Este însă această excitație necesară pentru a produce efectul „sentimentele
urmează comportamentul”? Steele & Liu (1981) cred că răspunsul este da. Într-un
studiu creat de aceștia, au implicat studenții Universității din Washington să
scrie eseuri în care să militeze pentru o școlarizare crescută. Studenții au redus
disonanța lor prin liniștirea sentimentelor pe care le aveau legat de școlarizare,
doar dacă după scrierea eseurilor neplăcute au consumat alcool, într-un presupus
experiment de degustare de bere sau de votcă.

126
Teoria disonanței nu explică totuși schimbările de atitudine și sentimente
atunci când nu există o disonanță. Spre exemplu, când oamenii argumentează o
poziție care este în acord cu opinia lor, dar diferă în termeni atitudinali,
orientarea opiniei rămâne similară, în timp ce conținutul se poate schimba. Acest
fenomen poate produce o scădere sau chiar o eliminare a stării de excitație
corespunzătoare unei disonanțe (Regan & Fazio, 1977; Fazio, 1979).
Pe scurt, se pare că teoria disonanței explică cu succes ce se întâmplă
când acționăm contrar unor sentimente și emoții bine definite: simțim tensiune
și ajustăm sentimentele și atitudinea pentru a o reduce, ceea ce explică
schimbările de atitudine. În situațiile în care sentimentele și emoțiile noastre nu
sunt clare și nu suntem complet „formați”, teoria autopercepției explică formarea
atitudinii sau a comportamentelor. Pe măsură ce reacționăm și reflectăm, ne
dezvoltăm sentimente, atitudini și emoții accesibile care ne ghidează viitorul
comportament (Fazio, 1987; Roese & Olson, 1994).

6.3. Perspectiva evoluționistă și perspectiva culturală asupra explicațiilor


diferitelor comportamente sociale

Două perspective domină gândirea actuală despre asemănările și


diferențele umane: o perspectivă evoluționistă, accentuând înrudirea și o
perspectivă culturală, subliniind diversitatea. Aproape toată lumea este de acord
că avem nevoie de amândouă, genele noastre permițând existența unui creier
uman adaptabil, un hard disk cerebral care primește software-ul culturii.
Comportamentele universale ce definesc natura umană apar din
similitudinea noastră biologică. Astfel, putem spune că strămoșul nostru vine
din Irlanda, China, Italia, dar antropologii ne spun că, dacă am putea să-i
urmărim pe strămoșii noștri 100.000 ani în spate, sau mai mulți, am vedea că
suntem cu toții africani (Shipman, 2010).
Naturalistul britanic Charles Darwin, în 1859, a postulat existența unui
proces evolutiv, exclamând „urmați genele”, pentru a explica trăsăturile
speciilor în genere. Ideea, simplificată, este următoarea: organismul are mulți
descendenți variați, iar aceștia concurează pentru supraviețuire în mediul lor.
Supraviețuirea și reproducerea sunt sporite de schimbările aduse de variațiile
biologice și comportamentale. De asemenea, de-a lungul timpului,
caracteristicile populației se pot schimba.

127
Selecția naturală implică faptul că anumite gene, cele care au predispus
la trăsături ce au sporit șansele de a supraviețui suficient de mult pentru a se
reproduce și a hrăni descendenții, s-au perpetuat.
Selecțiile naturale, mult timp un principiu organizator al biologiei, au
devenit recent o noțiune importantă și pentru psihologie. Psihologia
evoluționistă studiază modul în care selecția naturală predispune nu numai către
trăsăturile fizice adaptate unor contexte particulare, ci și la trăsăturile
psihologice și comportamentele sociale ce sporesc conservarea și răspândirea
genelor (Buss, 2009).
Ca mașinării purtătoare de gene, manifestăm moștenirea psihologică a
preferințelor adaptative ale strămoșilor noștri. Ne dorim tot ce i-a ajutat să
supraviețuiască, să se reproducă și să-și hrănească urmașii, care, la rândul lor,
trebuie să îndeplinească eficient același proces.
Perspectiva evolutivă subliniază natura umană universală – prin urmare,
nu numai că avem anumite preferințe alimentare, ci și anumite răspunsuri la
întrebările sociale.
Deoarece sarcinile sociale sunt comune oamenilor de pretutindeni, ei
tind să adopte răspunsuri similare. De exemplu, toți indivizii îi clasifică pe
ceilalți după autoritate și statut și toți au idei despre corectitudinea economică
(Fiske, 1992).
Psihologii evoluționiști evidențiază caracteristicile universale ale
comportamentelor sociale umane, prin intermediul selecției naturale; însă
diferitele culturi oferă reguli specifice pentru elaborarea variatelor aspecte ale
vieții sociale.

Cultura și comportamentul
Poate că cea mai importantă similitudine dintre oameni, semn distinctiv
al speciei noastre, este capacitatea de a învăța și de a ne adapta. Evoluția ne-a
pregătit să trăim creativ în schimbarea lumii și să ne ajustăm la medii de la jungla
ecuatorială până la terenurile de gheață. Psihologia evoluționistă include, de
asemenea, influențele de mediu. Genele nu sunt planuri fixe, sunt expresii ce
depind de mediul înconjurător. Oamenii nu au fost selectați pentru creier și
biceps, ci și pentru cultură, perspectiva culturală subliniind adaptabilitatea
umană. Cu toții suntem pregătiți să învățăm limba și să legăm relații, să
cooperăm cu ceilalți pentru asigurarea hranei, îngrijirea tinerilor și protejarea
noastră. Prin urmare, natura ne predispune să învățăm cultura în care ne-am
născut (Kimble, 1990a,b).

128
Diversitatea culturală, a limbilor, obiceiurilor și comportamentelor
noastre expresive, confirmă faptul că o mare parte din comportamentul nostru
este programat social. Dacă am trăi cu toții sub formă de grupuri etnice omogene
în regiuni separate ale lumii, așa cum unii oameni încă mai fac, diversitatea
culturală ar fi mai puțin relevantă pentru viața noastră de zi cu zi. Mixarea
culturilor nu este nimic nou, trăim într-un sat global, legat de vecini prin e-mail,
jumbo jet și comerț internațional.

Comportamentul așteptat – toate culturile au descrieri despre un


comportament adecvat și, astfel, adesea așteptările sociale sau normele se
constituie ca o forță puternică ce angrenează oamenii într-un efort de a trăi și de
a se adapta. Normele restrâng și controlează cu succes populația. Nu există o
modalitate mai bună de a învăța normele propriei culturi decât a experimenta o
altă cultură și de a sesiza diferențele dintre membrii lor și acțiunile acestora.
Culturile pot varia în normele lor în ceea ce privește: expresivitatea,
punctualitatea, încălcarea regulilor și spațiul personal etc.
Studiile interculturale văd o universalitate esențială (Lonner, 1980). Ca
membri ai unei specii, constatăm că procesele ce stau la baza comportamentelor
noastre diferite sunt, în fapt, aceleași peste tot.

Normele de prietenie sunt universale pentru oamenii de pretutindeni.


Din studiile realizate în Marea Britanie, Italia, Hong Kong și Japonia, Michael
Argyle și Monika Henderson (1985) au remarcat mai multe variații culturale în
criteriile definitorii ale rolului amiciției. De exemplu, în Japonia este crucial să
nu stânjenești un prieten cu critici publice. Însă există și unele convenții aparent
universale, precum respectarea intimității, menținerea contactului vizual în
timpul comunicării și păstrarea confidențialității.
În lumea întreagă, oamenii tind să îi caracterizeze pe cei din jur ca fiind
mai mult sau mai puțin stabili, deschiși, plăcuți, extraverți sau conștiincioși
(John & Srivastava, 1999; McCrae et al., 1989). Dacă un test specifică unde vă
situați în aceste cinci mari dimensiuni ale personalității, vă descrie destul de
bine, indiferent de locul unde trăiți.

Credințele sociale
Pentru psihologii din Hong Kong există cinci dimensiuni universale ale
credințelor sociale: cinismul, complexitatea, recompensa pentru acțiune,
spiritualitatea și controlul destinului. În fiecare zonă a globului pământesc,
oamenii aplică diferit convingerile sociale în viețile lor și par că se ghidează

129
după acestea. Cei care se orientează după credința „Cine încearcă reușește.” sau
„După muncă și răsplată.” își concentrează atenția către a studia mai mult și tind
să devină mai buni. Cei cinici prezintă o atitudine asertivă și o satisfacție de viață
redusă (Leung & Bond, 2004).

Regulile universale ale statutului


O altă regulă universală, studiată de Roger Brown (2003), este cea
privind modul de exprimare în cadrul ierarhiilor sociale și face referire la faptul
că oamenii se adresează persoanelor cu statut social mai înalt într-un mod
respectuos, pe care îl folosesc de obicei cu străinii, iar celor cu statut social mai
scăzut li se adresează într-un mod familiar. Spre exemplu, pacienții se adresează
medicului cu apelativul „domnule/doamna doctor”, în timp ce acesta le spune
direct pe nume. La fel se întâmplă și în cazul profesorilor și al elevilor sau
studenților (Kroger & Wood, 1992).
De asemenea, în multe țări, pronumele personal „you” din limba engleză
este utilizat în două feluri: primul, ca o formă respectuoasă atunci când se
adresează șefilor sau persoanelor necunoscute și cel de al doilea, familiar, când
e vorba de prieteni, familie, cunoscuți (de exemplu: „sie” și „du” în germană,
„vous” și „tu” în franceză). Formulele de adresare arată nu numai distanța
socială, dar și statutul social, însă progresele către familiaritate sunt sugerate de
obicei de persoana cu statut mai înalt.
În Europa, dacă două persoane încep o conversație într-un mod
respectuos, pot ajunge la un nivel în care se pot adresa informal. În cele mai
multe situații persoana care va propune continuarea conversației într-un mod
mai familiar va fi persoana mai în vârstă sau care are un statut social mai înalt.
Această normă se extinde dincolo de limbaj, la orice tip de apropriere. Astfel,
este mult mai acceptabil să împrumuți un stilou sau să pui o mână pe umărul
cuiva apropiat, cunoscut sau al subordonaților, decât să ai astfel de abordări cu
străinii sau superiorii.
Oamenii au variate convenții culturale chiar și în ceea ce privește
războaiele. Există reguli care se aplică în timpul unui război ce au fost urmate
de secole, de pildă purtarea uniformelor, predarea simbolizată prin anumite
gesturi și tratarea prizonierilor într-un mod cât mai uman. Aceste norme, deși
interculturale, nu sunt totuși universale. Sunt nenumărate exemple care arată
contrariul acestor lucruri.

Asemănările și diferențele de gen au fost explicate atât din perspectivă


evoluționistă, cât și din perspectivă culturală.

130
Există multe dimensiuni evidente ale diversității umane; înălțime,
greutate, culoarea părului, pentru a numi doar câteva. Dar pentru conceptele de
sine ale oamenilor și pentru relațiile sociale, dimensiunile diversității ce
primează sunt rasa și, mai ales, genul (Stangor et al., 1992).
Femeile și bărbații sunt, prin urmare, asemănători în ceea ce privește
multe trăsături fizice și repere ale dezvoltării, cum ar fi vârsta majoratului sau
implicarea în muncă. De asemenea, ei sunt similari legat de caracteristici
psihologice, precum vocabularul general, creativitatea, inteligența, stima de sine
și fericirea. Ambele genuri simt aceleași emoții și au în multe situații reacții
asemănătoare.
Desigur, există și diferențe, iar acestea, în cele din urmă, captează
atenția, provocând interes atât în știință, cât și în cotidian.
În comparație cu bărbatul, femeia are mai puțină masă musculară, este
mai scundă, cântărește cu câteva kilograme mai puțin, este mai sensibilă la
mirosuri și sunete și este dublu vulnerabilă la tulburările de anxietate și depresie.
Privind în opoziție, în comparație cu femeia, bărbatul este mult mai puternic
fizic, dar este de trei ori mai susceptibil la a fi diagnosticat cu ADHD, de
exemplu.
Atât bărbații, cât și femeile prezintă perspective și comportamente care
variază de la competitivitatea acerbă, mai cu seamă în carieră, la ajutorul cerut
și dat celorlalți și la construcții sociale comune bazate pe colaborare. Nancy
Chodrow (1978), Jean Baker Miller (1976), Carol Gilligan (1982) au susținut că
femeile, mai mult decât bărbații, pun pe primul plan relațiile strânse și intime.
Jocul: În ceea ce privește joaca, fetele sunt mai intime și mai puțin
agresive (Maccoby, 2002). De asemenea, ele se joacă în grupuri mai mici,
vorbind de obicei cu un singur prieten, în timp ce băieții preferă grupurile mari
(Rose & Rudolph, 2006).
Prietenia: În calitate de adulți, femeile din culturile individualiste se
descriu în termeni mai relaționali, salută mai mult și experimentează mai multe
emoții legate de relații (Watkins et al., 1998). Bărbații se concentrează mai des
pe sarcinile și pe relațiile cu grupuri mari, în timp ce femeile acordă atenție
relațiilor personale (Tannen, 1990).
Vocația: Felicia Pratto et al. (1997) arată faptul că bărbații gravitează în
jurul locurilor de muncă ce sporesc inegalitățile de reușită între cele două sexe, iar
femeile aleg contrariul. Studiile privind preferințele de muncă pentru 640.000 de
persoane arată că genul masculin, mai mult decât cel feminin, prețuiește
câștigurile, promovarea, provocarea și puterea, în timp ce sexul opus preferă
relațiile personale și oportunitățile de a îi ajuta pe cei din jur (Konrad et al., 2000).

131
Relațiile de familie: Conexiunile femeilor ca mame, fiice, surori și bunici
leagă familiile (Rossi & Rossi, 1993). Acestea petrec mai mult timp îngrijindu-i
pe cei din jur, de exemplu pe preșcolari și pe părinții în vârstă (Eagly & Crowley,
1986). Comparativ cu bărbații, ele cumpără de trei ori mai multe cadouri și
felicitări, scriu de două până la patru ori mai multe scrisori personale și dau mai
multe apeluri de la distanță prietenilor și familiei (Putman, 2000).
Zâmbetul: Zâmbetul, desigur, variază în funcție de situație. Cu toate
acestea, în mai mult de 400 de studii, s-a constat că femeile au o frecvență mult
mai mare a zâmbetelor (Lafrance et al., 2003).
Empatia: Atunci când sunt chestionate, persoanele de gen feminin se
descriu ca fiind empatice. Luând în considerare experiențele din laborator
această afirmație s-a dovedit a fi adevărată; prin urmare, femeile, mai mult decât
bărbații, prezintă capacități empatice mai bune (Batson et al., 1996).

Dominanța socială și diferențele de gen


Ținând seama de două tipologii de personalitate, una care este mai
aventuroasă, aspră, dominantă, puternică, independentă și una afectuoasă,
dependentă, visătoare, emoțională, supusă și slabă, marea majoritate a oamenilor
au tendința să spună că prima tipologie este atribuită unui bărbat, iar cea de-a
doua unei femei. Studiile făcute pe aproape 80.000 de participanți din peste 70
de țări din continente precum Asia, Africa, Europa și Australia arată că bărbații
sunt considerați mult mai dominanți și agresivi în comparație cu femeile. În nicio
societate cunoscută până în prezent nu s-a observat ca bărbații să fie dominați
de femei (Schwartz & Rubel, 2005).
Totuși, diferențele dintre sexe variază în funcție de cultură. De pildă,
există societăți industrializate unde femeile ocupă în mare parte pozițiile de
conducere. Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de câteva date importante:
respectiv, în anul 2008, doar 18% dintre femei făceau parte dintre legislatorii
lumii. De asemenea, bărbații sunt mai preocupați de dominația socială și de
păstrarea inegalității între grupuri (Eagly et al., 2004; Sidanius & Pratto, 1999).
În același timp, din numărul total de jurați, jumătate este reprezentat de genul
masculin, iar 90% din comisia de selecție a juraților sunt tot bărbați; pe de altă
parte, în țările unde există industrie, femeile au în medie 77% din salariul pe care
îl are un bărbat (Stasser et al., 1982).
Așadar, în situațiile unde rolurile nu sunt foarte bine fixate, bărbații au
tendința să dețină puterea nelimitată și să nu țină cont de interesele și
sentimentele claselor sociale; femeile însă tind să ia în considerare mai mult
interesele marii majorități din cadrul populației (Eagly & Carli, 2007).

132
În rolurile de conducere bărbații au tendința de a fi orientați spre
directive, în timp ce femeile către transformare, modelul feminin fiind din ce în
ce mai dorit de către cele mai multe organizații, deoarece înseamnă existența
unor abilități sociale și inspiraționale foarte utile în construirea spiritului de
echipă. Prin urmare, se disting clar motivele societății, care preferă bărbații în
ceea ce privește competiția, fiind mai dornici să câștige și să fie fruntași, și
femeile când vine vorba de conflicte în cadrul grupului, ele fiind mai potrivite
pentru mediere (Sidanius et al., 1994).
S-au observat diferențe și în cazul scrierii: de pildă, femeile folosesc mai
mult cuvinte ce reflectă ideea de conectare, precum prepoziția „cu”, iar bărbații
tind să evidențieze aspecte ale independenței. Aceste deosebiri de scriere dintre
stilul feminin și cel masculin au fost observate cu ajutorul unui program, care
făcea diferențierea în funcție de cuvintele folosite și de structura propozițiilor,
reușind, astfel, să identifice corect genul persoanei în proporție de 80% în cele
920 de scrieri britanice folosite (Koppel et al., 2002).
În conversație, de obicei, bărbații sunt mai încrezători, fac întreruperi
intruzive, au tendința de a te atinge cu mâna, te privesc în ochi și zâmbesc mai
puțin. Femeile, în schimb, sunt mai indirecte, întrerup mai puțin, sunt mai
sensibile, mai politicoase și mai puțin îndrăznețe (Leaper & Ayers, 2007).
De cele mai multe ori există diferențe între genuri ce se vor regăsi la
marea majoritate a populației din aproape toate țările, însă trebuie ținut cont și
de influența unor factori cum ar fi modalitatea în care sunt stabilite anumite
roluri, permisivitatea contextului, trăsături psihologice individuale.
Prin termenul de agresiune psihologii denumesc un comportament
destinat rănirii. În întreaga lume, vânătoarea, lupta și războiul sunt în primul rând
activități masculine (Eagly & Wood, 1991). Astfel, în sondaje, bărbații recunosc
că sunt autorii agresiunilor într-o măsură mult mai mare comparativ cu femeile.
Totodată, și în experimentele de laborator, genul masculin manifestă într-adevăr
mai multă agresivitate fizică (de exemplu, prin administrarea altor subiecți a ceea
ce ei cred că ar fi șocuri electrice dureroase). De altfel, în Canada, raportul statistic
bărbați-femei al arestărilor este de 9 la 1 în cazul comiterii crimelor, iar în Statele
Unite, țara în care 92% dintre deținuți sunt bărbați, raportul este același (Knight et
al., 1996). Contextul este un factor important – în cazurile în care există provocări,
decalajul statistic dintre femei și bărbați în ceea ce privește comiterea actelor de
agresiune se micșorează (Richardson, 2005). În cazul formelor de agresiune mai
puțin violente, precum lovirea ușoară a unui membru al familiei, aruncarea cu
obiecte sau mustrarea verbală a unei persoane, femeile nu sunt mai puțin ostile
decât bărbații (White & Kowalski, 1994).

133
Într-adevăr, cercetările realizate de John Archer (1991, 2000, 2004),
asupra mai multor studii statistice, arată că femeile pot fi puțin mai susceptibile
la a comite acte indirecte agresive. În întreaga lume și la toate vârstele, bărbații
sunt cei ce îi rănesc mai des pe cei din jur folosind agresiunea fizică.
Pe lângă domeniul comunicării, există, de asemenea, diferențe de gen în
atitudinile și asertivitatea sexuală. Deși, în răspunsurile fiziologice și subiective
la stimulii sexuali, femeile și bărbații sunt asemănători, trebuie menționate și
alte considerente (Griffitt, 1987), respectiv cu afirmația „Îmi pot imagina că sunt
confortabil(ă) și că am ocazia de a face sex ocazional cu diverși parteneri” au
fost de acord 48% dintre bărbați și 12% dintre femei, într-un sondaj australian
(Bailey et al., 1994). În același timp, un studiu recent al Consiliului American
pentru Educație, aplicat pe un sfert de milion de studenți, oferă un rezultat
similar – respectiv, 58% dintre bărbați și doar 34% dintre femei au fost de acord
cu afirmația: „Dacă doi oameni se plac cu adevărat, este în regulă să întrețină
relații sexuale chiar dacă s-au cunoscut de un timp foarte scurt” (Pryor et al.,
1997).
Un alt studiu efectuat pe un segment de 3.400 de americani, selectați în
mod aleatoriu, cu vârste cuprinse între 18 și 59 de ani, arată că jumătate din
numărul persoanelor de gen feminin (48%) au fost afectate de primul contact
sexual avut cu partenerul, iar cele de gen masculin în proporție de 25%
(Laumann et al., 1994).
Diferențele dintre sexe în ceea ce privește atitudinea sexuală țin de
comportamentul social. Cu puține excepții, oriunde în lume, bărbații sunt mai
deschiși decât femeile să inițieze activități sexuale, după cum au raportat Segall
et al. (1998).
Baumeister și Vohs (2004) au observat că bărbații au mai multe fantezii
legate de sex, au atitudini mult mai permisive, caută mai mulți parteneri, sunt
mai ușor de tentat, doresc relații intime mai des, au mai puțin succes în celibat,
își asumă mai multe riscuri, consumă mai multe resurse ca să se implice în
activități sexuale și preferă mai multă varietate sexuală. Un alt sondaj de opinie
a chestionat 16.288 de persoane din 52 de naționalități referitor la câți parteneri
sexuali și-ar dori să aibă luna următoare. Rezultatele au arătat că 29% dintre
bărbați și 6% dintre femei și-au dorit mai mult de un partener (Schmitt et al.,
2003). Aceste rezultate au fost identice atât pentru heterosexuali, cât și pentru
homosexuali: 29% bărbați gay și 6% lesbiene și-au dorit mai mult de un partener
(Baumeister et al., 2001)
Factorul cultural, oriunde în lume, îi atribuie sexualității feminine o
valoare mai mare. Această perspectivă determină asimetrii de gen în prostituție și

134
curtoazie, situații în care bărbații, în general, oferă recompense în schimbul
implicării unei femei într-o relație de natură sexuală. În societățile moderne, ca și
în cele tradiționale, s-a constatat că femeile rar plătesc pentru sex. În peste 185 de
țări, unde numărul bărbaților disponibili este mic, rata adolescentelor însărcinate
este mai mare, deoarece „femeile concurează una cu cealaltă, oferind sex la un
preț mai mic în termenii angajamentului” (Baumeister & Vohs, 2004). În opoziție,
în țări precum China și India, unde rata femeilor este mai mică, valoarea de piață
a sexualității crește și sunt capabile să obțină un angajament mai mare.

6.4. Evoluție și gen

În explicarea diferențelor dintre sexe, cercetările s-au concentrat, așa


cum am mai spus, pe două influențe principale: evoluția și cultura.
Există, desigur, anumite deosebiri sexuale biologice. Genele bărbaților
predispun la masa musculară folosită pentru vânătoare, iar cele ale femeilor
conferă capacitatea de a alăpta copiii. Cercetătorii au încercat să determine dacă
variațiile sexuale biologice sunt limitate la distincții evidente fizic sau dacă
genele, hormonii și creierul contribuie, de asemenea, la diferențele
comportamentale (Brigham, 1986).
Psihologia evoluționistă nu evidențiază diferențele între sexe în toate
ariile în care femeile și bărbații se confruntă cu provocări similare de adaptare
(Buss, 1995). De pildă, ambele sexe reglează căldura corpului cu ajutorul
transpirației și ambele au preferințe de gust similare pentru a-și hrăni trupurile.
Însă psihologia evoluționistă arată deosebirile certe în ceea ce privește
comportamentele relevante pentru întâlnire, împerechere și reproducere (Brehm
& Kassin, 1996).
Așadar, spun psihologii evoluționiști, femeile își investesc cu atenție
posibilitățile de reproducere, căutând semne ale resurselor și ale angajamentului.
Bărbații concurează între ei pentru șansele de a câștiga „tombolele” genetice și
de a avea oportunitatea să își creeze urmași. Femeile caută să se reproducă cu
înțelepciune, iar bărbații pe scară largă (Myers, 2010).
Mai mult decât atât, perspectiva evoluționistă sugerează că bărbații
dominanți fizic au fost cei care au excelat în obținerea accesului la femei. La
baza acestei prezumții stă principiul: natura selectează trăsăturile ce contribuie
la transmiterea genelor în viitor, însă puțin din acest proces este conștient.
David Buss (1995) consideră că „oamenii sunt fosile vii, colecții de
mecanisme produse de presiuni selective anterioare”; explicațiile oferite se

135
referă nu numai la agresivitatea masculină, ci și la evidențierea atitudinilor și
comportamentelor sexuale diferite ale genurilor.
Psihologia evoluționistă prevede, de asemenea, că bărbații se vor strădui
mereu să ofere ceea ce vor femeile, extinzând cât mai mult resursele și protecția
fizică. Dar, în același timp, și femeile își măresc sânii, își estompează ridurile și
își reduc stratul de grăsime pentru a avea aspectul tânăr și sănătos la care râvnesc
bărbații (Vukovic et al., 2008).
Studiile efectuate în 37 de țări, în diferite zone geografice, de la Australia
la Zambia, arată că masculii de pretutindeni se simt atrași de femei ale căror
trăsături fizice, cum ar fi chipurile și formele tinerești, sugerează fertilitatea, iar
femeile se simt seduse de bărbați ale căror bogății, putere și ambiție promit resurse
pentru protejarea și îngrijirea copiilor. Interesul sporit al bărbaților față de forma
fizică îi face să fie majoritarii consumatori din lume ai pornografiei vizuale.
Bărbații tind să își aleagă, în general, partenere de viață care se află la
apogeul fertilității. Acest moment însă fluctuează de-a lungul vieții. Prin urmare,
pentru băieții tineri, acest apogeu este reprezentat de fetele mai mari decât ei, în
timp ce pentru bărbații de vârstă mijlocie același apogeu este caracterizat de
femeile de vârsta lor, iar pentru cei mai înaintați în viață sunt simbolice femeile
mai tinere decât ei (White et al., 2009). Spre deosebire de sexul masculin, cel
feminin preferă pur și simplu bărbații mai mari, indiferent de vârsta la care se
află. Femeile și bărbații diferă în alegerea partenerilor, conform afirmațiilor
evoluționiștilor.
Dacă ne-am imagina că femeile ar fi mai puternice și mai agresive fizic
decât bărbații, mulți ar spune că ar fi normal, motivul evident fiind apărarea
copiilor.
După un secol și jumătate de când Charles Darwin a scris „Originea
Speciilor”, controversele asupra marii sale idei, potrivit căreia fiecare creatură este
descendentă dintr-o altă creatură pământeană, continuă. Polemicile s-au dezlănțuit
cel mai intens în Statele Unite ale Americii, unde jumătate dintre adulți nu cred în
evoluția propusă de el. Scepticismul asupra transformării persistă în ciuda
dovezilor, incluzând cercetările ADN-ului modern (Myers, 2010).
Dacă genetica predispune la trăsăturile legate de gen, acest lucru se
observă în ceea ce privește efectele lor asupra corpului nostru. De exemplu, în
embrionii masculi, genele direcționează formarea testiculelor, care încep să
secrete testosteronul, hormonul sexual masculin ce influențează aspectul.
Diferența de gen exprimată în agresiune pare a fi, de asemenea,
influențată de testosteron. În cazul animalelor, administrarea testosteronului
mărește agresivitatea. La om, criminalii violenți, de sex masculin, au niveluri ale

136
acestui hormon mai ridicate decât cele normale. Mai mult decât atât, diferența
de gen în agresiune apare la începutul vieții și scade odată cu diminuarea
nivelului de testosteron produsă în timpul maturității (Brigham, 1991).
Pe măsură ce oamenii ajung sau depășesc vârsta mijlocie, are loc un
fenomen demn de cercetat – femeile devin mai asertive și mai încrezătoare în
sine, iar bărbații mai empatici și mai puțin dominatori (Pratt et al., 1997).

6.5. Cultură și gen

Cultura este moștenirea împărțită de un grup mare și transmisă de-a


lungul generațiilor. Se poate vedea puterea de modelare a acesteia în concepțiile
despre cum ar trebui să se comporte bărbații și femeile și în dezacordul pe care
îl întâmpină atunci când încalcă aceste așteptări (Kite, 2001).

Rolurile de gen variază odată cu cultura


Un studiu efectuat de Pew Research Center (2011), realizat pe 38.000 de
oameni, a arătat că cei mai mulți dintre cei intervievați doresc ca sarcinile legate
muncă și de îngrijirea copilului să fie împărțite între cei doi soți. În 41 de țări
dintre cele 44 participante la studiu, subiecții au răspuns că vor ca ambii
parteneri să muncească și să crească împreună bebelușul, și nu erau de acord ca
bărbatul să lucreze pentru a întreține financiar familia, iar femeia să stea acasă.
Cu toate că rolurile pe care le au femeile și bărbații sunt diferite și inegale, cei
mai mulți își doresc o situație ideală, în care sarcinile sunt împărțite cât mai
egal posibil.
Cu toate că 93,1% dintre țările participante la studiu au fost de acord în
privința implicării comune, au existat ponderi diferite de la o țară la alta, mai
concret, de la o zonă culturală la alta. Egiptenii contrazic majoritatea de 93,1%
cu un raport de 2 la 1, pe când vietnamezii o susțin cu un raport de 11 la 1. În
Global Gender Gap Report din 2008, World Economic Forum a raportat că
Norvegia, Finlanda și Suedia au cea mai mare egalitate între cele două sexe, pe
când Arabia Saudită, Ciad și Yemen sunt la polul opus, cu cele mai mari
discrepanțe. Conform Organizației Internaționale a Muncii, și în țările dezvoltate
industrial rolurile între cele două sexe diferă. De exemplu, în Japonia și
Germania, femeile care ocupă funcții de conducere au o cotă de 1 la 10 bărbați,
iar în Australia și S.U.A. de aproape 1 la 2. În America de Nord majoritatea
doctorilor și stomatologilor sunt bărbați, pe când în Rusia și Danemarca
majoritatea este deținută de femei (Wallace et al., 2005).

137
Rolurile de gen variază în timp
În ultima jumătate de secol, rolurile și atribuirile femeilor și ale
bărbaților au suferit modificări dramatice. De pildă, în anul 1967, un procent de
57% dintre americanii din primul an de colegiu au fost de acord că „activitățile
femeilor căsătorite sunt cel mai bine limitate la casă și familie”, pe când în anul
2005, numai 20% au aprobat acest concept (Pryor & et al., 1997).
Această schimbare de atitudine a dus la modificări comportamentale.
Dacă până în 1965 Harvard Business School nu a acordat niciodată diplomă
femeilor, la începutul secolului XXI, 30% dintre absolvenți erau de sex feminin.
În S.U.A., în 45 de ani (între 1960 și 2005), ponderea femeilor a crescut de la
6% la 50% în rândul studenților la medicină și de la 3% la 50% în rândul
studenților la drept. În același timp, fluctuații au apărut și în legătură cu rolul
femeii în gospodărie. Dacă la mijlocul anilor 1960, doamnele măritate dedicau
de șapte ori mai mult timp față de bărbați treburilor casnice, acest lucru s-a
schimbat, iar la mijlocul anilor 1990, această diferență s-a redus la jumătate
(Richardson, 2005).
Schimbările dintre roluri traversează multe culturi, după cum o
demonstrează și reprezentarea crescândă a femeilor în parlamentele din țări
îndepărtate geografic și ideologic, cum ar fi, de pildă, Maroc și Suedia.
Implicarea femeilor în viața politică este o dovadă a faptului că rolurile se
schimbă cu adevărat, cu atât mai mult că politica era una dintre zonele destinate
exclusiv bărbaților (Bianchi et al., 2000).
Astfel de modificări, petrecute într-un timp remarcabil de scurt, dincolo
de mentalități, obiceiuri, comportamente, semnalează faptul că evoluția și
biologia nu fixează rolurile sexelor, influențele factorului socio-cultural, dar și
dezvoltarea tehnologiei punându-și amprenta în ceea ce privește
metamorfozarea acestora.
Cultura părinților guvernează ceea ce vor deveni copiii lor (Harris,
2010). Rolul părinților este uriaș în multe aspecte ale dezvoltării socio-
emoționale și comportamentale ale urmașilor. În plus, cei mici dobândesc multe
dintre valorile specifice familiei de proveniență, inclusiv afilierea politică și
credința religioasă. Și, pornind de la această premisă, ne putem aștepta ca acei
copii ce cresc în aceeași familie să fie în mod evident asemănători.
Această prezumție este însă respinsă de una dintre cele mai uluitoare și
neașteptate constatări ale psihologiei dezvoltării. Potrivit cercetătorilor Robert
Plomin și Denise Daniels (1987), doi copii din aceeași familie sunt atât de diferiți
unul de celălalt, la fel cum sunt perechile de copii selectați aleatoriu din
populație.

138
Dovezile provenite din studiile privind gemenii și frații biologici indică
faptul că influențele genetice explică aproximativ 50% dintre variațiile
individuale ale trăsăturilor de personalitate. Influențele de mediu, împărțite,
reprezintă doar între 0 și 10% din diferențele de personalitate. Iar restul de 40-
50% sunt în mare parte influențele proprii ale omului. De pildă, ceea ce
influențează majoritatea copiilor și adolescenților nu este ceea ce gândesc
părinții lor, ci ceea ce gândesc colegii acestora. Familia are o influență
importantă, dar în mod substanțial indirectă; ea ajută la definirea școlilor,
cartierelor și colegilor, ceea ce sugerează direct direcția potrivit căreia copiii lor
au o probabilitate mai mare sau mică de a deveni delicvenți sau consumatori de
droguri.

Ce putem concluziona despre gene, cultură și gen?


Biologia și cultura se desfășoară una în contextul celeilalte. Așadar, cum
interacționează cele două și cum fac față personalitățile noastre situațiilor cu care
ne confruntăm?
Nu trebuie să ne gândim la evoluție și la cultură ca la o pereche de
competitori. Normele culturale afectează în mod subtil, dar puternic, atitudinile
și comportamentele noastre, dar ele nu fac acest lucru independent complet de
factorul biologic. Tot ceea ce este social și psihologic este în cele din urmă și
biologic. Mai mult, ceea ce inițiază moștenirea noastră biologică, cultura poate
accentua. Dacă genele și hormonii predispun bărbații la a fi mai agresivi fizic
decât femeile, cultura poate amplifica această diferență, prin norme care prevăd
că bărbații sunt puternici și că femeile sunt blânde.

6.6. Oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume culturală

Oamenii acționează, reacționează, răspund și primesc răspunsuri. De


asemenea, pot rezista influențelor situațiilor sociale și, uneori, chiar pot schimba
desfășurarea acestora. Din acest motiv, puterea reală este puterea persoanei în
cauză. Explicațiile sociale și personale sunt valabile pentru orice moment;
suntem atât cei creați, cât și creatorii lumilor noastre și suntem un produs al
interacțiunii dintre gene și mediu. Alegerile noastre determină astăzi mediul de
mâine. Între situațiile sociale și indivizi există o influență reciprocă, acestea
interacționând în cel puțin trei moduri (Snyder & Ickes, 1985), respectiv:
O anumită situație socială afectează adesea diferit oamenii. Acest lucru
se explică datorita faptului că mințile umane nu concep realitatea în mod identic

139
sau cel puțin obiectiv, ci răspund la o situație pe măsură ce o interpretează. Unii
oameni sunt mai sensibili și mai receptivi la situațiile sociale față de alții.
Oamenii își aleg adesea situațiile în mod diferit. Acest lucru se datorează
unui cumul de factori de personalitate. De pildă, oamenii sociabili optează
pentru situații care implică interacțiunea socială. Traseul profesional ales este de
asemenea un exemplu edificator – atunci când ne alegem facultatea, decidem să
ne expunem la un anumit set de influențe sociale.
Oamenii creează adesea situația. Dacă ne așteptăm ca cineva să fie
extrovertit, prietenos sau, dimpotrivă, ostil, atitudinile noastre față de persoană
pot induce comportamentul pe care îl adoptam.
Prin urmare, oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume
culturală.

140
Capitolul 7
Grupurile sociale

7.1. Caracteristici principale ale grupurilor sociale

Grupul reprezintă o parte centrală în existența umană. Toți suntem


membrii unei varietăți de grupuri sociale – de la grupul din care facem parte
atunci când mergem la serviciu, la grupurile de prieteni sau echipele sportive din
care facem parte. Grupurile ne definesc ca indivizi sociali; adesea ne referim la
noi înșine din perspectiva grupului din care facem parte sau căruia îi aparținem.
De multe ori, când ne gândim la noi înșine, asocierea cu grupul social este
aproape automată; grupul social ne influențează viața în multiple aspecte, ne
influențează atitudinile și convingerile și ne setează un anumit tip de
comportament.
Identitatea noastră socială este în strânsă legătură cu grupul din care
facem parte, dar și cu grupurile cu care luăm contact. Oamenii se supun adesea
grupurilor, normelor și regulilor acestora, iar a nu face parte din niciun grup
poate afecta extrem de serios echilibrul psiho-emoțional al individului.
Cercetătorii au diferențiat adesea grupurile în funcție de mărimea lor, de
gradul de structurare sau în funcție de gradul de apropiere între membri. Cum se
diferențiază grupurile sociale de alte formațiuni sociale, de pildă organizațiile?
Psihologul român D. Cristea (2015) realizează următoarea distincție
între grupuri, colectivități și organizații:
Grupurile – sunt formațiuni sociale în care indivizii interacționează
direct, pe baza unor reguli acceptate și se recunosc ca membri ai unei entități
distincte, într-un anumit moment și loc.
Colectivitățile – au la bază aceeași recunoaștere a unor norme și
principii comune, dar nu presupun interacțiuni directe între membri (este cazul
etniilor, de exemplu).
Organizațiile – sunt formațiuni sociale deliberat constituite în vederea
atingerii unui anumit scop, prin folosirea explicită a unor strategii de decizie și
control.
Grupurile sociale au în general un număr redus de membri (maximum
câteva zeci) între care există interacțiuni de natură informațională, precum și

141
relații socio-afective (simpatii, antipatii). În contextul acțiunilor comune, se
creează sentimentul apartenenței la grup, acesta repercutându-se în general
asupra unor aspecte cum ar fi solidaritatea și coeziunea grupului. Membrii au
conștiința apartenenței la un anumit grup și se recunosc reciproc ca aparținând
de acesta. Există o diferențiere a rolurilor între membri, o anumită structură
ierarhică, norme și reguli care sunt respectate de marea majoritate a membrilor
și a căror încălcare atrage după sine anumite sancțiuni. De obicei, sancțiunile
sunt raportate la frecvența, intensitatea, precum și consecințele încălcării
normelor de grup. Un alt parametru pe care îl regăsim în marea majoritate a
grupurilor sociale îl reprezintă existența unor scopuri și valori comune.
Ființele umane au nevoi fundamentale de integrare, afirmare și de
recunoaștere socială – care își găsesc expresia în grupurile sociale. În aceste
medii sociale, se creează și noi nevoi, atitudini și reprezentări, prin diferite
ajustări și adaptări în plan cognitiv, afectiv-motivațional și comportamental.
Care sunt principalele caracteristici ale grupurilor sociale?
• Mărimea: este dată de numărul de membri care compun grupul, acest
parametru influențând sensibil alți indicatori ținând de performanță,
creativitate ș.a.
• Compoziția: reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor
grupului, sub aspectul vârstei, sexului, etniei, nivelului de instruire, stării
civile, statutului profesional ș.a.
• Structura: evidențiază existența unui set de norme plus modalitatea de
distribuție a rolurilor și funcțiilor în cadrul grupului.
• Coeziunea: este dată de ansamblul forțelor care mențin unitatea
grupului. Acest parametru este configurat de interacțiunea dintre
caracteristicile psihosociale ale membrilor, de modalitatea de relaționare
dintre aceștia, precum și de contextual social în care se desfășoară
activitatea de grup.
• Consensul: arată existența atitudinilor asemănătoare în grup.
• Conformismul: se referă la gradul de respectare a normelor de grup.
• Autoorganizarea: este capacitatea grupului de a se organiza singur, fără
intervenții extragrupale.
• Omogenitatea: reflectă gradul de similaritate psihologică a membrilor.
• Flexibilitatea: ilustrează capacitatea de a manifesta comportamente
variate; opusă rigidității și stereotipiei.
• Tonul hedonic: înseamnă plăcerea apartenenței la grup.
• Intimitatea: reprezintă gradul de apropiere psihologică între membri.
• Autonomia: arată independența grupului în raport cu alte grupuri.

142
• Controlul: grupul ca mijloc de control al acțiunilor membrilor săi.
• Permeabilitatea: reflectă gradul de cooptare a altor membri și măsura
în care aceștia sunt acceptați în grup.
• Nivelul de integrare: reprezintă expresia măsurii identificării
membrilor cu grupul din care fac parte și a participării la diferite aspecte
ale vieții colective; indirect, nivelul de integrare exprimă și gradul de
elaborare a conștiinței colective, element de fond al coeziunii grupale.
• Eficiența: exprimă sintetic parametrii calitativi și cantitativi de realizare
a sarcinii, dar și pe cei care se referă la menținerea grupului, precum și
la satisfacerea trebuințelor membrilor săi.
• Stabilitatea: arată persistența în timp a grupului.

7.2. Funcțiile grupurilor sociale

Potrivit psihologiei evoluționiste (Buss & Kenrick, 1998; Tooby &


Cosmides, 1992) amintită și mai sus, oamenii au moștenit, ca urmare a selecției
naturale și a adaptării evolutive, competențe specializate care le permit să
îndeplinească în mod eficient sarcini importante pentru supraviețuire, inclusiv pe
cele legate de împerechere, securitate și interacțiune socială. Mai mult, din
moment ce oamenii au trăit mereu împreună în grupuri mici, psihologia
evoluționistă afirmă că multe dintre aceste abilități fundamentale sunt în strânsă
legătură cu comportamentul grupului. De exemplu, abilitatea de a recunoaște alte
persoane este importantă și ar trebui să facă parte din repertoriul nostru. Într-adevăr,
s-a constatat că și bebelușii cu vârsta mai mică de o oră au această abilitate: sunt
capabili să diferențieze chipurile de alte modele (Johnson et al., 1991).

Integrarea în grup oferă avantaje importante pentru supraviețuirea


membrilor grupului. Grupul îndeplinește, de asemenea, funcții extrem de
importante, cum ar fi securitatea și apărarea. Grupurile oferă oportunități mai
bune pentru colectarea și producția de alimente, contribuind la o aprovizionare
stabilă cu hrană. Pe parcursul dezvoltării umane, funcțiile îndeplinite de grup
pentru supraviețuirea individului, desigur, s-au schimbat. Grupurile sociale vor
rămâne probabil importante vehicule pentru supraviețuire, deși formatul și
funcția acestora probabil că vor continua să se schimbe în timp.

O altă funcție importantă a grupurilor sociale este capacitatea de a


îndeplini obiective specifice legate de sarcini. Există o mulțime de lucruri pe

143
care nu le putem face singuri – ne bazăm pe grupuri pentru a juca fotbal și
baschet, pentru a petrece și pentru a interveni în salvarea unor semeni. Și există
și alte lucruri – cum ar fi vizionarea unui eveniment sportiv, care, deși pot fi
făcute de unul singur, pur și simplu nu sunt la fel de distractive ca atunci când le
faci cu prietenii (te uiți la meci cu ei). Uneori folosim grupul pentru a obține
beneficii specifice pe plan social pentru noi înșine, spre exemplu atunci când ne
alăturăm unui club de afaceri pentru a ne face contacte și oportunități de această
natura. În alte cazuri, intram în grupuri pentru a-i ajuta pe alții, ca atunci când
ne oferim voluntari în Corpul Păcii sau în Crucea Roșie. Poate cel mai important,
folosim frecvent grupurile de lucru pentru a lua decizii importante, pe de o parte
pentru că majoritatea indivizilor consideră că deciziile luate în grup sunt mai
bune decât deciziile luate de unul singur, și pe de altă parte întrucât grupul poate
asigura faptul că deciziile sunt implementate corect. Cu toate acestea, întrebarea
dacă este adevărat sau nu faptul că grupurile iau decizii mai bune decât indivizii
este una al cărui răspuns nu este ușor de aflat, în găsirea explicațiilor interferând
o sumedenie de factori și aspecte.

Afilierea socială și atașamentul


Calitatea de membru al grupului oferă, de asemenea, beneficii bunăstării
noastre psihologice, sub formă de afiliere și acceptare de către alții. Formarea
unor relații pozitive și durabile cu alți oameni și crearea unui sentiment de
apartenență reprezintă nevoi fundamentale ale ființelor umane (Barash, 1982;
Baumeister & Leary, 1995; Baumeister & Tice, 1990; Lee & Robbins, 1995;
Rook, 1984). Gradul de acceptare socială într-un grup se reflectă în calitatea
stimei noastre de sine; când ne simțim acceptați și valorizați aceasta are o
conotație pozitivă, când ne simțim respinși sau devalorizați, stima noastră de
sine are mult de suferit. Suportul și îngrijirea oferită de familie și de prieteni
provoacă un sentiment de confort și apartenență în care putem prospera. Pe lângă
familiile noastre, putem căuta și alte grupuri care să ne ofere sentimentul afilierii.
Chiar și o echipă de fotbal sau un grup de studiu pot oferi sentimente de
acceptare și, în plus, posibilitatea de a ne angaja în sarcini specifice. Singurătatea
este și un rezultat al neintegrării în grupuri (DiTommaso & Spinner, 1997; Kraus
et al., 1993).

Pentru a-i forța să se conformeze normelor grupului, uneori ceilalți


membri recurg la o modalitate de sancțiune extrem de eficientă, și anume
întreruperea comunicării cu cel care refuză să se conformeze din diferite motive.
Spre exemplu, atunci când indivizii ce fac parte din grupul religios Amish

144
încalcă hotărârile unui bătrân, membrii comunității întrerup orice comunicare cu
ei. „Tratamentul tăcut” a fost observat, de asemenea, la părinții ai căror copii
petrec foarte multe ore jucându-se jocuri video și refuză să se oprească (Williams
et al., 2000). Reținerea comunicării sociale și a interacțiunii este o armă
puternică pentru pedepsirea indivizilor și forțarea acestora să-și schimbe
comportamentele.

George Homans (1958) a realizat teoria schimbului social, esența


acesteia fiind următoarea: menținem relații cu cei din jurul nostru în funcție de
costurile și câștigurile pe care le avem (suntem egoiști prin natura noastră, vrem
să primim mai mult decât oferim) și nu de puține ori relația de schimb social
scade sau crește stima de sine, atrage indivizi sau îi determină să se îndepărteze.
În ceea ce privește comportamentul de grup, teoria schimbului social
realizează o predicție de bază – oamenii se vor alătura și vor dori să rămână în
grupuri care le oferă rezultate pozitive și vor părăsi (dacă este posibil) grupurile
care nu oferă rezultate pozitive. De exemplu, Ellemers, Spears și Doosje (1997)
au constatat că persoanele care aveau un nivel scăzut de identificare socială cu
grupul lor au fost mai predispuse să plece din grup în comparație cu cele care
aveau un nivel mediu sau înalt. Deși această predicție pare simplă, totuși sunt
situații în care oamenii ajung să aparțină unor grupuri din partea cărora nu
primesc nici lucruri pozitive, nici lucruri negative. Sunt situații, de asemenea, în
care oamenii rămân în grupuri pe care le-ar putea părăsi, chiar dacă beneficiile
sunt mult inferioare costurilor (de pildă, o persoană care rămâne la același loc
de muncă plătit sub pregătirea și capacitatea ei).
Pe lângă evaluarea rezultatelor obținute dintr-un anumit grup de membri,
individul evaluează, de asemenea, costurile potențiale de a se muta într-un alt
grup sau de a nu fi inclus într-un grup absolut deloc. Schimbul social poate
explica de ce preferăm grupurile care ne oferă beneficii și de ce putem rămâne
în grupuri în care beneficiile sunt reduse (Rusbult, 1980; Rusbult et al., 1982).

Afilierea și anxietatea
Făcând parte din grupuri sociale, indivizii capătă un sentiment de
securitate și li se reduce anxietatea. Când suntem triști sau temători, când nu
suntem siguri ce anume să facem sau cum să procedam, ne întoarcem frecvent
la alții (Cohen & Wills, 1985). Când oamenii se găsesc în circumstanțe noi,
dificile sau neplăcute, se adresează adesea altora pentru ajutor. Oamenii care se
întâlnesc să lucreze într-un proiect de cercetare alcătuiesc un grup formal. În alte
cazuri, legăturile sunt mai informale, de exemplu, atunci când prietenii se

145
întâlnesc la o ceașcă de cafea pentru a vorbi despre viața lor personală. Indiferent
dacă grupul este formal sau informal, totuși, a fi cu alții ne poate face să ne
simțim mai bine. Susținerea socială se referă la aprobarea, asistența, consilierea,
confortul și alte tipuri de ajutor pe care le primim de la cei cu care interacționăm
și dezvoltăm relații pozitive stabile.
Identificarea cu grupul spune foarte multe despre cine suntem cu
adevărat, dar și despre cum trebuie să ne comportam și, de asemenea, ne permite
să realizăm anumite predicții față de cum se vor comporta alții în relație cu noi,
astfel apartenența la grupuri având și rolul de a reduce un anumit grad de
incertitudine subiectivă.

Rolul afilierii la grup asupra sănătății mintale a individului


Oamenii care simt că au un sprijin social adecvat raportează că sunt mai
fericiți (Harlow & Cantor, 1996; Cohen & Wills, 1985; Hartup & Stevens, 1997)
și de asemenea, au mai puține probleme psihologice, incluzând comportamentul
criminal, tulburările de alimentație și bolile psihice (Sampson & Laub, 1993;
Sours, 1974; Milkie &Thoits, 1993). Persoanele cu mai mult sprijin social (de
exemplu, cei căsătoriți și care au un job), în comparație cu cei care sunt singuri și
șomeri, prezintă o rată scăzută a suicidului (Rothberg & Jones, 1987; Trout, 1980).
De asemenea, s-a constatat faptul că sprijinul social îi ajută pe oameni să combată
stresul (Cohen et al., 1986; Cutrona, 1989). Spre exemplu, cercetarea realizată de
Solomon et al. (1990) a evidențiat faptul că veteranii militari care erau singuri și
percepeau un sprijin social redus aveau mai multe șanse de a dezvolta o tulburare
de stres posttraumatic decât cei care aveau un sprijin social mai puternic perceput.
Așadar, relațiile sociale au un efect pozitiv asupra sănătății mintale.
Conform teoriei comparării sociale (Festinger, 1954; Goethals & Darley,
1977; Suls & Miller, 1977), învățăm despre abilitățile noastre, despre adecvarea
și validitatea opiniilor noastre și despre situația noastră socială prin procesul
comparației sociale – un proces de comparare a atitudinilor, credințelor și
comportamentelor noastre cu cele ale altora. Multe dintre credințele și valorile
noastre importante nu se bazează pe cunoașterea directă, ci mai degrabă sunt
norme introiectate și care, de multe ori, sunt definite numai prin convenție
socială. Raportarea la ceilalți înseamnă înțelegerea realității sociale.
Împărtășirea opiniilor și a valorilor sau, cel puțin, cunoașterea convingerilor
noastre în comparație cu cele ale semenilor noștri oferă o bază în cunoașterea și
înțelegerea universului social.
În unele cazuri, folosim comparația socială pentru a ne clarifica gradul
de dezvoltare al abilităților și priceperilor noastre – cât de buni suntem în

146
îndeplinirea unei sarcini sau a unei activități sau la un loc de muncă, de exemplu.
Rezultatele acestor comparații pot avea un impact substanțial asupra
sentimentelor noastre, a încercărilor noastre de a face mai bine și chiar asupra
deciziei dacă vom continua sau nu să desfășurăm activitatea. Atunci când
comparația socială are un efect pozitiv asupra noastră, stima noastră de sine se
îmbunătățește considerabil, ne bucurăm de activitate și șansele de a ne implica
și mai mult în rezolvarea sarcinilor și atingerea obiectivelor cresc.

Distinctivitatea optimă
Pe lângă comparația socială, unul dintre procesele importante implicate
în formarea și menținerea imaginii de sine este și diferențierea socială. Oamenii,
pe lângă confirmarea opiniilor și abilităților prin raportarea la cei din jur, au
nevoie și de o diferențiere, un element distinctiv al personalității și care, în
același timp, să mențină o coerență a autopercepției și a imaginii de sine. Această
idee a distinctivității optime se reflectă în faptul că oamenii doresc în general să
se distingă de ceilalți și să se perceapă ca fiind indivizi unici; în același timp
însă, resimt nevoia raportării la alții, iar apartenența la grupuri satisface ambele
tipuri de nevoi. De pildă, adesea se diferențiază de cei care fac parte din alte
grupuri și sunt conectați cu cei din grupul căruia îi aparțin.
Există mai multe strategii prin care oamenii mențin echilibrul între
nevoia de a fi diferit și nevoia de a aparține unei structuri sociale. Printre acestea
se numără:
1. Identificarea cu un grup numeric distinct – grupurile sociale mici
satisfac nevoia de apartenență și afiliere/ incluziune fără a sacrifica sentimentul
distinctivității unei persoane. Acesta este, de altfel, și argumentul principal al
teoriei distinctivității optime (Brewer, 1991, 1993; Brewer și Weber, 1994).
2. Identificarea cu un subgrup – uneori ne identificăm cu un subgrup
pentru a avea sentimentul distinctivității. Spre exemplu, partidele politice conțin
diferite facțiuni ce reflectă opinii diferite asupra aceleiași ideologii de bază sau
aceleiași doctrine.
3. Consolidarea distinctivității grupului din care facem parte – oamenii
sunt motivați să accentueze similaritățile din interiorul grupului și diferențele
dintre grupul lor și alte grupuri, în felul acesta având percepția contribuției
personale la menținerea elementului distinctiv al grupului căruia îi aparțin.
4. Diferențierea de ceilalți membri ai grupului prin rolurile adoptate – a
avea un rol specific în interiorul grupului (de pildă, specialist IT în cadrul unei
mici companii) echivalează cu intersectarea celor două tipuri de nevoi: nevoia
de diferențiere și nevoia de a aparține unei structuri sociale.

147
5. Perceperea de sine ca fiind loial, dar nu conformist – aceasta este o
strategie de raționalizare a propriului comportament conformist, respectiv
interpretarea comportamentului prin prisma loialității față de grup. Strategia
justifică nevoia de independență și, în același timp, nevoia de a aparține unei
structuri sociale.
6. Convingerea că respecți normele grupului într-o măsură mult mai
mare decât o fac ceilalți – unii oameni au o tendință de a-și considera propriul
comportament ca fiind tipic pentru grupul din care fac parte. Acest bias reflectă
încercarea de a menține unicitatea sinelui chiar și atunci când individul face parte
dintr-un grup.

Identitatea socială
Apartenența la grupuri generează sentimentul identității sociale. A face
parte dintr-unul sau mai multe grupuri înseamnă a rezona cu un anumit set de
valori și a-ți însuși anumite atitudini și comportamente. Aderarea la grupuri
înseamnă, de asemenea, însușirea unei ideologii și chiar a unui stil de viață.
Identitatea noastră socială este definită de apartenența la un grup și este
asociată cu tipul de comportament pe care îl avem în grupul respectiv (Tajfel &
Turner, 1979; Turner et al., 1987). Adesea identificăm acele atribute și
caracteristici specifice grupului din care facem parte ca fiind elemente distincte
și diferențiatoare vizavi de alte grupuri și ni le însușim la nivel atitudinal,
comportamental și valoric.
În momentul în care suntem incluși într-un grup, percepția noastră de
sine trece prin filtrul apartenenței la grup. Când ne identificăm cu un grup, ne
identificăm cu valorile, prestigiul și statutul acestuia și, întrucât identitatea
noastră socială se repercutează asupra stimei noastre de sine, este de înțeles că
vom căuta acele grupuri apreciate la nivel societal.

Sintetizând, supraviețuirea individului este una dintre funcțiile de bază ale


grupului social; de multe ori hrana și producerea acesteia ține de interacțiunea
cu grupul. Prin intermediul grupului ne găsim mai ușor partenerii și datorită
afilierii la un grup ne simțim mult mai în siguranță. Reducerea anxietății este o
altă funcție îndeplinită de grup, întrucât de multe ori evaluăm diferite pericole
prin procesul de comparație socială; pe de altă parte, atunci când ne comparăm
cu semenii noștri care performează mai slab într-o activitate sau într-un anumit
domeniu, stima noastră de sine crește semnificativ, contribuind și la
îmbunătățirea dispoziției emoționale. Prin intermediul raportărilor la ceilalți, ne
validăm opiniile noastre și ne însușim valorile sociale importante. În conturarea

148
identității noastre sociale, identificarea cu rezultatele obținute de membrii
grupului ca un tot unitar ne conferă sentimente pozitive cu privire la apartenența
noastră. Productivitatea grupurilor ne motivează să dezvoltăm idei noi și să
realizăm sarcini importante. Rolul grupului este de asemenea și unul sanogen,
prin efectele sale de integrare și împlinire socială. Prin însușirea unor seturi de
valori, grupul contribuie și la dezvoltarea noastră personală.

7.3. Structura grupului social

7.3.1. Normele sociale

Orice grup social activează în baza unui set de reguli menite să ghideze
conduita și activitatea membrilor – acestea sunt normele sociale. Există norme
formale și norme informale specifice fiecărui grup social în parte; ele sunt adevărate
repere în funcție de care fiecare individ își ajustează comportamentul, dar și în
funcție de care se desfășoară raporturile interpersonale în cadrul grupului respectiv.
Normele sociale reprezintă media opiniilor, atitudinilor și
comportamentelor acceptate social, prin care se stabilesc limitele între care sunt
acceptate variațiile reacțiilor psihosociale individuale. Ele reprezintă expresia
uniformității atitudinale și comportamentale ce stă la baza organizării,
structurării și funcționării grupului social. Normele sociale conferă un anumit
element distinctiv fiecărui grup, element care diferențiază în același timp grupul
respectiv de alte grupuri.
Psihologul american Stangor (2004) definește norma socială ca pe un
mod de a gândi, a simți și a se comporta ce este perceput de ceilalți membri ca
fiind potrivit sau NORMal (jocul de cuvinte este voit realizat) în grupul social.
Elemente cum ar fi tradiții, obiceiuri, reguli, valori specifice grupului se regăsesc
în compoziția normelor sociale.
Deși există multe tipuri diferite de norme, cele mai importante sunt cele
care definesc valorile de bază ale grupului (Bar-Tal, 2000; Feldman, 1984) și
fără de care grupul nu ar avea sens. Aceste norme conturează aspectele esențiale
în care cred membrii grupului, precum și obiectivele și scopul lor, care stau la
baza funcționării și activității lor comune.
Normele nu se referă neapărat la niște lucruri generale despre ceea ce
este bun sau rău, ci adesea indică ce anume valorizează grupul prin intermediul
opiniilor sau comportamentelor. Astfel, aceleași comportamente care sunt văzute
ca fiind corespunzătoare într-un grup sunt văzute ca fiind nepotrivite într-un alt

149
grup, iar o normă este doar o normă, deoarece membrii grupului sunt de acord
legat de ea și o valorizează. Într-adevăr, se pare că aproape orice posibil
comportament poate fi văzut ca fiind adecvat într-un grup, și complet nepotrivit
într-un altul. De exemplu, mulți europeni consumă carne de vită, însă niciun
membru al religiei hinduse nu va face vreodată acest lucru. Niciuna dintre aceste
norme nu este neapărat „bună” sau „rea”, „dreaptă” sau „greșită” – ele sunt doar
diferite. În fiecare caz însă, norma devine o parte integrantă și esențială a
grupului și îi definește însăși existența acestuia.
Unele norme sunt chiar regulile simple de funcționare pe care fiecare
trebuie să le respecte – de pildă, în sala de curs, atunci când vorbește profesorul,
studenții trebuie să asculte. Altele sunt influențate de spațiul socio-cultural în
care activează grupul.
Garfinkel (2002) a realizat un experiment în care a căutat să evidențieze
reacția oamenilor atunci când sunt sau nu sunt respectate normele și regulile
sociale. Astfel, studenții participanți la experiment erau instruiți să se poarte cât
mai diferit acasă de felul în care se comportau ei de obicei, în sensul unui
comportament cât mai formal și cât mai politicos cu putință (similar
comportamentului de la universitate). Acest tip de încălcare a normelor de
interacțiune familială a produs desigur uimire și stupefacție în rândul părinților.
Există și norme ce nu au un caracter explicit; acestea sunt normele
implicite și, deși sunt subtile și aparent ascunse, au o influență semnificativă
asupra comportamentelor oamenilor.
Atunci când suntem nesiguri referitor la ce tip de comportament să avem
într-o anumită situație, normele sociale pot determina ce anume să spunem și
cum anume să procedăm. Ele ne oferă adevărate cadre de referință, din
perspectiva cărora putem să ne calibrăm comportamentul. Stabilirea cadrelor
normative ale comportamentelor celorlalți funcționează în același timp și ca un
ghid pentru adaptarea răspunsurilor noastre în diferite interacțiuni sociale.
Normele exercită într-adevăr o mare influență asupra atitudinilor și
comportamentelor noastre. Iată câteva explicații:
1. Normele sociale, în marea lor majoritate, se deprind în procesul
socializării; ele sunt specifice grupurilor din care facem parte.
2. Aderarea la normele de grup are o valoare motivațională puternică –
dorința individului de a se adapta și integra în grup, precum și dorința de
a evita sancțiunile.
3. În momentul în care interacționăm cu membrii unui grup suntem expuși
normelor acelui grup. Deci normele au o putere de a se activa doar prin
relaționarea cu semenii noștri.

150
4. Consensualitatea oferă normelor puterea de a ne determina
comportamentul. Când îi vedem pe ceilalți comportându-se într-un
anumit fel, a ne comporta într-un mod similar pare cel mai potrivit lucru.
5. Normele au și o conotație euristică – în sensul că ne ușurează într-un fel
viața. Într-adevăr, dacă știi ce semnificație au normele într-un grup, știi
la ce să te aștepți din partea celorlalți, astfel încât propriul comportament
se autoreglează aproape automat în diferite situații sociale. Datorită
normelor, în multe contexte, comportamentele celorlalți devin
previzibile și astfel se reduce gradul de incertitudine al interacțiunilor
umane.
Existența normelor și regulilor sociale este o premisă a funcționării
oricărui tip de grup social, iar presiunea exercitată de acestea creează o
uniformitate atitudinal-comportamentală. Respectarea lor apare ca o stare de
normalitate, iar încălcarea lor conduce către apariția unor tensiuni
interpersonale, a unor conflicte și, ulterior, a unor sancțiuni. Dezaprobarea,
marginalizarea și excluderea socială sunt câteva dintre formele acestor sancțiuni;
ceea ce deviază de la normă constituie o expresie a unei disfuncționalități în plan
psihoindividual sau în plan psihosocial. Situația în care normele nu sunt
respectate de majoritatea membrilor grupului poate conduce la ineficiența totală
sau chiar la scindarea grupului.
Psihologul român D. Cristea (2015) identifică următoarele funcții ale
normelor sociale: 1. promovează și protejează sistemul axiologic al unui grup
social; 2. prin intermediul normelor se exercită controlul social asupra
membrilor comunității, grupul fiind principalul mediator în procesul controlului
respectării prescripțiilor, cât și în aplicarea de sancțiuni în cazul încălcării
limitelor acceptate consensual; 3. reglează relațiile interpersonale, oferind
reperele necesare elaborării eficiente a propriului comportament; 4. reduc
anxietatea în cazul desfășurării unor situații sociale inedite, în măsura în care
oferă „zone de certitudine” comportamentală și relațională; 5. eficientizează
activitățile sociale, datorită utilizării unor scheme comportamentale
standardizate.
Normele asigură ordinea în societate, astfel încât ar fi dificil de conceput
cum ar putea funcționa societatea umană fără norme sociale. Ființele umane au
nevoie de norme pentru a-și ghida și direcționa comportamentul lor, pentru a
asigura predictibilitatea în relațiile sociale și pentru a înțelege acțiunile celuilalt.
Acestea sunt unele dintre motivele pentru care majoritatea oamenilor, de cele
mai multe ori, se conformează normelor sociale.

151
7.3.2. Rol și statut

Rol
În afară de norme și prescripții, grupurile au definite și câteva expectanțe
vizavi de felul în care ar trebui să se comporte oamenii – acestea sunt rolurile
sociale. În timp ce normele descriu modalitățile în care trebuie să se subînscrie
comportamentele tuturor membrilor, rolurile definesc cum anume ar trebui să se
poarte o persoană care ocupă o poziție specifică în grupul respectiv. Spre exemplu,
un grup de lucru constituit dintr-un manager și câțiva lucrători are definite foarte
clar tipurile de comportament pe care fiecare trebuie să le adopte pentru ca
activitatea să fie eficientă; o echipă de fotbal are de asemenea foarte bine precizate
rolurile – portarul apără poarta, fundașii împiedică jucătorii celeilalte echipe să
ajungă spre poartă, atacanții trebuie să înscrie goluri echipei adverse etc.
Existența și stabilirea clară a rolurilor în grup înseamnă ca fiecare să știe
ce anume trebuie să facă, ce tip de comportament să aibă și care este locul lui în
grupul respectiv. Cercetările au arătat că atunci când oamenii au roluri foarte
bine definite în grup, ei sunt mai satisfăcuți și performează mai bine în activitate
(Barley & Bechky, 1994; Bettencourt & Sheldon, 2001).
Totuși există și situații în care „metamorfozarea” individului în rolul
social poate avea consecințe negative. De asemenea, aderența rigidă la rol poate
avea consecințe dintre cele mai nefaste – spre exemplu, pilotul unui avion Air
Florida (obișnuit cu vremea călduroasă specifică acestui stat) a răspuns automat
cu „da” la întrebarea „Doriți dezactivarea dispozitivului anti-îngheț?”, în ciuda
vremii specifice iernii în momentul decolării din aeroportul Washington.
Întrucât nimeni nu a verificat, urmările au fost catastrofale, atât echipajul, cât și
pasagerii decedând.
Preiau rolurile controlul asupra personalității noastre și ne fac să pierdem
din vedere lucruri pe care în alte contexte le-am fi sesizat, de pildă? Atunci când
individul performează un rol, trăsăturile și caracteristicile lui psihologice se
interpun în acest proces. Chiar dacă setul de comportamente este unul obiectiv,
stabilit de către grupul social pentru fiecare rol în parte, felul în care este concret
adoptat acel rol trece și prin filtrul personalității, dar și al dispozițiilor emoționale.
Există și situații în care rolurile sociale pot modela nu numai
comportamentul și emoțiile noastre, ci chiar și personalitatea. Twenge (2001) a
realizat un studiu în care a analizat schimbările de rol și de statut prin care au
trecut femeile din S.U.A. în perioada dintre anii 1931 și 1993 și le-a comparat
cu nivelurile de asertivitate declarate de acestea. În general, asertivitatea urma
același pattern al statutului social – spre exemplu, între anii 1931 și 1945, ca

152
urmare a îmbunătățirii considerabile a statutului social (foarte multe femei
absolviseră o universitate în acea perioadă și foarte multe erau active în câmpul
muncii în diferite domenii), femeile raportau că se simțeau foarte asertive. De
asemenea, după anul 1968, când mișcarea feministă luase amploare, statutul
social al femeilor crescuse și raportarea asertivității avea un indice înalt.
Perioada dintre anii 1946 și 1967, când foarte multe femei fuseseră nevoite să
stea acasă (deci să nu lucreze) și chiar să abandoneze studiile universitare, a fost
marcată de o scădere a raportării indicelui de asertivitate.
O serie de cercetări au descoperit că în mai multe grupuri de lucru
persoanele tind să adopte frecvent două roluri sociale (Bales, 1950), și anume
rolul orientat pe sarcină și rolul socioemoțional. De obicei, aceste roluri nu sunt
atribuite individual (deși ar putea fi), ci mai degrabă reprezintă diferențele
interindividuale în ceea ce privește introiectarea rolului. Rolul orientat pe sarcină
se referă la un set de modele de comportament care implică realizarea
obiectivelor. Persoanele care își asumă rolurile orientate pe sarcină coordonează
activitățile, monitorizează și critică performanța altora. Rolul socioemoțional,
pe de altă parte, implică comportamente care oferă suport membrilor grupului și
încearcă să mențină interacțiuni armonioase în grup. Cei care își asumă rolul
socioemoțional iau în considerare sentimentele altor membri ai grupului și
realizează o comunicare deschisă, prietenoasă. Deși nu este imposibil, cele două
tipuri de roluri ar putea fi adoptate și de aceeași persoană, însă în majoritatea
cazurilor persoane diferite vor prelua cele două seturi de comportamente. Un
motiv pentru acest lucru este faptul că ar fi extrem de dificil pentru o persoană
să se angajeze în ambele tipuri de comportament. Un al doilea motiv ar fi
necesitatea preformării ambelor tipuri de rol la aceiași parametri de către
persoane diferite, atunci când grupul este sub stres – astfel menținându-se atât
coeziunea, cât și eficiența grupului.
D. Cristea (2015) realizează o clasificare a rolurilor având în vedere
următoarele criterii: a. prin raportarea la statutele corespondente – roluri de
vârstă, sex, profesie, familie; b. din punct de vedere al libertății pe care o
presupun – roluri asumate liber sau roluri impuse; c. în funcție de contribuția
persoanei – roluri create și roluri preformate; d. după criteriul temporalității –
roluri prezente, roluri viitoare, roluri reminiscente; e. după forma de manifestare
– roluri rigide și roluri flexibile; f. după nivelul la care se produc – roluri
instituționale, roluri grupale și roluri personale; g. după raportul cu realitatea și
atitudinea subiectivă pe care o presupun – roluri refuzate, aspirate, visate,
imaginate, virtuale, simbolice; h. după criteriul constanței – roluri permanente,
roluri intermitente și roluri întâmplătoare.

153
Ce este ambiguitatea rolului?
Deși rolurile sunt importante pentru definirea atribuțiilor membrilor
grupului și coordonarea activităților de grup, necesitatea de a îndeplini anumite
roluri poate cauza în unele situații probleme pentru grup și membrii săi. O
potențială dificultate apare atunci când există așteaptarea ca individul să presteze
un rol, însă în același timp grupul nu oferă suficiente informații despre modalitatea
în care se face acest lucru. Ambiguitatea rolului se produce atunci când scopurile
și obiectivele subsecvente rolului nu sunt clare persoanei, astfel încât nu este
limpede ceea ce este cerut. Acest lucru poate să apară atunci când un membru al
grupului este ales, de pildă, pentru a prezida o comisie, pentru a sugera modificări
în structura grupului, însă nu îi este clar dacă grupul dorește sau nu să schimbe
ceva cu adevărat. În acest caz, grupul se așteaptă ca individul să îndeplinească un
anumit rol și poate chiar să îl sancționeze dacă nu face acest lucru. Câteva dintre
consecințele ambiguității rolului sunt frustrarea, stresul și insatisfacția.

Ce este conflictul de rol?


Atunci când o persoană trebuie să îndeplinească două roluri care sunt
incompatibile sau care au un caracter contradictoriu, spunem că se confruntă cu
un conflict de rol. De multe ori, conflictul de rol creează o stare de tensiune
psihologică și se soldează cu un comportament disfuncțional.
Un exemplu edificator este celebrul conflict de rol „familie – muncă”.
Conflictul, în acest caz, derivă din nevoia de a integra în mod optim solicitările
legate de rolul familial cu cele ale rolului profesional. Acest tip de conflict este
o sursă considerabilă de distres atât pentru angajați, cât și pentru organizație,
afectează starea subiectivă de bine a angajaților și se soldează cu stări emoționale
preponderent negative.

Statut
Statutul reflectă caracteristicile unei poziții sociale ocupată în cadrul
unei structuri (grup, colectivitate, organizație). Funcția unui statut constă în
aportul pe care respectiva poziție socială îl aduce în buna funcționare a structurii
sociale căreia îi este subsumat.
Statutul se referă la autoritatea, prestigiul sau reputația unui membru al
grupului în raport cu ceilalți membri ai grupului (Sachdev & Bourhis, 1987;
Tajfel, 1978; Wagner & Berger, 1993). O structură a grupului se creează în jurul
diferențelor de statut. La nivel societal, de exemplu, statutul este cunoscut ca
statut socio-economic și este determinat de o combinație de factori, inclusiv
venitul gospodăriei și mediul educațional. În grupurile mici de lucru, pe de altă

154
parte, statutul este în mod normal determinat de capacitatea individului de a-i
influența pe ceilalți sau de a ajuta grupul să-și atingă obiectivele.
După modul în care au fost obținute de persoană, statutele pot fi
prescrise (după criterii ce țin de religie, etnie, naționalitate) sau dobândite (în
urma practicării unei profesii sau într-o activitate politică; dacă sunt impuse de
o instituție sau de o organizație, statutele pot fi formale, iar dacă sunt generate
de consensul membrilor atunci statutele au un caracter informal. Atunci când
au o durată de timp redusă sau când au un caracter situațional, statutele sunt
temporare; când au o durată nelimitată, atunci statutele sunt permanente.
Pe termen lung, statutul va fi determinat nu numai prin acumularea
prestigiului personal, ci și prin capacitatea percepută a individului de a conduce
grupul spre obiectivele sale. Cei care au cunoștințe sau abilități deosebite și care
sunt necesare pentru o funcționare eficientă a grupului sau acele persoane care
vin cu idei sau planuri noi vor primi un statut aparte în cadrul grupului.
Unele roluri din cadrul unui grup sunt mai valorizate decât altele datorită
asocierii cu un statut mai înalt. Deși liderul ocupă statutul cel mai înalt, în
interiorul grupului există adesea o ierarhie a statutelor și subsecvent o ierarhie a
oamenilor care le ocupă. Acestea sunt respectate atât de membrii grupului, cât
și de cei din afara grupului respectiv. În general, statutul unei persoane nu este
un dat definitiv, el poate suferi diferite modificări sau chiar schimbări în timp.
Dobândirea unui statut se face prin eforturi personale și este însoțită de anumite
costuri personale. În societățile moderne, accesul la statutele cu prestigiu ridicat
este considerat dependent de capacitățile și eforturile individului.
Schimbările de statut sunt antrenate de conjunctura dinamică și
imprevizibilă a vieții, de scurgerea timpului și de implicațiile sale asupra vârstei
și sănătății fizice și psihice, precum și asupra modificărilor conștiinței de sine și
de lume a fiecăruia.

7.4. Fenomene specifice grupurilor sociale

7.4.1. Facilitarea socială: cum suntem afectați de prezența altora?

Marvin Shaw (et al., 1981) susține că toate grupurile au un lucru în


comun: interacțiunea membrilor. Prin urmare, el definește un grup ca fiind
format din doi sau mai mulți indivizi ce interacționează și se influențează unul
pe celălalt. Mai mult, notează John Turner (et al., 1987), grupurile se percep ca
fiind „noi” în contrast cu „ei”, interior versus exterior.

155
Diversitatea grupurilor ajută la satisfacerea diferitelor nevoi umane,
precum cele de afiliere, de realizare și de obținere a unei identități sociale
(Lalwani et al., 2006).
„Simpla prezență” presupune că oamenii nu concurează, nu răsplătesc
sau pedepsesc și, în fapt, nu fac altceva decât să fie prezenți ca audienți pasivi
sau ca și co-actori. Acest concept a stârnit curiozitatea cercetătorilor din
domeniul psihologiei sociale, ei întrebându-se dacă ar putea simpla prezență a
altora să afecteze joggingul, mâncatul sau performanța la un examen.
Efectul de facilitare socială are loc și în regnul animal. Spre exemplu, în
prezența altor specii, furnicile excavează mai mult nisip, puii mănâncă mai multe
cereale, iar perechile de șobolani activi sexual se reproduc mai des.
Alte studii sugerează că, în anumite situații, prezența altora împiedică
performanța. Existența unui public diminuează eficiența învățării unor silabe,
completarea unui labirint și rezolvarea unor probleme complexe de multiplicare
(Brigham, 1991).
Psihologul social Robert Zajonc (1965) se întreba dacă aceste constatări
contradictorii ar putea fi reconciliate. Zajonc a folosit un domeniu de cercetare
conex, răspunsurile venind dintr-un principiu bine stabilit în psihologia
experimentală, anume faptul că excitarea amplifică orice tendință de răspuns
dominantă. Creșterea excitării sporește performanța în ceea ce privește sarcinile
ușoare, pentru care răspunsul cel mai probabil este corect. Oamenii rezolvă
anagrame simple cel mai rapid atunci când sunt stimulați. Pare rezonabil să
presupunem că prezența altora va stârni sau va energiza oamenii (Mullen &
Baumeister, 1987). Cei mai mulți dintre indivizi își pot aminti senzația de emoție
sau de entuziasm avută în fața unui public.
Cu această explicație, rezultatele contradictorii au avut sens. Rezolvarea
de probleme simple și consumul de mâncare au fost sarcini ușoare, pentru că
răspunsurile au fost bine învățate sau dominante în mod natural. Învățarea unui
material nou, realizarea labirintului și rezolvarea problemelor matematice
complexe au fost sarcini mai complicate, pentru care răspunsurile corecte erau
inițial mai puțin probabile. În aceste cazuri, prezența altor persoane a crescut
numărul de răspunsuri incorecte la aceste misiuni.
După aproape 300 de teste, desfășurate cu ajutorul a peste 25.000 de
voluntari, teoria a fost întărită (Guerin, 1993): efectul de facilitare socială se
produce doar în cazul sarcinilor simple.
Atleții, actorii și muzicienii, executând automatisme bine învățate, ne
pot ajuta să explicăm de ce adesea au apariții mult mai bune atunci când sunt
energizați de reacția unui public ce îi susține. Studiile făcute pe 80.000 de colegii

156
și grupuri sportive profesioniste din Canada, Statele Unite și Marea Britanie au
demonstrat că echipele câștigă acasă 6 din 10 meciuri. Avantajul jocului pe teren
propriu poate veni din familiaritatea pe care o oferă mediul de acasă, evitând
oboseala deplasării, dar se poate adăuga sentimentul de dominare care derivă din
controlul teritorial și din creșterea identității echipei atunci când este încurajată
de suporteri (Zillmann & Paulus, 1993).

Aglomerația: prezența multor persoane


Așadar, oamenii reacționează la prezența celorlalți, însă întrebarea este
dacă se întâmplă întotdeauna acest fenomen. În timpul unei perioade stresante o
persoană apropiată poate fi de ajutor. Totuși, în prezența altcuiva, oamenii tind
să transpire mai mult, să respire mai repede, își încordează mușchii mai tare, au
o presiune a sângelui mai ridicată și un puls mai rapid (Groff et al., 1983).
Un anumit public poate determina o performanță mai slabă atunci când
vine vorba de provocări mai dificile (Butler & Baumeister, 1998). Dacă ai, de
pildă, familia extinsă prezentă la susținerea primului tău recital la pian,
performanța ar putea fi vizibil afectată.
Efectul prezenței altora crește proporțional cu numărul persoanelor
respective (Jackson & Latane, 1981). Câteodată, influența și conștiința de sine
provocate de un auditoriu mare interferează, se poate suprapune chiar și cu
comportamentele bine învățate și automatizate, precum vorbitul. În condiții de
presiune extremă suntem vulnerabili la „sufocare” (Mullen, 1986).
Dacă un individ se află într-o mulțime, reacțiile pozitive sau negative ale
acestuia sunt intensificate. Atunci când stau aproape una de cealaltă, persoanele
prietenoase se plac mai mult, iar cei care nu se plac se displac și mai tare (Storms
& Thomas, 1977).
Într-un experiment realizat de către Jonathan Freedman și colaboratorii
săi (1979), cu studenții Universității Columbia și cu vizitatorii Centrului
Științific din Ontario, a fost evidențiat rolul intensificării emoțiilor în mulțime.
Aglomerația, de asemenea, intensifică stimularea, așa cum a descoperit
Gary Evans (1979). El a testat un grup de 10 persoane de la Universitatea din
Massachusetts într-o încăpere de 55 m2 și într-una de 9 m2. Comparativ cu cei
din încăperea mare, cei din camera mică aveau pulsul și presiunea sângelui
crescute.
Când s-au confruntat cu sarcini dificile, studenții au făcut mai multe
greșeli ca efect al aglomerării, fapt demonstrat de către cercetătorii Dinesh Nagar
și Yamak Pandey (1987). Deci, aglomerația are un efect de intensificare a
stimulării, ce facilitează la rândul ei răspunsurile dominante (Brigham, 1991).

157
De ce suntem stimulați de prezența altor persoane?
Ceea ce faci bine va fi energizant pentru a face și mai bine în prezența
altora, iar ceea ce ți se pare a fi dificil ți se poate părea imposibil de realizat în
astfel de circumstanțe. Cercetătorii au încercat să vadă conexiunea dintre
existența unui public și stimulare, iar ca suport în procesul formulării unei
explicații stau trei factori posibili: evaluarea aprecierii, distragerea atenției și
simpla prezență (Feinberg & Aiello, 2006).

Evaluarea aprecierii
Nickolas Cottrell et al. (1968) au presupus că observatorii ne provoacă
îngrijorare pentru că ne gândim constant la modul în care ne evaluează.
Rezultatele cercetărilor au arătat însă că, spre deosebire de efectul publicului,
simpla prezență a unor persoane cu ochii închiși nu a stimulat răspunsurile
practicate. Alte experimente au confirmat concluzia lui Cottrel: amplificarea
răspunsurilor dominante este mai puternică atunci când oamenii cred că sunt
evaluați (Worchel et al., 1990).
Evaluarea aprecierii ajută, de asemenea, la explicarea următoarelor
concepte:
– de ce excitarea nervoasă se diminuează atunci când percepția unui grup
cu un status mai înalt este diluată, prin adăugarea unor persoane ale căror opinii
nu contează pentru noi (Seta & Seta, 1992);
– de ce oamenii care sunt cei mai îngrijorați de ceea ce cred alții sunt cei
mai afectați de prezența acestora (Geen & Gange, 1983);
– de ce efectele de facilitare socială sunt mai mari atunci când ceilalți nu
sunt familiarizați cu activitatea respectivă (Guerin & Innes, 1982).
Emoția pe care o simțim atunci când suntem evaluați poate să interfereze
cu comportamentele pe care le realizăm cel mai bine în mod automat (Mullen &
Baumeister, 1987).

Distragerea atenției
Dacă indivizii se întreabă ce fac co-actorii sau cum reacționează
auditoriul, devin distrași (Baron et al., 1978; Baron, 1986), iar acest conflict între
a acorda atenția celorlalți sau sarcinii supraîncărcă sistemul cognitiv și devine
un motiv al excitației nervoase. Proveniența excitației nervoase este nu numai
de natură umană (prezența unei/unor alte persoane), ci și de natură obiectivă
fizică (de pildă o sursă de lumină sau un spot luminos) (Sanders, 1981).

158
Simpla prezență
Zajonc (1965) afirmă că simpla prezență a unui public generează o
anumită excitare, chiar și fără evaluarea aprecierii. De exemplu, majoritatea
alergătorilor sunt energizați atunci când aleargă în pereche, chiar dacă partenerul
nu concurează și nu îl evaluează.

Facilitarea socială: indivizii exercită mai puțin efort într-un grup?


Aproape cu un secol în urmă, inginerul francez Max Ringelmann (apud
Kravitz & Martin, 1986) susținea că efortul colectiv al echipelor era în mod
concret doar jumătate din suma eforturilor individuale. Contrar prezumției că
„în unitate există forță”, acest lucru a sugerat că membrii grupului pot fi mai
puțin motivați atunci când efectuează sarcini colective. Poate totuși,
performanțele slabe au provenit din coordonarea slabă, în momente diferite
(Brigham, 1986).
Cercetătorii Latane, Williams și Harkins (1979), Harkins et al. (1980),
investigând acest fenomen, au observat că zgomotul produs de șase persoane
care strigă sau aplaudă „cât mai tare posibil” a fost mai mic de trei ori decât cel
produs de o singură persoană.
În alte 160 de studii (Karau & Williams, 1993) este evidențiată o altă
perspectivă a uneia dintre forțele psihologice ce fac posibilă facilitatea socială:
evaluarea aprecierii. În experimentele sociale, indivizii cred că sunt evaluați
numai atunci când acționează singuri. Situația de grup scade evaluarea
aprecierii. Când oamenii nu sunt responsabili unici și nu își pot evalua propriile
eforturi, responsabilitatea este difuzată în rândul tuturor membrilor grupului
(Jackson & Harkins, 1985; Kerr & Bruun, 1981).
Experimentele de facilitare socială au arătat faptul că, atunci când devin
centrul atenției, oamenii își monitorizează în mod conștient comportamentul
(Mullen & Baumeister, 1987).
Pentru a motiva membrii grupului, o strategie este de a face performanța
individuală identificabilă. Indiferent dacă sunt într-un grup sau nu, oamenii
exercită mai mult efort atunci când rezultatele lor sunt recognoscibile personal.

Facilitarea socială în viața de zi cu zi


În laborator, fenomenul de facilitare socială apare nu numai în rândul
persoanelor care fac ciclism sau aplaudă, ci și în rândul celor care evaluează
poezii sau editoriale sau al celor ce produc și descoperă idei.
Într-un mic experiment, lucrătorii din linia de asamblare a unei fabrici
au produs cu 16% mai mult material atunci când producția individuală a fost

159
identificată, chiar dacă știau că salariul lor nu va fi afectat (Faulkner &
Williams, 1996).
Cercetătorii au descoperit dovezi ale facilitării sociale în diferite culturi,
în special prin evaluarea producției agricole (Gabrenya et al., 1985).
Cu siguranță efortul colectiv nu duce întotdeauna la o reducere a
acestuia. Uneori obiectivul este atât de convingător, iar performanța maximă a
fiecăruia este atât de importantă, încât spiritul de echipă poate să mențină sau să
intensifice efortul.
Oamenii din echipe sunt mai puțini neimplicați atunci când misiunea
este stimulativă, atrăgătoare sau presupune cooperare și recunoaștere (Karau &
Williams, 1993). În ceea ce privește sarcinile provocatoare, indivizii pot percepe
eforturile proprii ca fiind indispensabile (Gockel et al., 2008).
Fenomenul de facilitare socială se produce mai puțin în situația grupurilor
în care membrii sunt prieteni sau se identifica cu grupul (Gockel et al., 2008;
Worchel et al., 1998). Atunci când există obiective stimulatoare, membrii sunt
recompensați pentru succes și apare un spirit de angajament față de echipă,
membrii vor depune un efort considerabil (Hackman & Walton, 1986).
Grupele de lucru mici pot ajuta, de asemenea, membrii să creadă că
aportul lor este indispensabil (Comer, 1995) și, ca urmare, implicarea fiecăruia
va fi cât mai intensă.

7.4.2. Facilitarea versus inhibiția socială

Facilitarea socială este procesul prin care prezența celorlalți poate


favoriza performanța individului; publicul poate să fie doar martor sau să fie
implicat în același tip de activitate (Allport, 1920). Studiile au arătat existența
acestui proces și la regnul animal – de pildă, cangurii, maimuțele și caii mănâncă
și aleargă mai repede în prezența membrilor aceleiași specii (Dindo et al., 2009;
Favreau et al., 2010; van Dierendonck et al., 1995).
Însă, în multe alte situații, prezența altora are un impact negativ asupra
performanței individului, uneori efectul fiind de-a dreptul inhibitor – de aici și
denumirea generică a procesului, și anume, inhibiția socială. Studiul realizat de
Schmitt et al. (1986) a demonstrat faptul că atunci când li s-a solicitat scrierea
propriului nume invers în prezența altora, subiecții întâmpinau mari dificultăți
comparativ cu situația în care li se solicita exact același tip de sarcină, însă erau
lăsați singuri. Psihologia experimentală a demonstrat faptul că atunci când
oamenii sunt anxioși, ei rezolva mai bine, mai prompt sarcinile ușoare sau pe cele

160
la care se pricep și rezolva mult mai greu sau chiar eșuează atunci când se
confrunta cu o sarcină mai dificilă (vezi și cele menționate mai sus). Pornind de la
aceste premise, Zajonc (1965) a argumentat că prezența altora îi creează o stare de
alerta individului (în termeni de excitație nervoasă) și, uneori, chiar de anxietate,
însă autorul a subliniat rolul determinant al specificității tipului de sarcină (ușoară
sau dificilă) în explicarea proceselor de facilitare sau inhibiție socială.
Pe traseul sarcină-performanță, procesele de facilitare socială sau de
inhibiție socială își fac apariția, însă, în funcție de mai mulți factori. De pildă,
cât de important este momentul în care primim laude sau aplauze din partea unui
colectiv, mai ales în perioada copilăriei? Acest moment este unul extrem de
important în conturarea stimei noastre de sine și oferă o bază de raportare cu
încredere la prezența grupului social. Dar momentul în care ne-am poticnit sau
ne-am încurcat în rezolvarea unei sarcini, iar clasa de elevi sau grupul de prieteni
ne-a apostrofat sau ne-a făcut să ne simțim de-a dreptul ridicoli? Efectul asupra
stimei de sine este exact unul opus. Cu siguranță, existența unui astfel de
eveniment singular în scenariul vieții noastre are o probabilitate mai mică să
producă efecte puternice și de durată asupra stimei de sine, însă repetarea
aceluiași tip de eveniment în contexte sociale similare poate influența încrederea
și stima de sine într-un sens sau în celălalt și poate constitui unul dintre factorii
care se interpun în apariția proceselor de facilitare sau inhibiție socială.
Un alt aspect extrem de important îl constituie structura de personalitate
– existența unei structuri de personalitate de tip anxios sau timiditatea excesivă
înlesnește în multe situații inhibiția socială.
Alt factor este reprezentat de percepția evaluării – performanța este
direct influențată de felul în care oamenii consideră că sunt evaluați de ceilalți
și nu atât de prezența efectivă a celorlalți, după cum spuneam. Explicația își are
originea tot în scenariul vieții, și anume în momentele când individual a
introiectat frica de evaluare, teama de a fi criticat etc.
Preocuparea față de ce anume fac ceilalți, în locul concentrării asupra
sarcinii îi face pe oameni să performeze slab în diferite contexte; așa se explică
producerea unui număr mult mai mare de accidente de șoferii tineri atunci când în
mașină sunt și alți pasageri față de situația în care sunt singuri (Chen et al., 2000).
Guerin (2010) introduce conceptul de monitorizare socială în explicarea
facilitării sociale; respectiv individul, în context social, are activat un proces mai
larg de orientare, vigilență și atenție, prin care apreciază familiaritatea,
amenințările posibile și prin care evită interacțiunile cu urmări negative. Deci,
atunci când se confruntă cu familiarul și cu certitudini atitudinal-
comportamentale din partea celorlalți, performează mai bine.

161
7.4.3. Lenea socială

În anul 1913 Ringelmann a efectuat un experiment în care subiecții erau


puși să tragă de un capăt al unei frânghii cu cât mai multă putere, la celălalt capăt
fiind atașat un dispozitiv care măsura intensitatea forței; subiecții realizau
aceasta sarcină atât individual, cât și în grup. Rezultatele indicau faptul că
puterea exercitată asupra frânghiei scădea proporțional cu cât mărimea grupului
creștea; în grupurile cele mai numeroase, indivizii exercitau cea mai slabă forță
de tragere asupra frânghiei proporțional cu numărul lor, astfel încât efortul
colectiv al grupului era undeva la jumătatea sumei eforturilor individuale.
Acesta este efectul Ringelmann.
De ce se produce acest efect? Explicațiile inițiale ale psihologilor s-au
axat pe slaba coordonare a efortului atunci când individul face parte dintr-un
grup; ulterior s-a invocat factorul numeric ca stând la baza efectului – și anume,
cu cât sunt mai mulți indivizi, cu atât se încurcă unul pe altul. Însă Ingham et al.
(1974) au arătat că efectul se datorează unui alt factor, și anume scăderea
motivației în grup. Fenomenul a fost denumit „lene socială” și poate fi definit ca
tendința oamenilor de a depune un efort mai mic atunci când sunt în grup față
de efortul pe care îl depun atunci când sunt singuri într-o anumită situație.
Realizând o metaanaliză a unor studii ce evidențiau diferite aspecte ale acestui
fenomen, Karau și Williams (1993) au constatat faptul că lenea socială apare în
multe societăți și nu ar avea o corelație cu factorul socio-cultural.
O explicație a acestui fenomen este și acea că, într-un grup, percepția
individului este că uneori, dacă se va implica mult prea mult în rezolvarea unei
sarcini, va fi luat drept „fraier”; spre exemplu, atunci când oamenii percep
inegalitatea implicării în muncă din partea celorlalți, fenomenul lenei sociale își
face apariția (Murphy et al., 2003). Alteori, oamenii pur și simplu nu știu cât de
puternic sau de intens trebuie să se implice într-o sarcină colectivă și, din această
perspectiva, existența unor standarde, a unor repere clare reduce lenea socială
(Geen, 1991; Harkins & Szymanski, 1987).
Indiferent de mecanismul responsabil pentru existența fenomenului de
lene socială, o strategie de combatere a acestuia este de a identifica în mod
obiectiv performanța grupului. Acest lucru se realizează prin identificarea unor
standarde clare spre care grupul trebuie să țintească și prin stabilirea unui output
individual cât mai obiectiv. De pildă, înotătorii au rezultate mai bune în
întrecerile sportive în care cineva îi monitorizează îndeaproape și le comunică
rezultatele individuale, devenind astfel direct responsabili de efortul depus
pentru performanța echipei (Williams et al., 1989).

162
O serie de cercetări au arătat că atunci când sarcina grupului este
percepută ca fiind provocatoare pentru individ, fenomenul lenei sociale este mult
redus (Karau & Williams, 1993) – explicația constă în faptul că oamenii simt că
efortul lor este unul indispensabil. Foarte importantă este, de asemenea,
perceperea unei recompense pentru efortul depus individual, fie ea de natură
materială, dar mai ales de natură emoțională.
Lenea socială este un fenomen ce apare mult mai puțin în situația în care
indivizii valorizează puternic grupul din care fac parte; în mod deosebit
fenomenul este mult redus atunci când membrii se identifică unul cu celălalt
(Worchel et al., 1998), de aici și justificarea existenței „spiritului de echipă”,
extrem de favorabil lucrului în grup.
Există o serie de trăsături de personalitate care adesea corelează invers
proporțional cu lenea socială – spre exemplu, indivizii cu un scor ridicat la
conștiinciozitate și responsabilitate se lasă mult mai puțin antrenați de efectele
acestui fenomen (Hoon & Tan, 2008). Narcisismul ca trăsătura de personalitate
a fost indicat de asemenea de cercetări ca necorelând cu fenomenul lenei sociale
(Woodman et al., 2011), una dintre explicații fiind aceea că aceste persoane se
identifică cu performanța și consideră că sunt valorizate pentru contribuția lor la
activitatea grupului.
Cu privire la corelația dintre sexul membrilor grupului și apariția
fenomenului de lene socială, cercetările au arătat rezultate surprinzătoare – în
general femeile, în comparație cu bărbații, se lasă mai puțin antrenate în acest
fenomen (Karau & Williams, 1993; Kugihara, 1999). Alte studii au evidențiat
faptul că bărbații, odată cu înaintarea în vârstă, sunt mult mai antrenați în
fenomen decât femeile, tendința acestora rămânând constantă odată cu trecerea
timpului (Gabrenya et al., 1985).

7.4.4. Dezindividualizarea: când își pierd oamenii sentimentul de sine în


grupuri?

Situațiile de grup pot determina dispersia sinelui, a individualității și a


auto-constrângerii. Iar psihologia socială a încercat să determine circumstanțele
declanșatoare ale dezindividualizării.
În aprilie 2003, după ce trupele americane au intrat în orașele irakiene,
spitalelor li s-au furat paturile, de la Biblioteca Națională au dispărut zeci de mii
de manuscrise vechi și acum se află în ruină, universitățile au pierdut

163
calculatoare, scaune, chiar și becuri, iar Muzeul Național din Bagdad înregistra
un număr de 15.000 de obiecte furate.
Astfel de rapoarte au făcut restul lumii să se întrebe: „Ce s-a întâmplat
cu simțul moralității?”, „De ce a izbucnit un astfel de comportament? Și de ce
nu a fost anticipat?”.

Facem împreună ceea ce nu am face singuri


În experimentele de facilitare socială s-a arătat faptul că grupurile pot să
energizeze oamenii, însă responsabilitatea individuală scade, inhibițiile normale
se diminuează și rezultatele pot fi surprinzătoare. Oamenii pot comite acte care
variază de la o ușoară diminuare a constrângerii, la auto-gratificări impulsive și
la explozii distrugătoare. Aceste comportamente inerente au ceva în comun: ele
sunt provocate într-un fel de puterea unui grup. Colectivitățile pot genera un
sentiment de entuziasm, de a fi prins în ceva mai mare decât propria persoană.
În situații de grup, oamenii sunt influențați, fiind mai predispuși să
renunțe la diferite constrângeri și să-și piardă simțul identității pentru a deveni
cât mai integrați, într-un cuvânt, să se dezindividualizeze, așa cum au numit L.
Festinger, Albert Pepitone și Theodore Newcomb (1952) această stare
psihologică. Care sunt circumstanțele în care apare?

Dimensiunea grupului
Un grup are puterea nu numai de a-și energiza membrii, ci și de a-i face
neidentificabili. Brian Mullen (1986) a raportat un efect similar asociat cu
mulțimile: cu cât mulțimea este mai mare, cu atât membrii acesteia își pierd
conștiința de sine și devin dispuși să comită atrocități.

Atenția oamenilor se concentrează asupra situației, nu pe ei înșiși.


Oamenii își pot atribui mai degrabă comportamentul situației, decât
alegerii proprii.

Anonimitatea fizică
Într-o lume în care accesul la informații este practic nelimitat, este greu
ca oamenii să beneficieze cu adevărat de anonimitate. Cu toate acestea, fiecare
poate experimenta momente, în cadrul unui grup, în care se simt în siguranță,
ascunși sub o mască a anonimității. Aceasta ridică o serie de întrebări pentru
domeniul psihologiei sociale. Ce anume îi face pe oameni să reacționeze diferit
atunci când nimeni nu îi cunoaște sau îi vede și cum anume reacționează aceștia
diferit în aceste ipostaze?

164
Unul dintre principalele efecte ale anonimității este diminuarea
inhibițiilor.
Internetul oferă o anonimitate similară. Dincolo de o scădere a
inhibițiilor în ceea ce privește comunicarea săvârșită prin intermediul
internetului, oamenii sunt mai predispuși la a comite infracțiuni cu diferite
grade de gravitate, pornind de la inocenta piratare de mp3-uri și ajungând până
la cele mai meschine și sumbre crime ale „dark web-ului”. În comparație cu
conversația față în față, anonimitatea oferită de camere de chat favorizează
niveluri mai ridicate de comportament ostil, neinhibat (Douglas &
McGarty, 2001).
O altă situație regăsită în plan practic, în care apare o formă a
anonimatului, este efectul uniformelor. Acestea au fost și sunt utilizate până în
ziua de astăzi cu principalul rol de depersonalizare (a se vedea vestimentația
militară sau penitenciară). Pregătindu-se pentru luptă, războinicii din unele
culturi tribale se depersonalizează, vopsindu-și corpul și fața sau purtând măști
speciale. Culturile cu războinici depersonalizați sunt și culturile ce îi
brutalizează pe dușmani (Watson, 1973).
Din analiza a 60 de studii de delimitare, Tom Postmes și Russell Spears
(1998) au concluzionat că a fi anonimă face o persoană să fie mai puțin
conștientă și mai receptivă la indicii prezenți în situație, fie negativi, fie pozitivi.

Activități care stimulează și distrag atenția


Exploziile agresive ale grupurilor mari sunt adesea precedate de acțiuni
minore care trezesc și distrag atenția oamenilor. Aplauzele, strigătele sau dansul
în grup sunt, de asemenea, activități care pot să stimuleze o persoană, dar și să
îi reducă conștiința de sine (Worchel et al., 1990).
Experimentele lui Ed Diener (1976, 1979) au arătat că activitățile
precum aruncarea cu pietre și cântatul în grup pot stabili cadrul pentru un
comportament mai dezinhibat. Când îi vedem pe alții că acționează pe măsură
ce o facem și noi, credem că și ei simt aceleași trăiri, lucru care ne întărește
sentimentele (Worchel et al., 1990).
Mai mult, acțiunea impulsivă a grupului ne absoarbe atenția. Atunci
când strigăm la arbitru, nu ne gândim la valorile noastre, ci reacționăm la situația
imediată. Mai târziu, când ne oprim să reflectăm la ceea ce am făcut sau am
spus, uneori ne simțim mâhniți sau rușinați. În alte momente căutăm experiențe
de dezindividualizare în cadrul grupului, în care ne putem bucura de sentimente
intense și de apropiere față de ceilalți (Brigham, 1991).

165
Diminuarea conștiinței de sine
Experiențele de grup ce diminuează conștiința de sine tind să provoace
o scindare între componenta atitudinală și comportamentală a individului. Altfel
spus, oamenii pot ajunge să întreprindă acțiuni total necaracteristice, în evidentă
opoziție cu propriile valori și atitudini. Aceste experiențe de grup pot produce
dezindividualizare, persoanele ajungând să își însușească într-o mare măsură
valorile grupului, devenind mai puțin conștiente de sine, mai puțin ghidate de
mecanismele autoreglatoare și mai puțin interesate de propriile lor valori
(Myers, 2010).
Cei care sunt conștienți de sine, manifestă o stăpânire sporită a
autocontrolului, iar acțiunile lor reflectă mai clar atributele individuale. Oamenii
care sunt conștienți de sine sunt, de asemenea, sunt mai puțin susceptibili să
trișeze (Diener & Wallbom, 1976).
Aceste constatări se pot aplica în multe situații din viața de zi cu zi.
Circumstanțele care diminuează conștiința de sine, cum ar fi consumul de alcool,
cresc dezindividualizarea (Hull & Young, 1983).

7.4.5. Polarizarea de grup: grupul ne intensifică opiniile?

Polarizarea de grup sau tendința de a ralia opinia grupului și opinia


personală reprezintă un factor interesant în mecanismele psihologiei sociale.
Fenomenul se explică prin întărirea propriei identități prin asociere cu indivizii
asemănători.
Studiile asupra persoanelor din comunități mici au oferit o înțelegere
destul de bună a polarizării de grup, evidențiind faptul că discuțiile de grup
întăresc adesea înclinațiile inițiale ale membrilor (Kimble, 1990a,b).

„Schimbarea riscantă”
Mai mult de 300 de studii au început cu o descoperire surprinzătoare a
lui James Stoner (1961). Pentru teza sa de masterat în management, Stoner a
testat convingerea comună conform căreia grupurile sunt mult mai precaute
decât indivizii. Experimentul său propunea ca participanții să fie supuși
individual unor dileme de decizie, ei având sarcina de a evalua nivelul de risc
optim pentru unele situații. Etapa ulterioară prevedea gruparea participanților în
echipe de câte cinci, care stabileau prin consens un nivel de risc optim. Spre
uimirea tuturor, decizia grupului era de obicei mai riscantă. Această constatare
a declanșat un val de studii de grup în ceea ce privește asumarea riscurilor.

166
Efectul de schimbare riscantă a fost fiabil, neașteptat și fără nicio explicație
imediat evidentă. După câțiva ani de studiu, s-a descoperit faptul că schimbarea
riscantă nu avea un caracter universal.

Intensifică grupul opiniile?


Serge Moscovici și Marisa Zavalloni (1969) au introdus un nou concept,
numit polarizarea de grup: discuția întărește în mod obișnuit înclinația medie a
membrilor grupului. Introducerea acestui concept a stârnit controverse pentru
specialiștii din domeniul social, dând naștere la întrebări și experimente.

Experimente de polarizare de grup


Această nouă viziune a schimbărilor induse de discuțiile de grup i-a
determinat pe experimentatori să vorbească despre atitudinile pe care cei mai
mulți dintre ei le-au favorizat sau față de care cei mai mulți și-au exprimat
dezaprobarea.
Moscovici și Zavalloni (1969) au constatat, de pildă, faptul că dialogul
incipient a amplificat poziția studenților francezi față de președintele lor și
atitudinea negativă față de americani.
Mikitoshi Isozaki (1984) a descoperit că studenții japonezi au pronunțat
mai multe hotărâri de „vinovat” după ce au discutat cazul unui accident în trafic.
Markus Brauer și colegii săi (2001) au constatat faptul că ostilitatea
elevilor francezi pentru anumite persoane a fost exacerbată după ce au discutat
despre impresiile lor negative comune.

Polarizarea de grup în comunități


Acest fenomen are loc și în comunități, pe măsură ce oamenii se împart
în funcție de interesele și atitudinile lor. Cartierele se supun acelorași reguli,
polarizarea de grup fiind cu atât mai semnificativă cu cât iau naștere strânse
relații de prietenie. Un experiment a adunat grupuri mici din Colorado, adepte
ale diferitelor mișcări ideologice. Discuția a sporit acordul în cadrul grupurilor
mici despre încălzirea globală și despre uniunile de același sex. Cu toate acestea,
fiecare grup a încercat să convertească discuția în sensul propriei ideologii
(Schkade et al., 2007).

Polarizarea de grup pe internet


Dezvoltarea tehnologiei a dus la nașterea internetului, facilitând apariția
unui mediu virtual similar cu realitatea și totuși suficient de diferit pentru a ridica
problemele mecanismelor comunicaționale și sociale implicate în relaționarea

167
virtuală. E-mailurile, blog-urile și camerele de chat oferă un mediu nou pentru
ca oamenii cu interese similare să poată interacționa și schimba idei.

Explicarea polarizării
În explicarea polarizării apar două influențe venite în primul rând din
mecanismele stilului argumentativ din timpul unei discuții și în al doilea rând
din modul de raportare reciprocă a membrilor unui grup. Prima instanță este un
exemplu de ceea ce se numește influență informațională, iar a doua este un
exemplu de influență normativă.

Influența informațională
Conform celei mai bine susținute explicații, discuția de grup provoacă o
punere în comun a celor mai multe dintre idei care favorizează punctul dominant
de vedere (Stasser & Taylor, 1991).
Oamenii, la auzul argumentelor relevante, își pot schimba pozițiile și
opiniile – altfel spus, abordarea informațională reprezintă o manieră obiectivă
de a trata nivelul conversațional al societății (Burnstein & Vinkur, 1977; Hinsz
et al., 1997). Participarea activă la discuție produce mai multă schimbare de
atitudine decât participarea pasivă. Participanții și observatorii aud aceleași idei,
dar atunci când participanții le exprimă în propriile lor cuvinte, angajamentul
verbal mărește impactul. Cu cât mai mulți membri ai grupului își repetă ideile
unul altuia, cu atât mai mult le validează (Judd et al., 1995).

Influența normativă
Venind în completarea primei influențe, apare influența normativă, ce
nu are neapărat impact în sfera informațiilor, cât în sfera contextuală. Aceasta se
referă îndeosebi la compararea cu ceilalți membri ai grupului, astfel că
persoanele prețuite/ valorizate vor avea un impact mult mai mare asupra
atitudinilor noastre. În plus, o mare parte din formarea schemei atitudinale
personale provine din evaluarea propriilor opinii și abilități prin compararea
punctelor noastre de vedere cu ale celorlalți (Festinger, 1954).
Suntem mai ușor de convins de către persoanele care aparțin grupurilor
noastre de referință (Markovsky et al., 1990). Mai mult decât atât, urmărind ca
oamenii să ne placă, ne putem exprima opinii mai puternice după ce am
descoperit că alții împărtășesc aceeași viziune.

Se cunoaște în mod empiric faptul că grupurile, comitetele și


organizațiile sunt în mod inerent mai conservatoare în deciziile lor decât

168
indivizii luați izolat. Este posibil ca persoanele în mod individual să își asume
riscuri, în timp ce grupul, prin procesul de luare a deciziilor, să treacă printr-un
proces obositor de mediere, care înclină adeseori spre prudență. Acest lucru este
în concordanță cu multe dintre cunoștințele deja postulate despre procesele de
conformism și de influență socială în grupuri. Studiile efectuate de Sherif (1936)
ilustrează foarte bine acest proces de mediere (Kogan & Wallach, 1964). Cu
toate acestea, am arătat mai sus cum studiile publicate de James Stoner (1961)
asupra comportamentului riscant în fața dilemelor de alegere au indicat
contrariul. Stoner a constatat că grupurile au avut tendința de a recomanda
alternativa riscantă mai mult decât indivizii luați individual. Constatarea lui a
fost rapid reprodusă de Wallach et al. (1962). Acest fenomen a fost numit
„schimbare riscantă”: grupurile sunt mai predispuse la schimbări riscante decât
indivizii, ca parte a unui fenomen mai larg de polarizare a grupului (Moscovici
& Zavalloni, 1969). Polarizarea grupului (Isenberg, 1986; Myers & Lamm,
1975; Turner et al., 1987) în acest caz se reflectă într-o tendință a grupurilor de
a lua decizii extreme, mai degrabă decât de a media pozițiile inițiale individuale
ale membrilor. De exemplu, discuția unui grup de persoane care deja favorizează
ușor pedeapsa cu moartea poate produce o decizie de grup care favorizează
pedeapsa capitală.

Astfel, în ceea ce privește polarizarea grupurilor, se pot extrage două


teorii explicative majore: teoria argumentelor convingătoare și teoria valorilor
culturale.

Teoria argumentelor convingătoare evidențiază rolul dinamicilor


informaționale dintre argumentele noi și vechi ce formează opiniile oamenilor
(Vinokur & Burstein, 1974, 1977). Oamenii dintr-un grup care își sprijină
opiniile și au o anumită direcție vor auzi nu numai argumentele familiare pe care
le-au auzit înainte, ci și pe cele noi, care nu au fost auzite anterior, dar care susțin
poziția lor proprie (Gigone & Hastie, 1993; Larson et al., 1994). Drept urmare,
opiniile lor vor deveni mai înrădăcinate și mai animate de perspective
extremiste, iar viziunea grupului ca întreg va deveni una polarizată. De exemplu,
cineva care favorizează pedeapsa cu moartea este probabil, prin discuții cu alții
asemănători, să audă noi argumente pentru pedeapsa capitală și să susțină
introducerea sa cu și mai mult aplomb. Procesul de gândire a unei probleme în
grup întărește opiniile noastre (Tesser et al., 1995), iar repetarea publică a
argumentelor proprii prin intermediul altora validează această opinie (Judd et
al., 1995).

169
Potrivit celei de a doua explicații, numită teoria valorilor culturale
(Sanders & Baron, 1977), oamenii caută aprobarea socială și încearcă să evite
cenzura socială. Deplasarea ideologică a grupului de la un context familiar la un
context evolutiv este conferită de caracterul dezirabil al discuțiilor de grup în
plan social. Deplasarea reprezintă un proces de anvergură, situat pe o perioadă
lungă de timp, datorat tendinței generale a membrilor grupului de a căuta
aprobarea și de a evita dezaprobarea. Apelând la același exemplu, favorizarea
pedepsei capitale și găsirea altor membri cu opinii similare îi pot determina pe
oameni să presupună că aceasta este o atitudine socială – chiar dacă în realitate
nu este. În acest exemplu, căutarea unei aprobări sociale ar putea să ducă în
direcția altor extreme în sprijinirea pedepsei capitale.
În cazul în care oamenii au atitudini relativ extreme, dar cred că alții sunt
în general moderați, discuțiile de grup pot dezvălui un reper pentru calibrarea
propriei opinii. Acest lucru eliberează oamenii de credințele iraționale, adeseori
determinându-i să fie sinceri în ceea ce privește credințele lor fundamentale.
Polarizarea nu este atât o schimbare a atitudinii, cât o expresie a adevăratelor
atitudini.
Verdictele juraților sunt, de asemenea, o problematică a deciziei
grupurilor sociale. Oamenii tind să fie fascinați de jurii, investind aceste grupuri
cu putere și considerând un privilegiu să facă parte din ele. Fără a fi un aspect
surprinzător, juriile sunt în centrul nenumăratelor romane și filme care
subliniază în mod dramatic multe dintre punctele importante, psihologice și
sociale, prezentate mai jos, despre luarea deciziilor de către juriu.
Revenind la realitate, procesul de crimă din 1995 al starului sportiv
american O.J. Simpson și procesul „abuzului” din 2004 al lui Michael Jackson
au adus practic Statele Unite într-o stare de blocaj, deoarece oamenii au fost
copleșiți de informațiile televizate. De-a lungul Atlanticului, în Africa de Sud,
numeroasele elemente prezentate ale procesului lui Oscar Pistorius, acuzat de
uciderea iubitei sale, Reeva Steenkamp, au marcat națiunea americană timp de
minimum doi ani, între 2014 și 2016. În mass-media din România, cazul
„Elodia” a suscitat interesul a milioane de telespectatori, presiunea asupra
autorităților fiind una uriașă, iar judecătorii fiind în situația de face dreptate sub
reflectoarele media.
Juriile reprezintă unul dintre cele mai importante grupuri de luare a
deciziilor, pentru că sunt constituite ca simbol al democrației. Corecte și drepte
într-o societate perfectibilă, ele emit decizii ce implică și consecințe finale
asupra inculpaților, victimelor și comunității. Un juriu este format din laici
supuși dreptului penal, fiind însărcinați cu luarea unei decizii finale referitoare

170
la nevinovăția sau culpa unei persoane. Astfel, juriile reprezintă o alternativă la
judecători și sunt fundamentale pentru sistemul juridic al diferitelor țări din
întreaga lume. Acestea sunt cele mai des asociate cu legislația britanică, dar și
alte țări, precum Argentina, Japonia, Rusia, Spania și Venezuela, au făcut
modificări pentru a include contribuția cetățenilor laici.
În unele culturi, un grup simbolizează o societate justă – iar atunci când
acest grup este un juriu, decizia sa trebuie privită ca un tratament echitabil al
tuturor celor implicați.
Verdictele juriului pot avea consecințe largi și dramatice în afara
procesului. Un caz în acest sens îl constituie revoltele din Los Angeles din 1992,
care au fost declanșate de un verdict neașteptat de „nevinovat” emis de un juriu
format complet din albi în cazul bătăilor aplicate de poliție asupra unui suspect
de culoare.
De asemenea, juriul este, bineînțeles, un grup social și, prin urmare,
supus deficiențelor de luare a deciziilor de grup discutate în acest capitol
(Gigone & Hastie, 1993; Kerr et al., 1999).
Caracteristicile inculpatului și ale victimei pot afecta, de asemenea,
deliberările juriului. Persoanele cu incapacitate fizică au șanse mai mari să fie
achitate (Michelini & Snodgrass, 1980) sau să primească o pedeapsă mai ușoară
(Stewart, 1980), deși prejudecățile pot fi reduse furnizând suficiente dovezi
factuale (Kaplan & Miller, 1978). Aducerea obiectivității la rang de justețe se
poate face și prin dirijarea explicită a juriului să ia în considerare numai dovezile,
nu și alte aspecte emoționale (Weiten, 1980). Rasa poate afecta, de asemenea,
decizia juriului, privit ca un grup social. În Statele Unite, de exemplu, cetățenii
de culoare par a fi mai susceptibili la a primi condamnări la închisoare (Stewart,
1980). Cu toate acestea, introducerea unor legi dure, cu sancțiuni rigide (de
exemplu, pedeapsa cu moartea), poate să descurajeze jurații în privința
condamnării (Kerr, 1978). Cercetările din Statele Unite au arătat că, dacă jurații
susțin pedeapsa cu moartea, acest fapt are un impact foarte mic asupra
verdictului – trei verdicte din 100 ar fi afectate de acest punct de vedere (Allen
et al., 1998).
Jurații trebuie să ia în considerare cantități enorme de informații.
Cercetările sugerează că există un efect de recurență, în care informațiile
furnizate mai târziu au efect de moderare în luarea deciziilor (Horowitz &
Bordens, 1990). În plus, dovezile considerate inadmisibile (dovezi care sunt date
de martori sau intervievate de avocat, dar care ulterior sunt considerate
inadmisibile din motive procedurale de către judecător) au încă un efect asupra
deliberării juriului.

171
7.4.6. Gândirea de grup: grupurile împiedică sau ajută luarea deciziilor bune?

Psihologul social Irving Janis (1982) se întreba dacă toate procesele care
se petrec în interiorul grupurilor ar fi putut să explice deciziile nefaste luate de
către politicienii americani ai secolului XX. Pentru a găsi un răspuns, acesta a
analizat cum au fost luate deciziile care au condus la cele mai mari greșeli
comise de către guvernul american în ultimul secol.
Pearl Harbor. În săptămânile precedente atacului din decembrie 1941,
care a adus Statele Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial,
comandanții americani au primit informații conform cărora Japonia se pregătea
strategic de atac în Pacific. Serviciul de informații american pierduse deja
contactul radio cu flota japoneză, care se îndrepta direct spre baza americană. O
patrulă de avioane în recunoaștere ar fi detectat cu ușurință flota japoneză sau ar
fi încercat să avertizeze sosirea acesteia cu câteva minute înaintea atacului.
Generalii americani, însă, au decis să nu ia asemenea precauții. Consecința
acestei decizii a fost una zdrobitoare pentru armata americană: 18 vase, 170 de
avioane și 2.500 de vieți au fost pierdute.
Războiul din Vietnam. Între anii 1963 și 1969 președintele Lyndon
Johnson și consilierii săi politici au escaladat războiul din Vietnam pe baza
presupunerii conform căreia bombardamentul din partea armatei americane,
defrișarea și misiunile pe sol vor aduce Vietnamul de Nord la masa negocierii.
S-a continuat escaladarea conflictului, împotriva sfaturilor date de marea
majoritate a aliaților Statelor Unite ale Americii și a consilierilor militari
americani. Această decizie a dus la pierderea a 58.000 de soldați americani și
mai mult de un milion de vietnamezi, la dezbinarea societății americane,
resemnarea unui președinte american și crearea unui deficit imens, care a afectat
drastic economia americană în anii ‘70.
Invazia din The Bay of Pigs. În anul 1961, președintele John Kennedy și
consilierii săi au încercat să îl înlăture pe Fidel Castro, trimițând peste 1.400 de
agenți americani în Cuba. Majoritatea agenților au fost uciși sau capturați,
Statele Unite ale Americii a fost umilită în fața celorlalte națiuni, iar Cuba și-a
consolidat relațiile diplomatice cu U.R.S.S. (Brigham, 1991).
Janis (1982) considera că aceste greșeli au luat naștere din tendința
grupurilor care iau decizii de a reprima disidența, pentru a nu afecta armonia
grupului, fenomen pe care l-a numit „gândire de grup”. În plus, spiritul de echipă
este un factor care îmbunătățește încrederea grupului, dar în ceea ce privește
luarea deciziilor, coeziunea grupului pare a fi un factor care influențează negativ.

172
Formarea gândirii de grup este un proces de lungă durată, care ia naștere
dintr-un grup amiabil, coeziv, izolat relativ de puncte de vedere divergente și
având un conducător care semnalează decizia pe care o favorizează, pentru a
oferi ansamblului o direcție.

Simptomele gândirii de grup


Janis (2008) identifică 8 simptome ale gândirii de grup. Aceste
simptome sunt o formă colectivă de reducere a disonanței trăită de membrii unui
grup ce încearcă să-și mențină sentimentul pozitiv al unității atunci când se
confruntă cu o amenințare (Turner et al., 1992).
1. Iluzia de invulnerabilitate. Grupurile pot dezvolta un optimism excesiv,
care le poate „orbi” în fața avertizărilor de pericol.
2. Convingerea neclintită în moralitatea grupului. Membrii grupului își
asumă moralitatea inerentă a grupului din care fac parte și pot ignora
problemele de natură etică și morală general valabile.
Aceste prime două simptome ale gândirii de grup îi ghidează pe membrii
acestuia pentru a supraestima puterea și dreptatea grupului lor.
3. Raționalizarea. Grupurile desconsideră provocările prin justificarea
colectivă a deciziilor lor.
4. Perspectiva stereotipă asupra adversarului. În multe situații membrii
grupului consideră că opozanții lor sunt prea neîndurători pentru a
negocia cu ei sau prea slabi și neinteligenți pentru a se apăra împotriva
inițiativei anterior pusă la punct.
5. Presiunea de conformare. Membrii grupului îi resping pe cei care ridică
îndoieli cu privire la ipotezele și planurile grupului, uneori nu atât prin
argument, cât prin sarcasm personal.
6. Autocenzura. Deoarece dezacordurile sunt adesea inconfortabile,
membrii refuză sau renunță adesea la propriile lor îndoieli.
7. Iluzia de unanimitate. Autocenzura și presiunea de a nu scoate din
ecuație consensul creează o iluzie de unanimitate. În plus, aparentul
consens confirmă decizia grupului.
8. Protectorii coeziunii grupului. Unii membri protejează grupul de
informațiile care ar pune sub semnul întrebării eficacitatea sau
moralitatea deciziilor luate.

Experimentele ulterioare au susținut diferite aspecte ale teoriei lui Janis,


respectiv:

173
Grupurile preferă să susțină, în detrimentul contraargumentării, fluxul
de informații (Schulz-Hardt et al., 2000).
Grupurile ai căror membri au perspective de gândire diferite sunt mai
performante decât grupurile de experți cu același pattern de gândire (Nemeth &
Ormiston, 2007).
Într-un cadru de discuție, informațiile care sunt împărtășite de membrii
grupului au tendința de a domina și de a elimina informațiile nefurnizate tuturor,
ceea ce înseamnă că grupul adesea nu beneficiază de tot ceea ce știu membrii
acestuia (Sunstein & Hastie, 2008).

Grupurile au uneori proceduri deficitare de luare a deciziilor, iar


rezultatul este, desigur, apariția unor decizii inadecvate. Consecințele unor astfel
de decizii pot fi chiar dezastruoase, după cum o arată istoria unor grupuri sociale.
Irving Janis (1972) a folosit o metodă de analiză a arhivelor, bazându-se pe
analiza de conținut, pentru a compara o serie de decizii americane de politică
externă care au avut rezultate nefavorabile (de exemplu, 1961, Bay of Pigs sau
1941, atacul de la Pearl Harbor) cu altele care au avut rezultate favorabile (de
exemplu, criza rachetelor cubaneze din 1962). Janis a folosit acest termen de
gândire de grup (groupthink) pentru a descrie procesul de luare a deciziilor în
grup ce a condus la luarea unor decizii uneori greșite. Groupthink a fost definit
ca un mod de gândire în care dorința de a ajunge la o înțelegere este unanimă și
depășește motivația de a adopta proceduri raționale adecvate de luare a deciziilor
(Janis, 1982; Janis & Mann, 1977). Principala cauza a gândirii iraționale de grup
este coezivitatea excesivă a grupului, existând însă și alte antecedente, care se
referă la defectele structurale de bază din grup și la contextul imediat de luare a
deciziilor. Împreună, acești factori generează simptome care sunt asociate cu
procedurile de luare a deciziilor defectuoase: de exemplu, există o discuție
inadecvată și părtinitoare în luarea în considerare a obiectivelor și a soluțiilor
alternative, precum și o ezitare în a solicita sfatul experților din afara grupului.
Aceste probleme i-au determinat pe oamenii de știință să sugereze și alte
modalități de a aborda explicațiile în ceea ce privește gândirea irațională de grup
(Aldag & Fuller, 1993; Hogg, 1993). De exemplu, poate fi necesară o definire
mai precisă a coeziunii grupului (Longley & Pruitt, 1980; McCauley, 1989).
Hogg et al. (1998) au realizat un studiu de laborator (cu 472 de
participanți) pe grupuri de discuții cu câte patru persoane, pentru a verifica dacă
simptomele de gândire grupală irațională au fost asociate cu coeziunea, dar
numai în cazul în care coeziunea era reprezentată în grup prin simpatie, nu
prietenie sau atracție interpersonală. O concluzie extrem de importantă este

174
aceea că gândirea irațională este doar un exemplu specific de „schimbare
riscantă”: un grup care tinde deja spre a lua o decizie riscantă se polarizează prin
discuții către o decizie și mai riscantă (Myers & Lamm, 1975).
Alți autori au sugerat că gândirea de grup ar putea să nu fie într-adevăr
un proces de grup, ci doar o agregare a răspunsurilor adaptative, de coping
adoptate de indivizi pentru a combate stresul excesiv (Callaway et al., 1985).
Membrii grupului se află sub stresul de luare a deciziilor și, prin urmare, adoptă
strategii de apărare defensive care implică proceduri de luare a deciziilor
suboptimale, care sunt, de fapt, simptome ale gândirii de grup. Acest
comportament este întărit de toți membrii grupului și duce la luarea unor decizii
defectuoase.

7.4.7. Rolul și importanța luării deciziilor în grup

Grupurile îndeplinesc mai multe sarcini, printre care luarea deciziilor


este una dintre cele mai importante. Cursul vieții noastre este în mare parte
determinat de deciziile luate de grupuri: de exemplu, comisiile de selecție,
juriile, parlamentele, comisiile examinatorilor etc. În plus, mulți dintre noi
petrec o parte semnificativă a vieții noastre profesionale luând decizii în grupuri.
Psihologii sociali au fost mult timp interesați de procesele sociale implicate în
luarea deciziilor de grup și de întrebarea dacă grupurile iau decizii mai bune sau
semnificativ diferite decât cele ale persoanelor individuale, așa cum am arătat și
până acum. S-ar putea să credem că oamenii se reunesc pentru a lua decizii,
deoarece grupurile ar lua decizii mai bune decât indivizii singulari. Totuși, așa
cum am văzut, grupurile pot afecta și distorsiona performanța în multe feluri. O
altă dimensiune a procesului de luare a deciziilor în grup intră în joc atunci când
membrii organelor de decizie, ce acționează în mod oficial ca reprezentanți ai
diferitelor grupuri, trebuie să ia o hotărâre și să ajungă la un consens. Acest lucru
este denumit proces decizional intergrup. Să ne amintim, ca un reper elocvent
în acest sens, filmul „Twelve angry men”, în care personajul principal reușește
să pună la îndoială decizia celorlalți 11 jurați, ba, mai mult decât atât, aceștia își
schimbă radical punctul de vedere în final.
Au fost dezvoltate o varietate de modele pentru a raporta distribuția
opiniilor inițiale dintr-un grup de luare a deciziei la decizia finală a grupului.
Unele dintre acestea sunt modele complexe de simulare pe calculator (Penrod &
Hastie, 1980; Stasser, 1988; Stasser & Davis, 1981), alte modele fiind legate de
grupuri reale. Unul dintre cele mai cunoscute modele este cel descris de James

175
Davis (1973). Autorul identifică un număr mic de reguli explicite sau implicite
de luare a deciziilor, numite scheme de decizii sociale, pe care le pot adopta
grupurile. Cunoașterea distribuției inițiale a opiniilor individuale din grup și a
regulii după care grupul funcționează permite predicția deciziei finale a
grupului, cu un grad înalt de certitudine. Putem aplica aceste reguli grupurilor
instituționalizate, cum ar fi un parlament, dar și unor grupuri informale, cum ar
fi un grup de prieteni care decid ce film să vizioneze. Regula specială pe care un
grup o adoptă poate fi influențată de natura sarcinii de luare a deciziilor. Pentru
sarcinile intelectuale, grupurile tind să adopte regula adevărului; pentru sarcini
judecătorești nu există o soluție corect demonstrabilă, dar regula majorității este
adesea aplicată (Laughlin & Adamopoulos, 1980; Laughlin & Ellis, 1986). În
general, regulile de decizie diferă și în ceea ce privește strictețea și distribuția
puterii între membrii grupului: strictețea se referă la valoarea acordului cerut de
regulă – unanimitatea este extrem de strictă, iar majoritatea câștigă. Distribuția
puterii în rândul membrilor se referă la cât de autoritară este regula; de pildă,
regulile autoritare concentrează puterea în mâinile unui membru, în timp ce
regulile egalitare răspândesc puterea între toți membrii. De obicei, regulile mai
stricte au o concentrare mai redusă a puterii și, prin urmare, sunt mai egalitare,
puterea decizională fiind distribuită mai uniform în cadrul grupului.
Norma adoptată poate avea un efect, în mare parte în funcție de strictețea
ei, nu numai asupra deciziei grupului în sine, ci și asupra preferințelor
membrilor, satisfacției lor față de decizia grupului, percepției și asupra naturii
discuțiilor de grup și a sentimentelor de reciprocitate ale membrilor (Eisenberg
et al., 1989). De exemplu, regulile de decizie mai stricte pot face ca acordul final
în cadrul grupului să fie mai lent, mai exhaustiv și mai greu de atins, dar poate
îmbunătăți preferințele pentru ceilalți membri și satisfacția cu privire la calitatea
deciziei. Norbert Kerr (1981) propune un model al schemei de tranziție socială
ce se concentrează asupra modului real de elaborare a deciziei de grup. Pentru a
face acest lucru, opiniile membrilor sunt monitorizate în timpul procesului de
discuție (Kerr & MacCoun, 1985), fie prin solicitarea periodică a exprimării
participanților, fie prin luarea în considerare a oricăror schimbări în opinia lor.
Aceste proceduri pot fi intruzive, deci problema este cât de mult afectează ele
procesul natural de discuție în desfășurare.
O altă linie de cercetare privind luarea deciziilor în grup se concentrează
asupra paradigmei profilului ascuns (Oshagbemi & Gill, 2003). Paradigma
profilului ascuns reprezintă o situație grupală în care tot grupul sau cei ce doresc
să facă parte din grup posedă o serie de informații ce definesc apartenența la
grup, scopul și liniile de comportament principale. Alte informații nu sunt

176
asumate în primă fază, nu fac parte din informațiile disponibile despre activitatea
grupului și comportamentele dezirabile ale membrilor, fiind informații ce vor
reieși din interacțiunile ulterioare. Această paradigmă postulează o diferență în
raporturile de putere în funcție de informație deținută: informațiile neîmpărtășite
sunt cele corecte și care oferă putere în grup. În antiteză cu aceste grupuri,
grupurile deschise, în care toți membri au acces la toate informațiile esențiale și
necesare funcționării grupului, tind să ia decizii mult mai bune, bazate pe
obiectivitate și pe cogniții sanogene. O metaanaliză a studiilor ce implică
paradigma informațiilor ascunse arată în mod obiectiv o diferență clară în ceea
ce privește deciziile de grup, în sensul unor decizii mult mai adecvate ale
grupurilor cu informații complete și atitudine deschisă. Grupurile ce nu
beneficiază de informații complete tind să ia decizii nefaste și periculoase pentru
echilibrul social (Lu et al., 2012). Așadar deținerea de informații la nivel grupal
poate face diferența între o decizie corectă și una greșită.

Brainstormingul
Unele sarcini de luare a deciziilor necesită ca grupurile să vină cu soluții
creative și noi. O tehnică des întâlnită este brainstormingul. Membrii grupului
încearcă să genereze o mulțime de idei foarte repede și să-și uite inhibițiile sau
preocupările legate de calitate; în acest caz, membrii spun pur și simplu ceea ce
le vine în minte, nu sunt critici și se bazează pe ideile altora atunci când este
posibil. Brainstormingul ar trebui să faciliteze gândirea creativă și, astfel, grupul
să fie mai novator. O opinie populară este convingerea că brainstormingul
funcționează pe scară largă în agențiile de afaceri și de publicitate.
Cu toate acestea, cercetările ne arată altă perspectivă. Deși grupurile de
brainstorming generează mai multe idei decât grupurile non-brainstorming,
persoanele din grup nu sunt mai creative decât dacă ar fi lucrat singure.
Wolfgang Stroebe & Michael Diehl (1994) au parcurs literatura de specialitate
și au ajuns la concluzia că grupurile nominale (de exemplu, grupuri de
brainstorming în care indivizii creează idei pe cont propriu și nu interacționează)
sunt de două ori mai creative decât grupurile care interacționează efectiv (Diehl
& Stroebe, 1987; Mullen et al., 1991). Performanța inferioară a grupurilor de
brainstorming poate fi atribuită unor factori cum ar fi, de pildă, teama de
evaluare – în ciuda instrucțiunilor explicite menite să încurajeze și să reducă
inhibițiile astfel încât membrii să genereze cât mai multe idei posibile, aceștia
pot fi în continuare preocupați de crearea unei impresii cât mai bune. Aceasta
introduce autocenzura și reducerea în consecință a productivității. O a doua
cauză poate fi dispersia socială a responsabilității și lipsa de presiune socială,

177
existând astfel o pierdere a motivației din cauza naturii colective a sarcinii.
Deoarece brainstormingul este eminamente liber, membrii tind să investească
doar nivele mici și medii de energie pentru emanația ideilor. Aceasta produce
regresia către medie, și altfel se diminuează performanțele. Creativitatea
individuală și productivitatea sunt reduse din cauza unor efecte de interferență
cu alte persoane care sunt în același timp generatoare de idei. Stroebe & Diehl
(1994) au analizat dovezi pentru aceste procese și au concluzionat că blocarea
producției de idei este, probabil, principalul obstacol pentru valorificarea
potențialului creativ al grupurilor de brainstorming. Autorii evidențiază o serie
de remedii pentru producerea acestui blocaj, dintre care două au o incidență
aparte: brainstormingul electronic reduce măsura în care producția de idei noi
este blocată de astfel de lucruri, întrucât ascultarea altora se face pe rând și mult
mai structurat. Grupurile eterogene par a fi și ele un remediu al productivității
grupale, deoarece membrii care au diverse tipuri de cunoștințe despre subiectul
dezbătut pot crea un mediu de stimulare deosebit, favorizându-se astfel
ameliorarea efectelor de blocaj al producției.
Având în vedere dovezile convingătoare ale faptului că brainstormingul
(de tip față-în-față) nu îmbunătățește de fapt creativitatea individuală, de ce
totuși oamenii cred cu tărie în faptul că este eficient și continuă să folosească
această metodă pentru a genera noi idei în grupuri? Acest paradox poate rezulta
dintr-o iluzie a eficienței grupului (Diehl & Stroebe, 1991). Toți participăm la
discuțiile de grup din când în când, astfel încât toți avem o experiență personală
în generarea de idei în diferite grupuri. Iluzia eficacității grupului este o
convingere bazată pe experiența că noi producem de fapt idei mai multe și mai
adecvate în grupuri față de situația în care suntem singuri. Această iluzie poate
fi alimentată în mai multe moduri: primul factor de eroare este acela că, deși
grupurile au mai puține idei originale non-redundante decât suma ideilor
persoanelor care lucrează singure, ele produc mai multe idei decât orice ar putea
produce singur un membru. Astfel, persoanele din grupuri sunt expuse la mai
multe idei decât atunci când sunt singure. Unei persoane îi este greu să-și
amintească dacă ideile produse au fost proprii sau ale celorlalți și astfel există o
tendință de supraestimare a propriei contribuții. Membrii grupului simt faptul că
au fost mai productivi și acest aspect a fost facilitat de grup, pe când, de fapt, au
fost mai puțin productivi.
O altă problematică este aceea că brainstormingul este în general foarte
distractiv. Oamenii se bucură în mod real de brainstorming în grupuri și se simt
mai mulțumiți de performanța lor.

178
Memoria de grup
Un alt aspect important al procesului de luare a deciziilor în grup este
abilitatea de a ne reaminti informațiile. De exemplu, juriile trebuie să-și
amintească mărturia pentru a ajunge la un verdict corect, iar comisiile de
selectare a personalului trebuie să își reamintească date care diferențiază
candidații. Gruparea amintirilor poate fi chiar principalul motiv pentru care
anumite grupuri se întâlnesc: de exemplu, grupuri de vechi prieteni se întâlnesc
adesea, în principal, pentru a își aminti povestiri din istoria lor personală. Pe o
scară mai mare, organizațiile trebuie să achiziționeze, să distribuie, să
interpreteze și să stocheze cantități enorme de informații. Această sarcină de
învățare organizațională este extrem de complexă (Argote, 2013). Diferiți
oameni își amintesc informații diferite; astfel încât atunci când se întâlnesc ca
un grup pentru a împărtăși această informație, grupul și-a amintit în mod efectiv
mai mult decât orice alt individ (Clark & Stephenson, 1995). Totuși,
superioritatea grupurilor față de indivizi variază în funcție de sarcina memoriei.
În ceea ce privește sarcinile simple și artificiale, superioritatea grupului este mai
pronunțată decât pe sarcini complexe și realiste (de exemplu, o poveste). O
explicație ar fi „pierderea procesului”. În încercarea de a-și reaminti informații
complexe, grupurile nu reușesc să adopte strategii adecvate de reactualizare a
informației și de luare a deciziilor, prin urmare nu reușesc să utilizeze în
totalitate resursele umane ale grupului. Totuși, amintirea în grup este mai mult
decât o reasamblare colectivă a faptelor. Unele amintiri ale indivizilor vor
contribui la dezvoltarea consensului, în timp ce amintirile altora nu vor fi
valorizate. În acest fel, grupul își modelează propria versiune a adevărului,
aceasta ghidându-i pe membrii individuali spre ceea ce trebuie să stocheze ca o
memorie adevărată și la ce ar trebui să renunțe.
O abordare semnificativă asupra memoriei grupului este aceea potrivit
căreia membri diferiți își amintesc lucruri diferite (în funcție de anumite
caracteristici psiho-individuale), însă toată lumea participă la formarea
cunoștințelor de grup și la păstrarea tuturor informațiilor relevante grupului. Dan
Wegner (1987) numește această memorie „transactivă” (transactive memory), un
termen care sugerează că membrii grupului au încheiat un „acord”, fiecare fiind
mai bun în a stoca anumite informații. Această idee se referă la modul în care
persoanele din cupluri și grupuri pot partaja încărcarea memoriei, astfel încât
fiecare individ este responsabil pentru a-și aminti doar o parte din ceea ce trebuie
să știe grupul, dar toți membrii știu cine este responsabil pentru fiecare domeniu
de memorare. Astfel, putem defini memoria transactivă ca fiind un sistem comun
de codare, stocare și recuperare a informațiilor. Aceasta permite unui grup să-și

179
amintească semnificativ mai multe informații (Hollingshead, 1998). De exemplu,
departamentele de psihologie din universitățile noastre trebuie să-și amintească o
cantitate enormă de informații practice legate de cercetare, supervizare
postuniversitară, învățământ preuniversitar, echipamente și probleme
administrative. Există prea multe pentru ca un singur individ să și le amintească.
În schimb, anumiți indivizi sunt responsabili formal pentru anumite domenii (de
exemplu, cercetarea), dar toți avem o memorie tranzacțională care ne permite să
ne amintim cine este responsabil pentru fiecare domeniu. Memoria transactivă
este, de asemenea, foarte comună în relații apropiate, cum ar fi căsătoria: de
exemplu, ambii parteneri știu că unul dintre ei își amintește problemele financiare,
iar celălalt își amintește direcțiile viitoare cu privire la casa în care vor locui.
Memoria transactivă, deși este reprezentată în mintea individului, poate
apărea doar prin implicarea psihologică într-un grup. Nu poate exista niciun fel
de memorie transactivă individuală, acest termen fiind destinat exclusiv
grupurilor sociale. În acest sens, conceptul de memorie transactivă este strict
legat de noțiunea de psihic grupal; această noțiune postulează o stare de spirit și
un mod de cunoaștere găsit în grupuri, care este calitativ diferit de cel individual
(Wegner et al., 1991). Oamenii atribuie, în mod adesea nejustificat, categoriile
informaționale persoanelor fizice pe baza caracteristicilor deținute de acestea în
calitate de membri ai grupului. De exemplu, membrii cuplurilor heterosexuale
ar putea inițial să dezvolte o memorie transactivă în care memoria este alocată
pe baza stereotipurilor de rol și gen – ambii parteneri presupun că persoana care
gătește sau face aranjamentele sociale este femeia și persoana aptă pentru
reparații auto și sanitare este bărbatul. Memoria transactivă bazată pe categorii
este modul implicit de funcționare al grupului. În majoritatea cazurilor, însă,
grupurile continuă să dezvolte sisteme sofisticate de atribuire a memoriei; de
pildă, cuplurile pot decide prin discuție cine va fi responsabil de facturi, cine
răspunde pentru alimentele din casă, cine se preocupă de întreținerea mașinii și
așa mai departe. Grupurile pot desemna domenii de memorie în funcție de
expertiza relativă – de exemplu, un comitet de organizare a conferințelor poate
aloca responsabilitatea pentru programul social unei persoane care a îndeplinit
cu succes această sarcină. Grupurile pot atribui domenii de memorie și pe baza
accesului la informații – de exemplu, comitetul de organizare a conferinței poate
să atribuie responsabilitatea promovării evenimentului cuiva care are bune
abilități grafice și un portofoliu de contacte pentru publicitate. Există o posibilă
capcană a memoriei transactive. Distribuția neuniformă a memoriei într-un
cuplu sau într-un grup înseamnă că, atunci când un individ pleacă, există o
pierdere sau o reducere temporară a memoriei de grup.

180
Cultura de grup poate fi văzută într-un mod mai larg prin obiectivul
cogniției (Hogg & Tindale, 2001). Tindem să gândim că o cultură este ceva ce
există la nivelul societății și este obiectivată prin aspecte precum obiceiurile
(rutina, ritualurile, simbolurile și jargonul) care descriu categorii sociale la scară
largă, cum ar fi grupuri etnice sau naționale. Cu toate acestea, nu există niciun
motiv pentru a restricționa cultura la astfel de grupuri, poate mult mai restrânse
decât națiunile. Cultura este un exemplu de memorie de grup și, prin urmare,
poate exista în grupuri mai mici, cum ar fi organizații, echipe sportive, grupuri
de lucru și chiar familii. Analiza culturii de grup este cea mai dezvoltată în
studiul grupurilor de lucru. Astfel de grupuri dezvoltă cunoștințe aprofundate
despre mediul de lucru, ca unică congruență între membrii grupului, privitoare
la norme, aliați și dușmani, contexte grupale, condiții de muncă, motivație în
muncă, performanță și evaluare a performanței.

7.4.8. Rezolvarea problemelor în grup

În anumite condiții, două sau mai multe capete sunt într-adevăr mai bune
decât unul singur. La locurile de muncă, deciziile echipei depășesc deciziile
individuale atunci când discuția valorizează aptitudinile și cunoștințele fiecărei
persoane și înglobează informațiile lor variate (Mesmer-Magnus & DeChurch,
1995).
Laughlin & Adamopoulos (1980), Laughlin (1996) și Laughlin &
Sejnowski (2003) au evidențiat anumite aspecte în funcționarea grupurilor,
folosind diverse sarcini cognitive. Laughlin a constatat faptul că, dacă doar 2
membri ai unui grup de 6 persoane au inițial dreptate, în două treimi din timp ei
vor reuși să îi convingă pe ceilalți. Dacă doar o persoană are dreptate, această
persoană aflată în minoritate nu va reuși să convingă nici 4% din grup.
Dell Warnick, Glenn Sanders (1980) și Verlin Hinsz (1990) au confirmat
că mai multe „capete” pot fi mai bune decât unul, atunci când au studiat cu
exactitate rapoartele martorilor oculari ai unei crime. Interacțiunea grupurilor de
martori oculari a furnizat informații mult mai exacte decât cele furnizate de
individul aflat într-un mediu izolat.
În știință, beneficiile colaborării mai multor specialiști au condus la
îmbunătățirea rezultatelor și la creșterea numărului și calității publicațiilor
științifice cu autor multiplu, din motive justificate (Cacioppo, 2007).
Dar, contrar ideii populare că brainstormingul colectiv generează idei
mai creative decât aceleași persoane care lucrează individual, cercetătorii

181
dezaprobă acest fapt, așa cum am și arătat (Paulus et al., 1995, 1997, 1998, 2000;
Stroebe & Diehl, 1994). Și, spre deosebire de definiția stereotipă, potrivit căreia
brainstormingul este cel mai productiv atunci când participanții sunt mustrați „să
nu critice”, încurajarea oamenilor să dezbată idei pare să stimuleze producerea
lor și să extindă gândirea creativă dincolo de sesiunea de brainstorming (Nemeth
et al., 2004).
Deși oamenii se simt mai productivi atunci când generează idei colectiv,
așa cum am indicat și mai sus, cercetătorii au descoperit că oamenii care lucrează
individual vor genera mai multe idei bune decât aceiași oameni când se află
într-un grup, grupurile de brainstorming mari fiind deosebit de ineficiente
(Rietzschel et al., 2006). În conformitate cu teoria influenței normative, ele îi
determină pe alții să se simtă îngrijorați în ceea ce privește exprimarea ideilor
care nu sunt în concordanță cu grupul, acestea provocând „blocarea
productivității” și făcându-i pe membri să își piardă ideile în timp ce își așteaptă
rândul de a vorbi (Nijstad & Stroebe, 2006).
Vincent Brown și Paul Paulus (2002) au identificat trei moduri de a
potența brainstormingul în grup:
- colaborarea intragrupală și brainstormingul solitar. Cu noi categorii
create de brainstormingul de grup, ideile indivizilor pot continua să curgă fără
să fie împiedicate de contextul colectiv, care permite unei singure persoane să
vorbească la un moment dat.
- interacțiunea scrisă a membrilor grupului. Un alt mod de a beneficia de
pe urma pregătirii grupului, fără a fi împiedicat de prima regulă, este ca membrii
acestuia să scrie și să citească, în loc să vorbească și să asculte.
- incorporarea brainstormingului electronic. Există o modalitate mai
eficientă de a evita blocajele verbale ale brainstormingului tradițional colectiv
în grupuri mai mari: permiterea indivizilor să creeze și să citească idei pe
computerele din rețea.
Așadar, atunci când membrii grupului își îmbină liber ideile creative și
opiniile variate, rezultatul frecvent este rezolvarea problemelor de grup.

7.4.9. Influența minorității: cum influențează indivizii grupul?

Grupul influențează indivizii. Dar în ce condiții individul poate influența


grupul din care face parte? Ce-i face eficienți pe anumiți indivizi?
Sublinierea puterii noastre ca indivizi arată că:

182
- situațiile culturale ne modelează, însă ajutăm la crearea și alegerea
acestor situații;
- presiunea de a ne conforma câteodată ne depășește raționamentul, însă
presiunea flagrantă motivează o reacție; ne susținem individualitatea și
dreptul la libertate;
- forțele persuasive sunt puternice, însă putem rezista presiunii prin
intermediul angajamentelor publice și prin anticiparea tehnicilor de
persuasiune.
Ce face ca o minoritate să devină convingătoare? Experimentele
efectuate de către Serge Moscovici la Paris au identificat o serie de factori
determinanți ai influenței minorității: consistența, încrederea în sine și
dezertarea de la majoritate.

Consistența
Mai influentă decât o minoritate care fluctuează în propriile convingeri
este o minoritate care rămâne fidelă lor. Moscovici (1985) a constatat că, dacă o
minoritate a grupului de participanți judecă în mod constant diapozitivele
albastre ca fiind verzi, și ceilalți membri, în majoritate, își vor asuma, în anumite
cazuri, aceeași opinie. Dar dacă membrii minorității ezită, etichetând cu albastru
o treime dintre culori și cu verde restul lor, nicio persoană din acea majoritate
nu va fi de acord cu cea de-a doua etichetă.
Experimentele arată că nonconformismul, în special nonconformismul
persistent, este adesea o experiență neplăcută și că a face parte dintr-o minoritate
poate fi descurajant (Levine, 1990; Lücken & Simion, 2005).
Acest lucru ajută la explicarea efectului de circulare lentă a opiniilor într-o
minoritate, tendința de a le exprima mai puțin decât majoritatea (Bassili, 2003).
Reconcilierea poziției poate fi dată în mod suficient de persistența a două
persoane. În comparație cu influența majoritară care declanșează adesea un
acord, influența minorității stimulează o prelucrare mai profundă a
argumentelor, adesea cu o creativitate sporită (Martin et al., 2007).

Încrederea în sine
Coerența și persistența (elementele definitorii ale consistenței) conferă
încredere în sine. Mai mult decât atât, și Nemeth și Joel Wachtler (1974) au
raportat că orice comportament al unei minorități care denotă încredere în sine
tinde să crească nesiguranța în rândul majorității. Prin fermitate și eficacitate,
siguranța de sine a minorității poate determina majoritatea să își reconsidere

183
poziția. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește aspectele legate mai
degrabă de opinie, decât de factual.
Bazându-se pe studiile efectuate la Universitatea din Padova, Italia,
Maass și Clark (1984) declară că minoritățile sunt mai puțin persuasive atunci
când răspund la o întrebare de natură factuală, față de situațiile în care se solicită
un răspuns la nivel ideatic.

Dezertarea de la majoritate
În realitate, o unanimitate perfectă și autentică este greu de atins chiar și
fără o minoritate persistentă. Atunci când o minoritate se îndoiește în mod
consecvent de înțelepciunea majorității, membrii majorității au ocazia să-și
exprime propriile îndoieli și pot ajunge chiar să fie de acord cu minoritatea.
Este interesant totuși ce se întâmplă cu o persoană aparținând inițial
majorității care decide să dezerteze de la aceasta. În cercetarea la care au luat
parte studenții Universității din Pittsburgh, John Levine (1990) a descoperit că
o persoană care aparține minorității și care a dezertat de la majoritate era mai
persuasivă decât o voce consecventă a minorității.
În experimentele ei de simulare a jurizării, Nemeth a descoperit că, odată
ce oamenii încep să dezerteze, și alții îi vor urma în scurt timp, inițiind efectul
,,bulgărelui de zăpadă”.
Sharon Wolf (1979) și Russell Clark (1988) argumentează că aceleași
forțe sociale funcționează atât în cazul majorităților, cât și în cazul minorităților.
Influența intrinsecă informației (prin argumente persuasive) și influența
normativă (prin comparație socială) cresc atât dihotomia de opinii din cadrul
grupului, cât și influența minorității. În situația în care consecvența, încrederea
în sine și dezertările din cealaltă parte întăresc poziția minorității, aceleași
variabile fortifică și o majoritate. Impactul social al oricărei poziții, majoritară
sau minoritară, depinde de forța și numărul celor care o susțin.
Anne Maass și Russell Clark (1984) confirmă teoria lui Serge
Moscovici, conform căreia este mai probabil ca minoritățile, spre deosebire de
majorități, să determine oamenii să le accepte ideile. Și din analizele asupra
felului în care grupurile evoluează în timp, John Levine și Richard Moreland
(1994) stabilesc că noii recruți veniți într-un grup exercită o influență diferită
asupra minorității, spre deosebire de membrii cu o vechime mai mare. Mai
departe, noii veniți exercită această influență prin atenția pe care o primesc și
prin conștientizarea pe care o stârnesc în membrii vechi. Membrii stabili din
grup se simt mai liberi în a-și exprima dezacordul și în a-și exercita rolul în
conducere (Brigham, 1991).

184
Înțelegerea privind modul în care indivizii pot influența un grup s-a
dezvoltat de-a lungul întregii istorii a psihologiei sociale. Până de curând, ideea
conform căreia minoritatea poate cântări la fel de mult ca majoritatea a fost ea
însăși o idee minoritară în psihologia socială. Cu toate acestea, prin argumentare
și consecvență, Maass & Clark (1984) au convins lumea științifică de faptul că
influența minorității este un fenomen demn de studiat.

Grupul generează liderul sau liderul generează traiectoria


grupului?
În anul 1910, norvegienii și englezii s-au angajat într-o cursă la Polul
Sud. Norvegienii, conduși cu eficiență de către R. Amundsen, au reușit. Englezii,
conduși în mod ineficient de R. F. Scott, nu au ajuns la destinație. R. F. Scott și
încă trei membri ai echipei sale au murit. R. Amudsen a ilustrat puterea
conducerii, procesul prin care indivizii mobilizează și ghidează grupurile.
Unii lideri sunt numiți formal sau aleși; alții apar informal, pe măsură ce
grupul interacționează. Ceea ce determină o conducere bună deseori depinde de
situație – cea mai potrivită persoană pentru a ghida o echipă de ingineri s-ar
putea să nu fie cel mai bun lider al unei echipe de vânzări.
Unii oameni excelează la îndeplinirea de atribuții – adică la organizarea
muncii, setarea standardelor și concentrarea pe atingerea obiectivelor. Alții
excelează la conducerea socială – la lucrul în echipă, la medierea conflictelor
(Kimble, 1990a,b).
Liderii de proiecte în general au un stil instructiv – unul care poate
funcționa foarte bine, dacă liderul e suficient de rațional încât să ia hotărâri bune
(Fiedler, 1987). Fiind orientați către atingerea țelurilor, astfel de lideri păstrează
atenția și efortul grupului concentrat pe misiunea sa. Experimentele realizate arată
că îmbinarea unor scopuri specifice, provocatoare și rapoartele periodice asupra
progresului ajută la motivarea de a avea realizări înalte (Locke & Latham, 1990).
Liderii sociali în general au un stil democratic, unul care deleagă
autoritatea, care apreciază inițiativele membrilor echipei și ajută, așa cum am
observat, la împiedicarea gândirii de grup. Multe experimente relevă faptul că
leadershipul social este benefic moral. Membrii grupului de obicei se simt mai
satisfăcuți atunci când participă la luarea deciziilor (Spector, 1986; Vanderslice
et al., 1887). Atunci când li se oferă control asupra sarcinilor lor, salariații devin
de asemenea mai motivați (Burger, 1987).
Oamenii tind să reacționeze mai pozitiv la o decizie dacă li se oferă șansa de
a-și exprima opiniile în timpul procesului decizional (Van den Bos & Spruijt, 2002).

185
Persoanele care apreciază atmosfera pozitivă a grupului și se mândresc
cu cele realizate, se dezvoltă prin conducerea democratică și managementul
participativ, un stil de conducere comun în Suedia și Japonia (Sundstorm et al.,
1990). Femeile, mai des decât bărbații, manifestă un stil de conducere
democratic (Eagly & Johnson, 1990).
Studiile arată, de asemenea, că mulți lideri eficienți ai grupurilor de
cercetare din laborator, ai echipelor de lucru și ai marilor corporații manifestă
nevoia de a construi o perspectivă convingătoare. Astfel de lideri generează
încredere prin fixarea consecventă a obiectivelor lor, justificând de multe ori
carisma care provoacă admirația adepților lor (House & Singh, 1987).
Liderii carismatici au în mod obișnuit o viziune obligatorie a unei stări
de lucru dorite și abilitatea de a comunica aceasta altora într-un limbaj clar și
simplu, având suficient optimism și credință în grupul lor pentru a îi inspira pe
alții să îi urmeze.
Desigur, și grupurile își influențează proprii lideri. Uneori cei aflați la
conducere cunosc deja direcția către care se îndreaptă, iar alteori nu. Cineva care
descrie corespunzător viziunea grupului are o mai mare probabilitate de a fi
selectat ca lider, abaterea radicală de la standardele grupului putând conduce la
respingerea acestuia (Hogg et al., 1998).
Conducătorii inteligenți se conformează, de obicei, standardelor
majorității și își folosesc prudent influența. În împrejurări rare, trăsăturile de
caracter adecvate, alături de contextul social-politic corespunzător, generează
istorie (Simonton, 1994).
Atunci când îmbinarea potrivită de inteligență, aptitudini, determinare,
încredere în sine și carismă socială se suprapune unei ocazii rare, deosebite,
rezultatul este uneori câștigarea unui campionat, a unui premiu Nobel sau
realizarea unei revoluții sociale (Myers, 2010).

186
Capitolul 8
Problematica liderului

8.1. Conducerea – aspecte generale

În rândurile anterioare am relevat faptul că grupurile variază în


dimensiune, compoziție, longevitate și scop. Aceste grupuri variază în funcție de
coeziunea membrilor, având diferite norme și fiind totodată structurate prin roluri
asumate de membri în multiple moduri. Totuși, aproximativ toate grupurile au
diferite forme de distribuții inegale de putere și de influențare prin care unele
persoane ajung să conducă, iar altele să-l urmeze pe lider. Chiar și în cazul unor
grupuri aparent egale sau lipsite de coordonator este ușor de identificat o structură
de conducere tacită (Counselman, 1991). Deși o conducere poate lua forme
diversificate (ex: democrație, autocrație, informal, formal, laissez-faire), ea
constituie un aspect fundamental al tuturor grupărilor sociale. Cunoaștem faptul
că oamenii pot forma un ansamblu grupal din multiple motive și în același timp
să aibă drept scop obținerea unei performanțe ridicate în finalizarea sarcinilor.
Unul dintre principalele motive este acela de a lua decizii prin diverse forme de
discuții de grup. De fapt, multe dintre cele mai importante decizii care ne afectează
viață sunt luate de grupuri ce se constituie în structuri de conducere, adesea grupuri
în care nu suntem membri. S-ar putea argumenta că majoritatea deciziilor pe care
oamenii le iau sunt de fapt deciziile făcute în grup – nu numai că luăm decizii în
mod frecvent raportându-ne la un nucleu de putere, ci chiar și acele decizii care
par luate pe cont propriu sunt asumate după cum ne imaginăm că ar face
majoritatea. Acest capitol continuă discuția în ceea ce privește problematica
proceselor de grup, concentrându-se pe structura de luare a deciziilor. Ne
propunem așadar concentrarea asupra a două dintre cele mai semnificative
fenomene ale grupului – conducerea și luarea de decizii în grup.
În numeroasele grupuri de care aparținem – echipe, comitete,
organizații, grupuri de prieteni, cluburi – întâlnim lideri: oameni care au ideile
,,bune” cu care toți ceilalți sunt de acord; oameni pe care toți îi urmează; oameni
care au capacitatea de a face lucrurile să se întâmple. Liderii permit grupurilor
să funcționeze ca întreg, să devină productive și coordonate. Conducerea este
atât de integrată în condiția umană încât poate chiar să aibă o funcție evolutivă

187
pentru supraviețuirea speciilor noastre (Van Vugt et al., 2008). Conducerea
eficientă are un impact enorm. De exemplu, un studiu efectuat în S.U.A. a arătat
că un manager performant a adăugat la valoarea companiei cu 25 de milioane de
dolari mai mult decât unul mediocru (Barrick et al., 1991), iar un alt studiu a
arătat că directorii generali eficienți îmbunătățesc performanța companiei cu
14% (Nohria et al., 2003). Spre exemplu, Steve Jobs, fondatorul și CEO-ul pe
perioadă îndelungată al companiei Apple, a jucat un rol absolut esențial în
ascensiunea companiei – exercitând o conducere autocratică și având o viziune
extraordinară pentru a transforma Apple într-o forță dominantă în lumea
modernă de calcul și comunicare electronică (Isaacson, 2012). În contextul
sportului, Jacobs & Singell (1993) au studiat performanțele echipelor americane
de baseball pe o perioadă de douăzeci de ani și au constatat că echipele de succes
au avut manageri care au dovedit abilități tactice superioare sau care erau
calificați în îmbunătățirea performanțelor membrilor echipei în mod individual.
La o scară mai largă, istoria și știrile politice cuprind adesea povestiri despre
faptele și confesiunile unor lideri în legătură cu eforturile pe care le-au depus
pentru a conduce – pentru o prezentare încântătoare și frumos scrisă despre viața
unuia dintre cei mai mari lideri ai secolului al XX-lea, citiți autobiografia lui
Nelson Mandela (1995), ,,Lungul drum spre libertate”.
Viața noastră de zi cu zi este însoțită de impactul conducerii precum:
conducerea în sfera politică, guvernamentală, corporativă, profesională,
educațională, științifică și artistică. Noi toți, în grade diferite, ocupăm roluri de
conducere. Nu este surprinzător faptul că oamenii au un interes deosebit față de
conducere și că toți avem opiniile noastre cu privire la conducători și la
conducere.
Conducerea incompetentă și conducerea aflată în slujba răului, în
special, sunt o mare preocupare pentru noi toți (Kellerman, 2004). În timp ce
liderii buni au atribute de integritate, hotărâre, competență și viziune (Hogan &
Kaiser, 2005), liderii extrem de răi sau periculoși îi devalorizează pe alții și sunt
indiferenți față de suferințele lor, sunt intoleranți la critică și suprimă disidența,
având un sentiment grandios de putere (Mayer & Salovey, 1993). Cele mai
proeminente patru modele ale conducerii defectuoase sunt: eșecul de a construi
o echipă eficientă, slabe abilități interpersonale de a gestiona echipa,
insensibilitatea și lipsa de grijă față de ceilalți și incapacitatea de a se adapta la
promovarea competențelor sau a calificărilor (Velsor & Leslie, 1995). Liderii
manipulatori prezintă ceea ce se numește triada întunecată a personalități, în care
încadram narcisismul, machiavelismul și psihopatia (Paulhus & Williams,
2002). Liderii dictatoriali sunt deosebit de dăunători, deoarece aceștia tind să se

188
înconjoare cu o elită dominantă pe care o selectează în mod ideologic și prin
comportamente de tip recompensă și pedeapsă. Acest lucru le permite să
controleze masele prin teamă și prin exercitarea puterii brute, mai degrabă decât
prin asigurarea conducerii împreună (Moghaddam & Moghaddam, 2013). În
mare parte elitele conducătoare, nu masele, joacă un rol esențial în crearea și
înlăturarea dictatorilor. În mod similar, liderii machiavelici și narcisiști folosesc
și puterea, care este în cele din urmă o formă de agresiune și tiranie bazată pe
frică (Reicher, Haslam, & Hopkins, 2005), mai degrabă decât un spectacol de
conducere cu beneficii grupale. Conducătorii machiavelici sunt pregătiți să facă
totul pentru a-și menține statutul și poziția de putere în cadrul grupului (ei
planifică cu atenție și joacă diferite ,,roluri” și au diverse strategii individuale).
Liderii narcisici sunt consumați de grandoare, de importanța de sine, de invidie,
aroganță, supremație și lipsă de empatie, precum și de un sentiment de putere
absolută, sentimentele unui statut special/ unic/ înalt și fantezia unui succes
nelimitat (Baumeister et al., 1996; Rosenthal & Pittinsky, 2006).

Definirea conducerii
Este dificil să găsim o definiție consensuală a conducerii, definițiile
variind în funcție de aspectul care se dorește a fi cercetat, de perspectiva teoretică
și, nu în cele din urmă, de scopul practic. Din perspectivă psihologică socială,
Chemers (2000) definește conducerea ca procesul de influență socială prin care
un individ mobilizează ajutorul celorlalți în atingerea unui scop colectiv.
Leadershipul presupune existența unui individ sau a unui microgrup care
influențează comportamentul unui alt individ sau al unui grup de indivizi.
Hoffstede (2011) afirmă că distanța față de putere reprezintă diferența dintre
măsura în care un lider influențează comportamentul grupului și impactul pe
care grupul îl are în influențarea comportamentului liderului.
Liderii joacă un rol esențial în definirea obiectivelor colective. În acest
sens, conducerea este mai degrabă un proces de grup decât un proces
interpersonal. Este un proces de influență care se aplică mai mult în contexte de
grup decât în contextul interacțiunii de tip diadă.
O altă întrebare despre leadership este: ce reprezintă o conducere
,,bună”? Această întrebare este prost pusă, deoarece ea presupune scindarea în
două întrebări diferite referitoare la liderii eficienți/ ineficienți și liderii buni/ răi.
Un lider eficient este cineva care reușește să stabilească noi obiective și să-i
influențeze pe alții pentru a le atinge. Aici, evaluarea conducerii este în mare
parte o chestiune obiectivă de fapt – câtă influență a avut liderul în stabilirea de
noi obiective și în ce măsură au fost realizate obiectivele? Pe de altă parte,

189
evaluarea dacă liderul este bun sau rău este în mare parte o judecată subiectivă,
bazată pe preferințele, perspectivele și obiectivele proprii, și pe faptul dacă
liderul aparține grupului propriu sau altui grup. Evaluăm conducătorii în ceea ce
privește caracterul lor (de exemplu, frumos, inteligent, carismatic), etica și
moralitatea mijloacelor pe care le folosesc pentru a-i influența pe ceilalți și
pentru a atinge obiective (de exemplu persuasiune, constrângere, oprimare,
luarea deciziilor democratic) și natura obiectivelor spre care îi conduc pe cei
care îi urmează (de exemplu, salvarea mediului, reducerea foametei și a bolilor,
producerea unui bun, combaterea opresiunii sau la polul opus, angajarea în
genocid). Aici conducătorii buni sunt cei care au atribute pe care le „aplaudăm”
– acest lucru înseamnă că îi aprobăm în stabilirea și atingerea obiectivelor pe
care le apreciem. Astfel, occidentalii și susținătorii Al-Qaeda ar putea să nu fie
de acord cu privire la faptul că Osama bin Laden era un bun lider (nu sunt de
acord cu privire la valoarea obiectivelor sale și a moralității mijloacelor sale),
dar pot fi de acord că era un lider relativ eficient (el mobilizând musulmanii
fundamentaliști în jurul cauzei sale).

8.2. Trăsături de personalitate și diferențe individuale

Liderii mari sau celebri, după cum au rămas în istorie, precum Winston
Churchill, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Margaret Thatcher, Hitler sau
Stalin, liderul român Nicolae Ceaușescu, par să aibă capacități speciale și
distinctive care să îi facă să se deosebească de ceilalți. În mod surprinzător, avem
tendința de a căuta o explicație în ceea ce privește caracteristicile unice ale
acestor persoane (acele caracteristici de personalitate ce predispun către rolul de
lider, la conducerea altor persoane) și nu contextul sau procesul de conducere.
De exemplu, avem tendința de a personifica istoria în ceea ce privește acțiunile
unor oameni extrem de importanți: ocupația franceză a Moscovei în 1812 a fost
făcută de Napoleon; Revoluția rusă din 1917 a fost ,,provocata” de Lenin și anii
1980 în Marea Britanie au fost ,,anii Thatcher”. Înțelepciunea populară tinde, de
asemenea, să atribuie avantaje importante în știință – istoricul științei Thomas
Kuhn (1996) le numește schimbări de paradigmă ce rezidă în acțiuni
independente și sunt rezultat al gândirii individuale ale ,,oamenilor mari”
precum Einstein, Darwin sau Copernicus. Această preferință pentru o teorie
extraordinară care atribuie abilitățile de lider personalității poate fi explicată prin
modul în care oamenii construiesc o înțelegere a lumii lor. Potrivit cercetărilor,
oamenii tind să atribuie comportamentul altora trăsăturilor acestora ce le atrag

190
mai puternic atenția (Gawronski, 2004; Gilbert & Malone, 1995; Haslam et al.,
2000). Liderii cu siguranță se deosebesc de fondul grupal și sunt, prin urmare,
în centrul atenției noastre, care întărește percepția unei corespondențe între
trăsături și comportament (Fiske & Dépret, 1996; Meindl, 1995; Meindl et al.,
2006). Psihologii sociali au o perspectivă diferită decât aceea din viața de zi cu
zi. Ei, de asemenea, au încercat să explice conducerea prin prisma trăsăturilor
de personalitate care îi fac pe unii lideri mai eficienți decât alții. Deși unii
savanți, cum ar fi de pildă, Francis Galton (1892), în secolul al XIX-lea, au
susținut că liderii se nasc și nu sunt făcuți, majoritatea cercetătorilor nu consideră
faptul că o conducere eficientă este un atribut înnăscut. În schimb, ei cred în
capacitatea de conducere ca fiind o constelație a atributelor de personalitate
dobândite foarte devreme în viață, care îi favorizează pe oamenii cu carismă,
creând în acest fel o predispoziție la a conduce (Carlyle, 1840; House, 1977). De
exemplu, liderii tind să fie peste medie în ceea ce privește statura, sănătatea,
atractivitatea fizică, încrederea în sine, sociabilitatea, nevoia de dominație și, în
mod pozitiv, inteligența și fluiditatea verbală. Inteligența este importantă, pentru
că liderii trebuie să gândească și să răspundă iute și să aibă acces mai rapid la
informație decât alții. De asemenea, și fluxul verbal este esențial, pentru că
atrage atenția și îl aduce în lumina reflectoarelor. Noi toți putem identifica, însă,
,,liderii” eficienți care nu posedă aceste atribute – de exemplu, Gandhi și
Napoleon cu siguranță nu erau înalți, Dalai Lama nu era ,,vorbăreț” și vă vom
permite să generați propriile exemple de lideri care nu par să fie foarte
inteligenți! În spațiul socio-cultural românesc prezența între anii 1967 și 1989 a
liderului Nicolae Ceaușescu este îndelung dezbătută; lipsa de calități inițiale care
să îl recomande drept lider, transformările și deciziile îndrăznețe, schimbările
aduse în politica internațională, dar și neajunsurile interne ce au condus către
dezastre sociale fac din acesta un personaj extrem de controversat, iubit de unii
și urât de alții, considerat un adevărat lider carismatic, abuzator sau salvator, el
putând constitui un exemplu elocvent al liderului, consecințele deciziilor sale
fiind extinse pe aproape o jumătate de secol.
Ralph Stogdill, realizând o analiză a literaturii de specialitate, a
concluzionat că actul de conducere nu este ,,simpla posesie a unei combinații de
trăsături” (Stogdill, 1948). Mai recent, alți autori au exclamat: ,,căutarea unei
personalități de conducere este simplistă și inutilă” (Conger, 1999). În general,
corelațiile dintre trăsături dezirabile și conducerea eficientă a grupurilor sociale
sunt scăzute (Stogdill, 1974).
Cu toate acestea, convingerea populară că unii oameni sunt lideri mai
buni decât alții pentru că au trăsături persistente care îi predispun la o conducere

191
eficientă este încă larg răspândită. Această viziune a reapărut într-o altă manieră
în teoriile moderne ale leadershipului transformațional, subiect abordat și de noi
în acest capitol. Acest tip de leadership subliniază rolul carismei în conducere
(Antonakis et al., 2003; Kanungo, 1998). În loc să se concentreze pe trăsături
specifice, această teorie se concentrează asupra dimensiunilor de personalitate
de tip Big Five. O meta-analiză a datelor din șaptezeci și trei de studii, aparținând
lui Judge et al. (2002), a constatat că aceste atribute au o corelație foarte ridicată
cu conducerea, iar cei mai buni predictori ai conducerii eficiente au fost
extraversia și conștiinciozitatea. Există, de asemenea, constelații de atribute care
sunt asociate cu o conducere cu adevărat ,,malefică”. În special, există acea
,,triadă întunecată” a trăsăturilor de personalitate (narcisismul, machiavelismul,
psihopatia), care este asociată cu negativitatea sau indiferență față de ceilalți, ba
chiar cu lezarea lor conștientă, în scopul atingerii obiectivelor personale.
Narcisismul crescut este caracterizat de o auto-evaluare exagerată,
machiavelismul se caracterizează prin manipularea grosolană a celorlalți pentru
câștiguri personale, iar psihopatia prin afectări ale altora și prin lipsa rezonanței
afective (Paulhus & Williams, 2002).

8.3. Perspective situaționale asupra conducerii

Spre deosebire de abordările din perspectiva personalității și de


abordările ce postulează diferențele individuale ca factor determinant al
conducerii, abordări ce atribuie o conducere eficientă unor constelații cu
trăsături deosebit de durabile, există teorii care afirmă că oricine poate conduce
eficient dacă situația și contextul sunt favorabile. Cea mai radicală formă a
acestei perspective este aceea de a nega orice influență a liderului. De exemplu,
o mare parte din romanul epic al lui Lev Tolstoi, ,,Război și Pace”, este un
vehicul al criticii sale despre istoria marelui personaj al istoriei: ,,Pentru a scoate
legile istoriei, trebuie să lăsăm la o parte împărații, slujitorii și generalii și să
alegem, pentru un studiu omogen, elemente infinit zecimale care influențează
masele” (Tolstoi, 1869, p. 977). De asemenea, teoria istoriei lui Karl Marx pune
accentul explicativ asupra acțiunilor grupurilor, nu asupra indivizilor. Această
perspectivă poate fi prea extremă și ușor de contestat când avem de-a face cu
situații de criză de tipul războaielor. Dean Simonton (1980) a analizat rezultatul
a 300 de lupte, concentrându-se pe armată și pe generalii implicați în deciziile
de luptă. Deși factorii situaționali, cum ar fi dimensiunea armatei și
diversificarea structurii de comandă, au fost corelați cu pierderile cauzate

192
inamicului, unele atribute personale ale liderului, legate de experiență și de
istoria bătăliilor anterioare, au fost de asemenea atribute asociate cu victoria. Cu
alte cuvinte, deși factorii situaționali au influențat rezultatul, a existat un rol
extrem de important al liderului, exercitat prin atributele sale. Există situații care
propulsează un lider pe neașteptate, fără a avea contextul evaluării atributelor
sale în mod obiectiv. O ilustrare adesea citată este cazul lui Winston Churchill.
Deși mulți l-au considerat a fi eminamente necorespunzător guvernului, el
prezenta atribute care erau tocmai caracteristicile necesare unui mare lider de
război. Cu toate acestea, de îndată ce a încetat cel de-al doilea război mondial,
el a fost scos în afara guvernului, deoarece aceste caracteristici nu erau
considerate ca fiind cele mai necesare calități ale unui lider pe timp de pace.
Psihologii sociali au descoperit același lucru în condiții experimentale
controlate. Per ansamblu, conducerea reflectă cerințele de sarcină sau situație și
nu este guvernată pur și simplu de personalitatea individuală, deși calitățile
personale pot juca un rol determinant. Echilibrând exemplul de mai sus legat de
Churchill, liderii se pot schimba uneori pentru a se adapta circumstanțelor. Când
Nelson Mandela a fost eliberat în 1990, după douăzeci și șase de ani de
închisoare, cea mai mare parte petrecuți pe insula izolată Robben din Cape
Town, terenul politic s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea, el a reușit să
citească schimbările și să conducă congresul național african la victoria politică
din Africa de Sud din anul 1994. Conducerea eficientă este o îmbinare potrivită
între caracteristicile personale și cerințele situației. În 1968, Nicolae Ceaușescu
a fost divinizat de masele care auzeau pentru prima dată după război și ocupația
sovietică din 1947 un mesaj împotriva U.R.S.S. Discursul care avea să îl
propulseze ca lider extrem de popular pe Nicolae Ceaușescu, având ca subiect
invazia sovietică în Cehoslovacia, este unul ce emană curaj și putere într-un
context geopolitic neclar. Contextul este cel ce îl propulsează pe Ceaușescu, însă
influența vizitelor în țările comuniste din Asia a arătat un lider inadecvat și
complet nepregătit pentru a face față provocărilor unui șef de stat, atât din punct
de vedere intelectual, cât și emoțional.
Dacă o conducere eficientă este o interacțiune între atributele unui lider
și cerințele situaționale, atunci noi ar trebui să cunoaștem cât mai bine atribuțiile
liderului pentru a putea evalua nivelul de adecvare în raport cu sarcinile de
conducere. Cercetătorii Lippitt & Zander (1943) au utilizat grupuri cu activități
extra-școlare pentru băieți ca oportunitate de a studia efectele diferitelor stiluri
de conducere într-o atmosferă de grup. Liderii grupurilor erau complici ai
cercetătorilor și erau antrenați pentru fiecare dintre cele 3 stiluri diferite de
conducere: primul grup, reprezentat de liderii autocrați, aveau sarcina de a

193
organiza activitățile grupurilor, dădeau ordine, erau distanți și centrați exclusiv
pe sarcinile pe care le aveau de executat. Al doilea grup a fost alcătuit din liderii
democratici, care au solicitat sugestii, au discutat planuri și s-au comportat ca
niște membri oarecare ai grupului. În al treilea grup, liderii laissez-faire au lăsat
totul la mâna grupului și interveneau minimal, în general când totul era oricum
decis. Fiecare grup era înscris pentru un stil anume de conducere. Un lider era
desemnat pentru șapte săptămâni și apoi făcea schimbul cu ceilalți; acest lucru
s-a întâmplat de două ori, pentru ca fiecare lider să adopte fiecare stil de
conducere, însă fiecare grup era expus numai unui anume stil de conducere (deși
era condus de trei lideri diferiți). Acest control inteligent al variabilelor le-a
permis cercetătorilor să distingă comportamentul de leadership de
comportamentul celui care conducea. În acest fel cercetătorii au putut deduce
explicații ce țineau de personalitate. Observațiile lui Lippitt & Zander sunt
descrise astfel: liderii democrați au fost apreciați semnificativ mai bine decât cei
autocrați sau laissez-faire. Ei au creat un grup prietenos, centrat pe valorile de
grup, într-o atmosferă orientată spre finalizarea sarcinilor, care a fost asociată cu
o productivitate mai mare la nivel de grup. Această stare a grupului nu a fost
afectată de faptul că liderul era prezent sau nu. În contrast, liderii autocrați au
creat o atmosferă agresivă, dependentă și individualistă în grup, care a fost
asociată cu productivitate crescută doar când liderul era de față. Liderii laissez-
faire au creat o atmosferă prietenoasă și centrată pe valorile de grup, dar mai
mult orientată pe joacă, astfel fiind asociată cu o productivitate scăzută, dar care
creștea odată ce liderul era absent. Cercetătorii au folosit aceste observații ca să
promoveze punctul lor de vedere privind faptul că o conducere democratică este
mult mai eficientă decât orice alt comportament de conducere.
Distincția celor doi autori dintre stilurile de conducere autocratice și
democratice reapare într-un mod ușor diferit în lucrările ulterioare. Din studiile
sale despre stilurile de interacțiune în grupuri, Robert Bales, un pionier în studiul
comunicării în grupuri mici, a identificat două roluri principale de conducere:
specialist axat pe sarcini și specialist în probleme socio-emoționale (Parsons et
al., 1955). „Specialiștii axați pe sarcini” se concentrează pe găsirea de soluții, de
multe ori făcând sugestii și dând instrucțiuni; „specialiștii în probleme socio-
emoționale” sunt atenți la sentimentele celorlalți membri ai grupului. O singură
persoană ocupă rar ambele roluri – mai degrabă, rolurile se preiau de indivizi
separați; liderul dominant este mai probabil să aibă unul dintre aceste roluri.
Observarea obișnuită a grupurilor și a organizațiilor susține ideea de dublă
conducere, din fiecare tip de rol. De exemplu, o temă pe care luptele electorale
dintre Partidul Muncii și Partidul Conservator au punctat-o în 1980, în Marea

194
Britanie, a avut ca scop ideea de: ce tip de lider ar trebui să aibă țara? Neil
Kinnock a fost, printre altele, un lider prietenos și abordabil în ceea ce privește
sentimentele oamenilor. Un alt tip, liderul conservator, este reprezentat de
Margaret Thatcher, ca raționalist economic orientat spre sarcini. În cadrul
cercetării realizate de către Shartle (1951) a fost elaborată o scală pentru
măsurarea comportamentului de conducere, respectiv chestionarul pentru
descrierea comportamentului de lider (LBDQ) și s-a făcut o distincție între
structura de inițiere și cea de considerație. Liderii ce prezintă scoruri înalte pe
inițierea unei structuri definesc obiectivele grupului și organizează activitățile
membrilor pentru a atinge aceste scopuri; pe scurt, sunt orientați pe sarcini.
Liderii ce prezintă scoruri înalte pe considerație se preocupă de bunăstarea
subordonaților și încearcă să promoveze relații armonioase în cadrul grupului;
aceștia sunt orientați spre relații. Spre deosebire de lucrările mai vechi în care
autorii afirmau că atributele orientate spre sarcini și cele socioemoționale erau
invers proporționale, Shartle afirmă că dimensiunile lor sunt independente – o
singură persoană ar putea să aibă scoruri înalte atât pe structura de inițiere
(orientată pe sarcini), cât și pe cea de considerație (socioemoțională), o astfel de
persoană fiind un lider deosebit de eficient. Cercetările ulterior realizate susțin
această ultimă viziune. Cei mai eficienți lideri sunt tocmai aceia care
înregistrează scoruri peste medie atât la nivelul de structurare, cât și pe scala
considerației personale (Stogdill, 1974). De exemplu, Sorrentino & Field (1986)
au efectuat observații detaliate cu privire la douăsprezece grupuri de rezolvare a
problemelor, pe o perioadă de cinci săptămâni. Acei membri ai grupului care
s-au remarcat atât pe dimensiunea sarcinilor, cât și pe dimensiunile
socioemoționale au fost ulterior aleși de grupuri ca lideri.
În literatura de specialitate există o distincție frecventă între accentul
liderului pus pe sarcină sau pe elementele socioemoționale ale grupului. Mai
mult decât atât, există o distincție care se poate observa în orice cultură, dar cu
precizarea că ceea ce se consideră ca fiind un comportament orientat spre sarcini
sau o conducere socioemoțională poate varia de la o cultură la alta. De exemplu,
din cercetările despre conducere din Japonia, Misumi & Peterson (1985)
identifică o distincție similară – în acest caz, între performanța sarcinii și
întreținerea grupului. Ei remarcă faptul că dacă un comportament este privit ca
unul de susținere a sarcinii sau de responsabilitate socială centrată pe grup, lucrul
acesta se petrece în funcție de spațiul socio-cultural respectiv – de exemplu,
liderul care mănâncă masa de prânz împreună cu colegii de muncă este asociat
cu o întreținerea a responsabilității în grupuri mari în anumite culturi, dar nu și
în altele. Aceeași concluzie a fost postulată de Smith et al. (1989) în studiile

195
realizate în țări diferite, cum ar fi, de pildă, Statele Unite, Marea Britanie, Hong
Kong și Japonia. Ei au descoperit că un comportament de performanță și un
comportament de întreținere grupală au fost universal apreciate de lideri, dar că
ceea ce se socotea ca fiind fiecare tip de comportament a variat de la cultură la
cultură. Spre exemplu, liderii trebuie să evalueze performanța sarcinilor
muncitorilor: în Marea Britanie și în America, modalitatea adecvată de a face
acest lucru este prin a vorbi direct cu lucrătorii; în Asia de Est acest lucru este
privit ca fiind lipsă de considerație, iar modul adecvat este acela de a vorbi cu
colegii individului.
După ce în această incursiune am relevat anumite aspecte despre cum se
manifestă liderii eficienți, acum trebuie să ne îndreptăm atenția asupra factorilor
situaționali care fac un comportament de conducere adecvat sau inadecvat. Cum
interacționează comportamentul și situația pentru a produce un context de
conducere eficientă?

8.4. Teoriile contingenței

Teoriile contingenței recunosc că eficacitatea comportamentelor sau


stilurilor de conducere depinde de context; altfel spus, unele stiluri sunt mai
potrivite pentru anumite situații sau sarcini decât altele. Este evident că sunt
diferite stiluri de comportament care sunt potrivite pentru un avion în luptă, un
atelier de mecanică, un grup organizațional de luare a deciziilor, o companie de
dans sportiv sau o națiune în criză economică.
Cea mai cunoscută teorie a contingenței în psihologia socială este cea a
lui Fred Fiedler (1964). Fiedler a distins între liderii orientați spre sarcini (care
sunt autoritari, centrați pe valorificarea succesului grupului și sunt conștienți de
sine în raport cu îndeplinirea unei sarcini mai degrabă decât în contact cu grupul)
și liderii orientați către relații (care sunt relaxați, prietenoși, non-directivi și
sociabili; ei câștigă încredere în sine din relațiile de grup fericite și armonioase).
Fiedler a măsurat stilul de conducere utilizând Least Preferred Coworker Scale
(LPC sau scala colaboratorului cel mai puțin preferat, LPC), unde respondenții
au evaluat persoana pe care o preferă cel mai puțin în calitate de coleg, pe mai
multe dimensiuni (de exemplu, plăcut-neplăcut, plictisitor-interesant, prietenos-
neprietenos). Scorurile LPC rezultate au fost folosite pentru a face diferența între
două stiluri de leadership diferite. Un scor LPC ridicat a indicat un stil de
conducere orientat spre relații, deoarece respondentul acorda un punctaj
favorabil unui coleg, chiar dacă nu a avut rezultate bune. Un scor LPC scăzut a

196
indicat un stil de conducere orientat spre sarcină, deoarece respondentul a fost
aspru cu un colaborator mai slab performant. Fiedler a clasificat situațiile în trei
dimensiuni în ordinea descrescătoare a importanței: calitatea relațiilor lider-
membru; claritatea structurii sarcinii și puterea conferită de autoritatea intrinsecă
pe care conducătorul o avea în virtutea poziției sale de lider. Bunele relații ale
liderului cu membrii, împreună cu o sarcină clară și o putere de poziție
substanțială au oferit un ,,control situațional” maxim (făcând o conducere
ușoară), în timp ce relațiile nefavorabile dintre lider și membri, alături de o
sarcină provocatoare și puterea de poziție scăzută au oferit un ,,control
situațional” minimal (făcând o conducere dificilă).
Metaanalizele efectuate de alți autori confirmă acest lucru. Strube &
Garcia (1981) au efectuat o metaanaliză a 178 de studii, iar Schriesheim et al.
(1994) au realizat o metaanaliză suplimentară a unui subgrup al acestor studii.
În ansamblu, predicțiile lui Fiedler pe baza teoriei contingenței au fost în general
susținute. Cu toate acestea, există controverse și critici (Peters et al., 1985),
respectiv concepția lui Fiedler, potrivit căreia stilul de conducere este o
caracteristică a individului care nu se schimbă în timp și în funcție de situații,
este incompatibilă cu perspectivele contemporane asupra personalității, care
privesc personalitatea ca fiind predispusă la fluctuații în varii contexte (Snyder
& Cantor, 1998). Fiedler ar putea să fi greșit în formularea ipotezei a priori în
ceea ce privește faptul că relațiile lider-membru sunt mai importante decât
structura sarcinilor, ceea ce este mai important decât puterea de poziție în
evaluarea controlului situațional. Nu ar fi surprinzător dacă ordinea relativă a
importanței era ea însăși în funcție de factorii situaționali. Singh et al. (1979) au
obținut o mai bună potrivire între predicții și rezultate atunci când cele opt
scoruri s-au bazat pe evaluări subiective ale participanților, înlocuind astfel
clasificarea a priori a lui Fiedler.
Teoria contingenței distinge între eficacitatea conducerii liderilor de
nivel înalt și scăzut conform scalei LPC. Conform acestei scale, liderii pot fi
împărțiți în funcție de eficacitate în cei cu un scor LPC mai mare de 64 și cei cu
un scor LPC mai mic de 57. Întrebarea care rămâne este – ce se întâmplă cu
comportamentul celor situați între 57-64? Aceasta este o întrebare validă,
deoarece aproximativ 20% din populație se încadrează în acest interval. John
Kennedy (1982) a efectuat un studiu pentru a aborda această întrebare. El a
constatat că scorurile mari și joase s-au comportat așa cum a fost prevăzut de
teoria contingenței, dar că cei ce se încadrau în scorurile de mijloc au avut cele
mai bune rezultate și că favorabilitatea situației nu le-a influențat eficacitatea.
Acest lucru limitează cu siguranță teoria contingenței, ce nu pare a fi capabilă să

197
explice eficiența conducerii a aproximativ 20% din persoanele ce făceau parte
din eșantioanele implicate în cercetare. Deși teoria contingenței explorează
modul în care proprietățile persoanei și situației interacționează pentru a
influența eficacitatea conducerii, ea neglijează procesele de grup care sunt
responsabile pentru propulsarea și căderea liderilor, precum și aspectul
situațional al conducerii.

Teoria deciziei normative (Normative Decision Theory) este o altă


teorie a contingenței care se concentrează în mod specific asupra conducerii în
contextele de luare a deciziilor în grup (Vroom & Jago, 1988). Teoria deciziei
normative identifică trei strategii de luare a deciziilor din care liderii pot alege:
autocratică (nu este căutată implicarea subordonaților), consultativă (se caută
implicarea subordonaților, dar liderul păstrează autoritatea de a lua decizia finală)
și luarea deciziilor de grup (liderul și subordonații sunt parteneri egali într-un
proces de luare a deciziilor). Eficacitatea acestor strategii depinde de calitatea
relațiilor lider-subordonat (care determină cât de mult susțin și cât de dedicați
sunt acei subordonați) și de claritatea și structura sarcinii (care influențează
nivelul de implicare a subordonatului). În contextele de luare a deciziilor,
conducerea autocratică este rapidă și eficientă, dacă angajamentul și sprijinul
subordonatului sunt mari și sarcina este clară și bine structurată. Atunci când
sarcina este mai puțin clară, este necesară o mai mare implicare a subordonatului
și, prin urmare, conducerea consultativă este cea mai recomandată. Atunci când
subordonații nu sunt foarte angajați în susținerea grupului, luarea deciziilor de
grup este necesară pentru a crește participarea și angajamentul. Predicțiile date
de teoria deciziei normative sunt bine sprijinite empiric (Field & House, 1990) –
liderii și managerii raportează decizii și ratinguri ale subordonaților mai bune
atunci când respectă prescripțiile teoriei. Cu toate acestea, există tendința
subordonaților de a prefera luarea deciziilor grupului complet participativ, chiar
dacă aceasta nu este cea mai eficientă strategie.

A treia teorie de contingență este o teorie a obiectivelor și a căii de


atingere a acestora, Path-Goal Theory (Robert J. House, 1977). Deși această
teorie poate fi clasificată și ca o teorie a conducerii tranzacționale, PGT se
bazează pe presupunerea că principala funcție a liderului este de a motiva
executanții prin clarificarea drumurilor de urmat (adică a comportamentelor și a
acțiunilor) care îi vor ajuta să își atingă obiectivele. Se face distincția între cele
două clase de comportament ale liderului identificate prin chestionarul de
descriere a comportamentului liderului (LBDQ): structurarea, unde liderul

198
direcționează activitățile legate de sarcini, și considerația, în care liderul
abordează nevoile personale și emoționale ale executanților. Structurarea este
cea mai eficientă și apare atunci când cei situați pe poziții de execuție a sarcinii
nu știu despre obiectivele lor sau despre modalitățile prin care să le atingă – de
exemplu, când sarcina este nouă, dificilă sau ambiguă. Când sarcinile sunt bine
înțelese, structurarea este mai puțin eficientă. Grupul poate chiar să-l răstoarne
pe lider, deoarece pare să se amestece în micromanagement. Considerarea
nevoilor grupale este cea mai eficientă atunci când sarcina este plictisitoare sau
inconfortabilă, dar nu și atunci când adepții sunt deja angajați și motivați,
deoarece considerația poate părea ridicolă și inutilă (Schriesheim & Neider,
1996). Teoria, de asemenea, pune sub semnul întrebării modurile în care un lider
poate motiva un întreg grup de lucru.

8.5. Leadership tranzacțional și leadership transformațional

Deși populare, teoriile de contingență sunt mai degrabă statice decât


dinamice. Acest atribut static este cauzat de faptul că ele nu captează dinamica
conducerii în care conducătorii și cei ce îi urmează își oferă sprijin și mulțumire
unul celuilalt, ceea ce le permite liderilor să conducă și să încurajeze procesul
de grup (Lord et al., 2005). Această limitare este abordată de teoriile conducerii
tranzacționale, care postulează ca principală ipoteză faptul că o conducere este
un proces de schimb analog cu relațiile contractuale din viața economică și care
se bazează pe buna credință a participanților. Liderii „tranzacționează” cu cei
pe care îi conduc pentru a face lucrurile să funcționeze. Ei creează așteptări și
stabilesc obiective, oferă recunoaștere și recompense pentru îndeplinirea
sarcinilor (Burns, 1978). Beneficiile mutuale sunt schimbate (tranzacționate)
între lideri și cei care îi urmează pe fondul unor recompense și pedepse
contingente, care formează cooperarea și încrederea între persoane (Bass, 1985).
Relațiile lider-membri pot avea o gestionare intragrupală proprie (Walster et al.,
1978). Deoarece liderii eficienți joacă un rol mai important în grupurile de
conducere față de obiectivele lor decât cei care îi urmează, aceștia din urmă pot
restabili echitatea prin recompensarea liderului prin aprobare socială, laudă,
prestigiu, statut și putere. Creditul idiosincrasic (idiosyncratic credit) –
modalitatea prin care liderul îi determină pe membri să adopte atitudini și
comportamente inovatoare, reprezintă o abordare timpurie cunoscută a
conducerii, care s-a axat pe tranzacțiile lider-membri, elaborată de Edwin
Hollander (1958). Pentru ca liderii să fie eficienți, aceștia au nevoie ca cei ce îi

199
urmează să le permită să fie inovatori în experimentarea de idei noi și de noi
direcții; altfel spus, grupul trebuie să le permită să fie idiosincrasici. Bazându-se
pe argumentul privind echitatea prezentată mai devreme, Hollander și-a pus
întrebarea: ce fel circumstanțe ar încuraja o astfel de tranzacție între lider și cei
ce îl urmează? Pe de o parte, cei care-l urmează pe lider i-ar oferi acestuia
resursele necesare pentru a fi idiosincrasic. Autorul credea că anumite
comportamente creează un credit idiosincrasic în raport cu grupul, acesta fiind
o resursă pe care liderul o poate ,,încasa”. Un ,,rating de credit” bun poate fi
stabilit prin: respectarea inițială îndeaproape a normelor de grup stabilite,
asigurarea faptului că grupul consideră că a ales în mod democratic un lider,
asigurarea că liderul este considerat a avea competența de a îndeplini obiectivele
grupului și identificarea cu grupul, idealurile și aspirațiile acestuia. Un rating de
credit bun conferă legitimitate liderului în ochii celor care-l urmează; astfel el
își va exercita influența asupra grupului și va avea libertatea de a se abate de la
normele existente – cu alte cuvinte, poate să fie idiosincrasic, creativ și inovator.
Într-un alt studiu, Hollander și Julian (1970) au constatat că liderii
grupurilor decizionale care au fost aleși în mod democratic au beneficiat de mai
mult sprijin din partea grupului, s-au simțit mai competenți în această sarcină și
aveau mai multe șanse de a sugera soluții pertinente. O explicație alternativă,
bazată pe noțiunile de capital și tranzacție interpersonală și pe creditul
idiosincrasic (van Knippenberg & Hogg, 2003; Hogg et al., 2012) este aceea în
care se utilizează termenul de credit inovator (Abrams et al., 2008), autorii
susținând că este de fapt inovație, nu idiosincrasie și că grupul oferă liderului
libertatea de a „devia” de la normă în scopul inovării. Indiferent de ce fac liderii
pentru a dobândi „mantaua de conducere”, factorul cheie care stă la temelia
abilității lor este de a obține acordul membrilor grupului, iar acest lucru se
bazează pe percepția faptului că liderul este ,,unul dintre noi” – un membru de
grup prototip și de încredere, care se identifică cu grupul (Platow & Van
Knippenberg, 2001). Dacă o persoană se identifică puternic cu grupul, atunci
grupul va avea o mare încredere într-un astfel de lider (Kiyonari et al., 2000) și
este pregătit să-și urmeze conducerea în mare măsură, indiferent de modul în
care poate fi comportamentul inovativ și contra-normativ al liderului. Pentru
persoana respectivă important este interesul grupului. În sprijinul noțiunii de
credit de inovare, Eisenbeiss et al. (2008) au susținut că, în conducerea de tipul
inovației și schimbării colective, liderii prototipici ar prezenta mai multă
încredere în postura de ,,agenți ai continuității”, ai identității grupului, decât
liderii non-prototipici și, astfel, ar fi mai eficace în motivarea dorinței adepților
de a contribui la schimbare.

200
Leader-Member Exchange Theory (Graen & Uhl-Bein, 1995; Sparrowe
& Liden, 1997) descrie modul în care calitatea relațiilor de schimb (obiectivată
în resurse precum respectul, încrederea) între lideri și membrii grupului poate
varia. Inițial, teoria „lead-exchange” a fost denumită modelul „Vertical Dyad
Linkage” (Dansereau et al., 1975). Potrivit cercetătorilor, liderii dezvoltă relații
de schimb diadic cu diferiți subordonați specifici. În aceste relații diadice,
subordonații pot fi tratați de lider fie ca membri apropiați și înzestrați, fie într-o
manieră mai îndepărtată, ca membri „outgroup”, care sunt separați de lider. Dat
fiind faptul că modelul „Vertical Dyad Linkage” a evoluat din teoria „Leader-
Member Exchange” (LMX), această abordare dihotomică reprezintă o înlocuire
a abordării relațiilor de schimb de lider-membru cu o abordare a calității
relațiilor de schimb. Aceste relații variază de la cele care se bazează pe încredere
reciprocă, respect și obligație (relații LMX de înaltă calitate) la cele care se
bazează mecanic mai mult pe termenii contractului oficial de muncă dintre lider
și subordonați (relații LMX de calitate scăzută). În relațiile LMX de înaltă
calitate, subordonații sunt favorizați de lider și primesc resurse valoroase, care
pot include aspecte materiale (de exemplu, bani, privilegii), precum și beneficii
psihologice (de exemplu încredere, confidențialitate). Schimburile dintre
membrii conducerii depășesc contractul oficial de muncă, managerii
manifestând influență și susținere, ei acordând o mai mare autonomie și
responsabilitate subordonatului. Relațiile LMX de înaltă calitate ar trebui să
motiveze subordonații pentru a internaliza obiectivele grupului și ale liderului.
În relațiile LMX de calitate scăzută, subordonații sunt defavorizați de lider și
primesc mai puține resurse; cum spuneam, schimburile dintre lideri și membri
respectă pur și simplu termenii contractului de muncă, cu puțină încercare a
liderului de a dezvolta sau motiva subordonații. Subordonații vor respecta pur și
simplu scopurile liderului, fără a le internaliza neapărat ca fiind proprii. Teoria
LMX prezice faptul că o conducere eficientă depinde de dezvoltarea relațiilor
de înaltă calitate. Aceste relații sporesc bunăstarea și performanța muncii
subordonaților și îi leagă mai strâns în grup prin loialitate, recunoștință și un
sentiment de includere. Deoarece liderii, de obicei, trebuie să se raporteze la un
număr mare de subordonați, aceștia nu pot dezvolta relații de înaltă calitate cu
toți subordonații. Mult mai eficient este să se selecteze unii dintre subordonați
în care să se investească o mare parte a energiei interpersonale, iar o altă parte
să fie tratată într-o manieră mai puțin personalizată. Procesul de selecție implicat
în această raportare discriminativă are nevoie de timp, pentru că trece prin mai
multe etape: asumarea de roluri (liderul are așteptări și încearcă roluri diferite
asupra subordonatului), realizarea rolului (schimburi reciproce lider-membru, de

201
exemplu, de informare sau sprijin, de a stabili funcția subordonatului) și
rutinarea în rol (relația lider-membru a devenit stabilă, fără probleme și
automată). Cercetarea confirmă faptul că există relații diferențiate în majoritatea
organizațiilor. Relațiile de înaltă calitate sunt mai susceptibile la a se dezvolta
atunci când liderul și subordonații au atitudini asemănătoare. Una dintre
condițiile acestui fapt este apartenența la aceleași grupuri socio-demografice.
Relațiile de înaltă calitate sunt, de asemenea, asociate cu performanțe mai bune
și mai satisfăcătoare (Schriesheim et al., 1999). Etapele dezvoltării relațiilor de
schimb între lider și membri sunt în concordanță cu modelele mai generale de
dezvoltare a grupului (Levine & Moreland, 1994; Tuckman, 1965).
Principala limitare a teoriei LMX este aceea că se concentrează pe
relațiile lider-membru de tip diadic. După cum am arătat în rândurile anterioare,
conducerea este un proces de grup, în ciuda faptului că uneori un lider pare să
interacționeze cu un individ – această interacțiune este încadrată și localizată în
contextul mai larg al apartenenței la grupul mai mare. Membrii interacționează
între ei ca membri ai grupului și sunt influențați de percepțiile lor asupra
relațiilor liderului cu ceilalți participanți ai aceluiași grup (Hogg et al., 2004;
Scandura, 1999). Să luăm în considerare acest lucru din perspectiva teoriei
identității sociale a conducerii elaborată de Van Knippenberg & Hogg (2003).
Membrii care se identifică puternic cu un grup pot considera faptul că relațiile
lider-membri diferențiate, care îi favorizează pe unii membri față de ceilalți, sunt
prea personalizate și fragmentează grupul. Ei nu ar susține astfel de lideri,
preferând în schimb un stil de conducere mai puțin personalizat, care să trateze
toți membrii relativ egal în cadrul grupului. Această ipoteză a fost testată și
susținută în două studii de percepție asupra conducerii în organizații din Țara
Galilor și din India (Hogg & Tindale, 2005).
Teoriile tranzacționale ale conducerii pun accent special pe conducere.
Cu toate acestea, conducerea tranzacțională este ea însăși un stil de conducere
special, care poate fi comparat cu alte stiluri de leadership. În definirea
conducerii tranzacționale, politologul James Burns (1978) realizează o
comparație cu o conducere transformatoare: liderii tranzacționali apelează la
interesul membrilor, în timp ce liderii transformaționali îi inspiră pe membri să
adopte o viziune care transcende interesul individual (Judge & Bono, 2000).
Există trei componente cheie ale leadershipului transformațional:
1) considerație individualizată (atenție la nevoile, abilitățile și aspirațiile
membrilor, pentru a ajuta la creșterea aspirațiilor, pentru a îmbunătăți abilitățile
și a satisface nevoile); 2) stimulare intelectuală (practici care îi ajută să dezvolte
mentalități și deprinderi mai noi și mai bune); și 3) conducători carismatici/

202
inspirați, care oferă energia, raționamentul și simțul urgenței care îi transformă
pe membri (Bass et al., 1987).
Teoreticienii conducerii au fost însă marcați de faptul că această
componentă denumită carismă sau inspirație i-a favorizat pe dictatorii notorii
precum Hitler, Stalin și Pol Pot să speculeze asocierea cu această zonă
exclusivistă a liderilor transformaționali. Toți au fost lideri eficienți în măsura
în care au mobilizat grupuri în jurul obiectivelor lor, dar o diferență
fundamentală o constituie orientarea pro sau antisocială, determinată de valorile
individuale și de scopurile acestor lideri. Așadar, o distincție a fost făcută între
liderii carismatici buni, cu carismă socializată, direcționată prosocial, pe care ei
o folosesc într-o manieră ,,morală înălțătoare”, pentru a îmbunătăți societatea, și
liderii carismatici malefici, care folosesc carisma personalizată pentru a rupe
grupurile și societatea, pentru a realiza obiective nerealiste și antisociale. Primii,
acești lideri carismatici pozitivi, sunt transformatori în adevăratul sens al
cuvântului (O’Connor et al., 1995).
Pentru a măsura conducerea tranzacțională și pe cea de transformare,
Bass & Avolio (1990) au elaborat chestionarul de conducere multifactorială
(MLQ).
Distincția dintre conducerea tranzacțională și cea de transformare a fost
urmată de un al treilea tip de conducere: leadershipul de tip laissez-faire (care
nu interferează). Acest tip de leadership implică faptul că nu se fac alegeri și nu
se iau decizii directive. De asemenea, liderul nu îi recompensează pe ceilalți și
nu își modelează comportamentul.
O provocare contemporană pentru teoria conducerii transformatoare este
aceea de a completa „pata albă” de pe harta transformării. Pentru a specifica
exact ce se întâmplă în mintea membrilor pentru a-și transforma gândurile și
comportamentul în conformitate cu viziunea liderului, Shamir et al. (1993)
sugerează că membrii se identifică personal cu liderul și astfel introiectează
viziunea acestuia. Dvir et al. (2002) afirmă că modul de comportament al
liderilor transformaționali îi determină pe membri să se identifice mai puternic
cu valorile fundamentale ale organizației. Ambele idei rezonează cu teoria
identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003). Atunci când
membrii grupului se identifică puternic cu un grup, liderii care sunt considerați
membri ai grupului central/ prototip sunt capabili să fie inovatori în definirea
obiectivelor și a practicilor unui grup. Identificarea puternică este asociată cu
internalizarea normelor de grup ca fiind convingerile și acțiunile proprii. În acest
fel, liderii pot transforma grupurile.

203
8.6. Rolul carismei

Noțiunea de carismă este atât de centrală pentru teoria conducerii


transformatoare, încât, așa cum am văzut mai devreme, s-a făcut o distincție între
carisma constructivă, pozitivă și cea malefică. Pentru a putea face o diferențiere
între transformatorii malefici (de exemplu, Hitler) și eroii transformaționali (de
exemplu, Gandhi), psihologia socială a apelat la această delimitare ce postulează
granița dintre alternativele efectului de conducere: prosocial sau antisocial.
Această distincție este, bineînțeles, destul de problematică – liderul
transformațional al unui grup poate fi criminalul de război al altuia sau vice-
versa (la fel cum luptătorul pentru libertate al unei comunități poate fi teroristul
alteia). A fost Osama bin Laden un lider transformațional sau un psihopat
carismatic? Același semn de întrebare domnește și peste mințile milioanelor de
români care se întreabă: a fost Nicolae Ceaușescu un lider transformațional sau
un lider totalitar, ale cărui acțiuni au dus la foamete și suferință? Răspunsul
dumneavoastră se poate baza mai mult pe persuasiunea politică și pe ideologia
personală, mai degrabă decât pe noțiunea teoriei conducerii transformării despre
carisma pozitivă versus carisma malefică. Ce părere aveți de o analiză a două
personaje: Rupert Murdoch, fondator și CEO al News Corp, sau Steve Jobs,
fondator și CEO al Apple? Ambele personaje sunt, fără îndoială, transformative
și carismatice, dar cum putem evalua carisma lor?
Există o problemă mai generală cu privire la rolul carismei în conducerea
transformării. Cercetătorii vorbesc despre conducerea carismatică ca produs al
carismei personale a liderului și ca reacție a membrilor la carisma
conducătorului într-o situație particulară – carisma personală nu poate garanta
conducerea carismatică (Bryman et al., 1992). Cu toate acestea, este dificil să
ignoram faptul că o carismă personală este o trăsătură de personalitate durabilă
– caz în care unele dintre limitările teoriilor personalității centrate pe fenomenul
conducerii sunt reintroduse (Haslam & Platow, 2001). Într-adevăr, conducerea
carismatică/ transformatoare a fost în mod explicit legată de dimensiunile de
personalitate relevate de cei cinci mari factori ai acesteia: factorii extraversiei,
agreabilității, nevrotismului, conștiinciozității, precum și ai deschiderii spre
experiență (Judge et al., 2002). Conducerea carismatică este, de asemenea,
legată de construcția conexă a conducerii vizionare (Conger & Kanungo, 1998)
și de opinia potrivit căreia oamenii diferă în ceea ce privește modul de a îi
percepe pe lideri ca vizionari. Liderii vizionari sunt oameni speciali care pot
identifica obiectivele viitoare dorite pentru un grup și îi pot mobiliza pe membrii
grupului pentru a le introiecta ca pe propriile lor scopuri. Nu există nicio îndoială

204
că o carismă dezvoltată favorizează un lider eficient, probabil pentru că oamenii
carismatici sunt expresivi emoțional, entuziasmați, adecvați, vizionari,
încrezători în propriile calități și receptivi la nevoile altora (House et al., 1991;
Murphy & Riggio, 2003). Aceste atribute îi permit unei persoane să fie influentă
și persuasivă și, prin urmare, poate să-i facă pe alții să-i adopte viziunea pentru
grup și să sacrifice obiectivele personale pentru scopuri colective. Meindl &
Lerner (1983; Meindl et al., 1985) vorbesc despre liderii vizionari care sporesc
simțul apartenenței identității membrilor și modul în care această identitate
comună produce un „motiv eroic” colectiv care pune obiectivele grupului
înaintea obiectivelor personale, cum spuneam.
O perspectivă alternativă asupra rolului carismei în conducere este aceea
că o personalitate carismatică este construită de lider, de către conducător.
Carisma devine astfel o consecință sau un aspect corelațional, nu un factor
generator al unei conduceri eficiente. De exemplu, Meindl (1995) vorbește
despre „romantismul” conducerii. Oamenii tind să atribuie conducerea eficientă
comportamentului liderului și să ignore deficiențele liderului (Fiske & Dépret,
1996). Teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003)
oferă o analiză similară, dar cu un accent mai pronunțat pe rolul identității în
conducerea carismatică. Procesele de identitate socială în grupuri cu care
membrii se identifică puternic conduc către faptul că liderii prototipici (centrali)
sunt influenți, atrăgători și de încredere și le permite să fie inovativi în direcțiile
pe care le promovează. În aceste grupuri, membrii atribuie aceste calități
personalității liderului, construind astfel o personalitate de conducere
carismatică (Haslam & Platow, 2001; Platow & Van Knippenberg, 2001).
Revenind la exemplul ascensiunii lui Nicolae Ceaușescu ca lider în 1968, putem
constata un întreg șir de evenimente menite să construiască carisma din jurul
său. În 1969, legenda revenirii lui Henri Coandă pe teritoriul României și faptul
că acesta a venit cu numeroase invenții ce se bazau pe principiul laser a constituit
o potențare a liderului carismatic în devenire. Concret, legenda spunea că
tehnologia laser deținută a dus la topirea unui tanc sovietic la granița Republicii
Socialiste România. Astfel, curajul speech-ului lui Nicolae Ceaușescu a fost
atribuit și acestui eveniment învăluit în mister. Misterul, apartenența la grup
(unul de al nostru), puterea supranaturală, dar bazată pe rațional, pe știință, pe
apelul la valorile naționale – iată numai câteva dintre elementele ce au condus
la „făurirea” carismei lui Nicolae Ceaușescu, carismă ce avea însă să se întoarcă
împotriva maselor care îl aclamau.
Concepțiile liderilor și schemele cognitive de conducere au condus la o
abordare a conducerii care se concentrează asupra schemelor pe care le avem

205
despre lider și asupra cauzelor și consecințelor clasificării persoanei ca lider sau
ca simplu membru al unui grup social (Lord et al., 2001; Lord & Hall, 2003). Se
presupune că percepțiile noastre despre conducere joacă un rol-cheie în deciziile
pe care le luăm despre selectarea și aprobarea liderilor. Aceste scheme cognitive
își aduc aportul la bazele puterii liderilor și, prin urmare, la capacitatea lor de a
influența și de a-i conduce în mod eficient pe alții. În marea lor majoritate,
oamenii au teoriile lor implicite asupra conducerii, care modelează percepția
asupra liderilor. În evaluarea unui lider specific se activează schemele de
conducere (denumite „prototipuri”), bazate pe aceste teorii implicite ale
conducerii, iar caracteristicile respectivului lider sunt potrivite cu schema
relevantă de conducere efectivă. Aceste scheme de conducere pot descrie
proprietățile generale independente ale liderilor efectivi sau proprietățile foarte
specifice ale conducerii într-o situație bine delimitată.
Teoria „Leader Categorisation” (LCT) prezice faptul că un echilibru
între caracteristicile liderului și schema de conducere a membrilor care le percep
va conduce la efecte eficiente ale conducerii. De exemplu, poate schema noastră
de conducere favorizează „inteligent”, „organizat” sau „dedicat” ca atribute de
bază ale leadershipului. Cu cât vom avea această percepție, cu atât mai mult vom
simți că liderul este inteligent, organizat și dedicat, altfel spus, ajungem să
proiectăm aceste atribute asupra personalității liderului.
Teoria categorizării liderului se concentrează asupra categoriilor și a
schemelor asociate de conducere ale liderilor (de exemplu, generali militari,
prim-miniștri, CEO-uri) și nu pe categorii de grupuri sociale (de exemplu, un
departament de psihologie, o corporație sau o echipă sportivă). Categoriile
liderului sunt legate de anumite sarcini și funcții care acoperă o varietate de
grupuri diferite: de exemplu, o schemă de conducere se aplică în mod similar
companiilor precum Apple, Dell, Virgin, Toyota, Starbucks și Google, în timp
ce fiecare companie poate avea un grup foarte diferit de norme și prototipuri
aparte. Teoria LCT prefigurează în mare măsură întrebarea despre cum schemele
membrilor grupului influențează conducerea, o întrebare care este abordată de
teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003).

8.7. Identitatea socială și conducerea

Conducerea este o relație în care unii membri ai grupului (de regulă, un


membru) pot influența restul grupului pentru a îmbrățișa propriile lor valori,
atitudini și scopuri, și pentru a depune eforturi în numele acestor valori, atitudini

206
și obiective. Un lider eficient îi inspiră pe alții să adopte valori, atitudini și
obiective care definesc calitatea de membru al grupului și să se comporte în
moduri care servesc grupului, colectiv. Un lider eficient poate transforma
acțiunea individuală în acțiune de grup. Astfel, conducerea are o funcție de
identitate importantă. Oamenii se uită la liderii lor pentru a-și exprima
identitatea, pentru a-și clarifica și concentra identitatea, pentru a transforma
identitatea în scopuri adaptative și pentru a o consolida, stabiliza și ancora.
Această perspectivă (Haslam et al., 2011) a fost concretizată în teoria identității
sociale a conducerii (Hogg, 2001; Van Knippenberg & Hogg, 2003; Hogg et al.,
2012). Pe măsură ce oamenii se identifică mai puternic cu un grup, ei acordă o
atenție mai mare prototipului grupului și celui care este mai „prototipic” din
acest grup. Acest lucru se datorează faptului că prototipul definește grupul și
identitatea de membru al grupului. În aceste condiții, membrii prototipici tind să
fie mai influenți decât membrii mai puțin prototipici și, astfel, să fie mai eficienți
ca lideri. Deși schemele de conducere, așa cum sunt descrise de teoria
categorizării liderilor, guvernează în general eficacitatea liderului, atunci când
un grup devine o bază importantă pentru autodefinire și identitate, prototipul de
grup devine important, poate mai important decât schema liderului.
Această idee a fost inițial susținută într-un experiment de laborator în
care participanții au fost explicit clasificați sau grupați. Înainte de a lua parte la
o activitate interactivă de grup, ei au evaluat eficacitatea conducerii unui lider
aleatoriu desemnat, care a fost descris ca fiind fie un membru prototip, fie non-
prototip al grupului, pentru că poseda sau nu caracteristici compatibile cu
schemele generale de conducere. Așa cum a fost prezis, liderii consistenți cu
schema au fost, în general, considerați mai eficienți decât liderii care au
confirmat schema; totuși, atunci când apartenența la un grup a fost semnificativă,
prototipul de grup a devenit o influență importantă asupra eficacității percepute
a conducerii. Aceste constatări au fost replicate într-un studiu de teren,
longitudinal, al grupurilor (Fielding & Hogg, 1997). Liderii prototipici sunt mult
mai susținuți și considerați a fi mai eficienți decât liderii mai puțin prototipici,
în special de către cei care consideră că grupul este o parte centrală a identității
lor sociale (Van Knippenberg, 2011). Un număr de procese legate de identitatea
socială (Abrams & Hogg, 2010; Hogg & Reid, 2006) fac liderii prototipici mai
influenți în grupurile importante; întrucât membrii prototipici întruchipează cel
mai bine atributele grupului și obiectivul proceselor de conformism, aceștia sunt
cei cu care alți membri par să își alinieze comportamentul (Oakes et al., 1991).
Membrii prototipici sunt considerați membri definitorii ai grupului, ce
înglobează toate caracteristicile particulare ale acestuia. Opiniile concordante cu

207
cele ale membrilor prototipici sunt apreciate și valorificate, astfel că cei cu aceste
opinii, deși de multe ori neautentice, devin populari (Hogg & Abrams, 1993).
Acest proces facilitează influența, astfel că șansele de conformare cresc pe
măsură ce ne identificăm mai mult cu grupul (Berscheid & Reis, 1998). De
asemenea, este accentuată diferența evaluativă percepută între lider și membri.
Liderii prototipici consideră că grupul este mai important și central pentru auto-
definire și, prin urmare ne identificăm puternic cu aceștia. Ei au o investiție
semnificativă în grup sub aspectul valorilor sociale și a resurselor emoționale și
sunt mai susceptibili de a se comporta în moduri de deservire a grupurilor.
Aceste acțiuni confirmă prototipul lor și recunoașterea apartenenței ca membru.
De asemenea, au puterea de a-i încuraja pe membrii grupului să aibă încredere
în faptul că liderul acționează în interesul grupului, chiar și atunci când nu pare
să fie așa. Liderii prototipici sunt dotați cu legitimitate, pe care o folosesc în
folosul interesului grupal (Tyler, 1997; Tyler & Lind, 1992; Platow et al., 1998).
O consecință este că liderii prototipici pot fi inovativi și transformaționali și, în
mod paradoxal, ei se pot abate de la normele de grup, conformându-se mai puțin
decât liderii care nu prezintă acest pattern comportamental (Abrams et al., 2008).
Deoarece prototipul este esențial pentru viața de grup, informațiile legate
de acesta atrag atenția. Un lider raportat la prototip este cea mai directă sursă de
informație de tip prototip și, astfel, se evidențiază pe fondul grupului. Membrii
acordă o atenție deosebită conducătorului și, ca și în alte domenii de percepție și
inferență socială, atribuie comportamentul său unor proprietăți invariabile sau
esențiale ale personalității liderului (Gawronski, 2004; Gilbert & Malone, 1995).
Acest proces poate construi o personalitate carismatică pentru lider, aspect care
îi consolidează poziția de conducere (Haslam & Platow, 2001).
Comportamentele care sunt atribuite includ puterea de influență, fiind capabile
să obțină respectul celorlalți, populare, având statut superior, fiind inovatoare și
de încredere.
Liderii prototipici reușesc să-și consolideze poziția, acționând ca
manageri prototip – ceea ce Reicher & Hopkins (2001) au numit în mod potrivit
„antreprenori de identitate”, iar Seyranian numește încadrarea identității sociale
(Crano & Seyranian, 2007). Ei comunică în moduri care construiesc,
reconstruiesc sau schimbă prototipul grupului, dar în același timp protejează sau
promovează poziția centrală în grup (Hogg & Tindale, 2005). Prin urmare, un
atribut cheie al unui lider eficient este tocmai această activitate vizionară și
transformatoare (Reicher et al., 2005). Liderii care simt că nu sunt prototipici se
implică adesea în acte de grup pentru a-și consolida confirmările în grup (Platow
& Van Knippenberg, 2001). Există multe modalități prin care liderii se pot

208
implica în discuții de normă și pot acționa ca antreprenori de identitate. Avem
acum dovezi substanțiale că liderii construiesc în mod activ identitatea în acest
fel, prin strategiile lor de comunicare. Identitatea antreprenorialului și încadrarea
identității sociale au fost evidențiate în studiile de caz precum Margaret Thatcher
și discursurile lui Neil Kinnock privind greva minerilor britanici dintre anii
1984-1985 (Reicher & Hopkins, 1996), încercările de mobilizare politică a
musulmanilor britanici privind votarea sau abținerea de la alegerile britanice
(Hopkins & Reicher, 1997; Reicher & Hopkins, 1996), discursurile politicienilor
scoțieni (Reicher & Hopkins, 2001), discursurile președintelui american George
W. Bush (Seyranian & Bligh, 2008), discursurile lui Patrice Lumumba în
decolonizarea congoleză (Klein & Licata, 2003) etc. Teoria identității sociale a
conducerii are un sprijin empiric din partea experimentelor de laborator și a unor
studii și sondaje naturaliste și a reînnoit cercetarea conducerii în psihologia
socială și organizațională care se axează pe rolul apartenenței la grup și al
identității sociale (Ellemers et al., 2004; Haslam et al., 2011; Hogg, 2007; Van
Knippenberg & Hogg, 2003; Van Knippenberg et al., 2004).

8.8. Percepția liderului de către membrii grupului – încrederea, justețea,


corectitudinea, rezolvarea dilemelor sociale

Încrederea și leadershipul
Încrederea joacă un rol important în conducerea grupurilor sociale
(Dirks & Ferrin, 2002). O dovadă a acestui fapt este preocuparea tot mai asiduă
pentru corupția corporativă și de afaceri, pentru actele corupte ale guvernului,
precum și pentru liderii lipsiți de etică și care nu prezintă încredere (Brown et
al., 2005; Kellerman, 2004). Dacă trebuie să-i urmăm pe liderii noștri, trebuie să
avem încredere în faptul că ei acționează în interesul tuturor, ca grup, mai
degrabă decât în interes propriu. Prin urmare, suntem adeseori suspicioși și nu
dorim să ne încredem sau să-i susținem pe liderii noștri dacă simțim că ceea ce
spun sau fac nu reflectă ceea ce cred și cine sunt ei cu adevărat. Toate aceste
considerente sunt extrem de folosite și în actele manipulative ce vizează
destabilizarea unor lideri în favoarea altora. Liderii câștigă încredere, loialitate
și sprijin în cazul în care se pot asigura că cei ce îi urmează valoric și acțional
cred în autenticitatea lor (Avolio & Gardner, 2005; Rego et al., 2013;
Walumbwa et al., 2008). De exemplu, în timpul alegerilor prezidențiale din
S.U.A. din 2016, Partidul Republican a încercat să slăbească sprijinul electoral
pentru Hillary Clinton, candidatul la președinție al Partidului Democrat, prin
209
orchestrarea unui atac concertat asupra ei, prin care se dorea crearea unei imagini
a acesteia drept un candidat lipsit de autenticitate și, astfel, nedemn de încredere.
Încrederea facilitează conducerea, deoarece oamenii sunt mai predispuși să își
„aducă” atitudinile și comportamentele în linie cu un lider în care au încredere,
decât cu unul în care nu au încredere. Încrederea energizează căutarea
congruenței cognitive, în timp ce neîncrederea energizează o mentalitate
negativă, care generează în oameni o opoziție cognitivă (Mayo, 2015).

Justețe și corectitudine
Liderii au nevoie ca cei ce îi urmează să aibă încredere în ei, astfel încât
să poată fi inovativi și transformativi. O bază importantă pentru încrederea în
conducători este percepția că aceștia au acționat corect și concret. Conform
modelului de grup al lui Tom Tyler și modelului relațional de autoritate în
grupuri (Tyler, 1997; Tyler & Lind, 1992), percepțiile corectitudinii și justeței
sunt esențiale pentru viața grupului. Deoarece liderii iau decizii cu consecințe
importante pentru membrii grupului, aceștia sunt preocupați de cât de corect este
liderul în luarea acestor decizii. În judecarea corectitudinii, membrii grupului
social evaluează un lider în ceea ce privește atât justiția distributivă, cât și justiția
procedurală. Percepția justeței și judecățile de corectitudine își pune amprenta
asupra reacțiilor la decizii și la autoritățile care iau aceste decizii, influențând
astfel eficiența conducerii (De Cremer, 2003; Tyler & De Cremer, 2005).
Justețea procedurală este deosebit de importantă în contextul conducerii,
probabil datorită faptului că procedurile echitabile transmit respect pentru
membrii grupului. Acest lucru îi încurajează pe membrii grupului să se simtă
parte din grup, să se identifice cu acesta și să fie cooperativi și conformiști (De
Cremer & Tyler, 2011). Pe măsură ce membrii se identifică mai puternic cu
grupul, sunt mult mai interesați de faptul că liderul este echitabil din perspectiva
justeței procedurale (respectarea riguroasă a drepturilor și datoriilor fiecăruia,
precum și raportarea de tip nepărtinitor vizavi de relațiile din grup) (Wiesenfeld
et al., 2000) și devin mai puțin preocupați de justețea distributivă (stimulentele
și sancțiunile).

Rezolvarea dilemelor sociale


Faptul că justețea, în special justețea procedurală, facilitează o
conducere eficientă, deoarece construiește încredere și consolidează
identificarea grupului, crește posibilitatea ca liderii să reprezinte o modalitate de
a rezolva dilemele sociale. Dilemele sociale sunt, în esență, o criză a încrederii,
situație în care oamenii se comportă egoist, deoarece nu au încredere în alții, nu

210
pot să își sacrifice interesul propriu imediat pentru binele pe termen mai lung al
colectivului (Dawes & Messick, 2000). Dilemele sociale sunt dificil de rezolvat.
Cu toate acestea, ele nu sunt imposibil de rezolvat dacă se poate aborda
problematica încrederii. O modalitate de a face acest lucru este de a construi
încrederea reciprocă în rândul oamenilor, determinându-i să se identifice
puternic cu un grup (Brewer et al., 1981; Kiyonari et al., 2000). Oamenii tind să
aibă încredere în membrii grupului pentru binele mai mare, grupal (Van Vugt &
De Cremer, 1999). Leadershipul joacă un rol esențial în acest proces, deoarece
un lider poate transforma obiectivele egoiste individuale în obiective comune
ale grupului, construind un sentiment de identitate comună, soartă împărtășită,
încredere interindividuală și o custodie a bunului colectiv (Cremer & Van
Knippenberg, 2003; Van Vugt & De Cremer, 1999).

8.9. Diferențele de gen și leadershipul

În toată lumea, bărbații și femeile conduc și exercită autoritate în diferite


domenii ale vieții. Cu toate acestea, în lumea muncii, a politicii și a ideologiei,
bărbații de obicei ocupă poziții de conducere de vârf. Dacă privim către
democrații liberale precum cele din Europa de Vest, unde au apărut mai multe
atitudini progresiste de gen în ultimii patruzeci sau cincizeci de ani, observăm
totuși faptul că, deși femeile sunt acum bine reprezentate în managementul de
mijloc, ele sunt încă subreprezentate în managementul de top și în pozițiile de
conducere „de elită”, existând astfel metafora „plafonului de sticlă” (Eagly &
Karau, 1991; Eagly et al., 1995; Eagly et al., 1992). Sunt bărbații într-adevăr mai
potriviți decât femeile la conducere? Cercetările sugerează faptul că nu ar fi așa.
Cu toate că femeile și bărbații au tendința de a avea diferite stiluri de conducere,
ceea ce implică faptul că diferitele contexte de conducere se potrivesc diferitelor
genuri, femeile sunt de obicei evaluate ca lideri la fel de eficienți ca și bărbații
și, în general, ele sunt percepute a fi mai puțin transformative și participative,
laudându-și subordonații mai mult pentru performanțele lor bune (Johannesen-
Schmidt & Eagly, 2002) – o combinație între empatie și axare pe sarcină. Dacă
femeile și bărbații sunt la fel de capabili în a fi lideri eficienți, de ce există o
diferență de gen în conducere? O explicație propusă de Alice Eagly se referă la
teoria congruenței rolului (Eagly & Carli, 2003; Eagly & Karau, 2002; Heilman,
1983). Deoarece există o suprapunere mai mare între schemele de lider general
și stereotipurile de sex masculin (bărbații sunt asertivi, dominanți, autoritari)
decât între schemele de lider și stereotipurile feminine comune (femeile sunt

211
afectuoase, blânde și au grijă de alții), oamenii au percepții mai favorabile despre
liderii de sex masculin decât despre femeile lideri. Aceste percepții de conducere
facilitează sau împiedică conducerea efectivă. Ele plasează femeile într-o
situație dificilă: dacă sunt „victime” ale stereotipurilor comune, ele nu se
potrivesc cu schema de a fi un lider atât de bun; dacă sunt agenți ai schimbării
acestor optici, ele riscă, ca și Margaret Thatcher, să fie numite „Lady of Iron”
(trad. doamna de fier) (Genovese, 1993). Cercetările oferă un sprijin pentru
teoria congruenței rolului (Martell et al., 1998). O implicație a teoriei existente
este aceea că evaluarea liderilor de sex masculin și feminin se va schimba dacă
schema de conducere se va schimba sau dacă stereotipurile de gen ale oamenilor
se vor schimba. De exemplu, cercetările au arătat că liderii bărbați sunt evaluați
mai favorabil decât femeile atunci când rolul este definit în termeni mai
masculini și viceversa, atunci când rolul este definit în termeni mai puțin
masculini, fiind favorizate femeile în poziția de conducere (Eagly et al., 1995).
Un alt obstacol în calea egalității de gen în conducere poate fi înțeles în
termenii teoriei identității sociale a conducerii. În grupurile care sunt esențiale
pentru autodefinire, liderii de sex masculin sau de sex feminin sunt eficienți dacă
normele grupului sunt în concordanță cu stereotipurile de gen ale membrilor.
Astfel, persoanele cu stereotipuri tradiționale de gen vor susține un lider de sex
masculin, nu un lider de sex feminin, cu norme instrumentale (de exemplu, o
companie de camioane) și vor susține o femeie mai degrabă decât o conducere
de sex masculin a unui grup cu norme mai expresive (de exemplu, un grup de
îngrijire a copiilor). Persoanele cu stereotipuri de gen mai puțin tradiționale sunt
mai puțin înclinate să răspundă în acest fel sau chiar predispuse să acționeze în
sens invers (Hogg & Reid, 2006).
Un al treilea obstacol în calea egalității de gen în conducere este faptul că
femeile caută autoritatea mai puțin decât bărbații; aceștia pretind și dețin mai
multe poziții de conducere în general decât femeile (Bowles et al., 2005). Cu toate
acestea, odată ce femeile sau bărbații își asumă autoritatea, sunt la fel de eficienți.
Potrivit autorilor Bowles et al. (2005) există câteva bariere principale
pentru femeile care nu își asumă autoritatea, una dintre acestea fiind amenințarea
stereotipurilor deja introiectate. Haslam & Ryan (2008) au realizat trei
experimente în care absolvenți de management, elevi de liceu sau lideri de
afaceri au selectat un lider pentru o organizație ipotetică, a cărei performanță
s-a îmbunătățit sau a scăzut (adică a eșuat). Așa cum a fost prezis, o femeie a
fost selectată mai degrabă decât un bărbat la fel de calificat atunci când
performanța organizației a fost în declin. În plus, participanții credeau, de
asemenea, că aceste poziții corespundeau abilităților distinctive de conducere pe

212
care le posedă o femeie. Se pare că femeile ar putea fi favorizate în momente de
performanță slabă, nu pentru că se așteaptă să îmbunătățească situația, ci pentru
că sunt văzute a fi un manager bun situație de criză și își pot asuma vina pentru
eșecul organizațional (Ryan et al., 2011).
Un studiu privind alegerile generale din Marea Britanie din anul 2005 a
arătat că, în cadrul Partidului Conservator, femeile au țintit poziții mai greu de
câștigat decât bărbații. Un alt studiu a investigat experimental selectarea unui
candidat de către studenți într-o clasă britanică de științe politice. Constatările
lor au arătat că un candidat de sex masculin era mai probabil să fie selectat decât
o femeie pentru a concura pentru un loc sigur, în timp ce o femeie era preferată
atunci când scaunul era greu de câștigat (Haslam & Ryan, 2008).

8.10. Conducerea intergrupală

Un aspect important de subliniat al conducerii este contextul intergrupal.


Altfel spus, liderii nu conduc doar membrii grupului lor, ci în mod diferit își
conduc grupul în competiție cu alte grupuri. Liderii politici și militari, deseori
invocați în discuțiile asupra conducerii, sunt lideri într-un context cu adevărat
intergrupal – își conduc partidele politice, națiunile sau armatele lor împotriva
altor partide politice, națiuni sau armate. Retorica de lider este adesea despre noi
față de ei, despre definirea grupului în comparație cu grupurile exterioare
specifice sau cu facțiunile de grupare deviantă (Reicher et al., 2005; Crano &
Seyranian, 2007). Natura relațiilor din interiorul grupurilor poate influența, de
asemenea, conducerea, prin schimbarea obiectivelor grupului sau prin
modificarea relațiilor intragrup. Într-un studiu, în negocierile simulate între
sindicat și conducere, liderii relativ nesiguri (care erau susceptibili la a fi
înlăturați de grupul lor) au încercat în mod activ să negocieze prin competiție
pentru a-și asigura conducerea (Rabbie & Bekkers, 1978). Poate că acest lucru
surprinde tactica familiară în care liderii politici urmăresc o politică externă
agresivă (în cazul în care cred că pot câștiga) pentru a combate nepopularitatea
trăită „la domiciliu”, în grupul lor. De exemplu, Războiul din Falkland din 1982
între Argentina și Marea Britanie, care a apărut în contextul nepopularității
politice la domiciliu pentru ambele guverne, a sporit cu siguranță conducerea lui
Margaret Thatcher; și cele două războaie din Golf din 1991 și 2003 ar fi putut
avea inițial rolul consolidării conducerii pentru președinții americani George
Bush senior și George Bush junior. Dar există o altă parte a conducerii
intergrupului – construirea unei identități, a unei viziuni și a unui scop al

213
grupului unificat în contextul diviziunilor profunde ale subgrupurilor din cadrul
acestuia. Deși teoria identității sociale este o teorie a relațiilor intergrupale
(Tajfel & Turner, 1985), această teorie are de fapt un focus intragrup, asupra
prototipului, a grupului partajat și al încrederii în grup. Marea provocare a
conducerii efective, adeseori, nu este însă doar să depășească diferențele dintre
indivizi, ci să pună capăt diviziunilor profunde dintre grupuri pentru a construi
o viziune și o identitate integrativă. De exemplu: conducerea efectivă a Irakului
trebuie să pună o punte peste diferențele istorice dintre sunniți, șiiți și kurzi;
conducerea efectivă a Statelor Unite trebuie să treacă peste o prăpastie profundă
între democrați și republicani; conducerea efectivă a Uniunii Europene trebuie
să facă față diferențelor enorme dintre cele 28 de state membre ale acesteia.
„Leadership”, așa cum termenul este în general utilizat în parlamentele comune,
este adesea mai bine caracterizat drept o conducere intergrup (Hogg, 2013;
Pittinsky, 2009; Pittinsky & Simon, 2007). Conducerea eficientă a
intergrupurilor se confruntă cu sarcina descurajantă de a construi armonie
socială, un scop și o identitate comună, în pofida conflictului dintre grupuri. O
problemă este că liderii intergrupului sunt deseori văzuți ca reprezentând mai
mult un grup decât celălalt; sunt lideri din afara grupului într-un subgrup și, prin
urmare, au o eficacitate compromisă din start (Duck & Fielding, 1999, 2003).
Această problemă a fost bine studiată în contextul fuziunilor și al achizițiilor
organizaționale. Achizițiile valorice nu reușesc adesea tocmai pentru că liderul
organizației este privit cu suspiciune ca membru al fostei organizații, din afara
grupului (Terry et al., 2001). Aceste probleme pot fi accentuate de proiecția
intragrup, un fenomen în care grupurile ce compun un grup superior mai mare
supraestimează cât de bine sunt reprezentate caracteristicile proprii în grupul
respectiv (Wenzel et al., 2007). În acest caz, un lider al grupului superior care
aparține unui subgrup va fi privit de celălalt subgrup ca nefiind un prototip al
grupului supranatural. Un aspect interesant este faptul că subgrupurile
minoritare sau de dimensiuni reduse nu se implică adesea în proiectele mari,
ambele subgrupuri fiind de acord că atributele subgrupului dominant sunt cel
mai bine reprezentate în grupul superior (Sindic & Reicher, 2008). În această
situație, subgrupul minoritar va vedea un lider reprezentativ care vine din
subgrupul majoritar ca prototip. Cu toate acestea, liderul nu va fi neapărat ales
de către grupul minoritar, dintr-o lipsă de identificare cu acesta și cu valorile sale
(Hohman et al., 2010).
Așadar, o conducere eficientă a intergrupurilor se bazează pe capacitatea
liderului de a construi o identitate relațională intergrup, respectiv o congruență
a valorilor și a normelor intragrupale (Matelski & Hogg, 2015; Hogg et al.,

214
2012). Liderii intergrupului se străduiesc să construiască o identitate comună
mixtă (Gaertner & Dovidio, 2000; Dovidio et al., 1993). Identitatea relațională
intergrup este o definiție care vizează calitatea de membru al subgrupului ce își
asumă, dincolo de statut, și relațiile implicite pe care trebuie să le aibă în mod
normativ cu un alt subgrup. Cu alte cuvinte, identitatea relațională presupune
recunoașterea integrității și a contribuției identității subgrupurilor, ținând seama
de dinamicile dintre acestea. Există o serie de acțiuni pe care liderii le pot face
pentru a construi o identitate relațională intergrupală, facilitând, astfel,
performanța intergrupului, pentru a o eficientiza. Adesea marea provocare a
conducerii prosociale nu este aceea de a depăși diferențele individuale, ci de a
depăși diviziunile profunde ale grupurilor și de a construi o viziune și o identitate
integrativă (Pittinsky & Simon, 2007).

215
Capitolul 9
Influența socială

9.1. Tipuri de influență socială – complianță, obediență, conformism

Psihologia socială a fost definită de Gordon Allport (1962) drept „o


încercare de a înțelege și de a explica modul în care gândurile, sentimentele și
comportamentele indivizilor sunt influențate de prezența reală, imaginată sau
implicită a altora”. Această definiție larg acceptată și adesea citată a psihologiei
sociale identifică o problemă potențială pentru studiul influenței sociale – cum
diferă studiul influenței sociale de studiul psihologiei sociale în ansamblu? Nu
există un răspuns clar. În schimb, vom examina tipurile de probleme cercetate
de psihologii sociali care afirmă că studiază influența socială. Viața socială
implică o mulțime de argumente, conflicte și controverse, în care indivizii sau
grupurile încearcă să schimbe gândurile, sentimentele și comportamentul altora
prin persuasiune, argumentare, exemplu, comandă, propagandă sau forță.
Oamenii pot fi destul de conștienți de încercările de influență și își pot forma
impresii despre modul în care ei și ceilalți oameni sunt impactați de diferite tipuri
de influență. Viața socială este, de asemenea, caracterizată de norme: adică de
uniformitatea atitudinii și comportamentului. Unul dintre cele mai interesante
seturi de probleme în influența socială este modul în care oamenii construiesc
norme și modul în care acele norme se schimbă în funcție de evoluția mediului
social. Din moment ce normele sunt ceea ce stă la baza a foarte multor fenomene
ale grupului, vom discuta despre structura lor, originile lor și unele dintre
efectele lor. Liderii joacă un rol central în dezvoltarea normelor și, într-un sens
mai larg, în procesele de influență și persuasiune. Conducerea este în mod clar
un proces de influență (Hogg, 2013), dar este și un proces de grup, deoarece
normele sunt proprietăți ale grupurilor; și unde există lideri, există adepți.

Complianță, obediență, conformism


Suntem cu toții familiarizați cu diferența dintre cedarea la presiunea
directă sau indirectă a unui grup sau a unui individ și convingere autentică. De
exemplu, puteți să fiți de acord, în mod public, cu atitudinile celorlalți, să vă
conformați solicitărilor sau să urmați comportamentul altora, însă nu vă simțiți

216
convinși în particular, în sinea voastră. În alte ocazii, puteți schimba în mod
privat convingerile cele mai intime, în conformitate cu opiniile sau
comportamentul grupului. Acest lucru nu a trecut neobservat de psihologii
sociali, care consideră că este util să se facă distincția între complianța coercitivă
pe de o parte și influența persuasivă de cealaltă parte. Unele forme de influență
socială produc complianță publică – o schimbare exterioară a comportamentului
și atitudini exprimate ca răspuns la o cerere din partea unei alte persoane sau ca
o consecință a convingerii sau a constrângerii. Deoarece conformismul nu
reflectă schimbările interne, el persistă de obicei numai în timp ce
comportamentul este supravegheat. De exemplu, copiii pot respecta directivele
părinților de a-și păstra ordinea în cameră, dar numai dacă știu că părinții îi
verifică. O importantă condiție prealabilă pentru constrângere și conformare este
că sursa influenței sociale este percepută de ținta influenței ca având putere;
puterea este baza conformismului (Moscovici, 1985). Cu toate acestea, deoarece
dovezile privind stările mentale interne sunt obținute din comportamentul
observat, poate fi dificil să se știe dacă comportamentul conform sau nu reflectă
internalizarea (Allen et al., 1998) – deși unele experimente neurologice recente
au început să schițeze diferențele de activitate a creierului asociate cu
complianța: doar comportament versus schimbări cognitive mai adânci.
Controlul strategic al oamenilor asupra comportamentului lor pentru auto-
prezentare și comunicare poate amplifica această dificultate. Spre deosebire de
conformare, alte forme de influență socială produc acceptarea și internalizarea
privată. Există acceptarea și convertirea subiectivă (Moscovici, 1985), care
produce o adevărată schimbare internă și care persistă în absența supravegherii.
Conformismul se bazează nu pe putere, ci mai degrabă pe validitatea
subiectivă a normelor sociale (Festinger, 1954): adică un sentiment de
încredere și certitudine că aceste credințe și acțiuni descrise de normă sunt
corecte, adecvate, valabile și dorite din punct de vedere social. În aceste
condiții, norma devine un standard general pentru comportament și, prin
urmare, supravegherea nu este necesară. În determinarea valabilității și a
relevanței proprii a normelor de grup, adesea ne îndreptăm spre lideri în care
avem încredere ca membri ai grupului nostru – și asta ne face să îi percepem
ca având carismă și putere constructivă (Turner, 1991). Cu ceva timp în urmă,
Harold Kelley (1973) a făcut o distincție valoroasă între grupurile de referință
și grupurile de membri. Grupurile de referință sunt grupuri care sunt
semnificative din punct de vedere psihologic pentru atitudinea și
comportamentul oamenilor, fie în sensul pozitiv – le căutăm ca să ne
comportăm conform normelor lor, fie în sensul negativ – încercăm să ne

217
comportăm contrar, în contraidentificare cu normele lor. Grupurile de membri
sunt grupuri din care facem parte (în care ne aflăm) prin criterii obiective,
desemnări externe sau consens social. Un grup de referință pozitiv este o sursă
de conformism (care va fi validat din punct de vedere social în cazul în care
acest grup se întâmplă să fie de asemenea grupul nostru de membri), în timp
ce un grup de referință negativ care este, de asemenea, grupul nostru de
membri, are o putere enormă de coerciție pentru a produce conformismul.
Distincția generală dintre complianța coercitivă și influența persuasivă este o
temă care se repetă frecvent în diferite cercetări ale influenței sociale.

Putere și influență
Conformismul tinde să fie asociat cu relațiile de putere. Conformismul
este afectat nu numai de tacticile convingătoare pe care oamenii le folosesc
pentru a face cereri, ci și de puterea pe care se percepe că o are sursa de influență.
Puterea poate fi interpretată ca o capacitate de a exercita influență; și influența
este putere în acțiune. De exemplu, John French și Bert Raven (1959) au
identificat cinci surse de putere socială, iar Raven le-a extins ulterior la șase:
puterea prin recompensă, puterea coercitivă, puterea informațională, puterea
expertului, puterea legitimă și puterea referentă. Deoarece este aproape un
truism în psihologie faptul că puterea de a-i recompensa sau de a-i pedepsi pe
oameni ar trebui să influențeze comportamentul, nu au existat practic încercări
de a demonstra puterea de recompensă și coerciție (Raven et al., 1998). O
problemă este că la formularea de întărire, în special comportamentul social
complex, este dificil de precizat în prealabil care sunt recompensele și ce sunt
pedepsele, dar găsim foarte ușor acest lucru după ce evenimentul social a avut
loc. Astfel, formulele de întărire tind să fie neîntemeiate și ar fi mai util ca știința
să se concentreze asupra proceselor cognitive și sociale care determină anumite
persoane în contexte specifice să trateze unele lucruri ca întăriri și altele ca
pedeapsă. În timp ce informațiile pot avea puterea de a influența, este clar că nu
toate informațiile au o asemenea putere. Pentru a convinge, ar trebui să
funcționeze și alte procese de influență: de exemplu, informațiile ar putea fi
percepute ca fiind conforme cu așteptările normative; sau puterea coercitivă sau
de recompensă ar putea să funcționeze. Cu toate acestea, informațiile pot fi
influente atunci când provin dintr-o sursă de expertiză. Cercetătorii au oferit o
ilustrare frumoasă a puterii experților. Ei au descoperit că participanții au
acceptat cu mai multă ușurință informația că oamenii nu au nevoie de mult somn
atunci când afirmația a fost atribuită unui fiziolog câștigător al premiului Nobel
decât unei surse mai puțin prestigioase. Informația a pierdut puterea de a

218
influența numai atunci când a devenit fapt inexplicabil – declarându-se că nu era
nevoie aproape deloc de somn (Regan & Fazio, 1977).
Puterea legitimă se bazează pe autoritate și este, probabil, cel mai bine
ilustrată prin ascultare. Puterea referentă poate funcționa prin validarea
consensuală, aprobarea socială și identificarea grupului. Concentrându-se pe
legitimitate și putere, Galinsky et al. (2003) au urmărit o linie de cercetare care
arată, printre altele, că oamenii care cred că au putere legitimă au mai multe
șanse să ia măsuri pentru a-și atinge obiectivele, considerându-se împuterniciți,
și că persoanele care nu simt puterea lor ca fiind legitimă sau asociată cu statutul
pot fi extrem de distructive (Fast et al., 2012). În plus față de putere ca abilitate
de a influența, există și alte perspective asupra puterii sociale (Berdahl, 2007).
O analiză socială cognitivă și atributivă a dezechilibrului într-un grup este
menționată de Moscovici (1985), autorul abordând efectiv separat puterea și
influența, tratându-le ca două procese diferite.
Puterea este controlul comportamentului prin dominație, care produce
respectarea și supunerea: dacă oamenii au putere, în acest sens, ei nu au nevoie
de influență; și dacă pot influența efectiv, nu trebuie să recurgă la putere. Există,
de asemenea, o literatură semnificativă despre relațiile de putere între grupuri.
Puterea poate fi, de asemenea, gândită ca un rol într-un grup care este definit de
o influență efectivă asupra celor care se supun, deci ca poziție de conducere. Cu
toate acestea, după cum vom vedea, relația dintre putere și conducere nu este
clară. Unii lideri cu siguranță exercită influență prin exercitarea puterii de
constrângere – aceștia sunt conducătorii autocrați sau dictatori, care pot folosi
metode ideologice pentru a-și menține puterea, dar cu siguranță exercită putere
brută asupra masei de oameni. Cu toate acestea, majoritatea liderilor
influențează prin persuasiune și prin insuflarea viziunii lor în restul grupului.
Grupurile tind să permită liderilor lor să fie idiosincrasici și inovatori.
Leadershipul este un proces de influență care îi atrage și mobilizează pe alții în
atingerea obiectivelor colective, unește oamenii cu atitudinile și scopurile
grupului și îi inspiră să lucreze pentru a le atinge. Leadershipul poate fi, de fapt,
mai strâns asociat cu procesele de conformism decât cu procesele de putere, iar
puterea poate fi mai degrabă o construcție socială decât o cauză a conducerii
eficace (Hogg et al., 2012). John Turner (1991) a criticat perspectivele
tradiționale asupra puterii și influenței. Perspectiva tradițională este că puterea
stă în controlul resurselor și este baza influenței care îi leagă psihologic pe
oameni de grupuri. În contrast, Turner susține că atașamentul și identificarea cu
un grup reprezintă baza proceselor de influență. Cei care sunt influenți sunt
investiți cu putere, iar puterea permite controlul resurselor.

219
Obediența față de autoritate
În 1955, Solomon Asch a publicat rezultatele unui experiment clasic
despre conformism, în care participanții, studenți, s-au conformat unor judecăți
incorecte ale lungimilor unor linii desenate anume pentru a testa efectele
conformismului. Unii critici nu au fost impresionați de acest studiu: sarcina, a
judeca lungimea liniei, a fost banală și nu au existat consecințe semnificative
pentru conformare sau rezistență. Stanley Milgram (1961) a fost unul dintre
acești critici; el a încercat să reproducă studiul lui Asch, dar cu o sarcină care
avea consecințe importante legate de decizia de a se conforma sau de a rămâne
independent. El a ales ca subiecții să administreze aparent șocuri electrice unei
alte persoane, pentru a vedea dacă adevăratul participant, care nu era un
complice, s-ar conforma. Înainte de a începe studiul, Milgram avea nevoie să
conducă un grup de control, pentru a obține o valoare de bază pentru
disponibilitatea oamenilor de a aplica șocuri electrice cuiva, fără presiune
socială din partea altora. Pentru Milgram, aceasta a devenit aproape imediat o
chestiune crucială în sine.
Adolf Eichmann a fost oficialul nazist direct responsabil pentru logistica
„soluției finale” a lui Hitler, în care 6 milioane de evrei au fost sacrificați
sistematic. Hannah Arendt (1963) a raportat procesul său în cartea ei „Eichmann
în Ierusalim”, aducând explicații cu privire la „banalitatea” răului implicat în
aceste atrocități. Aceasta aduce o descoperire înfricoșătoare, una care a fost
aplicată lui Eichmann și mai târziu altor criminali de război care au fost aduși la
judecată. Acești „monștri” nu au fost deloc monștri atunci când au vorbit despre
crimele lor. Ei erau adesea blânzi, cu voce tare, oameni amabili, care explicau
în mod repetat și politicos că au făcut ceea ce au făcut nu pentru că îi urăsc pe
evrei (sau pe musulmani etc.), ci pentru că li s-a ordonat să o facă – ei pur și
simplu urmau ordine. Peter Malkin, agentul israelian care l-a capturat pe
oficialul nazist în 1960, a descoperit că Eichmann cunoștea câteva cuvinte
evreiești, dar era complet dezumanizat atunci când aplica orbește ordine.
Milgram (1961) a reunit aceste componente într-o serie de experimente, cu
premisa fundamentală că oamenii sunt învățați social să respecte autoritatea
statului. Participanții la experimentele sale au fost recrutați din comunitate prin
publicitate și au raportat la un laborator de la Universitatea Yale că își doresc să
ia parte la un studiu al efectului pedepsei asupra învățării umane.
Un exemplu al conformismului ce produce efecte catastrofale dramatice
pare să fie și cel al accidentului aviatic din 1977, produs la sol între două avioane
ale companiilor KLM și PanAm. Căpitanul Van Zanten, având putere de decizie,
nu ascultă părerea unui mecanic de bord, cel mai tânăr membru al echipajului,

220
care se opune decolării, cel din urmă cade pradă conformismului, respectă
puterea căpitanului, și se conformează începând procedurile de decolare, fapt ce
a dus la cea mai mare catastrofă aviatică din istorie: 583 de vieți pierdute și mulți
alții serios afectați.

Factori care influențează obediența


Milgram (1974) a efectuat o serie de experimente, în care a variat diferiți
parametri pentru a investiga factorii care influențează obediența. Astfel,
participanții au fost bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani, având
ocupații și niveluri socio-economice distincte. Experimentele simulau o relație
profesor-elev, în care participanții aveau rolul de profesor, existând pretextul
simulării unui experiment mnezic (elevii fiind complici ai experimentatorului).
Profesorul avea sarcina de a-i citi elevului primul cuvânt dintr-o pereche repetată
anterior și apoi de a-i oferi patru variante de răspuns. De fiecare dată când elevul
răspundea greșit, profesorul avea datoria să-i administreze un șoc electric cu o
intensitate din ce în ce mai mare, elevul fiind în altă cameră, în care se afla un
emițător care genera sunete similare țipetelor și gemetelor de durere, pentru a
oferi autenticitate. La un moment dat, sunetele se opreau, după o serie de bătăi
cu pumnii în pereți, făcând profesorul să devină agitat, dorind să oprească
experimentul – dar atunci experimentatorul care superviza din aceeași cameră
cu participantul îl încuraja pe acesta să nu renunțe, folosind o serie de fraze
precum ,,Este absolut esențial să continuați”. Experimentul se încheia fie în
momentul în care profesorul alegea să nu-i mai administreze șocuri electrice
elevului, fie când profesorul administra de trei ori consecutiv un șoc electric la
intensitate maximă. Acesta este un exemplu elocvent pentru supunerea față de
autoritate, difuzia de responsabilitate și modul în care oamenii devin obedienți
contrar principiilor proprii, în momentul în care sunt susținuți de o figură de
autoritate. Rezultatele experimentului, așteptate ca fiind între 0 și 3% în ceea ce
privește procentul de oameni care duce la bun sfârșit sarcinile, au fost în realitate
situate la peste 66%. Într-un studiu în care au participat femeile, s-a obținut exact
același nivel de supunere ca și în cazul participanților de gen masculin.
Într-o încercare de a vedea dacă americanii din secolul al XXI-lea ar fi
la fel de ascultători ca omologii lor din anii 1970, Burger & Guadagno (2003)
au efectuat o replicare parțială a studiilor inițiale ale lui Milgram, respectând de
această dată principiile etice ale cercetării psihologice moderne. Cercetătorii au
descoperit o scădere a nivelurilor de obediență, față de experimentele anterioare.
Experimentul lui Milgram a fost reprodus și în Italia, Germania, Australia,
Marea Britanie, Iordania, Spania, Austria și Olanda (Bond & Smith, 1996).

221
Supunerea a variat de la peste 90% în Spania și Olanda (Meeus & Raaijmakers,
1995), până la 40% în Australia (16% în cazul femeilor).
Unele studii au folosit și situații modificate: de exemplu, Meeus și
Raaijmakers (1995) au folosit un cadru de ascultare administrativă în care un
„intervievator” trebuia să hărțuiască un „solicitant de locuri de muncă”. Unul
dintre motivele pentru care oamenii continuă să administreze șocuri electrice
poate fi faptul că experimentul începe foarte inofensiv cu șocuri destul de banale.
Odată ce oamenii s-au angajat într-un proces de acțiune (adică de a da șocuri),
poate fi dificil să le schimbăm ulterior comportamentul. Odată angajați într-un
proces acțional, oamenii își vor continua angajamentul chiar și în cazul în care
costurile vor crește drastic.
Un factor semnificativ în obediență este proximitatea fizică al victimei
– concret, cât de aproape este amplasată victima față de participantul la studiu.
Milgram (1974) a variat nivelul de distanță într-un număr de experimente. Am
văzut mai sus că 65% dintre oameni „au administrat șocuri până la limita” de
450 V atunci când victima a fost nevăzută și neauzită, cu excepția loviturilor în
perete. Într-o situație în care victima nu a fost nici văzută și nici auzită, 100%
dintre oameni au ajuns la limita finală, în timp ce în cazul resimțirii prezenței
victimei, 62,5% dintre oameni au ajuns la limita finală.
Lucrurile merg chiar mai departe de atât. În cazul în care victima era
vizibilă, fiind în aceeași cameră, 40% dintre oameni au dus experimentul la final,
iar în cazul în care profesorul a trebuit să țină mâna victimei pe electrod,
procentajul a scăzut până la 30%. Acest lucru evidențiază faptul că distanța și
perceperea victimei joacă un rol important în scăderea obedienței.
Contactul direct poate împiedica dezumanizarea victimei (Haslam &
Platow, 2001), făcând mai ușoară privirea sa ca pe o persoană vie, cu care să
empatizeze. Astfel se pot explica abuzurile militare, în care piloților de drone și
de bombardiere le este mai ușor și resimt mai puțin stres când trebuie să șteargă
orașe întregi de pe hartă, decât infanteriei care se confruntă cu grave sindroame
de tip PTSD (Post Traumatic Stress Syndrome), chiar și după o singură
confruntare armată directă din care nu au rezultat victime. Explicația constă în
faptul că în primul caz nu există contact direct cu victimele, iar adesea cel din
spatele ecranului nu poate empatiza și nu este pe deplin conștient de efectele
acțiunilor sale.
Un alt factor semnificativ este caracterul imediat al autorității. Obediența
a fost redusă la 20,5% atunci când experimentatorul a fost absent din cameră și
a transmis indicații prin telefon. Când experimentatorul nu a dat niciun ordin și
participantul a fost total liber să aleagă când să se oprească, doar 2,5% dintre

222
participanți mai persistă până la capăt. Poate că influența cea mai dramatică a
supunerii este presiunea colectivă. Astfel, prezența în grup a unor persoane cu
un nivel mai scăzut de obediență a influențat și restul participanților la
experiment, reducând nivelul obedienței generale până la 10%, în timp ce în
cazul unui număr de persoane cu un nivel mai ridicat de obediență, tendința
generală s-a situat la 92,5%.
Presiunea grupului are probabil efecte, deoarece acțiunile altora ajută la
confirmarea legitimității sau ilegitimității actului de a continua administrarea
șocurilor. Un alt factor important îl reprezintă legitimitatea autorității, care
permite oamenilor să evite asumarea responsabilității personale pentru acțiunile
lor. Aceste studii sugerează că simbolurile emblemelor de autoritate pot crea o
ascultare necontestată. Experimentele originale efectuate de Milgram au
beneficiat atât de prestigiul universității Yale, cât și de renumele cercetătorilor
implicați, iar scopul studiului a fost destul de clar, fiind vorba despre cercetarea
științifică. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar elimina aceste capcane ale autorității
legitime? Pentru a răspunde la această întrebare, Milgram a condus un
experiment într-o clădire de birouri în interiorul orașului, iar cercetarea a fost
etichetată drept cercetare comercială, fiind finanțată de o firmă privată. Potrivit
așteptărilor, obediența a scăzut remarcabil, până la 48%. Cercetarea lui Milgram,
deși neetică din multe puncte de vedere, se adresează fenomenului care a dus la
provocarea celor mai mari orori ale istoriei umanității – tendința oamenilor de a
se supune ordinelor fără să se gândească mai întâi la ceea ce li se cere să facă și
la consecințele ascultării lor asupra altor ființe umane.
Cu toate acestea, obediența poate fi uneori benefică: de exemplu, multe
organizații s-ar opri sau ar fi disfuncționale în mod catastrofal dacă membrii lor
ar continua să negocieze ordine (gândiți-vă la o echipă de intervenție de urgență,
un echipaj de zbor, o unitate comando). De exemplu, cercetările americane au
arătat că erorile de medicație în spitale pot fi atribuite faptului că asistentele
medicale se abat în mod copleșitor de la ordinele medicilor (Hogg & Vaughan,
1995). Cu toate acestea, sunt foarte multe capcane ale ascultării în orb, care se
referă la presiunea de grup, la normele de grup și la legitimitate. Într-un alt
studiu, care a vizat obediența organizațională, 77% dintre participanții care jucau
rolul de membru al unei companii farmaceutice au susținut continuarea
comercializării unui medicament periculos doar pentru că au simțit că
președintele consiliului a favorizat această decizie (Karakostas & Zizzo, 2016).
De-a lungul timpului s-a remarcat faptul că există o serie de rezerve cu
privire la obediența distructivă. În ceea ce privește aplicabilitatea practică,
Holocaustul pare a fi un exemplu potrivit alături de experimentele lui Milgram.

223
În cazul experimentelor efectuate de Milgram, participanții au fost vizibil
tulburați de ordinele primite, în timp ce mulți dintre făptașii atrocităților din
Holocaust au respectat ordinele fără proteste. Cialdini și Goldstein (2004) au
atribuit diferența existenței unei autorități de specialitate în cazul experimentelor
față de autoritatea legitimă aparentă existentă în ambele instanțe.
Ryan et al. (2016) au o abordare puțin diferită, care se bazează pe teoria
identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003). Bazându-se
pe constatările lui Milgram în diferitele sale studii, ei reinterpretează rezultatele
în sensul că participanții se află într-o situație incertă și stresantă, în care au
nevoie de îndrumări cu privire la ce trebuie să facă – au nevoie de conducere.
Indiferent dacă se administrează șocuri puternice sau nu, acest fapt nu reprezintă
o chestiune de ascultare, ci una de identificare cu sarcina și cu experimentatorul.
Experimentele lui Milgram au pornit dezbateri aprinse pe tema eticii în
cercetare. Amintiți-vă că participanții din studiul lui Milgram au crezut cu
adevărat că administrează șocuri electrice grave care provoacă o durere extremă
unei alte ființe umane. Astfel, pare surprinzător faptul că 83,7% dintre cei care
au participat au indicat că s-au bucurat să fie parte la experiment (Milgram &
Rubin, 1992). Doar 1,3% erau dezamăgiți sau au declarat că au făcut foarte rău
că au participat.

9.2. Conformismul

9.2.1. Influența normelor

Deși influența socială se reflectă deseori în conformism prin cerințele


directe și supunerea față de autoritate, influența socială poate funcționa într-o
manieră mai puțin directă, prin respectarea normelor sociale sau de grup. De
exemplu, Floyd Allport (1935) a observat, în experimentele sale, că oamenii se
supun tendinței generale și emit judecăți mai puțin extreme și mai conservatoare
când sunt în grup decât atunci când sunt singuri. Se pare că, în absența presiunii
directe, grupul ar putea face ca membrii să se convertească și astfel să devină
mai apropiați unul de celălalt.
Muzafer Sherif (1936) a legat în mod explicit acest efect de convergență
de dezvoltarea normelor de grup. Sherif a argumentat că oamenii folosesc
comportamentul altora pentru a stabili gama de comportamente posibile: putem
numi acest cadru referință sau context comparativ social relevant. Pozițiile
medii, centrale sau de referință sunt de obicei percepute ca fiind mai corecte

224
decât pozițiile marginale; astfel, oamenii tind să le adopte pe acestea. Sherif
considera că acest lucru ar explica originile normelor sociale și convergența
asociată, care accentuează consensul în cadrul grupurilor.
Pentru a testa această idee, Muzafer Sherif (1935) a efectuat un studiu
clasic, folosind efectul autokinetic. El a introdus mai mulți studenți într-o cameră
întunecoasă în care se afla un spot de lumină nemișcat. Deși imobilă, lumina
crea iluzia unei mișcări haotice, din cauza mișcării rapide a globului ocular,
iluzie numită „efect autokinetic”. Studenții aveau sarcina de a evalua distanța
dintre punctele extreme de mișcare ale sursei de lumină. Ulterior, după ce
studentul își stabilea o valoare, el era plasat într-un grup. În urma acestui
experiment, s-a observat că judecata studenților se schimba în funcție de opinia
grupului. Totuși, trebuie subliniat faptul că presiunea normativă este una dintre
cele mai eficiente modalități de a schimba comportamentul oamenilor. De
exemplu, Kurt Lewin (1943) a încercat să încurajeze gospodinele americane să
schimbe obiceiurile alimentare ale familiilor lor – în special să mănânce mai
multe organe comestibile (inimi de vită și rinichi). Trei grupe de treisprezece
până la șaptesprezece gospodine au participat la o prelegere care a subliniat cât
de valoroasă ar fi pe durata războiului această schimbare a obiceiurilor
alimentare. Alte trei grupuri au primit informații, dar au fost încurajate să discute
între ele și să ajungă la un consens (cum ar fi stabilirea unei norme) privind
cumpărarea produselor alimentare. Norma a fost mult mai eficace decât
informațiile propriu-zise în provocarea schimbării comportamentului: doar 3%
din grupul care a primit informații și-au schimbat comportamentul, comparativ
cu 32% din grupul normativ. Studiile ulterioare au confirmat faptul că norma, și
nu discuția însoțitoare, a fost factorul crucial (Hogg, 2013)

9.2.2. Presiunea majorității

La fel ca Sherif, Solomon Asch (1955) susținea ideea conform căreia


conformismul reflectă un proces relativ rațional în care oamenii construiesc o
normă din comportamentul altor oameni, pentru a determina un comportament
corect și adecvat pentru ei înșiși. În mod clar, dacă sunteți deja siguri de ceea ce
este potrivit și corect, atunci comportamentul altora va fi în mare măsură
irelevant și, prin urmare, nu vă va influența. În studiul lui Sherif, obiectul care a
fost judecat a fost ambiguu: participanții erau nesiguri, astfel că o normă a apărut
rapid și a fost foarte eficientă în comportamentul de orientare. Asch a susținut
că, dacă obiectul judecății a fost complet neechivoc (adică nu s-ar aștepta niciun

225
dezacord între judecători), atunci dezacordul sau percepțiile alternative nu ar
avea niciun efect asupra comportamentului: oamenii ar rămâne în totalitate
independenți de influența grupului. Pentru a testa această idee, Asch a creat o
altă paradigmă experimentală clasică. Elevii, care participau la ceea ce credeau
că reprezintă o sarcină de discriminare vizuală, se așezau în jurul unei mese în
grupuri de la șapte la nouă. Ei au ales o ordine fixă pentru a decide în mod public
care dintre cele trei linii de comparație avea aceeași lungime cu o linie standard.
Au fost efectuate optsprezece încercări. În realitate, doar o singură persoană era
un participant cu adevărat neinformat, ceilalți fiind participanții experimentali
instruiți să răspundă incorect la douăsprezece situații: în șase încercări, au ales
o linie prea lungă și în celelalte șase, o linie prea scurtă. A existat o condiție de
control, în care participanții au efectuat sarcina în mod privat, fără influența de
grup; deoarece mai puțin de 1% dintre răspunsurile participanților la gupul de
control au fost erori, se poate presupune că această sarcină era lipsită de
ambiguitate. Rezultatele experimentului au fost interesante. Ele au demonstrat
diferențe mari la nivel individual. Aproximativ 25% dintre participanți nu au
fost influențați, în timp ce aproximativ 50% au ales să se conformeze majorității
eronate în șase sau mai multe situații. Rata medie de conformism a fost de 33%.
După experiment, Asch i-a întrebat pe participanți de ce s-au conformat.
Toți au spus că au experimentat inițial incertitudinea și îndoiala de sine din cauza
dezacordului dintre opiniile personale și ale grupului. Acestea au dat naștere la
sentimente de anxietate, iar emoțiile negative au condus până la sentimente de
singurătate. Participanții au avut motive diferite pentru decizia de a ceda în
favoarea majorității. Cei mai mulți participanți știau că au văzut lucrurile în mod
diferit față de grup, dar au considerat că percepțiile lor ar fi fost inexacte și că
grupul a avut dreptate. Alții nu credeau că decizia grupului era corectă, ci pur și
simplu mergeau împreună cu grupul, pentru a nu ieși în evidență. O mică
minoritate a raportat că ei au văzut efectiv liniile așa cum a făcut grupul.
Independenții erau fie încrezători în exactitatea propriei lor judecăți, fie afectați
emoțional, dar ghidați de o credință în individualism sau în a face ca sarcina să
fie îndreptată.
Aceste perspective subiective ar trebui tratate cu prudență – cel mai
probabil, participanții au încercat doar să-și justifice verbal comportamentul și
să se angajeze în auto-prezentare. De exemplu, un studiu ce implică procedeul
inovator al rezonanței magnetice transpusă în imaginea fluxului sanguin la nivel
cerebral (functional Magnetic Resonance Imaging sau prescurtat fMRI), efectuat
de Berns et al. (2005), a constatat că cei care se conformează experimentează o
schimbare de percepție, manifestând o activitate cerebrală diferită la nivelul

226
amigdalei, asociată cu emoții ridicate, față de cei care nu se conformează. Acest
procedeu experimental pleacă de la ideea sincronizării activității neuronale cu
fluxul sanguin, altfel spus, atunci când o zonă cerebrală este activă un flux
sanguin crescut este prezent în acea zonă. Astfel, prețul independenței poate fi
tradus prin emoții accentuate și anxietate crescută. Cu toate acestea, măsurătorile
subiective sugerează, probabil, în conformitate cu dovezile fMRI, că un motiv
pentru care oamenii se conformează, chiar și atunci când stimulul este complet
neechivoc, poate fi evitarea cenzurii, ridiculizării și dezaprobării sociale.
Aceasta este o adevărată frică.
Într-o altă versiune a experimentului său, Asch (1955) a avut șaisprezece
participanți neinformați cu privire la ipotezele experimentului, care s-au
confruntat cu un confederat care a dat răspunsuri incorecte. Participanții au văzut
în comportamentul confederatului caracterul ridicol, stimulând grupul să-l ia în
derâdere. Chiar și experimentatorul a fost surprins de parcursul experimentului,
ajungând și el la rândul său să se alăture discuției pe același ton jovial. Poate că,
dacă participanții nu ar fi îngrijorați de dezaprobarea socială, nu ar exista
presiune resimțită de a se conforma? Pentru a testa această idee, Asch a realizat
o altă variantă a experimentului, în care majoritatea incorectă și-a făcut publice
judecățile, în timp ce participantul neinformat cu privire la ipoteza cercetării a
scris judecata sa în privat. Conformismul a scăzut la 12,5%, autorul întrebându-se
dacă se poate eradica în totalitate presiunea spre conformism în următoarele
situații: a) sarcina e lipsită de ambiguitate; b) participantul e anonim și răspunde
în mod privat; sau c) participantul nu e supus niciunui fel de supraveghere de
către grup.
Întrebarea practică rămâne: de ce oamenii aleg să se conformeze unei
majorități cu opinii evident eronate, atunci când răspunsul este unul obiectiv
corect și evident și mai cu seamă răspunsul individului nu este făcut public?
Pentru a încerca să răspundă, Deutsch și Gerard (1955) au replicat
experimentul original al lui Asch, folosind participanți neinformați, ale căror
opinii au fost puse în contradicție cu ale unor grupuri de complici având judecăți
unanim incorecte. În cadrul acestor experimente s-a avut în vedere condiția
experimentală în care participanții la cercetare, neinformați de scopul real al
acesteia, să fie examinați într-un spațiu particular, în care presiunea grupului să
nu existe. Tot în cadrul acestor experimente, menite a nuanța spectaculoasele
cercetări ale lui Asch, a existat și situația examinării participanților față în față,
cu consemnul de a fi cât mai direcți și obiectivi cu putință. Această a doua
situație a condus rapid la hiperbolizarea presiunii grupale. Variabilele prezente
în cadrul acestei cercetări au fost presiunea grupului și răspunsurile subiecților

227
dihotomizate în corecte și greșite. Cea mai interesantă concluzie a acestei
replicări este una impresionantă pentru lumea științifică a anilor ‘50: chiar și fără
a avea presiune grupală (răspunsuri anonime și private), chiar și fără a avea
certitudini induse, oamenii continuau să se conformeze unor norme iraționale
sugerate de cercetători.
Această constatare a condus către inovarea unor metode și crearea unei
metodologii care să permită experimente de amploare cu costuri mult reduse.
Richard Crutchfield (1955) a dezvoltat o rețea de aparate despre care
participanții să aibă impresia că e extrem de vastă și că prin aceasta ei
interacționează și pot să-și vadă reciproc răspunsurile. În realitate rețeaua avea
un singur nod: cercetătorul care manipula răspunsurile. Acest pas a reprezentat
începutul unei noi perioade de progres pentru cercetarea experimentală a
conformismului social. Astfel, s-a dezvoltat o nouă metodologie mai puțin
costisitoare, datele experimentale putând fi colectate în condiții optime,
controlate și variate (Allen, 1965; Allen & Fustfeld, 1975). În zilele noastre, se
poate folosi, bineînțeles, o variantă computerizată mult mai eficientă a
metodologiei lui Crutchfield.

9.2.3. Cine se conformează? Caracteristici individuale și de grup

Existența unor diferențe individuale semnificative în procesul de


conformare a condus la o căutare a atributelor de personalitate care îi predispun
pe unii să se conformeze mai mult decât pe alții. Cei care se conformează au
tendința de a avea stima de sine scăzută, o mare nevoie de sprijin sau aprobare
socială, nevoia de auto-control, IQ mai scăzut, anxietate ridicată, sentimente de
culpabilitate, sentimente de inferioritate, sentimente de statut relativ scăzut în
grup și o personalitate general autoritară (Crutchfield, 1955). Totuși, constatările
contradictorii și dovezile că oamenii se conformează într-o situație și nu se
conformează într-o altă situație sugerează că factorii situaționali pot fi mai
importanți decât personalitatea. Alice Eagly a avut o concluzie similară despre
diferențele de gen privind conformismul. Femeile s-au dovedit a se conforma
puțin mai mult decât bărbații în unele studii referitoare la conformism. Acest
lucru poate fi explicat prin sarcinile utilizate în unele dintre aceste studii – sarcini
cu care femeile au avut mai puțină familiaritate și experiență. Femeile au fost,
prin urmare, mai nehotărâte și, astfel, mai mult influențate decât bărbații (Eagly
& Crowley, 1986).

228
Femeile, totuși, tind să se conformeze cu puțin mai mult decât bărbații
în cadrul unor evenimente interactive publice. O explicație este că se reflectă
îngrijorarea mai mare a femeilor cu privire la menținerea armoniei în grup (op.
cit., 1986).
Bert Hodges et al. (2014) au oferit o perspectivă diferită asupra
motivului pentru care oamenii nu se conformează, uneori, unei majorități.
Participanții la studiu au fost invitați să stea în față unui grup de experți într-un
anumit domeniu și să dea un aviz în cadrul domeniului respectiv, străin
expertizei lor. În acest fel, s-a produs efectul de „vorbire în necunoștință de
cauză”. Astfel s-a stabilit că, într-o situație incertă, oamenii tind să se ghideze
după norma de a spune adevărul, fiind conduși de propriul compas moral,
rezistând cu mai mare ușurință presiunilor exterioare.
Normele culturale afectează conformismul? Bond & Smith (1996) au
analizat studii referitoare la conformism care au folosit paradigma lui Asch sau
o variantă a acesteia. Au constatat variații interculturale semnificative. Nivelul
de conformism (procentajul răspunsurilor incorecte) a variat de la un nivel
scăzut de 14% în rândul studenților belgieni până la un procent de 58% printre
profesorii indieni din Fiji (Chandra, 1973). Conformismul a fost mai mic în
rândul participanților din culturile individualiste din America de Nord și din
Europa de Nord-Vest (25,3%) decât în rândul participanților din culturile
colectiviste sau interdependente din Africa, Asia, Oceania și America de Sud
(37,1%). Această meta-analiză a studiilor care utilizează paradigma lui Asch în
șaptesprezece țări (Bond & Smith, 1996) a confirmat faptul că persoanele care
au un scor mai ridicat al colectivismului (Hofstede, 2011) se conformează mai
mult decât persoanele care au scoruri mici. De exemplu, norvegienii, care au o
reputație de unitate și responsabilitate socială, au fost mai conformiști decât
francezii, care apreciază judecata critică, opiniile diferite și disidențele
(Milgram, 1961). Poate fi surprinzător faptul că, deși conformismul social se
regăsește în diferite ponderi în toate culturile, acesta este acceptat multilateral
chiar și atunci când prezintă valențe negative la nivelul ideilor și acțiunilor
intergrupale.

9.2.4. Conformismul și factorii situaționali

Cei doi factori situaționali cu rol important în conformism sunt


dimensiunea grupului și unanimitatea grupului (Allen et al., 1998).

229
Mărimea grupului
În vaste experimente de laborator, ce au pus bazele științifice ale
psihologiei sociale, a fost demonstrat faptul că un grup mic poate avea efecte
uriașe în plan social. Solomon Asch (1952) a postulat faptul că mărimea grupului
și nivelul conformismului social se află în relație de directă proporționalitate.
Astfel, un grup de influență format din 3 până la 5 oameni va avea un efect
semnificativ mai puternic decât un grup de una sau două persoane care încearcă
să modifice comportamentul altora. Un experiment al celebrului cercetător
Milgram, desfășurat pe un trotuar aglomerat din New York, relevă de asemenea
acest aspect. Cu cât numărul celor care priveau spre cer în mod nejustificat a
crescut, până la 15 persoane, cu atât mai mare a fost grupul celor care s-au alăturat.
Modul de manifestare și structurare a grupului este extrem de important
în paradigma rolului dimensiunii grupului. Grupurile de decizie formate din
două persoane tind să aibă un impact mai mare decât grupurile formate din mai
multe persoane. Argumentul oferit de studenții ce au făcut parte dintr-un
experiment al Universității Rutgers, condus de David Wilder în 1977, este acela
că trei grupuri formate din trei persoane sunt mult mai credibile și obiective
decât un grup format din șase persoane.
Așadar, dimensiunea grupului poate avea un efect diferit, în funcție de
natura deciziei și de motivația individului. În ceea ce privește „gustul”, în cazul
în care nu există un răspuns corect în mod obiectiv (de exemplu, preferințele
muzicale), dimensiunea grupului are un efect relativ liniar: cu cât este mai mare
majoritatea, cu atât mai mare va fi influența. Această idee larg răspândită la nivel
empiric tinde să dispară sub imperiul preocupării pentru corectitudine și al
răspunsurilor bazate pe rațiune, opiniile personale fiind de obicei suficiente în
această situație, iar opiniile celorlalți, indiferent de numărul lor, nemaifiind atât
de importante.
O altă explicație referitoare la efectele mărimii grupului asupra
conformismului evidențiază faptul că oamenii tind să se conformeze și să preia
opinia unor grupuri coerente informațional, indiferent de dimensiunea lor.
Această perspectivă justifică faptul că oamenii nu caută explicarea multiplelor
variații ale realității sociale și de multe ori polarizează opiniile lor într-o manieră
dihotomică.

Unanimitatea intragrupală
În experimentul inițial al lui Asch, majoritatea eronată era unanimă în
opinii, iar rata de conformism era covârșitoare. Experimentele ulterioare au
arătat că fenomenul de conformism este semnificativ redus dacă majoritatea nu

230
este unanimă în opinii, acest lucru conducând către obiectivitate și chiar, în unele
cazuri, putând duce către influențarea semnificativă în cazul deciziilor de tipul
celor de condamnare la moarte, în sensul achitării sau comutării acestor pedepse
(Allen et al., 1998). Asch însuși a constatat că și un singur membru al majorității,
care a dat întotdeauna răspunsul „corect”, dezirabil, în momentul în care intră în
disonanță cu grupul și dă un altfel de răspuns, are capacitatea de a reduce
conformismul de la 33% la 5,5%. Unanimitatea are un impact puternic, dar
factorii mai subtili din punct de vedere psihologic par a fi dintr-o altă zonă, și
anume aceea a lipsei de unanimitate, dar a unei influențe din prisma încrederii,
a aptitudinii cu care investit un factor de influență. Altfel spus, independența în
alegeri și în manifestarea rațională a propriilor capacități este favorizată de
diversitatea opiniilor, indiferent dacă acestea sunt corecte sau mai puțin corecte.
Odată deschisă posibilitatea exprimării libere, mintea umană caută soluția
corectă, neexistând teama de a fi disonant cu grupul, ridicol în fața acestuia sau
chiar respins de el (Nemeth & Chiles, 1988).

9.3. Reactanța

Oamenii sunt mai ușor de convins dacă consideră că mesajul nu este


intenționat convingător. Atunci când se suspectează o încercare deliberată de
persuasiune, se poate declanșa un proces de reactivitate. Gândiți-vă la o ocazie
când cineva a încercat în mod evident să vă schimbe atitudinea. S-ar putea să vă
amintiți că ați avut o reacție neplăcută și chiar să vă fi întărit atitudinea existentă.
Această conștientizare poate avea afectul de a deveni și mai vehement în opoziție
față de alte persoane. Jack Brehm (1956) a inventat termenul de „reactanță”
pentru a descrie acest proces – o stare psihologică pe care o trăim atunci când
cineva încearcă să ne limiteze libertatea personală. Cercetările sugerează că,
atunci când simțim acest lucru, putem să ne angajăm în demersuri ascunse și să
încercăm să subminăm credibilitatea surselor, trecând mai mult în direcția
opusă, un efect cunoscut sub numele de schimbare de atitudine negativă.
Tratamentul pe care un medic îl recomandă unui pacient este uneori afectat în
acest mod. Multor oameni ar putea să le fie familiară povestea biblică din
Grădina Edenului. Cercetătorii au testat ideea „fructului interzis”, într-un studiu
interesant ce a folosit etichete de avertizare pentru filmele de televiziune cu
conținut violent. Au fost comparate două tipuri de etichete: (a) etichete
informative, care afirmă că un conținut al unui film ar putea avea efecte
dăunătoare; și (b) etichetele de interdicție, în care avertizarea pare a fi o cenzură.

231
Poate că nu veți fi surprinși de faptul că avertismentele puternice cresc interesul
față de filmele violente, aspect constatat de către Hogg (2013).

9.4. Persuasiunea

Eforturile de a convinge sunt fie diabolice, fie controversate și, chiar,


benefice, în funcție de context. Persuasiunea nu este nici bună, nici rea, iar
efectele ei țin de scopul și conținutul mesajului care determină judecăți de bine
sau de rău. Răul este denumit propagandă, în timp ce binele educație. Educația
este mai puțin coercitivă. Totuși, în general, o etichetăm ca fiind educație în
momentul în care are credibilitate, iar propagandă în lipsa verosimilității.
Psihologii sociali, de obicei, studiază persuasiunea în același mod în care
geologii studiază eroziunea, și anume observând efectul diferiților factori în
experimente controlate. Aceste efecte sunt relativ mici, însă ne permit să
înțelegem cum, acționând suficient timp, acești factori ar putea produce efecte
considerabile (Myers, 2010).

9.4.1. Elementele persuasiunii

Elementele persuasiunii studiate de către psihologii sociali sunt


următoarele: comunicatorul, mesajul, modalitatea de transmitere a ideii și
auditoriul. Pe lângă acestea, există și câteva întrebări, precum: cine spune, ce
spune, cum spune, cui spune?

Comunicatorul

Psihologii sociali au descoperit că persoana ce emite un mesaj afectează


modul în care un auditoriu îl primește și elaborează răspunsul.

Credibilitatea
Cu cât persoana care emite mesajul este percepută ca mai credibilă, cu
atât impactul persuasiv al mesajului este mai mare. Efectul deturnării
informației în persuasiune are loc atunci când oamenii pot uita sursa sau
legătura cu mesajul inițial.

232
Încrederea percepută
Este cunoscut faptul că o persoană este percepută ca fiind „de încredere”
datorită anumitor factori, precum stilul în care se exprimă, tonul vocii sau
limbajul corporal. De-a lungul timpului, metodele de a câștiga încrederea
oamenilor au fost folosite la capacitate maximă în scopul atingerii anumitor
țeluri personale.
De asemenea, oamenii percep ca persoane sincere și indivizii care, prin
spusele lor, contrazic propriile interese. În funcție de ocupația unei persoane și
de interesele ei, un discurs poate fi perceput în feluri complet diferite.
Norman Miller și colegii lui (1976) au descoperit că percepțiile
încrederii și credibilității sunt sporite atunci când oamenii vorbesc repede.

Atractivitatea
În general, refuzăm să credem că suntem influențați de persoanele
faimoase și de publicitatea făcută de către acestea. În plus, știm că intenția lor
este de a ne convinge. În asemenea cazuri este folosită atracția, iar studiile arată
că răspundem pozitiv atunci când o persoană este atractivă.
Interesul fizic și similaritatea fac parte din categoria numită atracție.
Argumentele, în special cele emoționale, sunt adesea mai influente atunci când
provin de la oamenii pe care îi considerăm frumoși (Pallak et al., 1983).
Ne simțim atrași de persoanele care arată la fel ca noi sau care au
obiceiuri și tendințe asemănătoare. Persoanele care ne sunt similare, adesea ne
pot influența indirect, iar în mare parte influența este percepută pozitivă. De
asemenea, similaritatea este de o importanță egală cu credibilitatea, deși acest
lucru poate fi diferit în funcție de caz sau de persoană.

Ce se spune: conținutul mesajului

Rațiunea versus emoția


Un argument poate fi atât rezonabil, cât și emoțional. Putem, așadar, uni
pasiunea cu logica. Oamenii cu un nivel de educație crescut sau cu simț analitic
răspund mai bine la mesajele raționale (Hovland et al., 1949).
Când atitudinile inițiale ale oamenilor se formează în primul rând datorită
emoțiilor, aceștia sunt mai convinși de mesajele emoționale primite ulterior.

Efectul stării de bine


Mesajele devin mult mai convingătoare și prin asocierea cu starea de
bine. Irving Janis și colegii săi (1972) au descoperit că studenții de la Yale erau
233
mai convinși de mesajele persuasive dacă li se permitea să se bucure de alune și
suc, în timp ce le citeau. Similar, Mark Galizio și Clyde Hendrick (1972) au
descoperit că studenții de la Kent State University erau mai absorbiți de
melodiile folk cântate de un chitarist carismatic, decât atunci când nu erau
însoțite de spectacol scenic.
Prin urmare, atunci când nu dețin un argument puternic, oamenii pot
apela la un tertip – facilitarea unei stări dispoziționale pozitive a auditoriului; în
acest fel mesajul ar putea fi recepționat fără ca auditorii să se gândească serios
la el.

Efectul trezirii fricii


Susținerea poate fi eficientă prin evocarea sentimentelor negative. În
momentul în care convingi persoanele să renunțe la fumat sau să conducă cu
grijă, un mesaj ce trezește frica poate fi puternic (Muller et al., 1992).

Discrepanța
Neînțelegerile produc disconfort, iar disconfortul îndeamnă oamenii să
își schimbe opiniile și ideile (n.n. vezi și disonanța cognitivă și reacțiile la ea).
Indivizii sunt mai deschiși la concluziile din sfera lor de acceptabilitate (Zanna,
1993).
Elliot Aronson, Judith Turner și Merrill Carlsmith (1963) au determinat
că o sursă credibilă ar putea determina producerea unei schimbări de opinie prin
susținerea unei poziții contradictorii față de cea a destinatarului. Deci, efectul
unei discrepanțe depinde de credibilitatea comunicatorului.

Mesaje unilaterale sau bilaterale


Cei ce vor să fie persuasivi se confruntă și cu problema recunoașterii
argumentelor opuse. Admiterea raționamentelor adverse ar putea confuza
publicul și ar putea slăbi efectul, dar mesajul ar putea părea mai corect și ar putea
fi mai dezarmant în situația inversă. În acest sens, experimentele arată că o
prezentare din două perspective, când oamenii sunt conștienți și de argumentele
opuse, este mai persuasivă și se întipărește mai durabil (Jones & Brehm, 1970).
Acest efect de interacțiune reprezintă o arie de cercetare a persuasiunii.
Pentru optimiști, persuasiunea pozitivă funcționează cel mai bine, în timp ce
pentru pesimiști, varianta negativă este mai eficientă. De asemenea,
majoritatea variabilelor de persuasiune au efecte complexe, sporind întregul
efect al procesului într-o anumită situație și scăzându-l în altele (Petty &
Wegener, 1998).

234
Primatul versus recența
Este cunoscut faptul că preconcepțiile oamenilor controlează în mod
direct interpretările acestora. Mai mult decât atât, un crez, odată format, este
greu de discreditat. Oamenii tind să acorde mai multă atenție convingerilor
dintâi formate, deși își amintesc mai bine lucrurile recente. Astfel, primul
raționament prezice ceea ce este cel mai frecvent, iar efectul primordial este
acela conform căruia informațiile prezentate incipient sunt cele mai
convingătoare. Prima impresie este considerată, de altfel, cea mai importantă.
Însă cum rămâne cu impresiile ulterioare, memoria mai bună a
informațiilor actuale ar crea vreodată un efect al recentului? Aceasta a fost
întrebarea căreia au încercat cercetătorii să îi contureze un răspuns.
Din propria experiență știm că evenimentele de astăzi le pot suprascrie
temporar pe cele importante din trecut. Prin fenomenul uitării se creează efectul
de recurență, atunci când suficient timp separă două mesaje. Însă în momentul
în care cele două comunicări sunt una după cealaltă, apare în general efectul
primatului. Acest lucru este valabil mai ales când prima informație stimulează
gândirea (Haugtvedt & Wegener, 1994).

Cum este spus: canalul de comunicare

Pentru persuasiune, trebuie să existe comunicare. Și pentru comunicare,


trebuie să existe un canal, pentru un mesaj transmis față în față, un semn scris,
un document sau o publicitate mediatică.

Experiență activă sau recepție pasivă


Crawford (1974) a testat impactul cuvântului rostit. Vorbitorul persuasiv
trebuie să transmită un mesaj ce nu se rezumă doar la atragerea atenției, ci unul
care să fie înțeles, memorabil și convingător. Un mesaj atent gândit trebuie să ia
în considerare fiecare dintre aceste caracteristici, în așa fel încât procesul de
convingere să aibă succes.
Totuși, mesajele primite pasiv nu sunt inutile. Astfel, brandul cu
publicitate se vinde la milioane de oameni, cu un preț de trei ori mai mare decât
cel al mărcii nepopularizate.
Dezvoltând ideea mai departe, cercetătorii și-au pus întrebarea dacă, cu
o astfel de putere, mass-media ar putea ajuta un candidat politic bogat să
cumpere alegerile. Realitatea este că, în campaniile prezidențiale, cei care petrec
cel mai mult timp fiind văzuți de populație, primesc cele mai multe voturi.

235
Expunerea către public ajută la transformarea unui candidat necunoscut într-unul
familiar. Iar simpla repetare a declarației poate face lucrurile să pară mai
credibile (Wang et al., 2009).

Impactul personal versus impactul media


Cercetările despre persuasiune demonstrează că influența asupra
indivizilor este cu atât mai eficientă cu cât există contact cu oamenii. Strategiile
de vânzare moderne încearcă să valorifice puterea influenței personale a
cuvântului transmis direct, prin intermediul marketingului (Walker et al., 2004).
Două experimente clasice de teren ilustrează influența personală despre
care vorbim. Samuel Eldersveld și Richard Dodge (1954) au studiat
persuasiunea politică în Ann Arbor, Michigan. Ei au împărțit în trei grupuri
cetățenii care intenționau să nu voteze pentru o revizuire a hărții orașului. Dintre
cei expuși numai la ceea ce au văzut și au auzit în mass-media, 19% și-au
schimbat părerea și au votat în ziua alegerilor în favoarea revizuirii. Din al doilea
grup, care a primit patru e-mailuri în sprijinul revizuirii, 45% au votat pentru
aceasta. Iar dintre persoanele celui de al treilea grup, ce au fost vizitate personal
și cărora li s-a adresat mesajul față în față, 75% au votat pentru.
Într-un alt experiment, o echipă de cercetare condusă de John Farquhar
și Nathan Maccoby (McAlister et al., 1980) a încercat să reducă frecvența bolilor
de inimă în rândul adulților de vârstă medie în trei orașe mici din California.
Pentru a verifica eficiența relativă a influenței personale și media, au intervievat
și au examinat medical 1.200 de participanți înainte de începerea proiectului și
la sfârșitul fiecăruia dintre următorii trei ani.
Locuitorii din Tracy, California, nu au fost expuși altor mesaje
persuasive cu excepția celor care apar în mass-media lor obișnuită. În Gilory,
California, o campanie multimedia de doi ani a folosit televiziunea, radioul,
ziarele și corespondența directă pentru a informa oamenii despre riscul
coronarian și cum ar putea fi acesta redus. În Watsonville, California, această
campanie media a fost completată de contacte personale cu două treimi dintre
participanții ai căror indici (tensiune arterială, greutate și vârstă) i-au amplasat
într-un grup cu grad ridicat de risc. Folosind principiile de modificare a
comportamentului, cercetătorii au ajutat participanții din Watsonville să-și
stabilească obiective specifice pentru a-și spori succesul.
După unu, doi și respectiv trei ani, participanții cu risc ridicat din Tracy
au fost la fel de mult în pericol ca înainte. Cei din Gilory, bombardați de mesaje
media, și-au îmbunătățit obiceiurile legate de sănătate și și-au redus într-o
anumită măsură riscul. Iar cei din Watsonville, care au avut contacte personale,

236
precum și campania media, s-au schimbat cel mai mult, indicatorii fiziologici
arătând valori optime în cazul acestui grup.
Influența media: fluxul în două etape. Deși influența față-în-față este, de
obicei, mai mare decât cea mass-media, nu trebuie să subestimăm puterea celei
din urmă. Cei care ne inspiră personal opiniile trebuie să-și culeagă ideile dintr-o
anumită sursă și adesea o regăsesc în mass-media. Elihu Katz (1975) a observat
că multe dintre efectele comunicațiilor de masă operează într-un flux cu două
etape: de la media la liderii de opinie. În orice grup mare, există acești lideri de
opinie și trendsetter-i, pe care cei din domeniul vânzărilor și politicienii încearcă
să-i contacteze (Kelly & Steed, 2004). Liderii de opinie sunt persoane percepute
ca experți și pot fi gazde de talk-show și editorialiști, medici, profesori și oameni
de știință, oameni din toate categoriile sociale care sunt un reper pentru mulți
alții și, desigur, pentru prietenii și familia lor (Brigham, 1991). Influențele mass-
mediei penetrează cultura în moduri subtile. Chiar dacă mass-media nu intervine
în mod direct asupra atitudinilor oamenilor, are totuși un efect indirect
considerabil.
Cercetătorii au oferit studenților Universitații din Massachusetts mesaje
scrise, audio și video. Difuziunile dificile au fost mult mai persuasive în scris
față de cele înregistrate sau filmate. Televiziunea preia ritmul comunicării de la
receptori, redirecționând atenția către comunicator, departe de mesajul în sine.
TV-ul încurajează oamenii să se concentreze asupra altor lucruri, precum
aspectul comunicatorului (Chaiken & Eagly, 1983).

Cui îi este spus: auditoriul

Trăsăturile oamenilor nu pot prezice răspunsurile acestora la influențele


sociale. O caracteristică particulară poate îmbunătați un pas din procesul de
persuasiune, dar poate lucra împotriva altuia, un bun exemplu în acest sens fiind
stima de sine.
Oamenii neîncrezatori în sine sunt lenți în a percepe un mesaj, și uneori
sunt greu de convins. Persoanele cu o stimă de sine ridicată, pe de altă parte, de
asemenea sunt greu de persuadat, întrucât sunt puternic ancorate în propriile
opinii. Prin urmare, cei cu stimă de sine medie sunt cei mai ușor de influențat
(Rhodes & Wood, 1992).
Se remarcă și alte două aspecte importante în ceea ce privește auditoriul:
vârsta și modul de gândire.

237
Cel mai bun exemplu în studierea influențării maselor îl reprezintă scena
politică mondială. Adesea putem observa, la nivelul maselor sociale, o scindare
a opiniilor politice funcție de factorul vârstă. Experiența diferită, situațiile de
criză trăite îi fac de multe ori pe cei mai în vârstă și cu experiență să fie mai
conservatori, mai centrați pe nevoile sociale imediate ale oamenilor, iar alegerile
lor se vor face în consecință, ei identificându-se cu curente politice de tip
conservator, centru-stânga sau chiar stânga. Pe de altă parte, confuzia dintre
termenii de democrație și ideea de libertate absolută sau lipsă de norme sociale
conduce la o polarizare a maselor de tineri către curente de dreapta sau, și mai
periculos, așa cum observăm în istoria recentă și nu numai, de extremă dreaptă.
Observăm în această situație o dihotomizare accentuată ce corelează
semnificativ cu vârsta. În psihologie există două manifestări posibile ale vârstei.
Prima se bazează pe așteptările ciclului de viață, așa cum afirmă
psihologii specialiști ai domeniului dezvoltării umane: comportamentul se
schimbă atunci când oamenii îmbătrânesc, pentru că experiența lor de viață este
diferită, iar scopurile existenței umane se recalibrează, modificând esențial
identitatea individuală (Erikson, 1979).
A doua perspectivă face referire la caracterul generațional: atitudinea nu
se schimbă, oamenii mai în vârstă își mențin conduita exact așa cum au fost
crescuți. Pentru că aceste atitudini sunt diferite față de cele adoptate de
generațiile actuale, se ajunge la o diferență de opinie, fenomen cunoscut sub
numele de „generation gap” sau „prăpastia dintre generații”. În ultimul secol
umanitatea a cunoscut schimbări puternice, esențiale și rapide, făcându-se
trecerea de la o societate tradiționalistă la atrocitățile conflagrațiilor mondiale și
modificându-se structurile identitare și cognitive prin raportare la progresul
tehnologic amețitor.
Studiile efectuate în sfera acestui fenomen până în prezent arătă o
realitate psiho-socială ce susține mai degrabă a doua perspectivă, și anume
aceea a unei diferențe între generații prin prisma experienței diferite.
Atitudinile persoanelor trecute de a doua tinerețe se schimbă mai greu față de
cele ale tinerilor, după cum afirmă David Sears (1986). Tinerii pot fi sfătuiți
să-și aleagă influențele sociale, grupurile din care fac parte, conținutul
mediatic pe care îl consumă și rolurile pe care le adoptă, în sprijinul încurajării
unei integrări sociale optime.
Pentru foarte mulți indivizi, perioada adolescenței este critică, prin
prisma formării atitudinii și a valorilor personale (Davis, 2004).
Colegiul din Bennigton oferă un exemplu foarte bun. În perioada
interbelică, studenții facultății, majoritar proveniți dintr-un cadru conservator,

238
au descoperit un mediu liberal condus de către un consiliu profesoral cu valori
politice aferente. Unul dintre acești profesori, psihologul Theodore
Newcomb, a negat faptul că încerca să creeze liberali din studenții săi. Contrar
declarației sale, elevii lui au dezvoltat o afinitate pentru valorile liberale mai
mult decât era de așteptat, în special în ceea ce privește persoanele cu un
istoric social conservator. Jumătate de secol mai târziu, femeile din
Bennington au votat în cadrul alegerilor prezidențiale majoritar democrații, în
timp ce fostele absolvente au votat republicanii cu o marjă de 3 la 1 (Alwin et
al., 1992). Acest lucru ilustrează influența mediului asupra formării valorilor
și ideologiilor proprii.
Experiențele din adolescență sunt extrem de importante pentru formarea
profesională, parțial din cauza faptului că reprezintă impresii adânci și durabile.
Atunci când H. Schuman și J. Scott (1989) au cerut unor oameni să numească
unul sau două evenimente naționale sau internaționale de importanță majoră ce
au avut loc în a doua jumătate de secol XX, majoritatea și-au reamintit de
evenimente petrecute în adolescența lor.
Pentru persoanele trecute prin Marea Criză Economică sau prin cel de-al
II-lea Război Mondial, având atunci vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani, aceste
evenimente majore au fost umbrite de diferite manifestații, spre exemplu, de
mișcările pentru drepturile civile, de asasinarea lui Kennedy, de războiul din
Vietnam, de aterizarea pe Lună, dar și de mișcarea femeilor din anii ’70, aceste
evenimente punându-și amprenta asupra concepțiilor și convingerilor lor.
Așadar, ne putem aștepta ca tinerii din ziua de astăzi să-și aducă aminte de
evenimente precum 9/11 sau războiul din Irak, chiar și numai influențând
predispoziția pentru conspirații.
Totuși, nu se poate spune că adulții sunt inflexibili. Atât pe parcursul
vieții, cât și spre finalul vieții, oamenii își pot schimba chiar și întregul set de
valori. Astfel, pe măsură ce persoanele îmbătrânesc, acestea pot deveni mai
sensibile la schimbarea atitudinii, un motiv fiind scăderea puterii convingerilor
proprii (Visser & Krosnick, 1998).
Aspectul esențial al persuadării pe traseul central nu este însă mesajul,
ci răspunsurile pe care le evocă în mintea unei persoane. Mințile oamenilor nu
sunt bureți ce pot absorbi orice substanță. Dacă mesajul produce gânduri
favorabile, în mare parte puterea de convingere este mult mai ridicată. Dacă ne
provoacă să ne gândim la argumente contradictorii, rămânem neinfluențați și
indiferenți în fața ideii de bază.
Precauția generează suspiciune, ceea ce la rândul său oferă un imbold
de a argumenta și contraargumenta evenimentele trăite. Adevărata dilemă apare

239
însă în momentul în care încercăm să definim circumstanțele care generează
precauția. Astfel, dacă cineva trebuie să-i spună familiei că vrea să renunțe la
școală, probabil că va anticipa că aceștia vor pleda ca el să rămână. Prin urmare,
ar putea dezvolta o listă de argumente pentru a contracara orice i se va spune.
Distragerea dezarmează contraargumentarea. Persuasiunea este sporită
și de distragerile ce împiedică contraargumentarea (Festinger & Maccoby, 1964).
Anunțurile politice utilizează adesea această tehnică, cuvintele promovează
candidatul, în timp ce imaginile vizuale ne țin ocupați, astfel încât să nu îi
analizăm spusele.
Experimentele realizate de-a lungul timpului au scos în evidență
modalități de a stimula gândirea oamenilor, precum utilizarea întrebărilor
retorice, prezentarea mai multor vorbitori, repetarea mesajului, atragerea atenției
și responsabilizarea oamenilor pentru evaluarea sau transmiterea mesajului.

Discursul transformă convingerea

Oamenii adaptează adesea ceea ce spun pentru a-și mulțumi ascultătorii.


Ne este mai la îndemână să le spunem oamenilor vești bune decât rele, și ne
ajustăm mesajul față de poziția ascultătorilor (Manis et al., 1974; Tesser &
Rosen, 1972; Tetlock, 1983).
În momentul în care sunt nevoiți să ofere sprijin într-o chestiune de care
se îndoiesc, oamenii își vor percepe propriile acțiuni ca fiind negative prin
prisma lipsei de informație prealabilă. Cu toate acestea, după repetarea succesivă
a materialului, sentimentele negative ale acestora se diminuează, pe măsură ce
încrederea în propria declarație crește (Klass, 1978). Altfel spus, o minciună
repetată de suficiente ori ajunge adevăr.
Higgins & Rholes (1978) și Higgins & McCann (1984) au ilustrat modul
în care ceea ce spunem se transformă în ceea ce credem. Aceștia au implicat,
într-un studiu, un grup de elevi care au citit o descriere a personalității cuiva și
apoi au rezumat-o pentru altcineva, despre care au crezut fie că îi place, fie că
nu-i place acea persoană. Elevii au scris o descriere mai pozitivă atunci când
destinatarul se presupunea că place persoana respectivă. După ce au spus lucruri
pozitive, au ajuns să o placă și ei mai mult. Rugați să-și amintească ceea ce au
citit, ei și-au amintit descrierea ca fiind mai pozitivă decât era. Pe scurt, oamenii
tind să-și adapteze mesajele în funcție de ascultător și, după ce au făcut-o, să
creadă mesajul modificat.

240
9.4.2. Ce este pre-suasiunea?

Am discutat faptul ca persuasiunea implică o formă de comunicare în


urma căreia se obține o schimbare atitudinală și comportamentală.
Dar ce anume este pre-suasiunea?
Este acel proces prin care destinatarii unui mesaj devin mai receptivi la
acesta, chiar înainte de a-l primi. Reprezintă un tip unic de atractivitate
persuasivă și se bazează pe modalitatea de a face publicul să rezoneze cu mesajul
chiar înainte de prezentarea acestuia. Se creează astfel o rezonanță de tip
emoțional a publicului cu contextul prezentării mesajului/ stimulului, astfel încât
ceea ce li se prezintă la început schimbă felul în care oamenii receptează ceea ce
li se oferă în continuare.

9.4.3. Regulile persuasiunii

R. Cialdini (et al., 2006) evidențiază următoarele reguli ale procesului


persuasiunii: reciprocitatea, simpatia, consensul, autoritatea, limitarea,
angajamentul și consecvența. Le vom descrie în continuare pe larg.

1. Reciprocitatea – oamenii tind să se simtă obligați ca, pentru un


serviciu sau o concesie, să ofere ceva echivalent și în general le spun „da” celor
cărora le sunt îndatorați. Regula reciprocității spune că cei care ne-au oferit
avantaje au dreptul, la rândul lor, să primească avantaje de la noi. Această regulă
funcționează în toate societățile, iar cei care nu o respectă sunt adeseori blamați
și incriminați (frecvent sunt considerate profitori).
Regula reciprocității este învățată de fiecare dintre noi în perioada
copilăriei timpurii și înainte să ajungem adulți, iar puterea ei pre-suasivă ne
influențează multe aspecte ale comportamentului nostru social și mai ales
tiparele de cumpărare. Un experiment realizat de Lammers (1991) a indicat
faptul că, într-un magazin de dulciuri, cumpărătorii erau cu 41% mai dispuși să
cumpere ceva, dacă primeau în dar la intrare o ciocolată. Acest lucru este valabil
și în cazul altor produse alimentare – influența mostrelor gratuite spunându-și
cuvântul în ceea ce privește creșterea vânzărilor.
Activarea forței pre-suasive a regulii reciprocității presupune asumarea
riscului de a oferi primul. Astfel, darurile, favorurile, avantajele sau concesiile
oferite, deși nu au o garanție formală a compensării, se bazează pe tendința
naturală de a răspunde în același fel, o tendință pe care majoritatea semenilor o

241
au. Rezultatele acestei strategii se regăsesc în concluziile multor cercetări,
printre care se numără și cea realizată de Shen & Mercer Kollar (2015), în care
rezidenții olandezi din S.U.A. primiseră o scrisoare prealabilă, în care erau
întrebați dacă sunt de acord să participe la un sondaj cu durată mare de timp;
aceștia au fost mult mai disponibili să accepte dacă onorariul propus le era trimis
înainte de a se decide în privința participării (banii însoțeau scrisoarea), decât
dacă erau plătiți, așa cum se întâmplă de obicei, după ce au participat.
Desigur, există și situații în care, în ciuda ofertei, răspunsurile scontate
nu se produc. Unii destinatari ar putea spune că au primit ceva ce nu își doreau
sau să considere că nu este un avantaj ceea ce au primit. Cialdini (2017)
evidențiază trei caracteristici ale unui favor sau ale unui cadou inițial ce pot
crește probabilitatea că vor fi recompensate la nivel ridicat, și anume ceea ce se
oferă la început trebuie să fie semnificativ, neașteptat și personalizat.
Semnificativ și neașteptat – experiment: clienții unui restaurant din New
Jersey au primit în dar, la sfârșitul mesei, câte o ciocolată, adusă de chelneriță într-
un coș; bacșișul ei a crescut cu 3,3% în comparație cu sumele celor care nu au
primit ciocolată. Ulterior, alți clienți au fost invitați să ia două ciocolate din coș și
bacșișul chelneriței a crescut cu 14,1%. Astfel, dublarea a însemnat o creștere
semnificativă a darului. Caracterul neașteptat al darului a intervenit când chelneriță
a încercat o a treia strategie, și anume, după ce a oferit clienților o ciocolată din coș
și s-a întors să plece, a revenit pe neașteptate la masă și a oferit o a doua ciocolată
fiecărui mesean. Ca urmare, bacșișul ei a crescut cu 21,3% (Strohmetz et al., 2002).
Deci, probabilitatea de a primi beneficii importante crește dacă, în prealabil, se
oferă beneficii considerate de alții ca fiind semnificative și neașteptate.
Personalizat – în cazul în care o primă favoare este individualizată pentru
nevoile, preferințele sau circumstanțele curente ale clientului, puterea ei de
influență crește. Friedman și Rahman (2011) au realizat următorul experiment: la
intrarea într-un restaurant fast-food, după ce au fost salutați, clienților li s-a oferit
unul din două cadouri – dacă acesta nu avea legătură cu mâncarea (era vorba de
un breloc), cheltuiala făcută de clientul respectiv creștea cu 12%, în comparație cu
cea făcută de clienții care fuseseră întâmpinați fără să primească un dar; dar în
cazul în care darul avea legătură cu mâncarea (de pildă, consta într-o cutie de
iaurt), cheltuiala făcută în restaurant creștea cu până la 24%.

2. Simpatia. Avem încredere în cei pe care îi cunoaștem și îi simpatizăm


și îi simpatizăm mai ales pe aceia cu care semănăm sau de care ne simțim legați
prin ceva comun (loc de naștere, școli urmate, hobby-uri, stil de viață etc.). Rolul
similitudinilor este unul extrem de semnificativ – de pildă, factorul care joacă cel

242
mai important rol în succesul programelor de mentorat al tinerilor este
similitudinea de interese dintre student și mentor (DuBois et al., 2011). În domeniul
vânzărilor de echipamente electronice, vânzătorii care au imitat stilul de exprimare
și comportamentul nonverbal (gesturi, posturi) ale clienților au vândut mai multe
aparate electronice decât vânzătorii care nu au recurs la acest comportament (Jacob
et al., 2011). Complimentele joacă iarăși un rol extrem de important în dinamica
influenței, întrucât ne hrănesc și ne susțin emoțional; de asemenea, ne determină să
îi simpatizăm și să îi ajutăm pe cei care le-au făcut (lauda poate viza înfățișarea,
gustul, personalitatea, inteligența, deprinderile etc.). Studenții care au primit de la
un magazin de haine un fluturaș pretipărit, pe care era scris „te contactăm pentru
că ești elegant și stilat” au dezvoltat o atitudine pozitivă față de acel magazin,
concretizată în numeroase achiziții (Grant et al., 2010).

3. Consensul – acest principiu afirmă că oamenii cred că este potrivit să


creadă, să simtă sau să facă ceva în măsura în care alții, în special cei comparabili
cu ei, cred, simt și fac acel lucru. Două aspecte sunt generate de acest principiu,
și anume validitatea și fezabilitatea, acestea transformându-l într-o adevărată
„arma” a persuasiunii.
Atunci când aflăm că cei cu care ne comparăm au reacționat adesea
într-un anumit fel, acea reacție pare validă și corectă în percepția noastră.
Studiul realizat de Duguid și Thomas-Hunt (2015) a evidențiat că, atunci când
au aflat că majoritatea colegilor susțin utilizarea de către armată a torturii, în
vederea obținerii de informații, 80% dintre membrii unui grup au considerat
această metodă mai acceptabilă și au arătat o susținere mai mare pentru acest
comportament atât în declarațiile publice, cât și în opiniile personale.
De regulă, îi urmăm pe cei de lângă noi care ne seamănă și, de aceea,
consensul social reduce incertitudinea despre ce este bine din punct de vedere
pragmatic și explică popularitatea unei acțiuni ca un substitut pentru justețea ei.
Concret, considerăm că ceea ce este popular în rândul multora, trebuie să aibă și
validitate. În China de pildă, managerii restaurantelor au crescut cererea pentru
anumite feluri de mâncare, etichetând ca fiind „cele mai populare” câteva
sortimente anume, fără să îmbunătățească rețetele cu ingrediente mai scumpe,
fără să angajeze personal nou (bucătari) și fără să utilizeze descrieri bombastice
în meniu (Cai et al., 2009).
Dacă cei cu care ne comparăm au făcut un anumit lucru, atunci lucrul
respectiv trebuie că este fezabil (realizabil). Acest aspect are rolul de a reduce
incertitudinea luării unei decizii și, ce urmare a principiului consensului, decizia
luată pare a fi cea mai realistă, iar, ca urmare, implementabilă.

243
4. Autoritatea – în general oamenii au încredere în tot ceea ce vine din
surse „oficiale” și sunt obișnuiți să se supună autorităților; frecvent sunt
impresionați de statut social, titluri, medalii, distincții. Tot ceea ce este
considerat ca fiind de domeniul competenței are un impact puternic asupra
opiniilor și atitudinilor noastre. Uneori informația devine convingătoare doar
datorită faptului că are drept sursă competența.
Sursa influenței nu este neapărat poziția ierarhică, ci autoritatea într-un
anumit domeniu, și astfel poate determina consimțământul prin expertiza sa
recunoscută. O autoritate credibilă combină două caracteristici extrem de
semnificative în procesul persuasiunii – expertiza și onestitatea. Un
comunicator care este perceput ca onest și imparțial este privit nu din
perspectiva promovării propriului său interes, ci ca o persoană ce încearcă să
prezinte realitatea în mod precis.
Strategia utilizată este următoarea: în locul descrierii chiar de la început
a aspectelor favorabile unui oferte sau idei și menționarea eventualelor
deficiențe la sfârșitul prezentării (sau niciodată), referirea la un punct slab
aproape de început echivalează cu percepția onestității. Ulterior, prezentarea
punctelor forte ale ofertei induce o mai mare credibilitate, întrucât au fost
prezentate de o persoană de încredere. Forța pre-suasivă a onestității constă
tocmai în disponibilitatea de a arăta nu doar aspectele pozitive, ci și pe cele
negative.
Eficiența acestei strategii a fost obiectivată în:
a. domeniul juridic – un avocat este considerat mai credibil și, astfel,
câștigă mai frecvent, dacă admite un punct slab înainte ca acesta să fie evidențiat
de avocatul rival: tactica „fii cel care dezvăluie slăbiciunile” (Dolnik et al., 2003;
Stanchi, 2008).
b. campaniile politice – un candidat care începe prin a spune ceva pozitiv
despre un adversar se bucură de încredere și câștigă intenții de vot (Combs &
Keller, 2010).
c. mesajele publicitare – în care creșteri mari ale vânzărilor sunt obținute
atunci când vânzătorii recunosc o deficiență înainte de evidențierea punctelor
forte; folosirea așa-numitelor cuvinte de tranziție „dar”, „totuși”, „însă” are rolul
de a abate atenția destinatarului de la punctele slabe și de a o îndrepta spre
punctele forte (spre exemplu, campania pentru primul Volkswagen Beetle s-a
axat pe sintagma „e urât, dar te duce acolo!”).

5. Limitarea – oportunitățile ne par mai valoroase dacă par și mai puțin


disponibile.

244
„Numărul limitat” este acea strategie prin care clientului i se aduce la
cunoștință că produsul dorit este pe terminate; intenția este de a-l convinge pe
client de raritatea lucrului respectiv, ceea ce crește în percepția acestuia valoarea
respectivului obiect. „Stocul limitat” este una dintre tacticile folosite adesea în
vânzări (practic se solicită clientului să achiziționeze produsul când acesta pare
cel mai puțin disponibil și, ca urmare, este cel mai dorit). Se generează astfel un
moment de vulnerabilitate, în care, datorită percepției adânc înrădăcinate în
mintea oamenilor potrivit căreia lucrurile care sunt mai greu accesibile dețin o
valoare mai ridicată, disponibilitatea unui lucru poate servi drept indiciu rapid
privind calitatea acestuia.
„Timp limitat” (tactica deadline-ului) – este acea strategie în care
clientului i se plasează o limită de timp privind ocazia de a beneficia de ofertă.
Foarte multe site-uri de rezervări online pentru camerele de hotel utilizează acest
tip de strategie („rezerva acum sau în următoarele 24h, altfel oferta nu va mai fi
valabilă la acest preț sau chiar nu va mai fi deloc disponibilă”). Principiul
limitării are la bază specularea faptului că, pe măsură ce oportunitățile devin tot
mai rare, începem să percepem o pierdere a libertății; se bazează pe teoria inerției
psihologice (Brehm & Brehm, 1981). Potrivit acestei teorii, de fiecare dată când
liberul arbitru este afectat, limitat sau amenințat, nevoia noastră de a ne recapăta
libertatea, precum și bunurile și serviciile asociate acesteia, ne face să o dorim
cu și mai mare intensitate; astfel, atunci când lipsa crescândă a disponibilității
lucrurilor începe să afecteze accesul nostru la ele, vom reacționa printr-o dorință
și un efort și mai mari de a poseda lucrul respectiv.
Față de efectul avut asupra valorii/ prețului lucrurilor, principiul limitării
se aplică și modului în care are loc percepția informației. Cercetările realizate de
Worchel (1992) au evidențiat faptul că limitarea accesului la informație îl face
pe individ să și-o dorească mai mult și să fie mai favorabil acesteia; de pildă,
atunci când studenții de la Universitatea Carolina de Nord au aflat că a fost
interzis un discurs împotriva prezenței în campus a căminelor mixte, ei au
devenit oponenți ai ideii dormitoarelor mixte. Acest lucru demonstrează că
răspunsul nostru la informația interzisă este acela de a dori deținerea respectivei
informații în cantități și mai mari, devenind totodată receptivi față de aceasta cu
mult mai mult decât înaintea interzicerii.
Un alt aspect sesizat de Cialdini (2004) și subînscris acestui principiu al
limitării, îl reprezintă faptul că obiectele mai puțin disponibile capătă o valoare
mai mare atunci când indisponibilitatea lor este recentă; respectiv, oamenii au
tendința de a aprecia mai mult acele lucruri care au devenit de curând
restricționate, față de cele care sunt de regulă astfel. În general, oamenii sunt mai

245
atrași de resursele limitate pentru care intră în competiție cu alții, astfel
explicându-se și starea emoțională aparte pe care o au în astfel de situații (stare
emoțională pe care un bun vânzător poate să o valorifice, atingându-și
scopurile). De pildă, în dimineața când a fost lansat noul model de Iphone 10
într-un orășel de la periferia orașului Austin, o femeie care era a douăzeci și treia
la rând a relatat unui reporter faptul că, atunci când se așezase la coadă pe timpul
nopții, fusese a douăzeci și cincea, însă intrase în vorbă cu o femeie care avea
nr. 23 și care îi admirase geanta (care valora 2800 de dolari); sesizând
oportunitatea, prima femeie a propus și a încheiat un târg – geanta pentru locul
la coadă (Cialdini, 2017). Motivația a fost cât se poate de clară – reducerea
riscului de a pierde șansa achiziționării produsului dorit.

6. Angajament și consecvență
Oamenii în general arată consecvență în exprimarea opiniilor,
atitudinilor și a comportamentelor, lucru apreciat și valorizat în societate. Pe
lângă efectul asupra imaginii publice, o abordare consecventă oferă o anumită
eficiență în procesul prelucrării de informații; astfel, manifestând consecvență
cu deciziile anterioare, se reduce nevoia de a mai procesa informația în cadrul
altor situații similare.
Angajamentul inițial joacă un rol extrem de important în ceea ce privește
persuasiunea – după ce și-au luat un angajament (au luat o poziție sau o
atitudine), oamenii sunt mai dispuși să accepte cereri care vin în aceiași direcție
cu angajamentul inițial. Specialiștii persuasiunii încearcă să determine oamenii
să ia o poziție inițială potrivită unui anume comportament, pe care îl vor solicita
acestora mai târziu. Cele mai eficiente angajamente sunt cele active, publice și
cele percepute ca fiind motivate interior, în mod necoercitiv. Un angajament luat
în public reprezintă jumătate din drumul spre realizarea acțiunii respective.
Deciziile angajante, chiar și cele greșite, prezintă o tendință de a se perpetua de
la sine, întrucât oamenii adaugă mereu diferite justificări menite să sprijine
rațiunea luării unor angajamente. Astfel, unele dintre angajamente rămân
eficiente mult timp după ce condițiile inițiale care le-au generat au dispărut.

9.5. Manipularea

Manipularea reprezintă acțiunea prin care un actor social (persoană,


grup, colectivitate) este determinat să gândească și/sau să acționeze într-un mod
compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, lăsând însă
impresia libertății de gândire și de decizie.
246
Diferența dintre manipulare și persuasiune constă în faptul că actorul
social persuadat cunoaște intenția celui care folosește această tehnică pentru
convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conștient de intenția
celui care se folosește de acest proces de convingere.
Manipularea psihologică de succes implică ascunderea intenției agresive
și comportamentale, precum și cunoașterea vulnerabilităților psihologice ale
adversarului, pentru a determina ce tactici sunt probabil cele mai eficiente.

Personalitatea manipulată
Modelul Shostrom (1967) evidențiază două tipuri de manipulatori cu
caracteristici specifice, respectiv manipulatori activi și manipulatori pasivi. În
ceea ce privește manipularea interpersonală, cei din urmă își găsesc victimele
destul de facil, cunoscând îndeaproape vulnerabilitățile psihologice ale acestora
și speculându-le ori de câte ori se ivește ocazia. Acesta este un model util de
generalizat cu privire la comportamentul manipulatorului și anumite trăsături de
personalitate ale acestuia, însă nu oferă explicații despre personalitatea victimei.
Ceea ce nu vedem în modelul Shostrom este cum operează un
manipulator în contexte în care nu găsesc neapărat victime de un anumit tip. Ce
se întâmplă atunci când manipulatorul are de-a face cu un grup mixt sau cu
publicul larg?
Un manipulator se bazează în mare măsură pe ignoranța și naivitatea
victimei sau pe specularea slăbiciunilor emoționale ale acesteia. Putem evalua
vulnerabilitatea potențialelor victime după cum urmează (Coxall, 2013):
Risc extrem: o victimă cu un grad crescut de labilitate psihică poate fi un
subiect excelent într-un complot manipulativ. O victimă care refuză să creadă că
poate fi manipulată este perfectă, de asemenea. Declarații precum „Nu cred în teoriile
conspirației” sunt premisa de la care manipulatorul pornește adesea în demersul său,
considerând gradul de naivitate al victimei un atu în relația dintre cei doi.
Risc mediu-ridicat: ignoranța sau necunoașterea manipulării. Foarte
mulți oameni nu cunosc conceptul de manipulare sau îl consideră ceva de
domeniul fantasticului, ignorând efectele acestuia.
Risc mediu: conștientizarea manipulării ca metodă politică, însă
necunoașterea tipurilor sau motivațiilor pentru manipulare. În acest caz,
potențialele victime nu au o înțelegere detaliată a mecanismelor manipulării și,
concret, nu au cum să evite consecințele nefaste ale acesteia.
Risc scăzut: acest tip posedă o cunoaștere a fenomenelor de manipulare,
precum și a diferitelor tehnici utilizate, folosind chiar metode de detectare și
evitare a manipulării.

247
Există mai multe motive în funcție de care manipularea are succes și își
atinge scopurile. Acestea pot fi sintetizate în felul următor:
Ignoranța: În multe cazuri oamenii nu realizează că sunt manipulați,
întrucât mecanismele manipulării funcționează perfect, oamenii neavând nici
măcar idee de acest lucru, chiar și după o vreme îndelungată.
Bucurie nevinovată: Marketingul manipulează în mod constant pentru
a-i determina pe oameni să prefere un anumit brand în defavoarea altuia. Chiar
dacă unii dintre noi știu ce se întâmplă, acest lucru este considerat inofensiv, și
căutăm să ne convingem că suntem raționali și mai presus de influențele
comercianților.
Evitarea: Când manipularea nu este foarte subtilă, avem tendința de a
evita pe cei de care îi știm sigur că ne manipulează, mai degrabă decât să ne
confruntăm cu aceștia.
Lipsa de energie: Persoanele care sunt mai energice și sceptice tind să
fie mult mai greu de manipulat.
Căutarea de confort: Persoanele care nu pot tolera prea mult disconfort
sau sunt mai puțin predispuse la examinarea rațională a circumstanțelor vor avea
tendința de a reacționa mult mai ușor și mai rapid la o abordare manipulativă.
Puncte psihologice: Manipulatorii profită de multe ori de slăbiciuni în
personalitățile noastre (de exemplu, sugestibilitatea). Prin urmare, dacă ne simțim
vulnerabili și nu avem încredere în sine, un manipulator poate ușor să exacerbeze
îndoielile și temerile noastre. De asemenea, un manipulator poate folosi stimulente
pozitive pentru a ne alimenta speranța pentru o recompensă viitoare.
În unele cazuri, un manipulator se așteaptă la un avantaj emoțional, cum
ar fi mai multă atenție, recunoaștere, statut, iubire sau chiar la unele beneficii
materiale, cum ar fi avansarea în carieră sau alte recompense tangibile. Motivația
victimei este evitarea disconfortului, a emoțiilor neplăcute sau a diferitelor
consecințe negative.
Dependență emoțională/ relațională: Putem generaliza faptul că
manipulatorii tind să fie eficienți atunci când provoacă disconfort sau o emoție
nedorită și/sau oferă o speranță de recompensă. Într-adevăr, a fi independent de
sistemele de recompensare externă reprezintă deseori un pas important în
dobândirea imunității la manipulare.
Majoritatea studiilor indică următoarele trăsături ca fiind caracteristice
persoanelor ce pot fi cu ușurință manipulate:
• sugestibilitate crescută;
• dependență emoțional-afectivă;
• slabă încredere în forțele proprii;

248
• imagine de sine foarte scăzută;
• identitate de sine difuză;
• lipsă de asertivitate și incapacitatea de a spune „nu “ în anumite situații;
• dependența de a avea în permanență aprobarea și acceptarea altora;
• grad crescut de labilitate emoțională;
• grad crescut de impresionabilitate.

Personalitatea manipulativă
Pentru ca manipularea să fie de succes manipulatorul ar trebui să prezinte
următoarele atribute:
• capacitatea de a-și ascunde intențiile și comportamentul agresiv;
• cunoașterea vulnerabilităților psihologice ale victimei;
• determinarea celor mai eficiente tactici;
• lipsa empatiei față de victimă.

Motivele care stau în general la baza acțiunilor manipulatorilor sunt:


• nevoia de a-și atinge scopurile cu orice preț, fără să țină cont de
gândurile, emoțiile sau sentimentele celuilalt;
• nevoia puternică de a obține putere și superioritate în relația cu celălalt;
• nevoia de a avea în permanență control.

Referindu-se în special la manipularea interpersonală, extrapolând însă


și la nivelul manipulatorilor instituționali și la victimele acestora, spuneam că
Shostrom (1967) distinge între manipulatorii activi și pasivi; el prezintă opt
tipuri de manipulatori, câte patru în fiecare categorie:

Manipulator activ: este caracterizat de un impuls de nestăvilit în


căutarea victimelor. Menținerea controlului de către un manipulator activ trebuie
să fie apărată cu orice preț. Acest tip de manipulator de multe ori se „auto
victimizează” și încearcă să profite la maximum posibil de slăbiciunea celuilalt.
Manipulatorul activ găsește o mulțumire în exercitarea liberă a controlului
asupra celorlalți. Cele patru personalități ale manipulatorului activ, identificate
de Shostrom, sunt: Dictatorul, Judecătorul, Tipul abuziv și Tipul calculat.
Manipulator pasiv: pe de altă parte, manipulatorul pasiv urmărește
controlul victimei folosind mijloace subversive. Încearcă să nu ofenseze
niciodată victima și ca tehnică este mai des folosită și mult mai de succes. Cele
patru personalități ale manipulatorului pasiv sunt: Victima, Apărătorul, Tipul
amabil și amiabil și Dependentul.

249
Fiecare tip activ este într-o relație de interdependență cu unul dintre
tipurile pasive de personalitate descrise de Shostrom. Într-adevăr, examinarea
modului în care sunt legate aceste tipuri de personalități opuse ne arată, de pildă,
faptul că un manipulator activ de un anumit tip va căuta adesea o victimă a
tipului pasiv opus. Același lucru este adevărat și în sens invers: un manipulator
pasiv, de exemplu o „victimă” într-o relație maritală, poate prelua controlul în
momentul în care își plasează soțul în ipostaza de „dictator”, manipulându-l prin
mijloace subversive.
Dictatorul și victima: în timp ce dictatorul utilizează puterea de care
dispune, victima își „perfecționează” slăbiciunea și sensibilitatea. Dictatorul
domină și dă ordine asemenea unui „copil rănit și abuziv”, în timp ce „victima”
colectează aceste nedreptăți și leziuni, despre care poate să vorbească în detaliu
cu observatorii externi. Ea va face orice pentru ca o altă persoană să pară
responsabilă de situația sa ca victimă.
Tipul calculat și dependentul: primul exagerează controlul său prin
minuțiozitate, în timp ce dependentul își exagerează gradul de neajutorare și
neputință. Tipul calculat lingușește, minte și încearcă în mod constant să-și
înșele victima pentru a obține controlul. El va susține că persoana țintă este
„într-adevăr cea care îl înțelege”, iar ținta „dependentă” va încerca să inspire
milă constantă și nevoia de a fi ajutat, susținut, ghidat. În acest fel, vor specula
și vor permite altora să facă munca în locul lor. Dependentul poate fi un
ipohondru și se comporta adesea precum un „copil etern”.
Tipul abuziv și tipul amabil/ amiabil: tipul abuziv exagerează
agresiunea, cruzimea și impolitețea, în timp ce tipul amabil tip emană căldură,
dragoste și bunătate. Tipul abuziv intimidează și generează amenințări directe sau
implicite de genul: „Nu mă lăsa, totul depinde de tine!”, „Nu uitați, există o
mulțime de alții care ar dori să fie în poziția dvs.!”. Tipul amabil, totuși, speculează
bunătatea, virtuozitatea și comportamentul inofensiv/ non violent, folosindu-le
într-un mod extrem de subtil ca pe adevărate arme, și de multe ori câștigă.
Judecătorul și apărătorul: judecătorul își exagerează partea critică,
este extrem de precaut în raport cu oricine, condamnă moral toată vinovăția, se
comportă ca și cum ar purta întotdeauna o povară și este neiertător.
Apărătorul are o atitudine exacerbată de protecție și suport și pare că nu
judecă pe nimeni niciodată. Chiar și atunci când există vinovăție, apărătorul este de
acord cu cauza vinovatului și chiar suferă alături de el. Fără apărător, cine știe ce se
va întâmpla? Judecătorul știe totul, adoptând o poziție morală, fără compromisuri.
Apărătorul este un salvator, un martir, suferă pentru ceilalți, iar cei vinovați îi sunt
datori (adesea folosind sintagma „După tot ce am făcut pentru tine...”).

250
Sunt manipulatorii psihopați? Răspunsul la aceasta întrebare este nu, nu
toată lumea care manipulează pe altcineva intră în această categorie, însă ceea
ce este caracteristic acestor persoane este o anumită structură de personalitate,
ce se subînscrie conceptului de Triada întunecată a personalității (The Dark
Triad of Personality). Cele trei componente principale ale acestei structuri de
personalitate, adesea manifestate în stilul interacțional, sunt:
• Narcisism – obiectivat în vanitate, egocentrism, imagine de sine
exacerbate; în grupul social, termenul are conotația de elitism și
indiferență față de situația precară a altora.
• Machiavelism – astfel de oameni sunt seducători, exploatează
vulnerabilitățile emoționale ale altora, reci afectiv.
• Psihopatie – construct psihologic ce nu echivalează cu diagnosticul de
psihopatie din psihologia clinică, dar care evidențiază o desconsiderare
cronică față de principiile etice și un comportament antisocial, precum
și existența unui nivel de egoism și impulsivitate înalt coroborat cu
existența unui nivel scăzut de empatie, rușine și vinovăție.

Pe de altă parte, mulți indivizi care întrunesc toate criteriile de diagnostic


al unei personalități psihopate tind să utilizeze metode foarte subtile și eficiente
de manipulare pentru a-și atinge obiectivele. Prin urmare, utilizarea manipulării
tinde să fie asociată cu psihopatia, dar și cu diferite tulburări de comportament.
Însă psihopații sunt mereu în căutarea indivizilor pe care îi pot înșela sau
manipula. Conform psihologilor Babiak și Hare (2007), strategia psihopată
trece prin trei etape de bază:
Etapa de evaluare: există diferite modele în comportamentul psihopat
în ceea ce privește găsirea victimelor. Unii psihopați sunt oportuniști, agresivi,
prădători care vor profita de aproape oricine, în timp ce alții sunt mai răbdători.
Aceștia din urmă vor aștepta victima perfectă, nevinovată și vor profita cât mai
mult de aceasta, astfel încât să își atingă scopurile cu orice preț. Unii psihopați
se bucură de provocare, în timp ce alții se „hrănesc” cu vulnerabilitățile
oamenilor. În ambele cazuri, psihopatul își urmărește în mod absolut propriul
interes, fie că e vorba despre bani, putere, sex sau influență. În timpul fazei de
evaluare, un psihopat este capabil să determine fragilitatea psiho-emoțională a
victimei, astfel încât ulterior să folosească slăbiciunile acesteia pentru a-și atinge
scopurile.
Etapa de manipulare: când un psihopat a identificat o victimă, începe
faza de manipulare. În această fază, un psihopat creează un personaj sau o
„mască”, concepută special pentru a „lucra” cu acea victimă. Psihopatul poate

251
minți pentru a câștiga încrederea victimei, iar lipsa de empatie și de remușcări
fortifică strategiile adoptate. Adevărul nu are nicio valoare pentru el, decât în
măsura în care îl ajută să obțină ceea ce vrea.
Orice interacțiune cu victima va însemna și o evaluare a acesteia;
slăbiciunile sau vulnerabilitățile care de obicei nu transpar în orice relaționare a
victimei cu un terț, sunt detectate de către manipulator și ulterior speculate. Un
fin cunoscător al comportamentului uman, psihopatul va testa apoi cu ușurință
gradul de rezistență, precum și nevoile care fac parte din sinele privat al victimei,
construind o relație de tip dependent. „Personalitatea” înfățișată victimei nu
există cu adevărat, fiind construită pe o înșelăciune, care este atent elaborată
pentru a prinde victima. Este un tip de mască, una dintre multele fațete
personalizate create de către psihopat și care se potrivesc nevoilor și așteptărilor
psihologice specifice ale victimei. Consecințele sunt adesea grave pentru
victimă, de natură emoțională, dar și fizică sau materială (financiară). Relațiile
sănătoase și reale sunt bazate pe respect reciproc și încredere, precum și pe
împărtășirea gândurilor și a sentimentelor. Convingerea greșită a victimei că
relația creată de către psihopat ar avea vreuna dintre aceste caracteristici este
motivul pentru care acesta poate avea succes.
Etapa de reorientare: aceasta începe când psihopatul decide că victima
nu mai este utilă. Psihopatul își abandonează victima și se îndreaptă către
altcineva. În cazul unei relații romantice, un psihopat va crea, de obicei, o relație
cu următoarea țintă înainte de a-și abandona victima.

Tehnici folosite de manipulatori (în special în manipularea


interpersonală):
1. Minciuna – o modalitate de a minimiza efectele și probabilitatea de a
fi manipulat prin minciună este înțelegerea și cunoașterea faptului că anumite
personalități sunt experte în a folosi minciuna și înșelătoria, realizând aceste
lucruri în moduri extrem de subtile.
2. Minciuna prin omisiune – se realizează prin ascunderea/ reținerea unei
parți semnificative de adevăr (această tehnică este foarte folosită în propagandă).
3. Negarea – manipulatorul refuză să recunoască că a făcut ceva greșit.
4. Raționalizarea – apare ca o scuză folosită de manipulator pentru un
comportament nepotrivit/ neadecvat.
5. Minimizarea – aceasta este un tip de negare cuplată cu raționalizarea:
manipulatorul afirmă că atitudinea sa nu este una defăimătoare, răuvoitoare sau
iresponsabilă, așa cum sugerează o altă persoană, spunând de exemplu că o
insultă sau o batjocură nu ar fi decât o glumă.

252
6. Diversiunea – manipulatorul nu dă un răspuns direct la o anumită
întrebare/ problemă, ci creează o diversiune, îndreptând de pildă discuția spre o
cu totul altă direcție.
7. Folosirea de răspunsuri evazive, ambigue într-o conversație.
8. Intimidarea voalată – manipulatorul folosește amenințări subtile,
indirecte sau implicite.
9. Învinovățirea – reprezintă o tactică specială de intimidare;
manipulatorul sugerează faptul că celălalt este o persoană egoistă, autosuficientă
și nepăsătoare, ceea ce induce în victimă sentimentul vinovăției, menținând-o
într-o stare de auto-îndoială, anxietate și supunere față de manipulator.
10. Șantajul emoțional – după Susan Forward (1998), acesta reprezintă
o puternică modalitate de manipulare; șantajistul (apropiat de victimă) amenință
direct sau indirect să o pedepsească pentru a obține ceea ce dorește;
manipulatorul/ șantajistul cunoaște foarte bine vulnerabilitățile emoționale ale
celuilalt, precum și secretele acestuia (fie că e vorba despre părinte, coleg, șef,
prieten, iubit/ iubită etc.).
Știind faptul că victima își dorește mai mult decât orice acceptarea sau
iubirea celuilalt, șantajistul amenință cu retragerea afecțiunii sau cu faptul că
victima trebuie în mod vădit să dovedească că merită să obțină afecțiunea/
iubirea; dacă victima îl creditează din punct de vedere emoțional pe șantajist sau
este convinsă de acesta pur și simplu, atunci există mari șanse să intre într-un
anumit pattern comportamental-atitudinal și să îl lase pe manipulator să îi
controleze comportamentul și deciziile.
Șantajistul emoțional folosește în mod frecvent frica, obligația și
învinovățirea în relațiile sale, asigurându-se că victima nu poate trece de aceste
bariere/ obstacole.
Conform lui Braiker (2003), persoanele care folosesc cel mai frecvent
șantajul emoțional în relațiile lor au o personalitate de tip borderline.
11. Folosirea sarcasmului și a unei atitudini de tip depreciativ – cu rolul de
a crește/ cultiva teama și auto-îndoiala în victimă; îi face pe ceilalți să se simtă slabi
din punct de vedere psihologic și chiar să se îndoiască de ei înșiși. Astfel,
manipulatorul utilizează în mod frecvent comentariile retorice, anumite priviri și un
ton al vocii neplăcut și de multe ori acuzator; adesea poate face victima să se simtă
vinovată și chiar să încerce sentimente de rușine profundă doar pentru simplul fapt
că a îndrăznit să îl conteste sau să îl provoace (aceasta reprezintă, de altfel, o
modalitate eficientă de a favoriza un puternic sentiment de inadecvare în victimă).
12. Jucarea rolului victimei – manipulatorul se prezintă pe sine ca fiind
o victimă a circumstanțelor sau a comportamentului și atitudinii altora, pentru a

253
câștiga simpatie sau pentru a stârni chiar compasiune; în general oamenilor le
pasă de suferința altora, și astfel manipulatorul câștigă un teren propice pentru
a-și atinge scopurile.
13. Defăimarea victimei – este un mijloc puternic de a pune victima în
defensivă și de a masca intențiile agresive ale manipulatorului.
14. Proiectarea vinei (a da vina pe alții) – manipulatorul găsește
întotdeauna un țap ispășitor.
15. Simularea nevinovăției/ inocenței – manipulatorul sugerează faptul
că nu a făcut nimic rău intenționat, adoptă o atitudine de uimire și de perplexitate
atunci când este acuzat de ceva sau de indignare în cazul în care se insinuează
ceva; reușește astfel să facă victima să se îndoiască de raționamentul propriu și
chiar de propria sănătate mentală.
16. Simularea confuziei – manipulatorul pretinde că nu știe despre ce e
vorba sau că este confuz cu privire la o problemă importantă care i-a fost adusă
în atenție/ la cunoștință.
17. Folosirea mâniei/ furiei – manipulatorul utilizează un arsenal de
modalități prin care arată că este furios, pentru a șoca victima și pentru a obține
ceea ce își dorește cel mai mult din partea acesteia: supunere (este vorba de o
simulare a mâniei adevărate, pentru a obține ceea ce vrea).
18. Seducția – manipulatorul se folosește de carisma sa, de farmecul său
personal, laudă și măgulește pentru a obține o încredere totală din partea
celorlalți. Jim Jones și David Koresh sunt exemple elocvente în acest sens.

Ce este dezinformarea?
Un ansamblu organizat de tehnici și procedee de prelucrare, prezentare
și transmitere a informațiilor cu scopul conștient de a induce în eroare, a provoca
derută și de a manipula opiniile și comportamentele persoanelor și grupurilor în
conformitate cu scopurile ascunse ale sursei (Cristea, 2015).
Procedeele de manipulare informațională sunt extrem de variate și
devin din ce în ce mai prezente în realitatea socială cotidiană. Fakenews-ul este
numai unul dintre multele exemple ale manipulării informaționale prin
dezinformare, atât de intens folosit în realitatea contemporană.
În cadrul procesului de manipulare informațională pot fi identificate în
context o serie de procedee specifice:
Ascunderea sau selectarea informațiilor pe criterii de utilitate cu mare
semnificație pentru manipulator, fără nicio legătură cu adevărul obiectiv.
Invocarea secretului este una dintre justificările curente ale acestei acțiuni.

254
În sfera descoperirilor științifice ce au schimbat cursul omenirii, de
multe ori inovațiile și invențiile au fost îndelung disputate. Nikola Tesla pare să
fie în această situație o victimă, deși posesor a peste 700 de brevete de invenție,
din cauza discreditărilor și informațiilor de natură a conduce impresiile către
imaginea unui „savant nebun”, nicidecum a unui pionier al fizicii cuantice.
Distorsionarea informațiilor – se realizează prin:
1. Schimbarea ordinii corespunzătoare desfășurării reale a evenimentelor.
2. Asocierea cu evenimente/ fapte care nu au legătură cu tema comunicării.
3. Amestecarea informațiilor cu comentariul și introducerea unor elemente
parazite (Cristea, 2015).
Putem observa aceste tehnici în prezentarea faptelor mai cu seamă în
organizațiile cu scop eminamente antisocial. Liderii grupărilor teroriste ce
doresc radicalizarea adepților folosesc această tehnică, explică membrilor
faptele istorice în ordinea dorită de ei, justifică faptele și chiar creează fapte
istorice inexistente. Este aici cazul liderului Osama bin Laden, care ajunge la
conducerea organizației Al-Queda prin mijloace controversate; deși provenind
dintr-un mediu privilegiat, se prezintă ca un luptător devotat, deși la vârsta la
care apare cu o armă în mână el era într-un tratament de dializă... Deci, fapte
controversate, imagini fabricate.
Deformarea proporțiilor – se realizează prin:
1. Acordarea unor ponderi arbitrare diferitelor unități informaționale, fără
legătură cu importanța lor reală.
2. Repetiții, sublinieri și extinderea spațiului acordat prezentării
informațiilor considerate convenabile, în defavoarea celor considerate incomode
(Cristea, 2015).
În acest punct putem face referire la protestele de diferite tipuri prezente
mai cu seamă în spațiul occidental. Multe dintre televiziunile ce transmit
informații distorsionează imaginea, surprinzând diferite unghiuri favorabile
opiniei proprii. Numărul protestatarilor, unghiul de filmare, faptele, motivele de
protest sunt prezentate de multe ori arbitrar și în mod paradoxal oscilează de la
un moment la altul, de la un post de televiziune la altul. Doar un exemplu al unei
strategii care schimbă de multe ori imaginea faptelor reale: deformarea
proporțiilor.
Intoxicarea țintei – se realizează prin lansarea unor pseudoinformații
care au rolul de a-i distrage atenția și de a orienta într-o direcție greșită acțiunile
și gândirea țintei.
Lansarea de zvonuri: afirmații declarate a fi adevărate și care nu pot fi
verificate, despre persoane, evenimente sau situații.

255
Se realizează un proces de intoxicare a țintelor și crearea unui climat
convenabil manipulatorului – de panică și neîncredere.
Lansarea unor sloganuri, stereotipii de gândire, pseudoprincipii:
acestea vor fi invocate ulterior drept repere valorice incontestabile, vor fi
propulsate prin intermediul rețelelor de socializare și vor deveni în scurt timp
realități incontestabile, în fața cărora faptele reale nu mai au nici cea mai mică
importanță. Orice încercare de calibrare rațională a țintelor expuse unor astfel de
mesaje este complicată și de multe ori sortită eșecului, întrucât mesajul simplu,
sloganul oferă un stereotip clar, confortabil și cu mare încărcătură afectivă.
Afectul va fi reacția în cazul tentativei de demontare, o reacție irațională,
eminamente emoțională, puternică și plină de potențial destructiv. În
manipularea maselor ce participă la revoluții, lovituri de stat, schimbări
dramatice de paradigmă politică această tehnică reprezintă propulsorul
acțiunilor de masă.
Dirijarea asocierii faptelor se face astfel încât ținta să perceapă între
fenomene anumite relații cauzale sau de condiționare care nu există în realitate.
Discreditarea surselor incomode sau neconvenabile – se realizează
prin:
1. atacuri la persoană;
2. calomnii;
3. interpretări tendențioase;
4. interpunerea unor „relee informaționale” și a unor „agenți de influență”,
care facilitează transmiterea informațiilor și a interpretărilor dorite de
manipulator;
5. fabricarea și promovarea unor așa ziși „experți” analiști sau
observatori, invocați selectiv drept surse de autoritate absolută într-un domeniu
(Cristea, 2015).
Dezvoltarea mediatică fără precedent, utilizarea site-urilor de știri și a
rețelelor de socializare favorizează semnificativ utilizarea acestor tehnici și
potențează în mod dramatic forța lor. Știind despre tehnicile enumerate și
conștientizând efectelor lor, consecințele dramatice ale utilizării unor astfel de
mecanisme de influență socială, se poate construi un mediu social axat pe
cunoaștere, securizant și bazat pe evoluție centrată pe nevoile psihologice reale
ale indivizilor umani.
Blocarea surselor și a canalelor de comunicare ce transmit alte
informații sau care le dau altă interpretare decât cea urmărită: este o modalitate
brutală de manipulare și presupune accesul la instrumentele formale ale puterii.

256
Capitolul 10
Excluderea socială

10.1. Marginalizarea socială

Persoanele care încalcă adesea normele de grup se confruntă cu


fenomenul marginalizării sociale. Faptul că nu respecta normele este privit ca o
amenințare la adresa întregului grup și la adresa unei imagini pozitive a grupului
per ansamblu. Oamenii își valorizează grupurile din care fac parte și își creează
o identitate socială în funcție de apartenența la acestea; de aceea, devierea de la
regulile grupului echivalează și cu o amenințare la adresa lor.

10.2. Perspectivele evoluționiste ale respingerii interpersonale

Deși oamenii sunt motivați și prezintă înclinația de a se alătura


grupurilor și de a forma relații, acest lucru nu asigură și faptul că alții îi vor
accepta, de fapt, ca membri ai grupului și, de asemenea, drept parteneri
relaționali. Există multe cauze pentru care oamenii sunt selectivi în alegerea
indivizilor cu care intră în relații și, ocazional, acestea pot sta la baza dorinței de
a-i evita, de a-i exclude sau de a-i respinge cu totul pe alții.
Chiar dacă oamenii sunt în mod inerent motivați să caute acceptarea de
la ceilalți, există, de asemenea, motive puternice, de natura evolutivă, pentru
care ei nu pot să formeze conexiuni sociale cu toți cei pe care îi întâlnesc sau nu
pot să îi accepte în grupurile lor. După cum a observat Alexander (1974), „există
detrimente automate și universale, și anume creșterea concurenței pentru
resurse, inclusiv pentru parteneri, precum și o mai mare probabilitate de
transmitere a bolilor și a paraziților” (p. 328). Ca urmare, oamenii trebuie să fie
selectivi în ceea ce privește alegerea partenerilor lor relaționali și a celorlalți
membri ai grupului, pentru a minimiza aceste neajunsuri ale vieții de grup.

Spre exemplu, alte specii sunt, de asemenea, selective cu privire la


partenerii sociali (Gruter & Masters, 1986; Lancaster, 1986). Goodall (1986) a
identificat trei motive principale pentru care cimpanzeii se exclud unii pe alții.

257
În primul rând, la fel ca multe specii sociale, cimpanzeii sunt ostili față de străinii
din afara grupului, pe care ei îi elimina în mod obișnuit folosind forța; aceasta
din cauza faptului că outsiderii concurează cu ei pentru resurse, cum ar fi hrana,
teritoriul sau partenerele. În al doilea rând, cimpanzeii încearcă ocazional să
excludă membri ai propriilor grupuri care se află în concurenta cu ei pentru statut
sau femele, creându-și clici și coaliții (de Waal, 2000). În al treilea rând,
cimpanzeii îi exclud pe cei care arată sau se comportă ciudat, întrucât astfel de
indicii pot semnala că celălalt animal este bolnav sau periculos. Dintr-o
perspectivă evoluționistă, ființele umane, având la bază aceleași motive,
procedează de multe ori în mod similar în ceea ce privește excluderea socială.

Evitarea membrilor din afara grupului


Oamenii din timpurile primordiale au fost în competiție directă pentru
resurse vitale, în special pentru hrană. Deoarece o anumită zonă geografică poate
susține numai un număr limitat de indivizi dintr-o specie, formarea unor relații cu
străinii ar putea submina capacitatea de reproducere, prin creșterea concurenței
pentru resursele limitate. În plus, membrii altor grupuri nu pot fi creditați că vor
împărți resursele în același mod ca membrii grupului propriu; normele diferite
privind schimburile sociale, precum și modalitățile diferite de cooperare ar
împiedica interacțiunile intergrupurilor. Astfel, odată ce oamenii au format
grupuri (adesea în baza liniilor de rudenie), s-au împotrivit intruziunii membrilor
altor grupuri și au folosit indicii reprezentative pentru distincția „noi” de „ei”.

Evitarea concurenților din interiorul grupului


Chiar și în cele mai cooperative grupuri, membrii concurează între ei
pentru resurse limitate, parteneri, statut, alianțe (inclusiv prietenii) și influență.
Persoanele care se află în concurență explicită și implicită într-un grup se percep
și se raportează reciproc cu un anumit grad de distanță și suspiciune, chiar dacă
sunt nevoite adesea să coopereze în sarcini de grup. În multe cazuri, fiecare
concurent ar fi foarte mulțumit dacă celălalt nu ar mai fi membru al grupului și,
în unele situații, poate contribui în mod esențial la subminarea poziției în grup a
celuilalt. Este foarte probabil ca oamenii să evite membrii grupului în relație cu
care sunt redundanți din punct de vedere social sau instrumental (adică posedă
caracteristici și abilități similare).
În unele cazuri, această competiție în interiorul grupului poate duce la
violență fizică (Daly & Wilson, 1988). De multe ori competitorii sunt percepuți
ca un pericol potențial, acesta fiind un alt motiv care stă la baza respingerii lor
în cadrul propriului grup (Kurzban & Neuberg, 2005).

258
Evitarea relațiilor cu parteneri abuzivi
Oamenii, evident, preferă să intre în relații și alianțe cu oameni care se
comportă în mod cooperant și reciproc avantajos și evită relațiile cu cei care sunt
abuzivi sau acele relații care îi dezavantajează. Astfel, oamenii sunt foarte sensibili
la gradul în care alții încalcă normele de bază privind schimburile sociale și au
tendința de a-i exclude pe cei care fac acest lucru (Cosmides, 1989; Kerr & Levine,
2008; Kurzban & Leary, 2001). De asemenea, există la majoritatea tendința de a
evita, dacă nu de a respinge, persoanele care încalcă normele de reciprocitate
(Gouldner, 1960), corectitudinea (Miller, 2001), loialitatea în grup (Tajfel, 1970)
și încrederea (Cottrell et al., 2007). Niciun adult echilibrat din punct de vedere
psihic nu este indiferent în situația în care este trădat, folosit, abuzat, tratat incorect
în diferite relații. Perspectiva evoluționistă indică faptul că oamenii au dezvoltat o
serie de răspunsuri adaptative, care îi ajută să monitorizeze și să reacționeze
împotriva acțiunilor nedrepte, egoiste, necinstite și dezavantajoase.

Evitarea celor care încalcă normele de interacțiune și valorile


grupului
Unele norme sociale implică convenții arbitrare care simplifică și
facilitează interacțiunile interpersonale. Spre deosebire de respectarea normelor
care duc la schimburi sociale corecte și avantajoase pentru fiecare membru al
grupului, încălcările normelor de interacțiune dăunează funcționării optime a
grupului și îi dezavantajează pe unii membri. În particular, încălcările anumitor
norme de interacțiune generează întâlniri incomode și stânjenitoare, și îi pot face
pur și simplu pe ceilalți să se simtă straniu. De exemplu, normele care implică
politețe, îmbrăcăminte adecvată, formule de adresare, comportamente
nonverbale, confidențialitate, fixează reperele standard ale întâlnirilor
interpersonale în cadrul unui grup sau al unei culturi, iar încălcarea acestor
norme creează adesea sentimentul ofensei sau chiar anxietate și incertitudine.
De aceea, oamenii care încalcă în mod constant normele de interacțiune sunt
frecvent evitați sau ostracizați (Rindos et al., 1985; Schachter, 1951).
Respectarea normelor de grup poate fi și o modalitate prin care oamenii
să poată evalua similitudinile și apartenența la același grup (Park & Schaller,
2005). Normele de interacțiune dezvăluie gradul în care o altă persoană este
familiarizată cu regulile grupului, iar măsura în care le respectă denotă și dorința
acesteia de a fi un membru permanent al grupului.
Abaterile de la valorile comune de grup îi pot răni pe alții. Oamenii par
a fi receptivi și la încălcările normelor nu îi dezavantajează în mod direct, însă
această tendință sugerează că individul care le încălca nu poate fi considerat un

259
bun membru al grupului, prieten sau partener relațional. Unii indivizi sunt
respinși pentru felul cum se comportă în diferite contexte, astfel încât reputația
lor ca membru onorabil și demn de încredere al societății este pusă sub semnul
întrebării. De exemplu, părinții care își abandonează copiii sunt, în general,
ostracizați (Fitness, 2005), chiar dacă acest comportament ar putea să nu fie
direct relevant pentru interacțiunile lor cu alte persoane.

Evitarea factorilor declanșatori ai bolilor


Schaller și Murray (2010) au evidențiat faptul că oamenii dispun de un
ansamblu de mecanisme de tip evolutiv, un așa numit „sistem imunitar
comportamental”, ce le permite să detecteze și să evite potențialele surse de
boală din mediul lor imediat. O caracteristică a acestui sistem este cea care îi
determină pe oameni să evite și chiar să excludă persoanele care ar putea fi o
sursă de boală. Tindem să ne îndepărtăm de oamenii care au semne de boală și
să evităm persoanele care sunt cunoscute ca suferind de boli grave, indiferent
dacă arată acest lucru sau nu (Park et al., 2003; Rozin et al., 1992). Într-adevăr,
în culturile occidentale moderne, evitarea bolnavilor a devenit instituționalizată,
întrucât multe locuri de muncă insistă asupra faptului ca angajații care simt
anumite simptome să rămână acasă și să nu se prezinte la muncă până când
acestea nu dispar.
În multe cazuri, evitarea persoanelor care ar putea fi contagioase reflectă
un efort conștient și deliberat de a rămâne sănătoși. Cu toate acestea, speciile
non-umane care nu dispun de capacitatea cognitivă de a înțelege procesul de
transmitere a bolii pot detecta, de asemenea, când ceilalți membri ai speciei lor
sunt bolnavi și preferă să evite asocierea și împerecherea cu aceștia (Clayton,
1990; Fedorka et al., 2007; Hamilton & Zuk, 1982; Møller, 1990;
Pomiankowski, 1989). Dovezile cercetărilor sugerează că și ființele umane au
înclinații automate de a-i evita sau ostraciza pe cei bolnavi (Grammer &
Thornhill, 1994; Shackelford & Larsen, 1997); spre exemplu, oamenii se retrag
în mod natural și evită stimulii care provoacă o reacție de dezgust, inclusiv alți
oameni care prezintă dovezi că ar fi bolnavi sau infectați (Oaten et al., 2009).

Evitarea persoanelor detașate sau neimplicate


Kerr și Levine (2008) au sugerat că „detașarea” este un indiciu
suplimentar care ar putea determina oamenii să îi respingă pe alții. Indiciile
potrivit cărora o persoană este „decuplată” din interacțiunea socială pot conduce
la respingerea acesteia prin intermediul a două modalități. În primul rând,
detașarea face ca o persoană să fie un membru slab al grupului, deoarece

260
semnalează o lipsă de interes și implicare în eforturile de grup și o lipsă de
atenție suficientă asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul grupului. Membrii
grupului neimplicați sunt fără îndoială mai puțin eficienți decât membrii care
sunt atenți și angajați în activitățile și viața de grup.
În al doilea rând, detașarea indică adesea faptul că persoana nu consideră
relația sa cu ceilalți ca suficient de importantă sau de valoare. Deoarece
recompensarea relațiilor interdependente necesită implicarea ambelor părți,
percepția că o altă persoană este detașată ridică semne de întrebare cu privire la
angajamentul celuilalt. Oamenii care nu sunt atenți și implicați nu pot fi creditați
ca dedicând timp și efort pentru atingerea obiectivelor grupului sau pentru
bunăstarea altor persoane. Angajamentul este un indicator al valorii noastre în
percepția altor persoane. Utilizarea angajamentului ca liant social poate fi văzută
în comportamentul de îngrijire al primatelor. Babuinii, de pildă, se curață unul pe
altul mult mai mult decât este necesar pentru a elimina insectele și pentru a
menține pielea sănătoasă. Astfel, îngrijirea semnalează angajamentul și investiția
și reprezintă un indiciu social al calității interacțiunii (Byrne & Byrne, 1995).

Evitarea altora din cauza resurselor limitate de timp și energie


Nu în ultimul rând, oamenii pot uneori să-i evite sau să-i respingă pe alții
fără niciun motiv în afara faptului că au o cantitate limitată de timp și energie
pentru a se dedica diferitelor tipuri de relații. Dezvoltarea unei relații noi cu o
altă persoană sau chiar a unei interacțiuni cu aceasta poate însemna abaterea de
la alte activități sau investirea unei resurse de timp și energie suplimentară în
raport cu relațiile deja stabilite. Întrucât oamenii au un număr limitat de relații
sociale, ei se pot confrunta deseori cu o problemă continuă legată de modul de a
investi în aceste tipuri de relații și trebuie să decidă cât anume vor investi și în
ce fel de relație vor investi, astfel încât să își maximizeze beneficiile pe termen
lung. Și, la fel ca și în cazul investițiilor economice, investirea resurselor într-o
singură relație poate împiedica investirea într-o altă relație. Tooby și Cosmides
(1996) au sugerat că evoluția a oferit mecanisme pentru a facilita aceste calcule,
iar concluziile trase în urma lor îi pot determina pe oameni să excludă acei
indivizi considerați a fi investiții relaționale proaste.

10.3. Strategii de acceptare

După cum am văzut, oamenii sunt excluși și respinși de alți oameni în baza
a șapte seturi de motive primare – pentru că sunt văzuți ca membri din afara

261
grupului, întrucât sunt percepuți ca potențiali concurenți în grup, sunt abuzivi în
relații, în virtutea faptului că încalcă normele și valorile de grup, că sunt potențiali
purtători de boli, că sunt detașați sau neimplicați în relații și în activitatea grupului
sau pur și simplu pentru că sunt percepuți din perspectiva unei investiții
dezavantajoase de timp și energie, care, de altfel, ar putea fi dedicată relațiilor mult
mai benefice. Cercetările arată că fiecare dintre aceste surse de respingere poate
avea o bază evolutivă și furnizează argumente în acest sens.

Din perspectiva persoanei care își dorește acceptarea și integrarea în


grup, evoluționismul reliefează existența unor strategii prin care oamenii
încearcă să reducă la minimum riscurile de respingere. Respectiv, dacă oamenii
sunt predispuși să-i evite, să-i excludă și să-i respingă pe alții pentru un set
restrâns de motive recurente, pot apărea diferite modalități de acțiune care îi
ajută pe cei din urmă să contracareze sau să minimizeze efectele criteriilor de
respingere specifice. De exemplu, membrii din afara grupului care doresc să
adere la un grup pot mima comportamentul membrilor din grup, iar partenerii și
membrii grupului detașați psihologic pot adesea să simuleze implicarea. Pentru
cel care încearcă să evite respingerea, cel mai important aspect este să apară ca
un tip de persoană ce poate fi un bun prieten, un bun membru al grupului sau un
bun partener relațional; astfel, oamenii sunt motivați să transmită tipurile de
impresii care ar spori valoarea lor relațională în ochii celorlalți (Cottrell, 2009).
Desigur, toți oamenii adaptați social sunt preocupați de impresiile și
evaluările celorlalți și încearcă să influențeze aceste impresii astfel încât să
obțină rezultatele dorite și să atingă obiectivele scontate. Ei sunt în mod special
receptivi la situațiile în care consideră că au făcut o impresie nedorită, în urma
căreia alții ar putea să îi devalorizeze sau să îi respingă (Leary, 1995). Oamenii
pot folosi auto-prezentarea în slujba multor scopuri, altele decât acceptarea
socială, astfel încât nu trebuie să ne așteptăm ca ei să încerce întotdeauna să
transmită impresii doar cu scopul de a-și crește valoarea relațională. Totuși,
multe dintre preocupările oamenilor legate de imaginea lor socială au la bază
nevoia acceptării și evitării respingerii (Leary, 2001).
Așadar, în vederea adaptării și integrării sociale, oamenii preferă să își
creeze o imagine în percepția celorlalți potrivit căreia sunt o persoană ce respectă
normele, este cooperantă mai degrabă decât competitivă, este una normală,
sănătoasă din punct de vedere fizic, angajată social și că merită ca ceilalți să
investească timpul și efortul necesar pentru a dezvolta și menține o relație cu ea.

262
10.4. Motivele fundamentale ce stau la baza excluderii sociale

Oamenii au evoluat pentru a se integra în grupurile funcționale și


adaptive, într-un proces denumit uneori selecție socială, devenind un membru
de grup sau un partener de interacțiune dezirabil (Caporael, 1997; Nesse et al.,
2010). Deși un anumit număr de persoane aleg singurătatea, această situație
prezintă, în general, mai multe riscuri pentru sănătatea fizică și mintală.
Majoritatea psihologilor sociali sunt de acord cu privire la motivele pentru care
oamenii aleg să se alăture altora, dar nu întotdeauna și asupra implicațiilor
acestor alegeri. Astfel, North și Fiske (2013) au propus un set de motive sociale
fundamentale ce stau la baza gândirii, sentimentelor și comportamentului
oamenilor în situații sociale, respectiv: apartenența, înțelegerea lumii sociale,
controlul, consolidarea sinelui și încrederea acordata altora. Deoarece
oamenii au evoluat de-a lungul timpului pentru a supraviețui în grupuri, aceste
forțe motrice sunt adaptive și interacționează cu anumite situații sociale. Cu
siguranță, acestea nu sunt singurele motive fundamentale ce ghidează
comportamentul social, însă ele sunt în mod clar semnificative, oferind atât
beneficii, cât și consecințe mai puțin dorite, ca urmare a diferitelor tipuri de
comportamente concrete adoptate.

Apartenența
Nevoia de apartenență reprezintă dorința inerentă a oamenilor de a forma
relații sociale puternice cu ceilalți – și, în esență, dorința de a face parte dintr-un
grup și de a se alătura grupului. În multe privințe, acest motiv surclasează
motivațiile individualiste în favoarea armoniei de grup. Astfel, nevoia de
apartenență sta la baza celorlalte patru motive sociale fundamentale și reprezintă
un pilon în studiul modurilor în care gândurile, comportamentele și convingerile
oamenilor sunt determinate de situațiile și contextele lor sociale. Mulți dintre
teoreticienii secolului XX au abordat și au oferit diferite explicații despre rolul
acestei nevoi fundamentale a omului, de apartenență la grupurile sociale (de
exemplu, cronologic, Freud, 1915, Rank, 1929, Horney, 1945, Maslow, 1962,
Staub, 1989, Baumeister & Leary, 1995).
Dorința social-adaptativă de a aparține este prefigurată de predispoziția
oamenilor de a forma atașamente (Baumeister & Leary, 1995). Câteva dintre
cercetările clasice din psihologia socială au demonstrat cât de rapid are loc
formarea atașamentului. Experimentul efectuat la Tabăra de vară Robbers Cave
(Sherif et al., 1961) a repartizat aleatoriu subiecții de sex masculin într-unul din
două grupuri; în ciuda caracterului arbitrar al acestor diviziuni, participanții au

263
dezvoltat loialitate puternică față de grupul în care fuseseră repartizați și
ostilitate intensă față de celălalt grup. Un alt experiment, de asemenea clasic, a
repartizat aleatoriu familiile veteranilor din al doilea război mondial în diferite
locații de locuit (Festinger et al., 1950); în ciuda implicării factorului hazard în
situația lor socială, oamenii au format mai multe prietenii cu cei care au trăit cel
mai aproape. Multe studii ulterioare au demonstrat că loialitatea față de grupuri
nu numai că se realizează destul de rapid, ci este, de asemenea, durabilă în timp;
spre exemplu, oamenii aleg de obicei să-și mențină legăturile chiar și atunci când
există consecințe mai bune pentru ei prin actul părăsirii grupului (Van Vugt &
Hart, 2004).
Loialitatea față de grup, precum și normele comune ale grupului duc în
mod inevitabil la excluderea persoanelor care nu împărtășesc aceste reguli.
Astfel, conformismul la standardele din interiorul grupului formează convingeri,
printre care și unele referitoare la includere și excludere. Puterea excluderii este
generată uneori de nevoia de apartenență (North & Fiske, 2013). Oamenii
preferă în general coerența, coeziunea și spiritul de unitate în grup, precum și
existența unor limite clare ale grupului (Yzerbyt et al., 2000). Atunci când grupul
este amenințat, motivația de apartenență se intensifică. Perceperea grupului ca
fiind o entitate distinctă accentuează identificarea dintre membri și grup și
contribuie la maximizarea utilității sale psihologice, deoarece îndeplinește o
serie de nevoi individuale, cum ar fi auto-validarea și puterea (Correll & Park,
2005), precum și datorită faptului că reduce incertitudinea (Hogg, 2000).
Numeroase studii au arătat că lipsa de apartenență la grupuri se soldează
adesea cu rezultate negative. Persoanele care nu beneficiază de suport și rețelele
sociale sunt mai susceptibile de a se sinucide (Berkman et al., 2000; Durkheim,
1951/1897) și, în general, oamenii care sunt ostracizați sunt mai expuși riscului
de a dezvolta probleme fiziologice (House et al., 1988) și psihologice, cum ar fi,
de pildă, anxietatea și depresia (Baumeister & Tice, 1990).

Înțelegerea lumii sociale


Aflată în legătură directă cu nevoia de apartenență, nevoia de a înțelege
convingerile și credințele celorlalți reprezintă un alt factor motivant puternic
pentru aderarea și integrarea într-un grup. Existența unei similitudini a explicării
și înțelegerii modalităților de funcționare a diferitelor evenimente și fenomene
sociale la nivel colectiv permite oamenilor realizarea unor predicții cu privire la
derularea și desfășurarea unor situații și comportamente. La nivel individual,
oamenii își împărtășesc cu alții teoriile despre lumea socială în efortul de a
promova reprezentări sociale similare (Moscovici, 1988) sau de a crea o

264
semnificație a grupului (Zajonc & Adelmann, 1987). În mod firesc, a deveni
parte integrantă a grupului presupune perceperea lumii în același mod ca și
ceilalți membri ai grupului, acest lucru ajutând, de asemenea, oamenii să
dezvolte o mai mare încredere în conceptualizarea lumii sociale, decât sunt în
general capabili de unii singuri (Hardin & Higgins, 1996; Hogg, 2000).
Un experiment clasic realizat de Schachter (1959) a demonstrat că,
atunci când sunt înspăimântați, oamenii au tendința de a se afilia altora,
depunând un efort de a ajunge la înțelegerea comună. Tendințe recente în
psihologia socială au extins explicațiile cu privire la nevoia fundamentală a
oamenilor de a înțelege universul social – de pildă, amenințarea este cu atât mai
mult contracarată cu cât înțelegerea reacțiilor și comportamentelor celor din jur
este mai mare și cu cât membrii păstrează strict propriile limite ale grupului.
Acest lucru este evidențiat de efectul excluderii sociale a membrilor grupului
(Leyens & Yzerbyt, 1992), cât și de fenomenul de întărire a omogenității
grupului (Castano et al., 2002).
Efectul „oii negre” (așa cum mai este cunoscut efectul excluderii sociale
în interiorul grupului) are la bază relevanța mult mai mare pe care o deține
comportamentul membrilor grupului de apartenență (in-group) decât
comportamentul membrilor din afara grupului (out-group) în ceea ce privește
identitatea socială a individului. Fenomenul de întărire a omogenității grupului
se bazează pe consolidarea proceselor de comunicare, a proceselor de
cunoaștere, precum și a celor de realizare a sarcinilor comune.
O altă direcție importantă de cercetare în domeniul psihologiei sociale
se află în sfera psihologiei culturale, ce prezintă rolul și efectul diferitelor norme
în înțelegerea lumii. În general, culturile colectiviste tind să sublinieze un acord
armonios, unanim, în timp ce cele individualiste tind să tolereze interpretările
individuale, ce pot emerge uneori împotriva consensului social (Heine, 2010).
Nevoia de a înțelege comportamentele oamenilor în diferite contexte
poate uneori să ducă la preluarea unor mentalități dominate de stereotipuri și
prejudecăți, mai ales cu privire la cei din afara grupului. Deși aceste stereotipuri
favorizează în mod natural înțelegerea socială comună, ele promovează de
asemenea și excluderea. Spre exemplu, persoanele mai tinere își imită și adesea
preferă membrii grupului care exprimă convingeri încărcate de stereotipuri cu
privire la persoanele în vârstă (Castelli et al., 2009).
La nivel societal, dorința de a crea reprezentări sociale coerente
impulsionează societățile să creeze înțelegeri comune despre evenimentele
istorice, precum și idei și tehnologii noi (Moscovici, 1988). Din păcate, nu toți
participă la procesul de luare a deciziilor. De exemplu, progresul social și

265
industrializarea au avut efectul dăunător de a reduce utilitatea persoanelor în
vârstă și, prin urmare, de a le exclude din societatea principală (Nelson, 2005).
Tinerii pot fi de asemenea excluși din cauza lipsei de experiență și înțelegere;
drept rezultat, stereotipurile și prejudecățile bazate pe vârstă îi țintesc atât pe
tineri, cât și pe cei în vârstă.
Oamenii doresc controlul informațional în lumea socială, iar lipsa
acestuia reduce sănătatea fizică și psihică (Thompson, 1981). Oamenii cărora le
lipsește o înțelegere suficientă a relațiilor și comportamentelor sociale sunt mult
mai susceptibili la a fi persuadați, întrucât sunt mult mai predispuși să evalueze
un argument bazându-se pe factori periferici, nesemnificativi și acordând prea
puțină atenție mesajului central (Petty & Cacioppo, 1981; Petty et al., 1981).
Dinamica grupurilor sociale mici pune în evidență efectele eșecului de a
ajunge la o înțelegere socială comună. În fazele timpurii ale aderării la grup,
oamenii caută informații atunci când încearcă să constate rolurile și normele
grupului. Orice nereguli comportamentale, rezultate din lipsa unei înțelegeri
comune de grup, plasează actorii într-o lumină deviantă (Levine & Moreland,
1998), ceea ce conferă un risc sporit de devalorizare, o componentă esențială a
excluderii sociale (Eidelman et al., 2006; Leary & Downs, 1995).
Înțelegerea insuficientă între grupurile etnice promovează, de asemenea,
ignoranța în ceea ce privește intențiile celorlalți, ceea ce subminează
interacțiunile inter-grupale (Shelton & Richeson, 2005). În general, un sentiment
comun social de înțelegere are multe beneficii.

Controlul
Cel de-al treilea motiv social principal al excluderii se referă la nevoia
oamenilor de a avea control asupra mediului lor social. Oamenii doresc să se
simtă competenți și eficienți, căutând, în general, o contingență între acțiunile
lor și rezultatele lor în plan social. Controlul este un motiv care se manifestă
mult mai devreme în ontogeneză, începând cu plânsul copilului pentru a obține
ceea ce dorește și continuând cu manifestările de tip bullying ale adolescenților.
Acestea prezic comportamente bazate pe nevoia de control la vârsta adultă, și
explică diferențele individuale în ceea ce privește nevoia de putere (McClelland
& Pilon, 1983).
Ideea potrivit căreia oamenii doresc ca acțiunile lor să aibă un impact
direct asupra rezultatelor lor sociale a fost subliniată de multe ori de-a lungul
timpului în psihologie. Cel puțin jumătate dintre etapele de dezvoltare
psihosocială descrise de Erik Erikson subliniază obiectivul de a obține controlul:
autonomie versus rușine și îndoială, inițiativă versus vină și generare versus

266
stagnare (Erikson, 1959). Teoria elaborată de White (1959) prevede, de
asemenea, că oamenii și animalele sunt conduși de „un sentiment de eficacitate”,
pentru a interacționa competent cu mediul lor.
Studii ulterioare au arătat că senzația de a fi în control produce o varietate
de beneficii individuale. Într-adevăr, oamenii sunt mai fericiți și mai sănătoși, în
general, atunci când simt că sunt în control, decât atunci când nu simt acest lucru
(Taylor & Brown, 1988; Thompson et al., 1998). Chiar și în situații ce țin de
șansă sau hazard, cum ar fi, de pildă, alegerea unui bilet de loterie, oamenii își
creează adesea iluzii de control pentru a se simți mai eficace (Langer, 1975).
Motivul controlului favorizează excluderea în două moduri distincte.
Primul, pentru că îi îndeamnă pe indivizi să controleze activ interferențele
membrilor din afara grupului, ce pot amenința autonomia acestuia (Fiske &
Ruscher, 1993). De exemplu, menținerea valorilor tradiționale este o formă
simbolică de control social, care duce la excluderea grupurile minoritare și a
celor noi (Altemeyer, 1988). Diferitele teorii ale stereotipurilor și ale
prejudecăților indică, de asemenea, puterea ca element de control față de un
anumit grup extern (Fiske, 1993), adesea corelând cu atitudini și comportamente
discriminatorii în ceea ce privește rasa (Operario & Fiske, 1998), sexul (Rudman
& Glick, 2001) sau vârsta (North & Fiske, 2012). Dorința oamenilor de a limita
autonomia grupurilor exterioare derivă din stereotipurile adânc implementate în
mentalitate. Ca urmare, frecvent oamenii au tendința de a găsi ca țap ispășitor
membrii grupului extern, atunci când evenimentele se derulează într-un sens
nedorit (Glick, 2005).
Cel de-al doilea mod în care controlul poate duce la excludere apare
atunci când oamenii îi ignoră pe cei de care nu depind în mod direct rezultatele
lor concrete în plan social. Oamenii sunt rareori motivați să-i ia în seamă pe cei
de la care nu au nevoie să preia nimic. Dovezi neurale și comportamentale
recente indică faptul că oamenii manifestă o formă extremă de excludere socială
a celor săraci și fără adăpost, considerându-i adesea pe aceștia ca fiind
dezumanizați, adică nemaiavând suficiente caracteristici specifice ființelor
umane (North & Fiske, 2013).
Potrivit lui Janoff-Bulman și Sheikh (2006), trauma distruge ipoteza
principală potrivit căreia ceea ce se întâmplă în lume are o anumită semnificație,
ceea ce include ideea că ce ți se întâmplă are drept cauză propriile acțiuni,
independent de acțiunile altcuiva. De asemenea, în domeniul social, excluderea
suferită distruge sentimentele de control social. Fiind blocate diferitele tipuri de
acțiuni și comportamente, crește automat gradul de frustrare, ceea ce poate duce
la apariția comportamentului agresiv al oamenilor (Dollard et al., 1939).

267
Teoreticienii au extins această explicație asupra comportamentului social,
demonstrând că persoanele excluse social îi pot agresa pe cei care le-au exclus
(Twenge et al., 2001); alți cercetători au susținut că excluderea, cel puțin la
început, provoacă un blocaj al emoțiilor și o retragere comportamentală
(Williams, 1997). Atunci când excluderea socială se combină cu perceperea
pierderii controlului, cei excluși tind să reacționeze antisocial, fapt care
subminează în continuare orice tip de interacțiune ulterioară (Williams, 2007).
Cu timpul, excluderea perpetuă provoacă o percepție a lipsei controlului
social și are ca rezultat sentimente de neputință pe termen lung. Prin urmare,
persoanele excluse social prezintă un risc deosebit de crescut de a dezvolta
anxietate, depresie și singurătate, toate rezultând din percepția unei lipse de
competență și de control (Baumeister & Tice, 1990; Leary, 1990). Un sentiment
de control este benefic pentru echilibrul psiho-emoțional al omului, dincolo de
abilitatea reală de a anticipa și de a controla evenimentele.

Consolidarea Sinelui
În relaționarea cu ceilalți, oamenii se străduiesc continuu să-și mențină
un nivel de auto-validare și să-și îmbunătățească stima de sine. Oamenii care au
o imagine de sine moderată tind să fie mai sănătoși (Taylor & Brown, 1988).
Unii teoreticieni au indicat faptul că oamenii, din punct de vedere al evoluției
speciei, au început să-și monitorizeze stima de sine ca pe un sociometru, ca pe
un indicator al stării lor de grup (Leary & Baumeister, 2000).
Beneficiile stimei de sine se încadrează în general în două categorii:
sentimente personale plăcute și asertivitate crescută. Dovezile pentru alte
beneficii apărute sunt mai puțin clare, deoarece direcția cauzalității este adesea
incertă (Baumeister et al., 2003). Cu toate acestea, alte lucrări indică faptul că
respectul de sine oferă anumite beneficii, personale și emoționale. De exemplu,
persoanele cu stimă de sine înaltă își văd în mod optimist sinele prezent în
comparație cu sinele lor trecut, chiar și în fața unor dovezi contrare (Wilson &
Ross, 2001). Mai mult decât atât, oamenii cu stimă de sine ridicată au
perspective pozitive cu privire la viitorul lor (Taylor & Brown, 1988).
Când oamenii se confruntă cu amenințări la adresa stimei de sine, acest
lucru tinde să le submineze relațiile interpersonale cu alți membri ai grupului (Park
& Crocker, 2005). Eșecurile autovalidării, din cauza scăderii stimei de sine,
conduc către apariția unor emoții negative (de exemplu, tristețe, furie și rușine).
Atunci când stima de sine a oamenilor este conectată în mod special cu
calitatea de membru al grupului, de cele mai multe ori apare fenomenul
excluderii membrilor din afara grupului. Motivația consolidării sinelui duce la

268
favorizarea grupului de apartenență, mai degrabă decât la dezaprobarea totală a
grupului extern. De exemplu, Brewer (1999) a arătat că oamenii își favorizează
grupul, dar sunt reticenți în a pedepsi grupurile din afară.
Ca și în cazul amenințărilor la adresa apartenenței la grup a individului,
amenințările la adresa consolidării sinelui cresc această probabilitate a excluderii
membrilor din afara grupului. În astfel de cazuri, adesea loialitatea oamenilor
față de membrii grupului de care aparțin se intensifică, ei preluând totodată din
ce în ce mai mult prejudecățile vizavi de cei din afara grupului.
Din perspectivă social-psihologică, oamenii folosesc calitatea de
membru al grupului pentru a-și îmbunătăți stima de sine. Excluderea din grup
amenință stima de sine a oamenilor și determină creșterea anxietății, depresiei
și singurătății (Leary, 1990). Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt mai
sensibile la excluderea socială decât cele cu stimă de sine ridicată. Scăderea
stimei de sine exacerbează amploarea și efectele respingerii sociale, producând
chiar o mai mare auto-devalorizare decât excluderea per se (Nezlek et al.,
1997). În unele cazuri, amenințarea la adresa sinelui, care decurge din
excluderea socială, are drept rezultat violența atât față de sine, cât și față de
ceilalți. O metaanaliză a studiilor axate pe comiterea unor crime în cadrul
școlilor (mai exact cazuri de împușcături), din anul 1995 până în anul 2001, a
constatat faptul că acestea aveau la bază diferite acte de respingere socială
legată de stima de sine, printre care ostracizarea, bullying-ul sau respingerea
romantică (Leary, Kowalski et al., 2003).

Încrederea acordată altora


Cel de-al cincilea și ultimul motiv social principal implică necesitatea de
a percepe lumea socială ca un loc binevoitor. În procesul interacțiunii și al
formarii de legături cu ceilalți, oamenii învață să aibă încredere în aceștia. La fel
ca și în cazul celorlalte motive sociale fundamentale, rolul încrederii în ceilalți
a fost reliefat atât în teoriile sociale, cât și în unele studii clinice extrem de
importante (de exemplu, Rogers, 1959), precum și în cele care abordau acest
aspect în cadrul dezvoltării umane (Bowlby, 1969). Cele mai timpurii explicații
ale apariției și dezvoltării prejudecăților intergrupale s-au axat pe lipsa de
încredere dintre membrii grupurilor aflate în competiție (Allport, 1954).
Oamenii percep alte persoane ca fiind, în fond, demne de încredere, până
când se dovedește contrariul. Sensibilitatea noastră față de încredere este
evidențiată prin faptul că aceasta este unul dintre cele două elemente principale
pe care le deducem din trăsăturile faciale, chiar și de la expuneri mai mici de
100 de milisecunde (Todorov et al., 2008). În culturile non-occidentale, cercul

269
de încredere al oamenilor poate fi mult mai larg, de la cei mai apropiați membri
ai familiei până la asociații pe linie profesională (Yamagishi et al., 1998).
Un nivel ridicat de încredere în alții generează, de regulă, o serie de
beneficii personale; în acest fel se reduce și gradul de incertitudine, precum și
intervenția norocului, hazardului sau a unei puteri superioare în ceea ce
privește guvernarea propriei vieți. Oamenii au mai puține resentimente, au mai
multe reușite din punct de vedere social și sunt mai puțin predispuși la
singurătate atunci când încrezători în ceilalți (Gurtman, 1992; Rotenberg,
1994). Deoarece oamenii încrezători văd lumea socială ca fiind în mare măsură
binevoitoare, ei sunt mai empatici și mult mai prosociali decât cei care nu au
încredere (Fiske, 2010).
În procesul de asigurare a succesului în grup, oamenii compară în mod
explicit membrii grupului cu persoane despre care se crede că nu pot fi de
încredere. „Nu mai ai încredere în nimeni peste 30 de ani” reprezintă unul dintre
sloganurile simbol ale Mișcării Puterii Negre din anii ‘60 din S.U.A., mișcare ce
accentua mândria rasială, împuternicirea economică și crearea unor instituții
politice și culturale pentru persoanele de culoare din Statele Unite. Oamenii sunt
extrem de sensibili la diferențierea încrederii față de neîncredere în lumea
socială; dintre dimensiunile fundamentale care orientează percepțiile sociale,
încrederea este cea mai rezistentă la schimbare (Fiske et al., 2007).
Ca și în cazul celorlalte motive sociale, consolidarea granițelor grupului
de apartenență înseamnă excluderea membrilor grupului extern. De exemplu,
persoanele care se identifică la un înalt nivel cu grupul tind să ezite în ceea ce
privește cooperarea cu membrii din afara grupului (Hewstone & Brown, 1986).
De asemenea, oamenii pot să nu aibă încredere în membrii din grupuri externe,
întrucât îi percep ca pe niște amenințări la adresa obiectivelor grupului din care
fac parte (Cottrell & Neuberg, 2005).
Inabilitatea oamenilor de a avea încredere în alții are consecințe grave
pentru funcționarea socială, deoarece încrederea este concepută ca „realitate
socială” (Lewis & Weigert, 1985).
Lipsa de încredere dăunează capacității oamenilor de a forma relații
constructive cu ceilalți. De exemplu, persoanele care sunt trădate sau exploatate
pot deveni hipersensibile față de posibilele comportamente negative ale altora
(Fiske, 2010). În comparație cu persoanele care nu au fost trădate, persoana care
a trecut prin această experiență are o probabilitate mai mare să mintă, să trădeze
la rândul ei, să fure, să nu respecte drepturile altora și să nu ofere celorlalți o a
doua șansă (Rotter, 1980). De asemenea, aceste persoane sunt mult mai puțin
cooperante în diferite relații și contexte sociale (Ferrin et al., 2007).

270
Lipsa de încredere prezice disfuncționalități și în relațiile intime. Copiii
care au un stil de atașament evitant tind să aibă mai frecvent emoții negative în
relațiile lor romantice adulte (Mikulincer & Shaver, 2013, Simpson, 1990).
Oamenii a căror încredere a fost încălcată pot să dezvolte o sensibilitate crescută
la respingere, fapt care încurajează gelozia și ostilitatea între partenerii romantici
(Downey & Feldman, 1996).

10.5. Reacțiile la respingerea reală și potențială

Confruntarea cu evenimentele ce au implicații asupra evaluării și


acceptării oamenilor în diferite relații și grupuri, raportarea la evenimente ce
implică posibilitatea de devalorizare și respingere au generat dezvoltarea unor
mecanisme specifice de tip adaptativ.

10.5.1. Monitorizarea și detectarea respingerii

Mecanismele specifice care monitorizează mediul social pentru indicii


privind acceptarea și respingerea interpersonală nu sunt bine înțelese, însă se
cunosc câteva lucruri despre proprietățile lor. În special, sistemele psihologice
care detectează respingerea interpersonală sunt deosebit de sensibile (Williams
& Zadro, 2005); ele se activează rapid pentru a avertiza oamenii despre
potențiale amenințări, care sunt adesea minore, îndepărtate sau chiar imaginate.
Majoritatea sistemelor care monitorizează mediul pentru aceste potențiale
amenințări și oportunități sunt concepute pornind de la presupunerea că „este
mai bine să fii în siguranță decât să-ți pară rău” (Haselton et al., 2005). La fel
cum animalele sunt mai predispuse să răspundă cu frică la stimuli noi inofensivi,
decât să rămână liniștite atunci când sunt înconjurate de amenințări, oamenii au
tendința de a interpreta indicii neutri sau ambivalenți ca fiind caracteristici
respingerii, iar acest lucru se datorează supraestimării acceptării lor sociale
(Leary, Haupt et al., 1998).
Drept urmare, oamenii răspund adesea automat la reacții neutre sau
minore, ca și cum ar avea consecințe excepțional de importante, chiar și atunci
când provin de la oameni a căror acceptare socială practic nu contează
(Gonsalkorale & Williams, 2007; Wirth & Williams, 2009). O meta-analiză a
cercetărilor privind reacțiile la respingere a concluzionat faptul că aceasta nu
provoacă distres imediat (Blackhart et al., 2009), însă multe studii au găsit efecte

271
ale respingerii asupra reacțiilor emoționale spontane ale oamenilor. „Nu vreau
să te mai văd niciodată”, „Ești concediat” sau „Ai fost eliminat din grup”
provoacă o reacție puternică și imediată în aproape oricine.
Chiar dacă prima lor reacție este, de fapt, aproape nediscriminatorie,
odată ce conștientizează faptul că situația nu este atât de amenințătoare, oamenii
își autoreglează comportamentul și au răspunsuri specifice în funcție de
conotațiile situației respective.

10.5.2. Reacții emoționale

Sentimentul respingerii
Sentimentul respingerii poate să apară atunci când cineva se confruntă
cu o valorizare relațională insuficientă sau nesatisfăcătoare (Leary & Leder,
2009). Principalele categorii de evenimente care cauzează sentimente de
respingere conțin diferite indicii conform cărora alți oameni nu apreciază și
nu valorizează relația cu persoana respectivă, la fel de mult precum ar dori
aceasta (Feeney, 2004, 2005; Leary et al., 1998; Mills et al., 2002). Mai mult,
studiile experimentale în care participanții erau influențați să creadă că alte
persoane nu doreau să interacționeze cu ei sau să îi cunoască (deși acestea
erau condiții experimentale) evidențiază apariția sentimentului de respingere
(Bourgeois & Leary, 2001; Buckley et al., 2004; Eisenberger et al., 2003;
Snapp & Leary, 2001).
MacDonald și Leary (2005a,b) au analizat o gamă largă de dovezi ce
sugerează faptul că mecanismele fiziologice care mediază sentimentele de
respingere au evoluat pe lângă mecanismele existente asociate cu durerea fizică.
Animalele sociale, inclusiv ființele umane, necesită un sistem prin care să
pedepsească indivizii care nu evită excluderea socială, sistem care să se
declanșeze rapid, de la primele semnele de respingere față de aceștia din urmă. În
sprijinul acestei ipoteze, autorii au revizuit dovezile fiziologice potrivit cărora
durerea socială și fizică acționează prin mecanisme similare (în mod specific,
cortexul cingular anterior, structurile creierului periaqueductal și sistemele
neuroendocrine ale opioizilor și oxitocinei), iar trăsăturile cognitive, emoționale
și comportamentale ale durerii sociale și fizice se suprapun în mod considerabil.
Faptul că oamenii posedă un sistem care provoacă sentimente puternice și
dureroase ca răspuns la respingerea interpersonală este o dovadă că reglementarea
acceptării sociale a fost critică pentru supraviețuire pe tot parcursul evoluției
umane. Respingerea tinde să evoce și alte emoții, în special furie și tristețe (Leary

272
et al., 2006). Cu toate acestea, Leary și Leder (2009) au prezentat dovezi ale
faptului că emoțiile care însoțesc adesea respingerea apar din alte trăsături ale
situației. De exemplu, respingerile care sunt percepute ca nedrepte pot provoca
furie și cele care se soldează cu pierderi de relații pot cauza tristețe.

Jena, vina și rușinea


Jena este definită în mod tipic ca un răspuns emoțional la situațiile în
care oamenii cred că au transmis altora impresii nedorite (Miller, 1996). Cu toate
acestea, într-un sens mai larg, jena poate fi considerată ca fiind o reacție la
situațiile în care cineva a transmis o imagine care îi poate afecta valoarea
relațională și probabilitatea de acceptare de către alte persoane. Evenimentele
care suscită jenă tind să fie acelea în care o persoană încalcă norme sociale
generice, ce se referă la modul în care ar trebui să interacționăm cu alte persoane
– ori, după cum am subliniat, încălcările normelor de interacțiune conduc în mod
semnificativ la devalorizare și respingere. Prin urmare, este probabil ca jena să
funcționeze pentru a semnala unui individ o posibilă respingere interpersonală
(Leary & Cotrell, 2013).
Din punct de vedere istoric, vinovăția și rușinea au fost conceptualizate ca
fiind emoții care rezultă din comparațiile nefavorabile dintre idealurile personale
ale oamenilor (sau adesea standardele morale) și comportamentul lor real (Lewis,
2000). Cu toate acestea, sistemele care stau la baza vinovăției și a rușinii au
evoluat probabil pentru a împiedica oamenii să încalce standardele sociale, adică
să prevină respingerea din partea altora și să motiveze un comportament de
remediere în urma unor asemenea încălcări (Fessler, 2007). Potrivit lui Leary și
Cotrell (2013), vina și rușinea sunt, de asemenea, implicate în sisteme care
mediază reacțiile la respingerea reală, anticipată și imaginată. Oamenii au
răspunsuri emoționale diferite la situațiile care subminează acceptarea socială. În
mod specific, jena/ stânjeneala apar ca răspuns la încălcările normelor sociale
(cum ar fi, de pildă, uitarea unei întâlniri), în timp ce vinovăția și rușinea apar în
general atunci când oamenii încalcă standardele morale sau etice (cum ar fi
infidelitatea, încălcarea unei proprietăți) (Tangney et al., 1996).

10.6. Patternuri comportamentale ale confruntării cu respingerea

Mecanismele evolutive pe care oamenii le activează pentru a face față


amenințărilor au, în general, trei roluri. Ele monitorizează mediul înconjurător
pentru indicii care semnalează prezența amenințării, evocă emoții de aversiune

273
atunci când sunt detectate astfel de indicii și suscită o motivație sau o tendință
de acțiune, astfel încât omul se comportă în diferite moduri care minimizează
sau elimină amenințarea. Chiar dacă ființele umane posedă sisteme care
detectează și răspund la respingerea potențială și reală, motivațiile subsecvente
sunt destul de complicate, iar dovezile sugerează că oamenii pot răspunde la
respingere în cel puțin trei moduri destul de diferite – prin încercarea de a-și
spori acceptarea, prin declanșarea reacției de tip agresiv sau prin retragerea
socială (Buckley et al., 2004; Leary et al., 2006; Maner et al., 2007).
Fiecare dintre aceste reacții ar putea fi funcțională în anumite
circumstanțe. Îmbunătățirea valorii relaționale a unei persoane ar putea restabili
conexiunile sociale cu cel ce respinge sau cu ceilalți, agresiunea ar putea pedepsi
oamenii pentru respingeri nedrepte și, eventual, ar descuraja excluderea viitoare,
iar retragerea ar reduce probabilitatea de respingere și rănire emoțională
puternică.
Smart Richman și Leary (2009) au realizat un model multidimensional
al răspunsurilor la respingere, care specifică circumstanțele în care persoanele
respinse vor avea tendința de a răspunde prosocial, antisocial sau asocial. Mai
exact, autorii au identificat șase seturi de factori care ar trebui să modereze
reacțiile oamenilor care se confruntă cu respingerea – percepția corectitudinii/
nedreptății respingerii, expectanțele de reparare a relațiilor, valoarea relației
deteriorate, posibilitatea alternativelor relaționale, cronicitatea respingerii,
precum și costurile percepute ale respingerii. Modelul arată modalitatea în care
cele șase constructe explică care dintre cele trei motive (căutarea acceptării,
rănirea altora sau retragerea) domină răspunsurile oamenilor după ce s-au
confruntat cu respingerea.
Așadar, având în vedere importanța adaptativă a acceptării relaționale,
semnalele care arată respingerea pot induce în mod natural răspunsuri
comportamentale pentru a face față acestei situații, iar răspunsul optim poate
implica motive de acceptare, de a face rău altora sau de retragere, în funcție de
circumstanțe. Oamenii pot dispune de mecanisme care să ia în considerare
circumstanțele specifice dintr-o anumită situație.

1. Perceperea corectitudinii/ nedreptății respingerii


Natura excluderii este de așa natură încât este adesea percepută ca
nedreaptă. A fi excluși și, prin urmare, nevalorizați și lipsiți de aprecierea unui
individ sau a unui grup, reprezintă un lucru complet contrar opiniilor generoase
pe care le avem de multe ori despre noi înșine. Cel mai adesea, nu numai că
respingerea este incompatibilă cu părerile de sine, dar este, de asemenea,

274
asociată cu inexplicabilul („De ce eu?”, „De ce eu nu?”, „Cum ar putea ea?”).
Eșecul înțelegerii motivelor respingerii contribuie la crearea unui sentiment de
nedreptate.

2. Expectanțele de reparare a relațiilor


În funcție de percepția asupra unui episod de excludere (în sensul în care
reflectă o relație ireparabilă sau nu) va fi determinat și modul în care oamenii
vor răspunde. Evaluarea unei relații ca având potențial de refacere în urma
respingerii motivează eforturile de a coopera într-o sarcină de grup (Ouwerkerk
et al., 2005).
În schimb, atunci când probabilitatea reparației este percepută ca fiind
scăzută, modalitățile de reacție prosociale nu sunt activate și, în schimb, vor
predomina răspunsurile antisociale. Dovezi ale modalităților în care oamenii se
angajează în aceste estimări sunt înfățișate într-o serie de studii realizate de
Maner et al. (2007) – respectiv, participanții excluși erau motivați să acționeze
în diferite moduri menite să le sporească gradul de acceptare, cum ar fi, de pildă,
lucrul cu alții, alocarea recompenselor în bani altor participanți și evaluarea
pozitivă a unui potențial partener de interacțiune. Cu toate acestea, astfel de
comportamente au apărut numai în situații în care participanții se așteptau să
interacționeze ulterior cu cealaltă persoană în cursul experimentului; atunci când
nu a fost posibilă o viitoare interacțiune, participanții i-au tratat cu dispreț pe cei
care i-au respins și nu au alocat recompense atunci când au avut ocazia.

3. Valoarea relației deteriorate


Gradul în care oamenii apreciază relația în care a avut loc excluderea
este un alt factor important care determină răspunsurile comportamentale. Spre
exemplu, dacă oamenii sunt excluși dintr-o relație investită puternic emoțional
(fie că este vorba de un prieten, de un partener romantic, un șef sau un grup), ei
vor fi motivați să facă cât mai multe pentru a repara relația. Astfel, răspunsurile
prosociale pot consta într-o cooperare sporită, conformismul la opiniile grupului
sau exprimarea regretului pentru o greșeală. Alternativ, oamenii pot experimenta
excluderea dintr-o relație care nu îi interesează sau față de care au o dorință
scăzută de a continua, cum ar fi de pildă, contextul unei prietenii sau al unei
relații romantice. În aceste cazuri, oamenii pot exprima ostilitate, deoarece nu se
îngrijorează prea mult vizavi de acțiunile lor care ar putea duce la o excludere
suplimentară sau pur și simplu se pot retrage din relația actuală și apoi caută alte
relații care să le confere un sentiment de apartenență.

275
4. Posibilitatea alternativelor relaționale
Când oamenii sunt capabili să-și imagineze sau să caute alternative
relaționale, motivațiile de retragere în urma respingerii predomină. Mai degrabă
decât să se angajeze în eforturile de a repara relația sau de a-și exprima ostilitatea
față de cel ce a respins, atenția poate fi retrasă și, în schimb, să fie direcționată
către noi surse de acceptare. În scopul căutării acceptării dincolo de relația în
care a avut loc excluderea, oamenii pot apela, de asemenea, la rețele de sprijin
prestabilite. Astfel de surse de susținere au rolul de a-i ajuta la restabilirea
sentimentului de apartenență.

5. Cronicitatea respingerii
Momentele de respingere, de asemenea, se deosebesc prin
specificitatea și conotațiile acordate. Lipsa unei invitații la petrecerea unui
prieten sau primirea unei remarci de la un funcționar de vânzări poate fi
percepută ca o anomalie sau ca o excepție de la modul în care cineva este în
mod normal tratat de alții. Atunci când astfel de experiențe sunt percepute ca
fiind cronice și pervazive, oamenii pot fi motivați să se retragă și să evite
posibilitatea unei noi respingeri.

6. Costurile percepute ale respingerii


Unele experiențe de respingere sunt deosebit de importante din cauza
costurilor asociate cu pierderea relației. Când costurile sunt percepute ca fiind
mari, oamenii sunt motivați să încerce să repare relația și să acționeze în mod
prosocial pentru a câștiga un favor din partea celui care i-a respins. Aceste
costuri sunt adesea obiectivabile în pierderi de resurse. A fi lăsat în afara unei
importante decizii de afaceri poate avea un impact și o semnificație deosebită
pentru productivitatea viitoare, dizolvarea potențială a unei căsătorii poate avea
consecințe financiare negative puternice, iar pierderea unei prietenii poate avea
semnificație pentru accesul la anumite grupuri sociale sau alte resurse. Un cost
ridicat perceput poate fi, de asemenea, calculat în funcție de costurile sociale
potențiale. Atunci când pierderea relației poate duce la jenă, ridiculizare sau
rușine, oamenii sunt motivați să acționeze astfel încât să repare relația deteriorată
sau să prevină apariția acestor evenimente. În relațiile strânse/ apropiate o
investiție ridicată percepută (de exemplu, timp, efort, bani, experiențe comune
și identitate socială) prezice mai multe costuri asociate cu respingerea și o
motivație mai puternică pentru a repara relația.

276
10.7. Consecințele respingerii și excluderii sociale

10.7.1. Consecințele psihologice

Țintele discriminării bazate pe apartenența la grupuri (în funcție de


criterii cum ar fi rasa, genul sau etnia) se confruntă deseori cu episoade repetate
de respingere și au puține oportunități de a obține acceptarea, cel puțin în ceea
ce privește persoanele care le discriminează. Numeroase studii reliefează o
asociere între discriminarea auto-percepută și bunăstarea psihologică scăzută
(Williams, 2003). De asemenea, discriminarea auto-percepută este un factor
puternic de stres, care duce la o varietate de rezultate negative în legătură cu
sănătatea și echilibrul mental.
Cercetările au arătat faptul că respingerea interpersonală în copilărie a
fost asociată cu singurătatea și cu stima de sine scăzută. De pildă, realizând un
studiu meta-analitic al corelațiilor între diferite variabile de personalitate și
respingere, Newcomb et al. (1993) au evidențiat faptul că acei copii care sunt
respinși în mod cronic tind să fie mai agresivi/ mai retrași, au mai puține abilități
cognitive și sunt mai puțin adaptați social. Aceste caracteristici îngreunează
menținerea unei relații de succes între egali. Cercetările privind efectele pe
termen lung ale ostracismului sugerează de asemenea că expunerea persistentă
la acest tip de experiențe conduce în cele din urmă la neajutorare, înstrăinare,
neputință și depresie (Williams & Nida, 2009).
Studiile longitudinale au găsit, și ele, legături semnificative între
respingerea socială timpurie și simptomele psihopatologice ce se manifestă mai
târziu în viață (Parker & Asher, 1987).

10.7.2. Consecințele fiziologice

Patternurile respingerii pe termen lung – cum ar fi discriminarea


continuă sau ostracizarea – afectează, de asemenea, sănătatea fizică. La nivel
fiziologic, respingerea declanșează eliberarea anumitor hormoni și provoacă
anumite răspunsuri neurologice care seamănă cu cele asociate durerii fizice
(Smart Richman, 2013), după cum am arătat și mai sus. Excluderea dintr-o
sarcină de grup, de pildă, generează un răspuns la stres, implicând creșterea
tensiunii sistolice și diastolice (Stroud et al., 2000). În mod similar, alte
evenimente care îi fac pe oameni să se simtă excluși – cum ar fi percepția unui
tip de raportare nedrept al celuilalt în relație, corelează cu înregistrarea tensiunii

277
arteriale ambulatorii crescute pe parcursul a două zile (Matthews et al., 2005;
Smart Richman et al., 2010).
Răspunsurile fiziologice au fost examinate mai pe larg în contextul
discriminării rasiale. Studiile au indicat faptul că discriminarea etnică și
maltratarea sunt asociate cu diferite răspunsuri fiziologice imediate (Harrell et
al., 2003). Experiențele cronice ale maltratării și discriminării pot fi, de
asemenea, legate de reactivitatea fiziologică crescută la stresorii ulteriori.
Într-un studiu având ca participanți femei afro-americane și europene-
americane, realizat de Guyll et al. (2001), s-a constatat că experiențele trecute
de genul respingerii și discriminării corelau cu reactivitatea diastolică mai mare
a tensiunii arteriale în rândul femeilor afro-americane, efect care nu a fost
observat și în rândul femeilor europene-americane. Astfel de constatări și alte
studii conexe (de exemplu, DeWall & Richman, 2011) sugerează că experiențele
de excludere cronică pot avea efecte pe termen lung asupra răspunsurilor
fiziologice la evenimentele stresante din punct de vedere social, înlesnind calea
proceselor patogene asociate cu reactivitate fiziologică sporită.
Experiențele interpersonale negative sunt, de asemenea, asociate cu
eliberarea cortizolului, un hormon care este produs ca urmare a reacțiilor la
evenimente stresante. De exemplu, situațiile care implică potențialul de evaluare
negativă și excluderea de către alte persoane (cum ar fi prezentarea unui discurs
sau efectuarea unei sarcini dificile în fața unui public investit înalt din punct de
vedere evaluativ) provoacă eliberarea de cortizol (Dickerson et al., 2008). În
mod similar, sentimentele de singurătate, care decurg din percepția deficitelor
din cadrul relațiilor sociale ale oamenilor, sunt asociate cu niveluri mai ridicate
de cortizol în ziua următoare (Adam et al., 2006).
Deși eliberarea cortizolului este benefică, ajutând oamenii să facă față
pericolelor, amenințările permanente cu privire la acceptarea interpersonală și
socială pot duce la o activitate excesivă a cortizolului, fapt care poate provoca
leziuni cardiovasculare, poate compromite funcția imunitară și poate favoriza,
de asemenea, apariția altor probleme de sănătate pe termen lung (Miller et al.,
2007). În linii similare, studiile realizate asupra primatelor au evidențiat o
asociere între stresul cronic datorat subordonării sociale (în care un animal
subordonat este supus actelor repetate de excludere, hărțuire și respingere de
către animale mai dominante) și dezvoltarea aterosclerozei arterei coronare,
această legătură fiind mediată în principal de factori neuroendocrini, cum ar fi
hipersecreția cortizolului (Sapolsky, 2005).
O altă cale prin care experiențele de excludere pot afecta sănătatea este
cea care implică emoțiile negative asociate cu respingerea, incluzând furia,

278
tristețea și anxietatea. După cum am menționat mai devreme, furia este deosebit
de pronunțată în cazul discriminării, întrucât este provocată de amenințări și
comportamente care sunt percepute ca nejustificate. Atunci când se declanșează
emoții puternice ca răspuns la amenințare, tensiunea arterială crește, lipidele și
glucoza sunt mobilizate pentru a spori energia și vigilența senzorială, iar în multe
cazuri se eliberează cortizolul. Din păcate, activarea repetată a acestor căi
fiziologice poate avea efecte dăunătoare asupra sistemului cardiovascular, cum
ar fi un risc crescut de hipertensiune arterială (Krieger, 2000). Mai mult,
persistența sau cronicitatea stresorilor în timp contribuie la apariția bolilor
cardiovasculare mult mai puternic decât experiența unui eveniment acut sau a
unei serii de evenimente într-un an dat (Mickelson & Williams, 1999). Astfel,
persoanele care se percep ca fiind devalorizate sau excluse în mod regulat din
cauza discriminării continue și a respingerii prezintă un risc crescut pentru boli
cardiovasculare. În sprijinul acestei ipoteze, cercetările privind legătura dintre
singurătate și stările cronice de apartenență redusă constată o morbiditate
crescută și o mortalitate prematură (Cacioppo & Hawkley, 2003).
Excluderea socială poate duce, de asemenea, la eșecuri ale autoreglării
(Twenge et al., 2003), iar acestea oferă o altă cale prin care excluderea contribuie
la apariția unor efecte negative pe termen lung în ceea ce privește sănătatea. În
măsura în care excluderea diminuează puterea de autoreglaj a oamenilor și
interferează cu autocontrolul în diferite moduri, acest lucru poate conduce la
perpetuarea unor comportamente nesănătoase cum ar fi, de pildă, consumul excesiv
de alcool sau fumatul, precum și la ignorarea unor comportamente sănătoase, cum
ar fi efectuarea exercițiilor fizice sau respectarea unor regimuri medicale. În
sprijinul acestei afirmații, studiile au găsit o relație între discriminare și utilizarea
țigărilor, alcoolului și altor substanțe, precum și o corelație între experiența
discriminării și alimentația nesănătoasă (Pascoe & Smart Richman, 2009).

10.7.2.1. Evaluarea socială și răspunsurile cortizolului

Dickerson și Zoccola (2013), realizând o meta-analiză a 208 factori


psihologici stresori care conduc la eliberarea cortizolului, au constatat că, în
general, factorii de stres cu o componentă social-evaluativă (de exemplu,
auditoriul prezent) au fost asociați cu o reactivitate mai mare a cortizolului
comparativ cu cei fără elemente social-evaluative, mărimea efectului pentru
stresorii social-evaluativi (d = 0,67) fiind de peste patru ori mărimea celor fără
evaluare socială (d = 0,15).

279
Există o legătură între amenințarea socială și incontrolabilitate. De
exemplu, Williams (2007) a sugerat că ostracizarea poate amenința sentimentul
nostru de control, evidențiind faptul că anumite contexte incontrolabile și social-
evaluative pot apărea adesea în mod concertat. Astfel, în experimentul realizat de
el, factorii stresori au fost codificați ca fiind „incontrolabili” atunci când nu se
putea face nimic pentru a schimba rezultatul situației (de exemplu, sarcina era
imposibilă, avea constrângeri de timp nerealiste); având la bază atât evaluarea
socială, cât și incontrolabilitatea, au apărut creșteri puternice, intense ale
cortizolului. Acești factori stresori nu numai că au fost asociați cu o reactivitate
mare a cortizolului, dar au avut de asemenea timpi mai lungi de recuperare, în fapt
efectele persistând în medie cu 40 de minute mai mult decât alte tipuri de sarcini.
Aceste constatări demonstrează că o amenințare social-evaluativă incontrolabilă –
în care alții sunt prezenți și eșecul este un rezultat probabil – reprezintă un trigger
capabil să provoace răspunsuri puternice și prelungite ale cortizolului.
Studiile experimentale ulterioare au confirmat și au extins aceste
constatări meta-analitice. Gruenewald et al. (2004) au solicitat participanților
ținerea unui discurs în prezența sau în absența unui public evaluativ și au constatat
răspunsuri puternice și substanțiale ale declanșării cortizolului la stresorul de
performanță. Acest efect a fost indicat ca fiind repetat în mai multe studii în care
s-au utilizat sarcini stresante de performanță (Dickerson et al., 2008; Het et al.,
2009). Un alt studiu a examinat efectele concursurilor de dans în situația existenței
unui context social-evaluativ real (Rohleder et al., 2007); autorii au descoperit că
nivelurile de cortizol ale dansatorilor au fost ridicate într-o zi de concurs,
comparativ cu o zi de repetiție. Mai mult, acei participanți care au raportat un
sentiment mai accentuat de stres în fața evaluatorilor au arătat, de asemenea, o
reactivitate mai mare a cortizolului, indicând astfel faptul că percepțiile privind
intensitatea evaluării sociale sunt asociate cu acest răspuns fiziologic.

10.7.2.2. Componentele contextului social-evaluativ asociat cu reactivitatea


cortizolului

O situație social-evaluativă prezintă în general multe aspecte și nuanțe,


o serie de studii axându-se pe delimitarea componentelor critice ale contextului
responsabil de declanșarea răspunsurilor cortizolului. Spre exemplu, Dickerson
et al. (2008) au încercat să afle dacă simpla prezență socială a altora este
suficientă pentru a provoca un răspuns cortizol sau dacă indivizii trebuie să fie
percepuți ca fiind acolo într-un mod evaluativ; rezultatele arată faptul că

280
prezența altora nu era asociată cu creșterea cortizolului, însă percepția altora ca
fiind evaluativi corela cu semnificative creșteri ale cortizolului. Alte studii au
indicat faptul că percepția unei evaluări potențiale ulterioare performanței nu
duce la creșterea nivelului de cortizol (Dickerson et al., 2009). Luate împreună,
aceste studii sugerează că potențialul de evaluare nu este componenta critică a
contextului social-evaluativ care conduce la creșterea nivelului de cortizol, ci,
mai degrabă, evaluarea socială în timp real determină acest răspuns fiziologic.
Contează distanța de la care este percepută evaluarea socială, în sensul
declanșării cortizolului? Cu alte cuvinte, cei care evaluează performanțele
trebuie să se afle în aceeași cameră cu subiecții sau aceștia pot percepe evaluarea
socială dintr-o altă locație, declanșându-se astfel reactivitatea fiziologică? O
serie de studii au arătat că evaluarea la distanță (de exemplu printr-o oglindă
unidirecțională) este într-adevăr capabilă să provoace eliberarea de cortizol; cu
toate acestea, nivelul cortizolului era mult mai scăzut decât în cazul în care există
o evaluare socială „în direct”, respectiv evaluatorii se aflau în aceeași cameră cu
participanții (Andrews et al., 2007; Het et al., 2009.). De asemenea, Kelly et al.
(2007) au constatat că prezența unui public a fost asociată cu un răspuns de tipul
eliberării de cortizol de aproximativ trei ori mai mare în comparație cu formele
de evaluare la distanță. Împreună, acest grup de cercetări demonstrează faptul
că, în general, modificările mai mari ale cortizolului sunt declanșate în condițiile
în care evaluarea socială este maximizată; prezența vizuală în timp real a unui
public de evaluare reprezintă o modalitate sigură de a provoca creșteri
substanțiale ale cortizolului. Când acest context evaluativ este diminuat,
modificările cortizolului tind să fie și ele minimizate.

10.7.2.3. Respingerea/ excluderea interpersonală și răspunsurile cortizolului

Studiile menționate mai sus au pus accent pe anumiți factori social-


evaluativi pentru a examina reactivitatea cortizolului față de amenințările la
adresa Eului social. Cu toate acestea, multe experiențe de evaluare socială și
critică apar în contextul interacțiunilor și relațiilor interpersonale. O serie de
cercetări au examinat efectele respingerii sau excluderii interpersonale asupra
cortizolului; de exemplu, copiii care se confruntau cu respingerea colegilor
prezentau un nivel mai crescut de cortizol comparativ cu cei care erau acceptați
social (Gunnar et al., 2003).
Realizând un studiu experimental, Blackhart et al. (2007) au împărțit
sarcina realizării unei conversații de 15 minute între subiecții studiului și alte

281
patru până la șase persoane. După scurgerea acestui timp, participanților
repartizați aleatoriu la condiția de respingere li s-a spus că „nimeni nu dorește
să lucreze cu dvs.” într-o sarcină ulterioară, iar cei alocați condiției de acceptare
au fost informați că „toată lumea dorește să lucreze cu dvs.”. Astfel, cercetătorii
au evidențiat asocierea dintre condiția de respingere și nivelurile crescute de
cortizol comparativ cu condiția de acceptare, în care această asociere nu există.
Stroud et al. (2000) au realizat un experiment în care participantul și doi
„complici” ai cercetătorilor se angajau într-o sarcină de interacțiune, iar apoi, în
cursul sarcinii, participantul era exclus treptat și sistematic din conversație.
Rezultatele au arătat că această experiență de excludere a dus la creșterea
cortizolului în rândul participanților de sex feminin; totuși, bărbații nu au
prezentat modificări ale cortizolului ca răspuns la această formă de respingere
interpersonală. Femeile percep experiența de respingere graduală în mod diferit
și reacționează altfel la evaluare comparativ cu bărbații. Bărbații și femeile pot,
de asemenea, să difere în privința hipervigilenței față de propriile emoții (Nolen-
Hoeksema & Jackson, 2001), fapt care ar putea duce la deosebiri ale
răspunsurilor cortizolului în acest context de respingere.
Ford și Collins (2010) au examinat modalitatea în care diferențele
interindividuale ale stimei de sine moderează răspunsurile cortizolului la
respingerea interpersonală. În acest studiu, participanții de sex masculin și de
sex feminin au fost determinați să creadă că vor fi implicați într-un chat online
cu un potențial partener de dating. Ulterior li s-a spus că partenerul a ales să nu
continue (condiția de respingere) sau că acesta s-a îmbolnăvit (condiția de
control). Subiecții cu stima de sine scăzută și aflați în condiția de respingere au
arătat niveluri mai ridicate de cortizol comparativ cu subiecții ce aveau o stimă
de sine ridicată și se aflau în condiția de respingere sau comparativ cu
participanții aflați în condiția de control. Mai mult, auto-aprecierile negative și
autoînvinovățirea pe care le prezentau subiecții cu stimă de sine scăzută erau, de
fapt, mediatorii efectelor stimei de sine asupra răspunsurilor cortizolului. Astfel,
acești subiecți ofereau explicații de tipul „Am fost incompetent din punct de
vedere social, nu am fost distractiv”, acuzându-se în mod direct și considerându-se
vinovați pentru respingerea interpersonală, acest lucru conducând la creșterea
nivelului de cortizol.
Într-un alt studiu, realizat de Weik et al. (2010), participanții de sex
masculin și cei de sex feminin au fost repartizați aleatoriu într-una din cele trei
condiții: excluziunea socială, excluderea atribuită erorii de tip tehnic sau
incluziunea socială. Rezultatele au arătat că, deși nivelele de cortizol nu s-au
schimbat ca răspuns la sarcina de excludere socială, răspunsurile cortizolului au

282
diferit atunci când participanții s-au angajat mai târziu într-o activitate ce era
evaluată social.
Rezultatele tuturor acestor studii, ce au examinat efectele excluziunii
sociale sau respingerii asupra cortizolului, au demonstrat creșteri ale acestui
hormon ca răspuns la respingere, numai la un subset de indivizi (de exemplu,
femeile sau cei cu un nivel scăzut de stimă de sine). De asemenea, factorii care
sunt asociați cu reactivitatea în situațiile de performanță social-evaluativă,
precum perceperea apropierii fizice a auditoriului, joacă un rol în eliberarea
cortizolului.
În plus, efectele cortizolului în studiile de excludere socială și respingere
au fost, în general, mai mici în magnitudine decât cele observate în cazul
sarcinilor de performanță social-evaluativă. De pildă, comparând amploarea
modificărilor cortizolului pentru situația de excludere socială dintr-un joc și în
contextul de performanță social-evaluativa în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă
între 7 și 17 ani, Stroud et al. (2009) au constatat că prezența stresorului de
performanță social-evaluativ a determinat creșteri substanțiale ale cortizolului,
în special în rândul adolescenților, în timp ce situația de respingere
interpersonală a condus la o mai mică activare a cortizolului per ansamblu.

10.8. Rolul ruminației ca răspuns la evaluarea și excluderea socială

Ruminația este caracterizată prin existența unor gânduri nedorite,


repetitive, în general orientate în trecut și având un conținut negativ. Repetarea
de tip mental a factorilor și situațiilor stresante prelungește răspunsul acut al
declanșării cortizolului și, în timp, poate duce la acumularea unor efecte negative
asupra sănătății fizice și psiho-emoționale.
Există diferențe interindividuale în ceea ce privește tendința către
ruminație, însă și caracteristicile situaționale pot determina apariția acesteia. De
exemplu, câțiva teoreticieni au susținut că amenințarea reală sau percepută, în
cazul nevoilor sau scopurilor fundamentale, poate provoca și menține ruminația
(Gold & Wegner, 1995; Martin & Tesser, 1996; Trapnell & Campbell, 1999). În
plus, ei au susținut că rușinea poate crește gândurile de tipul ruminației (Joireman,
2004; Trapnell & Campbell, 1999). Ambele reprezintă caracteristici esențiale în
explicarea și înțelegerea mecanismelor psihologice ale excluderii sociale.
Amenințarea de tipul evaluării sociale poate să determine ruminația din
două motive. În primul rând, vizează nevoile fundamentale ale indivizilor, de
acceptare și apartenență socială, prin împiedicarea satisfacerii scopului de auto-

283
conservare socială (Dickerson et al., 2004). Obiectivele neatinse, în general,
conduc la ruminații și atunci este de așteptat ca și acest eșec să provoace
ruminație. În al doilea rând, evaluarea negativă percepută poate crea o
discrepanță între Sinele real și Sinele ideal (Higgins, 1987). Cu alte cuvinte,
evaluarea socială negativă devine auto-evaluare negativă și poate duce la
experiența rușinii. Mai mult decât atât, atunci când un individ percepe că ceilalți
îl consideră lipsit de valoare sau că nu îl valorizează relațional, el sau ea se va
confrunta cu sentimentul rușinii (Dickerson et al., 2004).
Concluziile mai multor cercetări indică faptul că rușinea și respingerea
duc la ruminație; astfel, experiența stării de rușine (Cheung et al., 2004;
Joireman, 2004; Orth et al., 2006), factorii stresori legați de stigmatizare
(Hatzenbuehler et al., 2009), respingerea de către partenerul romantic (Perilloux
& Buss, 2008) sunt asociate pozitiv cu ruminațiile.
Ruminația este considerată a fi maladaptivă, deoarece se concentrează
asupra problemelor din trecut, în loc să rezolve problemele pentru viitor (Gold
& Wegner, 1995). Mai mult decât atât, ruminația corelează cu dezvoltarea și
exacerbarea depresiei (Nolen-Hoeksema et al., 1993), cu menținerea anxietății
sociale (Clark & Wells, 1995) și cu persistența tulburării de stres posttraumatic
(Michael et al., 2007). De asemenea, ruminația poate conduce la o dispoziție
emoțională negativă (Nolen-Hoeksema & Morrow, 1993; Rusting & Nolen-
Hoeksema, 1998), se poate asocia cu diferite deficiențe în rezolvarea
problemelor (Lyubomirsky et al., 1999) și chiar cu agresivitatea (Bushman et
al., 2005).
Ruminația poate, de asemenea, să extindă răspunsurile stresului fiziologic,
iar în cazul celor care rămân ancorați după experiența evaluării sau respingerii
sociale în gânduri de acest tip, efectul cortizolului poate dura mai mult. Acest lucru
se poate întâmpla din cauza întârzierii recuperării răspunsului la stres; spre
exemplu, nivelele crescute de cortizol pot continua să circule în organism mult
timp după ce situația de respingere s-a încheiat. În plus, „rechemarea” sau
reamintirea prelungită ulterioar situației duce din nou la reactivarea răspunsului la
stres. Dacă se repetă în timp, recuperarea întârziată și reactivarea repetată a
răspunsului la stres înseamnă o expunere prelungită la hormoni de stres, ceea ce
poate afecta starea de sănătate (Brosschot et al., 2006). În susținerea acestei
afirmații vin și cercetările de laborator realizate de McCullough et al. (2007), ei
demonstrând corelația între ruminația vizavi de nedreptate și creșteri ale
cortizolului salivar, precum și studiile realizate de Zoccola et al. (2010), ce au
demonstrat faptul că ruminația asupra stresorilor prezice o reactivitate mai mare a
cortizolului, cât și o întârziere a recuperării organismului.

284
10.9. Respingerea cronică interpersonală și excluderea socială

Întrucât experiența acută de evaluare socială sau de respingere poate


provoca schimbări pe termen scurt ale cortizolului, experiențele mai prelungite
ar putea duce la dereglare a axei HPA (hipotalamus, glandă pituitară și
suprarenale). Într-adevăr, o meta-analiză realizată de Miller, Chen & Zhou
(2007) a constatat că factorii de stres cronici ce erau de natură socială se asociau
cu niveluri mai ridicate de cortizol dimineața și seara, comparativ cu stresorii
care nu aveau element social. În plus, factorii de stres cronici care erau
susceptibili de a provoca emoția de rușine au fost, de asemenea, asociați cu
niveluri mai mari de cortizol în timpul serii.
Cercetările privind singurătatea – care ar putea rezulta din sentimentele
de excluziune socială – au demonstrat, de asemenea, asocieri cu activitatea
sporită a cortizolului. Persoanele care raportau sentimente mai mari de
singurătate aveau un nivel mai ridicat al cortizolului dimineața și seara,
comparativ cu cei care se simt mai puțin singuri (Pressman et al., 2005). Aceste
creșteri ale cortizolului se produceau în contextul în care singurătatea era
experimentată în legătură cu stresorii interpersonali.
Alte studii au constatat faptul că sentimentul singurătății este asociat cu
răspunsuri mai mari ale cortizolului la trezire (Steptoe et al., 2004). De
asemenea, sentimentele de singurătate avute în ziua precedentă prezic răspunsuri
mai mari ale cortizolului la adolescenți (Doane & Adam, 2010), precum și la
adulții mai în vârstă (Adam et al., 2006) la trezire. Luate împreună, stresul social
cronic și sentimentele de singurătate au fost asociate cu o intensificare a
activității cortizolului.
A fost examinată și relația dintre excluderea socială, conceptualizată ca
hărțuire repetată de la egal la egal, și activitatea cortizolului. Astfel, Vaillancourt
et al. (2011) au comparat nivelurile zilnice de cortizol ale copiilor cu vârsta de
12 ani care erau supuși hărțuirii din partea colegilor cu ale celor care aveau
aceeași vârstă, dar nu erau expuși hărțuirii. Rezultatele au arătat că, în ansamblu,
copiii care au fost hărțuiți verbal ocazional sau frecvent au demonstrat un nivel
redus al secreției de cortizol; aceleași rezultatele au indicat, de asemenea,
diferențe de gen în privința nivelurilor de cortizol – respectiv, băieții aveau un
nivel mai mare de cortizol zilnic, în timp ce fetele aveau niveluri mai scăzute.
Aceste constatări arată că disfuncționalitatea axei HPA poate rezulta și din
hărțuirea cronică. Rezultatele nu au fost aceleași pentru bărbați și femei; studiile
viitoare ar trebui să examineze dacă acest tip de excludere și respingere socială

285
este perceput diferit de bărbați în comparație cu femeile sau dacă este
responsabil un alt mecanism (de exemplu, hormonii sexuali).
Alte cercetări au constatat că reactivitatea cortizolului este un moderator
între hărțuirea din partea colegilor și simptomatologia depresivă (Rudolph et al.,
2010, 2011). În mod specific, copiii supuși frecvent hărțuirii de acest tip și care
prezentau niveluri de cortizol ridicate, ca răspuns la stresul anticipativ la contactul
social, dezvoltau ulterior simptome depresive, mai precis, după un an. În plus, ei
aveau o tendință mai mare către ruminare, oferind un mecanism potențial pentru
aceste efecte. Acest lucru arată legătura directă dintre hărțuire, disfuncționalitățile
fiziologice produse de stresul aferent și simptomatologia depresivă.

10.10. Durerea socială

10.10.1. Durerea socială și durerea fizică – similitudini

„Durerea” respingerii sociale este o realitate ce depășește o simplă figură


de stil, o serie de studii arătând faptul că o parte din motivul pentru care indivizii
descriu respingerea ca fiind dureroasă este că experiențele de respingere sunt
prelucrate de aceleași patternuri neurale ca și în cazul durerii fizice (Eisenberger
et al., 2003; Eisenberger & Lieberman, 2004, 2005; Eisenberger, 2012), după
cum am subliniat și anterior. Unii autori au sugerat că, datorită importanței
conexiunii sociale pentru supraviețuirea umană, sistemul de atașament social
poate să fie adânc înrădăcinat în sistemul dureros fizic, împrumutând semnalele
specifice durerii pentru a indica momentele în care relațiile sociale sunt
amenințate (Panksepp, 1998). Concret, cercetările au arătat că prezența
distresului social ca urmare a excluderii sociale este asociată cu o activitate mai
mare în cortexul cingulat anterior dorsal (CCAD) (Eisenberger et al., 2007) și
insula anterioară (DeWall et al., 2011; Masten et al., 2009). Mai mult decât atât,
factorii individuali de diferențiere care, de regulă, reduc răspunsurile la
excluderea socială (de exemplu, suportul social, atașamentul anxios, stima de
sine) arată o legatură cu activitatea neuronală. Persoanele ce beneficiază de mai
mult sprijin social sau care petrec mai mult timp cu prietenii au prezentat o
activitate redusă în CCAD și insula anterioară ca răspuns la excluderea socială
(Eisenberger et al., 2007; Masten et al., 2010).
Persoanele care au un grad mai ridicat de atașament anxios și tendința
de a se îngrijora cu privire la posibilitatea respingerii de către ceilalți apropiați
au arătat o creștere a activității în CCAD și insula anterioară ca răspuns la

286
excluderea socială. În mod similar, indivizii cu stimă de sine scăzută au prezentat
o activitate mai mare în CCAD (Onoda et al., 2010) ca răspuns la excluderea
socială; persoanele care se simțeau respinse din punct de vedere social sau
deconectate în interacțiunile sociale din lumea reală au prezentat de asemenea o
activitate mai mare în CCAD ca răspuns la excluziunea socială (Eisenberger et
al., 2007). Aceste fapte arată o legătură între experiențele de respingere socială
și activarea neurală responsabilă pentru durere.
Foarte important, lucrările recente au confirmat că experiențele legate de
durerea socială și cea fizică activează regiuni neuronale care se suprapun. Astfel,
în studiul realizat de Kross et al. (2011a,b), participanții (care au fuseseră recent
respinși de partener în relația romantică) erau antrenați în două tipuri de situații: 1)
una în care trebuiau să se gândească la experiența lor de respingere interrelațională
și 2) o situație în care erau supuși unor stimuli termici dureroși. Rezultatele au
demonstrat o suprapunere a activității neuronale în CCAD și insula anterioară ca
răspuns la ambele tipuri de situație (de durere socială și fizică). Interesant, acest
studiu a demonstrat, de asemenea, activitatea neuronală suprapusă în regiunile
neurale cunoscute pentru procesarea componentei senzoriale a durerii fizice,
respectiv în cortexul somatosenzorial secundar și în insula posterioară.
Pe lângă excluderea și respingerea socială, evaluarea socială negativă
activează de asemenea aceste regiuni asociate durerii fizice. De exemplu, într-un
studiu (Eisenberger et al., 2011), participanților li s-a spus că se află într-o situație
de evaluare a primelor impresii pe care ei le produc unui alt subiect, acesta
oferindu-le feedbackuri de tipul pozitiv, neutru sau negativ. La fiecare 10 secunde,
participanții au văzut pe ecran un nou cuvânt de feedback care indica impresia
continuă a evaluatorului asupra interviului participantului (feedbackul fiind același
pentru fiecare participant). Aceste cuvinte cu rol de feedback au fost preselectate
pentru a fi interpretate ca respingere (de exemplu, „plictisitor”), neutru (de
exemplu, „spontan”) sau pozitiv (de exemplu, „inteligent”). De asemenea,
participanților li s-a cerut să evalueze modul în care s-au simțit ca răspuns la fiecare
cuvânt de feedback nou, apăsând unul din cele patru butoane variind de la 1 – foarte
rău la 4 – foarte bun. Rezultatele au demonstrat, nu în mod surprinzător, faptul că
participanții s-au simțit mult mai rău ca urmare a feedbackului de respingere, acest
lucru corelând și cu o activitate mai intensă în CCAD.
În plus față de studiile care examinează asocierea dintre experiențele
legate de excluderea socială sau de evaluarea socială negativă și diferite
patternuri neurale, experimentele care utilizează imagini cu tematică de
respingere sau expresii faciale cu aceleași conotații au arătat efecte similare. De
exemplu, ca răspuns la vizualizarea imaginilor cu tema respingerii (picturi de

287
Edward Hopper) în comparație cu imagini ce înfățișau tema acceptării (picturi
de August Renoir), participanții au arătat o activare semnificativă atât în CCAD,
cât și în insula anterioară (Kross et al., 2007). Mai mult, într-un studiu separat,
indivizii care aveau un grad mai mare de sensibilitate la respingere au arătat o
activitate mai mare a CCAD ca răspuns la vizionarea unor videoclipuri în care
figurau indivizi cu expresii faciale dezaprobatoare – un potențial indiciu al
respingerii sociale (Burklund et al., 2007). Astfel, CCAD și insula anterioară pot
fi receptive nu numai la experiența respingerii, ci și la indicii care reprezintă sau
semnalează respingerea socială (sau posibilitatea respingerii sociale).

Durerea este o senzație extrem de puternică, ea poate paraliza și insufla


frică intensă. Dar este, de asemenea, și utilă într-un mod remarcabil. Durerea
semnalează prezența sau amenințarea unei răniri și este, astfel, un mecanism de
auto-conservare. Abilitatea sa considerabilă de a atrage atenția face dificilă
ignorarea, iar caracterul său aversiv motivează puternic reacțiile care vizează
reducerea acesteia. Cu toate că durerea este neplăcută, este dificil de imaginat
că omul ar fi capabil să supraviețuiască fără ea. Persoanele care se nasc fără
capacitatea de a simți durerea sau care simt senzația de durere, dar o
experimentează ca fiind nonaversivă, suferă leziuni continue, amputări ale
membrelor și au o scurtă durată a vieții (Nagasako et al., 2003).
Durerea este, desigur, subiectivă și s-a dovedit a fi foarte dificil să fie
cuantificată până acum, chiar și cu măsurători obiective, cum ar fi testele de
sânge, urină sau chiar imagistică a creierului. Într-adevăr, natura inerent
subiectivă și privată a durerii poate exacerba sentimentele de izolare, în special
în cazul celor pentru care nu există o explicație din punct de vedere medical,
potențial conducând la dureri sociale. Departe de a fi o funcție liniară a afectării
țesuturilor, durerea este un fenomen extrem de complex, constând în multiple
fațete, care implică numeroase circuite neuronale, precum și sistemul endocrin
și imunitar (Benarroch, 2001; Chapman et al., 2008); ea este afectată de o
mulțime de contexte afectiv-emoționale (de exemplu, convingeri, așteptări),
factori cognitivi (atenția și memoria), starea de spirit, dar și de factori genetici
(Tracey & Mantyh, 2007). Durerea declanșează o serie de răspunsuri protective,
dar și afective, cognitive și comportamentale.
Borsook et al. (2013) descriu două componente ale durerii – senzoriale
și afective. Aspectul senzorial se referă la localizarea și calitățile senzației (de
exemplu, durerea intensă pulsantă sau ascuțită în degetul mare drept).
Componenta afectivă se referă la aspectul emoțional al experienței – cât este de
neplăcută, iritantă sau cât distres provoacă experiența durerii.

288
Deși senzațiile fizice asociate cu durerea fizică sunt deseori destul de
diferite de cele asociate durerii sociale, componenta afectivă este asemănătoare.
Ca rezultat, aspectul emoțional al unei experiențe dureroase din punct de vedere
social este cel căruia i-a fost aplicat termenul de durere socială. MacDonald și
Leary (2005a,b) au sugerat că durerea socială este de fapt o formă de durere
emoțională și că răspunsurile afective la traumatismele fizice reprezintă ele
însele o subcategorie a durerii emoționale. Așa cum durerea fizică provine din
vătămări fizice, durerea socială poate apărea din cauza unor vătămări sociale;
astfel, durerea socială a fost conceptualizată în primul rând ca stres emoțional
care apare în contextul respingerii sau pierderii sociale. Deși dimensiunile
senzoriale ale durerii sociale pot fi regăsite în aspecte precum calitatea durerii
(vibrație, înjunghiere) și localizarea (stomac, piept), la nivel fenomenologic
aparent diferă de aspectul senzorial al durerii fizice. O serie de cercetări arată că
opioidele, un jucător cheie în sistemele de modulare a durerii fizice, joacă de
asemenea un rol esențial în modularea stresului social.

10.10.2. Suprapunerea cu sistemele biochimice (sistemul opioidelor)

Sistemul opioidelor este implicat în reglarea durerii fizice. De exemplu,


morfina, care imită acțiunea opioidelor endogene, este considerată în prezent ca
fiind printre cele mai puternice și eficiente medicamente analgezice disponibile
pentru tratamentul durerii moderate până la severe (Bie & Pan, 2007; Fine &
Portenoy, 2004).
Nu după mult timp de la descoperirea sistemului opioid din creier, o serie
de studii au arătat că administrarea morfinei calmează neliniștea, precum și
strigătele emise de animalele separate de grupul social (Herman & Panksepp,
1978; Panksepp et al., 1978, 1980). Astfel, un medicament, cunoscut mult timp
ca analgezic pentru durerea fizică, a avut efect și asupra durerii sociale. Într-un
alt studiu, Herman și Panksepp (1978) au separat porcușorii de Guineea sugari
de mamele lor timp de 15 minute în fiecare zi pe o perioadă de 2 până la 3
săptămâni. O astfel de separare nedorită de mamă provoacă în mod obișnuit
țipete de primejdie la animale tinere. Cu toate acestea, când au fost injectate cu
sulfat de morfină, animalele izolate au emis în mod semnificativ mai puține
țipete de primejdie în comparație cu animalele cărora li s-a administrat o injecție
salină, fără a avea niciun efect asupra activității globale. Efectul a fost dependent
de doză, doze mai mari de opioizi ducând la scăderea numărului de strigate.
Aceste rezultate au fost ulterior reproduse în mai multe studii (Herman &

289
Panksepp, 1978; Keverne et al., 1997; Panksepp, 1998, 2008) și cu diferite tipuri
de animale, cum ar fi șobolani (Carden et al., 1996; Carden & Hofer, 1990a,b;
Kehoe & Blass, 1986a,b,c; Kehoe & Boylan, 1994), maimuțe (Kalin et al., 1988;
Keverne et al., 1989), câini (Panksepp et al., 1978) și păsări (Panksepp et al.,
1978). Concluziile acestor studii evidențiază și ele faptul că sistemele de
mediere ale durerii fizice și sociale se suprapun, iar, din moment ce mamiferele
complexe social au apărut relativ recent în istoria evoluției, deducem că sistemul
de avertizare a primejdiei sociale s-a suprapus peste sistemul durerii fizice, mai
vechi din punct de vedere evolutiv, pentru a semnala deconectarea socială.
O altă linie de cercetări a constatat că opioidele sunt implicate în
diminuarea sensibilității la durere (hipoalgezia), observată concomitent cu
izolarea socială (Kehoe & Blass, 1986a,b,c; Naranjo & Fuentes, 1985; Puglisi-
Allegra & Oliverio, 1983). De exemplu, într-un studiu (Puglisi-Allegra &
Oliverio, 1983), șoarecii au fost fie separați, fie adăpostiți în grupuri de șase
pentru o perioadă de 8 săptămâni. În plus, unii au fost supuși stresului de
imobilizare, administrându-li-se morfină sau soluție salină. Șoarecii izolați
social au demonstrat un prag sensibilitate la durere mai scăzută ca răspuns la
stimuli termici dureroși față de șoarecii grupați. Acest efect a fost diminuat prin
injectarea de naloxonă (un derivat opioid), ceea ce înseamnă că hipoalgezia
indusă de izolarea socială a fost mediată de opioide. Cel mai important,
administrarea morfinei nu a avut niciun efect asupra șoarecilor izolați, deși a
scăzut sensibilitatea durerii la șoarecii grupați.
Deci, rezultatele acestor cercetări au arătat ca izolarea socială modulează
sensibilitatea fizică la dureri prin intermediul sistemelor opioide; izolarea socială
pe termen lung poate duce la dereglarea receptorilor opioizi (Schenk et al., 1982).
Dacă sunt aplicabile la oameni, aceste rezultate au implicații clinice importante și
sugerează un alt mod prin care durerea socială și cea fizică sunt legate; durerea
socială cronică poate induce modificări ale receptorilor opioizi, fapt care poate
compromite atât funcționarea sistemului de modulare a durerii endogene a
individului, cât și reactivitatea la medicamentele opiacee, cum ar fi morfina.

10.10.3. Efectele durerii sociale acute asupra experienței durerii fizice

Întrucât sănătatea umană este atât de puternic influențată de relațiile


sociale, pierderea, respingerea, lipsa de conectare pot fi prelucrate ca amenințări
asemănătoare cu vătămările corporale. Atunci când se confruntă cu o amenințare
iminentă, organismul răspunde prin activarea unei serii de măsuri fiziologice

290
menite să faciliteze supraviețuirea – așa-numitul răspuns „luptă sau fugi”.
Aceste măsuri includ creșterea ritmului cardiac, accelerarea ritmului respirator,
dilatarea pupilelor, apariția transpirației. Răspunsul luptă sau fugi implică, de
obicei, hipoalgezia, o reducere a sensibilității la durere, deoarece durerea ar fi
contraproductivă în cazul în care împiedică un organism să supraviețuiască unei
amenințări. De exemplu, afișarea comportamentelor care să reflecte existența
rănilor, deci a vulnerabilităților, ar fi preferată de prădători. Evoluția, prin
urmare, pare că a favorizat speciile care au exprimat hipoalgezia în situații
amenințătoare (Butler & Finn, 2009). Răspunsurile hipoalgezice endogene au
fost observate la șoareci ca urmare a expunerii la numeroși factori de stres non-
social, cum ar fi șocurile administrate piciorului (Chesher & Chan 1977),
restricționarea alimentelor și constrângerea mișcărilor (Costa et al., 2007).
Hipoalgezia indusă prin amenințare a fost observată la om prin expunerea la
păianjeni în cazul celor care aveau arahnofobie (fobie de păianjeni) (Janssen &
Arntz, 1996), prin intermediul realității virtuale (Hoffman et al., 2001) și prin
administrarea unui șoc electric (Rhudy & Meager, 2003a,b). Astfel, în
experimentul realizat de Rhudy & Meager (2001), participanților le-au fost
alocate două condiții de inducție emoțională: respectiv frică în cazul primului
grup de subiecți, ce erau expuși la un șoc electric dureros, și anxietate în cazul
celui de al doilea grup, stare indusă prin amenințarea cu șocul; cercetătorii au
descoperit că frica provocată de expunerea la șoc a determinat o creștere
semnificativă a pragului de durere, în timp ce anxietatea determinată de
amenințarea șocului a dus la o creștere a reactivității la durere.
Pentru multe animale sociale, în special pentru oameni, înfrângerea,
pierderea și excluderea socială pot fi printre cele mai importante amenințări la
adresa siguranței tuturor. În acest caz, astfel de amenințări ar putea declanșa
acele răspunsuri de tip fugi sau luptă. Cercetările realizate pe animale au arătat
într-adevăr răspunsuri analgezice la o serie de factori de stres social, inclusiv
izolarea socială (Puglisi-Allegra & Oliverio, 1983), experiențele de înfrângere
(Kavaliers, 1988b) și conflictul social (Rodgers & Hendrie, 1983). La fel ca în
cazul răspunsurilor luptă sau fugi în cazul amenințărilor fizice, un răspuns la
excludere poate fi activarea sistemelor endogene de modulare a durerii. Astfel,
apariția unui eveniment dureros din punct de vedere social reprezintă o
amenințare puternică în sine, care este capabilă să provoace același răspuns ca
orice amenințare acută – invocarea răspunsului de stres al organismului – cu
interferența durerii fizice (Borsook și MacDonald, 2013).
Efectul legăturii dintre amenințarea socială și hipoalgezie la om a fost
evidențiat, de asemenea, prin intermediul câtorva studii. Astfel, în cercetarea

291
realizată de DeWall și Baumeister (2006), unii participanți au fost repartizați la
întâmplare pentru a primi feedback de genul că propria viață ar fi marcată de
izolarea socială (prietenii s-ar îndepărta, căsătoriile ar fi de durată scurtă). Alți
participanți au fost informați că se vor bucura de relații stabile, pline de
recompense pe tot parcursul vieții. Grupul care primise predicția dură a unei
vieți marcată de evenimente sociale negative a raportat praguri de durere
semnificativ mai mari și o toleranță mai mică la durere, comparativ cu cei care
primiseră o predicție pozitivă. Rezultatele însă nu se pot generaliza la diferitele
tipuri de experiențe pe care oamenii le pot întâlni în viața cotidiană.
Având în vedere importanța extinsă a rețelei sociale pentru sănătatea
umană și supraviețuire, pare rezonabil faptul că diferitele vătămări aduse acestei
rețele reprezintă o amenințare considerabilă. Rănile sociale acute și durerea
socială rezultată ar trebui, prin urmare, considerate amenințări, ele provocând un
răspuns fiziologic, inclusiv hipoalgezia, la fel ca orice altă amenințare percepută.

10.10.4. Suportul social și sensibilitatea la durere fizică

Potrivit lui Panksepp (2010), contextele și mediile sociale pot fi cauza


durerii, dar ele pot oferi în același timp și o resursă puternică pentru a face față durerii.
Într-unul din primele studii experimentale care examinează efectele
suportului social asupra durerii, Brown et al. (2003) le-au cerut subiecților (tineri
adulți) să țină un braț în apă rece cu gheață; participanții au efectuat această
sarcină, fie singuri, fie în compania unui prieten sau a unui necunoscut.
Complicii experimentatorului au fost instruiți să ofere sprijin activ (implicare
cât mai mult posibil în sarcină), sprijin pasiv (doar contact vizual) sau sprijin
interactiv (interacționau cu partenerul în funcție de cât doreau). Rezultatele au
arătat că beneficiarii sprijinului activ și pasiv raportau mai puțină durere fizică
decât omologii lor care îndeplineau sarcina fie singuri, fie cu suport interactiv.
Cercetătorii au sugerat că motivul pentru care grupul cu suport interactiv nu a
reușit să arate un efect similar cu cel obținut în condițiile de suport activ și pasiv
este producerea unor tranzacții negative care au subminat beneficiile oricărui
sprijin pozitiv, iar concluzia trasă a fost cea potrivit căreia stimulii fizici dureroși
pot fi resimțiți ca mai puțin intenși în prezența unui partener care oferă susținere
socială, în comparație cu persoana care trebuie să îi suporte de una singură.

În timp ce Brown et al. (2003) au arătat consecințele unui tip de


experiență de conectare socială (compania unei persoane) asupra procesării

292
durerii fizice, Master et al. (2009) au extins această cercetare prin investigarea
efectelor unor alte forme de experiențe de conectare socială asupra durerii fizice.
În studiul lor, lotul experimental era format din subiecți de sex feminin ce aveau
relații romantice de lungă durată; participanții erau rugați să își plaseze un braț
în spatele unei cortine opace, iar apoi brațul respectiv a fost expus la o serie de
stimuli termici în mai multe condiții diferite: ținând mâna partenerului (care
stătea în spatele perdelei), ținând mâna unui străin de sex masculin, ținând un
obiect, vizionând fotografia partenerului, vizionând fotografia unui bărbat străin,
vizionând fotografiile unui obiect (scaun). Jumătate dintre stimulările termice au
provocat dureri scăzute, în timp ce cealaltă jumătate au indus dureri mari,
participanții evaluând neplăcerile resimțite în cazul fiecărui stimul. Cercetătorii
au descoperit că situația în care participanții erau în contact cu mâna partenerului
a condus la evaluări ale durerii semnificativ mai mici decât situația contactului
cu un obiect sau când țineau mâna unui străin. Un pattern similar de constatări a
apărut în cazul fotografiilor. Afișarea fotografiei unui partener a condus la o
reducere semnificativă a durerii comparativ cu vizualizarea fotografiilor unui
obiect sau a unui străin. Așadar, imaginea unui iubit/ partener romantic poate fi
suficientă pentru a activa reprezentările mentale asociate cu iubirea și suportul
social, reducând astfel reactivitatea la durere.
Eisenberg et al. (2007) au constatat că relația între susținerea socială
zilnică ridicată și reactivitatea cortizolului la stresul social a fost mediată de
diferențele individuale în reactivitatea CCAD. Relația inversă dintre suportul
social și reactivitatea neurală și neuroendocrină la un eveniment stresant arată
că factorii de stres au un efect redus asupra persoanelor care au un nivel mai
ridicat de susținere socială în comparație cu cei care au un nivel mai scăzut de
sprijin social.
Aceste studii oferă dovezi convergente potrivit cărora sprijinul social
reduce atât experiența durerii fizice, cât și semnăturile neuronale cunoscute a fi
asociate pozitiv cu durerea.
Conform modelului răspunsului la stres realizat de Lazarus și Folkman
(1984), recunoașterea unei amenințări instigă un proces de evaluare (conștient și
/sau subconștient), care este mediat de resursele de coping ale unei persoane –
acestea depinzând, în principal, de expunerea prealabilă la amenințare, de evaluări
ale propriilor capacități și de succesele sau eșecurile din trecut. Este posibil ca
sprijinul social să fie considerat o resursă benefică în cazul unei amenințări,
reducând astfel amploarea acesteia și, în același timp, sporind capacitatea de
adaptare percepută a individului (Cohen et al., 2000; Cohen & Wills, 1985).
Conform studiilor realizate de Brown et al. (2003), precum și de Master et al.

293
(2009), sprijinul social diminuează amenințarea percepută sau îmbunătățește
capacitatea de gestionare percepută a prejudiciului presupus de semnalul durerii.
Astfel, odată cu perceperea unui pericol redus, durerea s-ar putea micșora și ea. O
altă explicație este aceea potrivit căreia afectele pozitive generate de sprijinul
social ar putea facilita conștientizarea unei game mai largi de posibilități creative
de a face față durerii. Cercetările extinse realizate de Fredrickson (2001, 2009) au
arătat că, în timp ce emoțiile negative restricționează atenția omului în vederea
pregătirii corpului pentru a răspunde în mod specific, emoțiile pozitive pot extinde
repertoriile cognitive și comportamentale, crescând numărul de răspunsuri
posibile pe care le putem găsi. Având o perspectivă extinsă și un potențial creativ
îmbunătățit, este probabil ca orice problemă, chiar și durerea, să pară mai ușor de
gestionat pe fondul unor posibilități extinse.
Oricare ar fi mecanismul explicativ, în cazul în care afectul pozitiv
produce hipoalgezie, cum este posibil ca un afect negativ, probabil provocat în
perioadele de excludere socială, să împiedice în mod similar durerea? Rhudy et
al. (2008) subliniază că, în cele mai multe studii, rezultatele au evidențiat faptul
că emoțiile negative facilitează sensibilitatea la durere, iar gradul de hiperalgezie
crește direct proporțional cu creșterea intensității afectului negativ, însă numai
până la un anumit punct. Astfel, există un prag la care efectul afectului negativ
asupra durerii se inversează. De exemplu, în studiul lor, descris mai sus, Rhudy
și Meager (2001) au constatat că simpla amenințare a oamenilor cu șocuri
dureroase a dus la hiperalgezie, în timp ce expunerea la șocuri a dus la
hipoalgezie. Deși ambele grupuri au raportat în mod similar prezența unui afect
negativ, grupul căruia i s-au administrat stimuli dureroși prezenta o excitație
nervoasă semnificativ crescută comparativ cu grupul care doar fusese amenințat.
Deci, efectele hipoalgezice induse de stres observate în numeroase studii
realizate pe animale, dar și pe ființe umane, apar deoarece stresorii folosiți au o
intensitate suficientă pentru a depăși acest prag de reversiune, adesea pentru că
sunt inevitabili (lucru care este asociat cu excitare nervoasă puternică).
Având în vedere importanța vitală a conexiunii sociale pentru sănătatea
umană, rezultatele studiilor realizate de către DeWall și Baumeister (2006) au
demonstrat faptul că minime semnale de slăbire a rețelelor sociale pot fi tratate
ca o amenințare formidabilă, ceea ce ar genera o excitare nervoasă intensă.
Această explicație corespunde rezultatelor studiilor realizate pe animale, care
indicau legătura dintre stresorii care deconectează social (izolare, conflict etc.)
și apariția hipoalgeziei.
Indiciile unui mediu social suportiv ar semnala disponibilitatea unei game
largi de resurse valoroase pentru a face față rănirilor, provocând astfel sisteme de

294
inhibare a durerii. Pe de altă parte, din cauza pericolului asociat cu deconectarea
socială, indiciile de vătămare socială ar semnala o amenințare majoră, provocând,
de asemenea, procese de inhibare a durerii. Astfel, este posibil ca hipoalgezia să
fie un răspuns adecvat atât în timpul perioadelor de deconectare socială, cât și de
susținere socială, dar să apară din diferite motive și prin mecanisme diferite.

10.11. Studiu de caz – problematica PAFA (persoane adulte fără adăpost)

Există anumite persoane pentru care strada reprezintă un spațiu de


exercitare a „profesiunii”: bandele de hoți, prostituatele, comercianții și
consumatorii de droguri, cerșetorii de profesie, „viteziștii” (cei care fac întreceri
cu automobilele în toiul nopții) etc. Studiul nostru de caz are în centru persoanele
adulte fără adăpost (PAFA) – grupul de populație de care ne ocupăm intră în
contact cu cei enumerați mai sus, însă infracționalitatea nu este o caracteristică
definitorie a persoanelor fără adăpost care se refugiază pe stradă.
Care sunt acele persoane pentru care strada este căminul de zi cu zi?
În primul rând familiile cu copii evacuate din fostele case naționalizate,
mame și copii victime ale violenței conjugale, familii care s-au constituit pe
stradă, din rândul persoanelor fără adăpost, respectiv familii de tineri ai străzii
(foști copii ai străzii).
Bătrânii – ajung în general în stradă ca urmare a actelor de escrocherie
comise de rude sau de alte persoane care s-au oferit să-i „ajute”, să le ofere un
sprijin și i-au lăsat fără casă.
Persoanele cu dizabilități psihice și/sau fizice sunt un alt grup
populațional extrem de vulnerabil și des întâlnit pe străzi. Acestea nu găsesc un
suport în familia de origine (dacă aceasta există) și sunt în general victime ale
unui context social nefavorabil.
Foștii deținuți, în majoritatea lor tineri, se confruntă cu o puternică
respingere din partea familiei și cu marginalizarea socială și preferă strada ca
ultim refugiu. Unii vin după prima condamnare, alții după mai multe și constată
cu stupoare că era mai bine în penitenciar. Tentativele lor de a se reintegra în
societate din punct de vedere socio-profesional eșuează în mod constant.
Alte persoane aflate pe stradă: bărbați și femei, tineri sau adulți,
necăsătoriți, divorțați sau alungați din familie, șomeri sau plecați de acasă în
căutarea unui loc de muncă.
Ce au acești oameni în comun? Strada – o imensă ascunzătoare și un loc
de întâlnire pentru cei vitregiți de soartă. Care sunt nevoile lor? O întrebare

295
dureroasă și, în același timp, un demers dificil pentru cei angajați în programe
de asistență socio-medicală pentru persoane defavorizate social.
Este foarte greu de găsit un numitor comun care să definească această
populație. Copii de câțiva ani și bătrâni de 90 de ani, analfabeți și persoane cu
studii superioare, indivizi sănătoși sau bolnavi fizic sau psihic, persoane calificate
profesional și necalificate, oameni care s-au trezit pe stradă peste noapte și alții
care au ales să trăiască pe stradă, femei, bărbați, persoane singure, familii.
Ce anume se întâmplă cu o persoană ajunsă în stradă, ce o face să se
adapteze și să supraviețuiască aici?
Vom evidenția două abordări asupra vieții în stradă a persoanelor adulte
fără adăpost: prima are în vedere o dimensiune dinamică (degradarea în timp),
iar cea de-a doua una psihopatologică.
Prima abordare îi aparține lui Alexandre Vexliard (1999) și prezintă
patru faze ale desocializării persoanelor fără adăpost:

1. Persoana re-activă
1.a. Faza de agresiune – caracterizată prin activitate intensă, în care se
fac diverse încercări de readaptare exterioară și în care personalitatea individului
și lumea sa interioară rămân neschimbate.
Această fază apare în urma unui eveniment brutal (spre exemplu,
pierderea partenerului de viață, a locului de muncă, invaliditate etc). În timpul
acestei etape, persoana va încerca să facă tot posibilul ca să-și regăsească
stabilitatea pierdută și nu pare a fi conștientă de această nouă situație și de ceea
ce presupune ea.
Încă din aceasta primă etapă, posibilitățile de acțiune, ca și mijloacele pe
care le are la dispoziție ca să beneficieze de libertatea sa socială, precum și de
drepturile sale sunt micșorate, diminuate și degradate. Contactele cu anturajul
persoanei se alterează (își face apariția sentimentul de jenă față de noua sa
situație, temerea că anturajul ar putea crede că persoana are o dizabilitate etc.).
Valorile introiectate în trecut încă îi orientează atitudinile și
comportamentul individului, însă aceste valori cu care persoana continuă să se
identifice reprezintă un obstacol către acceptarea noii situații în care se află.
Resursele sale (fizice, intelectuale, financiare), precum și mediul său socio-
afectiv (familial, amical) vor constitui bazele probabilității ca persoana să iasă
din această situație și să nu treacă la fazele ulterioare.
În timpul acestei prime faze, persoana frecventează o lume complet
nouă pentru ea și cu care nu se identifică. Comportamentul agresiv pe care îl
manifestă este îndreptat și spre alte persoane excluse și are ca motivație

296
regăsirea echilibrului din trecut. Astfel, o lume nouă, diferită, i se deschide
persoanei, dar aceasta nu vrea încă să o admită și nu se recunoaște ca făcând
parte din ea.
1.b. Faza de regresiune
Această fază este caracterizată de închiderea în sine. Persoana încă
respinge această nouă situație, fapt care o împiedică să o conștientizeze și să facă
demersurile pe care le presupune această situație (spre exemplu, înscrierea la
șomaj, informarea despre drepturile sale etc.).
În timpul primei faze, individul percepea trecutul său ca fiind încă
familiar, chiar binevoitor, însă, în timpul celei de-a doua faze, această lume îi
devine treptat străină, chiar ostilă. Îi apare ca o lume care nu mai face parte din
viața prezentă și pe care o respinge.
Concepția persoanei asupra propriei vieți se transforma sub impactul
noilor acțiuni pe care le presupune situația actuală în care se află (cum să găsești
de mâncare, unde să dormi, unde să te speli, unde să întâlnești un lucrător social).
Treptat, persoana întreprinde din ce în ce mai puține acțiuni, are din ce în ce mai
puține inițiative, acestea solicitându-i un efort adesea epuizant și pe care îi e din
ce în ce mai greu să-l depună.
Anxietatea omniprezentă față de viitor diminuează numărul și calitatea
acțiunilor întreprinse și favorizează acumularea eșecurilor. Însă persoana își
păstrează încă speranța că-și va regăsi viața din trecut. Privațiunile, restricțiile
se acumulează din ce în ce mai mult, iar respingerea tacită a anturajului conduce
spre agravarea situației psiho-emoționale a persoanei. Comparația cu ceilalți îi
accentuează sentimentul potrivit căruia ar avea o deficiență, că ar fi ceva în
neregulă cu propria persoană. Societatea per ansamblu este percepută pe zi ce
trece ca fiind din ce în ce mai ostilă.
Întoarcerea la viața din trecut devine din ce în ce mai puțin posibilă. Ceea
ce era perceput ca fiind accidental capătă profilul unei realități inevitabile.
Această nouă situație devine din ce în ce mai insuportabilă, atât la nivel
economic, cât și psihologic.
În primele două faze pe care ni le descrie A. Vexliard putem observa că
persoana încă are voința și posibilitatea fizică, dar și psihologică de a întreprinde
acțiuni care să o ajute în cursul vieții.

2. Persoana a-reactivă
A. Vexliard descrie în fazele 2.a și 2.b dificultatea cu care se confruntă
persoana ca să întreprindă acțiuni, deoarece atât reperele sale temporale, cât și
cele spațiale sunt alterate.

297
2.a. Faza de fixare
În timpul acestei faze, persoana conștientizează că a devenit parte a unei
lumi noi; totuși, păstrează conștiința omului care a fost și care nu mai e.
Scăderea numărului contactelor sale sociale generează un sentiment
dureros de frustrare, de eșec, de devalorizare de sine, care fac tot mai dificile
acțiunile sale. În aceasta situație, persoana se confruntă cu o atitudine de
respingere sau evitare mai mult sau mai puțin mascată din partea anturajului și
chiar cu disprețul său.
Acest eșec resimțit duce la respingerea socială: disprețul și denigrarea
constituie arme puternice de apărare a societății împotriva exclușilor (Badea &
Mitrofan, 2004). Astfel, persoana trece de la îndoială la neliniște. Existența sa
are un caracter neregulat și nesigur, totul fiind provizoriu: muncă, condiția de
cerșetor, răscolitul prin gunoaie, la fel ca și micile infracțiuni.
Mai ales în timpul acestei de-a treia faze individul începe să consume
alcool. La început, bea ca să uite, ulterior devenind dependent de alcool. Un nou
stil de viață se instalează, dar această situație nu este încă pe deplin acceptată de
către persoană. Individul conștientizează faptul că nu mai face parte din fosta lui
lume, dar nici nu acceptă realitatea lumii în care trăiește: cea a exclușilor social.
În cazul în care evoluția acestui fenomen se fixează în acest stadiu, riscul
apariției suicidului este crescut. Așadar, un ultim conflict psihologic ar trebui
eliminat, o importanță deosebită în acest sens având-o acceptarea și justificarea
noilor acțiuni și a noului mod de viață, față de sine, dar și în fața celorlalți. Acest
proces interior va fi desăvârșit în timpul celei de-a patra faze.
2.b. Faza de resemnare
În această fază, persoana începe să uite reperele fostei sale lumi, iar
presiunile cu care se confruntă o determină să valorizeze noua lume în care
trăiește. Mândria pe care o afișează față de noul statut de „cerșetor filosof” sau
de „cerșetor liberal” are la baza mecanismele unei raționalizări de tip autist, care
minimalizează rolul celuilalt și universul „normal”. Negarea fostelor valori a
devenit o certitudine atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional.
Modalitățile de interacțiune cu anturajul sunt complet diferite de trecut.
Noul stil de viață îl determină să-și piardă fostele obiceiuri, fostele contacte,
legăturile afective, nevoile din trecut și să își creeze altele noi, care au însă o altă
conotație – persoana începe să nu mai fie legată de nimic și de nimeni.
Personalitatea individului a suferit o adevărată metamorfoză; de acum
înainte, valorile sociale majoritar acceptate sunt respinse, etapele anterioare au creat
condiții favorabile interiorizării noilor valori, care gravitează în jurul a doi poli:
refuzul de a munci și atașamentul față de ceea ce cerșetorul numește „libertatea sa”.

298
Noua lume i-a devenit familiară, vechea lume nu merită decât dispreț
și/sau indiferență. Acesta este un mecanism psihologic prin care individul
încearcă să își rezolve conflictul interior grav produs de marginalizarea sa
socială și prin care încercă să trăiască în pace cu el însuși.

Cea de-a doua abordare îi aparține lui Patrick Declerck, care, în cartea
sa „Les naufrages – Avec le clochards de Paris” (2001), propune psihiatriei
încadrarea condiției de PAFA (persoană adultă fără adăpost) ca o categorie
nosologică de sine stătătoare. Argumentele prezentate de autorul francez sunt
următoarele:
• Sărăcia joacă un rol important în viața unor astfel de persoane, imensa
majoritate provenind din periferiile urbane și din zone rurale (țărani,
muncitori necalificați, familii care de mai multe generații trăiesc în
mizerie, la marginea societății, cu probleme legate de violență și
alcoolism); fenomenul este unul deosebit de complex, iar explicațiile ce
țin cont doar de argumentele de tip sociologic referitoare la sărăcie și
excludere socială ar fi insuficiente pentru înțelegerea fenomenului,
deoarece analizând istoria de viață a acestor subiecți se constată că este
vorba de o psihopatologie serioasă, dublată de o patologie familială
importantă.
• Copilăria acestor oameni, în particular, a fost adesea marcată de traume
severe. Și în situația în care asociațiile de asistență socială manifestă
disponibilitatea de a-i ajuta să schimbe ceva în viața lor, există o imensă
rezistență la schimbare, adesea o opoziție în fața ameliorării durabile și
structurale a stării lor. Putem vorbi de o reacție terapeutică negativă,
paradoxală, prin care bolnavul refuză să-i fie mai bine. Astfel că toate
încercările de a-i ameliora starea se transformă foarte rapid în eșecuri,
adesea acompaniate de o agravare a simptomelor.
• Vagabondajul este cu adevărat un simptom psihopatologic, rezultat al
unei patologii sociale, economice și culturale. Psihiatria clasică are
tendința de a ignora specificitatea nosologică a vagabondajului, pe care-l
consideră un epifenomen socio-economic de patologii psihiatrice.
Astfel, el este, în general, menționat în manualele de psihiatrie adiacent
sau asociat cu alcoolismul, schizofrenia sau tulburările de personalitate,
acestea fiind susceptibile să provoace marginalizarea indivizilor în
cauză. Într-o manieră generală, psihiatria consideră specificitatea acestui
fenomen ca neintrând în atribuțiile sale, însă admite că anumite forme

299
de patologie mintală antrenează consecințe sociale, relaționale și
economice, dar în același timp și faptul că viața în stradă poate activa
tulburări psihiatrice secundare. Deci, avem de-a face cu un model
etiologic circular, în care vagabondajul este atât o consecință, cât și o
cauză, dar în niciun moment această desocializare nu apare ca relevantă,
prin însăși natura sa, ca problematică psihopatologică de sine stătătoare.
Așadar, în privința vagabondajului, înțelegerea nu se poate reduce la un
anumit tip de cauză, fiind vorba de un proces etiologic multifactorial, care se
intersectează cu efectele excluderii economice, sociale, familiale și culturale.
Factorii ce țin de patologia socială, precum și factorii psihiatrici (alcoolismul,
toxicomania, tulburările de personalitate, psihozele) se activează sau se
amplifică sub influența vieții în stradă. Putem vorbi chiar de o auto-excludere
patologică, compulsivă și endogenă, ce antrenează marginalizarea și excluderea
socială. Potrivit lui Patrick Declerk (2001), „excluderea, în anumite limite,
acționează ca un virus, care se instalează în inima subiectului, având forța de a
se autoîntreține la infinit”.
În rândul populației PAFA există o serie de simptome și mecanisme
psihice care indică problema recunoașterii nosologice a sindromului de
desocializare. Prin acest sindrom s-ar înțelege un ansamblu de comportamente
și mecanisme psihologice, prin care subiectul se deturnează de la realitate și de
la nevoile de bază, căutând o satisfacție sau, cel puțin, reducerea parțială a
stării de rău pe care o trăiește.
Desocializarea constituie, în acest sens, versantul psihopatologic al
excluderii sociale (Badea & Mitrofan, 2004). Manifestările sale se regăsesc în
populația exclușilor social, într-o manieră generală și statistică. Excluderea este o
problemă din ce în ce mai gravă, iar existența acestui sindrom este tot mai vizibilă.
Subiecții își organizează, practic, propria degradare socială. Acest lucru
este perfect ilustrat printr-un semn clinic tipic al acestui tablou: pierderea repetată,
cvasiprogramată, a actelor de identitate. Aceasta antrenează automat o veritabilă
paralizie socială a subiectului, care se găsește din acel moment în „afara jocului”
față de toate demersurile de ajutor social; este vorba de o dublă mișcare, prin care
subiectul își rătăcește, simbolic, identitatea, oferind, în același timp, argumentul
imparabil că nimic nu este posibil pentru el. Deși asistentul social încearcă mai
multe săptămâni (dacă nu luni) la rând să refacă situația administrativă a
subiectului, totul culminează printr-o nouă pierdere a actelor de identitate.
În consecință, neînțelegerea acestui concept de desocializare și a
mecanismelor sale de funcționare face ca multe programe de reinserție socială
să aibă numeroase eșecuri, în mod sistematic.

300
Prezentarea unei cercetări de teren
În perioada 2003-2004, L. Mitrofan și V. Badea (2004) au realizat o
cercetare al cărei obiectiv l-a constituit investigarea reprezentării sociale a
persoanei adulte fără adăpost la nivelul populației orașului București.
Aspectele urmărite au fost: dimensiunea cognitivă – ce știm despre persoanele
adulte fără adăpost; dimensiunea afectivă – ce sentimente ne trezește
întâlnirea cu aceste persoane; dimensiunea comportamentală – ce facem
atunci când intrăm în contact cu ele.
Aspectele psiho-sociale surprinse au fost de natură să evidențieze modul
cum omul obișnuit (membru al comunității) își reprezintă persoana adultă fără
adăpost. Realizarea unui portret-robot al celor care dorm pe stradă, așa cum se
reflectă el în oglinda conștiinței comunității, poate fi un punct de plecare în
evaluarea dimensiunii excluderii sociale a acestui grup de populație.
Metoda utilizată a fost ancheta pe bază de chestionar. Eșantionul asupra
căruia s-a realizat cercetarea a fost alcătuit din 652 de persoane din București.
Compoziția lotului investigat a fost următoarea: 352 persoane de sex feminin și
350 persoane de sex masculin; 335 persoane cu studii medii și 317 persoane cu
studii superioare; 168 persoane cu vârste între 15 și 20 de ani, 151 persoane cu
vârste între 21 și 35 de ani, 170 persoane cu vârste între 36 și 50 de ani și 163
persoane cu vârste peste 50 de ani. Se poate observa că am apelat la o
eșantionare prin stratificare multiplă. Criteriile urmărite au fost: sex, vârstă și
nivel de școlarizare.
Este foarte dificil de găsit un numitor comun, care să reunească într-un
spațiu global de definire această categorie de populație. Aspectele legate de
vârstă, sex, perioadă de stat în stradă, experiența vieții de familie, sănătate
psihică, nivel educațional etc. sunt factori care fac dificilă realizarea unei
imagini generale, unice despre persoana fără adăpost (Badea & Mitrofan, 2004).
Această complexitate de factori are ecou și în construcția unei reprezentări
sociale. Experiența pe care fiecare dintre noi a avut-o sau o are cu o asemenea
persoană, lucrurile pe care le auzim povestite de alții pot conlucra la crearea unei
imagini personale care este adesea fundamental diferită de altcuiva. De la
informația că un „boschetar”, căutând prin ghene de gunoi, a descoperit un
copilaș (de un an și jumătate) abandonat și i-a salvat viața, la cele legate de
posibile tâlhării sau crime comise de oameni ai străzii (în multe cazuri
„vinovații” cei mai la îndemână) este o distanță uriașă, cu consecințe diferite în
planul percepției sociale.
Persoanele adulte fără adăpost sunt identificabile, în primul rând, după
aspectul fizic deplorabil: murdar, zdrențăros, mizerabil, care miroase urât și

301
poartă îmbrăcăminte neîngrijită. În al doilea rând se evidențiază
comportamentul: cerșește, vagabondează, mănâncă din gunoaie, consumă
alcool, fură, doarme pe unde apucă, este agresiv. În final, din punct de vedere
caracterial, o asemenea persoană este descrisă ca fiind: leneșă, om de nimic,
amărâtă, infectă, parazit social, necăjită.
Cele mai importante cauze presupuse de subiecți ale situației lor sunt:
proveniența din casele de copii, evacuare pentru neplata întreținerii, conflictele
familiale și detenția. Totuși, contextul social (60,6%) este mai important decât
vinovăția personală (39,4%) în explicarea „eșecului” social al acestor persoane.
Ca vârstă, în cea mai mare parte, sunt tineri (18-19 ani), precum și persoane în
vârstă (peste 50 de ani) și provin în egală măsură din București (51%) și din
provincie (49%).
Sentimentele trezite de oamenii străzii pot fi împărțite în două
categorii: emoția trăită în contact cu ei – milă sau teamă, și ceea ce se consideră
că trăiesc în plan afectiv acești oameni – nefericire, umilință, lipsa speranței,
disperare.
Dintre cei chestionați 75% au declarat că s-ar implica activ în
ajutorarea persoanelor adulte fără adăpost: 36% ar oferi alimente, bani sau
haine, 23% ar suna salvarea sau la primărie, 9% ar sta de vorbă cu acestea și
7% le-ar însoți la o organizație umanitară pentru ajutor. Doar 10% au declarat
că sunt de acord cu o atitudine ostilă: să fie dați jos din mijloacele de transport
în comun (6%) și să fie alungați din scările de bloc unde se adăpostesc (4%).
Cei care consideră că nu este cazul să se implice însumează un procent de 15%.
Primăria este instituția cea mai abilitată să se ocupe de această problemă
socială, aspect ce corelează cu importanța unor măsuri concrete: adăposturi/
locuințe sociale, locuri de muncă, programe de calificare profesională și de
protecție socială. Organizațiile nonguvernamentale, comunitatea locală și
Biserica ar trebui să se ocupe mai degrabă de sprijin material, financiar și moral.
Din informațiile furnizate de acest studiu, persoanele adulte fără adăpost
sunt percepute ca prezentând o degradare pe mai multe dimensiuni (fizică,
psihică, emoțională), fiind în mare parte foarte tinere (18-19 ani) sau în vârstă
(peste 50 de ani), trăind din cerșit sau furat.
Studiul privind fenomenul „Persoane adulte fără adăpost” în București,
realizat de către organizația Medici Fără Frontiere – Belgia (MSF) pe un număr
de 601 cazuri, evidențiază faptul că, cel puțin sub aspectul vârstei, lucrurile nu
stau deloc așa (v. lucrarea „Asistarea persoanelor adulte fără adăpost”, coord. V.
Badea, 2003). Intervalul de vârstă predominant este cel între 20 și 49 de ani
(70%). De asemenea, 51% dintre bărbați și 33% dintre femei declară că trăiesc

302
din câștiguri ocazionale (diferite munci „la negru”), pensii, vânzări de materiale
refolosibile și foarte puțini din salariu.
O primă explicație a acestui fapt poate fi oferită raportându-ne la cele
patru faze ale desocializării, descrise de A. Vexliard. Persoana adultă fără
adăpost care trăiește de ceva vreme pe stradă, își acceptă condiția. În consecință,
în situația în care devine „imună” afectiv la felul cum este privită de comunitate,
devine „vizibilă”. Este cazul multor persoane în vârstă, care trăiesc în mare parte
din cerșit, al persoanelor cu probleme psihice care au un aspect neîngrijit, al
celor dependenți de alcool, care prin comportamentul lor „inoportunează”
liniștea străzii. Acestui grup se alătură acei tineri, în mare parte foști „copii ai
străzii”, care prin comportamentul lor (aflat de multe ori la limita
infracționalității) provoacă un sentiment de insecuritate. După părerea noastră,
aceștia sunt doar „vârful aisbergului” reprezentat de această populație. Din
datele furnizate de MSF (Badea, 2003), aproximativ două treimi din totalul de
oameni ai străzii nu sunt „vizibili”. Sunt în cea mai mare parte persoane tinere
sau adulte, care, în special din cauza condițiilor sociale (lipsă de adăpost, lipsă
acte de identitate), nu se pot angaja. Reușesc să supraviețuiască prestând diferite
munci ocazionale sau recuperând și vânzând diverse materiale (metale, sticle
etc.). Preferă să se ascundă de ochii cunoscuților și, în mai multe cazuri, cei
apropiați (prieteni, uneori rude) nu cunosc situația lor socială. Se adăpostesc prin
scări de blocuri (având grijă să intre fără să fie observați de locatari), prin gări,
adăposturi improvizate, iar cei mai fericiți sunt tolerați de diverse persoane în
schimbul unei sume de bani. Unii dintre ei sunt adevărați „specialiști” ai
programelor umanitare derulate în București și merg acolo pentru a primi diverse
ajutoare (mâncare, haine, medicamente) sau pentru a face baie; astfel își mențin
o igienă vestimentară și corporală satisfăcătoare. Reușita lor în a se adapta
acestui mod de viață este tocmai a nu se face „simțiți” de comunitate, atât dintr-un
reflex de demnitate personală, cât și pentru a se proteja de eventuale agresiuni.
Cu privire la vârstă, ar mai putea fi un comentariu. Pentru persoana
grăbită spre locul de muncă sau care merge la cumpărături ori să se plimbe în
parc, contactul cu oamenii străzii este de cele mai multe ori superficial. Putem
observa copii, tineri și bătrâni, murdari, care cerșesc sau care „trag” din punga
cu aurolac. Pentru un lucrător social însă, necesitatea cunoașterii în profunzime
a fenomenului justifică și orientează tipul de intervenție. Într-adevăr, toate pot fi
persoane fără adăpost. Însă între copiii străzii provenind din foste case de
copii sau familii dezorganizate și adulții fără adăpost sunt diferențe majore.
Dacă în cazul primilor structurarea personalității s-a realizat în contextul vieții
din stradă, fără un model familial de urmat, grupul adulților este format din

303
persoane care, în mare parte, au avut o familie, au o calificare profesională, au
avut un loc de muncă, deci au făcut parte din societatea „normală”. Multe dintre
acțiunile lor de acum se raportează la norme și valori pe care le-au asimilat
înainte de a ajunge în stradă. În general, persoanele adulte fără adăpost trăiesc
izolate, au un „traseu” propriu (locuri de unde își caută resurse), pe când copiii
străzii („aurolacii”) trăiesc în grupuri (bine ierarhizate), au „zone” de acțiune și
pot fi „în stare de orice” când un „boschetar” intră în zona lor de influență. Se
pare că există un gen de „con