„Corpurile noastre pot fi sau cei mai buni prieteni, sau cei mai răi duşmani.

” Este
un lucru cunoscut că corpul şi psihicul omenesc se influenţează reciproc şi se află
într-o constantă interacţiune. Un corp, fie că are o hiperdezvoltare musculară, fie
că e nedezvoltat, poate tulbura cu uşurinţă activitatea minţii, poate toci
sentimentele sau poate slăbi voinţa. Deoarece orice domeniu şi profesiune ne
produce deprinderi, boli sau accidente profesionale caracteristice, care îi
afectează inevitabil pe muncitorii sau profesioniştii respectivi, numai rareori
putem stabili un echilibru între fizic şi psihic. Dar actorul, care trebuie să-şi
considere corpul ca pe un instrument pentru experimentarea unor idei creatoare pe
scenă, trebuie să tindă către realizarea unei armonii complete între psihic şi
fizic. Există anumiţi actori care îşi simt profund rolurile, le pot înţelege cu cea
mai mare limpezime, dar care nu pot exprima, nici produce, în faţa publicului
această bogăţie, cu mijloace proprii. Acele idei şi emoţii minunate sunt oarecum
încătuşate înăuntrul corpurilor lor nedezvoltate. Procesul de repetiţie şi jocul
propriu-zis este pentru ei o luptă penibilă împotriva propriei lor„cărni prea
solide”, după cum spune Hamlet. Dar oamenii nu trebuie să se descurajeze. Orice
actor suferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o anumită rezistenţă a
corpului său. Pentru a învinge aceasta, este nevoie de exerciţii fizice, dar ele
trebuie să fie bazate pe principii diferite de acelea care sunt folosite în
majoritatea şcolilor de artă dramatică. Gimnastica, dansul, scrima, acrobaţia,
gimnastica artistică pentru fete, luptele sunt, fără îndoială, bune şi folositoare
prin ele însele, dar corpul unui actor trebuie supus unei dezvoltări speciale, în
conformitate cu cerinţele specifice ale profesiunii sale.