Cacambo începu să-l întrebe pe hangiu tot felul

de lucruri, dar acesta îi spuse:

– Eu nu prea ştiu mare lucru şi nici n-am nevoie

fiindcă îmi merge foarte bine şi aşa; este, însă,

aici un bătrîn care a fost pe vremuri la Curte şi e

omul cel mai învăţat din ţară şi, totodată, foarte

prietenos.

Îl duse pe Cacambo la bătrînul acela. Candid

acum nu mai juca decît un rol secundar şi îşi

însoţea valetul. Intrară într-o casă foarte simplă,

fiindcă uşa era numai de argint şi lambriurile

odăilor nu erau decît de aur, dar lucrate cu atîta

gust că nici cele mai bogate lambriuri nu le-ar fi

întrecut. Vestibulul nu era încrustat decît doar cu

rubine şi smaralde; dar felul în care erau orînduite

toate cumpănea tocmai bine această nemaipome-

nită simplicitate.

Bătrînul primi pe cei doi străini şezînd pe o

sofa cu saltele de puf de colibri şi îi cinsti cu licori

în pahare de diamant; după aceea le răspunse

astfel la ceea ce voiau să afle:

– Am o sută şaptezeci şi doi de ani şi am auzit

de la tata, scutier al regelui, despre următoarele

revoluţii care s-au întîmplat în Perú şi la care a fost

şi el martor. Ţara în care sîntem este vechea patrie

a incaşilor, care au avut neprevederea să iasă din

ţinuturile lor şi să supună o parte din lume, dar

care au fost doborîţi de spanioli.

Regii din familia lor, care au rămas în ţara

de baştină, au fost mai înţelepţi: au poruncit, cu

consimţămîntul naţiunii, ca nici un locuitor să nu

mai iasă niciodată din ţărişoara noastră; în acest

chip am putut să ne păstrăm inocenţa şi fericirea.

Spaniolii n-au ştiut niciodată prea bine ce-i cu ţara

asta şi i-au zis Eldorado şi un englez pe care îl

chema Raleigh chiar a şi ajuns, acum vreo sută de

ani, pînă pe aproape; dar cum sîntem înconjuraţi

de stînci şi de prăpăstii greu de trecut, am scăpat

pînă azi de lăcomia naţiunilor Europei care sînt,

nu ştiu de ce, foarte ahtiate după pietrele şi după

tina pămîntului nostru, în aşa hal încît ar fi în stare

să ne ucidă pe toţi.

[...] Candid, la toate aceste vorbe, se minuna

grozav şi se gîndea: „Asta nu seamănă deloc cu

ceea ce se întîmpla în Vestfalia şi în castelul dom-

nului baron; dacă prietenul nostru Pangloss ar fi

fost în Eldorado, n-ar mai fi spus că Thunderten-

Tronck era tot ce poate fi mai bun pe lume; asta

înseamnă că trebuie numaidecît să călătoreşti şi

să vezi lumea“.

După ce au stat pe îndelete de vorbă, bătrînul

puse să înhame o caleaşcă cu şase berbeci şi dădu

călătorilor doisprezece slujitori ca să-i conducă

la Curte.

– Să mă iertaţi, le spuse el, că din cauza vîrstei

mele trebuie să mă lipsesc de cinstea de-a vă în-

soţi. Regele o să vă primească în aşa fel, încît n-o

să fiţi nemulţumiţi şi veţi fi îngăduitori cu obice-

iurile ţării dacă unele dintre ele n-au să vă placă.

Candid şi Cacambo se urcară în caleaşcă. Cei

şase berbeci zburau, nu altceva, şi nici patru ceasuri

n-au trecut şi au ajuns la palatul regelui, care era

aşezat la un capăt al capitalei. Portalul era înalt

de două sute douăzeci de coţi şi lat de o sută; e cu

neputinţă de spus din ce materie era făcut. Chiar

numai de aici se vede ce superioritate nemaipome-

nită avea materia aceea faţă de pietrele şi nisipul

cărora noi le spunem aur şi nestemate.

Douăzeci de fete frumoase din garda palatu-

lui întîmpinară pe Candid şi pe Cacambo, cînd se

dădură jos din caleaşcă, îi duseră la baie, apoi îi

îmbrăcară în nişte mantii ţesute din puf de colibri;

pe urmă marii ofiţeri şi marile ofiţere ale coroanei

îi duseră la odăile Maiestăţii-sale, trecînd printre

două şiruri de cîte o mie de muzicanţi fiecare, aşa

cum e obiceiul pe-acolo. Cînd ajunseră aproape

de sala tronului, Cacambo întrebă pe un mare

ofiţer cum trebuia să salute pe Maiestatea sa: să se

arunce în genunchi sau cu burta la pămînt? să-şi

pună mîinile pe cap sau la spate? să sărute lespe-

zile sălii? în sfîrşit, care era ceremonia obişnuită?

– Obiceiul, spuse marele ofiţer, este să îm-

brăţişezi pe rege şi să-l săruţi pe amîndoi obrajii.

Candid şi Cacambo luară pe după gît pe Ma-

iestatea sa şi acesta îi pofti politicos la masă.

Pînă la vremea mesei se duseră prin oraş să

se plimbe. Văzură edificii publice înalte pînă la

nori, pieţe împodobite cu o mulţime de coloane,

Candid sau Optimismul

Capitolul XVIII

Ce-au văzut în Eldorado

ILUMINISMUL

135clasa a X-a

fîntîni cu apă limpede, fîntîni cu apă roză, adică

cu licori de trestie de zahăr, care curgeau necon-

tenit în mijlocul unor pieţe largi, pardosite cu un

fel de pietre scumpe, ce răspîndeau un miros ca

de cuişoare şi de scorţişoară. Candid vru să vi-

ziteze curtea de justiţie şi curtea supremă. I se

spuse că nu există tribunale şi că procese nu sînt.

Întrebă dacă sînt închisori şi i se răspunse că nu.

Ceva care l-a mirat şi mai mult şi i-a făcut cea mai

mare plăcere a fost palatul ştiinţelor, în care văzu

o galerie lungă de două mii de paşi plină toată de

aparate de calculat şi de fizică.