UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE DREPT

Internal Use - Confidential

 RELATIILE ROMANIEI CU
PIATA COMUNA SI CU
UNIUNEA EUROPEANA
Reprezentarea statelor in Uniunea Europeana

MASTER DREPTUL UNIUNII EUROPENE. INSTITUTII DE DREPT MATERIAL SI PROCESUAL EUROPEAN

AN UNIVERSITAR 2016 – 2017

5
Internal Use - Confidential
 CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................3

CAPITOLUL 1 Relaţiile României cu Uniunea Europeană

1.1 Context istoric.................................................................................................3
1.2 Legăturile României cu Comunitatea economică Europeană pănă la căderea
comunismului..............................................................................................................5

CAPITOLUL 2 Relaţiile României cu Piaţa Comună europeană.................................9

CAPITOLUL 3 Aderarea României la Uniunea Europeană

3.1 Aderarea..........................................................................................................14
3.2 Tratatul de la Lisabona....................................................................................17

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................21

6
Internal Use - Confidential
 INTRODUCERE

Percepţia românească a Europei a fost şi în trecut şi, mai ales, în epoca actuală, foarte
diferenţiată, foarte diversificată. Pentru români, Europa rămâne o noţiune-simbol. Dar dacă o
privim cu tot mai mare atenţie, observăm imediat mai multe zone de percepþie, chiar dacă
unele foarte joase. Există, de fapt, în conştiinţa publică şi spirituală românească, mai multe
Europe. La limită, ele sunt, nu o dată, străine unele de altele. Uneori, chiar contradictorii.
„S-au făcut şi la noi ca şi în Occident de altfel, dar în stil mult mai epigonic şi
compilativ destule speculaţii pe această temă. S-au definit, de fapt s-au notat mecanic, o serie
de valori specific europene. S-a vorbit, bineînţeles, şi de existenţa unui spirit european. Ca să
nu mai spun de mentalitatea europeană, adesea foarte aerian şi eseistic analizată şi formulată.
Dar dacă privim cu atenţie, la un nivel imediat perceptibil, nu este greu de observat că există o
adevărată scară gradată, pe trepte tot mai înalte, a înţelegerii realităţilor europene”.

CAPITOLUL 1

Relaţiile României cu Uniunea Europeană

1.1. Context istoric

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care, încă din anii ’70, a stabilit
relaţii contractuale cu Uniunea Europeană, încheind în această perioadă o serie de aranjamente
tehnice cu Comunitatea Economică Europeană pentru produsele româneşti mai bine plasate pe
piaţa comunitară. Începând cu anul 1974, România a devenit beneficiară a sistemului
generalizat de preferinţe vamale acordat de C.E.E., iar în 1980 a semnat cu această grupare
integraţionistă Acordul privind comerţul cu produse industriale. După acest an, s-au
intensificat rundele de negocieri şi reuniunile la nivel de experţi în vederea semnării Acordului
bilateral de cooperare comercială şi economică care ar fi însemnat recunoaşterea diplomatică a
Comunităţii.
Spre sfârşitul anilor ’80, relaţiile României cu Uniunea Europeană s-au deteriorat
datorită regimului comunist, ţara noastră izolându-se şi chiar întrerupând relaţiile cu blocul
european.

7
Internal Use - Confidential
 După Revoluţia din 1989, raporturile României cu Comunitatea Europeană au cunoscut
o evoluţie ascendentă, noua conducere a ţării manifestând vădite intenţii pentru stabilirea unor
relaţii diplomatice cu această grupare interstatală şi dezvoltarea de legături din ce în ce mai
strânse în domeniile comercial şi al cooperării economice şi politice.
În acest context favorabil, la 14 aprilie 1990 a fost desemnat primul ambasador al
României pe lângă organele comunitare de la Bruxelles, iar după trei ani Comisia Europeană
şi-a deschis propria sa misiune diplomatică în România, respectiv Delegaţia Comisiei
Europene la Bucureşti.
La 22 octombrie 1990 a fost semnat, la Luxemburg, Acordul de Comerţ, Cooperare
Comercială şi Economică între România şi Comunitatea Europeană, acord care a intrat în
vigoare la 1 mai 1991. Punerea în aplicare a acestui acord vizează eliminarea restricţiilor
cantitative discriminatorii şi suprimarea graduală a acestora la importurile României din
Comunitatea Europeană.
În mai 1992, România şi Uniunea Europeană au dat curs negocierilor pentru încheierea
unui acord de asociere. Astfel că, dorinţa României de a se asocia la Uniunea Europeană,
acceptată în plan politic şi de ţările membre, s-a realizat la 1 februarie 1993 când a fost semnat
„Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte şi Comunităţile Europene
şi statele membre ale acestora, pe de altă parte” 1, cunoscut sub numele de Acordul European
de Asociere România – Uniunea Europeană.
„Parlamentul României a aprobat Acordul European de Asociere prin Legea nr. 20/6
aprilie 1993 care obligă instituţiile statului şi orice altă persoană civilă sau fizică la punerea în
practică a prevederilor Acordului.”2 Parlamentul European a ratificat Acordul European de
Asociere România – Uniunea Europeană cu un număr de 315 voturi pentru, 4 contra şi 5
abţineri. Paralel cu semnarea Acordului European de Asociere s-a negociat şi semnat un Acord
Interimar privind comerţul şi aspectele legate de comerţul dintre România şi Comunităţile
Europene, acord care a intrat în vigoare la 1 martie 1993.
Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene, încă de la primii săi ani de
funcţionare, a fost acela că integrarea trebuie să fie accesibilă oricărei ţări europene. Datorită
divizării artificiale a continentului, această posibilitate a putut fi valorificată de ţările central şi
est europene abia începând cu anii ’89 – ’90 în urma prăbuşirii regimurilor comuniste din
statele respective. Astfel, colapsul C.A.E.R. a dat o reorientare a comerţului României către

1
Emilian Epure, România într-o Uniune Europeană extinsă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002.
2
Idem.
8
Internal Use - Confidential
 Uniunea Europeană – în contextul general al fostelor ţări comuniste – această grupare
interstatală devenind după Revoluţia din 1989 cel mai important partener comercial al
României.
Dezideratul nr. 1 al Uniunii Europene este o egalizare economică, socială, politică a
statelor membre, cu prezervarea identităţii naţionale şi orice stat care doreşte să adere ulterior
trebuie să şi dovedească posibilitatea de a se conforma standardelor economice ridicate ale
Uniunii.
În acest sens, studierea evoluţiei economiei româneşti de după ’90 este relevantă sub
aspectul viabilităţii unei economii de piaţă: inflaţia, Produsul Intern Brut, şomajul, comerţul
exterior, structura proprietăţii, deficitul bugetar.

1.2. Legăturile României cu Comunitatea economică Europeană

pănă la căderea comunismului

Demersurile făcute de România la Comunităţile Europene (1969 – 1991)

După crearea Uniunii Europene, România a făcut demersuri pentru a iniţia şi dezvolta
relaţii comerciale cu această organizaţie. Primul pas a fost făcut în 1969 în domeniul cadrului
juridic, când au fost iniţiate negocieri pentru încheierea de către „I.C.E. Prodexport” a unor
aranjamente tehnice prin care să se asigure evitarea aplicării de taxe la exportul românesc de
produse agroalimentare. Acordurile respective au fost încheiate în 1970 şi se refereau la carnea
de porc, carnea de pasăre, ouă şi unele sortimente de brânzeturi.
În calitate de ţară în curs de dezvoltare România a făcut demersuri în perioada 1972-
1973 pe lângă ţările membre ale C.E.E. şi Comisia C.E.E. pentru a fi inclusă pe lista ţărilor
beneficiare de preferinţe vamale generalizate din partea C.E.E. Din ianuarie 1974 România a
fost inclusă pe lista ţărilor beneficiare de S.G.P. în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (până
la 30 aprilie 1993), devenind astfel prima ţară membră C.A.E.R. cu un asemenea statut. Pe
această bază, anumite mărfuri româneşti beneficiau de scutiri totale sau parţiale, limitat sau
nelimitat, de plata taxelor vamale la importul în C.E.E. 3
3
S.G.P. a avut pe lângă efectele pozitive şi anumite limite:
- datorită caracterului autonom al preferinţelor a fost imposibil negocierea listei de produse care să beneficieze de
preferinţe;
- excluderea totală a sectorului siderurgic de la beneficiul de preferinţe;
- caracterul limitat al preferinţelor vamale pentru anumite produse de interes la exportul românesc (produse
textile, produsele agricole, rulmenţi, mobilă).
9
Internal Use - Confidential
 La 15 septembrie 1976 România a semnat cu CEE un Acord în domeniul textil, care
acoperea produsele menţionate în Acordul Multifibre (A.M.F.) negociat în cadrul G.A.T.T.,
fiind astfel prima ţară socialistă care a încheiat un asemenea acord. Acest acord a reglementat
nivelul de acces al produselor textile româneşti atât pe piaţa CEE în ansamblu, cât şi pe fiecare
ţară membră în parte. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1977 având o valabilitate de 2
ni, fiind reînnoit în 1979, 1983 şi 1987. acesta din urmă a expirat în 1991 şi a fost prelungit
pentru încă doi ani, respectiv 1992 – 1993, când a intrat în vigoare Acordul Interimar, iar
aspectele comerciale privind produsele textile au făcut obiectul unui Protocol distinct anexat la
Acordul European.
În 1977 a fost negociat cu C.E.E. un Aranjament privind comerţul cu produse
siderurgice, prin care se reglementau condiţiile de acces ale produselor siderurgice române pe
pieţele comunitare sub aspectul cantitativ şi al nivelului de preţ. C.E.E. s-a angajat să accepte
o marjă de penetrare de 3-5% pentru produsele româneşti, faţă de preţul produselor C.E.E. şi
să se abţină în asemenea condiţii de la recurgerea la măsuri antidumping. Aranjamentul a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1978 , a fost reînnoit anual până în 1991 când a fost încheiat un
Protocol de comerţ, cooperare economică şi comercială în domeniul produselor siderurgice.
Acest protocol a funcţionat până la 1 mai 1993.
În 1978 România a propus Comisiei Comunităţilor Europene două acorduri:
 un acord privind comerţul cu produse industriale altele decât cele textile şi
siderurgice. Prin acest acord se stabilea nivelul de acces al tuturor produselor la exportul în
C.E.E. şi erau stipulate concesii reciproce corespunzător fiecărui partener, în funcţie de nivelul
de dezvoltare;
 un acord privind constituirea unei comisii mixte reprezentând cadrul instituţional
în care reprezentanţii celor două părţi se întâlneau o dată pe an pentru a analiza modul de
derulare a relaţiilor economice reciproce şi a reglementa eventualele probleme apărute.
Aceste acorduri au fost semnate la 28 iulie 1980 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1981. România a fost astfel prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a încheiat asemenea
acorduri cu C.E.E., aceste documente semnificând recunoaşterea de facto a C.E.E. ca şi
comunitate.
În 1981 s-a semnat un Aranjament privind comerţul cu ovine vii şi carne de ovine.
Prin acest aranjament se stabilea nivelul de acces al produselor româneşti pe piaţa comunitară.
Valabil iniţial numai până în martie 1984, acest aranjament a fost prelungit anual.

10
Internal Use - Confidential
 Tot în 1981 a fost instituit „Grupul de contact pentru agricultură România – C.E.E.”,
care s-a întrunit anual pentru examinarea modalităţilor de stimulare a comerţului reciproc cu
produse agricole.
În 1986 s-a căzut de acord asupra lărgirii cadrului juridic privind relaţiile reciproce,
prin negocierea unui Acord de comerţ şi cooperare comercială şi economică între
România şi C.E.E. După trei runde de negocieri, ca urmare a poziţiei rezervate a conducerii
României privind poziţia diverselor organisme C.E.E. referitoare la respectarea drepturilor
omului în România, în aprilie 1989 Consiliul de Miniştri al Comunităţilor a decis suspendarea
oficială a negocierilor cu România privind încheierea acestui acord.
Schimbările produse în România după 1989 au deschis o nouă perspectivă de abordare
a relaţiilor dintre ţara noastră şi Comunităţile Europene. Un prim pas în această direcţie l-a
constituit adoptarea încă de la 7 ianuarie 1990 a Declaraţiei cu privire la importanţa deosebită
pe care România o acordă dezvoltării relaţiilor economice cu Comunităţile Europene,
stabilirea de relaţii diplomatice cu C.E.E. şi acreditarea unui ambasador la Comunitatea
Economică Europeană.
În perioada ianuarie – iunie 1990 au fost efectuate demersuri pentru reluarea
negocierilor vizând Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică dintre România
şi C.E.E. Negocierile s-au încheiat în iunie 1990, acordul fiind semnat la 22 octombrie 1990 şi
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1991.
În iunie 1990, cu ocazia întrunirii Comisiei Mixte, partea română a solicitat
îmbunătăţirea schemei de preferinţe vamale generalizate acordate de C.E.E. României. La 1
ianuarie 1991, C.E.E. a extins preferinţele vamale la o serie de produse româneşti care nu erau
incluse anterior pe listă. De asemenea, România a fost inclusă pe lista beneficiarilor de
asistenţă financiară PHARE acordată de C.E.E. pentru statele din Europa Centrală şi de Est.
În martie 1991 a fost semnat la Bucureşti Memorandumul-Program indicativ prin care
Comisia Comunităţilor Europene a fost de acord să aloce suma de 80-110 milioane ECU în
vederea sprijinirii procesului de reformă în România.
La 30 mai 1991, cu ocazia sesiunii Comisiei Mixte, partea română a înmânat
preşedintelui părţii comunitare o scrisoare conţinând cererea oficială de începere a
negocierilor în vederea asocierii României la Comunităţile Economice Europene.
În decembrie 1991 au început la Bucureşti discuţiile privind negocierea şi încheierea
unui Acord European de Asociere al României la Comunităţile Europene. Negocierile s-au
încheiat prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 şi semnarea lui la 1 februarie 1993.
11
Internal Use - Confidential
 De asemenea, s-a negociat şi semnat un Acord Interimar la fel ca şi în cazul celorlalte ţări
asociate, care a intrat în vigoare la 1 martie 1993. acordul European de Asociere al României a
intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Toate aceste acorduri au fost completate în domeniul
comercial cu o serie de acorduri şi protocoale adiţionale, documente pe care le enumerăm în
continuare:
 Protocolul adiţional privind regimul cantitativ pentru produse textile şi
articolele de îmbrăcăminte, semnat la 30 aprilie 1993 şi aplicat de facto de la 1 mai 1993;
 Protocolul privind stabilirea reciprocă de contingente tarifare în comerţul cu
vinuri şi Acordul privind protecţia reciprocă şi controlul denumirii vinurilor, semnate în
noiembrie 1993 şi intrate în vigoare la 1 februarie 1994 şi respectiv 1 martie 1994. Acordul
privind stabilirea reciprocă de contingente tarifare a fost prelungit, inclusiv pentru anul 2000;
 Acordul sub formă de schimb de scrisori modificând Acordul Interimar şi
Acordul European în domeniul comercial şi al aspectelor legate de comerţ, semnat la 30
iunie 1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie acelaşi an, prin care se acordau anumite facilităţi
suplimentare României pentru a compensa întârzierea punerii în aplicare de către C.E. a
concesiilor în domeniul agricol;
Acordul modificând Protocolul adiţional textil, ca urmare a lărgirii U.E., prin
aderarea Austriei, Spaniei şi Finlandei, parafat în februarie 1994 şi intrat în vigoare de facto,
de la 1 ianuarie 1995.
 Acordul Adiţional nr. 1 privind facilităţile suplimentare acordate de U.E. la
exporturile româneşti, conform hotărârilor adoptate de Consiliul European de la Copenhaga,
semnat la 21 decembrie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1994;
Protocolul Adiţional nr. 2, încheiat ca urmare a deciziei adoptate de Consiliul
European de la Essen. El a fost semnat la 22 decembrie 1994 şi pus în aplicare de la 1
ianuarie 1995. Prin acest Protocol s-a convenit ca şi România să beneficieze de acelaşi
calendar de eliminare a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la importul în U.E., ca şi cel
convenit cu Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, care au încheiat acorduri de asociere cu U.E.
cu un an mai devreme;
 Acordul sub formă de schimb de scrisori amendând Protocolul adiţional textil,
parafat la Bruxelles la 31 decembrie 1995 şi pus în aplicare de facto la 1 ianuarie 1996.
 Protocolul privind definirea noţiunii de produse originare şi metodele de
cooperare administrativă, intrat în vigoare la 31 ianuarie 1997. Acesta a instituit cumulul de
origine paneuropeană între U.E., ţările A.E.L.S., T.E.C.E. asociate, precum şi ţările baltice;
12
Internal Use - Confidential
  Protocolul de adoptare a aspectelor comerciale ale Acordului European de
Asociere a României la Uniunea Europeană, urmare a lărgirii U.E. prin aderarea Austriei,
Suediei, Finlandei şi a punerii în aplicare a rezultatelor Rundei Uruguay în domeniul
comercial cu produse agricole.
 Protocolul de Adoptare a aspectelor instituţionale din Acordul European pentru
a ţine cont de aderarea Austriei, Suediei şi Franţei la U.E.

CAPITOLUL 2

Relaţiile României cu Piaţa Comună europeană

Piaţa unică a luat naştere prin unirea pieţelor naţionale ale celor 27 State Membre ale
Uniunii Europene. O piaţă este caracterizată prin activităţile de analiză şi decizie îndreptate
spre identificarea, anticiparea şi satisfacerea aşteptărilor referitoare la bunuri şi servicii. Aceste
activităţi sunt aplicabile atât ofertei, cât şi cererii.
Mulţumită creării unei pieţe mai mari, aceste activităţi pot fi extinse pe o suprafaţă mai
mare. Orice consumator din UE se poate aştepta acum să aibă drepturi egale în orice Stat
membru al UE. Toţi consumatorii din cadrul Pieţei unice sunt trataţi în acelaşi fel. Eliminarea
controalelor vamale şi a taxelor de import reprezintă o mărturie în acest sens. Pentru a realiza
această piaţă, cele 27 State Membre au fost nevoite să renunţe la unele din puterile lor în
favoarea instituţiilor Europene. Acestea din urmă pot interveni (şi o fac) în probleme în care o
unică acţiune este considerată mai eficientă decât acţiunile individuale ale Statelor Membre
(principiul subsidiarităţii).

Cele mai importante principii ale Pieţei unice

a) Libertatea de mişcare şi consecinţele sale
Piaţa unică este ceea ce este datorită libertăţii de mişcare a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi a oamenilor. Bunurile şi serviciile sunt vândute liber dincolo de frontierele
naţionale fără restricţii la graniţă sau taxe vamale.
Acest lucru are două implicaţii majore pentru consumatori:
- O posibilitate de alegere mai mare a bunurilor oferite

13
Internal Use - Confidential
 Conceptul de bază este acela că o piaţă mai mare poate doar spori dezvoltarea
afacerilor care au acces direct la ea. Cu un număr crescut de potenţiali consumatori şi de
vânzări, afacerile se pot specializa, diversifica şi deveni mult mai inovative, astfel dezvoltând
nivelul activităţii lor.
Această diversificare a activităţilor creşte gama produselor şi serviciilor din UE.
- Concurenţă liberă
Existând mai multe companii concurente, acestea vor fi nevoite să fie tot mai
competitive - posibil chiar să reducă preţurile produselor şi serviciilor. Mai mult, eliminarea
graniţelor şi în special introducerea monedei euro, au facilitat compararea preţurilor.
b) Politici comune de protecţie a consumatorilor
Relaţia dintre comerciant şi consumator este, prin natura ei, dezechilibrată.
Comerciantul, spre deosebire de consumator, îşi cunoaşte foarte bine produsul sau serviciul.
Mai mult, in cazul unui litigiu, are beneficiul experienţei, precum şi sprijinul afacerii lui.
În cazul consumatorului acest lucru nu este valabil.
Din dorinţa de a îndrepta acest dezechilibru, legislatia Europeana conţine unele linii
directoare de protecţie, care acoperă cinci drepturi fundamentale orientate spre protejarea
consumatorului:
- Sănătate şi siguranţă
- Protejarea intereselor economice
- Compensare pentru prejudicii
- Informare şi educare
- Reprezentare
- Consumatorul din UE este protejat prin aceste drepturi, în toate Statele Membre.

Protejarea drepturilor la nivel European

a) Protecţia minimă garantată de Uniunea Europeană
Legislaţia UE îţi acordă o minimă protecţie în anumite domenii, indiferent de Statul
Membru al cărui cetăţean eşti sau de Statul Membru a cărui legislaţie se aplică.
Domeniile vizate de această protecţie sunt etichetarea, publicitatea înşelătoare,
vănzarea în afara spaţiilor comerciale, vânzarea la distanţă, garanţiile după vânzare, siguranţa
bunurilor şi a serviciilor, rezolvarea litigiilor, etc.
Totuşi, această protecţie este într-o anumită măsură flexibilă în funcţie de fiecare stat.
Când este stabilită de directivele UE, Statele Membre au o anumită libertate în cadrul
14
Internal Use - Confidential
 procesului de transpunere. Unele state pot astfel să acorde un nivel mai ridicat de protecţie
decât cel prevăzut în directive.
Protecţia pe care o primeşti depinde de legea care se aplică contractului şi aceasta, în
schimb, diferă în funcţie de circumstanţe. În majoritatea cazurilor se aplică legea ţării de
rezidenţă. Dar acest lucru nu este valabil în toate situaţiile. Daca achiziţionezi un produs sau
serviciu din alt Stat membru sau dacă operatorul economic este străin, atunci contractul de
vânzare conţine un element de extraneitate şi determinarea legii aplicabile devine mai
complicată.
b) Cunoaşterea legii aplicabile contractului de vânzare
Pentru majoritatea tranzacţiilor, cunoasterea legii aplicabile poate părea un lucru banal.
În calitate de consumator, principala ta preocupare o reprezintă calitatea şi preţul. Totusi, daca
apare o problemă, în care este necesar să se determine atât drepturile şi obligaţiile
comerciantului, cât şi cele ale consumatorului, poate deveni important să şti care este legea
aplicabilă, în special dacă produsul sau serviciul în discuţie are o valoare semnificativă.
Pentru a determina legea aplicabilă, principiul esenţial este libertatea de a alege.
Consumatorul şi comerciantul pot alege legea aplicabilă, de exemplu, prin menţionarea în
contract.
Dacă alegi să nu alegi, trebuie sa gaseşti Statul Membru cu care contractul are cea mai
apropiată legatură. Uneori aceasta legatură este relativ clară, de exemplu, dacă mergi în alt
Stat membru şi cumperi un produs sau un serviciu, legea aplicabilă ar trebui sa fie cea a ţării în
care a fost făcută achizţia. Dar legătura nu este întotdeauna evidentă.
În următoarele trei cazuri, oricare ar fi legea aplicabilă, te vei bucura în continuare de
minima protecţie acordată de dispoziţiile obligatorii ale legii din ţara de rezidenţă:
(i) Dacă contractul a fost precedat de publicitate sau de o propunere care au avut loc în
ţara ta şi ai îndeplinit actele necesare încheierii contractului în această ţară;
(ii) Dacă operatorul economic primeşte comanda în ţara ta de rezidenţă;
(iii) Dacă mergi în altă ţară şi cumperi un produs sau serviciu în timpul unei excursii
organizate de comerciant cu scopul de a te determina să închei un contract de vânzare.
Scopul acestei protecţii este de a va ocroti împotriva practicilor dubioase care tind la
negarea drepturilor consumatorilor. Nu este aplicabilă pentru serviciile furnizate exclusiv într-
o ţară, alta decât cea de rezidenţă, de exemplu, contracte de transport, contracte cu agenţii
imobiliare sau contractele pentru utilizarea unei clădiri.

15
Internal Use - Confidential
 Firmele romanesti pe piata unica europeana in prezent si perspectiva
Prabusirea monopolului de stat din comertul exterior românesc în 1990 a condus la o
schimbare aproape naturala a fluxurilor de export si import.
A încetat rolul planului care impunea unde, când si la ce pret sa se vânda sau sa se
cumpere. Firmele de comert exterior îndeplineau mai mult functia de servicii de desfacere
planificata a ofertei românesti. Cel mult 25-33% se vindea liber, dar si vânzarile libere erau
sub imperiul unor contracte/aranjamente Ia nivelul conducerii superioare.
Din acest motiv, comertul exterior nu reflecta nici calitativ, nici cantitativ, nici
geografic cerintele pietei internationale, ci ale planului si ale dictatului politic.
Dupa revolutie, fara sa se emita o reglementare, oamenii de comert exterior au simtit
aerul Iibertatii si unde sa-si îndrepte afacerile, pe baza regulilor economiei de piata.
Asa a aparut ca un miraj — Occidentul, care a dus la rasturnarea structurii geografice a
relatiilor comerciale externe ale României.
In anul 2002 ponderea Uniunii Europene în exportul României a fost de 67,1% fata de
33,9% în anul 1990, adica o crestere a ponderii de aproape 2 ori.
In aceeasi perioada, ponderea importurilor din Uniunea Europeana în totalul
importurilor României a crescut de aproape 3 ori, de la 21,8% în 1990, la 58,4% în 2002.
Cresterea cu 8093,8 mil USD a exportului României în 2002 fata de 1990 se regaseste
în proportie de 90,7% (7343,4 mil USD) în zona Uniunii Europene, zona care a preluat si
scaderile importante înregistrate în aceeasi perioada pe celelalte piete traditionale.
Sigur, aceasta noua evolutie a relatiilor comerciale ale României a avut o serie de
efecte pozitive, cum ar fi:
 siguranta livrarilor si platilor
 lansarea într-o piata concurentiala, de înalt nivel tehnologic
 atragerea de investitii

Trebuie sa observam însa ca o concentrare pe vest a avut si efecte negative cu urmari

vizibile în prezent:
 abandonarea unor piete traditionale, în special din est;
 cresterea soldului negativ al balantei comerciale; soldul cu Uniunea Europeana a crescut în
ultimii 12 ani de circa 7 ori;

16
Internal Use - Confidential
  degradarea calitativa a ofertei, întrucat nu s-a putut tine pasul tehnologic cu concurenta
occidentala; a scazut ponderea produselor prelucrate exportate în Uniunea Europeana de la
32,6% în 1990 la 10,1% în 2002.
 cresterea exporturilor în Uniunea Europeana în perioada 1990-2002 s-a concentrat în
principal în doua ramuri: industria textila, unde volumul a crescut de 16 ori si industria de
încaltaminte, unde cresterea a fost de 27 de ori fata de cresterea medie a exporturilor în
Uniunea Europeana de circa 6 ori. Peste 95% din aceste exporturi provin din operatiuni de
tip Lohn.
 extinderea permanenta a operatiunilor de tip Lohn. De remarcat ca operatiunile de tip Lohn
nu se regasesc numai la produsele textile si de încaltaminte. Peste 70% din totalul
exporturilor românesti catre Uniunea Europeana proveneau în anul 2002 din astfel de
operatiuni.
Operatiunile de Lohn sunt o solutie de etapa, de conjunctura (forta de munca ieftina,
cheltuieli de productie reduse), cu unele efecte pozitive (educarea fortei de munca, schimbarea
mentalitatii, adaptarea la standardele UE). In momentul în care conjunctura se schimba,
exportul românesc poate înregistra o cadere deosebit de grava.

Viitorul României pe Piata unica europeana

Uniunea Europeana reprezinta în continuare, o piata extrem de importanta pentru
exporturile si importurile românesti. Potentialul pietelor Uniunii Europene altele decât Italia si
Germania (care concentreaza 60,5% din totalul exporturilor românesti în UE în 2002) este înca
insuficient exploatat. Pentru marea majoritate a produselor pozitia României în cadrul
importurilor si exporturilor extracomunitare ale Uniunii Europene este înca nesemnificativa.
Prima preocupare: sa mentinem ponderea în Uniunea Europeana si, în paralel, sa
îmbunatatim calitativ structura de export si repartitia geografica în cadrul UE. De asemenea:
 sa identificam segmentele de oportunitati si sa stimulam dezvoltarea acelor sectoare cu
sanse, nu prin masuri administrative ci prin crearea unui mediu economic favorabil;
 sa atragem investitiile straine din Uniunea Europeana, valorificând avantajele de care vom
mai beneficia o buna perioada de timp;
 sa stimulam crearea de societati mixte ca o principala cale de crestere a competitivitatii
exportului românesc;

17
Internal Use - Confidential
  sa identificam sectoarele de colaborare în productie si sa incurajam sistemul de
subcontractare pe piete din lumea a III-a, alaturi de firmele din Uniunea Europeana, mai
ales în zona balcanica, dar si în alte zone extraeuropene.

CAPITOLUL 3

Aderarea României la Uniunea Europeană

3.1. Aderarea

România a înaintat la 22 iunie 1995 cererea de aderare la Uniunea Europeană. Unul

dintre documentele anexate la această cerere l-a constituit Strategia Naţională de Pregătire a
Aderării României la Uniunea Europeană aprobată prin Declaraţia de la Snagov din 21 iunie
1995. Această strategie cuprindea acţiunile ce urmau să fie întreprinse de România în vederea
apropierii de structurile europene.
În urma Consiliului European întrunit în decembrie 1995 la Madrid, Comisia
Europeană a elaborat opiniile sale cu privire la candidatura ţărilor din Europa Centrală şi de
Est în vederea luării deciziei de începere efectivă a negocierilor de aderare. S-a hotărât ca
aceste negocieri să înceapă la minimum 6 luni de la încheierea Conferinţei
Interguvernamentale de la Torino desfăşurată în perioada 1996-1997 cu scopul înfăptuirii
reformei Uniunii.
După ce a primit cererile de aderare din partea tuturor statelor Europei Centrale şi de
Est care încheiaseră acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, Comisia Europeană a lansat
în aprilie 1996, în mod informal, pregătirile de aderare. În acest scop, a trimis statelor
candidate un chestionar totalizând 156 de pagini care cuprindeau întrebări cu privire la toate
domeniile de interes pentru Uniunea Europeană. Chestionarul trebuia completat în 3 luni şi
urma să reflecte stadiul în care se afla fiecare stat candidat la Uniunea Europeană.
Poziţia Comisiei Europene a fost publicată, în 1997, într-un document cunoscut sub
numele de Agenda 2000 care reprezintă o strategie detaliată a Comisiei pentru consolidarea şi
lărgirea Uniunii Europene în primii ani ai secolului XXI.
Agenda 2000 îşi propune drept obiective următoarele:
18
Internal Use - Confidential
 a) consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii Europene pentru ca ele să facă faţă
noilor încercări la care este supusă această grupare integraţionistă; b) negocierea
lărgirii Uniunii Europene şi pregătirea susţinută a ţărilor candidate la aderare; c)
acordarea unui sprijin financiar din partea Uniunii acestor ţări.
În cadrul Agendei 2000 a fost analizat nivelul de pregătire al ţărilor asociate din
Europa Centrală şi de Est din punct de vedere al îndeplinirii criteriilor de aderare. În acest
sens, opiniile Comisiei Europene au avut un rol determinant în iniţierea procesului de
negocieri şi aderare la Uniunea Europeană.
În iulie 1997, în cadrul aceluiaşi document, a fost analizat stadiul de dezvoltare al
României, reţinându-se următoarele concluzii ale Comisiei Europene cu privire la cererea de
aderare a ţării noastre la Uniunea Europeană:
 "România este pe punctul de a satisface criteriul politic;
 în ciuda progresului economic înregistrat, pe termen mediu, România ar putea
întâmpina dificultăţi serioase în competiţia cu forţele de piaţă din Uniunea Europeană;
 există întârzieri în armonizarea acquis-ului comunitar referitor la piaţa internă. Se
recomandă începerea negocierilor de aderare cu România în momentul în care se vor înregistra
progrese în aceste domenii. 4
Aspectele economice cuprinse în raportul Comisiei Europene se referă la încercările de
reformă din anii 1995-1996 care au produs, însă, o diminuare a ritmului de creştere economică
de la 7,1% în 1994 la 4,1% în 1996, o accelerare a inflaţiei la peste 56%şi o accentuare a
deficitului bugetar şi comercial. PIB-ul/ locuitor reprezenta numai 24% din media europeană.
În sectorul agricol era produs 20% din PIB, iar o treime din populaţia activă a ţării lucra în
acest sector. Privatizarea a făcut unele progrese, dar nu a fost abordată problema marilor
unităţi industriale.
În urma evaluării de către Comisia Europeană a situaţiei fiecărei ţări candidate, în
Agenda 2000, a fost menţionată necesitatea îmbunătăţirii strategiei de preaderare pentru ca
sprijinul financiar din partea Uniunii să fie mai bine direcţionat în funcţie de nevoile specifice
ale fiecărui stat candidat. În aceste condiţii a fost creat principalul element al strategiei de
preaderare, şi anume Parteneriatul de Aderare care este specific fiecărei ţări candidate.
Pentru România, direcţiile de acţiune ale Parteneriatului de Aderare vizează domeniile avute
prioritar în vedere pentru întreprinderea unor acţiuni viitoare, punerea la dispoziţie a

4
www.mae.ro
19
Internal Use - Confidential
 mijloacelor financiare pentru concretizarea practică a acestor acţiuni şi condiţiile în care se
acordă acest sprijin financiar.
Parteneriatul de Aderare se compune din Strategia propriu-zisă, Programul Naţional de
Aderare la Uniunea Europeană (PNAR) şi sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană
(PHARE, ISPA, SAPARD).
Parteneriatul de Aderare stabileşte priorităţile pe care România trebuie să le
urmărească în vederea adoptării legislaţiei comunitare, printre aceste priorităţi înscriindu-se
următoarele:
a) reformarea economiei;
b) ameliorarea structurilor instituţionale şi administrative;
c) îndeplinirea de către economia românească a unor condiţii specifice cerinţelor Pieţei
Interne Unice;
d) îmbunătăţirea standardelor de mediu;
e) dezvoltarea unor politici în domeniul afacerilor interne şi al justiţiei.
Măsurile concrete pentru punerea în aplicare a acestor priorităţi sunt cuprinse în
Programul Naţional de Adoptare a Acquis-uIui Comunitar. În iulie 2002 a fost elaborată o
versiune îmbunătăţită a acestui program care cuprinde atât toate capitolele de acquis
comunitar, cât şi aspecte referitoare la criteriile politice şi economice, justiţie şi afaceri interne.
Referitor la Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană, se
poate afirma faptul că acesta se află deja la a şasea versiune şi cuprinde obiectivele,
modalităţile de realizare şi termenele de îndeplinire a diferitelor aspecte ale procesului de
aderare, el evaluând stadiul la care se află pregătirea României pentru aderarea la Uniunea
Europeană.
O privire de ansamblu asupra diferitelor versiuni ale Programului Naţional de Aderare
la Uniunea Europeană reflectă o neconcordanţă între noţiunile teoretice şi modul în care
acestea sunt puse în practică de către autorităţi. 5 Se constată, astfel, o repetare consecventă a
obiectivelor cărora le sunt amânate doar termenele de realizare, o insuficientă colaborare între
instituţiile implicate în atingerea acestor obiective şi reorientări permanente şi contradictorii cu
privire la pregătirea economică a României pentru aderare.

3.2. Tratatul de la Lisabona

5
Nicolae Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.
20
Internal Use - Confidential
 Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă
este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european, proiect abandonat ca
urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda si Franţa. Denumirea sa oficială este
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană si a Tratatului
de instituire a Comunităţii Europene.
Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 si ratificat de România în anul 2008 (prin
Legea nr.13/2008), aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat
procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia si
Malta.
După ratificarea celorlalte state membre, rezultat al voinţei comune si a demersurilor
conjugate ale actorilor politici, documentul a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, fiind
menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale si la problemele care
contează cel mai mult pentru cetăţeni, aducând Europa mai aproape de acestia.
Potrivit prevederilor art.1 alin.(4) din acest Tratat, obiectivele acestuia urmăresc:
- formarea unei Uniuni mai democratice si mai transparente;
- crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru si reguli de vot simplificate, cu
instituţii moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai
bine în domenii de prioritate majoră;
- construirea unei Europe a drepturilor, libertăţii, solidarităţii si siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar
european, prevede noi mecanisme de solidaritate si asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor
europeni;
- promovarea Europei ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică
externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveste elaborarea, cât si
adoptarea noilor politici;
Din analiza obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea
Europeană si-a stabilit ca obiectiv protecţia cetăţenilor faţă de efectele globalizării, iar
competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de
dezvoltare ale mediului economic.
De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea se întemeiază pe valorile
respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept” în locul
termenului principii (preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană), este oferită o viziune
21
Internal Use - Confidential
 mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al
nuanţării si al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât si în context global, în
raport cu dreptul internaţional.
Accentul se mută de pe componenta economică si socială pe valori, pace si bunăstare,
reprezentând, astfel, noua viziune asupra construcţiei europene a statelor membre semnatare.
Orientarea spre cetăţeni este o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la
Lisabona, care doreste să dea Uniunii legitimitatea democratică, asa cum reiese atât din rolul
parlamentelor naţionale în Uniune, cât si din rolul sporit al Parlamentului European si din
legătura dintre cele două nivele de reprezentare.
Astfel, se poate considera că Tratatul de la Lisabona constituie fundamentul noilor
dimensiuni europene, de natură să conducă la cresterea semnificativă a eficienţei abordării
problematicilor de interes pentru toţi cetăţenii, începând de la dimensiunea socio-economică a
Strategiei Lisabona si continuând cu cele privind mediul si energia, terorismul internaţional,
crima organizată transfrontalieră, azilul si imigraţia, precum si la cresterea influenţei Uniunii
Europene ca actor internaţional major, în contextul globalizării.
O dată cu intrarea sa în vigoare, prin elementele de inovaţie aduse, Tratatul contribuie,
într-o măsură semnificativă, la întărirea legitimităţii democratice a Uniunii si a procesului
decizional european, la consolidarea rolului de actor internaţional, parlamentele naţionale
devenind, la rândul lor, actori importanţi pentru consolidarea construcţiei comunitare, iar
cetăţenilor oferindu-li-se posibilitatea implicării în deciziile care îi privesc.

Structura tratatului
Tratatul conţine un preambul, şapte articole, două serii de protocoale, o anexă, actul
final şi 65 de declaraţii cu privire la dispoziţiile tratatelor.
De asemenea el este împărţit în două părţi: Tratatul privind Uniunea Europeană care
stabileşte dispoziţiile generale ale Uniunii Europene, precum si dispoziţiile generale ale
relaţiilor externe ale UE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care stabileşte
obiectivele specifice ale diverselor politici ale UE.

Revizuirea tratatului
Tratatul de la Lisabona consacră două proceduri de revizuire şi anume: o procedură
ordinară şi o procedură simplificată.
22
Internal Use - Confidential
 Procedura ordinară se remarcă printr-o complexitate sporită şi prin intervenţia unei
Conveţii (practică inaugurată cu prilejul elaborării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene), beneficiind de o reprezentativitate şi de o legimitate sporite.
Procedura simplificată este declanşată doar în privinţa propunerilor de modificare a
dispoziţiilor din partea a treia a tratatului asupra funcţionării Uniunii Europene, care nu sunt
de natură a creşte competenţele Uniunii.
Spre deosebire de procedura ordinară, procedura simplificată poate fi utilizată în mod
condiţionat.

Schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona

Printre modificările intervenite odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
amintim următoarele:
- Parlamentul European şi parlamentele naţionale vor avea o contribuţie mult mai mare la
procesul decizional al Uniunii Europene, iar cetăţenii vor avea dreptul să fie informaţi cu
privire la deciziile adoptate de miniştri la nivelul UE;
- valorile şi obiectivele Uniunii Europene vor fi stabilite mai clar ca niciodată. De asemenea,
Carta Drepturilor Fundamentale va beneficia de acelaşi statut juridic ca şi tratatele;
- dobândirea de către Uniunea Europeană a unei poziţii mai puternice şi mai coerente pe plan
extern, deoarece: reuneşte funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate cu ceea de vicepreşedinte al Comisiei; creează un Serviciu european
pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni;
ameliorează asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe;
- pentru prima dată, tratatele cuprind o secţiune dedicată energiei, care stabileşte ca obiective
pentru politica Uniunii din acest sector, asigurarea unei bune funcţionări a pieţei energiei şi
dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile6;
- plasarea libertăţii, justiţiei şi a securităţii în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană
poate să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac trafic de persoane, să
promoveze şi să sprijine acţiunile în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la
combaterea terorismului prin îngheţarea activelor. Mai mult decât atât, Tratatul confirmă
angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia şi conţine, de asemenea,
o ,,clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona împreună în

6
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a V a, Editura Universul juridic, Bucureşti, p. 81.
23
Internal Use - Confidential
 spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima
unei catastrofe naturale sau provocate de om;
- pentru prima dată, cetăţenii pot cere direct Comisiei să propună o iniţiativă care prezintă
interes pentru ei şi care ţine de competenţa Uniunii, prin adunarea a un milion de semnături
din diferite state membre.

Instituţiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care
se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul
introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa
instituţiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
Numărul instituţiilor se ridică acum la şapte: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea, cooperând între ele în
mod loial.

24
Internal Use - Confidential
 BIBLIOGRAFIE

Ion Avram, - Uniunea Europeană şi aderarea României, Editura Sylvi, Bucureşti,

2001.

Augustin Fuerea, - Manualul Uniunii Europene, ediţia a V a, Editura Universul juridic,

Bucureşti

Maria Bârsan, - Integrare economică europeană, Vol. II, Uniunea Europeană – relaţiile
economice cu alte zone, Editura Fundaţiei CDIMM, Maramureş, 1999.

Daniel Dăianu, Liviu Voinea, Bianca Păuna, Manuela Stănculescu, Flaviu Mihăescu,
- Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire
asupra României, Oeconomica, nr. 1, 2002.

Emilian Epure, - România într-o Uniune Europeană extinsă, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2002.

Florentina Popescu, - Avantaje şi dezavantaje ale integrării României în Uniunea

Europeană, Oeconomica, nr. 1, 2002.

Gheorghe Prisăcaru – România spre Uniunea Europeană, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001.

Nicolae Sută - „Comerţul exterior şi politica comercială a României în perioada de

tranziţie la economia de piaţă – strategii de dezvoltare”, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Nicolae Sută, - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura

Eficient, Bucureşti, 2000.

Iulia Zamfirescu, - Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările
candidate dine estul şi centrul Europei, Institutul de Economie
Mondială, Bucureşti, 2001.
25
Internal Use - Confidential
 26
Internal Use - Confidential