Universitatea din București

Facultatea de Biologie

Ecologie și protecția mediului

Note de curs
Ecologie generală, Deteriorarea mediului, Monitoring ecologic

2020-2021, Semestrul 1
 Cuprins

Introducere - cu rezumat grafic 2

Ecologie generală – planificare și note de curs 8

Deteriorarea mediului – planificare și note de curs 88

Monitoring ecologic – planificare și note de curs 208

Încheiere – tehnica elaborării unui manual 280

Testimoniale 283
 Dragi studente și studenți,

Să privim puțin fotografia de mai jos.

Figura 1 O imagine din zona minieră Haneș, munții Metaliferi, în care activitatea industrială a fost
închisă în anii 2000. Fotografia este făcută în timpul unei deplasări pentru lucrarea de licență.

Ce vedem în ea ? O bucată de zid cu o anumită structură dintr-o fostă clădire și un om privind prin
fereastră ? Mai putem spune că omul privește pe fereastră ? O fotografie dintr-un pliant pentru
sensibiliarea cetățenilor cu privire la zonele care necesită restaurare ecologică proiectat și publcat
într-un proiect cu finanțare europeană ? Capital fizic degradat pe marginea unui ecosistem de pârâu
și un student în practică amuzându-se ? De ce privește în sus ? Un fragment de sistem socio-
ecologic ?

Putem răspunde în limbaj comun sau putem răspunde în limbaje tehnice, de la cel al artelor
vizuale la cele științific, sau putem face o combinație cu elemente de limbaj comun și limbaje
tehnice. Prima condiție pentru a fi creativi și liberi în răspunsuri este să facem exerciții impuse, ca
la gimanstică, să decupăm fiecare mișcare, fiecare tip de cunoaștere, să le analizăm și exersăm.

Limbajele tehnice din domeniul ecologiei și protecției mediului ar putea fi împărțite în trei categorii
(figura 2):
 blatul tortului este produs prin limbaje științifice fundamentale în care se exprimă
cunoașterea fundamentală relativ stabilă – de exemplu modelele structurale și modelele
matematice validate de tip “cutie albă” (white box, o cutie prin pereții căreie vezi toate
detaliile), așa cum sunt ecosistemele în abordarea holistă clasică Botnariuc – Vădineanu din
școala de la București, sau modele ale unor pocese la scările lor spațio-temporale
caracteristice.
 Milocul tortului, crema și celelalte ingrediente sunt produse prin limbaje științifice aplicative
în care se exprimă cunoașterea care transformă cunoștințele fundamentale în informații cu
privire la probleme practice de rezolvat, de exemplu agricole, de sănătate publică, eco-
tehnologice, sau ratele de producere a resurselor și serviciilor naturale la diferite niveluri de
precizie (calitativ, cantitativ, modelare matematică).
 ciocolata de deasupra și fructele sunt instrumentele specifice de asistare a deciziilor care
procesează suplimentar informația cu privire la cunoașterea aplicativă, în particular despre
resurse și servicii ecosistemice, pentru a răspunde diverselor obiective de management mai
sectorial sau mai integrat în condițiile instituționale aflate în permanentă evoluție culturală
Figura 2 O posibilă ilustrare e celor trei tipuri de limbaje enumerate mai sus (“blatul” – cunoaștere
fundamentală, “crema” – cunoaștere aplicativă, “ciocolata” – instrumente de asistare a deciziilor) pe
care mă gândesc că va fi dificil să o uitați.

Ce pondere au aceste tipuri de cunoaștere în disciplinele noastre ?

Ponderea orientativă a celor trei tipuri de limbaje în cele trei discipline din semestrul 1 al anului
universitar 2020-2021este prezentată în figura 3. Ecologia generală este un curs care ne orientează
cu privire la principalele linii de forță teoretică ale domeniului ilustrează miza aplicativă a
cunoașterii fundamentale. Deteriorarea mediului adaugă unele cunoștințe fundamentale, dezvoltă
cunoașterea aplicativă mai pe larg și deschide poarta spre înțelegere felului cum se iau deciziile
despre problemele de mediu. Monitoringul ecologic este un domeniu foarte specializat legat direct
de luarea deciziilor, dar a cărui înțelegere necesită și unele elemente noi cunoaștere fundamentală și
aplicativă. Toate disciplinele pot servi domeniul mai larg al științei dezvoltării durabile (eng
“sustainability science”), dar fiecare dintre ele are propria sa autonomia relativă, permițând legături
și dezvoltări către alte preocupări teoretice și practice.

Ecologie generală Deteriorarea mediului Monitoring ecologic

Asistarea deciziilor
Cunoaștere aplicativă
Cunoaștere fudamentală

Figura 3 Zonele cu verde și galben pun accent mai ales pe dimensiunea cognitivă a competențelor
profesionale , zona roșie mai ales pe dimensiunea funcțional-acțională a competențelor profesionale
și pe competențe transversale (detalii despre toate acestea sunt prezentate în tabelul 1). Abilitatea de
reflecție critică și consstructivă este necesară la fel de mult pentru toate zonele cunoașterii.
 Ce competențe ne formăm în cele trei discipline ?

Procesul de predare și învățare urmărește formarea echilibrată a tuturor competențelor profesionale

și transversale specifice nivelului de licență din tabelul 1. Prelegerile și lucrările practice vor
acoperi toate aceste competențe, ponderea lor fiind diferită în funcție de structura tipurilor de
cunoaștere conținute în discipline (figura 3). Dimensiunea funcțional acțională este formată în
special la lucrările practice și prin evaluarea periodică. Reflecția critică și constructivă este
încurajată și prin modul de construire și susținere a prelegerilor.

Ce resurse avem la dispoziție, cum sunt construite prelegerile ?

Prelegerile sunt construite ca obiecte culturale în evoluție sub forma unor analize comparative ale
abordărilor existente, cu avantaje și dezavantaje. Domeniul ecologiei și protecției mediului este
foarte dinamic, nu permite o abordare statică, de felul celor din chimie, fizică, matematică, cu
adevăruri livrate ca fiind definitive la scara de timp a folosirii lor de către studente și studenți.
Literatura parcursă pentru conturarea celor trei cursuri se apropie de o mie de surse primare,
secundare și terțiare. Ca mod de susținere pornim ori de câte ori este posibil de la aspecte practice,
concrete, răspunzând interesul predominant practic al tinerilor. Există două feluri de resurse
reutilizable la dispoziție
 Bibliografie pe domenii actualizabilă permanent prin inspectarea arborelui de citare când
absolvenții vor dori să aprofundeze o temă sau altă în viața lor profesională
 Filme selectate de pe youtube comentate/interpretate (în înregistrările on-line ale
prelegerilor) și utilizabile în diferite contexte profesionale de către viitorii absolvenți.

Accentul în predare se poate deplasa spre o parte sau alta a fiecărui curs în funcție de specificul
specializării: dacă se doresc competențe strict la nivel operațional, conform cerințelor actuale ale
pieței, dacă se doresc și competențe relevante pentru dezvoltările viitore anticipate ale pieței, dacă
se dorește înțelegerea mecanismelor dinamicii pe termen mediu și lung a pieței muncii pentru
biologi și ecologi. Dimensiunea corpurilor de literatură este suficientă pentru a transforma după
minime dezvoltări unele prelegeri în mici cursuri de vară, sau modulare în diferite contexte, de la
biologie și ecologie teoretică la învățarea continuă a persoanelor implicate în managementul
mediului.

Rezumat grafic

Rezumatul grafic este un standard de câțiva ani în scrierea articolelor științifice și credem că este de
folos și comunicarea conținutului cursurilor. El poate fi folosit atât la început, cât și la sfârșit, pentru
recapitulare. Rezumatul grafic al celor trei cursuri din semestrul 1 al anului 2020-2021 este în figura
4.

Notele de curs sunt într-o formă de ciornă, fiecare în parte și toate împreună, fără editări detaliate,
întrucât pe moment nu se justifică un astfel de efort. Explicații detaliate despre condițiile de scriere
a unui manual unviersitar în formă finală (textbook) sunt puse la dispoziție în capitolul de încheiere.

Bibliografie

Guvernul României, 2013, Metodologia de realizare a Cadrului Naţional al Calificărilor din

Învăţământul Superior Ghid de aplicare, http://www.invatamant-superior.ro/wp-
content/uploads/2013/08/Metodologie-CNCIS.pdf
Tabelul 1 Aspectul general al matricii cadrului naţional al calificărilor din învăţământul superior (tipuri de rezultate ale învăţării, niveluri de calificare, descriptori, Guvernul României 2013).
 Ecologie generală

Deteriorarea mediului
Monitoring ecologic

Figura 4 Rezumatul grafic al celor trei discipline. Sunt indicate orientativ și relațiile dintre discipline. Culorile căsuțelor numelor disciplinelor arată ce tip de cunoaștere predomină în fiecare disciplină (conform figurii 3).
Universitatea din București
Facultatea de Biologie

Ecologie generală
- note de curs -

2020 – 2021
 Buna ziua, dragi studente și studenți !

Acest curs a fost construit împreună cu colegii dumneavoastră de anul trecut. În fiecare prelegere le-am
dictat și explicat conținuturile, ei le-au scris, la final de semestru le-au transcris pe calculator, iar
finalmente l-am integrat. Lucrăm într-o abordare de tip cartare a unui domeniu de cunoaștere: ce
probleme sunt abordate, ce teorii există, ce concepte, de ce sunt atât de diverse, și cum se leagă toate
acestea de alte discipline biologice. Punctul de plecare este ce știți dumneavoastră, cu ce veniți din
liceu și ce ați aflat din mass-media.

Există o imagine destul de confuză în imaginarul public asupra ecologiei: ține ea de politică, sau este o
știință riguroasă ? Dacă este o știință riguroasă de ce sunt atât de multe abordări în literatura de
specialitate și rareori se ajunge la un limbaj unitar, general acceptat ? Pentru un student biolog este de
folos să aibă o imagine structurată, analitică asupra domeniului, ca să se poată orienta în aceste spațiu
al cunoașterii.

Ecologia a evoluat în ultimii o sută și ceva de ani și are foarte multe forme științifice, potrivite pentru a
răspunde la anumite tipuri de întrebări științifice. Ne putem gândi că diversele abordări teoretice sunt
adaptări la probleme specifice de cunoaștere de rezolvat. Pe lângă aceste probleme științfiice există și
probleme practice, legate de mediu, și ca urmare s-a dezvoltat și aplicarea ecologiei în luarea deciziilor,
din care o parte ține de politică, există chiar și un domeniu numit de cei care îl practică ecologie
politică. Astfel de preocupări pierd in rigoarea științifică și ar fi mai potrivit să fie numite ideologice,
cu numele de ecologism, de exemplu, însă realitatea este că ele se numesc pe ele însele cu termenul
ecologie. Pentru cineva care nu este avizat aceast duce la confuzia amintită. Dumneavoastră veți fi
persoane avizat după acest curs și veți putea face diferențele între felurile de folosire a termenului
ecologie.

Ne interesează în acest curs partea riguroasă, științifică, a domeniului la care se referă termenul
ecologie, pentru că suntem la o facultate de științe. Această parte are multe forme, abordări, deoarece
problemele ecologice sunt foarte complicate, în termeni matematici dimensionalitatea lor este foate
mare, numărul de variabile de interes este foarte mare, la multe scări, cu multe corelații și legături
cauzale între ele, și practic nu putem cu resursele și tehnologiile disponibile să le înțelegem complet.
Atunci oamenii de știință au diferite strategii de simplificare, de obținere a unor răspunsuri parțiale.
Tabelul 1 de mai jos prezintă strategii de cercetare pentru reducerea complexități obiectelor și
proceselor naturale și sociale productive, în efortul de a reduce dimensionalitatea la una care să fie
gestionabilă de către cercetători. Ele sunt urmate uneori de eforturi de integrare atunci când problema
nu poate fi rezolvată prin apel la o singură strategie, dar aceste eforuri duc mereu la rezulate parțiale,
limitate. De aceea avem mereu nevoie de mai multe instrumente teoretice pentru a rezolva o problemă
ecologică (eng. tool-box).

Tabelul 1 ne permite să înțelegem cum anume înțelegerea problemelor de mediu socio-ecologice

combină produse de cunoaștere rezultate din diferite strategii specifice fiecărui domeniu, adesea
implicând transversal mai mult strategii, fără să implice în mod necesar cele mai generale și abstracte
abordări (tipul 5 în tabel). Un ecolog va mai avea nevoie, ceea ce pentru dumneavoastră nu e necesar,
să apeleze și la alte domenii din științele mediului (hidrologie, geografie, geologie) ca să dea seamă de
procese care nu sunt descrise în tradiția ecologică.

Acum știm de ce temele noastre sunt structurate așa cum ați văzut. Vom începe cu o abordare de mare
complexitate, tipică școlii de ecologie de la Universitatea din București, iar apoi vom analiza situația
termenilor cheie din această abordare holistă. Vom vedea astfel că există multe înțelesuri, că oamenii
de știință folosesc termenii diferit în funcție de problemele pe care le au de rezolvat, adică, în termenii
tabelului 2, în funcție de strategia pe care o adoptă. După ce am înțeles acest lucru vom continua cu o
scurtă caracterizare a fiecărui tip de strategie, punând accentul pe felul în care interesele dumnevoastră
de biologi se pot regăsit în acel sub-domeniu, iar la final o să abordăm teme transversale, complexe, a
căror rezolvare face în mod necesar apel la mai multe tipuri de abordări. În final vom reveni la
abordarea holistă de maximă complexitate cu care am început cursul ca să discutăm problema
transversală a deteriorării mediului.

Tabelul 2 Strategii epistemice de reducere a dimensionalității evoluate în tradiția cercetărilor ecologice

și care contribuie la managementul problemelor de mediu. Se observă separarea analitică a domeniului
natural de cel social, adesea respinsă de abordările neriguroase, de tip politic. Pe dumneavoastră vă
interesează nivelul natural, nu cel social, dar ecologii au nevoie și de nivelul social, fără de care nu pot
aplica ce știu despre partea naturală. Gradientul de culoare sugerează o trecere le la poziții
“individualiste” la poziții “holiste” în ce privește grupurile de organisme din diferite specii și grupurile
de organizații de diferite tipuri din societate.
Domeniu Obiecte și procese ecologice
E3a E3b E4 ES5
E1 E2 Ecologia Sisteme de Ecologia Ecologie
Eco- Ecologia comunităților populații ecosistemel sistemică
fiziologie populațiilor coevoluate or (fluxuri Teoria
(biocenoze de materie) ciclurilor
Strategie S1 Teoria S2 S4 adaptative
epistemică manageme Ecologia S3a S3b Teorii Teorii
ntului, populațiilor Ecologia despre Ecologia despre
studii de comunităților de coevoluția industrială structuri
organizațio organizații organizații, arene populațiilor și alte generale
nale de acțiune de abordări sociale și
organizații fizicaliste economice
Domeniu Obiecte și procese sociale, economice și culturale

Vă mulțumesc foarte mult pentru colaborarea excelentă de-a lungul semestrului, pentru ideile și
creativitatea de care ați dat dovadă. Ele ne-au permis să avem o experiență de predare-învățare reușită.

Bibliografie care poate fi parcursă pentru detalii despre cele spuse în introducere:

 Debora H., 1997, Ecology and ideology in the general systems community, Environment and History, 3, 197-207
 Fulton E. A., Blanchard J. L., Melbourne-Thomas J., Plaganyi E. E., Tulloch V. J. D., 2019, Where the ecological gaps
remain, a modelers‟ perspective, Frontiers in Ecology and Evolution, 7, Article 424
 Jorgensen, S. E., Nielsen S. N., Fath B. D., 2016, Recent progress in systems ecology, Ecological modelling, 319, 112-
118
 Schizas D., Papatheodorou E., Stamou G., 2018, Transforming “Ecosystem” from a scientific concept into a teachable
topic: philosophy and history of ecology informs science textbook analysis, Research in Science Education, 48, 267-
300
 Sundstrom S. M., Allen C. R., 2019, The adaptive cycle: more than a metaphor, Ecological Complexity, 39, 100767
 Taylor P. J., 1997, The politics of the conservation of nature, Environment and History, 3, 239-243
 Williams R., 1980, Ideas of nature, în “Problems in materialism and culture”, London, Verso, 67-85
 Rezumat grafic

Cartarea fundamentelor teoretice și conceptuale ale Ecologiei Generale

P1 P2
Tradiția holistă a școlii Diversitatea teoretică
de ecologie de la reală la fiecare nivel
București ierarhic

P4 P3
Semnificația Semnificația
conceptului de ecosistem conceptului de ecosistem
A doua parte prima parte

Folosirea P5 P6 P7 P8 P9
strategiilor

P10
Problematica
biodiversității
A doua parte
P11
Strategia Strategiile
Modificarea ecosistemică și
Strategia Strategia prin Strategia
comunităților în timp socio-ecologică
ecofiziolo populațio comunități prin
gică nală de biocenoze
organisme
P12
Procese
biogeochimice

P13
Deteriorarea
mediului

la rezolvarea
unor probleme Caracterizarea conținutului strategiilor de reducere a
complexe dimensionalității obiectelor și proceselor ecologice
 Planificarea temelor și modalitatea de evaluare (2020-2021)

În anul universitar 2019-2020 au fost14 prelegeri și fiecare avea la LP o temă complementară. Două
dintre ele au fost reunite acum în prelegerea 4, iar LP s-au ținut cu conținuturi pațial diferite de cele
din 2019-2020, cu alte cadre didactice.
Data Tema la Ecologie Generală, Curs (2 ore)
6 octombrie
1 2020 Abordări în ecologia generală. Schema organizării mediului în ecologia holistă românească actuală.

13 octombrie Analiza unor termeni cheie caracteristici ierarhiei de sisteme biologice din abordarea holistă.
2 2020 Evidențierea diversității conceptuale și explicarea ei în raport cu specificul biologiei ca știință

20 octombrie Primul pas către introducerea conceptului de ecosistem. Diferența dintre ecosistem și sistem ecologic
3 2020 în abordarea standard românească. Noțiunea de proprietate emergentă în ecologia românească.
Al doilea pas către introducerea conceptului de ecosistem : Complementaritatea epistemică dintre
gândirea prin obiecte ecologice organizate ierarhic și gândirea prin procese în ecologie. Al treilea pas
în introducerea conceptului de ecosistem : Strategii de reducere a dimensionalității sistemelor socio-
ecologice: niveluri de agregare a variabilelor implicate în procesul de producție ecologică. Relația
27 octombrie generală dintre ecologie și ideologie socială. Evoluția modului de gândire în România. Diversitatea
4 2020 de abordări asociată conceptului de ecosistem.
3 noiembrie Nivelul 1 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al cercetărilor
5 2020 ecofiziologice
10 noiembrie Nivelul 2 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al cercetărilor în
6 2020 ecologia populației

17 noiembrie Nivelul 3a de agregare a varabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al cunoașterii în
7 2020 domeniul ecologiei comunităților de organisme

24 noiembrie Nivelul 3b de agregare a varabilelo implicate în producția ecologică: stadiul actual al cunoașterii în
8 2020 domeniul abărdării biocenotice (prin procese de coevoluție a populațorganismelor)
Nivelul 4 de agregare a variabilelor în producție ecologică: stadiul actual al cercetărilor în ecologia
8 decembrie ecosistemelor. Clarificarea specificului ecologiei sistemice introdusă în prelegerea 1, ca un al cincilea
9 2020 nivel de agregare a variabilelor. Tendințe recente de evoluție a ecologiei.

Analize transversale 1: problematica biodiversității, de la diversitatea trăsăturilor funcționale la

15 decembrie relația dintre diversitatea biologică și funcționarea ecosistemelor și interpretarea biodiversității în
10 2020 sisteme socio-economice
22 decembrie
11 2020 Analize transversale 2: teorii care explică modificarea în timp a structurii comunităților de organisme.

5 ianuarie Analize transversale 3: procese biogeochimice elementare și cuplate, de la microscară la scara

12 2021 planetară.

12 ianuarie
13 2021 Analize transversale 4: Deteriorarea mediului.

Test grilă din părți ale cărților puse la

dispoziție (Botnariuc și Vădineanu 1982,
Vădineanu 1998, Botnariuc 1999) și din
Evaluare notele de curs (50%) Test grilă din cartea de LP Iordache (2006) 15%
Prezența la curs 10% Evaluare continuă prin note la LP 25%
 Prelegerea 1 Ecologie generală
Abordări în ecologia generală. Schema organizării mediului în ecologia holistă românească actuală.

(prelegere susținută clasic, sub forma unei expuneri. Înregistrarea ei a fost trimisă pe e-mail și poate fi
văzută în conturile instituționale, ca și a celorlalte prelegeri).

Note la PRELEGEREA 11 Abordări în ecologia generală. Schema organizării mediului în

ecologia holistă românească actuală

Ecologia generală ca domeniu se referă atât la structura generală a corpului de cunoaștere al acestei
științe, cât și la cele mai ușor de înteles care pot fi transmise cuiva neinițiat în domeniu.
Primul aspect, structura generală este ceva folositor și specialiștilor în domeniu din două
considerente:
- Permite plasarea preocupărilor specializate în ansamblul preocupărilor din acel domeniu
- Permite extragerea acelor lucruri simple foarte relevante care urmează să fie transmise celor
neinițiați
Un conținut al ecologiei generale transmis la nivel preuniversitar, așa cum ați putea face ca
profesori de biologie, nu poate include decât lucruri legate de al doilea aspect menționat mai sus.

Vă propun să folosim schema mnemotehnică din figura 5 pentru a ne orienta în problematica

ecologiei.

Ierarhia UHGM Ierarhia Ierarhia

sistemelor sistemelor
biologice ecologice

Nivel
populaţional

Nivel
Individual

Figura 5 Reprezentare schematică a ierarhiilor hidrogemorfologice (a biotopilor), abiotice şi ecologice.

Săgeţile punctate indică direcţii de interpretare a structurii sistemelor ecologice şi implicit a
mecanismelor posibile de deteriorare a acestora. Explicaţii în text. (preluare din Iordache 2006).2
1
Note de curs redactate de domișoarele Mădălina Găboreanu și Elena Teodora Trașcă în 2019-2020, cărora le mulțumesc și
pe această cale.
2
termenul sistem ecologic se referă la oricare dintre obiectele ecologice indiferent de nivelul ierarhic pe care îl ocupă.
Termenul ecosistem se referă la obiectele ecologice elementare, de pe primul nivel ierarhic. Această utilizare e tipică școlii
de la București. În limba engleză ecosystem se poate referi la oricare nivel ierahic, și de obicei e însoțit în context de
precizarea scării spațiale. Termenul din engleză landscape, când e prezent, se traduce prin complexe de ecosisteme, iar
nivelul ierarhic se deduce din context în funcție de scara spațială.
Ierarhia “biotopilor” - ISB ISE
UHGM
Toposferă Biosferă Ecosfera
Complex macroregional de Complex macroregional de Complex macro regional de
UHGM biocenoze (biom) ecosistem
Complex regional de UHGM Complex regional de Complex regional de
biocenoze ecosisteme
Complex local de UHGM Complex local de biocenoze Complex local de ecosisteme
Biotop (unitate Biocenoză Ecosistem
hidrogeomorfologică UHGM)
Populație de organisme
Individ biologic
Ecosistemul este cel mai mic sistem ecologic. Ierarhia de sisteme biologice (ISB) și ierarhia de biotopi
(IBt) formează ierarhia sistemelor ecologice (ISE). Biologia se ocupă cu studiul organismelor, ecologia
cu sistemele supraindividuale.
Precizare: În modul cum se prezintă structura mediului, pe înțelesul tuturor (aspectul al doilea al
ecologiei generale) se spune că nivelul organismelor este specific domeniului biologiei și tot restul din
această schemă din figura 5 este specific ecologiei. Această abordarea este numită holistă. Realitatea
este aceea că există multe domenii, subdomenii care se ocupă cu ceea ce această schemă descrie pe
scurt. Trebuie reținut că, acest mod de prezentare este cel dominant în manualele preuniversitare. În
abordarea holistă a ecologiei mediul mai include și tot ce ține de om, sub numele de sistemele socio-
economice (a se vedea și tabelul 2 din introducere). Și sistemele socio-economice sunt organizate tot
ierarhic, corespunzător sistemelor ecologice.
Ierarhia de sisteme socio-economice (ISSEc) ne indică faptul că aceste sisteme sunt organizate de la
sisteme socio-economice locale (SSEcl), până la sisteme socio-economice globale (SSEgl). Așa cum se
arată în figura 6.Din sistemele ecologice se transferă în sistemele socio-economice resurse naturale și
servicii naturale. Resursele se referă la niște părți din natură, iar serviciile se referă la anumite aspecte
funcționale. Resursele și serviciile au o anumită calitate care poate fi și negativă, nu numai pozitivă.
Mediul, în abordare holistă: IBt, ISB, ISE, ISSEc. O ecologie generală din perspectivă holistă, adică a
școlii de la București, în forma actuală ar trebui să dea seamă de mediu în acest sens, pentru că este cea
mai avansată abordare.

Figura 6 Reprezentarea relației dintre un sistem ecologic și un sistem socio-economic ca pachet de

relații dintre compartimentele sistemelor ecologice și a compartimentele organizaționale ale unui
sistem socio-economic. În dreapta fără detalii structurale, doar fluxul de servicii naturale.
 Prelegerea 2 Ecologie generală
Analiza unor termeni cheie caracteristici ierarhiei de sisteme biologice din abordarea holistă. Evidențierea
diversității conceptuale și explicarea ei în raport cu specificul biologiei ca știință

(prelegere susținută clasic, sub forma unei expuneri. Înregistrarea ei a fost trimisă pe e-mail și poate fi
văzută în conturile instituționale, ca și a celorlalte prelegeri).

Conversația a pornit de la fotografia din figura 7, legătura cu lucrare “Originea speciilor” de Darwin
și cauzele diversificării teoretice și conceptual foarte mari în biologie în următorul secol și jumătate.

Figura 7 Grigore Antipa (stângă) și Haeckel, coordonatorul său de doctorat și creatorul domeniului
ecologiei. Haeckel a fost un adept al ideilor lui Darwin. Imagine de la muzeul de istorie naturală din
Jena, Germania.

Note la PRELEGEREA 2 Analiza unor termeni cheie caracteristici ierarhiei de sisteme biologice
din abordarea holistă. Evidențierea diversității conceptuale și explicarea ei în raport cu specificul
biologiei ca știință

Vom vedea acum că modelul holistic este specific modului românesc de abordare. Este numai un caz
cu totul particular al situației cunoașterii ecologice și biologice disponibile în lume.

În prima parte vom intra în contact cu conținutul real al termenilor teoretici din biologice și ecologie,
de felul: organism, specie, genă, populație, comunitate, toți acești termeni fiind folosiți intensiv în
ecologie. Vom constata o uriașă complexitate, mult mai mare decât în fizică și chimie și ne vom pune
întrebarea: De ce avem așa ceva în biologie și ecologie ?

În partea a doua a prelegerii o să dăm explicația prin apel la complexitatea proceselor de producție,
biologică și ecologică.

În Originea speciilor, la sfârșit Darwin enunță câteva legi ale evoluției despre care speră că ar putea
avea caracterul unor legi de felul celor ale lui Newton. Una dintre ele se numește “Legea creșterii cu
reproducere” (LGS).

Nu s-a putut ajunge niciodată la formularea riguroasă a unei astfel de legi, ceea ce ar putea să pară o
slăbiciune. Această situație este însă forța biologie și ecologiei ca științe, deoarece evidențiază marea
complexitate a proceselor de care putem să dăm seama. Putem să facem asta numai prin simplificări
masive din diferite perspective. În termeni matematici avem niște strategii metodologice de reducere a
dimensionalității sistemului, așa cum a arătat în introducere.

Diferitele abordări și discipline se separă în funcție de tipul de metodă și competențe și asociat lor pe
criterii de sociologia științei, adică oamenii care știu cam aceleași lucruri au tendința de a perpetua
acele moduri de abordare

În continuare vom ilustra diversiyatea înțelesurilor unor termeni fundamentali din biologie și ecologie,
menționați în figura 5.

Conceptul de organism.

În pofida preocupărilor existente de a formula un concept general de organism în biologie nu există un

astfel de concept. Pepper si Heron (2008) trec în revistă criteriile și dificultățile și propun o abordare
pragmatică în care în diferite contexte de cercetare se folosesc definiții de interes metodologic pentru
acel domeniu particular. Cauza profundă a faptului că nu se poate găsi o definiție generală este procesul
de evoluție și diversificare a ce numim organisme. Noi numim organism in limbaj comun entități foarte
diferite structural și funcțional. Problema tranzițiilor majore din evoluție și a apariției noilor planuri de
organizare este una centrală în biologie (Queller si Strassman 2009, Diaz-Munoz și colab. 2016).

În stiintele sociale este consacrată ideea că organizațiile sunt un echivalent funcțional în societate al
organismelor biologice (Strassman și Queller 2009) ceea are drept rezultat dezvoltarea unor domenii de
cercetare a populațiilor și comunităților de organizații – a se vedea literatura de la conceptele
respective). Și organizațiile sunt foarte diverse structural și funcțional ca rezultat al unor procese de
evoluție socio-economică.

Eforturile de dezvoltare a unei teorii unitare despre organisme nu sunt abandonate (Zamer și Scheiner
2014), ele se înscriu în evoluția culturală a conceptului de organism odată cu evoluția teoriilor
științifice despre procese biologice (Wolfe 2014) asociată unor anumite organizații din sistemele socio-
economice.

Pentru ecologi este importantă clarificarea presupozițiilor metodologice cu privire la ce înțelegem prin
individ biologic în cadrul fiecărei cercetări, de exemplu distincția dintre genet și ramet specifică
organismelor clonale (Vallejo-Marin 2010, Liu și colab. 2016). Definiția metodologică a organismului
cu care lucrăm are consecințe asupra estimării efectivului populațional al speciilor (a numărului de
organisme dintr-o populație), cu implicații asupra măsurilor de management necesare în cazul speciilor
periclitate (Tepedino 2012).

Conceptul de specie

Literatura de specialitate pe plan internaţional este enormă, nu există un concept de specie general
acceptat (Ghiselin 2001, Hey 2005). În funcţie de proprietăţile şi procesele luate în considerare sunt
propuse definiţii diferite ale speciei (Karanth 2017 tabelul 1). Zachos (2016) oferă o sinteză recentă
într-o carte dedicată problemei (se poate consulta ataşat cuprinsul şi o parte din capitolul introductiv).
Applicabilitatea unui concept sau altui variază la de la un grup taxonomic la altul. Rosello-Mora şi
Amann (2001) sintetizeză informaţia la nivelul acelui an pentru procariote (pentru literatură mai
recentă se poate explora arborele de citare în Google Scholar – circa 1600 de citări). Simmonds (2018)
sintetizează literatura despre aplicarea conceptului de specie la virusuri. În domeniul managementului
diversităţii biologice cel mai util este un concept ecologic de specie (Freudenstein şi colab. 2017).
Acest concept este înrudit cu cel biologic de specie folosit pe scară largă în România, dar nu poate fi
echivalat cu acesta. Speciile criptice (Fiser şi colab. 2017), identificate prin tehnici moleculare, sunt
foarte relevante pentru managementul diversităţii biologice, iar înţelegerea lor poate avea consecinţe şi
asupra modului cum evoluează conceptul de specie. Dezbaterile de idei sunt foarte folositoare în acest
domeniu, ca oriunde în ştiinţă. Pentru relaţia dintre conceptul de specie şi teoria filogenetică în
contextul unei dezbateri tipice comunităţii academice se poate citi Wheeler şi Meyer (2000).

Conceptul de specie popular între biologii și ecologii din România are ca sursă conceptul de specie
biologică al lui Mayr (pentru o contextualizare a se vedea de Queiroz 2015) sosit în România prin
teoria de organizare a sistemelor biologice a lui Zawadski (1963). Danielopol şi Cristescu (2015) şi
Danielopol şi Tăbăcaru (2015) discută pe larg contribuţia lui Nicolae Botnariuc şi a lui Gheorghe
Racoviţă la dezvoltarea acestor elemente de biologice teoretică în ţara noastră).

Din punct de vedere al biologiei cuvântul specie se referă la o familie de concepte care se pot grupa în
două mari tipuri: tipul instrumental şi tipul natural.

Specia în sens instrumental (acronim SSI) se referă la organismele clasificate de către om în acelaşi
grup (set, mulţime), în funcţie de nişte criterii, de nişte trăsături ale organismelor. Tipurile de SSI diferă
în funcţie de tipurile de criterii folosite şi de metodele de aplicare a criteriilor folosite. Dintre
disciplinele biologice taxonomia se ocupă de SSI.

Specia în sens natural (acronim SSN) se referă la niste entităţi care există în natură, nişte sisteme
naturale formate din organisme aflate în interacţiune unele cu altele sau din populaţii de organisme
aflate în interacţiune. Tipurile de SSN diferă între ele în funcţie de modul cum e conceput sistemul
natural, în funcţie de tipurile de relaţii dintre organismele din aceeaşi specie considerate relevante şi în
funcţie de faptul dacă se iau în considerare sau nu şi relaţiilor organismelor din aceeaşi specie cu
organisme din alte specii, sau cu obiecte nevii din mediu. Dintre disciplinele biologice ecologia şi
teoria evoluţiei se ocupă de SSN, iar sistematica încearcă să stabilească o legătură explicită între SSI şi
SSN.

SSI sunt anterioare logic SSN, iar SSN este anterioară natural SSI. Adică:
 pentru a putea cerceta o SSN am nevoie să ştiu deja că organismele din acea SSN fac parte din
aceeaşi SSI. Populaţia de organisme este un concept absolut necesar pentru a gândi şi cerceta orice
SSN, iar populaţia biologică este definită ca un sistem format din organisme din aceeaşi SSI.
 actul de a clasifica organismele şi produce SSI este ulterior existenţei organismelor ca părţi din
SSN, este activitate umană, iar din punct de vedere biologic omul aparţine unei SSN.

Din punctul de vedere al filosofie biologiei atât actul de clasificare care produce SSI, cât şi actul de
cercetare efectivă a naturii folosind conceptul de SSN sunt activităţi ştiinţifice care contribuie la crearea
unui model teoretic al unui anumit domeniu al realităţii, cel al organismelor vii şi al sistemelor care le
includ în structura lor. Anterioritatea logică a SSI asupra SSN reflectă metodologia cunoaşterii
ştiinţifice, iar anterioritatea naturală a SSN asupra SSI reflectă conţinutul modelului teoretic creat de
biologie ca ştiinţă.

Din perspectiva biologiei doar SSI au un caracter convenţional, în timp ce SSN au un caracter obiectiv,
adică descoperim şi cercetăm aceste specii din natură, SSN fiind independente de activitatea noastră de
cercetare. Dar din perspeciva filosofiei biologiei atât SSI, cât şi SSN sunt nişte constructe culturale,
însă construite cu metode diferite de construcţie şi care au roluri diferite în teoriile ştiinţifice la a căror
formulare contribuie.

Conţinutul teoriilor biologice care depind de SSI şi SSN poate să se schimbe atât datorită evoluţiei
cunoaşterii ştiinţifice cu privire la SSI, cât şi a celei cu privire la SSN.
Teoria evoluţiei biologice se referă la felul cum se schimbă SSN în timp. Datorită evoluţiei biolgice nu
poate exista un concept unitar de SSI pentru toate grupele de organisme (pentru că se schimbă mult
criteriile relevante pentru clasificare), şi nici un concept unitar de SSN pentru toate grupele de
organisme (pentru că relaţiile intraspecifice şi interspecifice se schimbă foarte mult). Teoria evoluţiei
biologice evoluează ea însăşi în timp, şi datorită schimbării modului de gândire a SSI şi SSN. Acest
proces este unul de evoluţie culturală şi nu are nici o legătură cu procesul de evoluţie biologică la care
se referă teoria care evoluează cultural.

Până la Darwin şi Wallace SSI erau considerate tot una cu SSN. Faptul că puteam clasifica nişte
organisme într-o SSI era considerat un indiciu suficient de bun că există o SSN în realitate
corespunzătoare organismelor clasificate. Acest mod de gândire e tipic gândirii comune, dar pentru
biologul contemporan reflectă o confuzie conceptuală. Această confuzie conceptuală este prezentă şi
azi la toate persoanele fără formaţie biologică şi chiar la mulţi biologi care nu cunosc elemente de
filosofia biologiei. Cei din urmă consideră că “specia„ este un concept comun pentru taxonomie, pentru
ecologie şi teoria evoluţiei, când actualmente cele două înţelesuri, SSI şi SSN, indică un caz de
omonimie. În timp ce pentru cineva interesat de SSI toate organismele sunt identice din punct de
vedere al caracteristicilor lor esenţiale, diferenţele fiind neimportante, pentru cineva interesat de SSN
ceea ce contează sunt mai degrabă diferenţele dintre organisme, singurele care permit explicarea
performanţele lor diferite în dezvoltare, reproducere, etc.

Pe planul dezvoltării biologiei această confuzie este total contraproductivă, pentru că duce la neglijarea
taxonomiei, cea care produce SSI, şi a sistematicii, care încearcă o legătură între SSI şi SSN, în
avantajul disciplinelor care caută legile naturale de funcţionare a SSN, care dau explicaţii, permit unele
predicţii şi susţin proiectarea managementul naturii. Consecinţele sunt incalculabile pe termen mediu şi
lung, întrucât identificarea în natură şi cercetarea SSN şi a altor sisteme biologice mai complexe
depinde de disponibilitatea expertizei avansate în domeniul SSI. Confuzia reflectă faptul că mulţi
biologi nu au asimilat încă în profunzime conţinutul teoriei darwiniene, şi merg în siajul descoperirilor
cercetătorilor din elita comunităţii mondiale, la al căror prestigiu se racordează, folosind însă din inerţie
fie un aparat conceptual caracteristic gândirii comune, fie unul hidrid, cu elemente ştiinţifice şi
elemente comune.

Conceptul de genă. Introducere, modele teoretice

Există o dinamică accentuată a înțelesului conceptului de genă care a dus la apariția în literatura de
specialitate chiar la exprimări emoționale cum ar fi criza conceptului de genă (El Hani 2007). Această
dinamică este asociată evoluției cunoașterii biologice atât în ce privește explicarea unui anumit
fenomen (de ex. transmiterea inter-generațională a caracterelor, determinarea fenotipului), cât și în ce
privește diversificarea fenomenelor explicate prin apel la conceptul de genă (de exemplu asociate
procesului de dezvoltare ontogenetică). Autorul menționat sintetizează în interesul oamenilor de știință
literatura (până în 2007) despre aceste aspecte și cea despre încercarea de a formula un concept unitar
de genă în aceste condiții.
Gerricke și Hagberg (2007, tabelele 1 și 2, figurile 2-5) identifică și caraacterizeză următoarele modele
istorice de genă : mendelian (gena e un construct ipotetic, instrumental), clasic (gena e o entitate reală
localizată pe cromozom care determină un caracter), modelul biochimic clasic (anterior descoperirii lui
Wattson și Crick), modelul neoclasic în care gena constă într-un segment de ADN, și un model modern
în care gena redevine un construct ipotetic constând în diverse segmente de ADN implicate în procesul
de dezvoltare (cu o clasificare a genelor în funcție de rolurile lor în dezvoltare). Smith și Adkison
(2008) dezvoltă contribuția lui Gerricke și Hagberg (2007) oferind și diagrame pentru clarificarea
conținutului modelelor respetive pentru uz didactic (figurile 1 -7).
Mayer și colab. (2013) detaliază în tabelul 1 numeroasele variante ale modelului modern (conceptul
sistemic de genă, definiția ENCODE a genei, analiza semiotică a genelor, functorul genetic, genon,
transgenon).

O sinteză de foarte recentă despre conceptul de genă și o încercare de a da o definiție unitară o fac
Portin și Wilkins (2017). Gena este definită de ei ca secvențe de ADN eventual necontigue cu efecte în
rețele reglatoare genetice care au în final consecințe asupra fenotipului.

Conceptul de genă. Perspective filosofice

Ca și în cazul conceptului de specie una din temele autorilor din domeniul filosofiei biologiei este
abordarea pluralistă sau căutarea unui concept unitar de genă. Aparatul analitic al filosofilor permite
găsirea unor nuanțe conceptuale diverse ale conceptului de genă în literatura biologică din diferite
discipline acolo unde biologii tind să facă niște clasificări mai simple în propriile articole de sinteză
(Folguerra și Pallitto 2018).

Unele lucrări de popularizare de tip best-seller au răspândit pe scară largă un anumit concept de genă,
de tip obiect, ceea ce întârzie transferul conceptelui modern de genă în limbajul comun.

Articolele de analiză conceptuală și a teoriilor științifice permite evidențierea categoriilor de concepte

de genă. De exemplu Chen (2018) evidențiază că în experimentele din genetica clasică genele sunt
individuate ca termeni generali (eng. type), în timp ce în experimentele transgenice sunt individuate ca
obiecte particulare (eng. token, https://plato.stanford.edu/entries/types-tokens/ ), mai precis ca un
subtip al genei moleculare.

Griffiths și Stotz (2006) punctează faptul că în unele modele teoretice genele se referă la obiecte, în
timp ce în altele genele se referă mai degrabă la procese. Conceptul post-genomic de genă este un
concept funcțional, gena nu mai poate fi caracterizată doar prin proprietăți structurale ale ei. O sinteză
foarte consistentă despre ce (nu) este o genă, în care se pune accentul tot pe distincția metodologică
obiect-proces poate fi găsită în Schmidt (2013).

Poate că cel mai interesant din perspectivă filosofică pentru biologi și ecologi este faptul că acest caz,
conceptul de genă, ilustrează foarte bine ce înseamnă dinamica cunoașterii științifice (Mayer și colab.
2013). O lucrare foarte bună, deși mai veche (Rosenberg 1997), discută în capitolul 4 detaliat relația
dintre teoria geneticii mendeliane și cea a geneticii moleculare (întreaga lucrare merită citită, liniile de
forță descrise structurând și astăzi biologia).

Predarea conceptului de genă

Manualele universitare tind să fie în întârziere față de cunoașterea științifică în ce privește conceptul de
genă (Albuquerque 2008) și chiar să inducă confuzie prin faptul că diferite concepte sunt utilizate în
diferite contexte, sub același termen de genă, fără explicitarea cauzei utilizării diferite. Înțelegerea
studenților cu privire la chestiuni biologice foarte importante diferă în funcție de modelul de genă
folosit (Gerricke și Hagberg 2007), iar în manuale există adesea o incoerență conceptuală prin
hibridizarea unui anumit concept de genă cu altul din altă epocă istorică de dezvoltare a biologiei
(Gerricke și Hagberg 2010, tabelul 2). Situația variază de la un domeniu la altul, în ecologie și
evoluționism dominând modelul mendelian și fiind complet absent modelul modern (Gerricke și
Hagberg 2010, figura 9).
În general în predarea universitară din SUA dominau în 2010 conceptul mendelian și cel neoclasic
(Agorram și colab. 2010), ceea ce ducea la dificultăți în înțelegerea conceptului modern de genă.
Autorii propun includerea în predare a unor elemente istorice de dezvoltate a conceptului de genă.
Predarea unor concepte de genă este potrivită și la nivel de liceu (de exemplu conceptul molecular
clasic, unele aspecte care au dus la criza conceptului de genă), dar a altora e potrivită numai la nivel
universitar (Mayer și colab. 2013, tabelul 1).

Implicațiile modului de a gândi despre gene

Cunoașterea științifică considerată adevărată influențează sistemul de valori și practicile sociale.

Atitudinile de neimplicare civică au fost corelate cu credința că există un determinism genetic al
trăsăturilor grupurilor de oameni (studiu pe profesori din 23 de țări, între care și România, Castera și
Clement 2014). Gericke și colab. (2017) pun în discuție, pe baza unor cercetări empirice, faptul că o
mai bună cunoaștere biologică despre gene ar putea să schimbe credința relevantă social că există un
determinism genetic al comportamentelor. Willoughby și colab. (2018) găsesc, totuși, o anumită
corelație inversă între credința în voință liberă și determismul genetic. Factorii care influențează
comportamentul cultural sunt foarte numeroși, cunoașterea științifică biologică fiind doar unul dintre ei.
Odată transferat conceptul de genă în literatura dreptului de proprietate și comercială prin patente, etc,
are loc o stabilizarea instituțională a înțelesului său. Torrance (2010) face o consistentă analiză a felului
cum e folosit termenul genă în drept și economie și compară cu conceptul de genă în biologie. Numărul
de patente în care se folosește termenul genă sau ADN a crescut foarte mult începând cu anii 1990.
Această situație a făcut ca oamenii de știință să nu disemineze publicului larg informațiile despre
dezbaterile interne legat de conceptul de genă, care ar fi periclitat beneficiile obținute din patente. O
genă înțelească obiect e mai ușor e patentat decât o genă înțeleasă ca proces.

Consecințe în domeniul ecologiei și managementului diversității biologice

În aceste domenii există o practică de utilizare a unui concept de genă ca obiect, în tradițiile mendeliană
și a geneticii populaționale. Totuși aceasta nu e lipsit și de unele dezavantaje. De exemplu în cazul
organismelor modificate genetic un argument pro este că modificarea genetică este punctuală, țintită, și
nu va avea efecte sistemice, nu poate scăpa de sub control. Din perspectiva unui concept procesual,
sistemic de genă, o astfel de afirmație este mult mai greu de susținut.

Semnificația rolului diversității genetice și ea este altfel interpretabilă în condițiile înțelegerii aspectelor
ce țin de dezvoltarea ontogenetică a organismelor, de exemplu în chestiunea plasticității fenotipice a
unor specii, a mecanismelor care stau la baza apariției ecotipurilor, a ce se află în spatele unor
caracterizări a speciilor ca fiind stenobionte sau euribionte, toate cu importante consecințle în
înțelegerea rolului speciilor în producția de diferite servicii ecosistemice prin trăsăturile lor funcționale
fenotipice, separat sau în interacțiune în comunități.

Abordarea istorică și cunoașterea contextului de utilizare a diferitelor concepte de genă în teoriile din
biologie poate oferi nu doar satisfacția unei înțelegeri coerente, raționale, ci și capitalul de cunoaștere
necesar pentru a aplica în management o teorie sau alta în funcție de obiective, contextul comunității
științifice și contextul cultural al țării respective (ce cred oameni despre determinismul genetic, etc).
 Încheierea prelegerii

Se poate observa din cele de mai sus în mod nesuprinzător că reprezentărilor relativ simple din
literatura de popularizare le corespund în realitatea cunoașterii biologice reprezentări complexe a căror
diversitate și schimbare permanentă e susținută de procesele de evoluție a științei atât din cauza interne
(căutarea adevărului științific), cât și din cauze externe (interesele extra-științifice ale oamenilor de
știință.

O imagine asupra existenței acestei situații și asupra unora dintre detaliile ei poate fi folositoare în
nuanțarea punctelor de vedere susținute public și, posibil, la micșorarea faliilor ideologice rezultate din
raportări diferite la știință.

Profesorii de biologie de nivel preuniversitar pot fie la curent cu conținutul acestor cunoștințe și astfel
pot acționa convergent cu preocupările colegilor pe plan internațional, așa cum sunt reflectate în
literatura didactică de specialitate. Acest text poate fi privit și ca un instrument pentru reducerea
costurile de documentare a profesioniștilor din domeniu și astfel ușurarea deschiderii unor punți de
dialog cu colegi din alte domenii.

Cu privire la folosirea lui de către adepții utilizării ideologice a științei sunt sceptic, dat fiind că în acest
caz nu cunoașterea științei este motivația principală, ci folosirea ei pentru alte scopuri. Totuși, nu este
exclus un anumit interes, deoarece, de exemplu, în zonă ateistă prin contact cu cea agnostică există o
cultură a onestității intelectuale.

Bibliografie
Pentru conceptul de organism
 Diaz-Munoz S. L., Boddy A. M., Dantas G., Waters C. M., Bronstein J. L., 2016, Contextual organismality: beyond
pattern to prrocess in the emergence of organisms, Evolution, 70, 2669-2677
 Liu F., Liu J., Dong M., Ecological consequences of clonal integration in plants, 2016, Frontiers in Plant Science, 7,
Article 770, 1-11
 Pepper J. W., Herron M. D., 2008, Does biology need an organism concept ? Biol. Rev., 83, 621-627
 Queller D. C., Strassmann J. E., 2009, Beyond society: the evolution of organismality, 364, 3143-3155
 Strassmann J. E., Queller D.C., 2010, The social organism : congresses, parties, and committees, Evolution, 64, 605-
916
 Tepedino V. J., 2012, Overestimating population sizes of rare clonal plants, Conservation Biology, 26, 945-947
 Wolfe C. T., 2014, The organism as ontological go-between: hybridity, boundaries, and degrees of reality in its
conceptual history, Studies in History and Philosophy of Biological and Biomedical Sciences, 48, 151-151
 Zamer W. E., Scheiner S. M., 2014, A conceptual framework for organismal biology: linking theories, models, and
data, Integrative and Comparative Biology, 54, 736-756

Pentru conceptul de specie

 Danielopol D. L., Tăbăcaru I. G., 2015, The species concept, thematic subject in natural sciences – the scientific
approaches of Emil G. Racovitza and Nicolae Botnariuc, Trav. Inst. Speol. Emil Racovitza, LIV, 3-26
 Danielopolo D. L., Cristescu M. E., 2015, The contribution of Nicolae Botnariuc to evolutionary biology using systems
theory, Genome, 58, iii-vi
 De Queiroz K., 2005, Erns Mayr and the modern concept of species, PNAS, 102 S1, 6600-6607
 Fiser C., Robinson C. T., Malard F., 2018, Cryptic species as a window into the paradigm shift of the species concept,
Molecular Ecology, 27, 613-635
 Freudenstein J.. V., Broe M. B., Folk R. A., Sinn B. T., 2017, Biodiversity and the species concept – lineages are not
enough, Syst. Biol., 66, 644-656
 Ghiselin M. T., 2001, Species concepts, Encyclopedia of Life Sciences, John Wiley & Sons, 1-5
 Hey J., 2006, On the failure of modern species concepts, Trends in Ecology and Evolution, 21, 447-450
 Praveen Karanth K., 2017, Species complex, species concepts and characterization of cryptic diversity: vignettes from
Indian systems, Current Science, 112, 1320-1324
 Rosello-Mora R., Amann R., 2001, The species concept for prokaryotes, FEMS Microbiology Reviews, 25, 39-67
 Simmonds P., 2018, A clash of ideas – the varying uses of the “species” term in virology and their utility for
classifying viruses in metagenomic datasets, Journal of General Virology, 99, 277-287
 Wheeler Q. D., Meier R., 2000, Species concepts and phylogenetic theory – a debate, Columbia University Press, New
York
 Zachos F. E., 2016, Species concepts in biology – Historical development, theoretical foundations and practical
relevance, Springer, Switzerland
 Zavadski, 1963, Teoria speciei, Ed. Științifică, București

Pentru conceptul de genă

 Agorram B., Clement P., Selmaoni S., Khzami S. E., Chafik J., Chiadli A., 2010, University students‟ conceptions
about the concept of gene: interest of historical approach, US-China Education Review, 7, 9-15
 Albuquerque P. T., 2008, Gene concepts in higher education cell and molecular biology textbooks, Science Education
International, 19, 219-234
 Castera J., Clement P., 2014, Teachers‟ conceptions about the genetic determinism of human behaviour: a survey in 23
countries, Sci & Educ, 23, 417-443
 Chen R.-L., Individuating genes as types or individuals: philosophical implications on individuality, kinds, and gene
concepts, disponibil la http://philsci-archive.pitt.edu/15214/ , accesat în 11 noiembrie 2018
 El-Hani C. N., 2007, Between the cross and the sword: the crisis of the gene concept, Genetics and Molecular Biology,
30, 297-307
 Folguera G., Pallitto N., 2018, Diversidad, pluralismos, reducciones en la biologia: analisis de las relaciones entre
nociones de gen, Metathoeria, 8, 63-73
 Gerricke N., Carver R., Castera J., Evangelista N. A. M., Marre C. C., El-Hani C. N., 2017, Exploring relationships
among belief in genetic determinism, genetics knowledge, and social factors, Sci & Educ, 26, 1223-1259
 Gerricke N. M., Hagberg M., 2007, Definition of historical models of gene function and their relation to students‟
understanding of genetics, Sci & Educ, 16, 849-881
 Gerricke N. M., Hagberg M., 2010, Conceptual incoherence as a result of the use of multiple historical models in
school textbooks, Res Sci Educ, 40, 605-623
 Griffiths P. E., Stotz K., 2006, Genes in the postgenomic era, Theoretical Medicine and Bioethics, 27, 499-521
 Meyer L. M. N., Bomfim G. C., El-Hani C. N., 2013, How to understand the gene in the twenty-first century ? Sci &
Educ, 22, 345-374
 Portin P., Wilkins A., 2014, The evolving definition of the term „gene”, Genetics, 205, 1353-1364
 Rosenberg A., 1985, The structure of biological science, Cambridge University Press, Cambridge
 Schmidt K., 2013, Was ist ein Gen nicht ? Über die Grenzen des biologischen Essentialismus (Bielefeld: transcript,
2014), http://www.ruhr-uni-bochum.de/philosophy/mam/ethik/content/was_ist_ein_gen_nicht.pdf accesat în 11
noiembrie 2018
 Smith M. U., Adkison L. R., 2010, Updating the model definition of the gene in the modern genomic era with
implications for instruction, Sci & Educ, 19, 1-20
 Torrance A. W., 2010, Gene concepts, gene talk, and gene patents, Minn. J. L. Sci & Tech., 11, 157-191
 Willoughby E. A., Love A. C., McGue M., Iacono W. G., Quigley J., Lee J. L., 2018, Free will, determinism, and
intuitive judgement about the heritability of behavior, Behavior Genetics, publicat on-line,
https://doi.org/10.1007/s10519-018-9931-1
 Structura prelegerii 3 Ecologie generală, 27 octombrie 2020
Primul pas către introducerea conceptului de ecosistem. Diferența dintre ecosistem și sistem ecologic în
abordarea standard românească. Noțiunea de proprietate emergentă în ecologia românească.

(prelegere susținută clasic, sub forma unei expuneri, folosing și câteva capitole și articole disponibile
aici. Înregistrarea ei a fost trimisă pe e-mail și poate fi văzută în conturile instituționale, ca și a
celorlalte prelegeri).

Note la PRELEGEREA 3 Primul pas către introducerea conceptului de ecosistem. Diferența

dintre ecosistem și sistem ecologic în abordarea standard românească. Noțiunea de proprietate
emergentă în ecologia românească.

Continuăm analiza diversității înțelesurilor termenilor cu conceptele de populație și comunitate de

organisme, iar apoi miza este să introducem conceptul de ecosistem.

Conceptul de populație 3

Diferenţa dintre populaţiile „închise” şi „deschise” este una de grad, iar terminologie de acest fel e
folosită în scopuri de cercetare parţial diferite (Mark 2006 figurile 1 şi 2). Probabilitatea de participare
la procesul de reproducere este o variabilă cantitativă cu valori care scad cu distanţa fără să fie zero în
afara limitelor unei populaţii locale (Baguette şi Stevens 2003 figura 1). Alocarea apartenenţei unui
individ către o populaţie sau alta se bazează pe intensitatea relaţiilor intra-specifice, ceea ce
metodologic ridică probleme, făcând ca problema să fie adesea tranşată operaţional (Harwood 2009).
Comunitatea de organisme ca sistem format din populaţii relativ închise (pe linia gândirii lui Odum,
biocenoza în şcoala de la Bucureşti) necesită ca zona spaţială ocupată de comunitate să corespundă
populaţiei cu procesele demografice de cea mai mare scară (Berryman 2002). Când limitele spaţiale ale
populaţiei caracterizate de procese demografice de scară mare sunt restricţionate metodologic pe criterii
geografice şi geomorfologice aceasta nu va mai avea un caracter relativ închis şi va fi mai adecvat
caracterizată de un concept de comunitate ca sistem format din organisme din diferite specii, nu din
populaţii.

Utilizările termenului de populație în științele biologice și ecologice sunt diverse deoarece oamenii de
știință au obiective de cunoaștere diferite. În statistică există noțiunea de populație statistică și ea este
foarte mult folosită în ecologie. Mărimea populației statistice poate fi oricât de mica, numărul minim ca
să fie acceptată o populație este n=2. Biologii și ecologii folosesc foarte mult conceptul de populație
statistică dar interesul lor e legat de acele entități din natură formate din mai multe organisme din
aceeași specie care au între ele anumite relații. În funcție de tipul de relație care ne interesează vom
găsi în articole științifice conceptualizări diferite ale termenului de populație.

Pe ecolog îl interesează cât de mare este în spațiu zona ocupată de o populație. Există nenumărate
cazuri în care organismele dintr-o specie sunt distribuite spatial fără să existe niște limite foarte netede
în spațiu ale populației respective. Cel puțin la o anumită scară de analiză. Atat organismele cât și
populațiile sunt caracterizate la specii diferite de scări spațiale și temporale diferite. Iata în figura 8
câteva situaţii corspunzând unei populaţii ca obiect al cercetării ştinţifice.

3
Bibliografia se descarcă urmând hiperlink-ul.
Figura 8 Situaţii de structură spaţială a unor populaţii (Millstein 2010).

Metodologic orice cercetător sau manager are nevoie sa delimiteze spațiul în care cercetează sau face
management. Scara spațială a obiectului delimitat reflectă obiectivele noastre de cercetare sau de
management. Nu putem ști de la început că toate organismele din acea zonă constituie niște populații în
sensul ecologic, cu durată nedefinită de viaţă. Dar cu siguranță în acea zonă se vor afla niște populații
statistice de diferite organsime. Unele vor fi populații ecologice adevărate și anume cele care au o scară
egală sau mai mică cu a unităților delimitate de ecolog, iar altele vor fi mai degrabă niște părți dintr-o
populație ecologică adevărată și anume ale speciilor caracterizate de populații naturale cu scară mult
mai mare decât zona delimitată de noi.

Maturizarea conceptului de populaţie ar putea fi însoţiă de o abordare la mutiple scări spaţiale

(Schaefer 2006 figurile 1 şi 2), cu o o reconstrucţie structurală ierarhică şi cu depăşirea celui de
populaţie locală ca unitate reproductivă asociată conceptului biologic de specie (prezent şi în şcoala de
la Bucureşti) şi apropierea de un concept ecologic de specie, potenţial, care dă seama mai bine de
realitatea naturală.

Conceptul de populație. Aplicaţii în managementul speciilor

Ciannelli şi colab. (2013) face o clasificare de interes managerial a populaţiilor în funcţie de

caracteristicile lor genetice şi demografice (în tabelul 1 din această sursă) astfel: populaţii simpatrice
discrete, populaţii cu structură spaţială complexă şi populaţii panmictice, iar apoi schematizează
procesele de deteriorare caracteristice lor şi discută exemple. Populaţiile simpatrice criptice sau
necriptice sunt importante din punct de vedere al managementului diversităţii biologice (Jorde şi colab.
2018, a se tabelul 2 din sursă pentru exemple).

Abordarea populaţiilor la o multitudine de scări este folositoare managerial, permiţând de exemplu

identificarea zonelor care sunt sursă de dispersie şi a celor care sunt ţintă pentru dispersie la scara unei
reţele ecologice (Pulidor-Pastor şi colab. 2018). Este de dorit ca unităţile de management al speciilor să
corespundă unor unităţi demografice reale, nu unor delimitări geografice convenţionale. Unităţile
demografice reale pot fi identificate printr-un monitoring distribuit geografic la scări mai mari decât a
celei la care se ştie că se află în principiu populaţiile naturale (de exemplu în Rushing şi colab. 2016).

Folosirea markerilor genetici poate evidenţia heterogenitatea spaţială internă a populaţiilor şi

delimitarea mai multor unităţi de conservare în interiorul aceleiaşi populaţii (Bradshaw şi colab. 2018).

Conceptul de populație. Analize filosofice

Analizele filosofice ale conceptelor ştiinţifice sunt făcute în diferite scopuri care trebuie clar explicitate,
nu toate fiind direct relevante pentru biologia teoretică (Kraemere 2018): semantice, doxastice,
metafizice, reconstrucţii teoretice şi analize conceptuale. În unele proiecte filosofice se acceptă cu
uşurinţă un pluralism al conceptelor din biologice (de exemplu în abordările semantice şi cu privire la
felul cum se formează convingerile oamenilor de ştiinţă – proiectele doxastice), în altele se caută o
unificare înţelesului termenilor printr-o teorie de nivel mai înalt (de exemplu în scopuri metafizice şi în
reconstrucţiile teoretice). Proiectele care fac o analiză a conceptelor din biologie din diferite discipline
şi uşurează comunicarea dintre ele sunt folositoare pentru biologia teoretică şi cercetările în cooperare.

O lucrare filosofică folositoare în ce priveşte conceptul de populaţie este Millstein (2010). Autoarea
sistematizează definiţiile şi felurile de folosire a termenului populaţie şi propune o abordare unitară
teoretic care poate fi aplicată în toate cazurile, un concept general de populaţie care poate fi specificat
în concepte particulare cu diferite aplicabilăţi. Acest mod de abordare îi permite să sistematizeze şi
modul de folosire al termeniul de mediu în literatura despre selecţia naturală (Millstein 2014). Dintr-o
perspectivă diferită Stegenga (2010) nu acceptă ideea unificării conceptului de populaţie, ci preferă
pluralismul, considerând că nu există ceva în natură corespunzător acestui termen, ci doar în minţile
cercetătorilor ca reprezentări diferite, plurale, referitoare la o realitate diversă din punct de vedere al
fenomenelor. Stegenga (2014) sistematizează criteriile folosite pentru a se stabilita apartenenţa la o
populaţie (tabelul 1 din sursă), limitele fiecăruia, şi promovează abordarea sa pluralistă pe care o arată
compatibilă cu abordarea pluralistă a conceptului de specie. De interes pentru biologi şi ecologie sunt
sistematizările informaţiilor din literatura biologică şi ecologică, nu atât interpretările teoretice diferite
ale autorilor filosofi, care ţin de disciplina filosofiei biologiei.

Conceptul de populație. Şcoala de ecologie la Bucureşti

Pentru modul de definire se poate consulta lucrarea clasică de Ecologie (Botnariuc şi Vădineanu 1982,
http://studentecologie.blogspot.com/2012/01/carte-clasica-de-ecologie-botnariuc-si.html ) şi lucrarea
Caracterizarea sistemelor populaţionale (Rîşnoveanu 2010). Se lucrează cu un concept ecologic de
populaţie ca unitate organizatorică a speciei (a se vedea şi explicaţiile date la Conceptul de specie).

Conceptul de populație. Aplicabilitatea în ştiinţele sociale

Conceptul de populație se poate folosi şi când vorbim de populaţii de indivizi umani sau de populaţii de
oragnizaţii. În domeniul sociologiei e dezvoltată ecologia populaţiilor de oranizaţii şi a comunităţilor de
organizaţii. Nu vom dezvolta aici informaţii despre această literatură, doar precizăm că este folositoare
pentru înţelegerea problematicii managementului capitalului natural şi a dezvoltării durabile a
sistemelor socio-ecologice.

Conceptele de comunitate și de biocenoză4

Comunitatea e caracterizată de relații interspecifice care au loc între indivizi, nu între populații
biologice. Comunitatea nu este un sistem format din populații biologice, ci din populații statistice, cu n
mai mare sau egal cu 1. Conceptul de populație biologică este complementar cu cel de comunitate din
punct de vedere teoretic și surprinde alte tipuri de procese ecologice. Scara procesleor populaționale
poate fi diferită de scara proceselor caracteristice unei anumite comunități. Modelarea proceselor din
comunitate folosind modele populaționale este doar una dintre opțiunile metodologice la dispoziția
ecologilor.

Numărul de indivizi din comunitate poate fi foarte mic (doar o parte din populația biologică mult mai
mare decât zona în care se află comunitatea, cazul organismelor de scară mare), sau foarte mare,
incluzând mai multe populații biologice (dacă scara organismelor este foarte mică, cazul
microorganismelor).

Conceptul de biocenoză e legat de problema entităților biologice formate din organisme aparținând mai
multor specii. A considera această entitate la nivelul elementar ca fiind formată din mai multe populații
reale, naturale, nu doar statistice, este un caz particular, o opțiune teoretică care are o corespondență în
realitate în unele situații, dar nu în toate.

Acest caz particular corespunde situației reale în care speciile acelor organisme reprezentate prin
populațiile locale au coevoluat la o scară de timp geologic ajugându-se la o entitate care are propria ei
integralitate, adică o biocenoză în sensul Profesorului Botnariuc. Există însă un termen generic care se

4
Bibliografia se descarcă urmând hiperlink-ul.
referă la aceste entități al căror caz particular e biocenoza, şi anume cel de comunitate (eng.
community).

Definiția termenului comunitate este diferită de cea a termenului biocenoză practicată în România și nu
face apel la conceptul de populație biologică (unitate de organizare a speciei naturale). Comunitatea
este sistemul format din indiviziii din diferite specii care se găseste într-un anumit spațiu bine delimitat.
Nu există o scară impusă natural a spațiului ca regulă generală, ea poate fi impusă metodologic sau
managerial.

Utilizarea termenului biocenoză este marginală în ecologie, circa 999 din 1000 de publicații ale
oamenilor de ștință care lucrează în domeniu folosesc termenul comunitate (figura 9).

Figura 9 Rezultatele unei căutarii pe Google Scholar în 28 septembrie 1997 a termenilor din grafic,
scară logaritmică a reprezentării numărului de rezultate.

S-a ajuns la conceptul românesc de biocenoză formată din populații biologice naturale prin :
1. Interpretarea ierarhiei de sisteme biologice individ - populație - comunitate (biocenoză)
- biosferă ca având o relevanță spațială. Unii indivizi sunt în fapt mai mari spațial ca
unele comunități, multe comunități sunt mai mici spațial ca unele populații biologice.
Situația e posibilă datorită evoluției biologice, care a făcut ca indivizii biologică să aibă
caracteristici ecologice extrem de diferite, de la procariote la mamifere superioare.
2. Utilizarea necritică a conceptului de populație. Una e populația statistică, unde nu există
condiții de integralitate biologică, de apariție a unor proprietăți emergent prin relațiile
intrapopulaționale, poate avea și un individ, doi, alta e populația biologică, sistem relativ
bine delimitat spațial între organisme din aceeași specie între care există relații, în care
numărul minim de indivizi e impus de condiția supraviețuirii pe termen nedefinit a
populației.

Relațiile interspecifice în modul de abordare bazat pe conceptul de comunitate, dominant în ecologie,

se referă la relații între organismele dintre diferite specii, nu la relații dintre populaţiile organismelor
din diferite specii, ca în cazul conceptului de biocenoză. Diferența apare metodologic vorbind atunci
cand modelezi procesele care au loc în comunitate sau când vreau să prezic variații în structura
comunității. În cazul metodologiei bazate pe conceptul de comunitate, modelarea structural a populației
devine opțională și adesea nu se face.

Pe această bază putem să abordăm conceptul de ecosistem.

Teoria standard din România despre ecosisteme

În modelul ierarhic de organizare a naturii, distingem între termenul de “ecosistem” și “sistem

ecologic”. În spațiul românesc “sistemul ecologic” se referă la toate nivelurile ierarhice, iar
“ecosistemul” se referă numai la cel de bază, cel mai mic sistem ecologic. Un exemplu de sistem
ecologic este ecosfera.

Ecosistemul în această abordare este sistemul elementar de organizare al naturii. Cel mai simplu din
ierarhia de sisteme ecologice. Definiția standard este ca:”ecosistemul este format din biotop, biocenoză
și relațiile dintre ele”. O teorie ierahică de organizare de felul acesta presupune în general, nu doar în
acest caz, că la fiecare nivel de organizare apare ceva nou. Acest ceva nou se numește proprietate
emergentă.

privința proprietății emergente există în general în știință două opoziții extreme și anume cea
reducționistă, totul se poate explica prin proprietățile obiectelor elementare mai mici, și autonomistă,
adică anumite lucruri despre obiectele de la nivelurile mai mari presupune o cunoaștere separată
dedicată acelor obiecte.

În continuare aplicăm această idee a proprietății emergente la schema standard a mediului din România
folosind un mod de gândire nereducționist specific acestei abordări. Asta înseamnă că trebuie să găsim
în mod clar la fiecare nivel ierarhic ceva nou măsurabil. De exemplu: dacă măsor producția de biomasă
la scara unui complex regionl de ecosisteme (de exemplu sistemul Dunării inferioare) ar trebui ca
producția să fie mai mare decât suma producțiilor tuturor ecosistemelor componente.

Proprietățile emergente în sistemele ecologice mai complexe sunt de 2 feluri:

-structurale
-funcționale

Proprietățile structurale sunt de două feluri:

-abiotice
-biologice

Proprietățile abiotice emergente se referă la niște componente abiotice care fac parte din sistemul
ecologic mai complex, dar nu fac parte din sistemul ecologic mai simplu. Exemplu: apa subterană de
adâncime (corpurile de apă subterană) nu face parte din structura ecosistemului, dar este inclusă în
structura complexului regional de ecosisteme.

Proprietățile emergente biologice structurale se refera la anumite populații de organisme care nu pot
exista decât la scara sistemului ecologic mai mare, deoarece pentru existența lor au nevoie în ciclul de
viață de mai multe feluri de ecosisteme sau generic de sisteme biologice mai simple.

Exemple de proprietăți emergente biologice.

 Populațiile de amfibieni care au nevoie atât de un ecosistem acvatic, cât și de unul terestru
 (pentru reproducere și hrănire în diferite stadii ale ciclului de viață).
 Populațiile de pești care au nevoie atât de ecosistemul de apă curgătoare, cât și de cel de luncă
inundabilă (depun ponta în lunca inundabilă).
 Populațiile de păsări care au nevoie atât de păduri , cât și de ecosisteme acvatice sau pajiști
(cuibăresc în zona împădurită și se hrănesc în altă parte).
 Populațiile de mamifere mari care au pentru un singur individ nevoie de un teritoriu mare
(exemplu : masculul de urs 100 de , femela urs de 60 ).
 Populațiile de pești care migrează pentru reproducere în părțile de amonte ale râurilor, dar se
hrănesc în zona de vărsare a fluviului în mare (sturionii în România) – CxL.
 Populațiile de păsări marine care au nevoie în jurul coloniilor de reproducere de spații mari
pentru hrănirea adulților sau chiar a juvenilor (măsurători pe albatros arată că zona de hrănire e
de circa 7 milioane de ).

Observăm că ceea ce numim proprietăți emergente structurale se referă la niște obiecte naturale
(populații în acest caz) și procese naturale (demografice, care susțin perpetuarea populațiilor) care prin
însăși natura lor pot fi observate, măsurate, caracterizate, doar la scări mari.

Există o diferență importantă între acest fel de proprietăți emergente și cele din fizică și chimie. În
cazul fizicii și chimiei nu apar la nivel mai mare de complexitate obiecte, materiale noi de acest fel, tot
ce apare nou fiind rezultat din punct de vedere material din substanța și energia preexistentă.

Proprietățile emergente funcționale la niveluri ierarhice noi, au două cauze:

-în primul rând intervenția proprietăților emergente structurale deja discuatea
-în al doilea rând relațiile dintre sistemele ecologice mai simple
Relația dintre două sisteme ecologice înseamnă un flux de energie sau de substante care pleacă dintr-un
ecosistem și ajung în alt ecosistem.

Fluxurile pot fi de două feluri, corespunzând proprietăților stucturale din care își au originea:
-abiotice
-biologice

Fluxurile abiotice presupun că compartimentul din care pleacă să fie în fază lichidă sau gazoasă. Avem
fluxuri hidrologice și fluxuri atmosferice.
Fluxurile biologice pot fi: active sau pasive.
Fluxurile active sunt formate din organisme care se pot deplasa independent de fluxurile abiotice
Fluxurile pasive sunt formate din organisme (sau materie organică în general) a căror mobilitate este la
scară mult mai mică decât a fluxurilor abiotice care le transportă

Exemple:
 Scurgerea apei pe un versant de pe o pajiște în râu transportă particule de sol.
 Căderea frunzelor dintr-o pădure într-un râu de munte.

Toate fluxurile formate din organisme ale populațiilor mobile date ca exemplu de proprietăți emergente
structurale biologice.

Evidențierea creșterii producției de la un nivel ierahic la altul

Datorită proprietăților emergente care apar și a relațiilor dintre sistemele ecologice, producția nivelului
ecologic superior va fi tot mai mare în raport cu nivelul inferior. Asta înseamnă că din punct de vedere
al oamenilor există un interes nu doar la scara ecosistemului, ci și la scările sistemelor ecologice mai
mari.

Ca rezultat vor apărea organizații de management al naturii corespunzătoare tuturor nivelurilor

ierarhice din modelul standard, ceea ce corespunde unei instituționalizări a modelului standard, adică
includerii acestui mod de gândire în reglementări și astfel în conștiința publicului larg.
 Structura prelegerii 4 Ecologie generală, 27 octombrie 2020
Doi pași către conceptul de ecosistem (sinteză a două prelegeri din anul 2019-2020).

Aceasta a fost prima prelegere în care am schimbat, deocamdată experimenal, modalitatea de predare.
Studenții anului II au organizat în discuție on-line invitând cadrele didactice ale facultății, au făcut o
prezentare și au solicitat o metodă mai interactivă, în particular folosirea de filme.

Prelegerea a început cu vizionarea unui film comentat pentru a ilustra conceptul de biom:
https://youtu.be/Yy191KVBNP0

Apoi am folosit împreună notele de curs de mai jos și trei articole disponibile aici pentru a introduce
principalele idei prezentate în toate detaliile lor mai jos. La final a avut loc o consultare a studenților și
aceștia au ales să continuăm în același mod de predare (figura 10).

Figura 10 Stânga: imagine asemănătoare cu un slide din prezentarea în ppt a studenților. Dreapta:
răspunsurile primite la întrebarea din finalul prelegerii 4.

Note la PRELEGEREA 4a Al doilea pas către introducerea conceptului de ecosistem.

Complementaritatea epistemică dintre gândirea prin obiecte ecologice organizate ierarhic și
gândirea prin procese în ecologie (text parțial comun cu textul prelegerii 4 la Deteriorarea mediului
2020-2021).

Până acum am discutat despre structura sistemului ecologic folosind schema memotehnică a ierarhiei
de sisteme. O altă reprezentare ajutătoare pentru memorarea acestui mod de a gândi este cel al
păpușilor rusești, așezate una în alta. Păpușa cea mai mică este ecosistemul, iar cea mai mare este
ecosfera. Limitele acestui mod de gândire se văd în momentul în care ne punem următoarea întrebare:
Cum anume ceva care se întâmplă în păpușa mică se propagă la scara ecosferei? Și respectiv, cum
anume ceea ce se întâmplă la scara ecosferei se propagă la scara ecosistemului? Întrebarea se poate
formula similar și pentru sistemele sociale care urmează în paralel structura ierarhică a sistemelor
naturale.

Pentru a putea da un răspuns apelăm la noțiunea de proces de producție pe care deja am introdus-o cu
referire la modul de gândire a lui Darwin (Legea creșterii cu reproducere). Procesele de producție
relaționează niște variabile de producție, cu niște resurse necesare pentru producție. Procesele de
producție relevante pentru discuția noastră sunt, pe partea naturală, cele biologice și ecologic, iar pe
partea culturală, socială, cele economice, sociale și culturale. Variabilele de producție relevante pe
partea naturală sunt biomasa și numărul de descendenți. Ideea este ca aceste procese de producție au
loc la foarte multe scări spațiale și temporale. Cea mai mică scară biologică relevantă este scara
organismului. Să intrăm acum puțin în aspecte tehnice.

Procesele elementare care ne interesează pentru înțelegerea problematicii ecologiei sunt de două feluri:
productive și neproductive.

Procesele elementare neproductive caracterizează entități abiotice, compartimente ale unităților

hidrogemorfologice. Exemple pot fi transportul atmosferic, transportul hidrologic de suprafață sau
subteran, transferul diferitelor substanțe pe aceste căi. Astfel de procese sunt obiectul de studiu al unor
discipline științifice cum sunt meteorologia, fizica atmosferei, hidrologia, hidrogeologia. Ele sunt
guvernate de niște legi care pot fi descrise prin modele matematice care exprimă o cunoaștere
fundamentală mai profundă sau doar empirică, sau modele mixte. Aceste modele includ variabile din
care unele pot fi cuplate cu cele din modelele procesele productive.

Ne interesează în acest moment cele mai mici detalii ale proceselor care au loc în sistemele ecologice,
suntem la rezoluția cea mai fină. De ce ? Pentru că aceasta este rezoluția corectă pentru înțelegerea
modului de acțiune al factorilor de comandă antropici care duc la deterioarea sistemelor ecologice,
pentru a înțelege mecanismele cauzale specifice.

Procesele productive elementare sunt cele care implică obiecte productive elementare, organisme,
organizații. Astfel de obiecte par să aibă scopuri (să crească, să se reproducă, să producă ce este
prevăzut de misiunea organizației). În termenii Profesorului Botnariuc e vorba de comportament cu
finalitate. Termenul tehnic folosit este cel de obiecte aparent teoleologice (telos înseamnând scop
termenul înseamnă ale cărui legi de funcționare par să depind de un scop).

Prin cuplarea proceselor productive elementare au loc procese productive de scară mai mare,
populațională, biocenotică / ecosistemică, până la nivelul ecosferei. Modul de cuplare face ca producția
la scări mai mari să aibă caracterul unei proprietăți emergente la scara respectivă, adică să fie diferită ca
intensistate de simpla potențială însumare a producției bazate pe mecanisme caracteristice unor procese
de scară mai mică. Vom descrie în detaliu despre ce este vorba.

Un proces productiv elementar are următoarea structură5:

(Pi, Ii, Gi, Mreli, S, Mob)
unde:
Proprietățile care trebuie observate măsurate sunt:
Pi, o proprietate sau un set de proprietăți care descriu producția obiectului i, cu i de la 1 la n,
unde n este mărimea populației. În termenii modelării aceasta este variabila de producție.
Ii, un set de proprietăți observabile la scări (spațio-temporale sau doar temporale) mai mici
decât scara maximă a obiectului aparent teleologic i (observabilitatea la diferite scări poate fi
modelată independent de modelul de producție printr-o teorie ierarhică, a se vedea capitolul 1 al
notelor de curs). Această variabilă caracterizează resursele interne ale entității productive
necesare pentru producție. Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn, ele pot descrie
resursa umană, tehnologiile disponibile, etc.
Gi, un set de proprietăți observabile la scara maximă a obiectului aparent teleologic i. Aceste
variabile caracterizează niște trăsături ale, de exemplu, organismului sau organizației care
influențează producția și pot, în populații, oferi eventual un avantaj competitiv. Dacă vorbim de

5
Adaptat după Iordache V., 2010, Reconstrucția obiectelor productive din “Originea speciilor”, în Mircea Flonta, Laurentiu
Staicu, Virgil Iordache (editori), Darwin și gândirea evoluționistă, Ed. Pelican, Giurgiu, 2010, ISBN 978-973-1993-15-7
 o organizație care exploatează lemn ele pot descrie sistemul de management, indicatori globali
de performanță, de imagine publică a firmei.
Mreli un set de proprietăți relaționale ale mediului în raport cu obiectul aparent teleologic i
(acele trăsături ale mediului care sunt relevante, care influențează direct obiectul aparent i
caracterizate din perspectiva observatorului științific). Aceste variabile corespun resurselor
externe, sau entităților care furnizează servii din exterior necesare obiectului productiv
respectiv. Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn, Mrel va fi definit, de exemplu,
de populațiile de arbori care sunt exploatate. Producția organizației care exploatează lemnul la o
poate fi modelată la o anumită scară de timp folosind doar aceste prime patru variabile. Mai
putem vorbi de cererea existentă pentru ce produce firma.
Mob sunt proprietăți intrinseci și relaționale ale mediului obiectelor aparent teleologice, exclusiv
Mrel (mediul „obiectiv” al obiectelor aparente teleologice i caracterizat din perspectiva
observatorului științific). Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn, Mob va fi definit,
de exemplu, de întreg ecosistemul forestier care susține producția asociată populațiilor de arbori
care sunt exploatate. Organizația nu e interesată de întreaga funcționare a pădurii decât dacă are
interesul să nu fie depășită capacitatea productivă a acesteia, dacă dorește să existe permanent
resurse pe care să le exploateze. Dacă firma are oportunitatea să se mute permanent dintr-un loc
în altul cu exploatarea e posibilă să supraviețuiască și fără aceste cunoștințe. Dar alți utiliatori,
care folosesc alte resurse și servicii produse de ecosistemul forestier vor intra în astfel de
împrejurări în conflict cu firma exploatatoare, iar cunoașterea proceselor caracteristice mediului
obiectiv al tuturoro utilizatorilor ne permite ca manageri de mediu să gestionăm astfel de
situații.
S este structura sistemului de proprietăți caracterizabilă printr-un model structural
decompozabil într-o lege de producție elementară de tipul Pi = L(Ii, Gi, Mreli) și modele
structurale fizice (eventual ierarhice) ale unor entități de mediu (vii sau nevii) prin care se
relaționează Mreli și Mob.
Pentru a ilustra diferența dintre Mrel și Mob am făcut o schemă în figura 11.

Figura 11 Sus Unități productive care sunt cuplate cu un mediu obiectiv din care obțin resurse și
servicii pentru a face producție. Jos Unități productive care depinde de resurse și servicii (Mrel) care la
rândul lor sunt cuplate cu un mediu obiectiv care le asigură perenitatea în timp prin funcționarea /
existența sa.

Schema din figura 11 transpune ideea că nu există o nișă pre-existentă unui organism, că fiecare tip de
entitate productivă (organisme dintr-o specie, de exemplu) își crează propria nișă. Asta nu înseamnă că
se modifică Mob în mod necesar prin apariția organismelor dintr-o specie nouă în biocenoză (deși poate
avea loc și are loc și această modificare în timp), ci că variabilele măsurabile care permit caracterizarea
spațiului de stare relevant pentru producția respectivă sunt caracteristice organismelor din specia
respectivă.

Procesele elementare de producție în general pot fi de natură ecologică, economică, socială, culturală,
în funcție de felul variabilelor de producție care corespund entităților productive respective. Dintre
acestea doar cele ecologice interesează pe biolog, dar celelalte vor interesa pe ecolog ca să transfere
cunoaștere despre mediul natural pentru gestionarea acestuia.

În natură și sisteme socio-economice acest processe de producție pot fi cuplate, ceea și sunt în
realitate. Însă nu e vorba de un cuplaj toate cu toate, ci unele anume cu altele anume. De aceea este
foarte importantă analiza detaliată.

Cuplarea sub-modelelor de producție elementară cu celelalte se face la nivelul Mrel. Cuplarea modelelor
structurale ale mai multor obiecte productive se face la nivelul P și Mrel (P sau o proprietate legată
printr-un model structural al unei entități de mediu de P dintr-un obiect poate fi Mrel în alt obiect).

Cuplajele pot fi intra-populaționale sau inter-populaționale. De exemplu un proces de producţie al unor

consumatori este cuplat cu proces de producţie al unor producători primari. Variabila de producție a
producătorilor primari este resursă externă pentru consumatorii de ordinul 1, cei care consumă
producătorii primari.

Un alt exemplu poate fi cuplarea unui proces cultural cu unul economic, resursa umană produsă de o
universitate este cuplată cu resursa internă a unei firme de consultanţă. Un al treilea exemplu, un proces
de producţie naturală e cuplat cu unul de producție economică, biomasa unei populaţii dintr-un
ecosistem devine variabilă internă, resursă pentru producţia unei organizaţii care o procesează.
O astfel de abordare permite analiza detaliată a proceselor de producţie şi implicit a procesului de
deteriorare, să înţelegem tipurile de cuplaje între procese existente în sistemele socio-ecologice, iar, din
punct de vedere al teoriilor ştiinţifice, tipurile de abordări ale sistemelor socio-ecologice. Ea este cea
care ne permită să înțelegem ce se află în spatele tabelului 1 din introducere, de ce apar multe strategii
de cercetare.

La un nivel de complexitate de tipul 1 (această numerotare este convențională, de interes didactic,

importantă e înțelegerea diferențelor) ne propunem să abordăm integrat doar variabilele relevante
pentru procesul de producţie avut în vedere. Fiecare proces este caracterizat de o anumită scară de timp
şi spaţiu; această scară este corelată cu scara obiectelor productive respective.

La un nivel de complexitate de tipul 2 ne putem propune să abordăm integrat procese cu scări de timp
asemănătoare între care există un cuplaj direct. Cu această abordare putem explica un proces de
producţie simplu printr-un pachet de modele ale proceselor cuplate care duc la un model structural
suficient de complex pentru înțelegerea proceselor care ne interesează. Procesul central explicat este
asociat de obicei unor unităţi furnizoare de servicii. Ideea care stă în spatele acestei abordări este că pot
înţelege funcţionarea unui sistem productiv cu scară mică de timp fără să iau în considerare la acea
scară de timp procesele cu scară foarte mare de timp, care duc la niște modificări foarte lente are unor
variabile (și pe care le pot considera constat pentru problema abordată). În acest sens există o decuplare
parţială între procese care au loc la scări foarte diferite de timp.

La un nivel de complexitate de tipul 3 cuplez mai multe modele structurale dezvoltate la nivelul 2 astfel
încât să surprind ciclurile autocatalitice din sistemele naturale sau culturale. Ciclurile se formează prin
mai multe cuplaje în care fiecare variabilă de producţie devine resursă internă pentru alt sistem de
producţie, iar anumiţi produşi finali devin resursă internă la primul proces de producţie. Exemplul
clasic ecologice este cel care face apel la producători primari, consumatori și descompunători, însă
conceptul este unul general în teoria sistemelor.

La un nivel de complexitate de tip 4 putem cupla procesele naturale cu procese economice şi culturale.
Se pot cupla procese simple modelate la nivelul 1 sau procese mai complexe modelate la nivelurile 2 și
3. Toate corespund unor abordări socio-ecologice, dar cu diferite niveluri de complexitate. Cuplarea
unor modele naturale și socio-economice de tipul 3 e tipică cercetării holiste a sistemelor socio-
ecologice discutată în prima prelegere.

Această creștere a complexității abordării poate fi însoțită sau nu de teorii de reducere a unor variabile
la altele. Putem fie avea o încercare de reducere în același domeniu (natural sau socio-economice), fie
între domenii. În același domeniu se poate încerca de exemplu reducerea unor variabile biologice și
ecologice la variabile fizice (energie, substanță), după cum s-a arătat. Între domenii se poate încerca
reducere variabilelor economice și culturale la variabile naturale.

Explicații suplimentare

Producția la scara indivizilor biologici depinde în spațiu de marimea acelui organism, adică pot să o
măsor numai la scara caracteristică individului din acea specie, iar în timp depinde de durata ciclului de
viață al acelui organism. Domeniul foarte mare de scări de producție caracteristic pentru ceea ce noi
numim organism se datorează unor procese mai complexe de evoluție a organsimelor. Acest tip de
evoluție, de apariție a unor noi specii, nu există în zona abiotică (atomii nu evoluează din unii în alții).
Procesele biologice se cuplează unele cu altele către grade de complexitate tot mai mari, cum am arătat.
Resursele blocate în biomasa moartă a organismelor ca rezultat al proceselor de producție de la scara
indivizilor, nu sunt în mod direct disponibile pentru creșterea altor indivizi din aceeați specie. Ceea ce
se întâmplă la scări mai mari decât a unui organism este repunerea în circulație a acestor resurse
blocate prin ceea ce în ecologie se numește descompunerea materiei organice. În descompunere sunt
implicate organisme din alte specii (grupe de nevertebrate, iar pentru etapa finală de mineralizare
bacterii). Resursele eliberate sunt din nou accesibile organismelor inițiale, de exemplu: plantelor.
Această înlănțuire care permite perpetuarea producției pe termen nedefinit, dacă există și energie din
exterior, este un ciclu autocatalitic la scara unui ecosistem. Cu o structură formată similar ciclurilor
care se presupune că au stat la originea emergenței unui organism viu din moleculele chimice.

O problemă fundamentală în domeniul biologiei evoluționiste este cum anume de la procesele simple
de producție ale organismelor inițiale s-a ajuns la ciclurile autocatalitice, cu scări foarte diverse (în
esență întreaga ecosferă funcționează ca unu ciclu autocatalitica complicat, folosind pentru reproducere
energia solară). Nu există un raspuns științific solid la această întrebare. Această întrebare (cum a
evoluat “the tree of life”) nu este specifică ecologiei în forma actuală. Din programul Darwinian
originar (Lucrarea despre Originea speciilor) s-a desprins o ramură interesată doar de felul în care
funcționează “acum” aceste cicluri autocatalitice. Prin “acum” întelegând o scară temporală la care nu
au loc în fapt procese de speciație biologică.

Întrucât varianta holistă de ecologie care domină spațiul public în România are în vedere și partea
socio-economică are rost să menționăm ca există cicluri autocatalitice cu structuri în principiu similare,
dar cu conținutul diferit și în cadrul proceselor specific umane nebiologice.
 Exemplu: ciclurile autocatalitice economice cu cât sunt mai intense cu atât sistemul este mai
productiv. Evoluția socio-economică la scara de sute de ani duce către apariția unor astfel de
cicluri.

Ciclurile autocatalitice culturale presupun o reciclare permanentă a produselor culturale care nu mai
sunt funcționale (nu mai descriu toate faptele observate, dacă e vorba de teorii științifice sau au
consecințe negative pe plan social, dacă e vorba de programe politice , ideologii). Reciclarea ideilor
este făcută prin prima categorie de metode din cartea de lucrări practice. Și anume metode de analiză
critică a cunoașterii și gândire critică în general. Pentru un om de știință însușirea acestor metode e o
obligație profesională. Reciclarea produselor culturale nu este un scop în sine, ci servește un scop mai
amplu de creștere a producției.

După aceste aspecte principale putem pe de o parte să raspundem la întrebarea de la începutul

prelegerii (Cum se propagă modificările sistemelor biologice între păpușile rusești) și pe de altă parte
să abordăm metodologia actuală pentru înțelegerea proceselor foarte complexe de la scări ecologice
(ecosistem-ecosferă).

Modificările se propagă prin cuplarea unor procese care au loc la diferite scări spațiale prin însăși
natura lor, de exemplu: distrugerea vegetației într-o pajiște prin supraexploatare este un proces la scara
unei pajiști localizate pe un deal. Curgerea apei din precipitații pe versanți către un râu și apoi la vale
este un proces care are loc prin natura lui la scara unui bazin hidrografic, care poate avea mii de .
Depunerea sedimentului transportat de râu în timpul unei inundații în terenurile oamenilor și în casele
lor, undeva în porțiunea inferioară a bazinului hidrografic, este un fenomen de scară locală asemenea
celui de distrugere a vegetației pe versanții bazinului.

Fiecare tip de proces se modelează separat printr-un formalism matematic diferit, unele variabile dintr-
un model intră apoi în structura altui model, De exemplu: faptul că plantele au fost distruse are
consecințe asupra rugozității (rezistenței de frecare) la curgerea apei din modelul de curgere, precum si
asupra rezistenței la rupere a solului peste care curge apa, care va influența cantitatea de pământ
transportată de apă.

Prin procesul de scară mare al transportului apei sedimentului variabila corespunzătoare debitului de
sediment în localitatea aflată la mare distanță crește foarte mult. Valoarea mare intră într-un model al
procesului de sedimentare locală și putem descrie ce se va întâmpla în curțile oamenilor afectați de
inundații.
Note la PRELEGEREA 4b Al treilea pas în introducerea conceptului de ecosistem. Strategii de
reducere a dimensionalității sistemelor socio-ecologice: niveluri de agregare a variabilelor
implicate în procesul de producție ecologică. Relația generală dintre ecologie și ideologie socială.
Evoluția modului de gândire în România. Diversitatea de abordări asociată conceptului de
ecosistem.

(această prelegere nu a fost abordată detaliat în toamna anului 2021 datorită condițiilor de pandemie).
Sa presupunem ca avem un numar de organisme din aceeasi specie angajate intr-un proces de productie
biologica. Asa cum am vazut in prelegerea 4a, producția depinde de niste resurse interne organismului
si de niste resurse externe, din mediu, măsurabile la scări diferite. Cum putem să procedăm când avem
foarte multe procese de producție într-o populație cu sute de organisme, care ne-ar conduce la sute de
variabile de măsurat ?

Scara R1 ext (resursele ext ale organismului)

Org• Productia(P1) -> cat creste

--Resurse int disponibile org(R1 int)

P=f(R1int,R1ext)

R2ext…………….RnexT
. .
P2……………….Pn 3x100 variabile
R2i RnexT Ptn =100

Avem mai multe posibilități:

1) neglijez toate variabilele de scara mai mica a organismului (nu ma mai intereseaza in biologie felul
in care se dezvolta organismul).
2) Consider mediul in care se dezvolta organismele ca fiind omogen, ceea ce inseamna ca resursele
externe pot fi caracterizate printr-o singura variabila.
3) reduc numarul de variabile de productie la un numar mai mic, la o singura variabila sau la cateva, in
functie de situatie, de exemplu la organismele cu generatii discrete(toti indivizii din populatie au mereu
aceeasi varsta) pot sa reduc la o singura variabila de productie, agregand practic productia tuturor
indivizilor.

Daca populația e cu generatii suprapuse, atunci separ variabilele de productie, pe clase de varstă (de
exemplu: juvenili, maturi, senescenți).

O reprezentare a realitatii care ar include absolut toate variabilele necesare, adica un model cu
dimensionalitatea maxima, ar fi o reprezentare izomorfa(exemplu:ma uit in oglinda , ce vad in oglinda
e o imagine a realitatii). S-a crezut ca o reprezentare simplificata prin strategii de reducere a
dimensionalitatii, poate fi una homeomorfa, adica sa surprinda, desi mai simpla decat realitatea,
structura generala a obiectelor si procesele ecologice. Izomorfism, homeomorfism = noțiuni de
matematica, teoria mulțimilor.
Consecințele acestei presupozitii sunt ca daca am ajuns la ecuatiile care descriu procesul de productie,
voi putea prezice ce se intampla in realitate, in cazul nostru,cu populatia respectiva.

In momentul actual, se accepta ca toate reprezentarile obtinute prin reducerea dimensionalitatii in

diferite feluri, au o valoare partiala si pot fi numite mai riguros modele structurale, nu modele
homeomorfe.

Aceste modele partiale au o valoare de intelegere numai pana la un punct a realitatii biologice si
ecologice, intotdeauna apar exceptii, situatii care nu corespund predictiilor modelului. Biologul si
ecologul vor folosi atunci multe astfel de modele diferite si complementare! Consecinta acestei situatii
tipice stiinței despre lumea vie este ca in aceasta stiinta nu avem legi ale naturii in sensul din fizica si
chimie.

! Obs. Deja resursele interne organismelor nici nu mai intra in discutie la scara sistemului
format din populatii ale mai multor specii.

Nota: Pe masura ce tehnologia avanseaza, atunci cand modelez populatia, tinde sa devina fezabila,
intrucat introducerea in model a unor variabile de la scara mai mica decat a organismului, sub
denumirea generica de diversitate genetica.

Putem trece acum la altă întrebare: cum reducem dimensionalitatea unui sistem de producție
format din populați de organisme din specii diferite ?

O varianta de strategie este sa ignor ca e vorba de populatii si sa grupez numai indivizii din specii
diferite. Conceptul produs in acest fel este cel de comunitate de organism(sistem format din indivizi
apartinand mai multor specii).

Comunitatile le impart in functie de diferite criterii, cel mai frecvent fiind criteriul taxonomic
(comunitati de pasari, comunitati de microorganisme, de mamifere mici , de nevertebrate care merg pe
sol); acesta este un creteriu preactic, el corespunzand competentelor de identificare ale oamenilor de
stiinta, rareori un biolog sau un ecolog cunoscând detaliat taxonomia si sistematica mai multor grupuri;
dar asta nu inseamna ca aceste comunitati sunt in realitate niste obiecte ecologice distincte, separate de
alte comunitati.

Criterii pe baza carora reduc dimensionalitatea sistemului de populatii statistice sunt urmatoarele6:
1) Rata de reciclare a biomasei (invers corelata cu lungimea ciclului de viata)
2) Localizarea în spațiu și timp (unde si in ce perioada de timp se afla populatiile statistice in
zona cercetata).
3) Nisa functionala- adica ce rol joaca in reteaua trofica, este producator primar, este
consumator de ordinul I, este rapitor de varf, este detritivor(mananca detritusuri)

Un alt element caracteristic acestei strategii este uniformizarea unitatilor de masura in care exprim
variabilele agregate (fie ca energie-calorii pe unitate de suprafata, fie ca substanta-cantitatea dintr-un
element chimic pe unitate de suprafata). Se transforma in niste compartimente populatiile distincte, in
care nu mai tin seama de diferenta dintre populatii si vorbesc de variabile agregate care susțin productia

6
O strategie complet diferita este sa agreg populatiile ca intreg. Aceasta abordare conduce la un obiect teoretic de felul
biocenozei si al altora inrudite conceptual. Astfel apare diversitatea de înțelesuri prezentată în prelegerea 3.
primara, productia secundară, exprimate în unități de energie.

În acest moment cineva s-ar putea întreba cum anume deducem din modelul de functionare a unei
biocenoze astfel construit, agregat, caracteristicile ecofiziologice ale arborilor dintr-o anumita specie,
care sa zicem, sunt unii mai aproape de o sursa de poluare-sosea, iar altii mai departe?

Raspunsul este că nu mai avem cum. Modelele structurale obtinute in ecologie si nu numai prin
diferite strategii de reducere a dimensionalitatii, nu includ cunoasterea despre procesele care pot fi
intelese fara aceasta reducere a dimensionalitaii, ca un fel de “zoom-in”. De aici reiese ca toate aceste
modele si subdisciplinele care s-au dezvoltat pentru a le construi sunt complementare, nu exista un
progres al cunoasterii de la modelele mai putin agregate catre cele foarte agregate in sensul ca cele mai
agregate reprezinta o cunoastere care o depaseste si o face inutila pe cealalta.

Modelul progresist de dezvoltare a ecologiei nu corespunde realitatii,tocmai datorita faptului ca avem

strategii diverse de reducere a dimensionalitatii. Dezvoltarea ecologiei poate fi inteleasa prin analogie
cu evolutia speciilor dintr-un ancestor comun. Ancestorul comun ar putea fi “ Originea speciilor” de
Darwin din care, printr-o reducere a dimensionalitaii s-a desprins trunchiul ecologiei la sfarsitul
secolului XIX,iar apoi prin diferite strategii de cercetare au aparut diferitele domenii ale ecologiei
actuale din care cel mai nou ca speciatie culturala este cel al ecologiei sistemice, zis si holiste , al carei
continut a fost schitat in ce priveste structura mediului in prima prelegere ( schema menotehnica).

Modelele foarte agregate pot fi interpretate in 2 feluri extreme:

- ca simple modele matematice ale unei realitati extrem de complexe construite pentru a da seama de
structuri observabile numai la scari foarte mari.
- ca si cum ar corespunde unor obiecte naturale cu o identitate fizica,asemenea unui organism.

Consecinta adoptarii celie de a doua versiuni asupra intelegerii societatii interpretate ca parte din mediu
este puternic ideologica, societatea devenind un supraorganism, ceea ce nu este general acceptat in
stiintele sociale.
 Structura prelegerii 5 Ecologie generală, 3 noiembrie 2020.
Nivelul 1 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al cercetărilor
ecofiziologice

(conversația din 2020-2021 a avut structura de mai jos și este disponibilă înregistrată. Referirile la
figuri sau tabele în aceste structuri sunt pentru sursele respective, aici și în continuare )

Exemplul 1

Păduri de mangrove film:

https://www.youtube.com/watch?v=cwTZhyA57mA

Articolul Vilas şi colab. (2019) variaţii diurne ale grosimii arborilor din pădurile de mangrove.

Metodele ecofiziologice folosite (film)

https://www.youtube.com/watch?v=RjPLysXOBFc

Aparatele de măsurăre în timp real, software pentru prelucrarea datelor

https://natkon.ch/portfolio/data-analyses/

Conţinut (notele de curs):

 Structura literaturii (factori care influenţează dezvoltarea domeniului), concepte specifice
(fundamentale: producţie şi trăsătură funcţională (evoluţie – selecţie, interacţiuni interspectifice
- ecologie), derivate: plasticitate fenotipică, stres (Grieves şi colab. 2020, figura 3), direcţii de
dezvoltare (factori relevanţi - tehnici disponibile – senzori, tehnici moleculare, cerere:
agricultură şi domeniul mediului).

Exemplul 2

Consecinţele trăsăturilor funcţionale ale păsărilor în contextul relaţiilor inter-specifice :

https://www.youtube.com/watch?v=G6K3CYqmuPQ
Ecofiziologia păsărilor migratoare : articolul Klaasen şi colab. (2012) figura 1.

Exemplul 3

Amfibieni : https://www.youtube.com/watch?v=ws5eroy40bU (ce trăsături funcţionale am observat ?,

cum ar putea fi afectaţi amfibienii de schimbările climatice).

Articolul Bovo şi colab. (2018) : Teme din domeniul ecofizologiei amfibienilor : un mod structurat de a
înţelege efectele schimbărilor climatice asupra acestui grup.

Exemplul 4
Articolul Tomasi şi colab. (2019) : Teme din domeniul ecofiziologiei mamiferelor. Ponderea temelor şi
grupelor de organisme investigate în literatura de specialitate.

Articolele folosite în prelegerea 5 se pot descărca de aici.

Note la PRELEGEREA 5 Nivelul 1 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică:
stadiul actual al cercetărilor ecofiziologice

Am văzut în prelegeriile anterioare că în ce privește relația organismelor cu condițiile de mediu din

afară lor, strategiile de cercetare au nevoie de scăderea foarte complex mărită exprimată prin numărul
de variabile implicate de mai multe ori: de la nivel individual la cel populațional, de la cel populațional
la cel al comunicării organismelor ș.a.m.d

Primul nivel populațional cel mai mic este cel al organismului aflat în relație cu condiile sale de mediu.
Domeniul ecofiziologiei se referă la acea cercetare fiziologică, adică despre cum funcționează
organismele, dar nu în condiții exitu, adică de laborator, ci în mediul natural.

Ex situ vs in situ = condiții în afara naturii în raport cu condițiile din natură, se întânește adesea această
exprimare și în conservarea naturii.

Părțile prelegerii sunt următoarele

1. Structura domeniului, a literaturii științifice disponibile
2. Factorii care controlează dezvoltarea domeniului
3. Care sunt corelațiile cu alte domenii de cercetare ?
4. Ce concepte întâlnim în acest domeniu și ce înseamnă ele ?
5. Tendițiile de dezvoltare ale domeniului
6. Studiu de caz – problema bioacumulării metalelor toxice

1. Structura domeniului, a literaturii științifice disponibile

Pentru insecte = 6 lucrări

Pentru nevertebrate în general = 8 lucrări
Pentru reptile = 18 lucrări
Pentru mamifere = 20 de lucrări
Pentru plante = câteva mii de lucrări
Pentru microorganisme (bacterii și fungi) = câteva mii de lucrări

Se observă numărul nu foarte mare de lucrări. Cunoașterea despre procesele ecofiziologice este pe de o
parte abia la începuturile ei și, pe de altă parte, este foarte heterogenă în raport cu grupurile taxonomice
de organisme. Situația nu este singulară, ea fiind prezentă în multe alte domenii ale biologiei. În
predarea uzuală ni se poate crea impresia existenței unitare și generale, dar această impresie nu
corespunde realității. Esențială este cunoașterea conceptelor folosite într-un anumit domeniu și
degajarea structurii generale a acesteia la diferite scări de analiză.

2. Factorii care controlează dezvoltarea domeniului

Factorii care controlează dezvoltarea acestui domeniu includ: scara organismului (cu cât scara
organismului este mai mică, înțelegând prin asta zona exploatată de un singur individ, în procesul de
hrănire și reproducere cu atât acel grup este mai ușor de studiat), numărul de specialiști în acel domeniu
(cunoscătorii taxonomiei și fiziologiei unor grupuri de organisme diferite sunt foarte diferiți ca număr,
există comunități dominante și puternice, pentru plante, păsări și există domenii cu un număr foarte mic
de cunoscări – unele grupe de nevertebrate), importanța percepută (percepția poate fi obiectivă, dar
poate fi și subiectivă; percepția substanțelor este dependentă de capacitatea de comunicare cu publicul a
acelor oameni de știință).
3. Care sunt corelațiile cu alte domenii de cercetare ?

În ce privește relațiile ecofiziologiei cu alte domenii ale ecologiei, ea este legată de ecologia
populațiilor prin înțelegerea mecanismelor metabolice, care duc la schimburile în bugetul energetic al
populațiilor în diverse condiții de viață. Este legată de, relevată pentru, “ecologia funcțională”
(functional ecology), adică acel subdomeniu în care accentul acestor lucrări trece peste rolul individual
și populațional în funcționarea sistemelor ecologice mai ample, întrebarea este: ce fac acele organisme
sau populații, de ce sunt prezente într-un anumit domeniu sau în altul ?

4. Ce concepte întâlnim în acest domeniu și ce înseamnă ele ?

Putem vorbi de două categorii de concepte, unele fundamentale, prezente individual sau explicit în
toate lucrările științifice și altele mai degrabă specifice numai anumitor subdiscipline sau abordări din
acest domeniu (functional ecology este o abordare susținută de o comunitate de oameni distinctă,
puternică, din spațiul anglo-saxonic).

Conceptele fundamentale relevante pentru acest domeniu sunt cele de producție biologică și de
trăsătură (eng. trait) a unui organism.

Conceptul de producție este cel introdus în discuțiile anterioare, ca ilustrând relația dintre variabilele de
producție (biomasa individului și numărul de descendenți) și resursele avute la dispoziție. Practic
mediul în care se află organismul influențează producția organismului respectiv, dacă fiziologia se
ocupă cu înțelegerea mecanismelor principale interne, din organism, ale producției, ecofiziologia
explorează felul în care producția are loc în natură, la scara organismului și cum anume mecanismele
principale descoperite în cercetările fiziologice se manifestă efectiv.

Trăsătura (“trait”) a organismelor – se regăsește în două domenii fundamentale ale biologiei și anume:
taxonomia, unde sunt folosite pentru clasificare, și în domeniul programului teoretic al evoluției
biologice (“evolutionism” – un termen consacrat, dar nefericit formulat pentru că poate duce la confuzii
cu ideologiile care tind să se termin cu sufixul “ism”).

În explicarea evoluției conceptul de trăsătură intervine prin faptul că organismele din aceeași specie și
aflate în aceeași populație nu au toate trăsăturile identice, ci unele dintre ele variază, astfel putem spune
că au asociat o distribuție statistică a unei valori măsurabile asociată aceleași trăsături.

Procesul prin care are loc competiția necesară explicației de tip evoluționism este unul de tip ecologic.
În esență organismele care au trăsături de un anumit fel sunt mai productive decât cele care au
trăsăturile respective în alt fel, și se propagă transgenerațional cele care au trăsăturile avantajoase.
Performanța organismelor diferă în funcție de trăsăturile care sunt variabile numai într-un anumit
mediu natural în care se află organismele, dacă schimbăm condițiile de mediu, atunci trăsăturile
avantajoase în condițiile inițiale pot deveni dezavantajoase. Înțelegerea felului cum are loc acest
fenomen este o problemă fundamentală a ecofiziologiei.

În termenii biologiei actuale, a înțelege relația dintre trăsăturile organismelor, genetică, și condițiile în
care ele trăiesc, se poate exprima în termeni de felul în care un anumit genotip se exprimă într-un
fenotip. Fenotipul nu este altceva decât totalitatea trăsăturilor unui organism.

După această introducere generală să menționăm câteva concepte frectvent întâlnite în câmpul de
cunoaștere al ecofiziologiei.

Plasticitatea fenotipică – se referă la faptul că același genotip se poate exprima în fenotipuri mai mult
sau mai puțin diferite. Cu cât diferențele sunt mai mari, cu atât spunem că plasticitatea fenotipică este
mai mare. Importanța ecologică a conceptului vine din faptul că, atunci când o populație de organisme
este supusă unei situații de schimbare puternică a condițiilor de mediu, ea are două mecanisme de
rezistență la dispoziție:
1. Asociat diversității genetice (anumite genotipuri vor rezista mai bine decât altele la noile
condiții de mediu)
2. Asociat plasticității fenotipice (cu cât este mai mare cu atât structura genetică a populației va fi
mai puțin afectată de noile condiții neexistând o eliminare atât de intensă a genotipurilor, cele
mai puțin potrivite în noile condiții.

Conceptul de stres și cele derivate de rezistență și adaptare la stres – se referă la felul în care
modificările defavorabile a condițiilor de mediu duc la schimbări importante în mecanismele
fiziologice ale organismelor. Aceste schimbări contracarate prin reacția de apărare costisitoare
energetic duc finalmente la scăderea producției acelor organisme. Exemple: expunerea la substanțe
toxice, expunerea la temperaturi nefavorabile, expunerea la condiții de zgomot etc.

Conceptul relevant de stres pentru ecofiziologie este cel asociat unor variabile biochimice și fiziologice
cuantificabile prin măsurători și trebuie separate de înțelesurile generale cu nuanță psihologică din
societate.

5. Tendințele de dezvoltare a domeniului

În bibliografia care a fost încărcată în classroom puteți găsiți analize detaliate cu privire la aceste
lucrări (pot fi decărcate și de la finalul structurii conversației de mai sus).

Dezvoltarea domeniului tinde să fie tot mai accelerată, fiind controlată de 2 factori: noi tehnici
disponibile (senzori, tehnici moleculare) și cele bine precizate din partea societății (în primul rând din
domeniul agricol și apoi din domeniul mediului, probleme de conservare a speciilor în condițiile
schimbăriilor climate și probleme de reacția speciilor la diferite tipuri de poluare).
 Structura prelegerii 6 Ecologie generală, 10 noiembrie 2020.
Nivelul 2 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al
cercetărilor în ecologia populației

Teme:
 Structura populaţiei. Parametrii structurali
 Funcţionarea şi rolul populaţiei. Abordare reducţionistă şi nereducţionistă

Structura populaţiei

Efectiv populaţional.

Suprapopulare cu căprioare:
https://www.youtube.com/watch?v=av4vw8UB3Mo

Efectele suprapopulării cu căprioare: Harada şi colab. (2020), Pendergast şi colab. (2015)

Distribuţie spaţială. Leul de mare:

https://www.youtube.com/watch?v=oiL8tDCqzy4

Distribuţia leului de mare: AuriolesGamboa (1994, mărimea insulelor), Womble şi colab (2009,
distribuţia resurselor de hrană).

Structura genetică

https://www.youtube.com/watch?v=uXlHZGLzc6k

Diavolul Tasmanian:
 McLennan şi colab. (2020) – creşterea diversităţii genetice în scop de conservare.
 Patchett şi colab. (2020) – oportunităţi de cercetare medicală pornind de la diversitatea genetică.

Funcţionarea şi rolul populaţiilor

Funcţionarea. Abordarea reducţionistă / fizicalistă (Conexiune cu prelegerea 9 - ecosisteme ca sisteme

fizice)
 Acvacultura scoicilor: https://www.youtube.com/watch?v=E5DF0XxHFbs
 Scoici: Problemă de rezolvat. Buget energetic clasic
 Scoici: Bugete energetice dinamice: Cheng şi colab. (2018), Rosland şi colab. (2009).
Funcţionarea în abordare nereducţionistă: relaţii intrapopulaţionale – ce exemple aţi observat în
filmele anterioare ?

Rolul populaţiilor în abordarea nereducţionistă. Rolul în evoluţie (conexiune cu prelegerea 8)

Exemplu: procesul de co-evoluţie:

https://www.youtube.com/watch?v=QDVbt2qQRqs

Articolele și problema folosită în această prelegere pot fi descărcate de aici.

Note la PRELEGEREA 6 Nivelul 2 de agregare a variabilelor implicate în producția ecologică:
stadiul actual al cercetărilor în ecologia populației

Obiectivele prelegerii sunt trecerea în revistă a câtorva concepte clasice în ecologia populației și
evidențiarea câtorva direcții de dezvoltare a domeniului la ora actuală.

În cadrul strategiilor de reducere a complexității sistemelor de producție biologică și ecologică,

domeniul ecologiei populației este al doilea pas după cel caracteristic cercetării relațiilor dintre
organisme și mediul natural (al ecofiziologiei discutat data trecută).

În timp ce în cadrul organsimelor discuția despre structura organismelor nu face obiectul preocupărilor
ecologiei, ci numai cea despre funcționarea lor în mediul natural (cum anume produc în mediul
natural), în cazul populațiilor și discuția despre structură ține de domeniul ecologiei.

Capitolul clasic despre ecologia populațiilor, incluzând o informație coerentă și care a pătruns în
cultura general-științifică în România se găsește în lucrarea de “Ecologie” de N. Botnariuc 1982 de la
paginile 205-265. Acesta este textul suport pentru evaluarea finală în ce privește ecologia populației.

În abordarea sistematică adoptată în această lucrare se discută despre 3 aspecte:

- Structura populației
- Funcționarea populației
- Rolul populației

În ce privește rolul populației coexistă în capitolul 2 abordări principial diferite:

- Un rol în raport cu un model fizicalist, reducționist de funcționare a ecosistemului
- Un rol în raport cu un model autonomist, de funcționare a ecosistemului

Modelul reducționist afirmă că ecosistemele sunt niște obiecte fizice traversate de fluxul de energie în
sens fizic și de substanță (elemente chimice)

Modelul autonomist de ecosisteme în cel în care intereacțiunea dintre organisme, populații e gândită în
termeni strict biologici, mediată de niște proprietăți observabile ale organismelor, care nu depind de
aparatul teoretic al fizicii. Acest model e cel aflat în linia de dezvoltare a biologiei, pornind de la
“Originea specie” de Darwin în timp ce primul model rezultă dintr-o hibridizare a biologiei cu teoriile
generale a sistemelor și o familie de teori fizice și chimice.

Structura populațiilor

O să luăm pe rând cele 3 dimensiuni ale ecologiei populațiilor

Structura unei populații se definește în funcție de niște așa numiți parametrii populaționali.

Observație ! În limbajul actual, termenul mai potrivit este de variabilă de stare, adică ceva ce poate fi
măsurat în timp ce în modelarea matematică actuală, termenul “parametru” se referă la niște constante
empirice din ecuațiile respective.

Se utilizează încă în ecologia românească termenul de parametru cu înțeles de variabilă de stare.

Cei mai importanți parametrii de stare sunt:
 1. Mărimea populației (câte organisme are populația respectivă)
2. Distribuția în spațiu a indivizilor unei populații (cum sunt localizați indivizii în interiorul
biotopului, părții abiotice a ecosistemului)
3. Structura pe vârste a unei populații (câți indivizi din fiecare vârstă se găsesc într-o populație)
4. Structura genetică a unei populații (cât de diferite sunt organismele din populație în funcție de
genotipul lor)

1. Mărimea populației – este conceptul central din ecologia populațiilor. Efectivul sau mărimea unei
populații se modifică permanent în timp, în funcție de niște fluxuri de organisme care intră și ies din
populație: intrările de organisme sunt prin două procese naturale (natalitate și imigrare), iar ieșirile de
organisme sunt prin alte două procese (mortalitate și emigrare).

3. Structura pe vârste a populației poate să fie extrem de simplă dacă populația este cu generații discrete
(toți indivizii au aceeași vârstă) sau poate să permită construirea unor piramide ale vârstelor, dacă
populația este cu generații suprapuse. Cunoașterea noțiunii de piramidă a vârstelor, deși este ceva foarte
simplu ne permite să analizăm viabilitatea unor populații naturale sau umane. Acest concept nu mai
este de mare actualitate în sensul dezvoltării prin cercetare în ecologie, dar consolidat din punct de
vedre al folosirii lui în aspectele lui aplicative.

2. Distribuția spațială a organismelor – în abordarea clasică avem 3 tipuri ideale de distribuție a

organismelor:
- randomică (întâmplătoare în sens statistic)
- regulată
- grupată

Fiecărui tip de distribuție care poate fi caracterizat prin niște metode asigurate statistic (a se vedea una
din problemele de la seminar) se poate da o anumită interpretare ecologică, cum ar fi, de exemplu: că
organismele mobile cu distribuție grupată ar putea avea un comportament social. Acest mod de
abordare presupune că scara unei populații, mărimea ei în spațiu este cea a unui biotop, adică a părții
abiotice a ecosistemelor.

În abordarea actuală se acceptă că populațiile de organisme pot avea scări spațiale foarte diferite de la
scări foarte mici (bacterii) până la scări enorme, aproape planetare.

În aceste condiții, noțiunea de distribuție spațială a populației este acum mult mai bogată surprinzând
mai multe aspecte ce țin de preferințele și comportamentul organismelor. De exemplu: populațiile pot
avea nevoi asociate unor anumitor locuri într-o etapă a ciclului lor de viață și nevoi asociate altor locuri
în altă etapă a ciclului lor de viață (de exemplu: amfibienii) sau pot avea în același timp nevoie de zone
diferite pentru diferite activități din ciclul lor de viață (hrănire și cuibărire – frecvent la păsări) se
acceptă că tipul de distribuție spațială a organismelor acum ar trebui să fie caracterizat la multipe scări
spațiale, nu doar la scara biotopului.

4. Structura genetică

A patra variabilă de stare prin care se caracterizează structura oricărei populații în mod principial este
diversitatea genetică sau structura genetică. Cel mai simplu mod de a vorbi despre structura genetică la
organismele sexuate este în termeni de structuri pe sexe, întrucât diferențele pot fi observabile cel mai
adesea fără tehnici moleculare. La ora actuală, disponibilitatea tot mai mare a tehnicilor moleculare
face să se poată discuta și despre diversitatea genetică în sens mai propriu. Din punct de vedere
funcțional este mai avantajos pentru o populație să aibă o diversitate genetică mai mare, întrucât, după
cum vom vedea, se poate adapta mai bine la modificările condițiilor de mediu.

În continuare vom introduce câteva noțiuni vizate de cel mai important parametru de stare: mărimea
populației și anume: curba de supravețuire relaționează vârsta organismelor cu probabilitatea de
supraviețuire a organismelor din acea clasă de vârstă, explorarea vizuală a diferitelor tipuri de curbe de
supraviețuire permite tragerea unor concluzii cu privire la particularitățile acelei specii sau a acelei
populații anume. De exemplu la populația umană forma cubei de supraviețuire s-a modificat foarte
mult de-a lungul istoriei de la situații cu probabilități mici de supraviețuire la vârste foarte mici, la
creșterea actuală a probabilității de supraviețuire tot mai mult pentru vârste mici în anumite zone
geografice și chiar pentru clasele de vârste mari în astfel de zone, un alt instrument pentru
caracterizarea aspectelor ce țin de mărimea populației e reprezentat de modelele de creștere a
numărului de organisme.

Toate modelele de creștere se bazează pe faptul că numărul de organisme ca expresie a producției de

descreștere și a celorlalte fluxuri care susțin populația (schema din prima oră) depinde de resursele
disponibile în mediu pentru organisme. Se poate construi un model în funcție de niște resurse generice
fără a detalia analitic sau se poate discuta influența fiecărui tip de resursă în parte. Atunci când discuția
este în termeni generali, în raport cu o anumită “capacitate de suport” a ecosistemului, modelele
respective sunt pur descriptive, fără a sugera mecanismele cara susțin tiparele observate de
dinamică.Termenii cheie în această abordare sunt cel de: rată de creștere a efectivului populației și cel
de capacitate de suport a mediului (număr maxim de organisme care pot trăi cu resursele existente).

Se presupune că atâta vreme câ acest număr nu a fost atins, rata de creștere a mărimii populației nu se
va micșora, iar în momentul în care se tinde spre acest număr de organisme, rata devine tot mai mică, și
în momentul în care e depășit, rata devine negativă (adică dispar organisme în mod natural din
populație, prin emigrare și mortalitate). În acest context apare termenul de dispensie a organismelor, un
fenomen prin care organismele care nu mai au resurse, caută în altă parte acele resurse. Fenomenul de
dispensie este un caz particular al nobilității organismelor alături de multe alte cauze potențiale.

Varianta mai elaborată a modelării dinamicii a populației, modul în care se schimbă în timp ține seama
în mod explicit de resursele cele mai importante. Este o abordare care tinde să fie cuplabilă cu
cunoașterea de tip ecofiziologic, permițând înțelegerea cauzelor efective ale modificărilor numărului de
organisme în timp.

Termenul de capacitate de suport are în ecologie deja numai o valoare euristică (inspiră cercetări) și
istorică, el fiind înlocuit cu diferite alte abordări, datorită faptul că este prea vag pentru exigențele
actuale, dar a migrat către limbajul ecologic din viața socială astfel încât îl vom întâni frecvent în raport
cu, de exemplu situația populațiilor umane la scară planetară sau în anumite zone.

Factorii care controlează dinamica populațiilor umane sunt mult mai complicați decât cei asociați
reurselor umane depinzând foarte mult și de aspectele culturale. În ce privește variabilele care descriu
funcțiile populațiilor în abordarea reducționistă avem două:
- Energia asimilată și cheltuită pentru menținerea populațiilor
- Elementele asimilate și cheltuite pentru menținerea populațiilor

Gândirea în termeni de energie fizică (Joule) care traversează populațiile pornește de la observațiile că
funcția organismelor depinde în mod evident de niște constrângeri fizice, prin urmare se poate asemăna
o populație cu un sistem prin care circulă energia. Componentele, se discută despre ele ca fiind ale
bugetului unei populații, acestea sunt:
1. Energia consumată (ea se măsoară prelevând din hrana, resursele consumate de organism sau
dacă e producător primar, face fotosinteză, măsurând energia solară incidentă)
2. Energia asimilată are două subcomponente:
- Energia stocată în biomasă
- Energia cheltuită prin respirație
3. Energia neasimilată are și ea două subcomponente:
- Cea eliminată prin frecare
- Cea eliminată prin excreție.

Bilanțul energetic anunță că energia consumată este egală cu suma celorlalte categorii de energie. Pe
lângă aceste componente se poate adăuga și energia pentru reproducere, transferată către descendenți.
Estimând cantitățile precise, se poate vedea cum anume variază ponderea fiecărui component în funcție
de factorii de mediu și de factorii interni ai organismului (genotip, stare fiziologică). În principiu,
organismele vor ajunge să se reproducă sau să acumuleze biomasă, numai în anumite condiții, care pot
fi evidențiate prin modul în care se modifică bugetul energetic.

Rolul în fluxul de substanță

În ce privește fluxul de elemente prin populațiile de organisme (C, N, P, metale) acestă se estimează
prin analize chimice ale hranei, biomasei, fecalelor și excretelor organismelor, permițând construirea
unui bilanț similar cu cel al energiei pornind de la principiul conservării cantității de substanță. În
varianta tradițională, așa cum este prezentată în lucrarea din 1892 se calculează separat pentru fiecare
element în parte, ca și când aceste fluxuri ar fi independete.

Sunt două moduri de interpretare a acestor fluxuri. Unul se bazează pe faptul că unele elemente sunt
nutrienți pentru organisme, sunt necesari pentru dezvoltarea lor. A doua este că unele elemente pot fi
toxice pentru organisme. Atunci când discutăm despre nutrieți se vorbește despre concentrații optime
necesare, atunci când fluxurile sunt suboptimale, ratele de creștere a populațiilor sunt limitate. În al
doilea caz se vorbește despre pragul de toxicitate, concentrații de la care fiziologia organismelor este
perturbată astfel încât ratele de creștere ajung să fie mai mici, prin creșterea cheltuielilor energiei de
apărare a organismelor.

Există și elemente care sunt atât nutrienți, cât și substanțe toxice (unele metale – Cu, Zn), acestea având
atât concentrații de optim ca nutrienți, cât și concentrații de toxicitate la valori mult peste optimal ca
nutrienți, ceea ce face mai dificilă evaluarea tiparelor de circulație a lor prin populații, organismele
intervenind în controlul acestor fluxuri în mod diferit, atât ele sunt cu rol de nutrienți (susțin absorbția
lor) și cu rol toxic (încearcă să împiedice absorbția lor).

La ora actuală intuiția evidentă că aceste elemente nu circulă independent unele de altele, a dus la o
abordare stoichiometrică în care efortul de cercetare este direcționat către rapoartele dintre cantitatea de
elemente care traversează populațiile (cum diferite specii între ele, cum variază între populații,
diferențe ale aceleași specii etc.). Această zonă e puternic legată de înțelegerea mecanismelor de tip
ecofiziologic discutate în prelegerea trecută.

Abordări de tip nereducționist

O abordare complementară în ce privește evaluarea rolului este cea care face apel la ceea ce face o
populație, prin relațiile între populațiile din diferite specii de organisme (relații interspecifice). Acest
tip de relații sunt la fel de importante ca cele cu biotopul, cu factorii de mediu abiotici și care în esență
pot fi descrire prin aparatul teoretic reducționist (buget de energie, buget de elemente), dar relațiile
dintre specii în toată bogăția lor care susține evoluția biologiei nu pot fi reduse la procese fizice. Cum
putem explica simbioza numai prin procese fizice ? În explicațiile de acest fel intervin trăsăturile
organismelor măsurabile și observabile la scara lor, fără a fi reduse la energie și substanțe.

Vom încheia această scurtă introducere arătând că explicația integrată completă, a dinamicii mărimii
populațiilor, a felului cum fluctuează numărul de indivizi în timp va trebui să facă apel atât la elemente
din modelul reducționist, cât și la mecanisme specifice biologiei, de felul selecției naturale și a relațiilor
interspecifice (a se vedea figura 67 din “Ecologie” Botnariuc, pagina 82).
 Structura prelegerii 7 Ecologie generală, 17 noiembrie 2020.
Nivelul 3a de agregare a varabilelor implicate în producția ecologică: stadiul actual al cunoașterii în
domeniul ecologiei comunităților de organisme

Afirmaţii generale :
 Comunităţi : populaţii statistice ale unor specii, cu teorii de formare a lor aflate pe gradientul
individualism (Gleason) – holism (clements). Miza e problema variaţiei structurale.
 Biocenoze : populaţii demografice ale unor specii. Miza e problema evoluţiei biologice.
 Două strategii complementare de cercetare. Holism vs reducţionism în ecologia comunităţilor
de organisme. A se vedea capitolul de analiză critică dedicat conceptului de comunitate
(paginile 20-22 în notele de curs).

Aşadar miza epistemică a abordării prin comunităţi :

 înţelegerea tiparelor de variaţie a diversităţii în spaţiu
 înţelegerea tiparelor de variaţie a diversităţii în timp la diferite scări – se găsește la abordări
transversale, la ea mai contribuind și alte strategii)
(întinderi în spaţiul sau durate în timp).

Variaţia în spaţiu a diversităţii comunităţilor.

Tropical rainforest diversity:

https://www.youtube.com/watch?v=LHPuo0rwM1w

Tipuri de diversitate a speciilor:

 Moreno şi colab. (2018) figura 4.
 Conexiunea tipurilor de diversitate a speciilor cu alte strategii de reducere a
dimensionalităţii proceselor ecologice.

Cartarea biodiversităţii globale: aspecte metodologice şi aplicaţii

https://www.youtube.com/watch?v=PwgIMpxgV5s

Comentariu final: cartarea conceptuală şi teoretică şi mai realistă a abordărilor în ecologie.

Cummings (2016) Figurile 12 şi 13 din notele de curs.

Note la PRELEGEREA 7 Nivelul 3a de agregare a varabilelor implicate în producția ecologică:

stadiul actual al cunoașterii în domeniul ecologiei comunităților de organisme

Dacă data trecuta am discutat specificul ecologiei in ce priveste asa-numitul nivel populational,adica al
sistemelor de organisme formate din indivizi care apartin aceleiasi specii,astazi trecem catre un nivel de
complexitate naturala si mai mare,si anume cel al sistemelor de organisme formate din indivizi care
apartin mai multor specii(in sensul taxonomic,adica indivizii sunt clasificati in specii diferite-a se vedea
discutia despre conceptul de specie anterioar).
In schema cursului nostru, aici apare o raspantie intre 2 abordari majore cu valoare in primul rand
didactica,realitatea produselor culturale stiintifice fiind mult mai complicata decat o simpla dihotomie
intre doua traditii de cercetare.
Ecosistemul 1-reductionist Ecosistemul 2 – holist
⬆ ⬆
Comunitate Biocenoza
⬆ ⬆
Organism Populatii statistice Populatie demografică
⬇
Organism

Incepand cu acest nivel de complexitate naturală, se poate observa in ecologie coexistenta a două
abordări principial diferite (paradigme) si anume cea reducționistă si cea holista. Trebuie spus de la bun
inceput ca niciuna dintre ele nu epuizează realitatea faptelor si proceselor din natura,care adesea se
situeaza undeva intre situatiile ideale teoretic descrise de cele doua abordari extreme. Chiar si in
domeniul ecologiei,ca tendinta foarte noua,au inceput sa apara cartări mai detaliate ale modurilor de
abordare din produsele stiintifice reale,care depasesc cu mult simplitatea unei astfel de dihotomii,dar
ele raman dominante in practica sociala a comunitatilor stiintifice efective,adica biologii si ecologii se
inscriu din considerente practice predominant im una sau cealalta dintre abordari. Exista si incercari de
unificare simplistă in special in manuale academice sau din considerente ideologice, între multiplele
abordari existente. Dar aceasta rezolvare nu da decat o falsa impresie de coerenta,care scade potențialul
de intelegere a cunoasterii biologice si ecologice reale,ceea ce pentru cine doreste o dezvoltsre
profesionala in zona cercetării este nefolositor. Functia unificarilor simpliste este de a oferi coerenta
doar in zona publicului larg sau pentru educatia preuniversitara.

Inainte de a discuta specificul abordarii reductioniste a obiectelor formate din organisme care apartin
mai multor specii, sa luam contact cu o cartare mai generală, mai realista a abordarilor din ecologie.

În figura 12 putem vedea că există multipli pași de modelare structurală a obiectului ecologiei cu
aplicații atât în domeniul naturii cât și în domeniul socioeconomic între care se află și modelul
structurat ierarhic folosit tradiţional de școala de la București. Ele se aplică și sistemelor formate din
organisme.

Aceste modele structurale pot fi aplicate şi sistemului format din comunitățile disciplinare care se
ocupă cu cercetarea și managementul mediului.

Suportul de invatare pentru abordarea reductionista (individualista sau reticulata-schema de ora trecuta)
este urmatorul: din lucrarea “Ecologie” de Botnariuc si Vadineanu 1982 de la pagina 118 la 138, iar din
lucrarea “Dezvoltarea durabila” de Vadineanu din 1998, cele cateva pagini de la Identificarea
“biocenozei” (nu este vorba de conceptul holist de biocenoza al profesorului Botnariuc, ci de o metoda
reductionista de abordare), pe care am atins-o și în prelegerea

In abordarea pe care o numim reductionista, comunitatea de organisme (in engleza “community”) este
formata din populatii statistice de organisme care pot sau nu pot fi si populatii demografice (a se vedea
prelegerea anterioara, adica populatii de organisme cu timp nedefinit de viata, sisteme supraindividuale
biologice, acelea care evolueaza). Ceea ce este esential in acest mod de gandire este tratarea
organismelor ca facand parte dintr-o populatie statistica.

Conceptul de comunitate tinde sa se refere numai la acele obiecte formate din indivizi care apartin unor
specii relativ asemanatoare, fie taxonomic, fie prin abordari metodologice similare de cercetare, fie
prin functia lor in natura. Exemple: comunitatea microorganismelor din sol, o comunitate vegetala, o
comunitate de pasari, o comunitate de mamifere mici dintr-o padure sau dintr-o zona, o comunitatate de
nevertebrate de la suprafata solului ( epigee, se cerceteaza impreuna prin metode inrudite). In practica,
organismele foarte diferite nu sunt grupate in aceeasi comunitate (mamiferele mari cu nevertebratele
din sol si cu plantele de exemplu).

Figura 12 Chestiunea modelelor structurale ale sistemelor complexe în abordarea lui Cummings (2016,
pdf).
❗ In modelele bazate pe indivizi (individualiste) nu se iau in considerare interactiunile dintre indivizi(
in natura sau societate)
❗ In modelele de retea (teoria grafurilor) se iau in considerare si relatiile dintre indivizi.
❗ In modelele plate nu exista ,,papusi matrioska”.
❗ In modelele ierarhice se adopta un anumit concept de ierarhie (organizarea papusilor matrioska).

În figura 13 a acelorași autori vedem și o propunere de model alternativ, un hibrid între modelul
ierarhic și cel de tip rețea.

Cu aceste elemente avem o temelie solidă pentru a intra detaliat în proplematica sistemelor ecologice
înțelegând de ce abordările sunt atât de diferite.
Figura 13 Posibilităţi de modelare a interacţiunilor în sisteme ecologice şi sociale (Cummings 2016,
pdf).

Conceptul de comunitate este unul pragmatic, fără accent pe obiectivitatea existentei acelui obiect
decupat din natura de catre ecologi. Exista un termen asociat acestei traditii de abordare si anume :
sinecologie (sin – impreuna), dar modul de abordare nu se reduce la specialistii care spun despre ei
insisi ca se ocupa cu sinecologie.

Istoric vorbind, problema originara care a stat la baza acestei abordari a fost cea a comunitatilor de
plante si anume daca exista un fel de supraorganism asociat unei comunitati de plante, daca gasim
aceeasi structura a speciilor dominante in mod repetat oriunde conditiile de mediu sunt similare,
reflectand un proces de evolutie impreuna a acelor specii (co-evolutie) sau indivizii comunitatii au
ajuns acolo, in locul respectiv, fiecare datorita unor cauze care pot fi explicate la nivel individual ( prin
mecanisme ecofiziologice –a se vedea prelegerea de acum doua saptamani) la care se adauga procese
de dispersie naturala. Prima pozitie a fost propusa de un ecolog american cu numele Clements intr-o
lucrare de la inceputul secolului XX, cealalta a aparut ca o reactie la aceasta lucrare si a fost propusa
de de ecologul american Gleason (scoala holista versus scoala individualista); holismul (ideea ca
organismele formeaza un supraorganism) lui Clements nu se refera la toate organismele dintr-o
anumita zona, ci numai la plante, in acest sens, conceptul lui Clements fiind diferit de cel de bioceneza
(holismul romanesc de influenta ruseasca). Vom gasi in literatura termeni cum sunt cel de fitocenoza si
fitocenologie, care urmeaza modului de gandire al lui Clements. In Romania aceasta scoala este
puternic dezvoltata la Cluj sub numele de “Sociologia plantelor”.

Din punct de vedere aplicativ, desi nu corespunde decat rareori realitatii naturale, acest mod de gandire
a condus la o intensa activitate de cartare a comunitatilor vegetale si propunere a unor taxonomii
speciale pentru comunitati de plante.Aceasta abordare a stat ulterior la baza sistemului de clasificare
europeana al zonelor din natura care merita protejate, sub numele de habitate. In sens legislativ,
termenul habitat e definit in raport cu niste variabile abiotice de apa, legate de apa, sol si geologie, iar
din punctul de vedere al organismelor, numai in functie de comunitatea de plante descrisa in termenii
unui sistem de clasificare intr-o abordare de tipul lui Clements.

In ciuda stabilizarii institutionale a acestui mod de gandire, care duce la dominanta lui in mintea
oamenilor din publicul larg, el nu corespunde realitatii naturale, stiintific cercetate.Pozitia lui Gleason
individualista este la randul ei numai un caz extrem, observabil si el in natura doar in cazuri relativ rare,
acela unde din cauza conditiilor de mediu specifice, speciile nu au timp geologic la dispozitie ca sa
duca la formarea acelor supraorganisme. Situatiile din natura se afla de cele mai multe ori undeva intre
aceste modele teoretice idealizate, iar la ora actuala nimeni in lumea oamenilor de stiinta nu mai
dezbate care dintre cele doua modele extreme e mai potrivit, fiind evident ca ele sunt complementare in
explicarea fenomenelor din natura. Aceasta situatie de complementaritate teoretica este tipica biologiei
si ecologiei datorita complexitatii foarte mari a proceselor reale care trebuie studiate si care nu pot fi
prinse intr-un singur model explicativ.

In ultima parte a prelegerii, punctam doua directii de dezvoltare a abordarii la ora actuala. Prima consta
in incercarea de descriere realista a compozitiei comunitatilor intr-o abordare pur individualista a lor,
prin corelare statistica cu factorii abiotici cunoscuti (masurati) sau necunoscuti. Se asuma ca,
organismele din diferite specii raspund dupa modelul unor curbe de toleranta la variatiile factorilor de
mediu, existand o zona de optim pentru dezvoltarea lor si zone la valori mai mici sau mai mari decat
optimul, dincolo de care organismele din speciile respective nu mai pot exista. Printr-un aparat statistic
complicat ( analiza multi-variata) se descriu sintetic relatiile dintre prezențele sau abundențele
organismelor din diferite specii si factorii de mediu. Urmarind o comunitate pe termen lung ,se incearca
deslusirea “traiectoriilor” diferitelor specii in spatiul de stare al comunitatii respective.

O alta directie este cea care face legatura cu modelul holist al biocenozei pe care il vom discuta in
prelegerea viitoare si anume, incearca sa grupeze diferitele comunitati in sens clasic (formate din
organisme din specii cumva asemantoare) pentru a descrie structura supracomunitatii, ansamblului de
comunitati dintr-o anumita zona.

Miza unui astfel de demers nu este intelegerea evolutiei biologice ca in cazul modelului holist al
biocenozei, ci gasirea structurii relevante a comunității de organisme pentru a intelege cum anume
circula energia si elementele prin ea. Cumva acest mod de gandire duce problematica ecofiziologiei si a
ecologiei populatiei in varianta cercetarii reductioniste, fizicoliste, a functionarii ei care scara
sistemului format din absolut toate organismele dintr-un spatiu natural bine delimitat (a se vedea
paginile indicate din lucrarea Profesorului Vădineanu din1998)
 Structura prelegerii 8 Ecologie generală, 17 noiembrie 2020.
Nivelul 3b de agregare a varabilelo implicate în producția ecologică: stadiul actual al cunoașterii în
domeniul abărdării biocenotice (prin procese de coevoluție a populațorganismelor)

Afirmaţii generale :
 Biocenoze : populaţii demografice ale unor specii aflate în interacție. În limba engleză nu există
termenul ca atare, trebuie inspectată partea de metode din sursa primară. Când e vorba această
strategie miza e direct sau indirect problema evoluţiei biologice.
 Evoluție în sens propriu (unități ale selecției, teoria a variației, teorie a transmiterii, teorie a
selecției) vs dinamică (schimbare în timp).

Exemplu :

cercetări în domeniul evoluției biologice : https://www.youtube.com/watch?v=B7NIV1XUhP4

cercetări în domeniul evolutiei sociale :

https://www.youtube.com/watch?v=IqgCEQfrzaU

Evoluție în sens propriu :

 Există procese de producție biologică : se produce biomasă și se produc descendenți
 Există ierarhii de sisteme (organismele au părți și sunt părți din sisteme mai mari care includ
mediul lor)
 Există unități ale selecției
 Există un timp suficient de lung pentru selecție naturală

Problema unităților selecției biologice : gene, organisme, grupuri, ecosisteme. Același tip de proces
poate avea loc la mai multe scări/niveluri – decizia este empirică.

Problema relațiilor de competiție în raport cu alte tipuri de relații. Conceptul de nișă, istoria sa

Niche: https://www.youtube.com/watch?v=z31y-ZtegZ8

Explicații istorice vs modelare matematică. Integrarea cunoașterii prin cuplare istorică vs prin
specificare a unor modele generale. Nettle (2020) Ecuația lui Price.

Direcții de dezvoltare

Evodevo : Yang și colab. (2020)

Ecoevodevo : Toth și Rehan (2017)

Literatura folosită în această prelegere înregistrată poate fi descărcată de aici.

Note la PRELEGEREA 8 Nivelul 3b de agregare a varabilelo implicate în producția ecologică:
stadiul actual al cunoașterii în domeniul abordării biocenotice (prin procese de coevoluție a
populațorganismelor)

In timp ce in discutia din prelegerea de data trecuta, termenul care se referea la sistemul de organisme
format din specii diferite nu presupunea conceptul de populatie biologica cu timp nedefinit de viata, ci
numai pe cel de populatie statistica in sens pur matematic, discutia de astazi o avem in jurul unui
concept in care sistemul format din mai multe organisme din diferite specii este definit in raport cu
populatiile acelei specii in sensul lor biologic, nu in raport cu indivizii care formeaza populatii
statistice.

Din punct de vedere al cunoasterii – miza e urmatoarea : functionarea unei astfel de entitati(biocenoaza
in vocabularul din scoala romaneasca) se descrie prin interactiunea dintre populatii demografice in
scopul intelegerii in ultima instanta a proceselor de evolutie biologica. In celalalt caz, de data
trecuta,miza de cunoastere in privinta functionarii era felul in care circula energia si substanta
(elemetele) la o scara de timp de ordinul anilor si deceniilor.

Desi intelegerea evolutiei biologice in sens propriu, tine de abordarea biocenotica, vom gasi si in scoala
reductionista, fizicalista preocupari de a modela principiile evolutiei biologice, pornind de la
matematica sistemelor de mare complexitate, unele constrangeri energetice, etc. Aceasta tendinta a fost
in voga in anii „70 –„80- ‟90, dupa care oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca nu poate explica
prea multe in ce priveste evolutia biologica in detaliile ei si s-au concentrat catre aboradarea
autonomista a evolutiei ( la noi asociata conceptului de biocenoza) .

Cateva repere istorice:

Lucrarea de origine este “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. Darvinismul clasic discuta
procesele de evolutie fara nicio cunoastere despre felul in care variaza organismele, in care apar
organisme cu trasaturi diferite de ale altora in populatii. Odata cu intelegerea proceselor de variatie
genetica, s-a facut o sinteza intre darvinismul clasic si teoriile care descriu procesele genetice, ceea ce a
dus la teoria sintetica a evolutiei(anii „40 – ‟50 din secolul trecut). Alte etape de dezvoltare le vom
mentiona la sfarsitul prelegerii, la directii de cercetare.

Exista cateva presupozitii care sustin acest mod de gandire, dintre care mentionam:
1. Faptul ca exista procese de productie biologica, ceea ce Darwin numeste legea cresterii cu
repoducere ( se produce biomasa si se produc descendenti/urmasi, a se vedea modelul
reconstruit al proceselor prezentat în prelegerea 4);
2. Faptul ca exista un timp obiect suficient de lung care sa permita procesele de selectie naturala la
scari de timp geologice;
3. Faptul ca exista ierarhii de sisteme, adica lumea vie este organizata ca papusile matrioska;
4. Faptul ca exista niste unitatii ale selectiei naturale, adica niste entitati biologice care sunt in
competitie unele cu altele.

Inainte de a intra in discutia mai tehnica, putem ilustra de exemplu implicatiile modului de gandire al
unitatilor selectiilor naturale: la Darwin unitatea selectiei este individul biologic, ulterior au aparut idei
ca exista selectie a grupurilor de organisme sau chiar ca exista selectie a ecosistemului ca intreg si
exista si ideea ca selectia are loc la mai multe niveluri dintr-o ierarhie de tip matrioska ( de exemplu,
aceasta e optiunea profesorului Botnariuc din scoala romaneasca). Nu exista un raspuns principial
general acceptat cu privire la care sunt unitatile selectiei, dar in general acceptat ca selectia si evolutia
speciilor sunt procese care au loc in entitati de tipul biocenozelor sau ecosistemelor (Darwin numea
ecosistemul – “part of nature”).

Trecand la partea tehnica putem constata ca la ora actuala functioneaza doua abordari explicative ale
proceselor de evolutie biologica. Prima este bazata pe naratiuni istorice ( ofera o explicatie de tip
istorica) . A doua foloseste modele matematice statistice prentru a detecta legitati formulabile
matematic ale proceselor de evolutie. In prima abordare (“natural history” ) – oamenii incearca sa
gaseasca o teorie generala a evolutiei, care sa unifice procesele biologice si eventual culturale umane
intr-un unic corp de cunoastere, o unica naratiune holista. In a doua varianta, in abordarea matematizata
– oamenii cauta o teorie generala a evolutiei de tip structuralist, adica sub forma unui obiect matematic
sau a mai multora care se aplica in situatii empirice in foarte multe cazuri.

Vom dezvolta in continuare ramura de gandire de tipul naratiunilor istorice in care se incadreaza si
traditia romaneasca legata de lucrarile profesorului Botnariuc.

Suportul pentru intrebarile legate de acest subiect sunt urmatoarele texte:

1. “Ecologia” de Botnariuc si Vadineanu(paginile 131- 159) - unde se discuta despre relatiile
interspecifice ( adica relatiile dintre populatiile din diferite specii ).
2. Lucrarea “Evolutia sistemelor biologice supraindividuale” din 1999 de Nicolae Botnariuc
paginile 41-87 si paginile 113-191.

Dezvoltam in continuare explicarea de tip naratiune istorica. O prima observatie ar fi ca natiunea de

fittest,care da seama de capacitatea organismului de a fi adaptat la mediu,de gradul lui de adecvare la
mediu, nu este explicitata in aceasta abordare,ramane o simpla intuitie asa cu e si la Darwin(este un
termen primar in interiorul teoriei).

In aceasta abordare, o mare parte din efort se concentreaza pe relatiile dintre populatiile din diferite
specii, numite relatii interspecifice si care din perspectiva profesorului Botnariuc sunt fundamentul
ecologic al proceselor de evolutie

Exemple de astfel de relatii:

1. Neutralism – (0,0) in care populatiile nu se influenteaza reciproc
2. Competitie – (- , -) – in care ambele populatii au de pierdut au de pierdut din interactiune. In
lucrarea “ Originea speciilor” , accentul in explicarea evolutiei biologice este pus pe acest tip
de relatie conform ideii de survival of the fittest (adica Darwin a considerat ca lupta pentru
supravietuire este procesul dominant care explica evolutia biologica. In secolul 20, s-a formulat
opinia mai ales in contextul spatiului comunist, ca Darwin a gresit punand accentul pe
competitie si ca a fost influentat ideologic de modul de gandire caracteristic societatii in care
traia pe plan economic. S-a transferat astfel discutia catre zona naturala.
Profesorul Botnariuc insusi are o lucrare in anii ‟50 in care il critica acerb pe Darwin, ulterior in fata
evidentelor stiintifice renuntand la astfel de pozitii si opera lui Darwin fiind tradusa in limba romana
sub coordonarea sa. Astfel de procese de ajustare a opiniilor stiintifice pe criterii ideologice, nu pe baza
de fapte din natura, sunt foarte simplu de explicat prin aplicarea modului de gandire evolutionist in
cultura, adica in anumite medii care nu permit libertatea de gandire, oamenii tind sa supravietuiasca
adoptand idei compatibile cu mediul care se afla.

Este general acceptat in acelasi timp, ca pe langa competitie au jucat un rol decisiv in procesele de
evolutie si alte tipuri de relatie interspecifice, de exemplu pentru a explica aparitia organismelor tot mai
complexe.
Alte tipuri de relații inter-specifice:
3. Mutualism este un alt tip de relație în care organismele beneficiază amândouă de pe urma
interacțiunii. Avem la seminar o lucrare științifică la zi, unde se poate vedea complexitatea uriașa a
cunoașterii actuale despre o astfel de simplă relatie ( +,+).
4.Comensalism-(+.0)-o relație de acest tip. Unul dintre organisme beneficiază(de exemplu la
adăpost),în timp ce altul nu este afectat în nici un fel.
Sinteza informației despre aceste relații se găsește în bibliografia indicată ca suport.

In afară de această clasificare principală sistematică relațiile mai pot fi clasificate și în funcție de rolul
lor în viața populațiilor care interacționează. Astfel, putem vorbi despre relațiile legate de reproducere
sau relații legate de răspândire(dispersie)sau relații trofice(de hrănire).

In abordarea fizicalistă de funcționare a comunităților(prelegerea de data trecută), relațiile trofice

capătă o pondere dominantă,întregul principiu de funcționare reducându-se la felul în care aceste relații
trofice susțin transferul de energie și de substanță între populații.

Un alt concept relevant pentru discuția noastră este cel de nișă ecologica. Intuiția că populațiile se află
într-un anumit loc în natură și că două specii nu pot ocupa în mod principial exact același loc ca
rezultat al însuși procesului de evoluție biologică, este abordată în mod riguros prin procesul de nișă
ecologică.

Conceptul de nisa a evoluat de la ideea de loc în sens abiotic ( nișă habitata) - regăsit in legislația
actuală de protecție a speciilor sub numele de habitatul speciei către cel de nișă trofică,adică "loc" din
perspectiva relațiilor de hrănire cu alte organisme din alte specii și după o competiție de idei între cele
două concepte parțiale de nișă(cu privire la forța lor explicativă pentru modificarea structurii si
funcționării populațiilor- a se vedea prelegerea despre populații) a ajuns la noțiunea de nișă
multifuncțională, care include ambele aspecte abiotice și biologice,iar matematic poate fi reprezentată
prin intermediul unui spațiu de stare dimensionala. Acest concept face legătura între cel de biocenoza
discutat în termenii relațiilor interspecifice și cel de populație,pentru că relațiile interspecifice nu sunt
decât o discuție a unei părți din nisa multidimensională caracteristică populației respective. Discuția
despre modelele matematice statistice,care descriu procesele de selecție naturală,ca baza evoluției
biologice.

O prima observatie ar fi că presupoziția acestor abordări este că relațiile de competiție domină în

evoluția biologică, ele fiind cele care susțin selecția naturală în sensul ei darvinian .Formalizarea
matematică a altor tipuri de relații care influențează evoluția biologică(descrise prin narațiuni istorice)
este mult mai puțin avansată,iar efortul specialistilor nu se focalizeaza insa pe aceasta directie.

Și această abordare are un concept de fittness (a fi apt, a fi adecvat mediului), el fiind operaționalizat
prin măsurători ale succesului reproductiv, adică fittness-ul e definit operațional prin succesul
reproductiv, ceea ce nu este adecvat,deoarece fittness-ul este cauză a succesului reproductiv, dar nu
există altă posibilitate tehnică în acest moment. Un concept de fitness mai riguros ar putea fi asociat
ecofiziologiei, ca eficiență și eficacitate în utilizarea resurselor în anumite condiții de mediu și la un
anumit genotip al organismului.

Un model matematic despre care cercetătorii au sperat că ar fi general aplicabil tuturor proceselor de
selecție naturală este ecuația lui Price, dar la ora actuală s-au găsit și modele mai performante decât
acesta în anumite cazuri.Căutarea unor modele matematice generale are o valoare euristica(ghidează în
cercetare) chiar dacă șansa de a găsi în condițiile complexității lumii vii așa ceva, poate fi privită ca
foarte mică.

Ca directii de cercetare putem mentiona următoarele:

1. Evoluția conceptului de mediu în care are loc selecția. De la mediul obiectiv aflat în afara
organismului( Org-M)s-a introdus un "mediu intermediar" ( Org-Med int- M)- organismul având în
spatele discuțiilor despre construcția nișei (“niche construction”) de către anumite organisme ( care
au evoluat până la construcția unor niște culturale la om) - această clădire de exemplu. Această
diferență e ilustrată în figura 5 din prelegerea 4).
2. Cuplarea teoriei evoluției cu procesele de dezvoltare cu teoriile dezvoltării organismelor în așa
numita abordare Evo-Devo, în care se încearcă explicarea rolului procesului de dezvoltare asupra
celor evolutive de scară mare (ontogenetice asupra filogenetice). Aici plasticitatea fenotipică
discutată când am vorbit despre ecofiziologie intră ca un concept relevant pentru procese de
evoluție, putând exista și o evoluție din punctul de vedere al plasticității fenotopice.
3. Abordările de tip Eco-Evo-Devo- în care se încearcă cuplarea explicativă a tuturor celor trei
categorii fundamentale de procese biologice (de la scară a organismului - Devo, de la scara
mediului în care trăiește - Eco si de la scările geologice de timp - Evo).
 Structura prelegerii 9 Ecologie generală, 8 decembrie 2020.
Nivelul 4 de agregare a variabilelor în producție ecologică: stadiul actual al cercetărilor în ecologia
ecosistemelor. Clarificarea specificului ecologiei sistemice introdusă în prelegerea 1, ca un al cincilea
nivel de agregare a variabilelor. Tendințe recente de evoluție a ecologiei.

Introducere:
 Ce sunt ecosistemele ? Film de popularizare:
https://www.youtube.com/watch?v=7cRgK0qG00E
 Conceptele complementare de ecosistem în uz: Marin (1997).
o Procese fără localizare spațială precis delimitată. “ACU”
o Procese în obiecte bine delimitate geografic. “BUN” (part of nature la Darwin)

Ce variabile avem în ecosisteme ? Ce compartimente au ? Identificarea sistemului:

 criterii de grupare a variabilelor populaționale foarte numeroase (reamintire populații statistice
vs populații demografice – cel mai adesea populații statistice).
o rata de reciclarea biomasei
o localizare populației în spațiu și timp
o nișa trofică (nu și alte tipuri de relații inter-specifice)

Ce fel sisteme de ecuații sunt utile pentru înțelegerea ecosistemelor ?

Liniaritate
 Botnariuc și Vădineanu (1982) Analiza sistemică

Neliniaritate :
 https://youtu.be/VjP90rwpBwU Atractorul Lorenz
 Stewart (2000) Existența atractorilor în natură
 Vădineanu (1998) Atractorii în ecologie

Reducerea ecosistemelor la obiecte fizice. Cum funcționează aceste obiecte ?

Fluxul de energie în ecosisteme :

 https://www.youtube.com/watch?v=lnAKICtJIA4
Circuite biogeochimice în ecosisteme :
o Problema 6 cu rezolvare
 teoria se va dezvolta ca abordare transversală, care depinde și de alte strategii de
reducere a dimensionalității, în prelegerea 12
Autoreglarea în ecosisteme .
 https://www.youtube.com/watch?v=JHyGcy6bXkU

Utilitatea conceptului de ecosistem bine delimitat geografic (BUN):

o capitalul natural care se poate clasifica (gestionarea necesită limite clare)
o capitalul natural produce ceva: servicii ecosistemice (a se vedea LP)
 Nature‟s assets: „natural capital‟ explained
https://www.youtube.com/watch?v=V2WUIJ7YUMg

Literatura și problema folosite în această prelegere înregistrată se pot descărca de aici.

Note la PRELEGEREA 9 Nivelul 4 de agregare a variabilelor în producție ecologică: stadiul
actual al cercetărilor în ecologia ecosistemelor. Clarificarea specificului ecologiei sistemice
introdusă în prelegerea 1, ca un al cincilea nivel de agregare a variabilelor. Tendințe recente de
evoluție a ecologiei.

Materiale suport pentru această discuție sunt următoarele:

1. O carte de referință despre conceptele din ecologie scrisă de Schwartz si Jax
2. Din “Ecologia” de Botnariuc și Vădineanu paginile 159 – 186
3. Vădineanu 1998, paginile 84-97

Structura prelegerii este următoarea:

1. Mai întâi vom introduce conceptele de ecosistem în diferitele sale modalități de interpretare
științifică
2. După aceea vom merge la conceptul de ecosistem ca obiect fizic. Vom discuta despre procesele
principale din ecosistem în înțelesul lor fizic: fluxul de energie, circulația substanței,
autoreglarea
3. În partea finală a discuției introducem încă un nivel de complexitate, adăugând și sistemele
sociale umane.

1. Conceptul de ecosistem în diferitele sale modalități de interpretare științifică

Conceptul de ecosistem își are originea în cel darwinian de parte a naturii (“part of nature”) și a fost
introdus în ecologie în anii ‟40. A existat o anumită rezistență la introducerea lui din partea comunității
oamenilor de știință, deoarece are din punct de vedere metodologic un caracter destul de depărtat de
realitatea empirică, măsurabilă, legată de organisme.
Sunt două modalități diferite de folosire în ecologia acestui termen:
o Într-o abordare “idealistă” oamenii de știință consideră că modelele matematice de acest fel sunt
numai niște reprezentări umane cu anumită utilitate explicativă fără ca ecosistemele să existe ca
obiect în realitatea naturală. În această abordare practic noțiunea se poate aplica la orice scară
alege cercetătorul, fără ca el să fie constrâns de niște limite obictive în spațiu, așa cum există
limite obiectiv în cazul organismelor.
o Varianta de la cealaltă extremă este una materialistă și realistă, adică ecositemele există ca
obiecte bine delimitate natural în natură (o pădure, un lac etc.), iar ecologul are de făcut în
primul rând identificare și delimitarea lor clară, obiectivă, înainte de a le cerceta.

Observație ! Varianta a doua, cea realistă, tinde spre instituționalizare datorită unor necesități practice
de management: oamenii au nevoie de zone bine delimitate în natură ca să le poată gestiona, dacă
această nevoie legitimă nu poate funcționa ca un criteriu de alegere de tip științific.

Substratul profund al acestor opțiuni cu privire la interpretarea termenului de “ecosistem” este legat de
caracterul deschis al funcțiilor obiectelor ecologice, în sensul că ele sunt traversate permanent de
energie și substanță așa cum sunt traversate organismele individual. Obiectele potențiale de tip
ecosistem, pot fi mai închise sau mai deschise, adică ponderea fluxurilor care le traversează în raport cu
stocurile de energie și de substanță poate fi mai mare sau mai mică, fără să existe niște discontinuități
abrupte în felul în care variază această pondere (a se vedea problema de la seminar cu circuitul
azotului).

Atunci când sistemul tinde să fie mai închise se justifică o interpretare realistă a termenului de
ecosistem. Cu cât însă deschiderea lui crește se justifică interpretarea metodologic instrumentalistă a
termenului de ecosistem. Cuvintele din limbajul comun care se referă la părți din natură (pădure, lac,
munte) ne pot ghida către delimitarea unităților pe care să le cercetăm în ecologie, dar nu trebuie
confundate cu noțiunea de ecosistem, în sens riguros, deși la nivel preuniversitar este rezonabil să
spunem că un astfel de obiect este un ecosistem.

2. Conceptul de ecosistem ca obiect fizic

Intrăm acum în discuția despre ecosistem ca obiect material într-o abordare de tip fizic (fizicalistă). Ca
să putem descrie procesele dintr-un ecosistem facem o reducere puternică a dimensionalității grupând
populațiile statistice de organisme dintr-o anumită zonă delimitată anterior în compartimente sau
module prin care ulterior vom caracteriza fluxurile de energie și elemente.

Criteriile de grupare sunt următoarele:

1. Rata de reciclare a biomasei din acel compartiment, invers proporțională cu durata ciclului de
viață a organismelor (nu pun la un loc algele unicelulare și arborii). Prin această grupare se
obțin clase dinamice.
2. Localizarea spațio-temporară. Împart clasele dinamice de populații statistice de organisme în
funcție de locul în care se află în ecosistem și de perioada de timp în care apar acele organisme.
Prin această grupare se obțin module dinamice.
3. Nișa funcțională împarte modulele dinamice în funcție de nișa trofică a organismelor respective
din populația statistică. Dacă nișa trofică diferă între stadiile de dezvoltare ale organismelor
(juvelil față de adulți etc.) aceeași specie se va afla în modelul final în mai multe module
trofodinamice sau compartimente.

Exemple: vegetația dintr-o pădure poate fi clasificată în mai multe clase dinamice corespunzând
intuiției “straturilor” vegetale (herbacee, arbuști, arbori). Cu al doilea criteriu separ partea supraterană
de partea subterană, deși există o integrare fiziologică de care voi ține seama ulterior, pe modelare.
Finalmente, conform ultimului criteriu, toate modulele dinamice sunt încadrabile la producători primari
și atunci voi avea 6 module dinamice sau compartimente.

Decizia cu privire la rezoluție (cât de detaliat construiesc modelul) este una practică, la modul ideal,
putându-mă duce către un model în care reprezint separat fiecare populației statistică (un model
izomorf).

În urma unei astfel de proceduri se produce un model structural al ecosistemelor format din
compartimente (module trofodinamice) și din realțiile dintre compartimente, constând în fluxuri de
energie sau de substanță. Folosind acest model se trece la discutarea funcțiilor ecosistemelor în
termenii unui număr relativ mic de variabile care trebuie măsurate și a căror dinamică trebuie
caracterizată. La începutul lucrării “Ecologie” (1982) se discută despre anliza sistemică, ca despre un
cadrul metodologic general. E vorba de ceea ce pe scurt am prezentat în metoda de identificare a
(eco)sistemului, chiar înainte de pauză, la care se adăugă modelarea matematică. Pe scurt, fiecare
compartiment reprezintă o variabilă de stare a ecosistemului, iar ecosistemul este descris într-o spațiu n
dimensional de stare, unde n este numărul de module trofodinamice. Starea ecosistemului la un
moment dat se reprezintă ca un vector de stare (în sens matematic), iar modificările în timp a
ecosistemului se reprezintă ca o matrice în care fiecare coloană corespunde unui moment de timp.
Matricea conține coeficienții dintr-un sistem de ecuații prin care se relaționează variabilele
(compartimentele) unele cu altele, conform unor observații empirice din ecosistemul cercetat. În
prinicipiu astfel de modele de ecuații în anumite condiții ar putea fi rezolvabile matematic, identificând
legile naturale de funcționare a ecosistemelor din punct de vedere fizic. Aceasta ar fi pe scurt esența
programului de cercetare al ecologiei ecosistomice: predicția funcționării naturale pe tipuri de obiecte
ecologice în ce privește circulația energiei și a elementelor.

Funcții ale ecosistemelor

Poate principala funcție a ecosistemului în acest model de a gândi este fluxul de energie, adică felul în
care energia trece din exteriorul ecosistemului la compartimentele care o interceptează și apoi către alte
compartimente care le consumă pe primele. Din punct de vedere aplicativ, astfel de cercetări au ca miza
predicția producției de biomasă asociată compartimentelor care sunt exploatate în interes uman. În
școala românească de ecologie, accentul s-a pus pe ecosistemele acvatice din Delta Dunării, miza fiind
producția piscicolă. De aceea în lucrare “Ecologie” din 1982 găsim exemple mai ales de acest fel.

Un termen cheie în aceste discuții este cel de eficiență energetică, iar ideea este că de fiecare dată când
se preia energie o parte din ea se pierde în transferul către biomasă. Câteva examinări ale eficienței
energetice:
- Ca raport al producției primare brute și energiei solare incidente (producția primară brută se
referă la producția totală dinainte de eliminarea componentei respirate pentru subrezistență)
- Ca raport al producției primare nete față de producția primă brută. Producția primară netă se
referă la ceea ce se activează efectiv în biomasă.
- Pentru consumatori ca raport al producției secundare în raport cu energia asimilată în procesul
de consum.

La acest nivel se face legătura ca ecologia populației (nivelul 2 de agregare) și anume cu teoria
bugetului energetic al populației, în acest caz al populațiilor statistice (nu demografice, deoarece
populația demografică poate fi mai mare decât suprafața ecosistemului în spațiu sau într-un ecosistem
se poate afla mai multe populații demografice de scară mică) agregate într-un compartiment. Un
exemplu de consecință teoretică a unor astfel de cercetări este numărul limitat de niveluri trofice care
pot exista într-un ecosistem. Din punct de vedere aplicativ, cunoscând eficiențele energetice se pot
proiecta structuri de ecosistem seminat, manipulate în privința compatimentării specifice astfel încât
producția netă a compartimentului din care vrem să extragem resurse regenerabile să fie cât mai mare.

Două limite majore ale încercării de modelare a unor astfel de procese vin din faptul că organismele pot
avea un spectru trofic destul de larg, care eventual variază și în funcție de condițiile ecofiziologice,
ceea ce face nerealistă gruparea lor în compartimente bine delimitate, chiar dacă aceasta este unica
opțiune metodologică fezabilă.

A doua limită majoră e legată de faptul că sistemele de ecuații nu sunt liniare în sens matematic, ceea
ce practic împiedică găsirea unor soluții în foarte multe cazuri și blochează orice încercare de predicție
în sensul fizicii a ceea ce se întâmplă în realitatea proceselor de acest fel.

A doua funcție standard în ecologia ecosistemelor este cea a circulației elementelor, în termenii
circuitelor bio-geo-chimice. În modul clasic de înțelegere circuitele bio-geo-chimice au loc în interiorul
ecosistemelor așa cum metabolismul are loc în interiorul organismelor. Există clasifică ale circuitelor în
funcție de compartimentele cu rol dominant în stocarea elementelor: unele circuite au caractere
sedimentare, iar altele au caracter gazos (compartimentul major de stocare fiind atmosfera – de
exemplu azotul) în ce privește compartimentele biologice, de ciclare a elementelor, rolurile lor variază
în funcție de caracteristicele eco-fiziologice ale organismelor grupate și de ciclul de viață al
organismelor respective. Se discută despre compartimente biologice cu rol predominant de stocare al
elementelor (au biomasă mare și timp de viață mai lung) și compartimentul cu rol predominat de ciclare
(de exemplu bacteriile – au timp de viață scurt, rată de ciclare mare, dar stochează la un moment dat
foarte puțini). Așadar importanța unui anumit compartiment biologic poate fi fie de stocare, fie de
ciclare – punând la dispoziția altor compartimente elemente libere.

A treia funcție standard este funcția de autorelgare, informațională a ecosistemelor. Este cea care
permite păstrarea continuă a unei anumite identități structurale, cel puțin nu la o scară de timp nu foarte
mare, când oricum structura se schimbă, așa cum se întâmplă cu organismele individuale. O linie de
discuție ce privește autoreglarea este prin intermediul proprietății obiectelor matematice prin care
descriem structura și funcția ecosistemelor. Investigarea acestor obiecte arată că în anumite domenii de
valori ale variabilelor structurale coresponzând compartimentelor discutate anterior, ecosistemele tind
să fie stabile, în timp ce în alte zone ale spațiului matematic de stare, există instabilitatea care duce la
trecerea în alte stări stabile, dar cu caracterizarea funcțiilor și structuriilor diferite. O ilustrare a acestui
mod de abordare complicat pentru cine nu are cunoștințe avansate de matematică este în figura 14, fără
să trebuiască să o învățăm. O înețelegere mai bună a ei se poate obține parcurgând prima parte a notelor
cursului de Deteriorarea mediului.

Această abordare prin teoria sistemelor neliniare a haosului determinist etc. nu este o metaforă, dar nici
nu poate fi verificat efectiv în practică prin însăși natura ei, adică are o valoare euristică, de ghidare.

A doua abordare cu privire la funcția informațională de autoreglare se desprinde de școala fizicalistă

discutată azi și a fost discutată ora trecută, când am vorbit despre procese de evoluție, biocenoze. Este
un mod de gândire specific la noi, prin profesorul Botnariuc.

În încheiere menționăm că un al cincilea nivel de complexitate care implică încă un nivel de

reducere a dimensionalității sistemelor ca să putem aborda științific, este să introducem și omul,
eventual și societatea în înțelegerea proceselor ecologice. Vom avea atunci de a face cu sisteme
socio-ecologice, de felul celor discutate în prima prelegere cu schema memotehnică de la tablă (figura
1 în notele de curs). În această variantă tipică ecologiei sistemice în școala românească, dar și în unele
școli pe plan internațional, contează foate mult ce model de om în sens științific folosesc. Includerea
variabilelor umane poate duce cu ușurință la ideologizări și pe o pantă alunecoasă la ecologie politică.

Bibliografie suplimentară
 Lefkaditou, A., 2010, Is ecology a holistic science, after all? In G. P. Stamou (Ed.), Populations,
biocommunities, ecosystems: a review of controversies in ecological thinking Oak Park: Bentham
Science Publishers Ltd., pp. 46–66
 Palladino P., 1991, Defining Ecology: Ecological theories, mathematical models,and applied
biology in the 1960s and 1970s, Journal of the History of Biology, 24, 223-243
 Post D. M., Doyle M. W., Sabo L., Finlay J. C., 2007, The problem of boundaries in defining
ecosystems: a potential landmine for uniting geomorphology and ecology, Geomorphology, 89,
111-126
 Stine M. B., Butler D. R., A content analysis of biogeomorphology within geomorphology
textbooks, Geomorphology, 125, 336-342
 Taylor P. J., 1988, Technocratic optimism, H. T. Odum and the partial transformation of ecological
metaphor after World War II, Journal of the History of Biology, 21, 213-244 (disponibil pentru
descărcare la prelegerea 4)
Figura 14 Modul de abordare a creșterii și evoluției sistemelor ecologice din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare (după Vădineanu
1998).
 Prelegerea 10 Ecologie generală
Analize transversale 1: problematica biodiversității, de la diversitatea trăsăturilor funcționale la relația
dintre diversitatea biologică și funcționarea ecosistemelor și interpretarea biodiversității în sisteme
socio-economice

(Le numim analize transversale într-un înțeles didactic, pentru că traversează numeroase abordări în
același timp).

Obiectivul lecției:
- să înțelegem relația dintre diversitatea teoretică necesară pentru a înțelege biodiversitatea și
diversitatea produselor culturale/sociale/politice în care noțiunile științifice ecologice și biologice
sunt încorporate.

Filme analizate pentru început :

- https://www.youtube.com/watch?v=AkOaRmWi0Cg EU Biodiversity strategy 2030
o Extragem termeni științific și instituționali. Ce tip de valoare a naturii ? De utilitate și
intrinsecă
- https://www.youtube.com/watch?v=eoL2OT-ttHc Arii protejate în strategia 2030
o Popularizarea unui concept ștințific: servicii ecosistemice
- Comentariu: se observă că filmele sunt foarte scurte, tip tik-tok: publicul țintă e cel foarte
tânăr.
- https://www.youtube.com/watch?v=DAmRZ1BUsWU Discursuri politice, doamna
Președinte a Comisiei Europene. Ce tip de probleme, ce tip de concepte teoretice ?

Diversitatea teoretică științifică despre diversitatea biologică rezultă din:

- strategii diferite de reducere a dimensionalității proceselo complexe ecologice
- competiția între teorii în cadrul aceleiași strategii
- integrarea în diferite grade a unor produse teoretice rezultate din abordări diferite.

Detalii ale înțelesului științific al diversității: prelegerea 7 (structurală, funcțională, filogenetică,

variația în spațiu și timp, teorii care explică tiparele observate în natură).

Diversitatea produselor culturale în care se folosesc noțiunile ștințifice ține de funcționarea

sistemelor socio-economice: nu poate fi epuizată și nici măcar explicată sumar aici. Important e să știm
că ea există și să nu gândim simplist, influențați în mod necritic de dezbaterile publice.

Două exemple
- Biodiversitatea ca bun economic. Clasificarea tipurilor de bunuri, între care și părți ale
“biodiversității”:
https://www.youtube.com/watch?v=OEcMLEwaltc , Bunurile comune, Elinor Ostrom

- Discursuri politice. Diversitatea formelor politice în raport cu atenția dată biodiversității.

Harta perspectivelor ideologice asupra dezvoltării durabile (din Hopwood, B., Mellor, M.,
O‟Brien, G., 2005. Sustainable development: mapping different approaches. Sustain. Dev. 13, 38–52).

Există o evoluție culturală a modului public de a gândi biodiversitatea.

- Construcția socială a biodiversității (Aubertin 1994). IUCN vs. FAO
- Critica modalităților utilitariste de a “conserva” biodiversitatea (Campagna și colab. 2017).
- Școala românească de instituționalizare a biodiversității: biodiversitatea mediului ca ierarhie
de sisteme-socioecologice are patru componente: genetică, specifică, ecologică și etno-
culturală (Vădineanu 1998, 2004).
- O sinteza științifică a situației cu privire la toate abordările de instituționalizare a
biodiversității în uz: Damiens et al. (2020) tabelele 1 și 2.

O sinteză didactică pentru a face legătura între strategiile de înțelegere a biodiversității din punct de
vedere biologic și ecologic și situația instituționalizării ei (adică a includerii în reglementări, politici,
strategii, discursuri politice a unor termeni științifici)
- Tabelul din notele de curs de la prelegerea cu acest titlu.
Concluzii:
- Ca biologi trebuie să ne întrebăm în fața unui discurs public despre biodiversitate care este
fundalul științific și care este partea culturală, de instituționalizare.
- Abordările științifice sunt obiective, rezultate din măsurători și teoretizare
abordările sociale și politice nu sunt obiective prin însăși natura lor, reflectă interese, pot fi
fapte instituționale, depinde de un anumit context. Ele sunt corecte în sensul că uneori
trebuie respectate dacă sunt prezente în reglementări sau adoptate public de către state. Sunt
corecte în sens normativ, nu descriptiv.
- Discursurile și produsele culturale publice folosesc elemente din toate tipurile de abordări
ștințifice ecologice, dar au propria lor evoluție în funcție de factori socio-economici și
culturali

Bibliografie (articolele se pot descărca de aici)

Aubertin C., Boisvert V., Vivien F.-D., 1994, La construction sociale de la question de la biodiversité,
Nature Sciences Sociétés, 6, 7-19
Campagna C., Guevara D., Le Boeuf B., 2017, Sustainable development as deus ex machina,
Biological Conservation, 209, 54-61
Damiens F. L. P., Porter L., Gordon A., 2020, The politics of biodiversity offesetting across time and
institutional scales, Nature Sustainability, https://www.nature.com/articles/s41893-020-00636-9

Note la Prelegerea 10 Analize transversale 1: problematica biodiversității, de la diversitatea

trăsăturilor funcționale la relația dintre diversitatea biologică și funcționarea ecosistemelor și
interpretarea biodiversității în sisteme socio-economice

Incepând de astăzi,vom aborda niște teme care traversează toate strategiile de cercetare a sistemelor
productive ecologice așa cum le-am clasificat în funcție de reducerea dimensionalitatii obiectelor
ecologice si proceselor ecologice încă din introducere. Astfel, astăzi subiectul nostru este problematica
biodiversitatii, un termen foarte des întâlnit în spațiul public în legătură cu problemele de mediu,
conservarea naturii , ecologism, alte preocupări ce țin de nevoile de la vârful piramidei lui Maslow,
specifice societăților dezvoltate.
Notă -> need vs preference (au propria lor valoare explicativa).
Need- concept de biologie transferat in științele umane
Preference-concept de tipul stiintelor umane

Structura problematicii este în tabelul 3 de mai jos, care include un plan al cunoasterii despre natură a
acestor concepte si un plan al consecințelor constitutionale.
N- NATURAL I – INSTITUTIONAL

Problematica biodiversității traversează din punct de vedere al proceselor naturale care o susțin, toate
aceste niveluri de organizare ecologică. Cunoașterea despre procesele naturale tinde să fie transferata
în domeniul regulilor, instituțiilor prin care se organizează societățile umane în funcție de cum sunt
percepute ca folositoare cunoștințele respective. Intotdeauna există o întârziere, o defazare intre ce
găsim în legi sau strategii sau politici cu privire la procesele naturale și ce se știe de către oamenii de
știință în această privință (eng. time- lag).
Tabelul 3 Tipul de strategie, concepte din planul cunoașterii despre procse naturale și felul în care sunt
instituționalizate la ora actuală.

Aspect relevant pentru problematica biodiversității

Tip de strategie N I
EF(eco-fiziologice) TR.F(trasaturi functionale) SEC (serviciu ecosistemic)
P(populatia) Div.G (diversitate genetica a OMG (Problematica
indivizilor dintr-o populatie) organismelor modificate
genetic), RNR(resursa
naturala regenerabila), SPU
C(comunitatea) Div. SP (diversitatea Sp protejate, SEC ,SPV
speciilor); Div.F (diversitatea
functionala)
BCZ(biocenoza) Div.FIL (diversitate Nu este instituționalizat
filogenetica asociata inrudirii
speciilor)
EC(ecosistem) Div. EC (diversitate ecologica ->Habitate PROTEJATE
a tipurilor de sisteme ->SEC->serviciu ecosistemic
ecologice
Soc-Ec(socio-ecologice)- Div.ETN-C(divesitatea etno- Dezvoltare durabilă
include schema memotehnica. culturala) si
Div.ORG(organizationala,
INST(institutionala)
Serviciile ecosistemice (SEC) sunt institutionalizate ca fiind dependente de mai multe niveluri de
complexitate a proceselor naturale.

RNR – sursa naturală regenerabila,adica resursă ce poate fi exploatata.

SPU – unităție furnizoare de servicii ecosistemice.

Consecința acestui defazaj este că, pentru o persoană neavizata, felul cum apare definită biodiversitatea
în spațiul public este aparent incoerent. De exemplu, în legea ariilor protejate (în ariile protejate de tip
parc național există un post care se numește biologul parcului,nu ecologul parcului),biodiversitatea este
definită în termeni de specii și habitate protejate. In strategiile de dezvoltare durabilă, biodiversitatea
poate fi definită uneori ca formată din diversitatea genetică, diversitatea speciilor,diversitate ecologică,
diversitate etno-culturală.

Dacă intrăm în literatura de specialitate actuală,vom găsi un mare accent pe diversitatea funcțională
asociata producției de servicii ecosistemice (a se vedea textul de la seminarul de săptămâna aceasta), iar
la nivelul Uniunii Europene s-a discutat și se discută despre o directivă posibilă a serviciilor
ecosistemice furnizate de biodiversitatea naturală.

Rezultatul net al acestei sistematizării este o fundamentare a felului în care se face managementul
diversității biologice, un domeniu în care oamenii încearcă să gestioneze resursele și serviciile pe care
le produce biodiversitatea.

Fiecare concept este caracteristic acelui mod de abordare,dar cu cât mă duc la scări mai mari și
complexități mai mari,cea socio-ecologică fiind maximală (Soc-ec), componentele problematicii
biodiversității se și însumează,adică din perspectiva mediului înțeles ca sisteme socio-ecologice,ne
interesează toate modurile de abordare (abordarea holistică).

Diferența dintre holismul din dezvoltarea durabilă - cartea din 1998 din care avem unele lucruri de
învățat-și cel ilustrat aici ,este, în ce privește această problemă, că nu există un progres in cazul nostru
de la un mod de a înțelege biodiversitatea la altul,pe măsura creșterii complexității,ci ele sunt evoluate
separat cultural dintr-un mod general nestructurat prezent în lucrări biologice de interes istoric(
,,Originea speciilor"). Așa fiind, nu există nicio autoritate științifică a unuia dintre modurile de
abordare în fața altuia, ci ele sunt cu același nivel de legitimitate științifică, niciuna nefiind perimată
(învechită), ci continuând să funcționeze ca un domeniu de cunoaștere activ.

Exemple clasice de resurse regenerabile sunt lemnul din păduri și fauna exploatabila prin vânătoare,
care sunt instituționalizate de foarte multe secole,la ora actuală având asociat un pachet de legi,
departamente ministeriale,institute de cercetare și chiar instituții academice,care toate deservesc
exclusiv acest caz particular de resursă regenerabilă -asociată pădurilor.

În continuare vom trece în revistă pe scurt fiecare concept și noțiune din cele două coloane.Cu
trăsăturile funcționale ne-am întâlnit și în disciplina taxonomiei și sistematică, dar în context ecologic
ele sunt relevante la modul general vorbind pentru a caracteriza ce fac organismele în mediu,cum se
cupleaza proprietățile lor în diferite stări fiziologice cu alte procese din mediu.

Există o tendință foarte puternică în ultimii ani de sistematizare a întregii cunoașteri despre trăsăturile
tuturor tipurilor de organisme la scară globală,de standardizare a metodelor de măsurare și de
prezentare a informației tocmai pentru a face legătura pe plan instituțional cu producția de servicii
naturale,zis și ecosistemice utile oamenilor.

Diversitatea genetică la rândul ei este foarte importantă atât pentru producția de resurse regenerabile de
către o populație, cât și pentru producția altor servicii ecosistemice; importanța este legată de faptul că
anumite genotipuri sunt mai productive decât altele,dar și de faptul că populațiile cu o diversitate mai
mare tind să fie mai stabile la perturbări prin procese ce țin de selecția naturală- adică organisme puțin
frecvente în anumite condiții de mediu dintr-o populație pot să fie favorizate și să devină dominante în
populațiile în alte condiții de mediu,cele care erau dominante inițial devenind ulterior rare. Astfel,
populația supraviețuiește ceea ce nu s-a întâmplat la om ,la o diversitate genetică mai mică.

Diversitatea specifică și cea funcțională în comunități de organisme tinde să fie direct asociată cu
producția unor resurse și servicii (relevante pe planul instituțional), prin rolurile complementare ale
diferitelor specii,iar când acestea sunt redundante, diversitatea mare susține stabilitatea producției-când
dispar unele specii continuă să facă același lucru altele.

Diversitatea filogenetică are o influență mai subtilă asupra producției de resurse și servicii care nu este
instituționalizată în acest moment. Importanța ei este evidențiată prin intermediul așa-numitului
principiu al precauției-dacă nu știm clar importanța sau neimportanța a ceva, este mai precaut să nu
facem să dispară,să scadă acel ceva.

Diversitatea ecologică a tipurilor de ecosisteme și altor sisteme ecologice este tradițional asociată cu
cea a producției unor resurse regenerabile, dar și, mai nou, a unor servicii ecosistemice care nu au o
valoare de piață directă (exprimabila în bani). În fine, la cel mai înalt nivel de complexitate, cercetarea
sistemelor sociale arată importanța diversității tipurilor de organizații, atât a celor implicate în
interceptarea și managementul resurselor și serviciilor naturale,cât și a celor generale, a instituțiilor
caracteristice întregii organizări a unei societăți. Un capital natural valoros, o producție mare susținută
de procese caracterizabile prin concepte de felul celor de pe coloana din stânga,nu garantează o
dezvoltare favorabilă oamenilor în absența unor caracteristici instituționale și organizaționale anume.

Din perspectiva reflectării proceselor naturale asociate biodiversității în toate dimensiunile ei pe plan
instituțional, se poate observa că există o istorie a transferului cunoașterii din domeniile științelor către
cel al regulilor folosite de oameni pentru gestionare. Această istorie este cuplată cu procese de evoluție
a instituțiilor în general, altfel spus, nu doar cunoașterea științifică determină regulile după care sunt
gestionate resursele naturale, ci și mulți alți factori sociali, culturali și politici (chiar și spiritual în
anumite societăți).

Primele cunoștințe transferate au fost cele despre producerea resurselor biologice regenerabile (lemn,
vânat , pește, altele de acest fel - care au conturat domeniile științelor silvice și agricole fără vreo
legătură explicită cu ecologia, care nici nu exista ca știință). Explicarea acestei situații e legată de
aceeași piramidă a lui Maslow la care am facut referire la începutul prelegerii și anume ca aceste
resurse susțin satisfacerea unor nevoi de bază umane și antrenează activități economice foarte ample,
cu fluxuri financiare uriașe. Un exemplu mai nou este utilizarea biodiversității în industriile
farmaceutică și cosmetică cu cifre de afaceri de ordinul zecilor și sutelor de miliarde de dolari anuali.

În limbaj tehnic, acest canal de instituționalizare se numește sectorial, adică este organizat pe sectoare
economice. Datorită intereselor financiare enorme și importanței veniturilor obtinute din aceste
sectoare pentru State ,s-au dezvoltat organisme guvernamentale pentru fiecare astfel de sector , cu
unele diferențe între țări în funcție de caracteristicile capitalului natural (de exemplu la scară euripeana
există un Minister-directorat al pescăriilor, în timp ce în România pescăriile fiind mai mult sau mai
puțin importante economic, sunt doar un compartiment undeva la Ministerul care se ocupă de
agricultură.

Separat de această abordare, s-a dezvoltat pas cu pas în secolul XX un interes ne-economic pentru
biodiversitate prin eforturile pe de o parte al iubitorilor naturii (ecologiștii)și pe de altă parte al
oamenilor de stiință (biologi si ecologi), dar și din alte domenii ale științelor pământului, care au înțeles
interdependența dintre resursele naturale exploatate sectorial și importanța tuturor în producerea unor
servicii eco-sistemice care nu au valoare monetară directă, dar care sunt la fel de necesare pentru
supraviețuirea speciei umane.Pe această cale a apărut instituționalizarea protecției biodiversității pentru
ea însăși,fără interese directe de exploatare.Este cea care se exprimă prin specii protejate și habitate
protejate care au condus la un sector special dedicat ariilor protejate.
 Prelegerea 11 Ecologie generală
Analize transversale 2:
Teorii care explică modificarea în timp a structurii comunităților de organisme

Secondary succession: https://www.youtube.com/watch?v=V49IovRSJDs

Organic matter decomposition: https://www.youtube.com/watch?v=HahDjm9H0eY

 Caceres şi colab. (2019) figura 1. Cum explicăm aceste variaţii în timp ?

Cartarea mai realistă a abordărilor în ecologie:

 Chang şi colab. (2016) figura 1

Articole caracteristice sintetizate din Iordache (2020) pentru diferitele tipuri de succesiune și teme
asociate lor.

Consolidarea noţiunilor. Problema despre successiune ecologică şi diversitate: Enunţ şi

rezolvare.

Cele două articole menționate și problema se pot decărca de aici. Capitolul Springer se poate
descărca de aici. Din motive obiective această prelegere nu a putut fi susținută în toamna lui 2020, nu
există înregistrare video.

Note la PRELEGEREA 11 Analize transversale 2: teorii care explică modificarea în timp a

structurii comunităților de organisme.

Avem deja încărcat în classroom un capitol care sintetizează întreaga literatură la zi cu privire la
modificarea în timp a structurii comunității de organisme. Pentru o înțelegere a conținutului textului,
care este elaborat în forma respectivă pentru oamenii de știință și tineri cercetători angajați deja pe
direcția master-doctorat, e nevoie de următoarele:
1. O schițare a aparatului teoretic cu care se lucrează în acest domeniu
2. O parcurgere a unor texte de sinteză din bibliografia acelui text, care ilustrează principalele
tipuri de abordări

Partea a doua este ceva care poate fi recomandabil numai celor cu un interes special. În această
prelegere vom parcurge primul punct și o să recuperăm principalele idei din capitolul respectiv.
Structura prelegerii include următorii pași:
- Primul pas este introducerea noțiunilor, conceptelor care stau în spatele abordării propuse.
- Al doilea pas este schițarea metodelor disponibile pentru a cerceta, a investiga modificarea în
timp a comunității de organisme
- În final, al treilea pas va consta în a puncta miza aplicativă a unor astfel de cunoștințe.

Pentru a înțelege prima schemă din capitol o să introducem noțiunea de “sistem de dezvoltare a unui
organism”. El se referă la sistemul format din organism și toate resursele necesare pentru ca acesta să
producă biomasă și descendenți. O parte din resurse sunt interne organismului, iar altă parte din resurse
sunt externe organismului. Resursele externe fac parte din ceea ce am putea numi mediul relevant
pentru acel organism, spre deosebire de mediul general din jurul unui anumit organism. Pentru a
înțelege cum se modifică în timp comunitatea de organisme e nevoie ca cercetătorului (biologul,
ecologul) să se așeze în postura organismului care face parte din comunitatea resptivă.
În acest mod de gândire mediul (de exemplu: biotopul) este același pentru toate organismele) și atunci
ce are de făcut biologul este pe de-o parte să caracterizeze mediul, iar pe altă parte să măsoare ceva
legat de organism. În a doua variantă există un mediu caracteristic fiecărui organism în parte.

Mediul relevant pentru orgaism diferă în funcție de specie, și uneori chiar între indivizi din aceeași
specie. Să presupunem că se ne interesează modificarea în timp a comunității de bacterii asociate unui
arbore. În prima schemă de gândire avem:
și încercăm să descriem relația dintre o singură comunitate debacterii și arbore.

În a doua schemă de gândire avem:

Iată deci trei comunități de organisme în loc de una. Unele se dezvoltă pe frunze, altele pe scoarță,
altele pe rădăcină.

Noțiunea de „sistem de dezvoltare” ne permite să înțelegem că modificarea structurii comunității de

organisme depinde de felul cum acestea “percep” mediul, nu atât de felul în care noi ca
observatori umani percepem mediul. Tot ce am explicat aici pas cu pas este redat schematic și în
figura 11 din prelegerea 4 și este un rezultat direct al reconstrucției proceselor elementare de producție
ecologică arătat acolo.

Revenind, în metoda noastră de măsurare trebuie să încercăm să surprindem variabilele așa cum le
„percep” organismele respective, adică la scara lor spațială, și în locul precis unde se află ele.

În exemplul cu bacteriile și arborele, practic în acest mod de înțelegere arborele nu va furniza o singură
nișă pentru bacterii, ci multe nișe care numai în mod indirect se pot afla în interacțiune. De exemplu
prin funcționarea arborelui (dacă bacteriile vor avea anumite efecte asupra fotosintezei făcute la
nivelul frunzelor, atunci în timp ne putem aștepta să se întâmple ceva și în comunitatea de bacterii de la
nivelul rădăcinilor, care depind de materia organică transportată prin arbori.

O altă idee importantă este că mediul relevant nu este măsurabil la o singură scară spațială, ci el
încadrează organismul la scări spațiale mai mici sau mai mari decât acesta, pe scurt sistemul de
dezvoltare este structurat pe mai multe scări spațiale. De exemplu să presupunem că organismul este o
plantă. Planta este caracterizată de o scară anume. Să numim scara caracteristică plantei, scară țintă
(target scale). Scara țintă este cea la care se poate măsura ceva relevant despre producția acelui
organism.

Organismul țintă va depinde de variabilele de mediu la scări mai mici și mai mari. La scări mai mici, de
exemplu: microorganisme și nevertebrate din sol aflate în zona radiculară sau bacterii și în general
microorganisme de felul celor din primul exemplu, care folosesc planta ca un furnizor de habitat, iar la
scări mai mari va depinde de organismele consumatoare fie nevertebrate, fie vertebrate. Ceea ce în
capitolul 4 discutam ca procese de producție acum am transformat într-o schemă structurală a unui
sistem de obiecte ecologice, un sistem de dezvoltare cum se poate vedea în figura de mai jos. În acest
sistem de dezvoltare au loc procesele de producție caracteristice plantelor respective.

Sistem de dezvoltare cu mai multe scări caracteristice (scară țintă este S0, și este încadrată de scări mai
mici și mai mari).

Consecința științifică imediată este că orice variabilă biologică afată în afara sistemului de dezvoltare
nu va influența în mod direct ce se întâmplă în acesta, de exemplu: răpitorii de vârf (carnivore mari sau
păsări răpitoare) nu au nicio importanță directă pentru a explica modificarea comunității de organisme
care au sistem de dezvoltare în care nu intră variabilele asociate răpitorilor de vârf. Înțelegerea
modificărilor structurii comunităților de plante va fi independentă de înțelegerea modificărilor structurii
comunităților de consumatori de vârf.

Am desenat mai jos și un lanț trofic clasic, caracteristic unei biocenozei așa cum este reprezentată în
lucrări cum sunt de “Ecologie” din 1982 de Botnariuc și Vădineanu și în manualele de liceu.
Ne punem următoarea întrebare: Cum are loc procesul de succesiune, de modificare în timp a unei
biocenozei ?

Răspunsul este următorul: În varianta clasică (organisme – mediu comun pentru toate) pot să ofer un
răspuns sau pot gândi că e rațional să caut un răspuns pentru toate organismele de la toate nivelurile
trofice simultan. Mai jos este o astfel de schemă holistă.
 Lanț trofic simplu într-o biocenoză, cu trei niveluri de consumatori.

Dar prin prisma discuție despre sistemul de dezvoltare rezultă că trebuie să separ problema în funcție
de structura sistemului de dezvoltare centrate pe comunități țintă de organisme de la diferite niveluri
trofice. Aceasta are consecința mari asupra felului cum ne putem gândi la manipularea acestor procese,
unde să acționăm în biocenoză ca să obținem un anumit efect. Dacă doresc un efect indirect la nivelul
C3 nu voi acționa asupra microorganismelor.

Ca să înțelegem pe deplin semnificația abordării ne mai trebuie un element și anume cel de scară
temporală, de timp, la care are loc schimbarea unei comunități de organisme. Scara de timp depinde de
durata ciclului de viață al organismelor. Schimbarea comunității nefiind decât o înfrățuire în timp a mai
multor cicluri de viață. Exemplu: în literatură se discută despre modificarea comunității de
microorganisme pe materia organică moartă, fie lemn, fie frunze, fie excremente. Scara de timp a
întregului proces este până la dispariția fizică a materiei organismelor respetive care poate funcția fie ca
sursă de hrană pentru acele organisme, fie ca suport fizic de atașare sau cu ambele roluri. Această scară
de timp este relativ scurtă, de ordinul anilor. Dacă luăm exemplu arborilor procesele de modificare ale
structurii comunității vor fi de ordinului a zeci și sute de ani.

Ca să explic prin cauze măsurabile modificarea unei comunități de organisme, în primul rând trebuie să
constat fenomenul în cazul comunității țintă și în al doilea rând să fac legătura cauzală cu procesele
care au loc în sistemul de dezvoltare la scări spațiale și de timp mai mici sau mai mari.
Dacă scara spațială a unei cauze sau cea temporală (adică de timp, nu temporară – care înseamnă că
durează doar un anumit timp) este foarte mult diferită de cea a procesului țintă, în cazul nostru, al
modificării comunității respetive, nu mai pot introduce în modelul explicativ cauza respectivă sub
forma unei variabile, sub forma a ceva despre a cărei variație în timp am cunoaștere măsurabilă, ci sub
alte forme matematice: constante sau “zgomot de fond”, variații statistice, modelabile aleatoriu.

În practica carcaterizării proceselor de modificarea a comunității de organisme, care în totdeauna au loc

într-un domeniu bine precizat de scări spațiale și temporare se constată existența unei decuplări față de
procesele cu scări mult mai mici sau mult mai mari. În ce privește relevanța explicativă a acestora din
urmă asupra a ce se întâmplă în comunitatea țintă consecința este că, în literature științifică nu vom găsi
aproape nimic despre modificarea în timp asupra comunității de felul biocenozelor (așa cum le-am
discutat în prelegerea respectivă ca fiind sisteme formate din populații demografice), ci numai despre:
1. Comunități de organisme cu scări ale proceselor de dezvoltare similară
2. Relații între comunități care interacționează în cadrul proceselor de dezvoltare prin care depind
reciproc unele de altele

Aspecte metodologice - Cum se cercetează aceste procese –

Măsor la mai multe momente de timp structura comunității, precum și cauzele potențiale ale
modificării. În tradiția cercetărilor de acest fel există două corpuri de cunoaștere. Unele în care accentul
este pus pe procese de dispersie întâmplătoare și pe “filtrări” ale organismelor din speciile care apar în
funcție de:
1. Condiții abiotice
2. Relații cu alte specii

Modelul seamănă cu un fel de strecurătoare, vin foarte multe specii, cât de mult depinde de rezervorul
de specii din jur, și rămân într-un anumit loc cele care rezistă la condițiile locale.

A doua tradiție pune accentul pe interacțiunile locale dintre organisme, care pot facilita sau inhiba
organismele din alte specii. Teoria de succesiune ecologică se referă exclusiv la a doua abordare, adică
există și multe alte metode de explicare a modificării comunității în timp care nu fac apel la conceptul
de “succesiune ecologică”. În manualele clasice din 1982 și 1998 se discută exclusiv în termeni de
succesiune ecologică, adică persectiva este numai dinspre corpul de literatură respectiv specific.

Cele două tradiții menționate sunt asociate unor strategii de reducere a dimensionalității diferite. Prima
folosește conceptul de “comunități de organisme” ca sistem de populații statistice din diferite specii, iar
a doua folosește conceptele de biocenoză (în tradiția est europeană ) și pe cel de ecosistem, sugerând
abordări mai holiste.

În tradiția succesiunii ecologice se face o distincție netă între procese de succesiune primară și
succesiune secundară, ambele fiind gândite ca fiind procese ecosistemice, nu caracteristice unor
comunități bine precizate de organisme.

Succesiunea primară se referă la felul cum se instalează și dezvoltă o biocenoză pe un biotop gol.
Exemplele clasice sunt colonizarea unei insule vulcanice sau a unei zone de sediment proaspăt pe un
râu.

Succesiunea secundară se referă la felul cum se dezvoltă biocenoza după ce o parte mare din biomasă a
fost eliminată. Exemplul clasic este ce se întâmplă după o despădurire totală.

Din persepectiva discuțiilor din prima parte a prelegerii și a realității structurii cunoașterii disponibile,
aceste două noțiuni sunt cu totul insuficiente pentru a înțelege procesele de modificare în timp a
comunității de organisme și pentru a le putea eventual manipula. Din punct de vedere aplicativ,
consecințele unei abordări de felul celei prezentate sunt că în funcție de mărimea zonei țintă în care
vreau să manipulez viteza de modificare a structurii comunității precum și rezultatul final la scara de
timp de interes managerial. În ce privește compoziția comunității, trebuie să țin seamă de procesele de
scări mai mici sau mai mari decât ale zonei țintă de care depind diferite comunități elementare de
organisme pe care vreau să le influențez.

În cazul nostru din capitolul încărcat în classroom e vorba de a manipula un proces de succesiune
primară într-o zină minieră. Comunitatea țintă este una de plante, a căror dezvoltare ar reduce impactul
prin poluare al zonei miniere respective. În afara intervenției directe asupra covorului vegetal se poate
interveni și indirect într-o anumită măsură atât la nivelul microorganismelor cu care plantele sunt în
interacțiune, cât și la nivelul consumatorilor și al altor organisme mobile care folosec în sistemele lor
de dezvoltare plantele respective. O astfel de abordare practică poate fi interesantă în special acolo
unde zonele a căror succesiune trebuie accelerată se află în mijlocul unor arii naturale protejate și este
de dorit buna lor integrare în peisaj, în funcționarea complexelor de ecosisteme respective.
 Prelegerea 12 Ecologie generală
Analize transversale 3: procese biogeochimice elementare și cuplate,
de la microscară la scara planetară

Filme agricultură: nutriția plantelor

Fundamente ale nutriției plantelor: https://www.youtube.com/watch?v=-wyrxMO1enA
Circuitul S în agricultură: https://www.youtube.com/watch?v=4aJWM8o_PsE
Detaliere circuitul sulfului: https://www.youtube.com/watch?v=qdhDD8MVgGs

Filme sănătate:
Sănătate și mediu: https://www.youtube.com/watch?v=fNurLhVqcNs
Efectele metalelor și pesticidelor, toxicologia mediului: https://www.youtube.com/watch?v=-
bm7RxNwKKU

Biogeochimia ca domeniu științific fundamentale în științele mediului/pământului

Discuție în jurul proiectului de cercetare exploratorie METELFLUX:

 exemplu de investigare la scări organismale și ecosistemice, ridicare la scară,coborâre la
scară

Note la PRELEGEREA 12 Analize transversale 3: procese biogeochimice elementare și cuplate, de la

microscară la scara planetară.

Subiectul discuției de astăzi este legat de procese bio-geo-chimice elementare și cuplate de la

microscară la scara planetară. Acesta este un domeniu de o complexitate foarte mare reprezentând una
dintre mizele de cunoaștere cele mai importante din ecologie și din științele mediului. În pofida acestei
complexități, tema ar trebui adusă în atenția publicului general prin educație preuniversitară, într-o
formă inteligibilă publicului țintă. Iată de ce încercăm să o abordăm într-o singură prelegere. Se
întâmplă că domeniul reprezintă zona mea de maximă competență în cercetare științifică și vă pot oferi
o perspectivă foarte aplicativă.

Efectele asupra naturii și societății ale acestor procese sunt foarte importante, atât pozitive, cât și
negative și se pune problema permanent a alocării unor resurse publice pentru rezolvarea unor
probleme asociate unor astfel de procese. Vom oferi câteva exemple din direcții aplicative tipice pentru
interesele tradiționale ale școlii de biologie de la București.

Pe direcția “Food”, biotehnologii alimentare, tot ce ține de nutriția culturilor agricole sau de starea
animalelor domestice din punct de vedere nutritiv este la scara organizațiilor economice o problemă în
fond de bio-geo-chimie, adică de înțelegere a fluxurilor naturale și tehnologice de elemente cu rol
nutritiv în acele organizații și în partea lor naturală (terenuri agricole, iazuri piscicole, zone de creștere
a animalelor) – exercițiul de la seminarul corespunzător acestei prelegeri se încadrează aici.

A doua direcție tradițională pentru biologi este cea a problemelor de sănătate umană și animală
(“Health”). O parte din aceste probleme intră în legătură cu problemele de mediu prin diferitele feluri
de poluare a mediului cu substanțe toxice. Când gradul de poluare depășește un anumit nivel apar, în
mod clar, efecte asupra stării de sănătate a populațiilor umane și animale.
Exemple:
1. Nitriții din apa subterană – prezența lor depinde de procese bio-geo-chimice care duc la
poluarea apei subterane. De obicei prin percolarea azotatului din zona de suprafață în condiții
de oxidare incompletă. Alimentarea bebelușilor folosind o astfel de apă duce la decesul lor, din
cauza unor particularități biochimice specifice vârstei.
2. Poluarea masivă cu metale toxice în jurul zonelor de procesare a minereurilor neferoase (Cu,
Zn, Cd, Pb etc.). A condus în zonele Copșa-Mică, Slatina și Zladna la probleme grave de
sănătate umană și animalelor domestice prin contaminare atât pe calea aerului, cât și pe calea
hranei vegetale care a preluat o parte din poluanții din sol. Înțelegerea cauzelor și rezolvarea
situației ține de circuitele bio-geo-chimice ale metalelor și de măsuri, fie pentru controlarea lor,
fie oferirea de resurse alternative oamenilor din aceste zone.

Pe lângă aceste două direcții, unde procesele bio-geo-chimice sunt relevante indirect, avem și direcția
specifică a problemelor de mediu. Diferența față de celelalte două este ordinea de prioritate a
obiectivelor manageriale, adică în cazul celorlalte două, prioritatea nu este starea mediului, ci
securitatea alimentară sau starea de sănătate. În timp ce atunci când problema este calificată ca fiind
explicit de mediu, ea va fi abordată instituțional la nivel de primă prioritate. Aceasta se reflecă în
structuri manageriale diferite de la ministere diferite, la organizații, la cel mai jos nivel diferit. Datorită
acestei separări instituționale resursele publice vor fi alocate diferit.

Din această perspectivă, cunoașterea despre procesele bio-geo-chimice nu este ceva exotic, din nișa
preocupărilor de mediu care pe plan social sunt privite mai degrabă ca un lux, ca ceva despre care la o
adică nici nu ne-am putea ocupa, continuând să trăim bine.

Utilitatea unei educații cu privire la aceste procese, încă din grădiniță, cu metode de tipul Jally Jam
(„iepurașul care învață copiii”, cum v-am povestit) are consecințe asupra înțelegerii de către publicul
larg a importanței pentru starea de sănătate (la început copilul va vedea că“Floarea s-a întristat”
crescând în apă cu deșeuri) și pentru siguranța alimentară a oamenilor sau chiar fizică (a se vedea
situația incendiilor din Australia).

Pentru a pune ordine într-un timp foarte scurt asupra proceselor bio-geo-chimice din punct de vedere al
cunoașterii disponibile folosim tabelul nostru dezvoltat în acest curs, cu privire la strategiile de
reducere a dimensionalității obiectelor și proceselor socio-ecologice (tabelul 1 în foaia noastră, identic
cu cel din introducerea notelor de curs). Pe rândul de sus avem abordările pe care le-am discutat
prelegere cu prelegere despre procesle naturale biologice și ecologice. Pe rândul de jos avem imaginea
în oglindă despre procesele socio-economice pe care noi la biologie nu le dezvoltăm, dar pe care în
situații practice, relatate în prima oră a acestei prelegeri, cineva trebuie să le cunoască deoarece
problemele de sănătate, hrană, siguranță, apar pe rândul de jos.

Colegii de la secția de Ecologie se ocupă și cu rândul de sus și rândul de jos, dar în ce privește
problemele caracteristice rândului de sus, contribuția noastră ca biologici este decisivă, deoarece
“nimeni nu le poate știi pe toate”, iar ecologii rareori se pot specializa în detaliile unor procese bio-geo-
chimice, caracteristice strategiilor de cercetare listate pe rândul de sus.

Se pot clasifica procesele bio-geo-chimice în naturale și socio-ecologice. Cele socio-ecologice au loc

prin interacțiunea dintre un sistem socio-economic (rândul de jos) cu obiecte naturale. Nu vom detalia
problema proceselor socio-ecologice de circulație a substanței pentru că nu avem resursele conceptuale
ca să înțelegem cum circulă elementele în societate (industrie, transport, comerț etc.), dar reținem că
această latură este cât se poate de importantă dacă vrem să modificăm ceva în bine atunci când
observăm efecte negative ale felului cum se desfășoară niște procese naturale. Din acest punct de
vedere rolurile specializărilor ecologiei și protecția mediului, biologie și biochimie sunt
complementare, pentru rezolvarea problemelor de mediu prioritizate în diferite poziții (a se vedea
exemplele de ora trecută) fiind necesare toate tipurile de competențe.

În continuare o să explorăm specificul proceselor din fiecare căsuță de pe rândul de sus. Reluăm aici
tabelul 2 din introducere, pentru simplitatea parcurgerii textului.

E1 – La nivelul strategiei eco-fiziologice de reducere a dimensionalității proceselor, se referă la

schimburi active și pasive de elemente dintre organisme și mediul lor. Există o literatură uriașă cu
privire la controlul genetic asupra acestor schimburi, domeniul fiind undeva la interfața dintre biologia
clasică și cunoașterea despre procesele din mediul în care se dezvoltă organismele respective (sol, apă,
aer). Exemple:
1. Problema schimburilor dintre sol și celulele din rădăcini, cum trec elementele din apa din sol în
sistemul radicular, ce rol joacă bacteriile și fungii în controlul acestor schimburi, cum se
schimbă starea celulelor plantei atunci când interacționează cu organisme simbionte care
facilitează sau nu trecerea elementelor nutritive din sol în plante.
2. Problema schimburilor atmosferice dintre frunze și aer (gaze și apă). Respirația în diferite
condiții de mediu și evapo-transpirația (procesul cuplat de evaporarea apei din sol atât direct
prin suprafața solului, cât și mediat de plante, care funcționează ca niște pompe, preluând apa
din sol și transferând-o în aer).
3. Procesul de trecere a metalelor și substanțelor organice din apă în oragnismele acvatice (pești,
nevertebrate, mamifere) cu efecte asupra stării de sănătate a acestora și asupra oamenilor care le
consumă, cu efecte uneori dezastruoase (boli umane, din cauza intoxicării cu substanțe care
provin dintr-o astfel de dietă)
4. Înțelegerea proceselor bio-geo-chimice de la această scară presupune cunoștințe biologice și
biochimice foarte solide, practic fiind inaccesibile unui absolvent obișnuit de ecologice și
protecția mediului.

Tabelul 2 reluat Strategii epistemice de reducere a dimensionalității evoluate în tradiția cercetărilor

ecologice și care contribuie la managementul problemelor de mediu. Se observă separarea analitică a
domeniului natural de cel social. Ne interesează rândul de sus în acestă prelegere, de la E1 la ES5
Domeniu Obiecte și procese ecologice
E3a E3b E4 ES5
E1 E2 Ecologia Sisteme de Ecologia Ecologie
Eco- Ecologia comunităților populații ecosistemelor sistemică
fiziologie populațiilor coevoluate (fluxuri de Teoria
(biocenoze materie) ciclurilor
Strategie S1 Teoria S2 S4 adaptative
epistemică management Ecologia S3a S3b Teorii Teorii
ului, studii populațiilor de Ecologia despre Ecologia despre
organizaționa organizații comunităților de coevoluția industrială și structuri
le organizații, arene de populațiilor alte abordări generale
acțiune de organizații fizicaliste sociale și
economice
Domeniu Obiecte și procese sociale, economice și culturale

E 2 – La al doilea nivel de complexitate abordarea clasică era legată de rolul global al unor populații în
interceptarea fluxurilor de elemente din mediu sau din resursele lor trofice, precum și în transferul
acestor substanțe către alte niveluri trofice (organisme consumatoare – a se vedea prelegerea despre
populații). Acum această direcție nu mai este practic continuată decât în contexte foarte specializate,
cum ar fi: calitatea nutritivă a hranei pentru om și animale atunci când hrana rezultă din exploatarea
unor astfel de populații (ne interesează să fie bogat în nutrienți sau să nu aibă în conținutul lor substanțe
toxice preluate din mediu) sau pentru curățarea solului sau apei de poluare, folosind microorganisme
sau plante care preiau acești poluanți în structura lor (fitoextracție – plante care acumulează foarte
mulți poluanți: metale, substanțe organice, iar apoi sunt recoltate și îndepărtate). Domeniul, deși este la
o scară mare are nevoie foarte mult de intervența specialiștilor biologici în contexte biotehnologice
(pentru a crea organisme mutante sau pentru a selcta din specii existente acele variante care răspund cel
mai bine nevoilor asociate problemei respective (agricole sau de management al zonelor poluate))

În ce privește nivelurile de complexitate ale comunităților și biocenozelor, implicarea lor în circulația

elementelor presupune tehnici care sunt de comptența mai ales a ecologilor, respectiv prin asocierea
structurilor acestor obiecte ecologice cu felul în care intervin procese hidrologice, atmosferice sau din
sol. Începând de la acest nivel, nu mai există metodologie simplă alocată unei singure discipline
științifice prin care să înțeleg procesele bio-geo-chimice, deoarece scara mai mare face ca biologul sau
ecologul să nu mai fie pregătit pentru a descrie ce se întâmplă în aer, apă sau partea minerală a solului
de unul singur. Va fi necesară implicarea specialiștilor hidrologi din științe despre atomosferă,
pedologie care vin cu propriul lor aparat teoretic și descriu procese abiotice specifice.

Miza de la acest nivel în sus este în ce privește bio-geo-chimia una în mod necesar interdisciplinară. Ea
trebuie cuplată cu cunoașterea despre transportul elementelor pe cale fizică, prin aer, sol, apă cu
transportul elementelor prin organisme (sisteme productive naturale), iar în cazul situației complete de
complexitate socio-ecologică și prin obiectivele sociale și economice (populații umane, organizații,
societății ca întreg), către nivelurile de complexitate și mai mari (ecosisteme, alte sisteme ecologice
până la scara planetară). Rolul biologului sau biochimistului nu va mai fi din punct de vedere
profesional unul de implicare directă, dar va avea un rol decisiv în furnizarea de cunoaștere despre
nivelurile de complexitate mai mici fără de care nu se poate rezolva problemele de la nivelurile de
complexitate mai mari, precum și în susținerea importanței acestei problematici prin cunoașterea
complementarității dintre nivelurile de complexitate și dintre specialiștii de diferite feluri (refuzând o
competiție contra-productivă).
 Prelegerea 13 Ecologie generală
Analize transversale 4: Deteriorarea mediului

Vizualizare comentată a unor filme (filmele sunt folosite în diferite prelegeri și LP și la disciplina
Deteriorarea mediului).

Exemplul 1 Supraexploatarea resurselor regenerabile

Suprapescuitul: https://www.youtube.com/watch?v=og8N-EslUPQ
Despăduririle: https://www.youtube.com/watch?v=2_R4Sp_-Kfg

Exemplul 2 Schimbări climatice

https://www.youtube.com/watch?v=B_73M4FHbOw

Exemplu 2 Industria geotermală

Pro, ONU Iceland geothermal: https://www.youtube.com/watch?v=ij6h97f3wt4
Contra, Kenia impact geothermal: https://www.youtube.com/watch?v=dNh30n63WTQ

Exemplul 3 Impactul activităților miniere:

https://www.youtube.com/watch?v=sKZUZQytads Dezastru Brazilia
https://www.youtube.com/watch?v=D7nkAxRTEs0 Dezastru România
Prelegere sintetică obiectivă despre impactul mineritului:
https://www.youtube.com/watch?v=LI0Zh_7XUdw

Poluarea – conexiune cu prelegerea 12.

Extragerea tiparelor generale, sistematizare - clasificare folosind schema mnemotehnică. Sublinierea

necesității tuturor strategiilor de reducere a dimensionalității proceselor ecologice naturale pentru
înțelegerea fenomenelor de deteriorare a mediului și a tuturor strategiilor de reducere a
dimensionalității proceselor socio-economice pentru a gestiona astfel de probleme la scările lor
specifice și în mod integrat.

Note la PRELEGEREA 13 Analize transversale 4: Deteriorarea mediului

Deteriorarea este o problemă care nu se poate rezolva apelând la o singură strategie de reducere a
dimensionalității proceselor ecologice, ci presupune multiple abordări complementare (o problemă
transversală). Există notele unui curs întreg de un semestru despre această chestiune, din care am
preluat și câteva mici pasaje pentru dumneavoastră în redactarea notelor la Ecologie Generală (dar
marea majoritate a textului este nouă, fiind redactată separat sau scrisă de dvs întimpul prelegerilor).

O primă formă generală a problemei deteriorării ar putea fi schițată astfel:

Cu ce strategie de reducere a dimensionalității e compatibilă înțelegerea problemei deteriorării ?
1. Strategia ecofiziologică, nu e compatibilă direct, dar ne poate ajuta la înțelegerea efectelor unor
poluanți de exemplu, care mai întâi acționează asupra organismelor biologice. Va trebui însă să
trecem de la organism la procesele ample care duc la un efect negativ.
2. Strategia de tipul ecologiei populației și a ecologiei comunităților de organisme este parțial
compatibilă pentru cazul particular al resurselor regenerabile, adică al extracției umane din
natură a unor organisme pentru a le folosi.
3. Strategia ecologiei ecosistemelor este potrivită.

Putem da seamă cu toate aceste strategii de toată complexitatea proceselor în ce privește partea naturală
a schemei, dar nu ne ajută pentru înțelegerea cauzelor sociale și nici a efectelor proceselor din natură
asupra societății în natură.

Pentru acest tip de probleme și la acest nivel de complexitate apar modelele de gândire generalizate în
gândirea publicului larg de scriere prin sintagme precum sunt:
- Relația om-natură
- Echilibrul om-natură

Acest mod de gândire e tipic lucrării “Ecologie” din 1982 de de Botnariuc și Vadineanu și tuturor
manualelor de școală și liceu în vigoare. În realitate absolut toate procesele biologice și ecologice sunt
în neechilibru. Conceptul de echilibru este inadecvat pentru înțelegerea proceselor de deteriorare, având
numai valoare educativă la nivel preuniversitar.

O schemă mai potrivită presupune să recunoaștem către “omul” e de fapt reprezentabil printr-un sistem
socio-economice, că în urma efectelor negative se acționează prin planurilor, politic, măsuri
manageriale (P, P, M în schema de mai jos) cumva asupra cauzelor.
Pentru termodinamica sistemele deschise care au structuri numai în condiții de neechilibru căutați
Prigogine pe internet. În aceste condiții modelul necesar pentru a înțelege și gestiona procesele de
deteriorare este cel socio-ecologic de maximă complexitate în care pe partea socială se face o legătură
între efecte negative și cauze care au dus la deteriorarea prin politici publice, prin programe de
finanțare a implementării lor în practică și prin măsuri de management care se atenueze (chiar să
elimine) cauzele. Aici ecologii au nevoie și de rândul de jos al tabelului din introducere.

Modelul de gândire socio-ecologic permite închiderea buclei de retro-acțiune (feedback), acel tip de
relație cauzală închisă în sine pe care o întâlnim ca absolut necesară și în funcționarea organismelor vii
pentru autoreglare, acel tip de funcție informațională discutată și în cazul ecosistemelor fără intervenție
umană, în manualele de ecologie la care am făcut referire anterior.

Aceste relații cauzale închise permit o anumită stabilitate structurală a întregului, atâta vreme cât există
un flux de energie și de substanțe care traversează sistemul. Aparența acestei stări este mai mult sau
mai puțin stabilă la scara de timp a percepției omului obișnuit, care este mult mai scurtă decât cea a
proceselor de autoreglare socio-ecologică. Această percepție umană duce la metafora echilibrului om-
natură în limbajul comun.

În situația în care biologul ajunge să predea tinerilor la nivel preuniversiar este decisiv să poată
transmite mesajul că nu căutăm un echilibru om-natură, ci căutăm o adaptare rațională la două lucruri:
a) Modificări naturale permanente
b) Modificări naturale neprevăzute pentru noi în urma acțiunilor umane

Trecem cu discuția la efectele negative. Ce înseamnă negativ ? Perceperea unui efect ca fiind negativ
depinde de felul cum oamenii gândesc valoarea naturii. Într-un mod de gândire naturală are o valoare în
sine trebuie să o protejăm de dragul ei însăși nu pentru vreun folos. Pentru astfel de oameni niciun fel
de deteriorare nu este acceptabilă. Pentru oamenii cu gândire de tip “ce pierd, ce câștig ?” există o
deteriorare acceptabilă, acea deteriorare care produce mai multe beneficii decât efecte negative.

În notele de curs ale discipinei deteriorare sunt numeroase definiții, în funcție de modelul conceptual de
detaliu socio-ecologice folosit. Ați putea reține și dumneavoastră una, și anume.
Deteriorarea este acea modificare structurală a sistemelor ecologice care duce la scăderea
ofertei de resurse și servicii naturale pentru organizațiile din structura sistemelor socio-
economice.
Ea presupune o gândire de tipul “ce pierd, ce câștig ?”, prin servicii ecosistemice eventual
monetarizabile, și are în spate un model conceptual de felul celui din figura 2, prelegerea 1. O astfel de
definiție este folositoare când ne interesează să influnețăm comportamentul economic al
oamenilor,toată economia bazându-se pe valoare de utilitate a naturii. Ea nu va fi agreată de iubitorii
naturii pentru care natura are o valoare în sine, emoțională sau chiar spirituală (dragostea nu se poate
exprima în bani).

Se poate face o clasificare a tipurilor de deteriorare folosind schema mnemotehnică din figura 5. Fără a
intra în detalii am menționat câteva tipuri împreună cu sursele bibliografice respective în tabelul 4 de
mai jos (tabelul este și în notele la disciplina Deteriorarea mediului)

Tabelul 4 Surse bibliografice suport pentru câteva tipuri de deteriorare pentru care există sinteze de
literatură în limba română ca urmare a activităților din școala de la București.
Tip de deteriorare Sursa bibliografică
Deteriorarea prin Botnariuc si Vadineanu 1982,
supraexploatarea resurselor http://www.cesec.ro/pdf/BotnariucVadineanu1982.pdf
regenerabile Vadineanu 1998,
http://www.biogeochemistry.ro/PDF/DezvoltareaDurabila_Vol1.pdf
Deteriorarea prin poluare cu Botnariuc si Vadineanu 1982
nutrienti - eutrofizarea.
Deteriorarea prin perturbarea Vadineanu1998 completat cu cazuri de poluare din Botnariuc si
circuitelor biogeochimice Vadineanu 1982

Deteriorarea prin introducerea Botnariuc si Vadineanu 1982, Cogalniceanu 1999

de specii noi. http://www.biogeochemistry.ro/PDF/Managementul_C.N.pdf
Deteriorarea prin fragmentarea Cogalniceanu 1999
habitatelor
 Încheiere

În încheiere aș vrea să vă mulțumesc pentru disponibilitaea de a explora împreună domeniul științific

ale ecologiei. Am încercat să adoptăm o gândire nedogmatică, în care fiecre tip de abordare și teorie
este de folos pentru rezolvarea unor probleme particulare. Uneori, pentru probleme mai complicate, am
văzut că trebuie să apelăm la mai multe tipuri de abordări, de strategii.

Sistematizarea, coerentizarea unui corp de cunoaștere atât de amplu ca cel

relevant pentru ecologia generală într-un fel care să fie pe înțelesul
studentelor și studenților biologi din anul 2 nu se poate face fără o
explorare preliminară de către profesor a literaturii despre predarea
ecologiei și biologiei și a celei de istoria și filosofia științei. În special
modelul evoluției culturale a cunoașterii științifice ne-a fost de folos ca să
înțelegem cum sunt organizate abordările, de unde și de ce au evoluat ele,
de la ecofiziologie la programul evoluției biologice, la teoretizarea
mediului ca sistemele socio-ecologice „mari și complexe”, în schema
holistă tipică școlii de la București. Am văzut ce înseamnă că sunt mari
(scara, nivelul ierarhic) și ce înseamnă că sunt complexe (modele
structurale, funcționare, cicluri autocatalitice la diferite scări).

Notele de curs nu reprezintă cunoaștere științifică, aceasta se găsește

în sursele primare (articole cu metode detaliate), secundare (articole de
sinteză, reviews) și terțiare (monografii), așa cum am explicat și înțeles
împreună la seminar. Notele sunt un ghid orientativ în problematica
ecologiei generale, a ecologiei în general, care vă va permite să găsiți
drumuri sigure atunci când veți dori să vă apropiați de domeniu. Biologii
pot avea o contribuția majoră la rezolvarea problemelor fundamentale și
aplicative de mediu, în special la nivelul unor strategii ca cea
ecofiziologică, populațională, a comunităților. Dar toate celelalte sunt la
fel de importante pentru oameni ca cetățeni, deci și pentru biologi.
A studia pe cont propriu este calea sigură
mai departe. Vă doresc succes !
Universitatea din București
Facultatea de Biologie

Deteriorarea mediului
- note de curs -

2020 – 2021
 Buna dimineața !

Anul aceasta avem bucuria să lucrăm împreuna și îmi doresc sa avem o experienţă cât mai
plăcută și folositoare.

Deteriorarea sistemelor ecologice este un sub-domeniu care reflectă o preocupare de

sistematizare didactică. El nu există ca atare în lumea ştiinţifică, nu are reviste de specialitate
dedicate lui, ci literatura e răspândită în foarte multe domenii. Cum vom vedea, ceea ce
înţelegem prin deteriorare se referă atât la procese naturale, cât şi la felul cum ele influenţează
procese economice. Oamenii vor să cunoască deteriorarea ca să îşi schimbe modul cum
gestionează capitalul natural, iar unda dintre acţiunile de management posibile este restaurarea
sistemelor ecologice care au fost deteriorare. Restaurarea tinde să devină un sub-domeniu ale
ecologiei aplicate, cu societăţi de oameni de ştiinţă preocupaţi de metodele folosite în acest scop
şi cu reviste de specialtate.

Ştiinţa trebuie produsă cu obiectivitate şi trebuie predată în acelaşi fel. Când ne referim la
procese naturale este destul de uşor să fim obiectivi, cel puţin atâta vreme cât cunoaştem şi
folosim standardele metodei ştiinţifice şi particularităţile ei în fiecare domeniu ştiinţific. Este mai
greu să fim obiectivi atunci când ne referim la procese sociale şi politice, deoarece foarte adesea
avem anumite preferinţe în interpretarea lor. Totuşi, există ştiinţe care se ocupă cu seriozitate la
aceste domenii ale realităţii şi ne putem ghida după ele (sociologie, economie, etc). Cel mai
dificil este să discutăm cu obiectivitate în privinţa soluţiilor de management privat şi public al
capitalului natural, pentru că adesea aici avem de a face şi cu discursuri mai puţin riguroase, de
tip ideologic. Astfel de discursuri pot angaja sisteme de valori foarte diferite al oamenilor, iar noi
ca viitori manageri probabil că avem anumite opţiuni. Este posibilă obiectivitatea (şi eficienţa
asociată ei) şi în astfel de situaţii, şi anume cunoscând toată gama de situaţii cu care ne putem
confrunta, în primul rând, şi învăţând cum să lucrăm cu adepţii unor moduri de a gândi sau al
altuia pentru atingerea eficientă a obiectivelor de management care ne interesează.

Datorită istoricului dezvoltării sale în perioada comunistă şcoala de ecologie de la Bucureşti a

fost afectată în trecut de o anumită lipsă de obiectivitatea1. Nu a fost ceva caracteristic doar
biologiei, toate disciplinele care într-un fel sau altul se ocupau de cunoaşterea omului şi a
societăţii au avut de suferit, prin utilizarea lor în sprijinul ideologiei vremii. O prezentare a

1
Iată un exemplu: “”Fără să mai amintim şi de alte numeroase curente antievoluţioniste, care înfloresc în perioada
imperialismului, vom menţiona doar că sinteza lor o reprezintă de fapt genetica formală, morganismul, care se
bazează pe teoria somei şi a germenului formulată de Weismann, pe mutaţionismul lui de Vries şi pe “legile”
eredităţii din mendelism.” “Meritul biologiei miciuriniste constă în aceea că ea a răsturnat teoriile autogenetice, a
reconsiderat lamarckismul şi darwinismul şi a fundamentat într-un fel nou principiul esenţial al biologiei – unitatea
organism-mediu.” “Cu o claritate maximă acest lucru este formulat de I. V. Stalin, în prima trăsătură a metodei
dialectice. “…metoda dialectică socoteşte că nici un fenomen în natură nu poate fi înţeles dacă este luat izolat,
nelegat de fenomenele înconjurătoare, căci orice fenomen, în orice domeniu al naturii, poate fi prefăcut în non-sens
dacă-l privim nelegat de condiţiile încojurătoare, rupt de ele, şi, dimpotrivă, orice fenomen poate fi înţeles şi explicat
dacă este privit în legătura sa indisolubilă cu fenomenele înconjurătoare, dacă-l privim aşa cum este condiţionat de
fenomenele care-l înconjoară.”" (Botnariuc 1956). Alt exemplu este acesta : "Steagul conceptiei materialiste in
biologie, inaltat atat de sus de Darwin, aparat cu atata vitejie de numerosi biologi in trecut, este astazi purtat cu
glorie de scoala biologilor miciurinisti, in care se incadreaza si biologii nostri. Nascuta din seninatatea livezilor lui
Miciurin, din clocotul de viata si munca colhozurilor si sovhozurilor, biologia miciurinista a preluat tot ce a fost mai
bun din darwinism, tot ce a fost verificaf de practica, de viata." "Biologii miciurinisti, sprijiniti pe practica
agriculturii socialiste si pe conceptia materialist-dialectica despre lume au reusit sa inlature lipsurile conceptiei
darwiniste. Miciurinistii arata ca variatiile nu sunt intamplatoare... Academicianul T. D. Lisenko a aratat ca in natura
nu exista suprapopulatie si deci nici consecinta ei - lupta in interiorul speciilor.". Chestiuni similare era discutate şi
în manualele de liceu, de exemplu aici.
literaturii respective este disponibilă aici. Totuşi, pe lângă aceste aspecte negative, în perioada
respectivă a avut loc şi o puternică dezvoltare a cunoaşterii teoretice biologice şi ecologice,
dintre care se poate recupera o parte şi astăzi.

Separarea chestiunilor care se mai pot susţine şi astăzi de cele care nu mai sunt relevante azi e cu
atât mai importantă cu cât universitatea noastră este una internaţională, la ore pot participa şi
studenţi din alte părţi ale Europei în cadrul unor programe de mobilitate academică. Ceea ce
învăţăm trebuie să fie la nivelul oricărei universităţi europene, cu sublinierea particularităţilor
contribuţiilor româneşti, fireşte, însă cu obiectivul sistematizării întregii cunoaşteri relevante de
la nivel internaţional.

Având în vedere diversitatea abordărilor pe plan internaţional nu poate exista un limbaj unitar al
ecologiei. Avem detaliată această idee într-un text disponibil aici. Ceea ce putem face este să
cunoaştem principalele modalităţi de abordări, cu vocabularul lor specific, iar în timp să ne
formăm un punct de vedere propriu. Profesorii au, desigur, fiecare un punct de vedere propriu,
însă nu este bine ca punctul meu de vedere să vi-l recomand ca fiind cel bun, pentru că nu aşa
funcţionează ştiinţa. Fiecare punct de vedere reflectă o anumită experienţă, practicarea anumitor
metode şi are avantaje şi dezavantaje în ce priveşte rezolvarea diferitelor probleme de cercetare
sau de management.

Înainte de a începe lucrul împreună cred că ar fi de folos să recitim cele două lucrări de practică
pe care le-am făcut împreună, cea despre scară şi măsurare în ecologie şi cea despre corelaţii
între variabile măsurate (le aveți de la practica din vară). Reamintirea lor ne va fi de folos la
înţelegerea a ce înseamnă proces ecologic şi a faptului că procesele ecologice sunt caracterizate
de scări spaţiale şi temporale diferite.

Vă mulțumesc !
Rezumat grafic
 Planificarea temelor la Deteriorarea mediului
în semestrul 1 al anului universitar 2020-2021

Sunt inserate și link-uri spre filme folosite la unele LP on-line. La multe LP sunt furnizate și
articole științifice care contextualizează în mod detaliat tipul de deteriorare abordat. În condiții
de lucru față în față se face și o deplasare în teren, iar Quizz-ul poate deveni un raport al
activităților din aceste deplasări.

Data Tema Deteriorare Curs Tema Deteriorare LP

7 1. Definirea inductivă a 1. Noțiunea de practic ca parcurgere a etapelor managementului

octombrie deteriorării mediului. Legătura ciclului de proiect în vederea rezolvării unei probleme de mediu
2020 între strategiile de reducere a (text suport: introducerea din cartea de LP de Ecologie).
dimensionalității sistemelor socio- Abilitățile și competențele necesare pentru rezolvarea de
ecologice și problematica probleme practice (suport: matricea cadrului calificărilor).
deteriorării mediului. Rezolvarea unei probleme despre eroziune în bazine hidrografice
ca urmare a despăduririlor.

14 2. Definirea deteriorării 2. Ce reținem din rezolvarea problemei despre eroziune: relația

octombrie mediului din perspectiva dintre limbajul comun și cel științific, cum se formulează
2020 ecologiei sistemice. Evoluția problema în limbaj științific, scară de măsurare ca inseparabilă de
definiției în funcție de modelul metoda de măsurare, rolul proceselor de cuplare pentru a înțelege
conceptual al mediului în școala relația dintre rezultatele măsurătorilor la diferite scări, consecințe
de gândire a Universității din manageriale ale înțelegerii proceselor, felul cum se transferă
București cunoașterea științifică spre benficiar, importanța adecvării
preciziei metodelor de măsurare la nevoile utilizatorului și
contextul în care trebuie rezolvată problema. Ilustrarea valoarii
capitalului natural ca proprietate intrinsecă și proprietate
relațională. Interpretarea rezultatelor exercițiilor.
21 3. Clasificarea tipurilor de 3. Rezolvarea unei probleme despre efectele fragmentării
octombrie deteriorare a mediului folosind habitatelor de pădure asupra menţinerii bogăţiei specifice a
2020 modelul conceptual ierarhic de păsărilor. Scara proceselor demografice în cazul speciilor de
organizare a mediului păsări şi implicaţiile ei pentru caracterizarea proceselor de
deteriorare şi pentru management
28 4. Înţelegerea deteriorării 4. Rezolvarea unei probleme despre fixarea unor emisii de
octombrie mediului prin prisma proceselor. dioxid de carbon. Plasarea problemei în contextul cauzelor
2020 Abordarea deteriorării mediului în schimbărilor climatice şi a portofoliilor de măsuri manageriale
sisteme de mare complexitate. pentru controlul schimbărilor climatice
Conceptul de rezilienţă. https://www.youtube.com/watch?v=6vl18mAr8gY
4 5. Propagarea şi cuplarea 5. Rezolvarea unei probleme despre declinul efectivului
noiembrie efectelor tipurilor de deteriorare populaţional într-un bazin piscicol natural. Interpretarea
2020 în timp şi la distanţă. rezultatelor în contextul managementului integrat al bazinelor
Caracterizarea particularităţilor piscicole
fiecărui tip de deteriorare
11 6. Deteriorarea prin 6. Rezolvarea unei probleme despre legătura dintre procese de
noiembrie supraexploatarea resurselor deteriorare şi procesul de succesiune ecologică. Interpretarea
2020 regenerabile rezultatelor prin prisma teoriilor despre schimbarea comunităţilor
de organisme în timp.
https://www.youtube.com/watch?v=Yy191KVBNP0
18 7. Relaţia dintre diversitate şi 7. Rezolvarea unei probleme despre bioindicatori de poluare a
noiembrie problematica deteriorării mediului ecosistemelor acvatice.
2020 Water quality: bioindicators
https://m.youtube.com/watch?v=EfpSzRmQKhs
https://m.youtube.com/watch?v=Z6-qh4asU9k
Water quality chemistry:
https://www.youtube.com/watch?v=-EiiaTKX1os
25 8. Rolul analizei deteriorării în 8. Rezolvarea problemei despre proiectarea studiului pentru
noiembrie managementul capitalului natural. caracterizarea proceselor de deteriorare în jurul unei fabrici de
2020 procesare a minereurilor neferoase.
https://www.youtube.com/watch?v=XAzHkZJh8vw
2 9. Problematica deteriorării în 9. Pregătirea Quizz-ului. Prezentarea bibliografiei, explicarea
decembrie interiorul şi în apropierea ariilor detaliată a modului de proiectarea unei sinteze de literatură.
2020 protejate
9 10. Asistarea deciziilor în 10. Rezolvarea problemei despre opţiunile în cazul unei uzine
decembrie probleme de deteriorare a bazate pe energie geotermală. Discutarea limitelor abordării prin
2020 sistemelor ecologice analiză cost-beneficiu, relaţia cu alte metode existente.
Pro, ONU Iceland geothermal:
https://www.youtube.com/watch?v=ij6h97f3wt4
Contra, Kenia impact geothermal:
https://www.youtube.com/watch?v=dNh30n63WTQ
Ro erupție geotermală:
https://www.youtube.com/watch?v=GiiK_vnmIro
Tehnic, EU știre obiectivă, tehnologie geotermală:
https://www.youtube.com/watch?v=KWrq8nzOhpA
Film pentru a înțelege noțiunea de rată de actualizare, folosită în
problemă: https://www.youtube.com/watch?v=Mol1yT7tczY
16 11. Studiu de caz. Deteriorarea 11. Rezolvarea problemei despre poluarea cu azotat în bazine
decembrie şi managementul corpurilor de hidrografice. Discutarea rezultatelor în contextul managementului
2020 apă subterană şi al zonelor umede bazinelor hidrografice.
dependentă de apa subterană. Câteva filme care se vor viziona înaintea citirii și rezolvării
împreună a problemei.
Despre natura fenomenului
Leaching to groundwater
https://www.youtube.com/watch?v=YnGeE_gxM04
How to control nitrogen leaching
https://www.youtube.com/watch?v=-6e_iF9d2F0 Partea 1
https://www.youtube.com/watch?v=kf0OqIhx4Qo Partea 2
Un exemplu de cercetare făcută de un absolvent al secției de
ecologie, Șerban Danielescu (cercetător cu doctorat în ecologie la
UB, acum în Canada), pentru vizionat după LP:
https://www.youtube.com/watch?v=MYrsH383Yxk
23 12. Studiu de caz. Deteriorarea Vacanță
decembrie şi restaurarea sistemului Dunării
2018 inferioare
6 ianuarie 13. Studiu de caz. Deteriorarea 12. Evaluarea deteriorării datorate unor activităţi miniere.
2021 şi managementul bazinelor Discutarea limitelor abordării din problemă. Posibilităţi de
hidrografice cu activităţi miniere integrare cu alte abordări în cadrul legislativ existent.
Primele 10-12 minute din
https://www.youtube.com/watch?v=hGsGWX6U-Gk
Perspectiva ecologistă în Canada:
https://www.youtube.com/watch?v=bNvNq0UHOoQ
Perspectiva ecologistă în România :
https://www.youtube.com/watch?v=xEPvAMk3c6A
13 14. Recapitulare 13. Noţiuni de elaborare a proiectelor pentru restaurarea zonelor
ianuarie inundabile, exemple de proiecte concrete.
2021 https://www.youtube.com/watch?v=taNbKI20cC4
 Prelegerea 1 Deteriorarea mediului
Definirea inductivă a deteriorării mediului. Legătura între strategiile de reducere a
dimensionalității sistemelor socio-ecologice și problematica deteriorării mediului

Primele cinci prelegeri din anul universitar 2020-2021 la Deteriorarea Mediului au fost susținute
ca expuneri, clasice. Ulterior, în urma ideilor primite de la studenți, am trecut împreună la o
prezentare de alt fel, folosind material video, cu o interactivitate mai mare.

Înregistrarea primei prelegeri este disponibilă aici (numai de pe cont instuțional):

https://drive.google.com/file/d/1cTFOSXbK2vxXqHkNO2TfZUL6IIj03YfI/view

Aceasta a fost o prelegerea nouă, ținută prima oară în această formă, pentru a exista o abordare
similară cu cea de la disciplinele Monitoring ecologic și Managementul diversității biologice,
unde există deja astfel de definiri inductive de tip didactic ale obiectului disciplinei.

În viitor am putea începe prima prelegere cu câteva filme despre deteriorare:

 Protest Greenpeace împotriva deteriorării:
https://www.youtube.com/watch?v=EMyd4rwEkp4 Anarhism ecologist, natura are
valoare infinită
 TED Conference: https://www.youtube.com/watch?v=gMem9QalY-o Utilitarism
ecologist, natura are o valoare în bani: https://www.nature.com/articles/462277a

După urmărirea filmelor vom putea să discutăm în jurul câtorva întrebări:

 Ce se deteriorează ? (părți din mediu vs. sisteme ecologice întregi) Deschidere spre
definirea inductivă a deteriorării observând diversitatea modurilor de abordare.
 De unde știm că s-a deteriorat ceva ? Perspectiva umană asupra stării mediului.
Deschidere spre nevoia de cunoaștere a proceselor sociale care stau în spatele diversității
perspectivelor umane, și a strategiilor de înțelegere a acestor procese sociale cu
complexități diferite
 Cum putem gestiona situația ? Modul de gândire cu privire la soluție depinde atât de
cunoașterea proceselor natural, cât și a proceselor sociale și culturale). Deschidere spre
legătura dintre strategiile de reducere a dimensionalității sistemelor socio-ecologice și
problematica deteriorării mediului.

Extragem mai jos câteva idei din expunerea orală înregistrată:

În ce privește definirea inductivă a deteriorării

Pornim de la constatarea că există forme instituționalizate ale interpretării mediului, în care

sunt abordați separat/sectorial anumiți factori de mediu abiotici și biologic, sau interesează
numai anumite tipuri de ecosisteme în diferite tradiții de management (forestiere în tradiția
silvică, acvatice în tradiția piscicolă, „habitate” în deja tradiționalul management sectorial al
biodiversității – limitat la obiective de protecție pe baza valorii intrinseci a componentelor
mediului).

Reglementările și tradițiile manageriale abordează sectorial deteriorarea acestor componente ale

mediului. Prima latură a discuției despre deteriorare este statică, despre stare, în cele două
variante, cu factori de mediu sau numai cu anumite tipuri de ecosisteme. Deteriorarea poate fi
înțeleasă aici în termeni de modificare a “calității”, de schimbare a stării de „sănătate” a acelor
factori de mediu / sau acelor entități ecologice specifice abordărilor sectoriale. A doua latură a
discuției este una în termeni de procese, nu foarte complexe, care pot fi caracterizate prin
măsurători ale unor variabile caracteristice numai factorului de mediu, sau tipului de ecosistem
respectiv. Din perspectiva proceselor deteriorarea poate fi definită prin prisma unor tendințe de
modificare în timp a stării.

Definiția de uz didactică propusă în prelegere este următoarea (ora 1:31):

Deteriorarea mediului din punctul de vedere al abordărilor sectorial instituționalizate, inclusiv a

celor referitoarea la biodiversitate în sensul sectorial din reglementări:
 se referă la modificarea stării anumitor factori de mediu sau anumitor ecosisteme de un
anumit tip în raport cu niște criterii relevante pentru beneficiarii umani (în termeni de
“calitate” sau de „sănătate” a factorului de mediu respectiv, sau a ecosistemului
respectiv),
 sau poate fi gândită în funcție de anumite procese relativ simple care pot fi
caracterizate numai prin prisma acelui factor de mediu, sau a acelui tip de ecosistem, fără
relații ale sale cu alți factori de mediu, sau cu alte tipuri de ecosisteme, și anume prin
detectarea unor tendințe în dinamica acestor procese care sunt percepute ca
nefavorabile din perspectiva beneficiarului uman (ora 1:35).

În ce privește legătura cu strategiile de reducere a dimensionalității proceselor socio-ecologice

(discutate pe larg în cursul Ecologie generală):

Strategiile de reducere a dimensionalității clasificate pentru uz didactic sunt cele din tabelul de
mai jos:

E1 E2 E3a E3b E4 E5
Ecofiziologie Ecologia Ecologia Ecologia Ecologia Structuri
Ecologie
populației comunităților biocenozelor ecosistemelor generale ale
sistemelor
complexe (ec.
sistemică, th
S1 S2 S3a S3b S4 ciclului adaptativ
Management Ecologia Ecologia Sisteme co- Ecologia a lui Holling, th
Științe populațiilor de comunităților de evoluate de industrială și alte despre structuri
sociale organizații organizații (Arena organizații abordări fizicaliste generale sociale
de acțiune) (DD98) și economice)
S5

Pentru a defini deductiv deteriorarea în viziunea ecologiei sistemice (adică din perspectivă
teoretică, nu pornind de la instituțiile care fac managementul mediului în realitatea socială)
facem apel la strategia E5 (dreapta în tabel). Pentru a înțelege natura proceselor de
deteriorare și a felului cum diferite procese de deteriorare se cuplează unele cu altele pentru a
avea un efect cumulativ la distanță spațial și temporal avem și de celelalte strategii de reducere
a dimensionalității proceselor naturale ecologice, în funcție de tipul de deteriorare (rândul de
sus în tabel, E1-E4). De asemenea, pentru a gestiona procesele de deterioare și a înțelege
diversitatea abordărilor existente, unele instituțioinalizate, altele încă nu, avem nevoie de o
imagine cel puțin asupra existenței strategiilor de reducere a complexității proceselor
sociale (S1-S4) și liniilor generale conceptuale caracteristice lor (rândul de jos din tabel).
 Prelegerea 2 Deteriorarea mediului
Definirea deteriorării mediului din perspectiva ecologiei sistemice. Evoluția definiției în funcție
de modelul conceptual al mediului în școala de gândire a Universității din București

Facem parte din școala holistă de ecologie a Universității din București și ne mândrim cu asta.
Dar ce înseamnă abordare holistă ? Și cum putem caracteriza deteriorarea sistemelor ecologice în
termenii acestei abordări ?

Abordarea holistă în sensul școlii de ecologie de la București are un sens tehnic. Clarificarea lui
este necesară pentru a înțelege sensul termenilor folosiți în conitnuare. Nu există un mod unitar
conceptual de înțelegere a holismului, el însuși reflectă evoluția cunoașterii științifice.

În mare sunt două moduri de folosire ale termenului holism de-a lungul dezvoltării școlii de la
București. Primul este urmează filiera lucrărilor profesorilor Botnariuc și Vădineanu din anii 70
până în 2004 și din punct de vedere internațional este o sinteză creativă între ideile școlilor
americană și rusă (figura 15) Al doilea reflectă modul de utilizare în literatura recentă despre
sistemele socio-ecologice. Întrece cele două sunt legături subtile pe care vom încerca să le
înțelegem.

Figura 15 Trei personalități cu rol major în dezvoltarea ecologiei sistemice/holiste: rusul

Vladimir Vernadsky (stânga), americanul Eugen Odum (dreapta) și Nicolae Botnariuc (mijloc).

1.1 Primul mod de utilizare a termenului holism

Metodologia din manualele clasice din ecologia românească (Botnariuc şi Vădineanu 1982 pdf,
Vădineanu 1998 pdf) face apel la cercetarea populațiilor naturale ( nu statistice ) ca pas absolut
necesar pentru caracterizarea biocenozei. În continuare vom urmări pas cu pas cum a evoluat
acest mod e abordare. Abordarea holistă este indisolubil legată de aplicarea concepției și metodei
sistemice. Citez din Botnariuc (1976, p14)2:

„Ideea de bază a acestui mod de abordare a cercetării este că întreaga materie, atât cea
lipsită de viață cât și cea vie, este organizată în sisteme ierarhizate : orice sistem este
alcătuit din subsisteme și la rândul său este o parte componentă (subsistem) a unui

2
Botnariuc N., 1976, Concepția și metoda sistemică în biologia generală, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, cota BCU București III 413450
 sistem mai cuprinzător. Fiecare sistem se comportă ca un întreg, iar în cadrul ierarhiei
relațiile dintre sistemele ierarhizate sunt relații dintre părți și relații dintre acestea și
întregul care le cuprinde. În cadrul acestor interacțuni, metoda sistemică permite
relevarea modului în care conexiunile părților componente duc la apariția unor noi
însușiri ale întregului și invers, a modului în care întregul influențează (determină)
însușirile părților componente.”

Explicație:

Termenul însușire din paragraful de mai sus se referă la niște proprietăți observabile /
măsurabile ale unor entități (sistemele și subsistemele). Termenul relație se referă la o
dependență caracterizabilă printr-o funcție matematică între proprietățile diferitelor
sisteme și subsisteme. Relația dintre un subsistem și un sistem a cărui parte este se referă
la dependența funcțională dintre o proprietate sau mai multe ale unui subsistem și o
proprietate măsurabilă a sistemului integrator.

Dificultăți potențiale

Succesul abordării sistemice depinde de existența unei metodologii adecvate de măsurare

a proprietăților relevante și de stabilirea relațiilor funcționale dintre proprietățile
măsurate. Care sunt aceste relații funcționale ? Care sunt proprietățile care trebuie
măsurate ? Una din criticile standard asupra ecologiei sistemice este că toți ecologii se
ocupă de sisteme, mai mult sau mai puțin complicate. Ce face să difere abordarea
ecologiei sistemice de alte abordări ? Simpla noțiune de sistem nu pare a fi suficientă.
Este necesară operaționalizarea acestei concepții până la ultimele ei detalii și verificarea
succesului ei practic.

Înainte de a vedea modul în care s-a operaționalizat abordarea holistă inițiată de Profesorul
Botnariuc să formalizăm relațiile dintre un subsistem și sistemul său integrator menționat în
textul citat. Pentru aceasta avem nevoie de două noțiuni:
 de scară de observare a unei proprietăți. Orice măsurătoare se face pe o anumită
suprafață sau pe un anumit volum și o anumită durată de timp. Scara spațială de
observare se referă la mărimea suprafeței sau volumului necesare (ne putem imaginea un
cuadrat de o anumită mărime minimă necesar), iar scara temporală se referă la durata de
timp cât are loc observația sau măsurare (ne putem gândi la ore, zile, sau luni). Orice
măsurătoare e caracterizată de o anumită scară spațilă și temporală.
 de ireductibilitate a unei proprietăți. O proprietate observabilă la o anumită scară este
ireductibilă dacă ea nu poate fi explicată în termenii unor proprietăți observabile la scări
mai mici. De exemplu proprietatea număr de organisme dintr-o populație nu poate fi
explicată prin proprietăți măsurabile la nivelul fiecărui indidiv în parte. O proprietate este
reductibilă dacă ea poate fi explicată prin proprietăți măsurabile la nivelul părților. De
exemplu rata de respirație medie a indivizilor unei populații din bugetul energetic este
explicabilă complet prin ratele de respirație ale fiecărui individ în parte.
o Notă: spunem că o proprietate a unui sistem este emergentă (emerge din relațiile
dintre părți) dacă este reductibilă și este pseudo-emergentă (pare să emeargă din
relațiile dintre părți) dacă este ireductibilă. Existența proprietăților pseud-
oemergente face abordarea reducționistă a sistemelor biologice și ecologice
inadecvată în mod fundamental.
 de spațiu de stare, tranziție de stare și proces. Un spațiu de stare al unui obiect este
spațiul cu atâtea dimensiuni câte măsurători s-au făcut în care reprezintă starea obiectului
ca pe un punct caracterizat de valorile măsurătorilor făcute la un moment dat. În timp
obiectul trece dintr-un punct în altul, adică are tranziții de stare. Mai multe tranziți de
 stare descriu un proces modelabil printr-o funcție matematică reprezentabilă grafic
printr-o traiectorie de stare.

Un obiect ierarhic este un obiect cu proprietăți observabile la minim două scări de forma:

(PLzi, PLzj, SL-1z, SL)

Unde
L și L-1 indică nivelul ierahic L observabil la scară mai mare și subnivelul ierarhic L-1
observabil la scară mai mică (exemple: populație – individ, biocenoză – populație)

i indică proprietăți reductibile și j proprietăți ireductibile

PLzi sunt seturi de i proprietăți ale z obiecte observabile la o scară L, proprietăți

emergente, reductibile la proprietăți ale obiectului ierarhic observabile la scara L-1

PLzj sunt seturi de j proprietăți ale z obiecte observabile la o scară L, proprietăți pseudo-
emergente, ireductibile la alte proprietăți ale obiectului ierarhic

SL-1z este structura sistemului de proprietăți ale obiectelor de scară L-1 caracterizabilă
prin legile de dependență funcțională (relațiile) dintre un subset i1 din cele i proprietăți
ale obiectelor observate la scara L-1 și subsetul complementar, i2. (exemplu: în cazul
unei populații poate exprima relațiile intra-populaționale). Legile acestea au forma
generală PL-1zi1 = L(PL-1zi2) exprimabilă matematic printr-un sistem de ecuații. Legile
limitează stările posibile ale obiectelor de la un anumit nivel ierarhic la un subspațiu din
spațiul lor de stare.

SL este structura ierarhică a obiectului z caracterizabilă prin legile de corelație inter-

nivelară dintre proprietățile reductibile i ale unui obiect simplu observabil la scara L, pe
de o parte, și proprietăți observabile la scara L-1 și proprietățile sale ireductibile j
observabile la scara L, pe de altă parte. Legile au forma generală PLzi = L(PL-1zi, PLzj).

Dacă nu există proprietăți ireductibile (PLzj) atunci comportamentul sistemului integrator de scară
L poate fi explicat în principiu complet prin măsurători la scara L-1. Dacă L-1 are și el părți
observabile la scară mai mică se poate complica modul de formalizare în mod corespunzător.

Note:
 Tipic pentru acest mod de abordare că toate proprietățile caracteristice unui
anumit nivel ierarhic pot fi măsurate la aceeași scară sau transferate după
măsurare printr-o anumită procedură la aceeași scară, o scara caracteristică a
nivelului ierarhic respectiv. Transferul în anii 80 se făcea prin obiecte matematice
statistice, rezultatul final fiind o valoare a variabilei măsurat la un moment de
timp aceeași pe toată suprafața ecosistemului și un indicator de dispersie (a se
vedea cursurile de statistică pentru biologi).
 Observăm că formalizarea de mai sus nu include variabile exterioare sistemului
integrator, caracterizând așadar sistemele de tip închis. În cazul sistemelor
deschise se adaugă și variabile coresponzând unor factori de comandă externi care
influențează obiectul ierarhic respectiv (energie radiantă solară, regim hidrologic,
factori antropici, etc). Ea este însă suficientă pentru a înțege ce înseamnă relații
între un subsistem și un sistem integrator.

O primă variantă de operaționalizarea a modului de concepere a sistemelor ecologice de mai sus

o găsim în lucrarea Botnariuc și Vădineanu (1982) începând cu pagina 31 în capitolul „Analiza
sistemică în ecologie”, citez:

“Având în vedere elementele de teoria sistemelor ecologice particularizate la sistemele

ecologice, considerăm populațiile naturale, animale și vegetale, precum și componentele
biotopului, ca subsisteme ale ecosistemului. Între care se stabilesc multiple relații, care
stau la baza schimburilor materiale și informaționale. Această imagine completă în
spațiul multidimensional al unui ecosistem real este recunoscută în analiza sistemică ca
model de bază (aditiv) sau model izomorf (Zeigler, 1976, 1979). Dar modelul de bază și
în consecință ecosistemul natural nu poate fi caracterizat în întregime întru-un interval
de timp suficient de scurt, în așa fel încât presupunerea că subsistemele își păstrează
neschimbată starea și că relațile dintre ele rămân constante, să nu ne îndepărteze
semnificativ de situația reală și acest lucru este valabil oricât de bine am organiza
cercetarea”.

Mai mult, caracterizarea stării unui ecosistem pe baza unui model izomorf ar implica o
cantitate foarte mare de informație a cărei obținere și prelucrare ar presupune un
interval de timp atât de mare încât cunoașterea stării nu ar mai avea nici o valoare
practică. În aceste condiții singura modalitate practică care se impune este reprezentată
de simplificarea modelului izomorf la un model reprezentat de componentele dominante
și interacțiunile dintre ele, care participă în esență la conturarea și desfășurarea
funcțiilor ecosistemului.”

Explicație. Un prim aspect de subliniat este că din considerente practice, nu principiale,

legile naturale caracteristice ecosistemului nu pot fi cunoscute complet, ci doar
modelate printr-o anumită simplificare. Deși aceste legi există, noi vom putea avea doar
niște modele ale lor, imperfecte. Apare o diferență majoră față de situația din fizică și
chimie. Al doilea este că există o anumită modalitatea privilegiată de simplificare, de
micșorare a numărului de variabile măsurate și de agregarea acestora, și anume una care
duce la cunoașterea “esenței” ecosistemului. Aveam de a face cu o gândire de tip
esențialist, adică una în care există niște tipuri clare de ecosisteme așa cum sunt tipurile
de atomi din sistemul periodic și fiecare tip de ecosistem e caracterizabil complet printr-
un anumit model homomorf, alături de care alte proprietăți sunt accidentale și neglijabile.
Tipurile de ecosistem sunt în număr finit, ele pot fi clasificate, inventariate și cartate,
activități care servesc intereselor noastre manageriale.

Criteriul de agregare a variabilelor propus este agregarea variabilelor măsurate pe baza identității
constantelor de timp. Se observă însă că acestea de cele mai multe ori nu sunt identice, cităm (p.
34):
“această condiție de a grupa subsistemele [a agrega proprietățile prin care le
caracterizăm] nu poate fi satisfăcută pentru că, în realitate, subsistemele componente sunt
mai mult sau mai puțin diferențiate structural și funcțional, încât nu se poate vorbi decât
de o asemănare cel mult, și nu de identitate”

Agregarea conduce la compartimentele din modelul homomorf, fiecare dintre ele fiind
caracterizat de anumite variabile agregate (figura 16).

Acest model poate fi reprezentat și printr-o matrice de conectivitate (figura 17). O astfel de
reprezentare e convenabilă mai ales când avem multe variabile agregate (compartimente) și
multe relații, vizualizare fiind mai ușoară.

De la această matrice tabelară se construiește matricea matematică, unde fij reprezintă funcțiile de
transfer între compartimente (figura 16). În continuare se alege așa numitul parametru de stare
prin care caracterizăm fiecare compartiment, sunt enumerate trei posibile principial:
 Unul prin care reprezint fluxul de energie. De exemplu energia stocată în fiecare
compartiment, iar relațiile devin schimburi de energie.
 Unul prin care reprezint funcția de ciclare a elementelor din ecositem (circuitele
biogeochimice). De exemplu stocul dintr-un anumit element în fiecare compartiment, iar
relațiile devin schimburile de substanță corespunzând acelui element.
 Unul prin care reprezint funcția de autocontrol a ecosistemului. Nu se dă un exemplu de
astfel de parametru și în ce ar consta schimburile.

Odată ales parametrul de stare se poate construi vectorul de stare al sistemului și se

caracterizează fluxul de energie (de exemplu) printr-un sistem de ecuații diferențiale (figura 18).

Figura 16 Model homomorf al unui lac în reprezentare grafică. Modelul include 11 variabile
interne, 2 variabile externe (una de intrare energetică și una de ieșire energetică) și numeroase
relații de dependență funcțională între variabile (după Botnariuc și Vădineanu 1982).

Figura 17 Reprezentarea modelului din figura 1 printr-o matrice de conectivitate (după

Botnariuc și Vădineanu 1982).
 a) b)

c)

Figura 18 Matrice de reprezentare a funcțiilor de transfer dintre compartimentele modelului

homomorf al unui ecosistem (a), vectorul de stare al ecosistemului (b) și reprezentarea ecuațiilor
care ar descrie fluxul de energie din ecosistem.

Dificultăți potențiale

Pe lângă dificultatea recunoscută chiar de la acel moment (lipsa de identitate a

constantelor de timp al variabilelor orginare agregate și posibilul caracter neliniar al
ecuațiilor prin care se caracterizează dinamica sistemului) mai există următoarele
dificultăți principiale:
1) scara spațială a populațiilor agregate în compartimente poate să să nu fie identică,
2) poate exista o anumită structură spațială a variabilelor agregate, iar aceasta să difere de
la o variabilă la alta
3) abordarea reduce variabilele ecologie măsurabile agregate strict la energie și substanță
4) funcția informațională, de autoreglare, nu este operaționalizată; presupoziția că funcția
informațională s-ar putea baza strict pe relații de conexiune inversă (feed-back) și pe
cicluri autocatalitice rezultate din cuplarea compartimentelor în parametrizări axate pe
fluxul de energie și de substanță s-a dovedit a fi nerealistă. Relațiile dintre compartimente
caracterizabile prin flux de energie și de substanță sunt mult mai sărace decât relațiile
interspecifice în genere. Nu toate relațiile interspecifice pot fi reduse la relații în cadrul
unui model homomorf rezultat dintr-o agregare de acest tip. Ele depind de procese subtile
a căror reprezentare se pierde în urma agregării. Abordarea reflectă un reducționim de
tip fizicalist al ecosistemelor.

În acest moment putem încerca să definim deteriorarea prin prisma acestui model conceptual. La
momentul respectiv modul de abordare considera „omul” ca un compartiment aparte, un factor
de comandă extern sistemelor ecologice, fără ca societatea să fie însăși un sistem ecologic, iar
modul de discutare a deteriorării sistemelor ecologice era pus în termenii relației om-biosferă,
adică a unui subsistem cu sistemul său integrator (figura 19). Reducționimsul fizicalist nu este
aplicat și sistemelor dominate de om, cărora li se recunoaște o anumită autonomie din punct de
vedere al proceselor caracteristice, care ar fi diferite de cele din sistemele ecologice.

Figura 19 Modul de abordare a problematicii deteriorării în Botnariuc și Vădineanu (1982, pag

297).

Nu există o definiție explicită a deteriorării în acestă lucrare. Folosind însă elementele de mai sus
am putea să o definim astfel:
 Deteriorarea este modificarea structurală a sistemelor ecologice prin acțiunea
omului ca factor de comandă extern care duce la pertubarea funcțiilor sistemelor
ecologice (energetică, de circulație a substanței sau informațională).

Observăm că această definiție în sine nu are implicații manageriale directe. Implicațiile

manageriale sunt la nivelul caracterizării factorului de comandă extern și a relaționării acestui cu
o anumită activitate umană. Aceste activăți umane sunt la momentul respectiv considerate
exterioare problematicii ecologiei, deși sunt incluse structural în ecosferă.

Din anul 1982 modul de abordare al holismului tradițional din școala de la București evoluează
mai întâi prin detalierii stucturii sistemului socio-economic. În 1989 presupozițiile materialiste
de interepretare a omului sunt duse la capăt, iar sistemul socio-economic este acceptat ca fiind un
sistem ecologic (Botnariuc și Vădineanu 19893, figura 20). Acest model schematic nu este încă
operaționalizat într-un mod caresă permită modelarea matematică a proceselor ecologice și
socio-economice cuplate.

Din figura 20 putem constata că structura sistemului socio-economic este la acea dată înțeleasă
în termenii clasici a planificării sectoriale a activităților economice. Se vorbește de industrie, de
agricultură, de relații dintre ele. În fapt este vorba de niște comparimente rezultate prin gruparea
unor organizații pe criterii de asemănare funcționale, similare nișei funcționale când identificăm
biocenoza. Acest mod mai analitic de abordare permite defenirea deteriorării sistemelor
ecologice astfel:
 Deteriorarea este modificarea structurală a sistemelor ecologice ca rezultat al
activității anumitor sectoare economice și/sau sociale care duce la pertubare
funcțiilor sistemelor ecologice (energetice, de circulație a substanței sau

3
Vădineanu A (coorodonator), Botnaricu N. (consultant), 1989, Protecția muncii și protecția mediului înconjurător –
cerințe actuale și de perspectivă, note de curs, Facultatea de Biologie, Universitatea din București,
 informațională).

Figura 20 Structura industriosferei în societățile industrializate. Mod de abordare a structurii

unui sistem socio-economic interpretat ca sistem ecologic (după Botnariuc și Vădineanu 1989).

Deși conceptual vorbind acest mod de abordare poate fi dezvoltat în mod mulțumitor,
identificându-se organizațiile responsabile pentru deteriorare și care trebuie să fie implicate și în
o eventuală restaurare sau plătirea costurilor acesteia, el are dezavantajul că atunci când se trece
la transferul cunoașterii dă naștere la politici sectoriale. Ori politice sectoriale sunt dificil de
corelat unele cu alte, ducând la un management ineficient al sistemelor ecologice.

Odată cu căderea regimului comunist și accesul pe scară mult mai largă la literatura de
specialitate internațională apar tranziții importante în modul cum este gândită abordare holistă.
Astfel, în 1998 metodologia de identificare a sistemelor ecologice ia în considerarea și
localizarea spațială exactă a compartimentelor în elaborarea modelului homomorf (Vădineanu
1998). Este adaptată teoria Claudiei Pahl-Vostl care propune trei pași pentru stabilirea
compartimentelor unui ecosistem: stabilirea claselor dinamice (grupuri de populații cu rată de
reciclare a biomasei asemănătoare), stabilirea modulelor dinamice (părți din clasele dinamice
care au aceeași localizare spațio-temporală în ecosistem) și stabilirea modulele trofodinamice
(părți din modulele dinamice care includ populații cu aceeași nișă trofică). Ca limite ale abordării
putem nota că nu sunt luate în considerare relații funcționale dintre populații în afara fluxului de
energie și de materie asociat relațiilor trofice. Nu este luat în considerare faptul că scara de
observare a unor populații poate fi mai mare decât a unor ecosisteme în care se găsesc doar o
parte din indivizii acelei populații.

Tot în 1998 se face, de asemenea, o reducere fizicalistă completă a funcționării sistemelor

ecologice umane în termeni de flux de materie și energie (figura 21). Modul de construirea a
variabilelor se face pe tipuri de capital (social, fizic, construit, natural), fără a considera faptul că
aceste tipuri de capital formează în sistemele socio-economice entități organizaționale, care la
rândul lor se pot agrega în compartimente așa cum se agregă populațiile într-un ecosistem natural
(o direcție prezentă pe plan internațional în ecologia oraganizațiilor, o disciplină la interfața
dintre sociologie și economie). Altfel spus se renunță la abordarea sectorială în modelul
conceptual. E de presupus că motivația principală a acestui mutații teoretice este intenția de a
sprijini caracterul integrat al managementului capitalului natural, de a promova politicile inter-
sectoriale atât în domeniul mediului, cât și în general în economie.
Figura 21 Modelul fizic al sistemelor socio-economice propus de Vădineanu (1998).
Mediul este acum definit explicit ca ierarhie de sisteme socio-ecologice, iar sistemele ecologice
în sensul mai vechi, din Botnariuc și Vădineanu (1982) sunt considerate acum capital natural.
Tot în Vădineanu (1998) evoluția sistemelor ecologice e gândită strict în termeni de dinamică a
sistemelor neliniare (figura 22, folosită și în notele de Ecologie generală), alături de procesul de
creștere a sistemelor ecologice.

Cum am putea defini deteriorare prin prisma acestui mod de abordare ? Nu avem o definiție
explicită în lucrare. Propunem următoarea definiție:
 Deteriorarea sistemelor ecologice este un proces intern asociat dinamicii sistemelor
socio-ecologice care constă în perturbarea funcționării capitalului natural ca
urmare a modificărilor structurale rezultate in interacțiune cu alte forme de capital
din structura sistemelor socio-economice.

Această definiție evidențiază că nu putem spera să gestionăm separat capitalul natural de ceea ce
se întâmplă în sistemele socio-economice. Dezavantajul ei pare să fie că nu ne permite să
localizăm rapid care dintre componentele sistemelor socio-economice sunt responsbile în mod
precis. Ele antrenează din punct de vedere managerial o responsabilitate globală, la nivelul
întregului sistem socio-economic, și de aici și un mod anume de luare a deciziilor.

Începând cu acest an încep să apară căi alternative de dezvoltare teoretică în școala de la

București. Astfel, în 1999 reducerea relațiilor inter-specifice la materie și energie și
caracterizarea evoluției sistemelor ecologice la modele de dinamică de stare nu este acceptată
implicit ca unic model explicativ de către Profesorul Botnariuc (Botnariuc 1999). Se insistă pe
imposibilitatea exprimării adecvate a unor procese ecologice de tipul evoluției în termeni de flux
de energie și de substanță și pe necesitatea păstrării unui limbaj caracteristic variabilelor de stare
observabile direct, înainte de agregarea pentru modelul homomorf. Profesorul Botnariuc
elaborează pe linia programului autonomist al biologiei, în care anumite variabile relevante
explicativ, de exemplu în teoria evoluției biologice, nu pot fi reduse la variabile de scară mai
mică de tipul energiei și substaneței. Acest program este compatibil cu modelarea matematică,
dar folosind variabile ireductibile măsurabile și observabile de către biologi și ecologi (variabile
pseudo-emergente, a se vede începutul prelegerii).

În anul 2001 este publicată o analiză care folosește conceptul de modul trofo-dinamic emergent
referindu-se la compartimente rezultate din gruparea unor populați cu scară de observare mai
mare decât cea a unui ecosistem (figura 23, Vădineanu și colab. 20014). Această abordare
renunță la ideea că toate organismele care sunt prezente într-un anumit loc în spațiu fac parte din
structura biocenozei locale și implicit din cea a ecosistemului. Există organisme ale căror
populații caracterizează structura complexului de biocenoze, doar unii indivizi, nu și populațiile
din care fac parte, fiind prezenți în biocenozele ecosistemelor ca unități fundamentale de
organizare a capitalului natural.

4
Vadineanu, A., S. Cristofor, V. Iordache, 2001, Lower Danube River System biodiversity changes, In: B. Gopal,
W. J. Junk and J. A. Davis (Eds), Biodiversity in Wetlands: Assessment, Function and Conservation, Backhuys
Publishers, 29-63
Figura 22 Modul de abordare al creșterii și evoluției sistemelor ecologice din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare (după Vădineanu 1998).
Figura 23 Interpretarea diversității specifice a sistemului Dunării inferioare prin module
trofodinamice emergente la scară de complex local și complex regional (după Vădineanu și colab.
2001 preluat și tradus în Iordache 2009).

În fine, în Iordache în Georgescu și colab. (20015, preluat și dezvoltat în Iordache 20096) propun
aplicarea consecventă a procedurii lui Pahl-Vostl în cazul sistemelor socio-economice, fără
agregarea tipurilor de capital, separarea principială a sistemelor ecologice de cele socio-economice
și folosesc conceptul de modul funcțional dinamic (echivalent al celui de modul trofo-dinamic)
pentru a caracterizare felul în care organizațiile grupează în sistemele socio-econonomice (figura
24, folosită și în notele de Ecologie generală). Sistemele ecologice furnizează fluxuri de resurse și
servicii naturale sistemelor sistemelor socio-economice. Resursele și servicii naturale ies din
sistemele ecologice de la nivelul unor compartimente structural anume (biotice sau abiotice) sau
dependente de unele procese mai simple ca funcțiile generice ale sistemului ecologic, chiar dacă
producția lor depinde de între sistemul ecologic. Ele intră în sistemele socio-economice în niște
compartimente anume (tipuri de organizații bine precizate), chiar dacă prin propagarea efectelor,
prin alte fluxuri pe care le emite acele organizații care interceptează primar, influențează întreag
sistemul socio-economic. Tehnic vorbind acest mod de abordare permite integrarea modelelor
naturale cu cele socio-economice prin cuplarea unor variabile precise măsurate în sistemele care
produc resursele și serviciile naturale cu variabile caracterizând organizațiile interceptoare.

Figura 24 Reprezentarea relației dintre un sistem ecologic și un sistem socio-economic ca pachet de

relații dintre compartimentele sistemelor ecologice și a compartimentele organizaționale ale unui
sistem socio-economic. În dreapta fără modele homomorfe, doar fluxul de servicii naturale.

5
Georgescu D., Iordache V,, Botezatu M, 2001, Ecologie Umană, Editura Ars Docendi, București
6
Iordache V, 2009, Ecotoxicologia metalelor grele în Insula Mică a Brăilei, Ed. Ars Docendi, București
Trebuie spus că acest mod de abordare nu implică o preferință anume pentru vreun mod de
organizare politică a sistemelor socio-economice. El este un model de cunoaștere fundamentală,
descriptiv. Este blatul tortului. Până se ajunge la ciocolata și fructele de deasupra este cale lungă, și
intervin alte procese, de altă natură (socio-politică) în urma cărora glazura arată într-un fel sau altul.

Prin acest model conceptual definim deteriorare astfel:

 Deteriorarea este acea modificare structurală a sistemelor ecologice care duce la
scăderea ofertei de resurse și servicii naturale pentru organizațiile din structura
sistemelor socio-economice.

Din acest moment evoluează independent două tipuri de abordări ale sistemelor socio-ecologice, și
anume:
 O abordare fizicalistă a sistemelor socio-ecologice în care mediul este definit ca ierarhie de
sisteme socio-ecologice. Abordarea e asociată cu un mod de gândire esențialist, care permite
o clasificare riguroasă a tipurilor sisteme ecologice și o separare geografică a lor netă.
Avantajul major al acestei abordări este posibilitatea directă de a face un management
spațial diferențial al sistemelor ecologice, inclusiv a subtipului lor socio-economic.
Dezavantajul major este reducerea variabilelor ireductibile socio-economice și gradul de
agregare foarte mare al variabilelor prin care se caracterizează tipurile de capital, fără
posibilitatea principială a stratificării lor pe tipuri de organizații corespunzând societăților
reale.
 O abordare autonomistă a sistemelor socio-economice, oarecum similară conceptual opțiunii
autonomiste cu privire la evoluția sistemelor ecologice a Prof. Botnariuc, dar aplicată
domeniului fenomenelor umane. Această abordare permite analiza detaliată, analitică, a
tipului de relații dintre sistemele ecologice și sistemele socio-economice. În acest mod de
abordare există o suprapunere spațială între sistemele ecologice și cele socio-economice
(conform limitelor administrative ale organizațiilor din sistemele socio-economice).
Sistemele socio-economice interacționează (se cuplează) cu cele ecologice prin fluxuri de
materie și energie corespunzând serviciilor ecosistemice conform schemei din figura 25.

Figura 25 Reprezentare schematică a dublei apartenențe a unui sistem ecologic la ierarhia

sistemelor ecologice și la ierarhia sistemelor socio-economice prin fluxuri diferite de materie și
energie folosind planuri de analiză de tipul celor din analiza spațială (GIS). Prin fluxurile
corespunzând resurselor și serviciilor sistemele ecologice apropriate cultural de diverse organizații
se integrează cu alte forme de capital în structura acestor și susțin procesele de producție economică
sau de alte tipuri caracteristice funcționării sistemelor socio-economice (după Iordache în
Georgescu și colab. 2001).

Diferențele dintre cele două abordări nu sunt în ce privește variabilele măsurate, ci în prvința
presupozițiilor cu privire la reductibilitatea sau ireductibilitatea lor și opțiunile metodologice cu
privire la modul de agregare. Din punctul de vedere al situării în contextul literaturii internaționale,
ambele corespund unui anumit corp de literatură în continuă dezvoltare.

Din punct de vedere ideologic miza socio-economică a celor două abordări vine din faptul că prima
e mai ușor de folosit pentru un model social complet integrat, holist, cu un control centralizat asupra
tipurilor de capital și un model social descentralizat, în care controlul asupra diferitelor tipuri de
capital este distribuit în diferite ponderi între stat și și alte organizații din sistemul socio-economic.
Modelul care agregă într-o singură variabilă fiecare tip de capital tratează conceptual sistemul
socio-economic de la un anumit nivel ierarhic ca pe o singură organizație. A doua abordare e mai
ușor de suținut pentru o abordare parțial descentralizată. Aceste moduri de utilizare nu au însă nimic
de a face cu calitățile sau defectele lor descriptive din punct de vedere strict științific.

Mai mult, într-o societate pluralistă de tip european cele două abordări sunt complementare din
punctul de vedere al asistării deciziilor:
 Abordare holistă cu definirea mediului ca ierarhie de de sisteme socio-ecologice și agregare
prin formele de capital poate susține eficient deciziile la nivelul politicilor și programelor
naționale, regionale și locale de ansamblu, pentru proiectare dezvoltării.
 Abordarea holistă fără reducerea variabilelor socio-economice și culturale la variabile
naturale și cu agregare pe tipuri de organizații poate susține eficient deciziile la scară
organizațională, a actorilor implicați în gestionarea directă a relațiilor cu capitalul naturale
(vom detaliat în semestrul 2 noțiuni de management și vom caracteriza tipurile de organizați
implicate în managementul capitalului naturale).

Din acest stadiu până în prezent mai au loc doi pași conceptuali în evoluția școlii românești.

Unul este legat de adoptarea teoriei panarhiei a lui Holling și a ciclurilor adaptative (Vădineanu
2004). În esență este vorba despre completarea imaginii cu privire la dinamica sistemelor ecologice
neliniare cu un pas de restructurare a sistemului în urma dezorganizării, alături de pașii deja clasici
de creștere și evoluție (figura 26). Acest model principial este foarte relevant pentru problematica
deteriorării capitalului natural la nivel de management strategic, impunând exigența unui
management adaptativ. Pe de altă parte, el nu este operaționalizabil într-o teorie testabilă, cu
capacitatea predictivă, care să permită măsuri în organizații specifice. El impune însă o construcție
flexibilă a sistemului de instituții al unui sistem socio-economic în măsură să facă față situațiilor
neprevăzute de distrugeri neprevăzute ale capitalului natural ca rezultat al nelinearității proceselor
care susțin producția de resurse și servicii.

În contextul în care cercetări efective pentru construcția de modele homomorfe complete ale
ecosistemelor au prețuri prohibitive s-a pus problema în ce măsură nu sunt relevante și modele
homomorfe cu o structură mai simplă, centrate pe înțelegerea rolului anumitor compartimente cheie
în producerea de resurse și servicii naturale (așa numite unități furnizoare de servicii). O astfel de
abordare ar fi utilă managementului operațional la nivelul anumitor organizați, pentru că
organizațiile sunt adesea cuplate doar al anumite compartimente ale sistemelor ecologice, sau
folosesc anumite servicii naturale în mod preferențial (așa numit abordare sectorială în
managementul mediului). Pe această direcția s-a concluzionat că pentru modelarea proceselor la
scara de timp și spațiu caracteristică unui anumit compartiment este suficientă stabilirea unui model
homomorf care include compartimente caracterizare de aceeași scară și câteva scări mai mici și mai
mari la care au loc procese tipice organismelor cu care organismele țintă au relații interspecifice
directe (figura 27). Vom detaliat aceste chestiuni mai mult în semestrul doi la disciplina
managementul diversității biologice.
Figura 26 Etapele unui ciclu de dezvoltare care include distrugere și restructurare (după Vădineanu
20047).

Figura 27 Model homomorf maximal centrat pe o comunitate de fungi ectomicorizanți (“source

scale”). Compartimentelor / variabilelor de la scara sursă li se adaugă compartimente / variabile de
la o scară mai mică și două scări mai mari, precum și factori de comandă externi (după

1.2 Al doilea mod de utilizare a termenului holism

În ultimii 15 ani a existat o foarte mare cerere de instrumente de asistare a deciziilor pentru
dezvoltarea durabilă. În particular există un interes foarte mare pentru cunoașterea producției de
servicii ecosistemice, pentru distribuția producției acestora în spațiu și pentru modul cum fluctuează
în timp.

În mod principial holismul clasic, indiferent de modul cum propune agregarea variabilelor și
construirea modelelor homomorfe, poate furniza instrumentele solicitate de decidenți. Problema
este operaționalizarea foarte dificilă, construcția încă nefinalizată a bazelor de date și de cunoștințe
(modele matematice). Acest tip de modelare reflectă în jargonul modelatorilor o abordare de tip
cutie albă (white box), în care sunt cunoscute și modelate mecanismele de producție.

În absența unor modele de tip cutie albă eficiente s-au produs evaluări mai puțin riguroase ale

7
Vădineanu A., 2004, Managementul Dezvoltării, Ed. Ars Docendi, București.
producției servicii ecosistemice bazate pe un număr mic de variabile măsurate, adesea fără un
model homomorf în sensul clasic, fără un apel la metodologia analizei sistemice descrie în prima
parte a acestui capitol. Ele reflectă o abordare de tip cutie gri (grey box, la extremă aflându-se cutia
neagră, unde cunosc numai relația dintre variabilele de intrare și de ieșire din ecosistem, fără să știu
nimic despre ce se întâmplă înăuntru). Aceste variabile puțin la număr și evaluările făcute cu ele au
fost asociate unui anumit tip de ecosistem rezultat din proceduri de cartare a habitatelor sau din
clasificări ale terenului de tip CORINE, fără cunoașterea mecanismelor.

Abordarea de tip cutie gri schițată mai sus este numită în literatura de specialitate o abordare
holistă, în sensul că are în vedere ce produc ecosisteme ca întreg, chiar dacă nu sunt explicitate
mecanismele, și că propune un management la scara ecosistemului ca întreg sau al complexelor, nu
doar la scara unor compartimente, așa cum se face în abodarea sectorială.

Acest mod de utilizare a termenului holism are o nuanță managerială, el e contraponderea

managementului sectorial al capitalului natural. În primul caz modul de utilizare al termenului
holism avea o nunață științifică fundamentală, el fiind contraponderea la cercetarea unor procese
mai simple decât cele de scară ecosistemică, proces care depind de un număr mic de variabile.

1.3 Legătura dintre cele două moduri de utilizare a termenului holism

Înțelegerea acestei legături presupune cunoașterea felului în care se produc cartările ecosistemelor
pe suprafețe mari, un proces care depinde de delimitarea lor spațială.

Atunci când cartăm ecosisteme le tratăm ca pe niște obiecte spațio-temporale. Modul managerial de
utilizare a termenului holism e asociat înțelegerii sistemelor ecologice ca niște unități (obiecte) de
management.

Atunci când construim modelul homomorf ne interesează procesele care au loc asociat acestor
obiecte. Prin ecuațiile respective caracterizăm niște procese de o complexitate mai mică sau mai
mare.

Când vorbim de obiecte ne referim la un substrat cu proprietăți (“ceva” caracterizat de anumite

proprietăți observabile de către un observator). Când vorbim de procese ne referim la proprietăți
observate caracterizate de o anumită relație între ele. Prin relație se înțelege că unele proprietăți
depind de altele într-un mod exprimabil în limbaj comun sau preferabil matematic. Faptul că
obiectul este obiect e dat de existența acestor regularități, legi (în cazul obiectelor naturale) sau
reguli (în cazul obiectelor instituționale) ale obiectului respectiv, nu de existența unui ceva pe care îl
pot arăta cu degetul. Acest mod de gândire e ușor de observat mai ales când nu putem vedea cu
ușurință obiectul, de exemplu un stat, sau o organizație. Putem observa tot felul de proprietăți
culturale, fizice, și că sunt niște regularități în privința lor, și atunci spunem că avem de a face cu un
stat. Dar statul nu îl poate arăta nimeni cu degetul. Situația este similară și în cazul multor procese
ecologice.

Primul mod de gândire este ancorat în structurile gramaticale ale limbajului comun. În orice limbă
vorbim despre lume cu subiect și predicat (dacă greșesc îmi cer anticipat scuze lingviștilor).
Subiectul se referă la un ceva sau un cineva, căruia îi alocăm niște trăsături anume, predicatele.
Acest mod de concepere a obiectelor este accesibil oricărei persoane umane care stăpânește limba
sa. Dacă cineva nu poate înțelege un text științific în care obiectele sunt concepute în acest mod el
va crede că nu are suficiente cunoștințe despre obiectele și proprietățile respective. Al doilea mod
de a gândi este ancorat în limbajul matematic, în noțiunea de funcție. A pătruns și în gândirea
comună acest mod de a gândi, spunem că în funcție de ceva (o variabilă) voi face cutare (altă
variabilă).

Un biolog sau un ecolog parcurge următoarele etape în munca sa:

1. pornește de la niște obiecte numite în limbajul comun, pe care le gândește ca substrat cu
proprietăți, și începe să le observe folosind simțurile sale sau diverse metode și instrumente
bazate pe teorii fizice și chimice. În această etapă toate obiectele sunt în spațiul fizic, iar
proprietățile observate sunt caracterizată de o anumită scară spațială și temporală de
observare (densitatea populației de urși o pot măsura la scara unor sute de kilometri pătrați
cu studii de durata unor ani, dar concentrația unui poluant în sol doar la scara unui decimetru
pătrat, a probei de pământ prelevate, cu măsurare la scara de timp a metodei analizei
chimice respective).
2. Caută relațiile dintre proprietățile observate și construiește un obiect de tipul al doilea, prin
care exprimă regularitățile observate. Acesta este un obiect la fel de real ca cele din limbajul
comun folosite în prima etapă, pentru că tiparele observate exprimate în funcții matematice
au un caracter obiectiv, surprind ceva din structura lumii în privința modificării lumii în
timp, la fel cum indicarea unor limite în spațiul fizic când indicăm un lucru oarecare arată
niște omogenități în fenomenele din afara minții noastre la un anumit moment de timp.
Fiecare proprietate care a fost observată a necesitat noțiunea de spațiu fizic pentru observare,
dar obiectul științific constituit în această etapă nu mai are nevoie de noțiunea de spațiu fizic
pentru înțelegerea sa.
3. Transferă cunoașterea de la punctul doi în modul obișnuit de gândire prin producerea unor
obiecte inteligibile în limbaj comun, fie pentru publicul larg, fie pentru oamenii de știință
care vor să facă alte observații pornind de la noi tipuri de obiecte exprimate ca substrat cu
proprietăți. De exemplu, face o hartă cu habitatele defavorabile pentru diverse organisme în
România din cauza unor activități umane (poluare, despădurire, etc). Harta va fi folosită de
cei care gestionează problemele de mediu, dar și de alți cercetători care vor folosi obiectele
delimitate pentru alte observații măsurători (revenire la pasul 1) în vederea elaborării de alte
obiecte matematizate (revenire la pasul 2).

Ambele moduri de a gândi obiectele sunt necesare pentru derularea întregului proces de activitate
științifică. Din punct de vedere al diviziunii muncii este foarte posibil ca unii biologi și ecologi să se
specializeze pentru diferite etape, ba chiar să nu le practice deloc pe celelalte în viața profesională,
dar procesul de dezvoltare al acestor științe depinde de toate etapele.

O problemă specifică a biologilor și ecologilor este cum să legi matematic proprietăți observate la
scări spațiale atât de diferite și modele dezvoltate pentru proprietăți observate la scări foarte diferite
(cum să cuplezi de exemplu modele de dezvoltare a vegetației din munți cu modele climatice, sau
cu cele de predicția a inundațiilor în bazinele hidrografice). Proprietățile observate la scară mică
(poluarea solului, caracteristicile vegetației) variază mult dintr-un loc în altul la scara la care observi
proprietatea de scară mare (densitatea mamiferelor) și procesele de scară mare (climatice,
hidrologice). Soluția este folosirea unor obiecte matematice pur metodologice, care nu mai au nici
un fel de corespondent în lumea fenomenelor externe, fiind produse de mintea noastră ca să
rezolvăm problema. În varianta clasică se folosește teoria statistică și se agregă într-un fel sau altul
numeroasele valori măsurate la scară mică în diverși indicatori relevanți la scara măsurătorii de
scară mare. În varianta contemporană făcută posibilă practic de dezvoltarea tehnicilor de localizare
spațială (GPS) și observare din satelit se folosesc obiecte geografice (câmpuri bidimensionale ale
variabilelor măsurat obținute prin interpolare din punctele matematice asociate locurilor unde s-au
măsurat variabilele de scară mică), iar în contextul utilizării intensive a tehnicii de calcul numeroase
alte obiecte matematice de reprezentare a datelor care să permită calculul numeric eficient.

Observăm că în cazul biologiei și ecologiei obiectul constituit în pasul 2 o să depindă de foarte

multe obiecte metodologice matematice înainte să ajungem la o identificare a lui prin structura sa,
prin formularea funcțiilor matematice care relaționează proprietățile obervate. Nici măcar
proprietățile observate nu vor mai fi caracterizate prin măsurătorile directe din pasul 1, ci în mod
necesar avem niște valori derivate prin diverse metodologii. Deși nu vom putea atinge niciodată
cunoașterea obiectului real din exterior, deși vom fi capabili să avem doar niște modele ale lui,
totuși acceptăm că acesta există, altfel nu am putea înțelege de ce putem constata regularitățile
respective.

Tipic biologiei și ecologiei este că există relații între proprietăți observate la scări foarte diferite.
Producția de biomasă a unui organism va depinde de proprietăți observabile la scară mult mai mică
decât acesta, ale unor macromolecule, dar și de proprietăți observate la scară mult mai mare, a
mediului în care se află organismul. Situația este similară pentru organizațiile umane, inclusiv
pentru state. Ceea ce diferă sunt doar tipurile de proprietăți, care în cazul societăților umane au în
vedere pe lângă cele naturale și pe cele mentale și culturale. Dacă proprietățile din obiectul
matematizat ar fi observabile la aceeași scară nu am avea o mare problemă în a echivala obiectul
matematizat (proprietăți cu relație funcțională) cu obiectul gândit ca substrat cu proprietăți. Am zice
că relația funcțională e între proprietățile substratului și ar apărea doar discuția la ce mai am nevoie
de noțiunea de substrat (unii ar zice că deoarece descoperim mereu noi proprietăți și că pentru a
înțelege cum e asta posibil avem nevoie să presupune că există un substrat, o substanță, o materie,
care să le aibă). Dar obiectele biologice și ecologice, ca și cele sociale, economice, evidențiază că
cele două sunt moduri de gândire a realității complementare, care nu pot fi amestecate în aceeași
entitate, ci doar a căror folosire poate fi asociată unor etape succesive ale unui proces de cunoaștere.

1.3.1 Obiectele metodologice geografice cu care facem legătura între obiecte și variabile implicate
în procese

Caracterizarea proceselor ecologice cuplate care susțin producția de servicii ecosistemice implică
un cuplaj între variabile măsurate la diferite scări spațiale. Trecerea de la o scară la alta se face prin:
- Obiecte matematice statistice fără componentă spațială
- Obiecte matematice cu componentă spațială – geografice

Obiectele geografice sunt caracterizate de variabile spațiale, tuple mono- sau multivariate, directe
(obținute direct din măsurare), sau indirecte (obținute prin interpolare). Obiectele geografice fac
parte atât din modelele de observare a proprietăților obiectelor productive biologice (ecologice), cât
și din modelele de investigare a funcționării lor, după modularizare.

Spaţiul geografic poate fi:

- Continuu, format din puncte, similar celui fizic
- Format din obiecte care umplu spaţiul, cu obiecte. Obiectele geografice se află în spaţiul
fizic. Punctul geografic poate fi un obiect.

Modelele ecologice pot fi:

- clasice, nespaţiale, cu localizare în spaţiu indirectă, prin aplicarea modelului într-o zonă, în
care am făcut măsurătorile.
- spaţiale în sens direct, prin cuplarea fiecărei valori a variabilelor măsurate cu nişte
coordonate spaţiale.

Tipurile de obiecte geografice sunt prezentate în tabelul 5.

Tabelul 5 Tipuri de obiecte geografice (reconstruit și adaptat după Goodchild 1992).

Abordare Măsurare, Obiecte geografice primare Obiecte geografice derivate

observare (rezultate prin modelarea
datelor și discretizarea
planului)
Tip câmp Variabile z Tuple de Câmp Substrat (poligoane, linii de
(proprietăți cu observabile la variabile interpolat contur, puncte distribuite
relație de scară mult mai spațiale din tuple regulat ca centre ale unei
localizare mică decât <x,y, z1, …, (mulțimea discretizări a planului) cu
spațială), permite decât obiectele zn> infinită de atribute. Poligoanele sunt
o tratare riguroasă epistemice și tuple) caracterizate de o funcție de
a erorii și decât precizia variație a variabilei în
verificare geografică a interior. Mărimea
empirică localizării poligoanelor este
neconstrânsă, e dată exclusiv
de analiza statistică.
Variabile z Tuple în Câmp Substrat cu atribute. Mărimea
observabile la centrul unui interpolat unităților de discretizare nu
scară mai mare poligon sau din tuple poate fi mai mică decât scara
decât decât linie localizată (mulțimea poligoanelor sau liniilor de
obiectele având ca infinită de observare a variabilelor z (un
epistemice și proprietăți tuple) obiect mai mic caracteriat de
decât precizia variabilele variabila z nu are sens
geografică a spațiale natural).
localizării măsurate
Tip discret Scara de Puncte, poligoane linii cu Câmp obținut prin “planar
(substrat localizat observare nu proprietăți, care umplu un enforcement” (punctele au o
spațial cu influențează spațiu geografic gol anumită valoare în locurile
proprietăți), nu abordarea. unde erau tipurile de obiecte,
permite o tratare și o altă valoare constantă în
riguroasă a erorii, afara acestora.
adesea provin
dintr-o filtrare a
datelor empirice

Rolul în dezvoltarea cunoașterii al celor două tipuri de obiecte (realitate cu atribute – obiecte, și
atribute cu proprietate relațională - procese) este diferit. Primele rezultă din discretizarea câmpurilor
spațiale asociate unor variabile din structura celor din urmă. Abordarea holistă de interes managerial
e bazată pe cartarea ecosistemelor și se face în acest mod, pornind de la informații furnizate de
imaginile satelitare coroborate cu investigații de teren asupra structurii covorului vegetal și a unități
hidrogeomorfologice.

Încheierea lecției

Modul cum definim deteriorarea sistemelor ecologice depinde de cadrul conceptual adoptat. Acest
cadru a evoluat și evoluează, atât pe plan internațional, cât și în cadrul școlii de ecologie de la
București. Nu există un cadru corect în genere, ci fiecare are anumite avantaje și dezavantaje.

Am putut vedea că sunt numeroase forme de holism, toate compatibile cu analiza sistemică.
Ecologia sistemică are ca criteriu de identitate faptul că aplică analiza sistemică unor procese
cuplate complexe care formează bucle autocatalitice în natură sau în natură împreună cu sistemele-
socioeconomice. Existența acestor cuplaje și dependențe reciproce implică neapărat reducerea
variabilelor caracteristice sistemelor umane la variabile biologice sau fizice, este o opțiune
suplimentară care depinde de cu totul alte teorii decât cele ecologice.

În lumina celor de mai sus putem respinge afirmația că nu există un specific al ecologiei sistemice,
menționată la începutul acestui capitol, că toate disciplinele din tradiție ecologie s-ar ocupa de
sisteme. Doar ecologia sistemică se ocupă de ceea ce am precizat, iar pentru a putea face asta face
apel la o metodologie caracteristică. Este adevărat însă, cum vom vedea mai departe, că ecologia
sistemică nu se poate dezvolta separat de celelalte discipline tradiționale, că ea nu le integrează, ci
se dezvoltă alături de ele, împreună, prin cooperare.

Atunci când vom fi terminat facultatea și ne vom confrunta cu realitatea științifică din publicații și
cărți, cu cea managerială din instituții și din teren vom simții nevoia unei schematizări generale care
să ne permită să înțelegem repede despre ce fel de abordare este vorba, chiar dacă nu am mai
întâlnit-o vreodată. De aceea, după ce în prelegerea următoare vom face o clasificare mai simplă a
tipurilor de deterioare, peste două săptămâni vom sistematiza tipurile de procese care pot prin
cuplare să genereze buclele autocatalitice menționate și modurile în care putem ajunge la
reprezentarea unor procese tot mai complicate, până la cele de maximă complexitate enumerate de
Botnariuc și Vădineanu (1982):
 fluxul de energie,
 circulația elementelor
 funcția informațională (autoreglarea)

Până atunci vă doresc spor la învățat din acest capitol.

 Prelegerea 2 Deteriorarea mediului
Clasificarea tipurilor de deteriorare a mediului
folosind modelul conceptual ierarhic de organizare a mediului

Bună dimineața !

Am definit deteriorarea astfel:

 Deteriorarea este acea modificare structurală8 a sistemelor ecologice care duce la

scăderea ofertei de resurse și servicii naturale pentru organizațiile din structura
sistemelor socio-economice.

Prima parte a definiție, marcată cu galben mai sus, face apel la noțiunea de modificare structurală.
Vom discuta ce înseamnă modificare structurală făcând apel la noțiunea de ierarhie de sisetme
ecologice (figura 28, folosită și în notele de Ecologie generală). O folosim pe cea din Vădineanu
(1998) la care se adaugă conceptul de modul trofodinamic emergent din Vădineanu și colab. (2001).

Reamintire: structura în acest model teoretic se referă la părți și la relațiile dintre ele.
Părțile în ecosistem sunt fie abiotice (compartimente ale unității hidrogeomorfologice), fie
biologice (populații din biocenoză). Relații în ecosistem sunt relații ale populațiilor cu
biotopul, relații intra-populaționale și relații inter-specifice. Părțile unui complex sunt
sistemele ecologice din structura sa. Relațiile dintre sisteme ecologice sunt fluxuri de
energie și substanță. Fluxurile pot fi abiotice și biotice, iar cele biotice pot fi active
(organisme care se deplasează activ – de ex. păsări, mamifere mari) sau pasive (organisme
tranportate de fluxuri abiotice atmosferice sau hidrologice)

Ierarhia UHGM Ierarhia Ierarhia

sistemelor sistemelor
biologice ecologice

Nivel
populaţional

Nivel
Individual

Figura 28 Reprezentare schematică a ierarhiilor hidrogemorfologice, abiotice şi ecologice. Săgeţile

punctate indică direcţii de interpretare a structurii sistemelor ecologice şi implicit a mecanismelor
posibile de deteriorare a acestora. Explicaţii în text. (preluare din Iordache 2006).9
8
“Nu orice modificare structurală este şi o deteriorare, dar orice deteriorare are loc prin modificare structurală.”
(Iordache 2006).
9
Reamintire : termenul sistem ecologic se referă la oricare dintre obiectele ecologice indiferent de nivelul ierarhic pe
care îl ocupă. Termenul ecosistem se referă la obiectele ecologice elementare, de pe primul nivel ierarhic. Această
Am făcut mai demult această schemă ca ajutor pentru memorarea tipurilor de deterioare (Iordache
2006), adaptez mai jos o parte din textul respectiv.

Despre strucutra oricărui sistem ecologic de rang mai mare decât cel ecosistemic putem vorbi în
două feluri (pe direcția săgeților punctate din figura 20): în termeni de complex de biocenoze şi
complex de unităţi hidrogeomorfologice, sau în termeni de subsisteme ecologice (de exemplu de
ecosisteme dacă este vorba de un complex local de ecosisteme).
Să începem de la nivelul de organizare supraindividual cel mai simplu, populațional. Un mecanism
de deteriorare la nivel populaţional este modificare structurii genetice a populaţiei. De exemplu
repopularea în cazul speciilor periclitate cu organisme care provin din puţini ancestori, replantarea
pădurilor cu organisme care provin din anumite soiuri. În general toate metodele care provin din
adaptări ale celor agronomice, zootehnice pentru restaurarea capitalului natural tind să implice şi o
scădere a diversităţii genetice în comparaţie cu populaţia naturală.
La nivelul ecosistemelor putem avea modificări structurale prin modificarea biocenozelor şi a
unităţilor hidrogeomorfologice. În fiecare dintre acestea modificarea poate avea loc atât prin
eliminarea unor componente, cât şi prin adăugare unora noi. De exemplu, în cazul biocenozelor,
prin eliminare putem avea supraexploatarea resurselor regenerabile, iar prin adăugare introducerea
de specii noi. În cazul unităţilor hidrogeomorfologice prin elminare putem avea supraexploatearea
resurselor abiotice (de exemplu apa), iar prin adăugare poluarea.
Fiecare tip la rândul lui se poate clasifica în funcți de alte criterii. De exemplu poluarea în funcție de
tipul de variabilă modificat, fizică (poluare fonică, termică, cu particule) sau chimică. Uneori cele
două sunt cuplate, de exemplu în cazul particulelor minerale care transportă poluanți chimici pe
suprafața lor. Poluarea chimică se poate clasifica mai departe în funcție de tipul de substanțe
chimice.
La nivelul complexelor de ecosistem local, regional sau macroregional putem discuta pe
„orizontală” despre modificarea complexelor de biocenoze sau de unităţi hidrogeomorfologice, iar
pe „verticală” de modificare a tipurilor de ecosisteme, a ponderii acestora sau a relaţiilor dintre
ecosisteme.
Ceea ce e caracteristic în modificarea unui complexe de unități hidrogeomorfologice (UHGM) sau a
unui complex de biocenoze este legat de proprietățile lor emergente structurale. Acestea sunt
proprietăți ireductibile (Prelegerea 1). Ce proprietăți emergente au UHGM ? Limitele
ecosistemelor în adâncime şi înălţime în practica cercetării şi management variază; în practica
cercetării, limitele în profunzime sunt puse până acolo unde organismele din ecosisteme pot
influenţa. Limitele superioare: până unde sunt prezente organismele caracteristice acelui sistem
ecologic. Observăm că rămân nişte zone din structura ecosferei care din punct de vedere
metodologic nu sunt alocate ecosistemelor. Partea atmosferică de deasupra ecosistemelor, “ sistem
climatic”, poate fi interpretată ca proprietate emergentă structurală, abiotică a ecosferei, iar diverse
componente ale părţilor subterane (unde se află de ex. corpurile de apă subterane) pot fi interpretate
ca proprietăţi emergente abiotice ale unor complexe de ecosisteme de diferite niveluri ierarhice.
MTD emergente sunt asociate populațiilor mobile de organimse care au ca scară spațială specifică o
suprafață mult mai mare decât o biocenoză. Datorită acestor proprietăţi emergente, structurale,
biologice şi abiotice şi datorită relaţiilor dintre ecosisteme, producţia ecologică la niveluri ierarhice
superioare celui ecosistemic e mai mare.

utilizare e tipică școlii de la București. În limba engleză ecosystem se poate referi la oricare nivel ierahic, și de obicei e
însoțit în context de precizarea scării spațiale. Termenul landscape, când e prezent, s se traduce prin complexe de
ecosisteme, iar nivelul ierarhic se deduce din context în funcție de scara spațială.
Tipuri de deteriorare tipice pot fi supraexploatarea sau poluarea corpurilor subterane de apă, ori
supraexploatarea populațiilor din MTD emergent la scara complexului, ori introducerea de specii
noi cu mobilitate ridicată care formează noi MTD emergente sau modifică compoziția specifică a
celor vechi sau abundența relativă a populațiilor din structura lor.

Într-o abordare pe „verticală” putem identifica la nivel de complex local eliminarea ecosistemelor
(de exemplu prin despădurire), conversia ecosistemelor (de exemplu de la pădure naturală la pădure
plantată), modificarea relaţiilor dintre ecosisteme (de exemplu prin separare datorată infrastructurii
de transport), iar la niveluri mai mari marile amenajări de teritorii (de exemplu îndiguirea luncii,
prin care se transformă complexe întregi) și modificarea relațiilor dintre complexe (de exemplu
blocarea fluxurilor hidrologice de suprafață prin baraje și diguri).

La nivelul ecosferei procese caracteristice de deteriorare au loc la nivelul proprietăților structurale

emergente caracteristice (ireductibile) cum sunt sistemul climatic (acea componentă a atmosferei
care se află la înălțimi mai mari decât ceea ce alocăm ecosistemelor și complexelor, cu care
ecosisemele fac schimburi de energie și substanță) și MTD emergente la scară globală (includ
speciile cu nevoi spațiale de scară planetară, cum ar fi cele cu comportament migratoriu, al căror
management impune măsuri de la scară locală până la cea globală, cum vom vedea în semestrul 2).
Alături de acestea tot aici putem include și deteriorarea stratului de ozon stratosferic, deși ștrict
vorbind este localizat în afara ecosferei, pentru că el influențează un factor de comandă extern
foarte important.

Deteriorarea care are loc la un anumit nivel ierarhic prin mecanisme caracteristice are efecte care se
propagă și la alte niveluri ierarhice (de sus în jos sau de jos în sus). Nu putem înțelege cum se face
această propagare în cadrul modelului conceptual folosit pentru această clasificare analitică.
Dar o putem înțelege făcând apel la ideea de proces și de scară pe care am dezvoltat-o în capitolele
anterioare, după vom vedea în curând. Până atunci însă să aprofundăm câteva dintre tipurile de
deteriorare.

2.1 Detalierea fiecărui tip de deteriorare în parte

Pentru detalierea fiecărui tip în parte vă propun studiul individual al unor lucrări deja existente
conform tabelului 610 (folosit și în notele de Ecologie generală). Unele dintre tipurile de deteriorare
le vom detalia și aici mai târziu.

Tabelul 6 Surse bibliografice suport pentru câteva tipuri de deteriorare pentru care există sinteze de
literatură în limba română ca urmare a activităților din școala de la București.
Tip de deteriorare Sursa bibliografică
Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor Botnariuc si Vadineanu 1982,
regenerabile http://www.cesec.ro/pdf/BotnariucVadineanu1982.pdf
Vadineanu 1998,
http://www.biogeochemistry.ro/PDF/DezvoltareaDurabila_Vol1.pdf
Deteriorarea prin poluare cu nutrienti - Botnariuc si Vadineanu 1982
eutrofizarea.
Deteriorarea prin perturbarea circuitelor Vadineanu1998 completat cu cazuri de poluare din Botnariuc si
biogeochimice Vadineanu 1982

Deteriorarea prin introducerea de specii noi. Botnariuc si Vadineanu 1982, Cogalniceanu 1999
http://www.biogeochemistry.ro/PDF/Managementul_C.N.pdf
Deteriorarea prin fragmentarea habitatelor Cogalniceanu 1999

10
Nu are rost să compilez eu din texte bune deja existente Sintezele de literatură, tratatele imense, nu au nici un rost
didactic în sine astăzi când literatura e accesebilă on-line. Ele aveau pe vremuri ca un servicu de aducere la îndemână a
informațiilor greu accesibile. Niște note de curs au rost doar când propun un mod de abordare aparte, care nu e deja
prezent într-un alt manual existent. Altminteri se poate folosi ce există deja.
În plus față de aceste lucrări clasice în limba română putem folosi și o bibliografie din literatura de
specialitate care poate fi descărcată sub formă de arhivă de aici:

Despre Eutrofizare

 Ansari A. A., S. S. Gill (editori), 2014, Eutrophication: causes, consequences and control, Vol. 1.
Springer, Dordrecht
 Copetti, D., K. Finsterle, L. Marziali, F. Stefani, G. Tartari, G. Douglas, K. Reitzel, B. M. Spears, I. J.
Winfeld, G. Crosa, P. D‟Haese, S. Yasseri, M. Lurling, 2016, Eutrophication management in surface
waters using lanthanum modified bentonite, Water Research, 97: 162-174
 Dodds W. K., V. H. Smith, 2016, Nitrogen, phosphorus, and eutrophication in streams, Inland Waters, 6:
155-164
 Huo S., M. Chunzi, B. Xi, Y. Zhang, F. Wu, H. Liu, 2017, Development of methods for establishing
nutrient criteria in lakes and reservoirs: A review, Journal of Environmental Sciences,
https://doi.org/10.1016/j.jes.2017.07.013
 Lurling M., 2016, Editorial – A critical perspective on geo-engineering for eutrophication management in
lakes, Water Research, 97: 1-10
 McDowell R. W., P. J. A. Withers, T. J. Van der Weerden, 2017, The environmental impact of fertiliser
nutrient on freshwater, Issues in Environmental Science and Technology, 43: 20-44
 Schoumans O. F., W. J. Chardon, M. E. Bechmann, C. Gascuel-Odoux, G. Hofman, B. Kronvang, G. H.
Rubaek, B. Ulen, J.-M. Dorioz, 2014, Mitigation options to reduce phosphorus losses from the agricultural
sector and improve surface water quality: A review, Science of the Total Environment, 468-469: 1255-
1266
 Sun R., P. Sun, J. Zhang, S. Esquivel-Elizondo, Y. Wu, 2017, Microorganisms-based methods for harmful
algal blooms control: A review, Bioresource Technology, https://doi.org/10.1016/j.biortech.2017.07.175
 Withers P. J. A., C. Neal, H. P. Jarvie, D. G. Doody, Agriculture and eutrophication: where do we go from
here ? Sustainability, 6: 5853-5875
 Yang B., K. Huang, D. Sun, Y. Zhang, 2017, Mapping the scientific research on non-point source
pollution: a bibliometric analysis, Environ Sci Pollut Res, 24: 4352-4366
 Zamparas M., I. Zacharias, 2014, Restoration of eutrophic freshwater by managing internal nutrient loads,
496: 551-562

Despre poluare cu deșeuri (studiu de caz – țigări)

 Moerman J. W., G. E. Potts, 2011, Analysis of metals leached from smoked cigarette litter, Tobacco
Control, 20(Suppl. 1): i30-i35
 Novotny T. E., K. Lum, E. Smith, V. Wang, R. Barnes, 2009, Cigarettes butts and the case for an
environmental policy on hazardous cigarette waste, Int. J. Environ. Res. Public Health, 6: 1691-1705
 Osuala F. I., O. A. Abiodun, M. N. Igwo-Ezipke, K. A. Kemabonta, A. A. Otitoloju, 2016, Relative
toxicity of cigarette butts leachate and usefulness of antioxidant biomarker activity in Nile tilapia
Orechromis niloticus (Trewavas, 1983), Ethiopian Journal of Environmental Studies & Management, 10:
75-88
 Slaughter E., R. M. Gersberg, K. Watanabe, J. Rudolph, C. Stransky, T. E. Novotny, 2011, Toxicity of
cigarette butts, and their chemical components, to marine and freshwater fish, 20(Suppl. 1): i25-i29

Despre introducerea de specii noi, specii invasive

 Ballari S. A., C. B. Anderson, A. E. J. Valenzuela (2016) Understanding trends in biological invasions by

introduces mammals in southern South America: a review of research and management, Mammal Review,
46: 229-240
 Blackburn T. M., S. L. Scrivens, S. Heinrich, P. Cassey, Patterns of selectivity in introductions of mammal
species worldwide, NeoBiota, 33: 33-51
 Chapman D. S., L. Makra, R. Albertini, M. Bonini, A. Paldy, V. Rodinkova, B. Sikoparija, E. Weryszko-
Chmieleswska, J. M. Bullock, 2016, Modelling the introduction and spread of non-native species:
internationa trade and climate change drive ragweed invasion, Global Change Biology, 22: 3067-3079
 Gallardo B., M. Clavero, M. I. Sanchez, M. Vila, 2016, Global ecological impacts of invasive species in
aqutic ecosystems, Global Change Biology, 22: 151-163

Despre supraexploatare
 Crespo G. O., D. C. Dunn, 2017, A review of the impacts of fisheries on open-ocean ecosystems, ICES
Journal of Marine Science, fsx084, https://doi.org/10.1093/icesjms/fsx084
 Heine M., K. Enberg, 2008, Sustainable use of populations and overexploitation, Encycolopedia of life
sciences, John Wiley & Sons, Chichester, DOI: 10.1002/978047001 5902.a0020476
 Perissi I., U. Bardi, T. E. Asmar, A. Lavacchi, 2017, Dynamic patterns of overexploitation in fisheries,
Ecological Modelling, http://dx.doi.org/10.1016/j.ecolmodel.2017.06.009
 Prăvălie R., I. Săvulescu, C. Patriche, M. Dumitrașcu, G. Bandoc, 2017, Spatial assessment of land
degradation sensitive areas in southwestern Romania using modified MEDALUS method, Catena 153:
114-130
 Reynolds J. D., C. A. Peres, 2006, Overexploitation. In Principles of Conservation Biology, 3rdedn.
(M.J. Groom, G.K. Meffe and C.R. Carroll, eds.), Sunderland, MA: SinauerAssociates, 253–291

Despre fragmentarea şi pierderea habitatelor

 Ewers R. M., R. K. Didham, 2006, Confounding factors in the detection of species responses to habitat
fragmentation, Biol. Rev. 81: 117-142
 Fardila D., L. T. Kelly, J. L. Moore, M. A. McCarthy, 2017, A systematic review reveals changes in where
and how we have studied habitat loss and fragmentation over 20 years, Biological Conservation, 212: 130-
138
 Grilli G., S. Longo, P.Y. Huais, M. Pereyra, E. G. 2017, Fungal diversity at fragmented landscape:
synthesis and future perspectives, Current Opinion in Microbiology, 37: 161-165
 Holyoak M., S. K. Heath, 2016, The integration of climate change, spatial dynamics, Integrative Zoology,
11: 40-59
 Keinath D. A., D. F. Doak, K. E. Hodges, A global analysis of traits predicting species sensitivity to
habitat fragmentation, Global Ecol Biogeogr, 26: 115-127
 Mateo R., B. Arroyo, J. T. Garcia (editori), 2016, Current trends in wildlife research, Springer,
Switzerland
 Năstase G., A. Șerban, A. F. Năstase, G. Dragomir, A. I. Brezeanu, N. F. Iordan, 2017, Hydropower
development in Romania. A review from its beginnings to the present, Renewable and Sustainable Energy
Reviews, 80: 297-312
 Said M. Y., J. O. Ogutu, S. C. Kifugo, O. Makui, R. S. Reid, J. de Leeuw, 2016, Effects of extreme land
fragmentation on wildlife and livestock population abundance and distribution, Journal for Nature
Conservation, 34: 151-164
 Swift T. L., S. J. Hannon, 2010, Critical thresholds associated with habitat loss: a review of the concepts,
evidence, and applications, Biological reviews, 85: 35-53
 Wilson M. C., X.-Y. Chen, R. T. Corlett, et al., 2016, Habitat fragmentation and biodiversity conservation:
key findings and future challanges, 31: 219-227
 Xiao Y., X. Li, Y. Cao, M. Dong, 2016, The diverse effects of fragmentation on plant-pollinator
interactions, Plant Ecol 217: 857-868
 Yin D., Shawn J. Leroux, F. He, 2017, Methods and models for identifying threshold of habitat loss,
Ecography, 40: 131-143

Despre schimbări climatice

 Amman C. M., F. Joos, D. S. Schimel, B. L. Otto-Bliesner, R. A. Tomas, 2007, Solar influence on climate
during the past millenium: results from transient simulations with the NCAR Climate System Model,
PNAS, 104: 3713-3718
 Croitorul A.-C., A. Piticar, D. C. Burada, 2016a, Changes in precipitation extremes in Romania, Quternary
International, 415: 325-335
 Croitorul A.-C., A. Piticar, A.-F. Ciupertea, C. F. Roșca, 2016b, Changes in heat waves indices in
Romania over the period 1961-2015, Global Planetary Change, 146: 109-121
 Dragomir G., A. Șerban, G. Năstase, A. I. Brezeanu, 2016, Wind energy in Romania: a review from 2009
to 2016, Renewable and Sustainable Energy Reviews, 64: 129-143
 Dumitrașcu M., I. Mocanu, B. Mitrică, C. Dragotă, I. Grigorescu, C. Dumitrică, 2017, The assessment of
socio-economic vulnerability to drought in Southern Romania (Oltenia Plain), International Journal of
Disaster Risk Reduction, http://dx.doi.org/10.1016/j.ijdrr.2017.09.049
 Miao F., L. Xin, 2016, Paleoclimate data assimilation: its motivation, progress and prospects, Science
China Earth Sciences, 59: doi: 10.1007/s11430-015-5432-6
 Morgenstern O., M. I. Hegglin, E. Rozanov și colab., 2017, Review of the global models used within
phase 1 of the Chemistry – Climate Model Initiative (CCMI), Geosci. Model Dev., 10: 639-671
  Smerdon J. E., H. N. Pollack, 2016, Reconstructing Earth‟s surface temperature over the past 2000 years:
the science behind the headlines, WIREs Clim Change, doi: 10.1002/wcc.418
 Swingedouw D., J. Mignot, P. Ortega, M. Khodri, M. Menegoz, C. Cassou, V. Hanquiez, 2017, Impact of
explosive volcanic eruptions on the main climate variabilty modes, Global and Planetary Change, 150: 24-
45
 Wanner H., J. Beer, J. Butikofer și colab., 2008, Mid- to late Holocene climate change: and overvew,
Quaternary Science Reviews, 27: 1791-1828
 Zamfir A., S. E. Colesca, R.-A. Corbos, 2016, Public policies to support the development of renewable
energy in Romania: a review, Renewable and Sustainable Energy Reviews, 58: 87-106

Abordări care integrează maimulte tipuri de deteriorare

 Gillingham M. P., G. R. Halseth, C. J. Johnson, M. W. Parkes (editori), 2016, The integration imperative –
Cumulative environmental, community and health effects of multiple natural resource developments,
Springer, Heidelberg
 Venter O., N. N. Brodeur, L. Nemiroff, B. Belland, I. J. Dolinsek, J. W. A. Grant, 2006, Threats to
endangered species in Canada, Bioscience, 56: 903-910
 Verdenschot P. F. M., B. M. Spears, C. K. Feld, S. Brucet, H. Keizer-Vlek, A. Borja, M. Elliot, M.
Kernan, R. K. Johnson, 2013, A comparative review of recovery processes in rivers, lakes, estuarine and
coastal waters, Hydrobiologia, DOI 10.1007/s10750-012-1294-7
 Yiming L., D. S. Wilcove, 2005, Threats to vertebrate species in China and the United States, 55: 147-153

Această bibliografie se poate actualiza în fiecare folosind Google scholar și căutând în arberele de
citare al fiecărei lucrări. Vom face un astfel de exercițiu în cadrul evaluării periodice, la proiectarea
structurii unei sinteze de literatură.
 Prelegerea 4 Deteriorarea mediului
Înţelegerea deteriorării mediului prin prisma proceselor.
Abordarea deteriorării mediului în sisteme de mare complexitate. Conceptul de rezilienţă.

În această prelegere vom detalia tipurile de procese caracteristice sistemelor socio-ecologice. În

primul rând ne interesează procesele elementare, care cuplate generează procesele ample
caracteristice întregului sistem. Apoi ne interesează în ce mod se pot ele cupla unele cu altele. Fără
a avea pretenția că această analiză este completă, ea o oferă un cadru prin care poat fi interpretată
toată literatura de specialitate cu privire la deteriorarea sistemelor ecologice.

Dar mai întâi să privim acestă fotografie, ea este tipică pentru un proces de curgere a unui râu
montan (figura 29).

Figura 29 O imagine a râului Rila (Bulgaria) primăvara. O imagine a râului Rila (Bulgaria)
primăvara. Procesele au loc în timp, când numim cu un substantiv facem o reificare, transformăm
procesul într-un obiect fără ca acesta în fapt să fie în mod esențial un obiect (e o constrângere a
structurii limbilor naturale). Procesele se caracterizează mult mai bine în limbaj matematic.
Modelarea lor se face prin măsurarea unor variabile în spațiu, la o anumită scară, dar relaționarea
variabilelor se face pe baza variației lor în timp.

Procesele elementare care ne interesează pentru înțelegerea problematicii deteriorării sunt de două
feluri: productive și neproductive.

Procesele elementare neproductive caracterizează entități abiotice, compartimente ale unităților

hidrogemorfologice. Exemple pot fi transportul atmosferic, transportul hidrologic de suprafață sau
subteran, transferul diferitelor substanțe pe aceste căi. Astfel de procese sunt obiectul de studiu al
unor discipline științifice cum sunt meteorologia, fizica atmosferei, hidrologia, hidrogeologia. Ele
sunt guvernate de niște legi care pot fi descrise prin modele matematice care exprimă o cunoaștere
fundamentală mai profundă sau doar empirică, sau modele mixte. Aceste modele includ variabile
din care unele pot fi cuplate cu cele din modelele procesele productive.

Toată discuția de mai sus nu ia în considerare metodologiile de agregare a variabilelor caracteristice

ecologiei sistemice. Ne interesează în acest moment cele mai mici detalii ale proceselor care au loc
în sistemele ecologice, suntem la rezoluția cea mai fină. De ce ? Pentru că aceasta este rezoluția
corectă pentru înțelegerea modului de acțiune al factorilor de comandă antropici care duc la
deterioarea sistemelor ecologice, pentru a înțelege mecanismele cauzale specifice.

Procesele productive elementare sunt cele care implică obiecte productive elementare, organisme,
organizații. Astfel de obiecte par să aibă scopuri (să crească, să se reproducă, să producă ce este
prevăzut de misiunea organizației). În termenii Profesorului Botnariuc e vorba de comportament cu
finalitate. Termenul tehnic folosit este cel de obiecte aparent teoleologice (telos înseamnând scop
termenul înseamnă ale cărui legi de funcționare depind de un scop).

Prin cuplarea proceselor productive elementare au loc procese productive de scară mai mare,
populațională, biocenotică / ecosistemică, până la nivelul ecosferei. Modul de cuplare face ca
producția la scări mai mari să aibă caracterul unei proprietăți emergente la scara respectivă, adică să
fie diferită ca intensistate de simpla potențială însumare a producției bazate pe mecanisme
caracteristice unor procese de scară mai mică. Vom descrie în detaliu despre ce este vorba.

Un proces productiv elementar are următoarea structură11:

(Pi, Ii, Gi, Mreli, S, Mob)

unde:

Proprietățile care trebuie observate măsurate sunt:

Pi, o proprietate sau un set de proprietăți care descriu producția obiectului i, cu i de la 1 la n,

unde n este mărimea populației. În termenii modelării aceasta este variabila de producție.

Ii, un set de proprietăți observabile la scări (spațio-temporale sau doar temporale) mai mici
decât scara maximă a obiectului aparent teleologic i (observabilitatea la diferite scări poate
fi modelată independent de modelul de producție printr-o teorie ierarhică, a se vedea
capitolul 1 al notelor de curs). Această variabilă caracterizează resursele interne ale entității
productive necesare pentru producție. Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn,
ele pot descrie resursa umană, tehnologiile disponibile, etc.

Gi, un set de proprietăți observabile la scara maximă a obiectului aparent teleologic i. Aceste
variabile caracterizează niște trăsături ale, de exemplu, organismului sau organizației care
influențează producția și pot, în populații, oferi eventual un avantaj competitiv. Dacă vorbim
de o organizație care exploatează lemn ele pot descrie sistemul de management, indicatori
globali de performanță, de imagine publică a firmei.

Mreli un set de proprietăți relaționale ale mediului în raport cu obiectul aparent teleologic i
(acele trăsături ale mediului care sunt relevante, care influențează direct obiectul aparent i
caracterizate din perspectiva observatorului științific). Aceste variabile corespun resurselor
externe, sau entităților care furnizează servii din exterior necesare obiectului productiv
respectiv. Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn, Mrel va fi definit, de
exemplu, de populațiile de arbori care sunt exploatate. Producția organizației care
exploatează lemnul la o poate fi modelată la o anumită scară de timp folosind doar aceste
prime patru variabile. Mai putem vorbi de cererea existentă pentru ce produce firma.

Mob sunt proprietăți intrinseci și relaționale ale mediului obiectelor aparent teleologice,

11
Adaptat după Iordache V., 2010, Reconstrucția obiectelor productive din “Originea speciilor”, în Mircea Flonta,
Laurentiu Staicu, Virgil Iordache (editori), Darwin și gândirea evoluționistă, Ed. Pelican, Giurgiu, 2010, ISBN 978-973-
1993-15-7
 exclusiv Mrel (mediul „obiectiv” al obiectelor aparente teleologice i caracterizat din
perspectiva observatorului științific). Dacă vorbim de o organizație care exploatează lemn,
Mob va fi definit, de exemplu, de întreg ecosistemul forestier care susține producția asociată
populațiilor de arbori care sunt exploatate. Organizația nu e interesată de întreaga
funcționare a pădurii decât dacă are interesul să nu fie depășită capacitatea productivă a
acesteia, dacă dorește să existe permanent resurse pe care să le exploateze. Dacă firma are
oportunitatea să se mute permanent dintr-un loc în altul cu exploatarea e posibilă să
supraviețuiască și fără aceste cunoștințe. Dar alți utiliatori, care folosesc alte resurse și
servicii produse de ecosistemul forestier vor intra în astfel de împrejurări în conflict cu firma
exploatatoare, iar cunoașterea proceselor caracteristice mediului obiectiv al tuturoro
utilizatorilor ne permite ca manageri de mediu să gestionăm astfel de situații.

S este structura sistemului de proprietăți caracterizabilă printr-un model structural

decompozabil într-o lege de producție elementară de tipul Pi = L(Ii, Gi, Mreli) și modele
structurale fizice (eventual ierarhice) ale unor entități de mediu (vii sau nevii) prin care se
relaționează Mreli și Mob.

Pentru a ilustra diferența dintre Mrel și Mob am făcut o schemă în figura 30 (folosită și în notele de
Ecologie generală, în care am preluat o parte din textul acestei prelegeri).

Figura 30 Sus Unități productive care sunt cuplate cu un mediu obiectiv din care obțin resurse și
servicii pentru a face producție. Jos Unități productive care depinde de resurse și servicii (Mrel) care
la rândul lor sunt cuplate cu un mediu obiectiv care le asigură perenitatea în timp prin funcționarea /
existența sa.

Schema din figura 30 transpune ideea că nu există o nișă pre-existentă unui organism, că fiecare tip
de entitate productivă (organisme dintr-o specie, de exemplu) își crează propria nișă. Asta nu
înseamnă că se modifică Mob în mod necesar prin apariția organismelor dintr-o specie nouă în
biocenoză (deși poate avea loc și are loc și această modificare în timp), ci că variabilele măsurabile
care permit caracterizarea spațiului de stare relevant pentru producția respectivă sunt caracteristice
organismelor din specia respectivă.

Procesele elementare de producție pot fi de natură ecologică, economică, socială, culturală, în

funcție de felul variabilelor de producție care corespund entităților productive respective.

În natură și sisteme socio-economice acest processe de producție pot fi cuplate și sunt în realitate.
Însă nu e vorba de un cuplaj toate cu toate, ci unele anume cu altele anume. De aceea este foarte
importantă analiza detaliată.

Cuplarea sub-modelelor de producție elementară cu celelalte se face la nivelul Mrel. Cuplarea

modelelor structurale ale mai multor obiecte productive se face la nivelul P și M rel (P sau o
proprietate legată printr-un model structural al unei entități de mediu de P dintr-un obiect poate fi
Mrel în alt obiect).

Cuplajele pot fi intra-populaționale sau inter-populaționale. De exemplu un proces de producţie al

unor consumatori este cuplat cu proces de producţie al unor producători primari. Variabila de
producție a producătorilor primari este resursă externă pentru consumatorii de ordinul 1.

Un alt exemplu poate fi cuplarea unui proces cultural cu unul economic, resursa umană produsă de
o universitate este cuplată cu resursa internă a unei firme de consultanţă. Un al treilea exemplu, un
proces de producţie naturală e cuplat cu unul de producție economică, biomasa unei populaţii
dintr-un ecosistem devine variabilă internă, resursă pentru producţia unei organizaţii care o
procesează.

O astfel de abordare permite analiza detaliată a proceselor de producţie şi implicit a procesului de

deteriorare, să înţelegem tipurile de cuplaje între procese existente în sistemele socio-ecologice, iar,
din punct de vedere al teoriilor ştiinţifice, tipurile de abordări ale sistemelor socio-ecologice.

Vom vedea că între abordarea sectorială și abordarea holistă există numeroase alte abordări care cu
grade de complexitate diferite.

Abordarea sectorială analizează variabile implicate în procese de producţie ca şi cum ele nu ar fi

legate unele de altele. Depăşirea acestei abordări se poate face doar prin dezvoltarea cunoaşterii
asupra proceselor de producţie.

La un nivel de complexitate de tipul 1 (această numerotare este convențională, de interes didactic,

importantă e înțelegerea diferențelor) ne propunem să abordăm integrat doar variabilele relevante
pentru procesul de producţie avut în vedere. Fiecare proces este caracterizat de o anumită scară de
timp şi spaţiu; această scară este corelată cu scara obiectelor productive respective.

La un nivel de complexitate de tipul 2 ne putem propune să abordăm integrat procese cu scări de

timp asemănătoare între care există un cuplaj direct. Cu această abordare putem explica un proces
de producţie simplu printr-un pachet de modele ale proceselor cuplate care duc la un model
homomorf suficient de complex pentru înțelegerea proceselor care ne interesează (figura 17 în
capitolul 1). Procesul central explicat este asociat de obicei unor unităţi furnizoare de servicii. Ideea
care stă în spatele acestei abordări este că pot înţelege funcţionarea unui sistem productiv cu scară
mică de timp fără să iau în considerare la acea scară de timp procesele cu scară foarte mare de timp,
care duc la niște modificări foarte lente are unor variabile (și pe care le pot considera constat pentru
problema abordată). În acest sens există o decuplare parţială între procese care au loc la scări foarte
diferite de timp.

La un nivel de complexitate de tipul 3 cuplez mai multe modele homomorfe dezvoltate la nivelul 2
astfel încât să surprind ciclurile autocatalitice din sistemele naturale sau culturale. Ciclurile se
formează prin mai multe cuplaje în care fiecare variabilă de producţie devine resursă internă pentru
alt sistem de producţie, iar anumiţi produşi finali devin resursă internă la primul proces de
producţie. Exemplul clasic ecologice este cel care face apel la producători primari, consumatori și
descompunători, însă conceptul este unul general în teoria sistemelor.
La un nivel de complexitate de tip 4 putem cupla procesele naturale cu procese economice şi
culturale. SE pot cupla procese simple modelate la nivelul 1 sau procese mai complexe modelate la
nivelurile 2 și 3. Toate corespund unor abordări socio-ecologice, dar diferite niveluri de
complexitate. Cuplarea unor modele naturale și socio-economice de tipul 3 e tipică cercetării holiste
a sistemelor socio-ecologice discutată în capitolul 1.

Această creștere a complexității abordării poate fi însoțită sau nu de teorii de reducere a unor
variabile la altele. Putem fie avea o încercare de reducere în același domeniu (natural sau socio-
economice), fie între domenii. În același domeniu se poate încerca de exemplu reducerea unor
variabile biologice și ecologice la variabile fizice (energie, substanță), după cum s-a arătat. Între
domenii se poate încerca reducere variabilelor economice și culturale la variabile naturale.

De exemplu mediul definit ca ierarhie de sisteme socio-ecologice sugerează existența și a unui

program teoretic de reducere a culturii și economiei la procese naturale.

O abordare mai pragmatică de felul celei din rezoluţii ONU sau documente UNESCO în care se
discută de 4 piloni ai dezvoltării durabile (natural, economic, social și cultural) reflectă un nivel de
complexitate de tip 5 în care fac cuplaje între procese, dar fără să angajeze și un program teoretic de
reducere între variabile.

Observații
Prima observație ar fi că din perspectiva Profesorului Botnariuc ceea ce am denumit holism
în capitolul 1 ar putea fi mai potrivit denumit sistemism, iar în loc de abordare holistă să
discutăm de abordare sistemică. Citez din discursul de recepție ținut la Academia Română
(cota III 447244 BCU central p11): "Deci este vorba de o abordare sistemică a problemelor
evoluției (nu holistă, deoarece holismul, cum îl arată și numele, pune accent doar pe
integralitate, care este doar una dintre trăsăturile sistemelor sistemelor biologice." Am
păstrat totuși termenul holism pentru a nu produce confuzie în condițiile în care aceasta este
practica actuală preferată. Este importantă însă înțelegerea nuanțelor și reținerea lor.

A doua observație este că abordarea socio-ecologică face apel la mai multe modele teoretice
relativ independente conceptual: 1) teorii ierahice, cu variabile care pot fi reduse sau nu pot
fi reduse, 2) teorii de producție în diferite domenii ale realității (natural, economic, social,
cultural), cu cuplare a modelelor în diferite grade de complexitate, 3) teorii de reducere între
domenii, în general de la cel socio-economic la cel natural. La acestea se adaugă 4)
modelele metodologice de cuplare între variabilele acestor modele teoretice care fac
compatibilizare scărilor spațiale și temporale (a se vedea capitolul 1).

Acum suntem în măsură să vedem ce se poate înțelege prin deteriorare prin prisma noțiunii de
proces.

Din perspectiva proceselor, deteriorarea are loc prin modificarea valorilor unor variabile care
controlează procesul de producţie sau prin perturbarea unor cicluri autocatalitice care susţin
procesul de producţie. În toate cele 4 domenii relevante pentru dezvoltare durabilă există procese
caracteristice care pot fi perturbate.

În domeniul natural simplificarea structurii biocenozei, dincolo de un anumit prag, duce la

reducerea productivităţii prin decuplarea între procese simple populaţionale şi scăderea efectelor de
stimulare reciprocă (autocatalitice) a proceselor mai simple de producţie.

În domeniul economic ciclurile autocatalitice apar prin existenţa posibilităţii de dispariţie a actorilor
economici care nu sunt eficienţi. Se formează cicluri autocatalitice atunci când există un cadru
instituţional care să permită evaluarea eficienţei. Există un cadru instituţional care permite
evaluarea eficienţei care duce la dispariţia organizaţiilor neeficiente. Este asociat unei pieţe cu o
competiţie reală între actori economici, iar evaluarea eficienţei o face consumatorul. Aceste procese
dependente de cadrul instituţional sunt cumva similare proceselor de descompunere din sistemele
naturale pentru că repun din nou la dispoziţia altor organizaţii formele elementare de capital fizic,
financiar, uman.

În domeniul social, un exemplu tipic de procese de cicluri autocatalitice îl reprezintă relaţia între
cetăţeni şi stat. Se formează un ciclu autocatalitic atunci când pentru banii pe care îi dau cetăţenii
statul furnizează nişte servicii publice asupra calităţii cărora cetăţenii au un control. În societăţile
unde există control al cetăţeanului se constată apariţia unor module funcţionale (analoage MTD)
care intermediează relaţia de control. Termenul generic pentru acest compartiment este „societatea
civilă”. În urma acestor procese de comunicare publică creşte calitatea producţiei de servicii
publice, se creează nişte condiţii mai favorabile pentru producţia la nivelul organizaţiei
intrenaţionale. Acestea producând mai mult, taxele colectate de stat sunt mai mari și se produc
servicii publice şi mai bune. În acești termeni putem vorbi și de o restaurare sau deterioare a
sistemelor socio-economice (de exemplu procesul de tranziție al României despre care se vorbește
este un proces de restaurare a funcționalității acestor cicluri autocatalitice).

Ciclurile autocatalitice sunt exemple de feedback pozitiv, care încurajează, nu limitează creșterea
ratelor de producție. Sistemele în care există astfel de fenomene tind să atragă resursele din
sistemele unde nu există astfel de fenomene. Un exemplu de flux controlat de procese economice şi
de eşecul statului este fluxul migratoriu. Acest tip de fenomen are o anumită înrudire conceptuală cu
cel de exploatare ecosistemică despre care vorbește Profesorul Botnariuc (în care ecosistemele din
zona amonte a unui sistem fluvial furnizează permanent resurse ecosistemelor din zona din aval),
doar că în acest caz mecanismul de transfer al resurselor este cu totul altul (prin intermediul unui
flux hidrologic de suprafață).

În domeniul culturii, ciclurile autocatalitice sunt asigurate de nişte activităţi similare descompunerii
din sistemele naturale: gândirea critică exprimată profesionist prin capacitatea de a face analiză
critică a cunoaşterii. Social rolul de închidere al buclelor autocatalitice îl au organizațiile de educare
care cultivă gândirea critică și furnizează resursă umană necesară altor organizații în care se
desfășoară astfel de activități în domeniul de utilizare a cunoașterii științifice caracteristic lor.

Un aspect important cu care facem legătura cu primul capitol este că fiecare proces ecologic este
caracterizate de o anumită scară spațio-temprală. Așa cum am arătat, abordarile prin procese
ecologice și prin obiecte ecologice sunt complementare. Abordarea clasică din Botnariuc și
Vădineanu (1982) consideră că scara spațială a proceselor ecologice de tipul ciclurilor autocatalitice
este similară cu scara spațială a ecosistemelor înțelese ca obiecte reale fizice. Această presupoziție
vine din tradiția studierii ecosistemelor lacustre, în care în bună măsura așa stau lucrurile. Însă în
general presupoziția nu este realistă. În ecologia actuală e general acceptat că între obiectele
ecologice delimitate pentru investigarea fluxului de energie și a circulației substanței și alte procese
care implică organisme din ecosistemul respectiv (de exemplu populaționale) nu există o
suprapunere completă (figura 3112).

12
După Currie W. S., 2011, Units of nature or processes across scales ? The ecosystem concept at age 75, New
Phytologist, 190, 21-34.
Figura 31 Modul cum se pot suprapune spațial în realitate procese ecosistemice de tip flux de
energie și circulația substanței și procese populaționale (după Currie 2011).

Orice caracterizare a deteriorării sau a unui proces de reconstrucție care urmărește predicția
efectelor anumitor intervenții umane se poate face numai printr-o înțelegere aprofundată a
proceselor, iar tehnic vorbind prin elaborarea unor modele matematice ale acestora. Analiza
funcțională (evaluarea resurselor și serviciilor) la nivel de modelare matematică se bazează pe
conceptul de procees.

Literatura științifică este enormă și nu se pune problema sistematizării modurilor de abordare

dincolo de aceste considerații principiale. Rolul lor este să vă permită să vă orientați în literatură
când veți dori să vă specializați pe o direcție anume.

Totuși voi da două exemple. Deoarece lucrez în domeniul deteriorării ca rezultat al poluării cu
metale grele pot să vă prezint două tabele sintetice cu privire la scara proceslor implicate în
mobilitatea metalelor la scara unui ecosistem și al unui complex de ecosisteme (tabelul 7a, b după
Iordache și colab. 201213).

Nu putem încheia acest capitol fără a discuta situația abordărilor de mare complexitate din punct de
vedere practic, al folosirii lor pentru caracterizarea deteriorării. Este momentul să vedem cum s-a
dezvoltat și operaționalizat teoria lui Holling despre ciclurile adaptative (folosim un articol de
sinteză disponibil aici). Una dintre criticile aduse teoriei lui Holling a fost faptul că nu poate fi
verificată empiric, având un caracter prea general. Sursa menționată arată diferențele dintre
conceptul de ierarhie și cel de panarhie (citez din Allen și colab. 201414):

„Panarhia este diferită de felul cum sunt văzute de obicei ierahiile prin faptul că controlul nu
este exercitate doar de către procesele de scară mară mare (de sus în jos), ci și de către
procesele de scară mică (de jos în sus).”
13
Iordache V., Lacatusu R., D. Scradeanu, M. Onete, S. Ion, I. Cobzaru, A. Neagoe, F. Bodescu, D. Jianu, D. Purice,
2012, Contributions to the theoretical foundations of integrated modeling in biogeochemistry and their application in
contaminated areas. In Kothe E., Varma A. (eds.), Biogeointeractions in contaminated soils, pp. 385-416
14
Allen C. R., D. G. Angeler, A. S. Garmestani, L. H. Gunderson, C. S. Holling, 2014, Panarchy: theory and
application.
Tabelul 7a Procese caracteristice implicate în mobilitatea metalelor în ecosisteme terestre și
complexe locale (eng. site).

Tabelul 7b Procese caracteristice implicate în mobilitatea metalelor în complexe de ecosisteme

regionale, cum ar fi bazine hidrografice și ecoregiuni (eng. region).

Într-adevăr, în spațiul anglosaxon a existat din cauza unor precauții ideologice o rezistență la
acceptarea teoriilor de tip ierarhic de felul celor menționate de echipa Profesorului Holling. Dar să
vedem în ce mod se intenționeză operaționalizarea acestei teorii.
 Conceptul de rezilienţă : teoria din spatele Planului Național pentru Redresare și
Reziliență

După ce am făcut o primă incursiune în noțiunea de ciclu adaptativ și legătura sa cu

conceptualizarea deteriorării mediului, este momentul să o aprofundăm prin prisma noțiunii de
reziliență. Situația din anul 2020 face extrem de actuală discuția despre reziliență. Din punct de
vedere instituțional Planul Național pentru Redresare și Reziliență (pdf, PNRR) este necesar
absorbția resurselor rambursabile și nerambursabile din Mecanismul European pentru Redresare și
Reziliență, elementul central al planului european de redresare după pandemie. Din punct de vedere
științific ce înseamnă reziliență în acest context ? O simplă aplicare a planului pentru a atrage bani
fără să înțelegem rostul poate la ratarea obiectivelor pe plan național, chiar dacă ele vor fi atinse pe
plan european. Teoria din spatele PNRR propune o anumită înțelegere a ciclurilor de dezvoltare
ale țărilor și entităților supranaționale. La un anumit moment dat este potrivit să se dea un impuls
decisiv pentru dezvoltare în sensul dorit. Relevante pentru înțelegerea a ce se dorește sunt câteva
aspecte: eliminarea ambiguităților conceptuale prin analiză istorică și comparativă a folosirii
termenului reziliență, modul de gândire asociat cu reziliența care ne interesează, care sunt
componentele rezilienței și cum se măsoară, noțiunea de ciclu adaptativ și cum se poate influența
dezvoltarea societăților, rolul rezilienței sociale în reziliența de ansamblu a unei țări,
complementaritatea rezilienței în sensul degajat prin analiză cu alte abordări în dezvoltare.

Eliminarea ambiguităților conceptuale prin analiză istorică și comparativă a folosirii

termenului reziliență

Termenul reziliență are o evoluție culturală (figura 32), în prezent sunt multe moduri simultane de
utilizare (tabelul 9), atunci când este folosit în mod serios poate avea definiții foarte diverse (tabelul
10), iar din punct de vedere științific modul de folosire este complex și foarte dinamic (figura 33).
Din perspectiva PNRR intereseză sensul instituționalizat care corespunde rezilienței țărilor într-un
mod serios, fundamentat științific, nu numai ca un simplu element al unui limbaj de lemn.

Figura 32 Evoluția conceptului de reziliență (după Bene și colab. 2017).

Tabelul 9 Moduri de utilizare ale termenului reziliență. Unele dintre ele sunt superficiale
(“buzzword”, limbaj administrativ de lemn), altele sunt fundamentate științific (după Bene și colab.
2017).
Figura 33 Cartarea literaturii despre reziliență în domenii de interes pentru dezvoltare (după Xu și
Kajikava 2017).

Tabelul 10 Definiţii ale rezilienţei din perspective disciplinare diferite (după Xu şi colab. 2015). Se
poate observa că reziliența unei țări depinde de multe tipuri de reziliență, adică este o reziliență
asociată unei complexități foarte mari.
 Modul de gândire asociat cu reziliența care ne interesează

Ne interesează reziliența sistemelor care au complexitate foarte mare, cum sunt țările. Dacă privim
la imaginea din prima figură a acestei prelegeri putem decupa realitatea în obiectul „râu” ca să
putem vorbi în limbaj comun despre el, dar caracteristic râului este faptul că este mai degrabă are în
spate un proces. Țările sunt gândite în acești termeni, accentul pe identitate este mai mic decât cel
pe schimbare datorată proceselor. Reziliența măsoară cât de mult poate rămâne râul ceea ce este
fără să devină altfel de râu. Transformarea râului este totuși inevitabilă după suficient de mult timp
(ne putem gândi la adâncirea albiei, mutarea albiei, a meandrelor, etc). Ceva analog se întâmplă și
în cazul țărilor: când le observam pe terme scurt par să aibă o identitate foarte puternică, atunci când
observăm pe termen mai lung vedem schimbări majore. Conceptul de reziliență încearcă să
surprindă ceva din felul cum au loc aceste schimbări la diferite scări de observare în timp. Din punct
de veder al limbajului matematic ne putem face o imagine în figura 34. Când focalizăm atenția pe o
anumită scară de timp (de exemplu cea a vieții noastre efective într-un ciclu electoral) și vrem să
facem o planificare pentru viitor ar trebui să ținem seamă și de procesele mai rapide sau mai lente
dacă vrem să avem succes în controlul cât de cât a ce se va întâmpla.

Figura 34 Situația proceselor care au loc la diferite scări. Când ne interesează procesele de la o
anumită scară (“focal scale”) trebuie să le gândim în contextul proceselor de la scară mai mare și
mai mică. Modul de gândire este aplicabil și în domeniul natural, și în cel social și se poate aplica și
țărilor (după Seppelt 2003).

Care sunt componentele rezilienței și cum se măsoară

Atributele rezilienței (urmând cele descrise în figura 35) sunt capacitatea de adaptare,
caracteristicile de stabilitate, structura cu procese care au loc la mai mult scări (ca în figura 4) și
structura caracteristică proceselor la o singură scară (cum are loc schimbarea care nu modifică
decisiv identitatea râului, a țării). Identitatea corespunde în figură depresiunilor concave, zonelor de
stabilitate, schimbarea identitității corespunde trecerilor de la o stare la alta. Între cele două perioade
de relativă stabilitate se află perioade de turbulență. De exemplu trecerea de la o societate comunistă
la una cu stat de drept și democrație liberală are o perioadă de turbulență de câteva decenii până la
stabilizarea în noua stare. Definiții ale atributelor măsurabile sunt prezentate în tabelul 11.
Figura 35 Reprezentare grafică pentru înțelegerea rezilienței de interes pentru PNRR (după Baho și
colab. 2016).

Tabelul 11 Definirea unor atribute măsurabile în cazul rezilienței ecologice. Reziliența ecologică dă
o parte din reziliența țărilor (pentru partea lor naturală) (după Baho și colab. 2016).

Noțiunea de ciclu adaptativ și cum se poate influența dezvoltarea societăților

Ciclul adaptativ este un concept teoretic formal creat de către ecologul Buzz Holling cu aplicare în
foarte multe domenii (de exemplu în agronomie, figura 36). El se bazează pe observația că
procesele complexe care sunt productive (ecologice, sociale, economice) urmează câteva etape de
folosire a resurselor necesare și că aceste etape se reiau în timp: exploatarea resurselor,
păstrarea/conservarea lor, eliberarea lor prin destructurare și reorganizarea entității – restructurarea
pentru o nouă fază de exploatare. Reorganizarea și restructurarea corespund trecerii turbulente din
figura 5, exploatarea și conservarea resurselor corespund depresiunilor concave de stabilitate
relativă din figura 5. Societățile pot fi influențate cel mai mult în etapele de destructurare prin
eliberare a resurselor prin controlul felului cum se vor reorganiza (figura 37). PNRR încearcă un
astfel de control după criza pandemiei.
Figura 36 Conceptul de ciclu adaptativ în dezvoltare aplicat sistemelor agricole (după Ludwig şi
colab. 2017). Au loc procese ciclice la mai multe scări în timp și spațiu și se poate vorbi de o
reziliență agricolă care depinde de toate aceste procese care sunt legate între ele ca în figura 4.

Figura 37 Stimularea transformărilor țărilor pentru creșterea rezilienței lor se poate face în
perioadele de colaps, de criză, de restructurare în ciclul de dezvoltare datorată unor cauze naturale,
sociale, sau socio-naturale. Pandemia corespunde unei astfel de situații.

Teoria ciclurilor adaptative ale unele dificultăți din punct de vedere științific, recunoscute și de
creatorii ei (Allen și colab. 2014). Una dintre criticile aduse teoriei lui Holling a fost faptul că nu
poate fi verificată empiric, având un caracter prea general. Sursa menționată arată diferențele
dintre conceptul de ierarhie și cel de panarhie, tocmai pentru a ușura acceptarea în societățile cu
mentalități care nu acceptă controlul de sus în jos (Allen și colab. 2014):

„Panarhia [ciclurile adaptative cu diferite scări cuplate între ele, ca în figura 36] este
diferită de felul cum sunt văzute de obicei ierahiile prin faptul că controlul nu este exercitate
doar de către procesele de scară mară mare (de sus în jos), ci și de către procesele de scară
mică (de jos în sus).”

Într-adevăr, în spațiul anglosaxon a existat din cauza unor precauții ideologice o rezistență la
acceptarea teoriilor de tip ierarhic de felul celor menționate de echipa Profesorului Holling. Trebuie
spus însă că teoria Profesorului Botnariuc accentuat sistemică (nu holistă) corespunde foarte bine
ideii de panarhie, acceptând atât propagarea efectelor de jos în sus cât și de sus în jos în ierarhiile de
sisteme. Noțiunea de program superior tocmai această cauzalitate bottom-up o evidențiază. Pentru a
respinge ideea că teoria are numai un caracter euristic, de orientare a cercetării, fără valoare
empirică directă, autorii arată ce ipoteze au fost propuse în acest cadru conceptual și stadiul lor din
punct de vedere al testării (tabelul 12). Trebuie spus că nu există rezultatele ale testării de ipoteze în
acest cadru teoretic, el fiind folositor în special în interpretarea post factum a dinamicii proceselor
productive complexe de toate felurile.

Tabelul 12 Afirmații centrale ale teoriei panarhice și ipoteze testabile asociate lor (caracterul
discontinuu al sistemelor complexe, existența ciclurilor de dezvoltare cu restructurare și rolul
important al legăturilor între procese careu au loc la diferite scări pentru dinamica structurală a
sistemului după (Allen și colab. 2014)

Un aspect important pentru testarea ipotezelor propuse de școala lui Holling este posibilitatea
detectării practice a schimbării regimului de funcționare al sistemelor ecologice. De aceea facem o
incursiune și în acest domeniu foarte tehnic. Detectarea schimbărilor în regimul de funcționare al
sistemelor ecologice folosește analiza seriilor de date rezultate din monitorizarea pe termen lung a
acestora. Noțiunea de valoare a prag a unei variabile implicate în procese neliniare este una frecvent
folosită în discuțiile despre managmentul adpatativ al sistemelor socio-ecologice. Ideea este să
evităm atingerea unor astfel de valori prag, să identificăm când sunt eventual depășite și pe această
bază să adaptăm modul cum gestionăm activitățile în sistemul ecologic respectiv. Un articol de
sinteză cu privire la aceste chestiuni poate fi descărcat de aici (link15).

Detectarea pragurilor și schimbărilor în regimul de funcționare se face prin metode statistice

exploratorii (de exemplu analiza multivariată) și de testare a unor ipoteze statistice (cu privire la
existența unor discontinuități). Figura 38 ilustrează tipurile de situații care pot fi întâlnite al relației
dintre factorului de comandă și schimbarea stării ecosistemului în termenii unei anumite variabile
măsurate. Deoarece metodele de detectare folosesc un aparat matematic complicat au fost
dezvoltate programe pe calculator care ajută ecologii să identifice schimbările de regim de
funcționare. În general aceste metodologii rămân totuși puțin aplicate

Elementele teoretice de mai sus se aplică atât proceselor naturale, câte şi celor socio-economice sau
celor cuplate socio-ecologice. Nu există un unic mod de abordare teoretică a sistemelor socio-
ecologie. O tipologie a cadrelor conceptuale pentru analiza sistemelor socio-ecologice este propusă
de Cumming (2014, pdf). Autorul discută şi particularităţile epistemice ale diferite ştiinţe implicate
în cercetarea proceselor naturale şi sociale. În şcoala de la Bucureşti a fost propuus un model holist
în care procesele socio-economice sunt un subtip al celor de mediu, alături de cele ecologice
(Vădineanu 2004, pdf). Aceasta este una dintre opţiunile posibile, cu avantaje din punct de vedere
managerial în societăţile care pot fi organizate cu uşurinţă prin măsuri de sus în jos (eng. top-down),
însă e un model care nu este acceptat de specialiştii în ştiinţe socio-umane.

Figura 38 Tipuri de relații între factorul de comandă extern și variabile de stare a unui ecosistem pe
care o urmărim. Stânga: relație cu valoare prag puțin accentuată, mai greu de detectat (ecosistemul
se modifică în permenent sub presiune), Centrul: relația cu valoare prag foarte clară, Dreapta: relație
în care apare un fenomen de histerezis, ecosistemul revine la normal pe altă traiectorie decât a fost
perturbat (după Andersen și colab. 200816).

Figura 39 ilustrează situaţii de dinamică a proceselor care pot duce la rezilienţe diferite ale

15
doar de la BCU sau dintr-o rețea a UB, pe google scholar este doar o formă preliminară.
16
Andersen T., J. Carstensen, E. Hernandez-Garcia, C. M. Duarte, 2008, Ecological thresholds and regime shifts:
approaches to identification, Trends in Ecology and Evolution, 24, 49-57
sistemului. Se observă că situaţia depăşirii unor valori prag caracterizată în figura 38 e un caz
particular, pot exista şi tranziţii de stare cu alte caracteristici.

Figura 39 Posibilităţi de dinamică a proceselor în funcţie de valori prag (Xu şi colab. 2015).

Rolul rezilienței sociale în reziliența de ansamblu a unei țări

Prin prisma celor de mai sus se poate interpreta, fără a putea fi dovedit empiric, că datorită
pandemiei țările și sistemele supranaționale se află în cadrul ciclului adaptativ de tip Holling într-o
etapă de eliberare a resurselor, de colaps al sistemelor productive anterioare, suferind un proces de
deteriorare. Această etapă pare să corespundă unei etape premergătoare fazei de restructurare din
ciclul adaptativ. PNRR are rolul să contribuie la trecerea țării către o nouă etapă de
dezvoltare, către un nou ciclu adaptativ, care să contribuie la noul ciclu adaptativ european.
Trebuie observat că existența entităților statale naționale nu depinde numai de aspecte economice și
naturale, ci și de existența culturală și socială a comunităților respectivă. Modul cum se gestionează
planul nu trebuie să neglijeze reziliența comunității umane în ansamblu, legată de procesele
culturale și sociale. Tabelul 13 listează factorii relevanți pentru acest tip de reziliență. Unii factori
sunt evident deficitari în România și necesită măsuri. Reforma statului este o astfel de măsură
absolut necesară pentru creșterea rezilienței naționale. Simpla invstiție prin PNRR în economie,
infrastructură, educație formală, nu poate duce la creșterea rezilienței naționale.

Complementaritatea rezilienței în sensul degajat prin analiză cu alte abordări în

dezvoltare

Odată conturată semnificația rezilienței și înțeles rolul PNRR trebuie punctat că reziliența
sistemelor socio-ecologice este o abordare complementară celei prin durabilitate acestoră (mai
cunoscută prin strategiile de dezvoltare durabilă) (tabelul 14). Într-o anumită măsură prin abordarea
folosind conceptul de reziliență se renunță la idealuri legate de echitate și se insistă pe aspectele de
funcționare și producție. Astfel potențialul de instrumentalizare ideologică este mai mic în cazul
unui obiectiv de reziliență decât în cazul unui obiectiv de dezvoltare durabilă a unei țări.

Tabelul 13 Factorii care controlează reziliența comunităților umane (după Matarita și Cascante
2017). Am marcat cu galben factori care depind de instituții și guvernare și care sunt deficitari în
România.

Concluzii

Peisajul conceptual al conceptului de reziliență este complicat, cu o tradiție istorică și cu folosire în

prezent în numeroase domenii. Există și pericolul să fie transformat într-o piesă din limbajul de
lemn politicianist, însă există și un potențial mare de utilitate publică dacă decidenții înțeleg la ce se
referă în mod obiectiv în cazul unei țări.

Modul de gândire pune accent pe procese, țările sunt văzute ca fiind caracterizate de o dinamică
permanentă și cu perioade de stabilitate relativă între care se află perioade mai scurte de
treceri/tranziții turbulente. O țară este mai rezilientă dacă rămâne mai mult timp relativ stabilă. Dar
trecerile turbulente sunt inevitabile mai devereme sau mai târziu. Aceste observații sunt aplicabile
oricăror entități complexe productive caracterizate de procese care au loc la multe scări simultan
(naturale, sociale, economice, culturale). Teoria ciclurilor adaptative postulează, fără a putea fi
verificată riguros empiric, generalitatea acestor fenomene de creștere și restructurare periodică. Ea
este abstractă, formală, iar reziliența în acest context este un concept general pentru orice fel de
siseteme complexe productive.
Tabelul 14 Asemănări și diferențe între reziliență și durabilitate (după Xu și colab. 2015).

Caracterul structural abstract al schemei ciclurilor adaptative a lui Holling o face aplicabilă la orice
sistem natural, social sau hibrid care prezintă astfel de fenomene. Țările, UE, sunt astfel de sisteme.
Instrumentalizarea ideologică în abordări sociale transformiste, care să pună presiune pe schimbare
când nu există deja în tendința sistemului nu are nici o legătură cu caracteristicile instrumentului
teoretic respectiv, fiind la libera alegere a cui îl substanţiază, îi dă carne concretă în aplicații
practice. Instrumentalizarea poate fi privită ca un proces intern sistemului – când nu corespunde
tendințelor de ansamblu va fi ignorată, când corespunde acestor tendințe poate avea succes.

Potențialul de utilizare a rezilienței pentru instrumentalizare ideologică este mult mai mic decât în
cadrul așa numitei durabilități (dezvoltări durabile) care are o componentă explicită de echitate
socială, tipică ideologiilor de stânga. E doar un fapt contingent de sociologia ştiinţei că folosirile
ideologizate au luat o anumită amploare. Respingerea abuzului când este necesar nu trebuie să
implice respingerea instrumentelor teoretice structural abastracte respective, în acest caz a
conceptului de reziliență.

La nivel european situația generată de pandemie este interpretată ca fiind corespunzătoare unei faze
de eliberare a resurselor din ciclul adaptatativ și conform teoriei furnizează oportunități pentru
restructurare către o nouă etapă relativ stabiliă, mai rezilientă, de unde numele programului. O parte
in reziliența țărilor este reziliența comunităților umane, fără de care investițiile în alte elemente ale
rezilienței nu poat duce la atingerea obiectivelor de scară națională. PNRR nu contribuie foarte mult
și la reziliența comunităților umane. Dacă se dorește o creștere a rezilienței naționale în context
european, un succes al PNRR, este necesară și acțiunea la nivelul unor variabile cum sunt :
competența, leadership-ul real la multiple scări sociale, aranjamente instituționale care să dea seamă
optim de complexitatea reală a unei țări (socială, economică, naturală).

Din punct de vedere teoretic științific oportunitățile pentru creșterea rezilienței sunt rare. Ratarea lor
are consecințe majore pentru ce se poate întâmpla cu o țară din punct de vedere istoric.
 Bibliografie folosită pentru discuția despre reziliență

 Allen C. R., D. G. Angeler, A. S. Garmestani, L. H. Gunderson, C. S. Holling, 2014, Panarchy: theory and
application, Ecosystems, 17, 578-589
 Baho D. L., C. R. Allen, A. Garmestani, H Fried-Petersen, S. E. Renes, L. Gunderson, D. G. Angeler, 2017, A
quantitative framework for assessing ecological resilience, 2017, Ecology and Society, 22(3): 17
 Bene C., L. Mehta, G. McGranahan, T. Cannon, J. Gupte, T. Tanner, 2017, Resilience as a policy narrative:
potentials and limits in the context of urban planning, Climate and Development,
http://dx.doi.org/10.1080/17565529.2017.1301868
 Matarrita-Cascante D., B. Trejos, H. Qin, D. Joo, S. Debner, 2017, Conceptualizing community resilience :
revisiting conceptual distinctions, Community Development, 48: 105-123
 Seppelt R., 2003, Computer-Based Environmental Management, Wiley-VCH, Weinheim
 Xu L., Marinova D., Guo X, 2015, Resilience thinking: a renewed system approach for sustainability science,
Sustainability Science, 10, 123–138
 Xu L., Y. Kajikava, 2017, An integrated framework for resilience research: a systematic review based on
citation network analysis, Sustainability Science, DOI 10.1007/s11625-017-0487-4

Vă doresc spor la învățarea acestei părți a cursului !  Cunoaștem acum cele necesare pentrua
discuta în capitolul următor despre cum se propagă deteriorarea dintr-un anumit loc și de la un
anumit moment la distanță, spațial și temporal.
 Prelegerea 5 Deteriorarea mediului
Propagarea şi cuplarea efectelor tipurilor de deteriorare în timp şi la distanţă.
Caracterizarea particularităţilor fiecărui tip de deteriorare

Filme folosite în toamna anului 2020 pentru a ilustra efecte la distanță și în timp:
 https://www.youtube.com/watch?v=B_73M4FHbOw Schimbări climatice globale
 https://www.youtube.com/watch?v=WRIysSpg2Zs Poluarea în agricultură

Am parcurs până acum un drum destul de lung. Am pornit de la reprezentarea obișnuită pe care o
avem despre o pădure sau un lac (figura 40), în care le vedem ca pe niște obiecte bine delimitate
spațial. Cum aș vedea o cană pe masă. Iată un lac din munții Făgărașului. Dacă toate sistemele
ecologice ar fi așa de bine delimitate munca ecologilor ar fi mult mai ușoară. Însă adesea limitele
lor sunt vagi (eng. fuzzy, termen tehnic frecvent utilizat în literatura de specialiate).

Figura 40 Un lac din zona Dara, munții Făgărașului.

Am văzut apoi că după ce le observăm și măsurăm proprietățile lor ajungem să înțelegem niște
procese. Și că aceste procese au diferite complexități. Felul cum descriem procesele nu este
accesibil oamenilor obișnuiți, nici managerilor care vor să gestioneze sistemele ecologice. Dar noi l-
am înțeles. Știm acum că în obiectele ecologice au loc foarte multe procese, și că adesea zonele în
care au loc procesele relevante nu respectă limitele spațiale pe care le-am pus noi inițial când am
făcut cercetarea (din interes metodologic, nu puteam face altfel), nici limitele administrative pe
care le pun proprietarii capitalului natural (din interese managerial, nu putem gestiona decât ceva
care are limite17).

Reținem: stabilirea unor limite nete ale sistemelor ecologice poate reflecta realitatea
naturală (cazul norocos în care putem fi obiectivi în această acțiune) sau poate fi doar
rezultatul nevoilor noastre metodologice și manageriale. Interesul metodologic depinde de
întrebarea științifică pe care o punem, ce fel de procese studiem, iar interesul managerial
de a delimita într-un anumit fel depinde de obiectivele manageriale ale organizației. O zonă
care poate fi delimitată obiectiv poate fi împărțită în mai multe părți din punct de vedere
managerial sau din interes științific, sau doar părți din ea să fie inclusă în zone mai mari.
Când cineva ne propune o hartă a sistemelor ecologice trebuie să știm și ce fel de interese au
17
Poate că ați citit romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu și ați văzut cât de importante sunt hotarele dintre pământuri
pentru oameni.
 stat în spate ca să o putem interpreta corect.

Dintr-un motiv sau altul (ștințific sau managerial) ajungem la o anumită delimitare a sistemelor
ecologice și la un model iearhic de organizarea a lor. Aceste obiecte seamănă cu cele pe care le
cunoaștem din limbajul comun, dar nu sunt aceleași, în sensul că ele au o anumită structură și o
anumită funcționare pe care neo reprezentâm într-un anumit fel. Ele sunt niște obiecte caracteristice
unor teorii științifice, în cazul nostru caracteristice ecologiei sistemice. Ele corespund unei
modularizării a realității în funcție de rezultatul cercetărilor, pasul al treilea al muncii ștințifice
descris în prima parte (după măsurare și stabilirea structurii – a proceselor caracteristice).

Dacă avem îndoieli cu privire la asta putem merge undeva la țară lângă un lac și să întrebăm sătenii
care dau la pește cam ce module trofodinamice fac parte din structura acelui lac. Și mai clar poate e
un exemplu despre munți. Conceptul ecologic și geografic de munte se referă la un masiv cu o
anumită structură, pe când muntenii spun munte unor părți din ceea ce noi numim munte (unore
versanți, culmi secundare, etc). Asta nu înseamnă că nu există o realitate obiectivă, naturală sau
socio-eonomică, ci doar că noi nu ne putem raporta la ea decât prin anumite reprezentări, cu privire
la care adesea diferim între noi. Limbajul comun ne-a folosit ca punct de plecare când am măsurat
variabilele, iar apoi am ajuns la obiecte ecologice în sens ștințific.

Pentru a face o legătură clară între deteriorările de diferite tipuri avem nevoie mai întâi să înțelegem
care este relația dintre abordarea deteriorării prin procese (prelegerea 4) și cea prin obiecte
ecologice (prelegerea 3).

Legătura dintre abordarea deteriorării prin procese și prin obiecte ecologice

Întrebarea de la care pornim când facem legătura între analiza tipurilor de deteriorare din prelegere
a 3-a şi deteriorarea interpretată prin prisma proceselor este următoarea: cum se propagă efectele de
la niveluri ierarhice inferioare la cele superioare şi invers18 ? Am făcut deja referire în subcapitolul
anterior la existența acestui fenomen. Dar cum îl conceptualizăm ? Cum se manifestă efectele la
distanţă în timp şi spaţiu a căror înțelegere este un rezultat important pe care doar ecologia sistemică
îl poate clarifica, în colaborare cu alte discipline.

Înţelegerea relaţiei dintre entităţi ecologice şi procese se poate face reamintidu-ne paşii prin care se
dezvoltă cunoaşterea în ecologie:

Pasul 1 Observarea unor variabile- produce un set de proprietăţi cu valori. Fiecare măsurare
sau observaţie are loc la o anumită scară spaţială şi pentru a o face am nevoie de o anumită
zonă în spaţiu bine delimitat, precum şi de nişte cunoştinţe teoretice care déjà există.

Pasul 2 Modelarea proceselor de interes. Unde sunt aceste procese în spaţiu? Procesele au
loc intuitiv acolo unde am făcut măsurătorile. Dar teoretic procesele au loc în spaţiul de stare
„n” dimensional prin care caracterizez procesul. În acelaşi timp nu trebuie uitat ca fiecare
variabilă a fost măsurată într-un anumit loc. Noţiunea de scară a procesului va depinde de
scara măsurătorilor făcute, iar în ecologie, cel mai adesea măsurătorile vor fi făcute la mai
multe scări prin natura variabilelor măsurate. Ca să creăm un model al unui proces ne vor
mai fi necesare obiecte matematice metodologice fie statistice, fie geostatice. Observăm că
această trăsătură a proceselor ecologice de a fi caracterizat de scări anume, dar multiple e
înrudită conceptual cu abordarea din școala lui Holling, diferența fiind însă faptul că ne
interesează părți din ansamblul întregului proces de dezvoltare.
18
Tehnic vorbind, această întrebare înseamnă ce semnificaţie are cauzalitatea de jos în sus (bottom-up) şi de sus în jos
(top-down).
 Pasul 3 Discretizarea zonei de ansamblu în care are loc procesul dependent de variabilă
măsurată la mai multe scări în nişte unităţi de management sau, dacă cercetarea continuă, în
nişte obiecte ecologice mai bine precizate, delimitate pe baza particularităţilor proceselor
modelate.

Obiectele ecologice de plecare din pasul 1 sunt parte adesea a cunoaşterii comune şi au mai degrabă
un caracter ipotetic din punct de vedere al adecvării lor pentru managementul proceselor.
Componentele capitalului natural, cum am spus déjà, sunt rezultate ale pasului 3 construite în
special cu scopuri manageriale. Fiecare manager are nevoie de o zonă clară în timp şi spaţiu.

Pentru a înţelege cauzalitatea de jos în sus şi de sus în jos trebuie să analizez relaţia dintre
scara spaţială a proceselor şi scara spaţială a unităţilor de management.

În fiecare componentă a CN există procese la scară mai mică decât componenta, procese chiar la
scara sistemului ecologic respectiv şi procese care prin variabilele implicate sunt şi la scara unui
sistem ecologic, dar şi la o scară mai mare a sistemului ecologic integrator.

Să luăm un exemplu de efect la distanță, de la o pajişte (deteriorată prin poluare și suprapăşunat)

către o luncă din avala a râului din bazinul în care se află pajiștea (figura 41).

Figura 41 Schiță reprezentând felul cum obiecte ecologice de diferite scări spațiale sunt cuplate
prin intermediul unor procese caracteristice și ca rezultat apar efectele la distanță. Cuplajul
entităților de scară mai mică aflate la distanță se face prin procese caracteristice entităților de scară
mai mare, regionale, (de exemplu de transport de apă și sediment) care sunt conexat cu procese
tipice obiectelor de scară mică, locale (de exemplu pe dealuri dezvoltarea covorului vegetal care
stabilizează solul, efectele poluării asupra acestei dezvoltări, iar la vale dezvoltarea plantelor în
lungi, efectele poluanților transportați asupra plantelor din lunci) (preluare din Iordache și colab.
2012).

Pașii metodologici în acest exemplu sunt.

1. Modelez procesul de eroziune a solului în pajişte sub influenţa factorilor care duc la
deteriorare afectând covorul vegetal.
2. Modelez procesul de curgere a apei la scara bazinului hidrografic
a. Cuplez procesul de scară mică cu cel de scară mare prin intermediul unor variabile
 relevante. De exemplu la scară mare relevante pot fi rugozitatea suprafeţei.
3. Modelez procesele de retenţie a poluanţilor în luncile din aval.
a. Modelez procesele de scară mică din lunca inundabilă care descriu efectele
poluanţilor şi ale sedimentelor.
4. Cuplez procesele de transport din bazinul hidrografic cu procesele de retenţie a poluanţilor
prin intermediul variabilelor relevante (concentrația de poluanți în sedimentul depus, de
exemplu).

Prin modelare așadar operaţionez noţiunea de cauzalitate de jos în sus şi invers.

Nu este o abordare holistă în sensul din Botnariuc și Vădineanu (1982), e o abordare de cuplare a
minimului necesar de procese ca să înţeleg un anumit fenomen, cu o anumită complexitate.
Abordarea holistă (sau mai adecvat spus sistemică) în sens strict se referă, așa cum am văzut, la
încercarea de a cupla prin modelare toate procesele implicate, cu o reducere puternică a
dimensionalității sistemului prin agregare. Cele două sunt complementare, prin a doua lămurim
caracteristicile funcțiilor ecosistemului pe plan local, iar prin prima arătăm cum se cuplează ce se
întâmplă în locuri diferite prin anumite procese specifice. A doua e posibilă principial prin faptul că
un ecosistem nu are o integralitate la fel de mare ca aceea a unui organism.

Compararea tipurilor de deteriorare clasificate în prelegerea a 3-a

Pentru compararea tipurilor de deteriorare facem apel la:

 Mecanismul de acțiune: procesele dintr-un sistem ecologic prin intermediul carora are loc
deteriorarea acelui system ecologic si propagarea efectelor deteriorarii catre alte sisteme
ecologice.
 Nivel ierarhic specific: acel nivel la carese manifesta procesele initiale de deteriorare chiar
daca ulterior sunt afectate prin propagare si sistemele ecologice de la alte niveluri ierarhice.

În ecologia sistemică se folosesc expresii cum sunt: sisteme mari și complexe, scară mare de timp,
procese pe termen lung, efecte la distanță. Aceaste expresii surprind niște intuiții referitoare la
funcționarea mediului natural și social și anume că ce o sa se întâmple într-o parte a planetei va
afecta și altă parte a planetei. Dar aceste intuiții nu au prin ele nimic științific. Știința ecologiei
trebuie să ofer o operaționalizare la standardele metodei științifice a acestor instituții.

Exemple 1) în bazinul Dunării se schimbă practicele agricole, în 5-10 de la aceste schimbări se

modifică starea trofică a ecosistemelor acvatice din Delta Dunării
2) În zone industrializate ale lumii se emite CO2 în cantități foarte mari și peste 2-3
decenii se constată retragerea prin topire a tuturor ghețarilor planetari

De ce este importantă cunoașterea fiecărui tip de efect la distanță rezultat dintr-un proces de
deteriorare?

Beneficiarii serviciilor ecosistemice și cei care prin activitatea lor duc la reducerea ofertei de
servicii ecosistemice nu au drept scară caracteristică cel mai adesea, scările tipice nivelurilor
ierarhice din ierarhia sistemelor socio-ecologice. Ca urmare a acestor situații astfel de metode
bazate pe discretizarea mediului natural și socio-economic în niveluri bine precizate cu scări
caracteristice, vor trebui să agrege informații la scări mai fine, ceea ce va face ca deși modelul dă
seamă în principiu de sistem în ansamblul lui să nu poată spune de fapt nimic despre felul în care
cauzele bine precizate și efectele bine precizate ale procesului de deteriorare se leagă între ele, adică
nu poate da seamă de efectele la distanță. Pentru managementul proceselor de deteriorare avem
nevoie de cel puțin două categorii de modele ierarhice și modele de detaliu a unor procese de
detaliu.

Modelele ierarhice sunt utile din punct de vedere științific pentru a explora anumite proprietăți de
ansamblu la scări de interes precum și din punct de vedere managerial prin faptul că sistemele
socio-economice fiind organizate ierarhic, există o anumită nevoie pentru astfel de informații la
scările spațio-temporale caracteristice instituțiilor de guvernare respective. Practic modelul ierarhic
al sistemelor ecologice urmează mai mult sau mai puțin modul de organizare al societății umane de
la nivel local până la nivel global.

O altă caracteristică a modelelor de o mare complexitate holistă este faptul că atunci când diferite
variabile măsurate sunt agregate și aduse la aceeași scară, se face o omogenizare a unității de
măsură. Cei care au generat procesul de deteriorare și cei care suferă efectul procesului și efecte în
termeni energetic sau de substanță. Din acest motiv astfel de modele sunt utile în privința evaluării
propietăților de ansamblu. Nu putem da seamă de mecanismele care stau în spatele efectului la
distanță, iar din punct de vedere ,managerial nu putem asigura ce legătură directă între organizațiile
responsabile de deteriorare și cea care suportă pagubele rezultate din deteriorare în urma efectului la
distanță.

Procesele prin care măsurăm efectele la distanță nu se exprimă în unități de măsură de tip energie
sau cantitate de substanță, ci fiecare are niște variabile care au propriile lor unități de măsură.

Un exemplu ar fi modelararea efectului la distanță datorită eroziunii. La o scară locală pe deal are
loc un proces de deteriorare a structurii covorului vegetal ca urmare a poluării. Variabilele prin care
măsurăm caracteristicile procesului pot fi acoperirea relativă și proprietățile mecanice ale plantelor.
Efectele la distanță au loc prin intermediul unor fluxuri hidrologice care contribuie la erodarea
solului și îl transportă încărcat cu substanțe la vale. Se măsoară pentru a caracteriza acest proces
debitul apei, debitul de sediment, capacitatea de rupere a solului, iar la vale, într-un anumit
ecosistem, masa de sediment depus.

Metoda de cuplare a proceselor pentru modelare constă în a găsi o relație între niște variabile ale
procesului de scară mică și niște variabile asociate procesului de scară mare. Legătura relevantă
pentru curgerea apei se poate face prin intermediul unei variabile de genul porozitatea suprafeței
terenului, rugozitatea terenului. Aceste variabile depind de variabilele din celălalt proces, de scară
mică, prin care caracterizăm dezvoltarea plantelor, și anume de acoperirea procentuală cu vegetaţie
și proprietățile mecanice ale plantelor. Eroziunea propriu zisă depinde de forța minimă la care se
rupe solul și de viteza cu care crește cantitatea de sol rupt odată cu viteza apei după ce a fost
depășită această forță minimă. Plantele care cresc pe acel sol pot să modifice aceşti parametri.
Ambele modalități de reducere sunt corelate cu anumite variabile asociate covorului vegetal și care
descriu proprietăți mecanice, ale radăcinilor precum și densitatea rădăcinilor. La distanță, cantitatea
de sediment depus poluat va depinde și ea într-o anumită măsură de proprietățile covorului vegetal
de acolo. Atât de acoperire cât și de proprietăți mecanice.

Am dat acest exemplu pentru a arăta foarte tehnic pentru a fi evident că modelarea tuturor acestor
procese cuplate este o chestiune ce ține de o abordare interdisciplinară fără a avea în spate aparatul
conceptual al ecologiei sistemice, care are alt rol managerial. Există și opinii în comunitatea
oamenilor de știință că din modele holiste cu grupe înalt de agregare și uniformizare a unității de
măsură să fie deduse sau să fie obținute ratele de producție a fiecărui tip de serviciu ecosistemic în
parte. Această abordare nu este fezabilă. Producerea fiecărui tip de serviciu ecosistemic în parte se
poate obține doar modelând procesele de detaliu implicate înainte de a face ridicările la scară,
agregările și omogenizarea unităților de măsură.

Care este relația între modele ierarhice și modele ale proceselor simple ? Măsurăm la diferite
scări, apoi printr-o metodologie de agregare și aducere la unitatea de măsură comună producem un
model agregat de tip ierarhic. În același timp, aceleași variabile măsurate inițial le folosim ca să
modelăm procese mai simple (de dinamică populațională, de descompunere a materiei organice,
procese ecotoxicologice de detaliu).

Când construiesc o explicație prin apel la mecanisme folosind modelul ierarhic:

a) evaluez efectul deteriorării asupra variabilei țintă din modelul structural (homomorf în
limbajul din anii 80 ai secolului XX) de la un anumit nivel ierarhic,
b) evaluez efectele asupra întregului sistem ecologic de la acel nivel ierarhic folosind
modelul structural respectiv,
c) evaluez efectele acelei schimbări ecologice asupra sistemelor de la nivelul ierarhic superior.

În modelul bazat pe procese mai simple, mecanismele se caracterizează astfel :

1. Evaluez efectele deteriorării asupra procesului țintă la care se manifestă.
2. Identific procesul de scară mai mare cu care procesele de scară mai mică se cuplează.
3. Stabilesc felul in care se face cuplajul între procesele de la scară mai mare , cu cele de la
scară mai mică.
4. Modelez efectul cauzelor deteriorării (prin variabilele care s-au modificat) asupra proceslui
la scară mai mare.
5. Modelez efectele la distanță ale deteriorării prin cuplare cu alte procese de scară mai mică
aflate departe de zona în care a avut loc deteriorarea iniţială.

Observăm că putem să explicăm mecanismele unor efecte care au loc la scară mai mare fară să
trebuiască să măsor toate variabilele de la taoată scările ca în cazul modelelor homomorfice ale
sistemelor economice. Apoi putem să cuplăm mai multe din aceste informații bazate pe procese
simple astfel încât să am o imagine mai complexă a realității. Prin cuplaje între multiple astfel de
modele de complexitate mai mică se poate avansa pas cu pas către o imagine asupra funcției
întregului sistem ecologic organizat ierarhic dar fără a schimba unitățile de măsură ale
variabilelelor.

Supraexploatarea resurselor regenerabile. Mecanismele de acțiune ale supraexploatarii

resurselor regenerabile se pot manifesta la diferite scări si niveluri ierarhice in functie de
caracteristiciile ecologice ale populațiilor respective :
 biomasa lemnoasa la scara ecosistemica.
 exploatarea resurselor piscicole in bazine naturale si seminaturale la scara de ecosystem,
complex local sau regional in functie de specie.
 exploatari cinegetice la scara de scomplex local, regional si macroregional in functie de
specie.

Odata perturbat rolul unui anumit modul trofo-dinamic prin supraexploatare, efectele deteriorarii se
propaga intre niveluri ierarhice prin cuplarea proceselor specifice modului trofo-dinamic cu procese
de scara mai mică sau mai mare.

Are loc la scara caracteristică populațiilor respective. Prin agregare, nivelul ierarhic la care are loc
este cel la care se află modulele trofodinamice asociate populației. Aceste module se află la nivelul
fiecărei unități ierarhice. Efectul se propagă prin cuplaje la scări mai mari.

Eutrofizarea. Deterioarea prin poluare cu nutrienți poate fi asociată unor surse de scara mică
(poluare punctiformă, nivel ecosistemic) sau scară mare (poluare difuză, nivel de complex regional
de ecosisteme). La origine cele scară mare (terenuri agricole în bazine hidrografice) au tot cauze
locale (aportul de fertilizatori), dar efectele cauzelor locale asupra apelor subterane si râurilor nu se
pot vedea separat, rezultând poluarea difuză.
Atât poluarea din surse punctiforme cat si ce din surse difuze poate fi gestionate prin actiunea
asupra cauzelor locale de origine. Poluarea difuza poate fi gestionată in plus și prin actiunea pe
parcursul cailor de transport al poluantilor, prin păstrarea sau construirea zonelor tampon
transversale și longitudinale (să ne reamintim de problema de la seminar despre eroziunea dintr-un
bazin hidrografic).

Dacă nu s-a putut face control suficient la sursă sau pe parcurs și nuntrientii au ajuns în
ecosistemele acvatice tinta, se pot adopta și masuri de control al structurii biocenozelor in
ecosistemele eutrofizate (de exmplu prin recoltarea macrofitelor submerse).

Perturbarea circuitelor biogeochimice Acest tip de deteriorare reflectă nu doar anumite cauze
asociate unui tip de poluare sau altul, ci si o optiune metodologica holista de a analiza consecintele
poluării asupra unor circuite biogeochimice (CBGC) in asamblul lor. Se discuta despre CBGC in
special la nivel ierarhic ecosistemic (CBGC local, Botnariuc si Vadineanu 1982) si nivelul ierarhic
al ecosferei (CGBC-ce globale).

Deteriorarea de aceste fel nu are în vedere un singur mechanism, un anumit proces bine precizat ci
orice mecanism care duce la modificarea proceselor de mare complexitate caracterizat prin modele
homomorfe ale sistemelor ecologice. In principiu acest tip de deteroinare poate fi caracteristică la
fiecare nivel ierarhic dar în fapt, datorită dificultății metodologice, caracterizarea e făcută îndeosebi
la nivuri ecosistemice și la nivelul ecosferei. Cercetările ecologice pe termen lung din rețeaua de
cercetare pe termen lung au produs unele rezultate și pentru caracterizarea perturbării circuitelor
biogeochimice în bazine hidrogeografice. Se pot face cuplaje și între astfel de modele de mare
complexitate prin intermediul unor varibile comune.

Nu este dezvoltata notiunea de CBGC caracteristic unor complexe locale de ecosisteme sau unor
complexe regionale, exista totusi o abordare pentru caracterizarea bilanturilor de elemente in bazine
hidrografice in special in contextul eutrofizarii si al poluării cu metale grele si poluanti organici. Nu
se poate defini un mecanism specific de actiune datorita complexitatii modului de a concepe
problema. Înțelegerea mecanismelor presupune pract ieșirea in modul de abordare holist și
modelarea integrată a proceselor detaliate implicate. Numeroase mecanisme asociate unor diferite
tipuri de deteriorare pot perturba CBGC la nivel ecosistemic, bazinal sau global.

Acest mod de abordare este util in special pentru asistarea deciziilor ce implic anumerosi detinatori
de interese (producatorii de pagube si cei ce suporta efectele de mediu) la o scară relativ mare, de
exemplu bazinală sau globală.

Deteriorare prin introducerea de specii noi. Mecanismul de actiune este la nivelul unor module
trofo-dinamice deja existente in sistemul ecologic sau unor MTD noi asociate intre speciile
respective. Nivelul ierarhic specific va depinde de scara spatiala caracteristica populatiei speciilor
respective deteriorand prin progare de jos in sus sau invers. Vor fi afectate si sisteme ecologice de la
alte niveluri ierarhice prin cuplarea cu proceselor populaționale caracteristice speciei respective cu
procese de alte scării spațiale.

La fel ca și supraexploatării din punct de vedere al proceselor simple se manifestă la scara

populațiilor demografice respective iar prin agregare în module trofodinamice poate fi alocată unor
module trofodinamice emergent la anumite nivele ierarhice. Introducerea, genereazp efecte în
cascadă în sus și în jos la nivele ierarhice mai mici sau mai mai mari.

Fragmentarea habitatelor. Notiunea de fragmentare a habitatelor poate fi interpretata prin habitate

de interes pentru specii sau prin habitate in sensul reglementarilor, pentru arii protejate ce
echivaleaza termenul habitat intr-o anumita masura cu cel de ecosistem. Adesea este vorba de
fragmentarea habitatelor relevante pentru existenta populatiilor unor specii. In aceste conditii,
deoarece populatiile sunt caracterizate de scari spatiale diferite, atunci si evaluarea fragmentarii
trebuie facute la scari spatiale relevante pentru speciile respective.

Este un tip de deterioare caracteristic complexelor. Din punct de vedere al proceselor simple,
fragmentarea habitatelor este acea fragmentare relevantă pentru dinamica populațiilor.

Acțiunea pentru controlul acestui tip de deteriorare poate fi asociate unor niveluri ierarhice variind
de la cel de complex local la cel de complex macroregional.

Din punct de vedere managerial, evaluarea fragmentarii habitatelor se realizeaza in corelatie cu

fragmentarea habitatelor intelese ca ecosisteme, deoarece acestea sunt unitățile de management al
capitalului natural, insa in modelele de evaluare, efectele fragmentarii asupra populatiilor afectate,
scarile unitatii de discretizare spatiala în modelarea proceselor, pot fi si mult mai mici decat scara
unui ecosistem.

Consecintele manageriale sunt legate de pastrarea sau refacerea unor heterogenitatii in interiorul
ecosistemelor care sunt insule de habitat pentru speciile respective.

Fragmentarea habitatelor la scara de complexe locale/regionale ramane problema ceea mai

importanta in acest domeniu deoarece este mult mai greu de gestionat sau rezolvat decat
fragmentarea relevanta pentru populatiile unor specii cu mobilitate mica.

În încheierea acestei prelegeri să punctăm că consecintele nete asupra deteriroării capitalului

natural depind in realitate simultan de numeroase tipuri de cauze, cu o anumita scara
specifica, și apar prin cuplarea intre procese de scari diferite. Are loc o propagare a efectelor
de la nivel ierarhic la altul. Înțelegerea completă a consecințelor se poate face numai printr-o
dublă abordare holistă, atât bazată pe obiecte ecologice ierahice, cât și pe procese ecologice la
multiple scări.

Dar în vederea alocarii de responsabilități cu privire la deteriorare (cine plătește, pentru ce și

cine este despăgubit și pentru ce) e necesar ca imaginea de ansamblu holistă sa fie
descompusa, analizata in toate detaliile ei, făcând apel la discipline care se ocupă de procese
de o complexitate mai mică, si abia ulterior reconstituită pentru conceperea masurilor de
management eficient la mai multe niveluri ierarhice socio-economice de luare a deciziilor.

Efectul final al unui tip de deterioare se manifestă la toate scările și la nivelurile iararhice
respective. În plus există și cuplaje între procesele caracteristice unor tipuri de deteriorare diferite
(figura 42) Astfel, e justificată opinia că din punct de vedere al efectului e necesară o abordare
holistă. Dar din punct de vedere al analizei cauzelor și am managementului cauzelor în sensul
eliminării lor este necesară o abordare analitică cu grad de complexitate necesar pentru rezolvarea
problemelor beneficiarului muncii ecologului.

Vom înțelege și mai clar cele de mai sus după un efort intelectual susținut în prelegerea următoare.

Cu compararea tipurilor de deteriorare și aceste considerații finale am arătat concret la ce ne-a

folosit legătura teoretică dintre abordarea deteriorării prin obiecte ecologice și cea prin procese, pe
care am explicat-o în prima parte a lecției. Toate aceste moduri de abordare s-au dezvoltat din punct
de vedere științific relativ independent, dar ele sunt complementare pentru tratarea problemei
deteriorării mediului.
Figura 42. Cuplaje între procese asociate unor diferite tipuri de deteriorare la diferite scări şi efecte
de sus în jos şi de jos în sus. Pot avea loc şi cuplaje între procese asociate unor tipuri diferite de
deteriorare (nereprezentate)

Încheierea lecţiei

Ar putea să existe o justificată curiozitate a tinerilor ecologice, și anume de unde vine tradiţia şcolii
româneşti de a defini biocenoza ca sistem de populaţii localizate în interiorul limitelor
ecosistemului ? De ce așezăm procesele biocenotice numai în limitele stricte ale ecosistemului ?
Există o anumită autoritate a acestui mod de abordare, în pofida faptului că realitatea arată că
situația este adesea mai complicată.

Aşa cum se poate constata în lucrarea Botnariuc şi Vădineanu (1982) şi din alte lucrări, experienţa
de cercetare a şcolii de la Bucureşti este asociată major cu lacurile din Delta Dunării. Acolo unde
există discontinuităţi abiotice majore (la marginea unui lac, la ieșirea dintr-o peșteră) foarte puţine
populaţii pot să se dezvolte şi de o parte şi de alta a acestei discontinuităţi. Cazul lacurilor este tipic
pentru situaţia în care foarte multe compartimente biocenotice se află spaţial doar în limitele lacului.
Miza cercetătorilor fiind în special predicţia producţiei piscicole, atunci s-a acordat mai puţină
atenţie compartimentelor de genul păsări, amfibieni. Modelele homomorfe dezvoltate pentru lacuri
au fost considerate din punct de vedere metodologic a fi general aplicabile şi altor categorii de
ecosisteme. În Dezvoltare Durabilă, vol I, este propusă o metodologie de identificare a biocenozei
dezvoltate prin adaptare după o metodologie a unei cercetări din Elveţia care o crease tot pentru
lacuri.

Dificultăţile de aplicare au început să apară în momentul în care cercetările s-au dezvoltat în şcoala
de la Bucureşti şi în zona luncii inundabile a Dunării. Dificultăţile şi mai mari au continuat în
momentul în care cercetările s-au dezvoltat la scara bazinelor hidrografice care includ şi ecosisteme
terestre.

În acest moment accentul este pus din punct de vedere operațional mai mult pe anumite procese
ecologice cu scara lor spaţială specifică decât pe analiza sistemică a ecosistemelor, adică pe
cercetarea care duce la modele homomorfe. Cele două moduri de abordare sunt însă
complementare, iar modul de abordare din anii ‟80 este foarte bun pentru ecosisteme caracterizate
de discontinuităţi abrupte ale unității hidrogeomorfologice.

Toate aceste schimbări reflectă evoluţia firească a cunoaşterii ştiinţifice. Cercetarea în ecologie o
pot face eficient doar oameni pasionați, dispuși la anumite sacrificii, chiar și de felul celor din
fotografia de mai jos  (în Insula Mică a Brăilei, 1996).
 Prelegerea 6 Deteriorarea mediului
Deteriorarea prin supraexploatare – structura prelegerii

(începând cu această prelegere am adoptat în toamna anului 2020 un alt mod construire a discuției
on-line, mult mai interactiv; există înregistrările explicațiilor și discuțiilor, iar ce avem în notele de
curs în unele cazuri sunt numai structurile prelegerilor).

Analiză generală, efecte directe şi indirecte, corelare cu alte tipuri de deteriorare

 Reynolds şi Peres (2006) O sursă sintetică dedicată tipului de deteriorare
 Mazor şi colab. (2018). Figura 1, efecte indirecte
 Rosser şi colab. (2002) Extincţia ca rezultat al supraexploatării

Cauze
 Agnati şi colab. (2018) Cauze neuropsihice ipotetice
 Chang şi colab. (2018) Cauze psihologice (caz supraexploatarea vânatului)
 Jansen şi Scheffer (2004) Cauze economice (costuri ascunse, figura 1).
 Teh şi colab. (2005) Cauze economice (rata de actualizare – eng. discount rate).
 Tournant (2012) Cauze economice (raritatea resursei – speciei)

Gestionarea resursei din perspectivă sectorială

 Heino şi Enberg (2007) Modele economice (figura 1, 2, 3).
 Grafton şi colab. (2007) Modele economice
 Perissi şi colab. (2017) Figura 4 Defazarea infrastructurii
 Schiffman şi colab. (2016) Scări ale proceselor şi instituţii pentru management (Tabelele 1-
4, figurile 1 şi 2).

Exemple

Suprapescuitul: https://www.youtube.com/watch?v=og8N-EslUPQ
 Charles (2001) Suprapescuit, managementul durabil al bazinelor piscicole (lucrare
comprehensivă în abordare socio-ecologică)
 Crespo şi Dunn (2017) Suprapescuit
 Ding şi colab. (2017) Situaţia suprapescuitului în oceane (FAO, figura 1).

Despăduririle: https://www.youtube.com/watch?v=2_R4Sp_-Kfg
 Stanturf şi colab. (2014) Restaurarea funcţiilor pădurilor

Eroziunea solului: https://www.youtube.com/watch?v=s0F2c1ECuo4

 Prăvălie şi colab. (2017) Situaţia în SE României (figura 2)

Supraexploatarea apelor subterane

 Geelen şi colab. (2017) Ape subterane

Bibliografia se poate descărca de la acest link.

 Prelegerea 7 Deteriorarea mediului
Relaţia dintre diversitate şi problematica deteriorării mediului – Structura prelegerii

Punct de plecare : deteriorarea definită prin raportare la servicii ecosistemice. Relaţia cu

diversitatea este prin conceptul de serviciu ecosistemic.

Introducere în problemă. Abordarea simplă, de popularizare, narativă

 https://www.youtube.com/watch?v=QKIMS0hVJdc

Situaţia la zi, limbaje tehnice. Diversitatea specifică la nivelul actual al cunoaşterii

 Moreno şi colab. (2018) figura 4.
 Conexiunea tipurilor de diversitate a speciilor cu alte strategii de reducere a
dimensionalităţii proceselor ecologice.

Situaţia la zi. Abordări directe de relaţionare a diversităţii ca bogăţie cu serviciile ecosistemice

 Hooper et al. 2005 Figura 1 – cadru conceptual, figura 2 – efectul bogăţiei asupra producţiei
primare (servicul de producţie de biomasă)
 Meyer şi colab. 2017 Figurile 1 şi 2, efectul numărului de servicii ecosistemice luate în
considerare
 Ratcliffe şi colab. 2017, Figura 2 – efectul contextului

Situaţia la zi. Abordări de relaţionare a diversităţii funcţionale (prin trăsături funcţionale) cu

serviciile ecosistemice :

 https://www.youtube.com/watch?v=94igmsM_Dus

 Bello şi colab. 2010 figura 2. Asociereae dintre trăsături şi servicii ecosistemice

 Vollstdt şi colab. 2017. Figura 1 Deteriorarea care afectează trăsăturile unui grup de
organisme are consecinţe asupra trăsăturilor altui grup de organisme.

Situaţia la zi. Abordări hibride, care fac apel la diversitate structurală, funcţională şi alte variabile
ecologice simultan.

 Chillo şi colab. 2018 – figura 1 şi tabelul 1.

 Harrison şi colab. 2014 – figura 1 – variabile folosite pentru prezicerea producţiei de servicii
ecosistemice.
 Schuldt şi colab. 2018 – figura 1, figura 2 – relaţiile între nivelurile trofice influenţează
producţie de servicii ecosistemice.

Bibliografia folosită în această prelegere se poate descărca de la acest link.

 Prelegerea 8 Deteriorarea mediului
Rolul analizei deteriorării în managementul capitalului natural.

Punct de plecare : deteriorarea definită prin raportare la servicii ecosistemice. Relaţia cu

deteriorare este prin folosirea serviciilor ecosistemice în procesul de luarea deciziilor

Introducere în problemă.
Problema valorii: deontologism vs utilitarism (trimitere la discuția de la LP). Avantajele și
problemele utilitarismului în managementul capitalului natural

 https://www.youtube.com/watch?v=4U9nbhzvOYI Explicații Europen

 https://www.youtube.com/watch?v=2pvZuchB_40 Dunărea

Evoluția conceptului de serviciu ecosistemic : Gomez-Baghettun și colab. (2010)

Cadrul general de includere al serviciilor ecosistemice în elaborarea planurilor de

management: Figura din notele de curs care urmează acestei structuri.

Situaţia procedurilor de analiză funcțională

 Abordarea anvelopată (ordinal, cantitativ, modelare).

Abordări ordinele:
Cartarea serviciilor ecosistemice în Europe și România :
https://ec.europa.eu/environment/nature/knowledge/ecosystem_assessment/index_en.htm
metodologia. Burckhard și Maes (2017)

Tipuri de habitate https://eunis.eea.europa.eu/

Aplicare la România https://www.oppla.eu/casestudy/17952

Limitele cunoașterii expert pentru abordări ordinale (Jacobs și colab. 2015)

Limitele prin neglijarea deserviciilor. Vaz și colab. 2017.

Abordări cantitative și prin modelare. Notele de curs din 2017, care urmează acestei
structuri.

InVest https://www.youtube.com/watch?v=kXQALusDfAo

Dimensionalitatea modelelor e mică. Pe măsură ce crește complexitatea se apropie de “baza

tortului”, nu mai este o cunoaștere de la mijlocul tortului.

Situaţia procedurilor de analiză valorică : se discută la economia mediului.

Bibliografia folosită în prelegerea on-line din 2020 se poate descărca de aici.

Iată-ne din nou împreună, ca să discutăm despre cunoașterea aplicativă în contextul problemelor de
deteriorare a mediului. În primele șase prelegeri accentul a fost îndeosebit pe baza tortului
cunoașterii, conform metaforei din introducere, cunoașterea fundamentală, acum sunt la mijlocul
tortului cunoașterii, în zona cunoașterii aplicative.

Definiția deteriorării pe care am ales-o arată foarte clar că miza înțelegerii modificărilor
structurale și a felulului cum este influențată funcționarea sistemelor ecologice la nivelul unor
procese mai simple sau mai complexe (de care ne-am ocupat în capitolele anterioare) nu este aici
atingerea unui obiectiv cognitiv general, ci una foarte practică. Cunoașterea aceasta trebuie să
servească unor utilizatori ai capitalului natural chiar prin intermediul nostru, al specialiștilor în
managementul mediului (figura 43).

Figura 43 Utilizatori tradiționali ai capitalului natural în Insula Mică a Brăilei și la Copșa mică.

A venit timpul să ne întrebăm dacă nu cumva chiar felul în care am abordat noi problema
deteriorării în aceste întâlniri nu este doar unul între multele posibile din punctul de vedere al
utilizatorilor. Nu este vorba de o simplă curiozitate, ci de eficiența acțiunilor noastre când vom
folosi acest model conceptual și operațional în lucrul cu oamenii. Dacă felul cum abordăm e unul
general, universal, cu siguranță vom reuși să fim înțeleși. Dacă nu este, atunci poate că ar fi mai
bine să cunoaștem și perspectiva altora ca să știm cum să comunicăm cu ei.

Ceea ce face ca utilizatorii capitalului natural să aibă perspective diferite nu este ceva legat de
teoriile științifice (despre care am văzut că ele însele sunt diferite), ci, pe de o parte, care dintre
resursele și serviciile naturale îi interesează și, pe de altă parte, felul cum înțeleg valoarea acestor
resurse și servicii, a capitalului natural în general19.

4.1 Rolul noţiunii de valoare în înţelegerea proceselor de deteriorare

Utilizatorii capitalului natural pot fi grupaţi în funcţie de felul cum concep valoarea acestuia în
următoarele categorii principale:
 Cei care au o gândire utilitaristă. Pentru aceştia valoarea este o proprietate relaţională între
un obiect ecologic şi un evaluator. Consecinţa acestui mod de gandire este că valoarea unui

19
Aă ne aducem aminte și de cele două exerciții de la lucrări practice legate de valoarea unor componente ale
capitalului natural și de sistemele de valori ale oamenior
 sistem ecologic nu va fi aceeaşi pentru toţi evaluatorii; nu are un caracter obiectiv. El
permite o anumită deteriorare a capitalului natural prin utilizare.
 Cei pentru care valoarea capitalului natural este o proprietate intrinsecă. O proprietate
intrinsecă nu depinde de preferințele umane și poate fi cunoscută în mod obiectiv. Problema
majoră a acestui tip de abordare este cum măsor această valoare? Acest grup poate fi împărți
în cel puțin două categorii în cazul României, cei seculari și cei religioși. Pentru cei seculari
valoarea capitalului natural este infinită și mai mare decât a omului, care e o parte din
natură, și este necesară pe cât posibil evitarea oricărei forme de deteriorare. Curentele
ecologiste radicale sunt asociate acestui mod de abordare. Pentru cei religioși valoarea
capitalului natural este mai mică decât valoarea omului, care nu e o parte din natură și care
poate folosi capitalul natural, dar cu măsură.

Pentru utilizatorii care consideră că valoarea e o proprietate relaţională, deteriorarea mediului poate
fi cuantificată precis. Când deteriorarea poate fi cuantificată, ea poate fi comparată cu câştigul
obţinut prin activităţile care au dus la deteriorare. Mai avem şi posibilitatea să comparăm valoarea
deteriorării cu costurile unei eventuale restaurări.

În cazul utilizatorilor pentru care valoarea este intrinsecă, fie naturalişti, fie religioşi, nu pot să
cuantific deteriorarea în termeni valorici. Din această perspectivă, nici-un fel de deteriorare nu este
acceptabil. Curentul civic asociat acestui mod de gândire este un ecologism radical. Curentul civic
asociat modului utilitarist de gândire este un ecologism moderat/rezonabil. În comunitatea
oamenilor de ştiinţă sunt reprezentate ambele comunităţi.

Argumentul principal al adepţilor valorii intrinseci a capitalului natural este că cineva cu foarte
mulţi bani ar putea cumpăra tot. Acesta exemplu teoretic arată că într-o anumită măsură capitalul
natural nu poate fi înlocuit cu alte tipuri de resursse, o intuiție pertinentă.

Argumentul principal al adepţilor valorii ca proprietate relaţională este că modul lor de abordare e
compatibil şi cu alte obiective ale oamenilor care depind de o dezvoltare economică. Niciuna
dintre aceste perspective nu este ea singură mulţumitoare; fiecare are şi avantaje şi
dezavantaje. Soluţia acceptabilă social variază de la caz la caz și vine din dialogul şi
negocierea între diversele grupuri de interese într-un cadru instituţional care să le permită
asta.

Curentele ecologiste sunt mult mai diverse decât reflectă schița didactică de mai sus. O analiză mai
detaliată poate fi citită aici de către cei interesați (link). Trebuie spus că opțiunea personală a unui
manager de mediu nu trebuie să transpară dacă vrea să fie eficient în procesul de negociere.
Ea sau el trebuie să cunoască modul de gândire al utilizatorilor și să acționez în funcție de acesta
urmărind să convingă în feluri diferite pentru atingerea unor obiective de management de interes
public sau privat pe care le are de atins.

Valorile oamenilor dintr-o societate se reflectă şi în valorile lor politice sub forma unor scopuri şi
obiective acceptate de toată lumea sau numai de anumite grupuri. Valorile politice ale
ecologismului radical sunt de nişă; puţini cetăţeni le adoptă. Valorile politice asociate ecologismului
rezonabil sunt dominante.

În rezolvarea problemelor de mediu, cele două grupări sunt de obicei complementare; semnalul de
alarmă va fi tras aproape întotdeauna de radicali, dar soluţia rareori vine din partea acestor grupuri,
vine în urma unui proces de negociere care satisface poziţiile rezonabile şi cel mai adesea, nu şi
poziţiile radicale.

Obiectivele de dezvoltare durabilă sunt nişte obiective politice, iar dificultatea implementării lor
vine din faptul că nu toate sau nu în măsură completă, sunt percepute ca fiind de interes general,
deşi la nivel global sunt acceptate de toţi liderii.

În încercarea de a da acestor teorii construite un scop politic autoritatea ştiinţei, s-a încercat
redefinirea ştiinţei. Modalitatea tipică de îmbinare a ştiinţei cu politica în contextul dezvoltării
durabile este ştiinţa post-normală (pentru o discuție detaliată a se vedea Anexa 1). Ştiinţa post-
normală va fi considerată acceptabilă dacă valorile personale ale susţinătorilor ei sunt aceleaşi cu
cei care o evaluează; asta e o deosebire esenţială faţă de ştiinţa obişnuită în care valorile
persoanelor care fac ştiinţa nu contează. Ştiinţa post-normală nu trebuie confundată cu ştiinţa
transdisciplinară; este un proces de învăţare socială şi de calibrare a activităţii stiinţifice obişnuite în
funcţie de interesele utilizatorilor. Ştiinţa transdisciplinară este un tip clasic de ştiinţă; are caracter
obiectiv, ceea ce diferă fiind faptul că problemele abordate nu pot fi rezolvate folosind teoriile
diferitelor discipline, ci trebuie creat un cadru teoretic nou implicând specialişti din diferite
discipline.

Toate aceste atitudini și puncte de vedere sunt respectabile și legitime atâta vreme cât se incadrază
în cadrul legal al țării respective. O primă variantă de a lucra și produce soluții manageriale
compatibile cu diversitatea deținătorilor de interese este să acceptăm această realitate și să îi
includem prin metode specifice prin procesul de construire a unei decizii.

A doua variantă este încercarea de a schimba pe termen lung sistemul de valori al oamenilor. Există
oaemni care cred că prin educație în școli se poate transmite ideea că natura are o valoare intrinsecă.

În cazul persoanelor cu abordări utilitariste se pot aplica metode obișnuite economice care permit la
finalul procesului analiza post-beneficiu. În cazul celor care au o raportare deontologistă la mediu
nu se poate aplica o astfel de metodă, includerea lor în luarea deciziilor se face în funcţie de lobby,
capacitatea de a susține o anumită cauză, în fața celor care au o anumită influență asupra proceslui
de decizie. Într-o societate de tip european care ne caracterizează și pe noi, oamenii care au o
influență nu sunt doar cei cu funcții formale ci sunt și cei din societatea civilă și mass-media.

Există și alte tehnici manageriale mai specifice pentru a detensiona aceste conflicte de interes între
oameni care au sisteme de valori diferite, toate se bazează pe nevoie psihologice umane legate de
exprimarea preferințelor, de acceptarea respectabilității acestor preferințe de către cei diferiți, de
faptul că nu se poate susține escașadarea unor diferite de opinii pe termen nedefinit.

Nici una din cele două perspective, deontologistă şi utilitaristă, nu e mulțumitoare din punct de
vedere al asigurării unui management eficent al capitalului natural. Cea utilitaristă tinde să
favorizeze supraexploatarea capitalului natural prin faptul că acceptă în mod principal că orice
componentă a capitaluli natural poate avea o valoare substituibilă în cazul unui progres tehnologic.
Celălalt punct de vedere blochează dezvoltaerea economică și obținerea de resurse financiare
necesare oricărei persoane pentru atingerea și a altor scopuri decât conservarea capitalului natural.

În urma interacțiunilor între aceste grupuri cu sistemele de valori diferite într-un cadru social care
nu perimite niciunuia sa îl elimine pe celălalt, adică într-un cadru caracterizat de libera exprimare și
toleranță, democratic, rezultatul net este eliminarea dezavantajelor asociate fiecărui sistem de valori
în practică.

Modul de abordare din acest curs se bazează exclusiv pe valoarea ca proprietate relaţională şi
pe conceptul de servicii ecosistemice asociat ei. Nu e vorba de preferința personală a profesorului,
care, de altfel, nici nu are vreo importanță20. Am ales-o pentru că managementul organizaţiilor se
20
Pentru curioși pot spun că iubesc natura și am opțiuni ecologiste bazate pe valoarea intrinsecă a naturii. Am cărat
gunoaie gratis din munți la baza lor în studenție. În opinia mea ecologismul se dovedește lucrând gratis sau scoțând
bazează predominant pe valoarea ca proprietate operaţională şi doar în mică măsură pe valoarea ca
proprietate intrinsecă. Organizația rezistă pentru că produce ceva și primește resurse la schimb,
proces bazat pe noțiunea de valoare ca proprietate relațională a resurselor și serviciilor implicate. În
momentul în care oamenii îşi asumă ceva ca valoare intrinsecă, atunci costurile de control sunt
foarte mici (vom detalia în semestrul doi la elemente de teoria managementului), există un anumit
avantaj pentru organizație, cu condiția să nu fie singura motivație aceasta.

Toate cele de mai sus au un caracter descriptiv. În teoria dezvoltării durabile, modelul conceptual al
valorii capitalului natural dezvoltat de specialiştii în ecologie economică (prezentat în Vădineanu
2004) este hibrid; împreună cu componente utilitariste sunt şi componente care reflectă valoarea
intrinsecă a mediului. Acest model nu are un caracter descriptiv, ci caracter normativ- cum anume
guvernele trebuie să abordeze astfel încât să poată exista dezvoltare durabilă. Ceea ce am prezentat
mai sus este despre cum gândesc oamenii în realitate, aceia cu care experții ca voi angajați de
instituții publice vor lucra. Acest model al valorii din economia ecologică nu işi propune să descrie
realitatea socială sau naturală, ci să fie de folos la construirea unei noi realităţi sociale compatibilă
cu dezvoltarea durabilă a omenirii. O abordare normativă similară s-a încercat, fără mult succes, şi
în domeniul eticii mediului (detalii aici). Ea poate avea o anumită relevanţă managerială, dar nu
trebuie seaparată de abordarea descriptivă, obiectivă, a tuturor sistemelor de valori care
funcţionează în societate şi sunt relevante pentru rezolvarea problemelor de mediu prin motivare
oamenilor implicaţi în ele.

Am arătat, așadar, pe ce mod de concepere a valorii se bazează conceptul de deteriorare cu care

lucrăm și că acest mod de gândire este tipic managementului organizațiilor. Pentru a înțelege ce fel
de cunoaștere aplicativă este necesară pentru managementul sistemelor ecologice deteriorate trebuie
să pune deteriorarea în contextul elaborării planurilor de management al capitalului natural.

4.2 Rolul analizei deteriorării în proiectarea managementului capitalului natural

În figura 4421 este reprezentat schematic rolul analizei deteriorări. Întrebarea la care trebuie să
răspundem este ce câştig din servicii ecosistemice în termeni monetari obţin cu o anumită sumă de
bani investită în restaurare. Pentru a răspunde:
 trebuie să cunosc producţia de servicii ecosistemice şi valoarea acestora în starea de
referinţă, în starea actuală şi în stări intermediare.
 înainte să fac restaurarea, trebuie să imaginez scenarii de restaurare şi să-l aleg pe cel mai
avantajos.
 primul pas este să cuantific serviciile ecosistemice produse; metoda folosită se numeşte la
modul generic analiză funcţională, se bazează pe ştiinţele naturii, ale vieții și ale pământului.
 al doilea pas este să aplic metode de analiza valorică, care se bazează pe științie socio-
umane.
În mod principal, treiectoria de deteriorare este asociată cu producerea unor beneficii; din aceste
beneficii, o parte ar trebui sa vină înapoi şi să finanţeze restaurarea; dacă nu a există această
posibilitate trebuie identificate resurse financiare cu care să fie pus în practică planul de
management.

bani din buzunar pentru natură, nu luând bani ca să rezolvi probleme de mediu. Dar ecologismul nu poate fi o profesie.
Nu are o legătură directă cu a fi ecolog, care e preocupare de om de știință. Și nicio legătură cu a fi profesor. Poți foarte
bine să fii ecolog și profesor și fără să iubești natura într-un mod dovedit prin felul cum îți folosești timpul și resursele
personale.
21
Preluare din Iordache V, 2009, Ecotoxicologia metalelor grele în Insula Mică a Brăilei, Ed. Ars Docendi, Anexa 2.
29
44
Cunoașterea aplicativă necesară constă în metodologii de analiză funcțională și de analiză valorică.
Rezultatul poate fi direct utilizat pentru asistarea deciziilor prin integrarea în instrumente de
asistarea deciziilor. Aceste instrumente sunt numeroase și nu fac obiectul acestui curs. Unul dintre
ele este de exemplu analiza cost-beneficiu, reprezentată în schemă: dacă valoarea obţinută este mai
mare decât costul, scenariul este acceptabil; dacă costurile de restaurare depăşesc valorile obţinute
prin restaurare, scenariul nu e acceptabil. Nu este un instrument decisiv, pentru că nu doar aspectele
financiare contează în luarea deciziilor, dar are o contribuție importantă.

Despre analiza valorică veți afla mai multe la economia ecologică22. Acum vă voi spune doar câteva
cuvinte despre analiza funcțională, valorificând și faptul că am lucrat și lucrez în acest domeniu.

4.3 Analiza funcțională a sistemelor ecologice, aspecte generale23

Denumirea acestui domeniu vine dintr-o traducere eronată a termenului din engleză “functional
analysis”, adică analiza funcționării. S-a încetățenit însă ca atare și îl păstrăm. Desigur că
matematicienii pot zâmbi auzindu-ne, deoarece pentru ei analiza funcțională fiind un domeniu
foarte abstract și dificil al matematicii. Noi ne referim de fapt la analiza funcționării sistemelor
ecologice din perspectiva intereselor unor organizații care utilizează servici și resurse
naturale. Cineva ar putea întreba cu ce se deosebește de cercetarea fundamentală a funcționării
sisemelor ecologice. La nivelul de maximă rigoare, modelare matematică a proceselor folosind
resurse foarte multe, cu nimic. Ceea ce dă specificul analizei funcționale a sistemelor ecologice este
că organizațiile interesate nu au niciodată resurse suficiente, și nici nevoie de o prezicie maximă
(aduceți-vă aminte de problema cu elefantul de la seminar). Adesea într-o prima etapă și chiar până
la final e nevoie doar de o aproximare, de o evaluare mai puțin riguroasă. Construirea acestor
proceduri este o chestiune de cercetare aplicativă. Mai este de asemenea cercetare alplicativă
construirea unor pachete de instrumente (eng. tool box) de la cele mai solide științic la unele mai
puțin riguroase, dar suficient pentru ce au utilizatorii nevoie, astfel încât produsele create de
oamenii de știință care lucreză în domeniu să fie utilizabile în situații socio-economice cât mai
diverse.

Preluat cu unele modificări după Iordache (2009)24:

Putem defini Analiza Funcţională a sistemelor ecologice (AF) ca fiind acea tehnică prin care
se evaluează (calitativ, cantitativ sau prin modelarea dinamicii) oferta de bunuri şi servicii a
capitalului natural, un instrument care, alături de analiza valorică ( cuantificarea economică
a ofertei de bunuri şi servicii), se constituie într-o componentă majoră din interfaţa dintre
baza de cunoştinţe a ecologiei sistemice şi utilizatori, şi care este indispensabil în asistarea
actului de decizie. Pentru a evita confuzia, trebuie precizat că termenul de funcţie utilizat în
procedurile de analiză funcţională nu este echivalent celui din ecologia sistemică, ci
corespunde mai degrabă celui de serviciu. Îl utlizăm însă ca atare datorită largii lui acceptări.
Este recomandabil ca evaluarea capitalului natural să aibă următoarele etape: evalurea
calitativă a întregii game de functii, evaluarea cantitativă a acelor funcţii care apar ca
efectuate cu un grad mare de probabilitate pe baza evaluării calitative, evaluarea la nivel de
modelare a unor funcţii considerate cheie. Caracterul de funcţie cheie poate avea un suport
obiectiv (de exemplu, este vorba de o funcţie asociată exercitării unui factor de comandă

22
Un proiect foarte recent cu obiective în acest domeniu este ValueEcoServ, ați putea urmări rezultatele care vor fi
disponibile on-line aici : http://valueecoserv.cndd.ro/
23
Preluare din Iordache V, 2009, Ecotoxicologia metalelor grele în Insula Mică a Brăilei, Ed. Ars Docendi, Anexa 2.
24
Un vechi capitol despre analiza funcțională, care nu mai este de actualitate, dar poate da o imagine asupra istoricului
preocupărilor în școala de la București, poate fi citit aici: http://www.cesec.ro/pdf/Analiza_functionala.pdf
major pentru toate celelalte funcţii) sau subiectiv, dat de exigenţele beneficiarului
rezultatelor evaluării. Posibilitatea evaluării la toate cele trei niveluri a tuturor funcţiilor
diferitelor categorii de capital natural este limitată, în mod direct, de procedurile de analiză
funcţională disponibile şi, în mod indirect, de baza de cunoştinţe necesară dezvoltării unor
astfel de proceduri.

Analiza critică a literaturii de specialitate evidenţiază următoarele aspecte în legătură cu

procedurile de AF:

În ce priveşte evaluarea la nivelul ecosistemic şi al complexelor locale:

 necesitatea rezolvării unor probleme acute, care reclamă adoptarea unor politici pe
termen scurt, a dus la dezvoltarea unor tehnici de evaluare cu caracter sectorial (dedicate
unor anumite funcţii), dar cu grad înalt de precizie (la nivel cantitativ sau chiar de
modelare). Exemple de astfel de funcţii sunt tamponarea poluării cu azot a apelor de
suprafaţă, producerea unor anumite categorii de resurse regenerabile (peşte, lemn, vânat) şi
menţinerea condiţiilor pentru specii considerate ca periclitate. Situaţia este în esenţă o
rezultantă a urgenţei problemei care trebuie rezolvată şi a alocării limitate a resurselor, dar
poate include un grad de risc în măsura în care nu se sprijină pe abordarea sistemică, a
interdependenţei relaţiilor funcţionale. În anumite cazuri, deşi dezvoltatea, astfel de
proceduri şi rezultatele aplicării lor nu sunt disponibile tuturor potenţililor utilizatori,
datorită gradului ridicat de confidenţialitate (de ex. în cazul evaluării absorbţiei şi efectelor
poluanţilor în cazul poluărilor accidentale).
 necesitatea rezolvării unor probleme cronice, a căror rezolvare reclamă politici pe
termen mediu şi lung (ca exemplu de problemă menţionăm scăderea ponderii de
reprezentare a unor categorii de sisteme ecologice sau deterioarea lor avansată) a dus, pe de
o parte, la dezvoltarea unor tehnici foarte simpliste, de evaluare integrată a stării
ecosistemelor (“ecosystem health”) utilizând indicatori sintetici, iar, pe de altă parte, la
dezvoltarea unor proceduri complexe (bazate pe ecologia sistemică) de evaluare
calitativă/semicantitativă a întregi game de bunuri şi servicii. Tehnicile care utilizează
indicatori sintetici au fost dezvoltate îndeosebi pentru sisteme acvatice (de ex. metodele
“Index of Biological Integrity”, “Stream habitat assessment”, “Proper functioning condition
assessment”). Procedurile bazate pe ecologia sistemică (proceduri de analiză funcţională
propriu-zise) au fost dezvoltate ca un instrument de asistare a deciziilor de management cu
privire la zonele umede, ca răspuns la cerinţele legislative, ca parte a managementului la
scara mai largă a bazinului, pentru a asista activitatea de restaurare, sau pentru a asista
evaluarea de impact. În această categorie menţionăm procedura hidrogeomorfologică
(HGM) americană, "An approach for assessing wetland functions using hydrogeomorphic
classification, reference wetlands, and functional indices " şi procedura HGM europeană
(FAEWE/PROTOWET), "Functional analyses of European wetland ecosystems".
 în cazul anumitor funcţii se impune evaluarea la nivel infraecosistemic (al ecotonilor şi
al heterogenităţilor intraecosistemice – aşa numitele “hot-spots” sau “active zones”), datorită
faptului că distribuţia spaţială intraecosistemică a valorilor parametrilor care controlează
funcţiile respective este foarte heterogenă. Un exemplu tipic în acest sens este funcţia de
export gazos al azotului (prin denitrificare) în zone umede ripariene.
 În ultimii 15 ani s-au dezvoltat numeroase programe pe calcultor care permit cartarea
rapidă a serviciilor ecosistemice pe baza unui număr redus de variabile folosind modele
empirice bazate pe cunoașterea expert. Sunt modele holiste de top gray box menționate în
capitolul 1.

În ce priveşte evaluarea ecosistemelor şi complexelor de ecosisteme ca bunuri:

 Nefiind puse la punct sisteme de clasificare organizatorică a ecosistemelor (care să țină
seama și de rolul lor în structura complexului integrator, adică să separe același tip de
 ecosistem – pădurile de exemplu, în funcție de tipul de complex local din care face parte)
evaluarea ponderii cantitative a tipurilor de sisteme ecologice ca bunuri (altfel spus, ca
producătoare de servici de nivel regional şi macroregional) se face pe baze sectoriale.
Această evaluare este făcută de organizaţii responsabile de gestionarea unor resurse
regenerabile produse de sistemele respective (are drept rezultat inventarierea apelor,
pădurilor, etc), de organizaţiile responsabile de întocmirea cadastrului, de cele responsabile
de amenajările teritoriale şi de organizaţii responsabile de proiectarea şi gestionarea ariilor
protejate (inventarierea tipurilor de sisteme ecologice -“habitate” din reţeaua ecologică
naţională) . Dezvoltarea unor proceduri fundamentate sistemic în viitor este strict
dependentă de dezvoltarea bazei de cunoştinţe a ecologiei complexelor de ecosisteme
(“landscape ecology”). Analiza “utilizării terenului” şi “acoperirii terenului” (“land use” şi
“land cover”) sunt direcţii ale ecologiei complexelor de ecosisteme care au directă relevanţă
pentru analiza funcţională a sistemelor ecologice ca bunuri, atat la nivel cantitativ, cât şi de
modelare.

În ce priveşte evaluarea serviciilor dependente de funcţionarea complexelor de ecosisteme

regionale şi macroregionale:
 Tendința din ultimii 10-15 ani este de reducere a structurii complexelor de ecosisteme
regionale și macroregionale la structura dată de ecosistemele din componența lor, fără
niveluri intermediare și fără modelarea unor proprietăți emergente. Se pot face cartări
folosind ca date de intrare cele furnizate de imagini satelitare și tehnici de clasificare care
conduc la distribuția unor unități de management al capitalului natural. Este un domeniu în
plină dezvoltare în cercetarea aplicativă la care își aduce contribuția și școala de la București
(de exemplu aici).

Poate exista o confuzie între termenul modelare ecologică din instrumentele calitative și
semicantitative, care de când cu utilizarea sistemelor informaționale geografice intră în zona
modelării matematice spațaile, și termenul modelare ecologică în sens de modelare riguroasă a
proceselor. De aceea când citim un articol nu trebuis să ne ghidăm doar după titlu, ci să vedem
exact ce variabile sunt luate în considerare și ce fel de reguli (ecuații) pentru procese.

Când spunem analiză funcțională la nivel de modelare în acest capitol ne referim la modelarea
riguroasă a proceselor, adică la utilizare directă a cunoașterii fundamentale disponibile pentru
asistarea deciziilor. O carte de referință în acest domeniu poate fi descărcată de către cei interesați
de aici.

Din punct de vedere al deteriorării utilitatea modelelor holiste actuale este de două feluri:
1. Explicarea post-factum a unor situaţii de deteriorare din natură.
2. Simularea principală a unor procese posibile de deterioare în următorii termeni: dacă
anumite variabile şi coeficienţi ar avea anumite valor (eventual în funcţie de acţiunea umană),
atunci s-ar întâmpla următorele ... . Acest mod de abordare poartă numele de scenarii.

Cu modelele holiste actuale, se pot face, din punct de vedere managerial, scenarii, dar datorită însăşi
naturii fenomenelor nu se pot face predicţii propriu-zise. Însă managerii unor anumite resurse, bine
precizate, sunt interesaţi mai degrabă de predicţii, nu de scenarii. Predicţiile se pot face folosind
modele mai simple, fie ale unor procese anume, fie bazate pe modele homomorfe mai simple. Iată
așadar utilitatea celor arătate în capitolul 1 pentru analiza funcțională. Scenariile bazate pe modele
de mare complexitate interesează mai ales la nivel decizional de scară mare, în timp ce modelarea
mai precisă a unor proces mai simple tinde să intereseze mai ale la scară mai mică, a unui utilizator
anum.

Cu aceasta avem suficiente noțiuni introductive cu privire al necesarul de cunoaștere aplicativă în

domeniul managementului zonelor deteriorate. Ca și în cazul clasificării tipurilor de deteriorare
cunoașterea aprofundată va fi necesară doar în contextul unei specializări pe o direcție anume. Cu
cât tipul de evaluare necesar va fi mai precis, cu atât gama de servicii ecosistemice de care vă veți
putea ocupa va fi mai pentru a avea garanția seriozității a ceea ce faceți. Din punct de vedere practic
sfatul meu este să stăpâniți metodele generale semicantitative, tehnici GIS și poate să vă specializați
pe un serviciu sau o resursă importantă, larg utilizată, în ce privește modelarea aprofundată a
proceselor implicate.

Spor la învățat ! În următoarele prelegeri vom vorbi despre instrumentele de luare a deciziilor
(partea de sus a tortului) şi studii de caz, în care abordăm situații de deteriorare în toată
complexitatea lor naturală și socială.

Prelegerea 8 Anexă Despre șțiința post-normală și știința transdisciplinară ca direcți noi relevante
pentru cercetarea aplicativă. Discuția este relevantă nu doar pentru disciplina deteriorare, ci pentru
toate subdomeniile ecologiei sistemice. Această anexă nu e de învățat, doar de citit și înțeles.

Știință post-normală se referă la un anumit tip de proces de utilizare a cunoștințelor științifice în

luarea deciziilor cu privire la probleme publice complexe, în particular a celor de mediu, probleme
care implică o incertitudine mare cu privire la cunoștințele disponibile, sau chiar absența acestora.
Zona de relevanță a științei post-normale este o extindere a științei aplicate, a cercetării tehnologice
în sens larg. Având în vedere obiectivele politice asumate de știința post-normală, respectiv justiția
socială și durabilitatea de mediu, această abordare dorește să influențeze agenda cercetării
fundamentale în sensul atingerii acelor obiective prin extinderea noțiunii obișnuite în știință de
evaluare colegială (de către oamenii de știință) spre o evaluare produselor științifice de către toți
cetățenii care sunt sau nu sunt oameni de știință. Evaluarea de către cetățeni se face prin prisma
criteriului utilității rezultatelor științifice pentru dezvoltare durabilă, justiție socială, etc.

În timp ce știința normală este direcționată de întrebări și ipoteze științifice de interes general, de
obiectivul de cunoaștere a lumii, iar aplicarea rezultatelor științifice este un proces extern științei de
tip tehnologic și economic, știința post-normală împachetează știința normală într-un proces socio-
politic.
Știința post-normală nu este o știință pentru că nu îndeplinește standardele metodologice și
epistemice ale științei. “Știința” postnormală dezvoltă un pachet de tehnici pentru atingerea unor
obiective de interes public prin proiectarea modului de funcționare al științei normale și evaluarea
sintetică a opiniilor oamenilor despre chestiuni relevante pentru rezolvarea problemelor (folosind
fuzzy cognitive maps, etc).

Știința post-normală este o preocupare extraștiințifică a unor oameni de știință maturi cu interese
politice de un anumit fel, sau care răspund unei comenzi publice înt-o entitate politică interesată de
aceste chestiuni (UE, de exemplu). Termenul știință din sintagma știință postnormală nu are nimic
de a face cu cel de știință relevant pentru universități. Utilizarea termenului știință în acest caz este
un abuz semantic. Nu este necesară o formare la nivel de licență și master pentru știință post-
normală într-o facultate de științe ale vieții sau ale naturii. Știința post-normală se face de facto by
project, câtă vreme există astfel de cereri pe piață.

Știința transdisciplinară este un demers în care oameni de știință în sens tradițional abordează
probleme complexe care necesită pentru rezolvare cunoaștere științifică, în principiu, dar pentru
care sunt necesare noi dezvoltări teoretice care nu sunt produse încă de nici o disciplină existentă.
Exemple de probleme de cunoaștere abordate: managementul bazinelor hidrografice, cauzele
obezității, situația copiilor cu părinți separați, faptul de a fi conștient (eng. consciousness).
Cunoștințele necesare sunt despre procese de diferite feluri, de la nivel molecular la nivel psihic și
social. Aceste procese sunt cuplate mai mult sau mai puțin la diferite scări spațiale și temporale și
generează problema complexă care trebuie rezolvată.

Diferența dintre știința postnormală și cea transdisciplinară este la nivelul tipului de problemă și a
tipului de evaluatori colegiali relevanți.

Problemele transdisciplinare sunt relevante pentru știință în sensul că pot face obiectul unei
cercetări științifice standard, verificabile intersubiectiv, cu rezultate obiective. Metodologia de
cercetare trebuie să conceptualizeze procesele cuplate și să le descrie și modeleze. Dacă există
limite epistemice, ele vin din natura complexă a entităților implicate și proceselor, nu dintr-o
subiectivitate asociată unor preferințe și valori personale ale cercetătorilor. Valorile politice pot
exista și există la oamenii angajați în procese economice și sociale relevante pentru problemă, dar
nu sunt prezente în mod relevant la cercetătorul științific în calitatea sa de cercetător. Doar oamenii
de știință evaluează dacă aceste activități științifice transdisciplinare sunt adecvate, la standarde
științifice, iar cetățenii numai semnalează problemele, plătesc cercetarea prin stat și fundații, și
primesc rezultatele. Decizia de intervenție pentru rezolvarea problemei este exterioară cercetării
trandisciplinare, nu o iau oamenii de știință ca oameni de știință, dar cercetarea trandisciplinară
servește oamenii politici și cetățenii care vor lua deciziile.

Problemele post-normale sunt pur politice, ele nu pot avea o rezolvare științifică, au o rezolvare
civică și politică diferită în funcție de sistemul politic al societății respective.

Știința transdisciplinară nu este o știință propriu-zisă în sens clasic, cu metodologie unitară pentru
orice problemă abordată, ci este e un proces organizațional de management al științei în scopul
accelerării evoluției cunoașterii științifice practicabil de către oameni de știință maturi. Ea conduce
la o practică de cercetare orientată pe probleme folosind un instrumentar metodologic adaptat
problemei și provenind din zonele disciplinare ale științei, la care se adaugă noi dezvoltări
conceptuale și metodologice inventate de grupurile mixte de oameni de știință.

Succesul transdisciplinar e o chestiune nu doar de echipe competente, ci și de leadership, de talent

managerial de excepție în condiții de autoritate științifică disciplinară și interdisciplinară.
Specificul interdisciplinarității, al cărui mod de gândire trebuie să fie déjà familiar cui face o
cercetare transdisciplinară, este cum se pot crea instrumentele metodologice (baze de date, modele
matematice de interfață) pentru cuplarea unor procese diferite, să zicem ecologice și hidrologice
într-un bazin hidrogragic. Aceste instrumente nu interesează nici o disciplină separată, ci doar pe
cercetătorii din echipele interdisciplinare, sau din domeniile de graniță respective (în cazul dat,
ecohidrologie).

Concluzionez că atât știința post-normală, cât și cea transdisciplinară sunt extinderi conceptuale și
instituționale ale științei obișnuite apărut în țări cu bogată experiență în știința obișnuită, organizată
în discipline, domenii. Prima este neconformă metodologiei științifice, o politizare explicită a
activității științifice, poate fi relevantă doar în timpuri de ideologizare a politicii cercetării, iar ceea
ce este recuperabil din ea este la nivelul unor instrumente de asistare a deciziilor. A doua este o
tactică de accelerare a progresului științific în cunoașterea proceselor foarte complexe asociate unor
probleme de interes public, dar este dependentă de dezvoltarea excelentă a disciplinelor științifice
implicate în rezolvarea problemelor, de existența unei infrastructuri instituționale adecvate, în
măsură să catalizeze cooperarea prin reducerea costurilor de tranzacție dintre cercetătorii cu
profiluri intelectuale diferite, și a unei resurse umane cu calități manageriale deosebite și experiență
interdisciplinară bogată.

Cercetarea și educația transdisciplinară se pot dezvolta într-o țară doar împreună cu cercetarea și
educația disciplinară clasică.
 Prelegerea 9 Deteriorarea mediului
Problematica deteriorării mediului în interiorul și în afara ariilor protejate

Tema de astăzi este un studiu de caz abordat acum ca să pregătim prelegerea despre metodele de
asistare a deciziilor, partea de sus a tortului cunoașterii în metafora noastră, care urmează data
viitoare. Pentru început să urmărim două filme despre restaurare în arii protejate, să vedem ce
putem observa relevant pentru tema noastră:

 Restoring rivers by wolves

https://www.youtube.com/watch?v=ysa5OBhXz-Q

 Restoring forest in Germany

https://www.youtube.com/watch?v=t0b0L2sU0Bk

Discuție cu studenții pornind de la filme.

1 Sistematizarea relației dintre mecanismele de deteriorare și ariile protejate de

diferite scări

Ariile protejate sunt niște organizații în care obiectivele prioritare sunt legate de
păstrarea/restaurarea capitalului natural, iar obiectivele sociale și economice sunt la scara
organizației pe plan secund, diferențiind însă importanța lor și în funcție de zonele în care este
împărțită aria protejată. Întrebarea este:
 dacă exista un anumit specific al procesului de deteriorare în arii protejate în raport cu cele
din afara ariilor protejate, pe de o parte și pe de altă parte
 dacă există reguli, instituții diferite pentru managementul situațiilor de deteriorare în
interiorul și în afara ariilor protejate.
Folosind un cadru analitic de felul celui din figura 1 putem observa că în funcție de complexitatea
sistemului ecologic aflat în managementul ariilor protejate, respectiv unele mecanisme de
deteriorare au efecte potențiale directe în măsura în care se manifestă, iar altele au efecte
indirecte, ele producându-se la scări mai mari și propagându-se la scara ariei protejate prin cuplajul
dintre procesele de deteriorare de scară mare și procesele de la scara ariei protejate.

Rândurile din tabelul desenat în figura 45 reprezintă niște procese de scări tot mai mari pe măsură
ce cobor în tabel, iar pătrățelele roșii corespunzând ariilor protejate tot mai complexe sunt niște
„păpuși matrioșka” instituționalizate în sensul că au granițe clare care intersectează limitele naturale
ale proceselor.

Toate procesele cu scări mai mici sau egale cu ale obiectului ariei protejate pot fi privite ca
susținând niște factori de comandă interni ai funcționării capitalului natural în acea arie protejată și
toate procesele cu scări mai mari pot fi privite ca susținând niște factori de comandă externi ai
proceselor de care depinde producția de servicii ecosistemice în acea arie protejată.

Deteriorarea de tipul modificării circuitului biogeochimic reflectă o abordare holistă în care

diferitele procese specifice tipurilor analitice de deteriorare (rândurile tabelului) sunt abordate în
mod cuplat, toate împreună, și astfel acest tip de deteriorare nu poate fi caracterizat in ansamblul
său pe un singur rând al tabelului, ci poate fi numai alocat întregului obiect al ariei protejate
eventual în structura sa ierarhică tipică ecologiei sistemice (ecosistem, complex local, complex
regional).
Figura 45 Schemă desenată pe tablă la Sala 7 în 2019 arătând prezența unor tipuri de deteriorare
(pe rânduri) la niveluri ierarhice (pe coloane) și organizațiile de tip arii protejate care se confruntă
cu ele (casete roșii). Cu negru deasupra nivelurilor ierarhice sunt instrumente pentru asistare
deciziilor disponibile. Legenda pe rânduri: P -poluare, S Ex. – supraexploatare a resurselor abiotice
sau biologice (ApS ape subterane), Sp N -introducere de specii noi, FH -fragmentarea habitatelor,
Subst - substituția ecosistemelor, MAT – mari amenajări de teritorii, MCl – modificări climatice.
Legenda pe coloane: Ec ecosistem, CxL complex local, CxR complex regional, Reț Eco – rețea de
arii protejate (la niveluri mai mari decât cel de complex regional) formată din AP – arii protejate și
non-AP – capital natural în afara ariilor protejate. EIA – evaluarea impactului de mediu, CIA –
evaluarea impactului cumulativ de mediu, SEA – evaluarea strategică de mediu. Legendă în afara
tabelului: MGbgch – deteriorarea prin perturbarea circuitelor biogeochimice.

La scara și mai mare a rețelelor ecologice, naționale și europene, efectele deteriorării asupra
funcționalității lor din punct de vedere al producției de servicii ecosistemice nu mai poate fi
analizată separat de capitalul natural care nu aparține ariilor protejate, ci numai împreună cu
sistemele ecologice din afara ariei protejate (obligă la un holism maxim, care trebuie să ducă la
reglementări de tip special, reglementări care nu mai au în vedere numai situația ariei protejare).

În fiecare arie protejată pentru fundamentarea planului de management sunt inventariate de la bun
început așa numite “ amenințări ” care nu sunt decât forme de deteriorare prezente sau potențial
prezente și care vor fi monitorizate în zona respectivă. Amenințările se pot manifesta fie chiar în
interiorul ariei protejate sau în imediata ei vecinătate, criteriul pentru listare ca amenințare fiind
probabil nevoia de a o gestiona.
Este posibil ca anumite tipuri de activități mai intense din ariile protejate cum este turismul sau
folosirea lui pentru educație ecologică să ducă la procese de deteriorare specifice în sensul
intensității lor deosebite, dar ar fi riscant să facem generalizări cu privire la situația tuturor ariilor
protejate de o anumită complexitate (conform clasificării noastre). Ariile protejate funcționează din
punct de vedere instituțional fiecare în climatul ei economic, social, cultural care va influența
probabil intensitatea proceselor de deteriorare astfel încât se impună o analiză specifică pentru
fiecare caz în parte. Acest cadru de abordare (din figura 1) ne poate oferi instrumentarul analitic
pentru o astfel de analiză tehnică structurată ierarhic și în funcție de tipurile potențiale de
deteriorare (acest cadru nu este instituționalizat, nu ne obligă nimeni să îl respectăm, il vom folosi
dacă ni se pare convingător).

2 Consecințe instituționale ale situației descrise în capitolul anterior

În continuare trecem la aspectele instituționale și anume cum se poate face în termini legali
evaluarea impactului diferitelor activități umane în interiorul și în afara ariei protejate. În mod
intenționat reglementările de acest fel au evoluat ele însele în funcție de scara spațio-temporală a
impactului potențial. Astfel proiectele (care în mod inerent au o scară mai mult sau mai puțin locală,
chiar dacă au diferite mărimi, sunt bine și clar delimitate) intră sub incidența reglementării evaluării
impactului de mediu- EIM.

EIM în afara ariilor protejate se face pentru fiecare factor de mediu în abordare sectorială separată
(incluzând și sectorul specii și habitate) și se mai cere evaluarea impactului asupra relației dintre
factorul de mediu, fără ca termenul să fie clarificat în ce privește semnificația sa (se lasă la
latitudinea celor care fac studiul de impact).

Fiecare tip de deteriorare în clasificarea analitică pe care am făcut-o poate fi asociat destul de ușor
cu un anumit factor de mediu și prin sistemele de clasificare a calității ( a se vedea cursul de
monitoring) cu un impact esențial în termenii menținerii sau pierderii calității acelor factori de
mediu (incluzând și calitatea habitatelor care fac obicetul evaluării impactului ecologic în abordarea
sectorială a biodiversității).
Ariile protejate diferă de zonele neprotejate în ce privește EIM prin faptul că în metodologia de
nivel operațional (modificabilă prin ordin de ministru, nu la nivel de lege) se pune un accent mult
mai puternic pe impactul asupra speciilor și habitatelor protejate în aceea arie, datorat proiectelor
din interiorul arie protejate sau din imediata sa vecinătate (cazul carieirei Arnota).
Al doilea nivel ca scară a impactului potențial al unor activități umane ar trebui să fie cel al mai
multor proiecte care se derulează simultan, așa numita evaluare a impactului cumulativ. Ex.-
impactul mai multor presiuni așezate în jurul unui lac dintr-o arie protejată nu poate fi estimat print-
o analiză exclusiv locală a fiecărei presiuni în raport cu calitatea apelor reziduale emise, pentru că
numeroase fluxuri mici de poluanți pot împreuna să determine modificarea stării trofice a lacului,
chiar dacă fiecare emisie în parte respectă cerințele legii. Dacă acest efect de deteriorare va exista,
sau nu, depinde de volumul de apă al lacului, microclimatul local, rata de reîmprospătare a lacului
(a se vedea tipul de deteriorare prin perturbarea circuitelor biogeochimice în bibliografia indicată în
notele de curs).

Instituțional nu exista o procedură de evaluare a impactului cumulative, deși în legislație se

specifică că este necesar și de dorit să fie făcută. Aceasta este slăbiciunea instituțională majoră.

O scară și mai mare de acțiune umană este prin polotici publice și programe de punere a lor în
practică (PP). PP antrenează la punerea lor în practică numeroase proiecte care la rândul lor vor fi
evaluate prin EIM.
Există o șansă în principiu ca atunci când evaluezi politicile și programele să faci o evaluare
potentială estimând populația de proiecte care vor urma, fiind încurajate de acele politici și
programe chiar dacă nu ști în mod exact localizarea lor, care va fi la latitudinea agenților locali care
dezvoltă proiecte.

Instrumentul legislativ pentru EI politicilor și programelor se numește evaluarea strategică de mediu

-SEA. Elementele necesare pentru eficiența SEA sunt să include o evaluare a impactului cumulativ
potențial, pe de o parte, și pe de altă parte o evaluare a felului în care politicile și programele vor
influența mecanismele de deteriorare de la scara întregului sistem socio-ecologic regional sau
national pentru care au fost dezvoltate.

Evaluarea impactului asupra rețelei ecologice de arii protejate (coloana 4) nu se poate face prin
EIM, ci numai prin SEA. Abordarea în metoda românească este tot sectorială, ca și cea specifică
EIM, incluzând și abordarea sectorială a biodiversității.

Conceptul care poate unifica și face să conlucreze în interesul cetățenilor pe cei care acționează și
sunt supuși legislației privind EIM, SEA, ariile protejate, alte legislații sectoriale, este cel de
serviciu ecosistemic. Acest termen deja a pătruns în legislația ariilor protejate, ceea ce trebuie făcut
fiind operaționalozarea sa, adică să aratăm felul în care poate fi folosit pentru a face legătura dintre
managementul diferitelor resurse gestionate sectorial atât la nivel de proiect, cât și la nivel de PP
(EIM. SEA). Situația la zi a evoluției instituționale în legătură cu serviciile ecosistemice a fost
discutată în prelegerea trecută, în legătură cu analiza funcțională.

Un prim pas ar putea fi modificarea legislației acelor abordări sectoriale mai receptive la
cunoașterea ecologica cum sunt managementul apelor în termeni de bazin hidrografic și cel al
pădurilor (ambele fiind reprezentate puternic și în ariile protejate) și, odată formată o masă critică
de susținători, se poate trece la modificarea metodelor de punere în practică a EIA și SEA astfel
încât relațiile între factorii de mediu, sa existe obligația caracterizării producției de servicii
ecosistemice la scările spațio-temporale respective.

3 Metodologie de identificare şi caracterizare a populaţiilor speciilor de organisme

mobile cu potenţial de dispersie din complexul de ecosisteme integrator în ecosistemele
manageriate pentru un obiectiv de restaurare ecologică.

Începem această parte prin vizionarea a două filme despre restaurare ecologică. Le vom privi
urmărind aspectele legate de scara proceselor și mobilitatea speciilor care ne interesează.

 Sand dune restoration

https://www.youtube.com/watch?v=EgHCHbk-EjE

 Salmon stream restoration

https://www.youtube.com/watch?v=8flaz4t0ypI

Discuție cu studenții pornind de la filme.

Dacă în capitolele anterioare am explorat modul de sistematizare a tipurilor de deteriorare în acest

context organizațional și instrumentele instituționale la dispoziție, acum vom intra în zona
operațională a proiectării restaurării ecologice. Restaurarea ecologică ar fi de dorit în toate
contextele socio-economice, dar este un fapt că ea este abordată mai ales în contextul ariilor
protejate, date fiind obiectivele prioritare ale acestora.
Includerea dimensiunii ecologice și evolutive devine un standard în conceperea politicilor și
ghidurilor pentru restaurare, a scenariilor de management (Buschke și Sinclair 2019). În ce privește
dimensiunea ecologică fundamentarea obiectivelor de restaurare prin servicii ecosistemice și acțiuni
de management al trăsăturilor funcționale ale organismelor a intrat și ea în fluxul principal de
publicații (Carlucci și colab. 2020). Interacțiunile au fost mai puțin abordate în cercetările care
fundamentează restaurarea ecosistemelor, dar tind să fie luate tot mai mult în considerare pentru
asigura controlul traiectoriei de restaurare prin management (Heinen și colab. 2020). Relațiile de
facilitare/inhibare dintre specii și controlul lor pentru a accelera succesiunea ecosistemică sunt un
aspect important (Renzi și colab. 2019). Dintre trăsăturile funcționale interesează nu numai cele
care susțin producția de servicii ecosistemice în zona restaurată, ci și cele care au dus la dispersarea
organismelor în zona respectivă sunt foarte importante (Sperry și colab. 2019). Bullock și Pufal
(2020) introduc explicit procesele de alterare a dispersiei prin modificarea conectivității (alterare
sau facilitare) alături acțiunea ca vectori intenționați sau accidentali ai dispersiei. Împreună cu
distanța față de zona restaurată aceste trăsături controlează contribuția păsărilor și mamiferelor la
procesul de restaurare (Wijedasa și colab. 2020). Monitorizare restaurării în aceste condiții trebuie
făcută în funcție de metrici ale complexității ecosistemului (Moreno-Mateos și colab. 2020).
Optimizarea restaurării în condițiile incertitudinii nestochastice cu privire la succesul scenariilor (ca
urmare a haosului determinist) se poate face prin abordarea experimentală în diferite scenarii la
scară mai mică decât a zonei de interes, urmând ca scenariul de succes să fie generalizat la scara
întregului sit (Cruz și colab. 2020). Această etapă corespunde unei etape de management adaptativ
pe termen mediu (1-2 decenii) până când sistemul va putea fi lăsat să evolueze cu intervenții
minime (Moreno-Mateos și colab. 2020).

O altă dimensiune este cea socio-economic, de implicare în proiectare sau cel puțin în rețeaua de
comunicare a rezultatelor a celor care vor beneficia la scara complexului de ecosisteme integrator
de externalitățile pozitive ale restaurării, sau vor plăti costuri de oportunitate în cazul absenței
acesteia (Niemeyer și colab. 2020).

Pe baza celor de mai sus pașii metodologici de principiu identificați sunt cei din tabelul 15.

Tabelul 15 Etape potențiale ale metodologiei de caracterizare a populaţiilor speciilor de organisme

mobile cu potenţial de dispersie din complexul de ecosisteme integrator în ecosistemele
manageriate pentru un obiectiv de restaurare ecologică.
Nr Etapă
1 Stabilirea listelor potenţiale de specii cu
mobilitate de la scara zecilor de metri la
cea a 1-10 km în zona în care se află
2 Compilarea informaţiilor despre
distanţele de dispersie în cadrul
diferitelor etape ale ciclului de viaţă al
speciile potenţiale selectate și despre
trăsăturile funcționale care facilitează
dispersia
3 Compilare informațiilor despre
trăsăturile funcționale ale speciilor cu
potențial de dispersie care susțin
obiective de restaurare a unor servicii
ecosistemice
Metodă
Studiu de birou.
Liste de specii publicate,
documentele de fundamentare a
ariilor protejate, datele de
monitorizare ale ariilor protejate
Grupe potenţiale : nevertebrate
epigee şi zburătoare, amfibieni,
reptile, mamifere mici, păsări cu
potenţial de dispersie mic.
Studiu de birou.
Literatura despre ecologia
speciilor de interes şi de
ecologie comportamentală
Studiu de birou. Literatura
despre ecologica funcțională a
speciilor respective
Decizii
Care este domeniul de scări de
dispersie pentru ca o specie să
răspundă la microhabitatele dintr-
un ecosistem restaurat cu scară de
ordinul 0.1-10 km2. Speciile cu
potenţial de dispersie foarte mare
vor răspunde numai la structura
complexelor de ecosisteme (land
use), nu şi la microhabitate
vegetale de scară
infraecosistemică
Care este potenţialul de
extrapolare a datelor despre
mobilitatea organismelor din alte
contexte ecologice în cel al zonei
restaurate ecologic.
Care este potențialul de restaurare
a serviciilor ecosistemice în
diferite variante
 4 Zonarea complexului de ecosisteme din
jurul sitului pentru restaurare ecologică
la mai multe scări conform distanţelor de
dispersie compilate şi extrapolate
5 Organizarea separată a programului de
caracterizare a a prezenţei şi abundenţei
organismelor speciilor ţintă în zona
delimitată din complex coresupunzătoare
potenţialului său de dispersie
6 Integrarea programelor separate pentru
fiecare specie într-un program unitar
pentru comunitatea de organisme
organizată la multple scări
7 Stratificarea zonei care trebuie restaurată
în suprafețe cu diferite scenarii de
restaurare care urmează a fi testate
8 Proiectarea secvenței în care se
încurajează dispersia pentru a susține
mecanisme de facilitare și creșterea
controlată a complexității ecologice în
zona restaurată
9 Identificarea organizațiilor din
complextul de ecosisteme integrator care
pot beneficia de externalitățile pozitive
ale restaurării și pot contribui la ea prin
măsuri active.
10 Proiectarea bazei de date care va fi
alimentată de programul integrat de
cercetare la multiple scări
Bibliografie (arhiva se poate descărca de
• Bullock J. M., Pufal G., 2020, Human-mediated dispersal as a driver of vegetation dynamics
: A conceptual synthesis, Journal of Vegetation Science, 31, 943-953
• Buschke F. T., Sinclair S. P., 2019, Adding ecological and evolutionary processes to
restoration biodiversity offset models using neutral theory, Diversity and Distributions, 25, 1351-
1361
• Carlucci M. B., Brancalion P. H. S., Rodrigues R. R., Loyola R., Cianciarus M. V., 2020,
Analiză GIS completată cu
studii de teren pentru cartarea
habitatelor relevante.
Se identifică habitatele relevante
pentru speciile selectate în zone
concentrice cu raze
corespunzătore distanţei
dispersie
Proiectare a cercetării în teren
cu metodele caracteristice
ecologiei populaţiilor fiecărei
specii selectate.
Proiectarea finală cu
minimizarea efortului în teren şi
costurilor pentru caracterizarea
comunităţii formate din speciile
de interes
Reprezentarea în GIS a
organizării spaţiale de detaliu
(staţii, transecte, etc)
Proiectare a scenariilor de
restaurare potențială cu titlul de
ipoteze manageriale care
urmează a fi testate.
Modelare a dinamicii diversității
biologice în fiecare din
scenariile de reconstruire a
comunității, împreună cu oferta
de servicii ecosistemice asociată
schimbărilor de stare ale
ecosistemului și complexului de
ecosisteme
Studiu de birou și de teren
ArcGIS, alte programme,
conform cerinţelor pentru
modelare matematică a
dispersiei
Cum se poate ajusta zona de
investigare pentru fiecare specie
relevantă în funcţie de forma
reală a complexelor de
ecosisteme. Unde se poate
renunţa la cercetare până la
distanţa maximă de dispersie,
unde este necesară creştere
distanţei.
Cum se ţine seamă în zonare de
existenţa unor coridoare naturale
de dispersie a unor specii către
ecosistemul restaurat, când
acestea există.
Dacă metodologia standard tipică
speciei se poate ajusta pentru a da
seamă mai bine şi de potenţialul
local de dispersie a organismelor
din specia respectivă
Cum se ajunge la economie
maximă fără să fie periclitată
relevanţa datelor care vor fi
obţinute pentru simularea prin
modelare matematică a dispersiei
către ecosistemul restaurat.
Care este scenariul sau
combinația de scenarii optime
distribuite pe suprafața iazului
Care este planul potențial de
acțiune în spațiu și la diferite
momente de timp pentru
controlul restaurării structurii și
funcționării sistemului ecologic.
Care sunt partenerii sociali și
economici în formulare
obiectivelor și activităților pentru
restaurarea ecologică
Care este ontologia potrivită
pentru baza de date. Se creează o
ontologie specifică fiecărei
situaţii ecologice, se poate lucra
cu o ontologie generală ?
Cum influenţează modelele
matematice de simulare a
dispersiei ontologia bazei de date.
Functional traits and ecosystem services in ecological restoration, Restoration Ecology, 28, 1372-
1383
• Cruz D. C., Benayas J. M. R., Ferreira G. C., Ribeiro S. S., 2020, Tree communities in
three-year-old post-mining sites under different forest restoration techniques in the Brazilian
Amazon, Forests, 11, 527
• Heinen J. H., Rahbek C, Borregaard M. K., 2020, Conservation of species interactions to
achieve self-sustaining ecosystems, Ecography, 43, 1-9
• Moreno-Mateos D., Alberdi A., Morrien E., Van der Putten W. H., Rodriguez-Una A.,
Montoya D., 2020, The long-term restoration of ecosystem complexity, Nature Ecology &
Evolution, 4, 676-685
• Niemeyer J., Barros F. S. M., Silva D. S., Crouzeilles R., Vale M. M., 2020, Planning forest
restoration within private land holdings with conservation co-benefits at the landscape scale,
Science of the Total Environment, 717, 135262
• Renzi J. J., He Q., Silliman B. R., 2019, Harnessing positive species interactions to enhance
coastal wetland restoration, Frontiers in Ecology and Evolution, 7, 131, doi:
10.3389/fevo.2019.00131
• Sperry K. P., Hilfer H., Lane I., Petersen J., Dixon P. M., Sullivan L.L., 2019, Species
diversity and dispersal traits alter biodiversity spillover in reconstructed grasslands, J. Appl. Ecolo.,
56, 2216-2224
• Wijedasa L. S., Vernimmen R., Page S. E., Mulyadi D., Bahri S., Randi A., Evans T. A.,
Lasmito, Priatna D., Jensen R. M., Hooijer A., 2020, Distance to forest, mammal and bird dispersal
drive natural regeneration on degraded tropical peatland, Forest Ecology and Management, 461,
117868

Notă: Îi mulțumesc domnișoarei Tatiana Bușe din generația 2019 pentru redactarea după notițe a
unei părți din această prelegere (capitolul 1).
 Prelegerea 10 Deteriorarea mediului
Asistarea deciziilor în probleme de deteriorare a sistemelor ecologice

Puncte de plecare:
 Locul analizei deteriorării în managementul capitalului natural (figura din notele de curs din
2017, acum în prelegerea 8).
 Sistemul support de asistarea a deciziilor (Vădineanu editor 2004, discuția de la Monitoring
Ecologic – sistemele informaționale alimentează cu date și cunoștințe instrumente pentru
luarea deciziilor)
 Evoluția capitalului cultura – pilonul cultural al dezvoltării durabile : cultura în sens larg
include și instrumentele pentru asistarea deciziilor (prima parte din notele de curs din
2017 inserate după această structură)
Reluarea unor exemple/filme din Prelegerea 9.
Abordări de asistare a deciziilor:
 decidenții sunt separați instituțional de cei care produc cunoașterea (partea a doua din
capitolul din notele de curs din 2017 inserat după această structură)
 decidenții și utilizatorii ar putea fi în același cadru instituțional cu cei care produc
cunoaștere (Prelegerea 8 anexa 1 din notele de curs din 2017)
Instrumente pentru decizie în condiții de separare instituțională (realitatea de acum în cele mai
multe situații)
 Evaluara impactului și riscului ecologic în sens holist (Vădineanu 2004 – 159-169)
 EIM și ESM: eficacitatea și eficiență (conform notelor de curs din 2017 inserate după
această structură).
 Evoluția instrumentelor de asistarea deciziilor în timp: figura din notele de curs din 2017).
 Rolul abordărilor sectoriale și integrate/holiste în evoluția instrumentelor
Evoluția instituțională pentru co-producție a cunoașterii în cadru instituțional comun (realitatea
posibilă și dorită în bună măsură la nivelul Uniunii Europene, dar și în SUA – conexiune cu
prelegerile de început de la disciplina Monitoring ecologic:
 ștința post-normală
 cercetarea transdisciplinară – dezambiguizare

Final: unde ne putem dezvolta cariera în domeniul asistării deciziilor pentru managementul
sistemelor deteriorate.
______
Am parcurs împreună un drum destul de lung și poate că sunteți puțin obosiți. Iată însă de ce efort a
fost capabil un student ecolog dintr-o generație anterioară (figura 46). Vom reuși împreună 

Figura 46 Student ecolog în plin efort în Parcul Național Măcin. Acum lucrează la Societatea
Ornitologică Română.
Ne-am destins puțin, să continuăm acum cu instrumentele pentru asistarea deciziilor.

Dragii mei, știința se face în mod principial independent de interesele politice pe care tu ca persoană
sau alții cu care colaborezi le poți avea. De exemplu dacă din considerente de interes public cineva
ridică o întrebare omul de ștință poate să dea atât un răspuns care convine celui care a pus întrebare,
cât și unul care nu convine. În funcție de ce anume ? De rezultatul real științific. Să ne aducem
aminte de problema cu fixarea dioxidului de carbon, în care ideea de a planta arbori pentru controlul
emisiilor s-a dovedit tehnic nefezabilă, ea rămânând utilă doar ca măsură complementară cu altele
într-un pachet mai larg și, în special, pentru formarea unei atitudini pozitive față de mediu tinerelor
generații.

Există și posibilitatea de a pune știința la remorca politicii. Exemplul clasic este socialismul așa zis
științific din perioada comunistă. Se încadrează în acest tipar orice activitate de organizare a
construirii rezultatului științific nu doar în funcție de realitatea obiectivă, în măsura în care putem să
o cunoaștem, ci special ca să servească unor interese exterioare științei. Știința post-normală
descrisă în anexa capitolului anterior se află în această situația.

Am prezentat cele de mai sus ca să fiți avizați cu privire la niște fapte socio-culturale prin prisma
cărora să putem interpreta realitatea asistării deciziilor, nu pentru a spune că o variantă este bună și
alta mai puțin bună. Acesta nu este un curs de etica științei. Însă vă veți confrunta în realitatea
profesională cu astfel de situați și veți fi puși să luați decizii ce anume preferați să faceți, ce tip de
activitate, sau va trebui să lucrați cu profesioniști din ambele categorii.

Asistarea deciziilor se face la multiple scări spațio-temporale, sau la multiple niveluri ierarhice dacă
discutăm în termeni ierarhii. În cazul sistemelor socio-economice noțiunea de ierarhie chiar descrie
o realitate instituțională, există o ierarhie de organizare a puterii și distribuirii resurselor de la nivel
local până la nivel global. Cunoașterea de tip instituțional cu privire la aceste fel de fapte are
propriile ei legități de apariție și dezvoltare.

Dacă parcurgem rezoluțiile ONU vom constata că sunt acceptate la nivel global mai multe priorităţi
de dezvoltare pentru mileniul în curs; a 7 a prioritate se numeşte asigurarea durabilităţii de mediu.
În total sunt 8 priorităţi.

Aceasta înseamnă că din punct de vedere politic şi institutional, termenul “mediu” nu se referă și la
sistemelor socio-ecologice în acest document. Aceasta corespunde modului de abordare în ecologia
româneasc de până în 1998, prezent și în lucrarea Botnariuc și Vădineanu (1982). Nu este ceva
inedit în acest fapt, de la bun început s-a discutat de trei piloni ai dezvoltării durabile, cel natural,
cel economice și cel social.

Un al document la care voi face referire este cel adoptat de Uniunea Oraşelor şi Guvernelor Locale
antrenate în implementarea planurilor de dezvoltare durabilă, document care este şi asumat de o
agenție a ONU şi anume de UNESCO. Documentul se referă la pilonii dezvoltării durabile și
propune un pilon suplimentar, și anume cel cultural : “ Cerem includerea culturii în modelul de
dezvoltare durabilă, întrucât cultura este cea care dă înţelesul termenului „ dezvoltare” şi determină
cum acţionează oamenii în lume”.

Acest pilon s-ar pune în practică prin două mijloace:

1. Dezvoltarea sectorului cultural: moştenirea culturală (care include şi moştenirea spirituală),
creativitatea, industriile culturale, turism.
2. Asigurarea unui loc al culturii în toate politicile publice (de educaţie, economice, cercetare,
mediu, coeziune social, cooperare internaţională).
Argumentul central furnizate este că pilonul cultural contribuie la crearea unei societăţi sigure,
tolerante şi creative mai degrabă decât a unei societăţi motivate exclusiv de mize financiare. Cum
contribuie ?

Pentru a răspunde să observăm că sistemele de valori atât de diferite ale oamenilor despre care
discutam în capitolul anterior, teoriile despre ele, teoriile științifice ecologice, strategiile de
dezvoltare durabilă, chiar și aceste note de curs, sunt obiecte culturale care sunt produse prin niște
procese culturale. Voi înșivă sunteți antrenați acum într-un proces elementar de transmitere
culturală a unor idei, le veți evalua critic și le veți folos sau nu în funcție de obiectivele voastre.

Toleranța și creativitatea asociate recunoașterii pilonului cultural al dezvoltării durabile sunt un

rezultat al cunoașterii, al gândirii critice, al lipsei de dogmatism chiar și în domeniul dezvoltării
durabile.

Modul cum a fost organizat acest curs reflectă modul de abordare actual de la nivelul ONU și al
UNESCO :

Venind cu discuția la situația României ceea ce vreau să evidențiez este caracterul complementar al
utilizării celor două moduri de interpretare a sistemelor socio-economice : prin variabile agregate la
nivelul întregii țări (capital social, cultural, etc) și prin considerarea acestor variabile ca distribuite
parțial și în organizații și gruparea organizațiilor în module funcționale dinamice.

Primul mod de abordare permite elaborarea unor strategii naționale de dezvoltare durabilă (SNDD)
care depășesc abordarea sectorială a managementului guvernării. O primă formă a SNDD a fost
elaborată în 1999, iar a doua în 2008, Din analiza lor se poate constata că cea de a doua reflectă o
trecere de la un limbaj care nu reflectă ecologia sistemică la unul care are multe elemente din
lucrarea Vădineanu (1998). Nu trebuie să ne suprindă, întrucât Profesorul Vădineanu era
președintele organizației care a coordonat elaborarea documentului. Relevanța directă acestor
documente pentru managementul deteriorării sistemelor ecologice ține de includerea în ele a
unor acțiuni de restaurare ecologică de scară foarte mare, care ar necesita fonduri enorme
(cazul Sistemului Dunării Inferioare, a se vedea prelegerea de la studii de caz).

Alături de acest plan strategice holiste există numeroase alte planuri sectoriale pe domenii de
dezvoltare (minier, agricol, educațional, etc), corespunzând fiecărui minister în parte. Iar în fiecare
domeniu, așa cum ați învățat la legislația de mediu, există reglementări specifice relevant pentru toți
deținătorii de interese dintr-un anumit sector de activitate. Relevanța directă a acestor documente
pentru managementul deteriorării sistemelor ecologice ține de activitatea de zi cu zi de
evaluare a deteriorării și planificare a restaurării la scară mică și medie (organizațională, a
unor instituții publice locale, regionale) și de scară mare, dar în abordare sectorială.

Ca rezultat și în școala de ecologie sistetmică de la București sunt loate în considerare instrumentele

necesare pentru cea de a doua direcție. Un prim exemplu este caracterizarea impactului și riscului
ecologic.

Parte din curs care va fi învățată din bibliografie: Identificarea și caracterizarea

impactului și riscului ecologice (Vădineanu 2004, paginile 159-169.

Un al doilea exemplu este evaluarea impactului de mediu (aici) și evaluarea strategică de mediu
(aici). Prima are în vedere modul cum sunt proiectate activitățile la scara organizațiilor economice,
a doua modul cum sunt proiectate planurile, politicile și program (PPP) publice la scară regională și
națională. Ele se aplică independent, deși cea ce se întâmplă la scară mare cu singuranță va afecta
ceea ce se întâmplă la scară mică. De ce ?
Tocmai pentru că lipsește în bună măsură cunoașterea necesară pentru cuplarea proceselor care sunt
caracteristice la scara proiectelor locale (ecosisteme și complexe locale) și a PPP regionale și
naționale (complexe regionale și macroregionale). Asta face ca aplicarea celor două instrumente de
asistare a deciziilor să fie în bună măsură ineficientă (costuri mari pentru rezultate) și ineficace (risc
să nu fie atins scopul pentru care se aplică). Voi dezvolta această idee în subcapitolul următor.

5.1 Despre relația dintre evaluarea impactului de mediu și evaluarea strategică de mediu25

Ineficientă și ineficace. Așa este aplicarea evaluării impactului de mediu (EIM) unei categorii de
proiecte când nu se face evaluarea strategică de mediu (ESM) a planurilor, politicilor și
programelor publice care au făcut posibilă din punct de vedere al acceptabilității de către guvern
acea categorie de proiecte.

Dacă, de exemplu, s-a făcut mai întâi o ESM publică a planurilor de dezvoltare a rețelelor de
transport trans-europene dintr-o țară și s-a aprobat forma generală a rețelei și tipurile de restricții la
scară mare asupra structurii ei (densitate, localizare generală a principalelor coridoare, etc), așa cum
s-a făcut în multe state europene în anii „90, ne putem aștepta ca EIM a proiectelor concrete de
infrastructură să nu mai genereze nesfârșite dezbateri publice. Cu excepția situației în care
principiile stabilite la nivel național prin ESM au fost încălcate.

Aplicarea EIM fără ESM este ineficientă pentru că absența unui cadru general care să dea EIM
liniile directorare (constrîngerile, condițiile preexistente, referitoare la aspectele de scară mare,
strategice, asociate zonei mai mari care include aria proiectului) va duce la costuri mult mai mari în
elaborarea raportului de evaluare a impactului asupra mediului. Elaborarea acestui raport va dura
mult mai mult, iar atunci când va fi în dezbatere publică tensiunile dintre grupurile de interese vor fi
mult mai mari. În cazul în care proiectul va fi aprobat costurile suplimentare, aflate inițial la
investitor, se vor transfera consumatorilor prin prețul produselor, rareori optându-se pentru scăderea
profitului.

Aplicarea EIM fără ESM este ineficace pentru că nu se pot atinge într-un mod coerent scopurile
guvernamentale asociate dezvoltării unui sector public în condițiile păstrării unei anumite stări,
suficient de bune, a capitalului natural. Dacă proiectele nu se aprobă din rațiuni strategice, mutând
la nivelul EIM considerentele care ar fi trebuit să se afle în ESM, sectorul nu se va mai dezvolta
deloc. Va rămâne, de asemenea, impresia că decizia a reieșit dintr-un joc arbitrar al forțelor politice,
adică se va submina credința în raționalitatea democrației. Pe planul dezbaterilor publice locul celor
care fac presiuni asupra proiectului exclusiv din considerente emoționale (cel puțin declarativ)
devine prea mare, generând impresia că important este cine este mai vocal. Pe de altă parte, dacă
proiectele se aprobă în pofida argumentele de ordin strategic național împotriva lor, de mediu sau de
altă natură, vom avea de a face cu o dezvoltare cu consecințe negative asupra calității serviciilor
naturale furnizate de capitalului natural de scară mare (bazine hidrografice, ecoregiuni), sau pur și
simplu cu o vulnerabilizare a țării.

În ambele situații, de respingere sau de aprobare a proiectelor, dezvoltarea durabilă a țării este
subminată. Adică măsura de aprobare sau respingere a proiectului este ineficace. În cazul
respingerii lor, prin afectarea pilonului economic al dezvoltării durabile, în cazul aprobării lor, prin
afectarea capitalului natural de scară mare. E vorba de acele procese naturale (hidrologice,
ecologice, etc) care depind de ceea ce se întâmplă pe suprafețe foarte mari, relevante pentru scara
decizională a ESM, nu doar de ceea ce are loc pe suprafața proiectului, relevantă pentru scara
decizională a EIM.

25
Textul din acest subcapitol a fost publicat în revist InfoMediu în forma de aici.
Esențială pentru aplicarea coerentă a EIM și ESM este, desigur, să avem o reglementare a ESM (de
când suntem în Uniunea Europeană o avem). Apoi trebuie voința politică. Dar, o dată acestea
disponibile esențială, este și existența unor instrumente, metode, prin care consecințele a ceea ce se
întâmplă la scară locală să fie evaluate la scară regională și macroregională. Vorbim despre modele
matematice pentru prezicerea efectelor “de mediu” la distanță și în timp ale unui proiect, nu de fraze
în limbaj comun (care pot fi contracarate prin alte fraze printr-un demers pur retoric). Ca astfel de
modele matematice să poată fi rulate sunt necesare date dintr-un sistem de monitoring organizat
astfel încât ponderea financiară privată (locală) și ponderea publică (regională și macroregională) în
crearea setului de date să fie corect, echitabil stabilite.

Este nerezonabil, de exemplu, să transferăm toate costurile de evaluare a impactului asupra luncii
inundabile a unui râu transfrontalier asupra proprietarilor proiectului unui potențiale surse de
poluare situate undeva în amonte. Și este nerezonabil să transferăm costurile de creare prin
cercetare aplicativă a unor astfel de modele matematice și sisteme informaționale aplicabile
capitalului natural de scară mare din România către actorii privați.

Aplicarea coerentă a EIM și ESM presupune și luarea în considerare a constrângerilor care vin din
alte reglementări referitoare la managementul capitalului natural de scară mare (bazine hidrografice,
rețeaua ecologică). Cel puțin acolo unde economiile de scară devin importante, cum este de
exemplu în producerea bazelor de date organizate la multiple scări spațiale și temporale necesare
pentru pentru cuplarea EIM cu ESM.

5.2 Cum se modifică instrumentele de asistare a deciziilor în timp ?

Dacă acum aplicare EIM și ESM este ineficientă și ineficace nu înseamnă că lucrurile vor rămâne la
fel. Știința progresează, iar reglementările și metodologiile disponibile evoleză și ele. Am avut
oportunitea să particip la un workshop care a abordat folosirea acestor instrumente în
managementul bazinelor hidrografice și cum am putea să le îmbunătățim (raport aici). Într-o țară ca
România există tendința ca la nivel guvernamental să fie preluate reglementările existente pe plan
internațional, chiar dacă acestea sunt considerate deja inadecvate de către comunitatea științifică de
acolo (figura 47).

47
Transferul cunoașterii științifice și al reglementărilor dinspre țările occidentale și România este un
proces cultural. În țara noastră există însă și posibilitea de a influența direct cel puțin metodologiile
de aplicare a acestor reglementări folosind cunoaștere produsă pe plan local în universități (am
văzut însă că și al strategiilor, cazul celei de dezvoltare durabilă), acesta fiind tot un proces cultural.

5.3 Ce abordări există în caracterizarea deteriorării din punct de vedere al utilizatorilor?

Procesele culturale menționate depind de interesele utilizatorilor, nu doar de cunoașterea științifică.

Asta explică situația foarte heterogenă și aparent incoerentă a definițiilor și modurilor de abordare
din reglementări (explorați, de exemplu, definiția mediului din legea omonimă). Utilizatării din
diferite grupuri fac lobby pentru interesele lor astfel încât reglementările să le fie cât mai
folositoare. Acesta este un fapt inevitabil, care cu cât este mai transparent, cu atât este mai bine
pentru interesele publice ale tuturor cetățenilor.

Utilizatorii care au nevoie de caracterizarea deteriorării ar putea fi grupaţi în două categorii mari:
 Utilizatorii privaţi şi publici care interceptează din capitalul natuarl doar anumite servicii şi
resurse ecosistemice („sectoriali”); au în misiunea organizaţiei lor exploatarea şi procesarea
anumitor resurse naturale sau servicii ecosistemice.
o pentru astfel de utilizatori orice suplimentare a costurilor legate de evaluarea
deteriorării prin abordarea întregii game de servicii ecosistemice furnizate de
capitalul natural este ineficientă economic; astfel de utilizatori sunt interesaţi într-o
abordare analitică a deteriorării în care sunt luate în evaluare componente şi procese
naturale bine precizate (Mrel din modelul formal elementar de producție propus în
capitolul al doilea), iar când se iau în considerare ecosisteme ca întreg, adesea nu se
iau în considerare alte tipuri de ecosisteme din complexul integrator.
o această cerere economică a generat şi generează un cadru teoretic şi metodologic
axat pe compartimente şi procese specifice.

 Organizaţiile guvernamentale de nivel naţional, supranaţional şi global care au ca misiune

menţinerea condiţiilor în care capitalul natural poate produce toată gama de servicii
ecosistemice (Mob din modelul de producție elementară propus).
o utilizatorii „sectoriali” au interesul lor de scară mică să maximizeze utilitatea lor fără
a ţine cont de faptul că o astfel de maximizare poate duce la reducerea producţiei
altor servicii ecosistemice care pe ei nu-i interesează.
o există un conflict de interese inevitabil între utilizatorii sectoriali datorat cuplajelor
între procesele care produc serviciile ecosistemelor relevante pentru fiecare.
o este misiunea organizaţiilor guvernamentale să controleze aceste potenţiale conflicte
care lăsate să se desfăşoare duc la deteriorarea accelerată a C.N.
o organizaţiile guvernamentale pentru a controla trebuie să dispună de cunoaştere cu
privire la cuplajele dintre toate aceste procese productive; de aici există o cerere
obiectivă pentru o abordare holistă a mediului.
o observăm că practic resursele direcţionate către dezvoltarea unei abordări holiste
provin într-o societate democratică tocmai de la utilizatorii sectoriali ai capitalului
natural care plătesc nişte taxe şi impozite.

Din această perspectivă, dezvoltarea unei abordări holiste este un serviciu public furnizat de
organizaţiile guvernamentale utilizatorilor sectoriali. Există aşadar, din punct de vedere a economiei
cunoaşterii, o complementaritate între produsele ştiinţifice care servesc interese analitice, sectoriale
şi produsele ştiinţifice care servesc în mod indirect şi interesele sectoriale, dar în mod direct
interesele publice. Abordarea sectorială este ceva firesc în zona interceptării de resurse şi servicii
naturale şi devine disfuncţională doar atunci când tinde să monopolizeze politicile guvernamentale.
În acest context putem observa, pentru a încheia, că sunt disponibile cel puțin patru tipuri de
organizații în care ați putea să vă dezvoltați cariera în directă legătură cu asistare deciziilor pentru
managementul sistemelor ecologice deteriorate:
 În instituții academice pentru dezvoltarea cunoașterii fundamentale, sau aplicative, sau
pentru cercetare prelegislativă (proiectare directă a instrumentelor de asistare)
 În structuri guvernamentale în care se ia decizii la scară națională
 În organizații private sau publice de scară locală sau regională implicate în crearea și
punerea în practică de proiecte ca specialiști care pregătesc documentațiile necesare pentru
EIM și ESM
 În firme de consultanță sa organizați neguvernamentale care produc documentația necesară
pentru EIM și ESM necesare organizațiilor de la punctul anterior.

Cunoscând diversitatea de abordări existente și complementaritatea lor succesul nostru profesional

va fi asigurat.
 Prelegerea 11 Deteriorarea mediului
Studiu de caz. Deteriorarea şi managementul corpurilor de apă subterană
şi al zonelor umede dependentă de apa subterană.

Acum suntem aproape la finalul traseului cursului, mai avem puțin. Tocmai pentru că aerul e destul
de rarefiat (figura 48) în urma asimilării atâtor cunoștințe fundamentale și aplicative din zone
disciplinare destul de variate, poate că este timpul să revenim la realitatea mai obișnu a studiilor de
caz.

Figura 48 Studente la ecologie și protecția mediului pe un vârf din munții Măcin.

Noțiuni pentru înțelegerea problemei deteriorării apelor subterane

 Groundwater visualization system
https://www.youtube.com/watch?v=-pJH6p0MYkc
 Groundwater Deterioration California
https://www.youtube.com/watch?v=XYUuk8Ewcqc

Relevanța ecologică a studiului de caz:

 Apele subterane ca ecosisteme (Grieble și Avramov 2014).
 Ecosistemele dependente de apa subterană (GDE). Ne concentrăm pe acest tip de situație

GDE
 Popularizarea ecosistemelor dependente de apa subterană.
https://www.youtube.com/watch?v=17uAijR_EL0
 Groundwater Dependent ecosystems Australia
https://www.youtube.com/watch?v=u0Nz6T-dXFs

Situația în România
 Contextul legislativ: WFD
 Caracterul inter-disciplinar și trans-disciplinar
 Metodologii existente pentru identificarea GDE potențiale. Scrădeanu și colab. (2015).
Limite datorate sistemelor de monitoring actuale și stării lor (legătură cu disciplina
Monitoring ecologi).
 Detalii metodologice pentru identificarea GDE din perspectiva ecologiei (Iordache 2015,
text pdf în classroom, inserat și în notele de curs în continuarea acestei structuri a prelegerii)
 Situația pentru identificarea dependenței GDE de apa subterană (Iordache 2018, text pdf
încărcat în classroom, introdus și în notele de curs în continuarea acestei structuri a
prelegerii).
Am ales și acest studiu de caz pentru a arăta în mod detaliat care sunt problemele reale cu care v-ați
putea confrunta în ce privește precaritatea bazelor de cunoștințe și date necesare pentru
managementul adecvat al zonelor deteriorare.

Directiva cadru ape obliga statele europene la elaborarea unor planuri de management al
principalelor bazine hidrografice. Termenii cheie in limbajul directivei cadru ape (Water
Framework Directive - WFD) pentru interesul nostru de acum sunt corpuri de apa de suprafață si
corpuri de apa subterane. In limbajul ecologiei, cel de al doilea se refera la ecosistem subteran
asociat apelor subterane. Prin ape subterane nu ne referim la apele din ecosistemele carstice ci la
acele zone din profunzimea scoartei terestre unde se afla stocate mari cantitati de apă dulce.

O problema majora din punct de vedere managerial este delimitarea spatiala, tridimensionala a
corpurilor de apa subterane. Biocenoza corpurilor de apa subterana e formata in general de micro-
organisme, dar in portiunile unde se invecineaza cu ecosistemele terestre sau acvatice (zonele de
ecoton) pot exista si nevertebrate caracteristice.

Ecosistemele acvatice de suprafara au zone umede, adesea cuplate cu corpuri de apa subterane, o
cantitate majora de ecosisteme de suprafata sau de zone umede fiind dependente de apa subterana.
Alta categorie reprezentativa de ecosisteme sunt cele terestre in care indivizii din covorul vegetal
pot ajunge cu radaciniile la apa subterana (maximul raportat pe plan internațional este de 35 de m
adâncime).

In termenii WFD zonele umede si ecosistemele terestre sunt clasificate operational in aceeasi
categorie (ecosisteme terestre). WFD cere ca ratele de exploatare a apelor subterane sa tina seama si
de ecosistemele dependente de apa subterana, localizate in arii protejate.

In alte contexte socio-economice in care interesul prioritar este exploatarea apei subterane (in zone
desertice) ecosistemele dependente de apa subterana sunt privite ca furninzand deservicii prin
evapotranspiratie, reducand disponibilitatea apei pentur populatia umana. De aceea cele mai
avansate metodologii pentru delimitarea GDE (groundwater dependent ecosystems) au fost produse
in SUA si Australia.

In Europa nu exista o metoda unitara pentru identificarea GDE. Fiecare tara are obligatia sa produca
o astfel de metodologie si sa o aplice (cartarea ecosistemelor GDE) si sa ia masuri de restaurare atat
a GDE cat si a corpurilor de apa propiu-zisa de care depinde.

Detalii metodologice pentru identificarea GDE în România.

Textul suport detaliat pentru această parte a prelegerii este o analiza critica a bibliografiei despre
identificarea GDE la nivelul lunii august 2015 și poate fi descărcată de aici. Pe langa elementele de
identificat, gasim in text si informatii despr ecum se cuantifica gradul de dependenta dintre
corpurile de apa subterane si GDE, obiectivele de restaurare posbile pentru GDE si felul cum
anumite specii de plante pot fi folosite in functie de obiective.

Problema clasificarii GDE este expusa in primele tabele din textul suport. Criteriile folosite pentru
delimitarea spatiala diferă in functie de scara spatiala la care se face delimitarea:
 Scara regionala sau bazinul hidrografic.Analiza spectrala a capacitatii fotosintetice in functie
de anotimp, variabilitatea spatiala a acelorasi variabile.
 Scara locală a ecosistemului. Structura detaliata a covorului vegetal si adancimea
radaciniilor.
 Scara mai mică decât cea a ecosistemului. Structura si dimensiunea comunitatii, ape
subterane si micro-organisme.
Evaluarea situației actuale a delimitarii a GDE potențiale în România arată că pentru specii de
plante nu sunt informatii specifice pentru aceste ecosisteme. Nu se cunosc suficiente detalii despre
nivelul subteran al corpului de apa, deoarece piezometrele sunt dispuse la distante lungi utile pentru
stabilirea nivelului în vederea unei eventual exploatări, dar nu pentru stabilirea localizării GDE.

Studiul de caz a evidențiat faptul că adesea nu avem cunoștințe și date suficiente pentru a cuplare
niște procese de scară mare (în acest ca a corpului subteran) cu procese implicate în deteriorare la
scară mică (în acest caz a GDE).

Situația despre identificarea dependenței GDE de apa subterană în România

3 Dezvoltarea modelului conceptual al starii favorabile a ecosistemelor terestre cu referire la

influenta chimismului si modificarile de regim ale apelor subterane

Termenul ecosistem terestru din acest capitol include convențional atât habitatele terestre propriu-
zise, cât și pe cele de zonă umedă. Conceptul de stare de conservare a unui habitat este unul
juridic și poate fi găsit în Legea ariilor protejate (OUG 57 / 2007 completată)

Art 4
Pct 5. stare de conservare a unui habitat natural -totalitatea factorilor ce acţionează asupra unui habitat
natural şi asupra speciilor caracteristice acestuia şi care îi pot afecta pe termen lung distribuţia, structura
şi funcţiile, precum şi supravieţuirea speciilor ce îi sunt caracteristice. Starea de conservare a unui habitat
natural se consideră favorabilă atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:a) arealul său
natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere; b) are structura şi
funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung, iar probabilitatea menţinerii acestora
în viitorul previzibil este mare; c) speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare
favorabilă, aşa cum este definită la pct. 9;
Pct 9. stare de conservare a unei specii -totalitatea factorilor ce acţionează asupra unei specii şi care pot
influenţa pe termen lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor speciei respective. Starea de conservare va fi
considerată favorabilă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:a) datele privind dinamica
populaţiilor speciei respective indică faptul că aceasta se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca
o componentă viabilă a habitatului său natural;b) arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se
reducă în viitorul previzibil;c) există un habitat suficient de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe
termen lung;

McIntyre (2017) analizează felul cum se poate interpreta în practica juridică relația dintre starea
apelor subterane și cea a ecosistemelor dependente de ea. Pentru a exista un efect relevant juridic
întregul habitat sau o parte din structura lui trebuie să fie distruse sau compromise în mod
permanent. Caracterul permanent sau care durează foarte mult timp al modificării este decisiv din
punct de vedere al responsabilității juridice.

Orice concept operațional de stare de conservare (măsurabil prin metode specifice de monitoring)
trebuie să poată fi tradus în termenii din practica acceptabilă juridică. În continuare trecem în revistă
felul cum se abordează starea de conservare a habitatelor și speciilor în literatura de specialitate.

3.1 Interpretări ale stării de conservare

Există două strategii prin este gândită structura habitatelor :

 una mai simplă, prin conceptul de ecosistem, în care starea de conservare depinde de integritatea
ecosistemică și
 una mai elaborată, prin apel la producția de servicii ecosistemice a habitatului, în care starea de
conservare depinde de cum își exercită părțile biologice ale ecosistemului rolul în producția de
servicii ecosistemice (părțile sunt în acest caz văzute ca unități furnizoare de servicii
 ecosistemice). În această strategie ecosistemul e văzut în relație cu sistemul socio-economic și
beneficiarii serviciilor produse de el (o abordare socio-ecologică)

McConvile și Tucker (2015) trec în revistă abordările din statele europene pentru estimarea stării de
conservare a populațiilor de păsări și a calității habitatelor folosite de păsări. Ele nu sunt unitare la
scară europeană, iar în ce privește habitatele sunt luate în considerare doar în interiorul zonelor de
protecție avifaunistică, nu și în afara acestora (chiar dacă sunt folosite de aceleași specii de păsări).
Stabilirea unor criterii cantitative clare pentru starea de conservare se lovește de rezistența datorată
unor interese economice și sociale.

3.1.1 Strategia prin conceptul de ecosistem.

Eamus și colab. (2016, figura 13.1) sistematizează modul cum caracteristicile apei subterane
(adâncime, presiune, flux șiu calitate) influențează funcționalitatea a trei categorii de ecosisteme
dependente de apa subterană (I terestre cu arbori ale căror rădăcini ajung la apa subterană, II zone
umede și râuri mici sau intermitente, III peșteri active), precum și mecanismele de deteriorare
principale care au efecte indirecte (activități agricole, dezvoltare industrială și urbană, activități
miniere și activități forestiere). Aceiași autori trec în revistă toate pachetele de metode disponibile
pentru evaluarea stării ecosistemelor dependente de apa subterană, cu un accent deosebit pe starea
vegetației (variabile structurale și funcționale, figura 13.7).

Maciejevski și colab. (2016) propun și ei o interpretare explicit ecosistemică a stării de conservare a

habitatului, cu luarea în considerare a dinamicii naturale a stării respective și punctează că
obiectivele de conservare sunt o alegere socială, nu o stare anume optimă teoretic caracteristică
sistemului respectiv.

Într-o analiză globală a situației stării zonelor umede din interiorul bazinelor hidrografice Reis și
colab. (2017) sugerează clasificare lor în trei clase de prioritate din punctul de vedere al importanței
conexiunii cu apa subterană : zone decuplate de râuri, intermitent cuplate la râuri și permanent
cuplate la râuri. Pentru primele e de așteptat să fie mai dependente de relațiile cu apa subterană, iar
în caz de uscare intermitentă menținearea populațiilor de organisme depinde de existența unor
refugii cu condiții comparabile în apropiere și a conectivității necesare cu acestea. Depedența de
apa subterană este controlată în aceste situații nu doar de proprietățile intrinseci ale habitatului
(ecosistemului) respectiv, ci și de structura complexului în care se află localizat.

3.1.2 Strategia prin servicii ecosistemice

Rabe și colab. (2016) cartează distribuția serviciilor ecosistemice în Germani la trei scări, de la
nivel regional până la nivel de pixel și evidențiază corelațiile puternice pozitive și negative între
multe dintre serviciile ecosistemice (figura 9) la nivel de pixel. Aceste corelații fac să nu poată fi
maximizate toate serviciile simultan, efectele negative datorate eventual apei subterane în cazul
unor servicii fiind pozitive în cazul altora. Aceste rezultate sunt convergente cu ideea că obiectivele
de conservare sunt o alegere socială (rezultatul unei prioritizări a serviciilor ecosistemice a căror
producție ne interesează în acel caz la acea scară decizională).

Hou și colab. (2018) caracterizează și ei distribuția spațială a serviciilor ecosistemice la trei scări
spațiale (bazin, sector de râu și pixel) și propun o schemă de luare a deciziilor cu următoarele
etape :
 Etapa 1 : stabilirea nivelurilor ierarhice la care trebuie luate deciziile în privința producției
de servicii ecosistemice
  Etapa 2 : identificarea zonelor cu producție importantă (hotspots) evaluate semicantitativ la
scările necesare
 Etapa 3 : stabilirea zonelor de nivel operațional la nivel de pixel unde trebuie luate măsuri
manageriale.
 Etapa 4 : stabilirea măsurilor operaționale de restructurare a utilizării terenului la scară de
pixel și a măsurilor de îmbunătățire a producției de servicii ecosistimice prin acțiune în
interiorul fiecărui tip de habitat.

Maes (2013) face o analiză statistică la scară europeană și stabilește corelații statistice ale stării de
conservare a habitatelor cu factori antropici care pot duce la deteriorarea acesteia. Cu acestea
estimează probabilitatea ca habitatele să se găsească în diferite stări de conservare acolo unde starea
lor încă nu a fost evaluată la scară locală. Modelele dezvoltate la scară europeană (de Maes 2013)
nu sunt utilizabile pentru evaluarea gradului de interdependenţă dintre ecosistemele dependente de
apa subterană şi corpurile de apă subterană la scară locală, ţinând cont de criterii hidrochimice şi
alte criterii relevante pe plan local, dar pot susține nevoile de la scară regională (din schema lui Hou
și colab. (2018).

3.2 Modelul conceptual al stării favorabile cu referire la influența chimismului și al

modificărilor de regim ale apelor subterane

Starea favorabilă a ecosistemelor terestre și de zonă umedă dependente de apa subterană se referă la
măsura în care această stare corespunde unui obiectiv acceptat social cu privire la :
 Păstrarea sau atingerea unei structuri și funcționări comparabile cu a unui sistem de referință
considerat natural, sau
 Producția unor anumite servicii ecosistemice considerate prioritare sociale în acea situație.

În primul caz legătura cu variabilele fizice și chimice ale apei subterane este prin intermediul
cuplării proceselor care implică apa subterană cu procese interne ecosistemului prin intermediul
unor variabile structurale ale ecosistemului, abiotice sau biologice.

În al doilea caz se adaugă la primul cuplaj de procese încă un cuplaj, și anume între procesele din
ecosistem și procesele socio-economice de utilizare a resurselor și serviciilor produse de ecosistem.
Avantajul față de primul caz este că se identifică în acest fel direct beneficiarii îmbunătățirii sau
menținerii stării favorabile, care pot și finanța măsurile de management al apei subterane care duc la
stare favorabilă a habitatului.

În cazul stării favorabile a speciilor care folosesc acel habitat principiul este similar, are loc o
cuplare a variabilelor ecosistemice modificate de apa subterană cu variabilele care susțin procesele
demografice populaționale la scara specifică speciei respective.

Felul în care se operaționalizează acest model conceptual va fi ilustrat în capitolul următor.

4 Sinteză cu privire la modelele folosite pentru identificarea cauzelor de neatingere a starii

favorabile de conservare si a gradului de dependenta de apa subterana

În circulație sunt următoarele tipuri de abordări :

 Evaluări semicantiative și cantitative ale stării de conservare care se relaționează empiric cu
importanța apei subterane în controlul respectivului ecosistem, evaluată prin indicatori
rapizi.
 Abordări care pun accent pe interceptarea fluxurilor de poluanți din apa subterană de către
 arbori.
 Abordări biogeochimice în zone umede cu descrierea detaliată a proceselor
 Abordări în zone umede cu integrarea efectelor a multiple variabile ale apei subterane
 Abordări care urmăresc efectele asupra nevertebratelor din sedimentul zonelor umede
receptoare.

Tehrany și colab. (2018) trec în revistă toate principiile și clasele de metode pentru caracterizarea
stării habitatelor din perspectiva vegetației, atât în ce privește metodele de teren (tabelele 1 și 2), cât
și cele de la distanță bazate pe proprietăți spectrale sau alte măsurători (RADAR, LiDAR).

Metodele cele mai rapide, ieftine și frecvente de evaluate a calității habitatelor sunt bazate pe
cunoașterea expert și duc la acordarea unor scoruri habitatelor respective, care permit ulterior
procesări spațiale de scară mai mare folosind acoperirea terenului și alte informații cu privire la
distribuția spațială a cauzelor deteriorării (Vogiatzakis și colab. 2015).

Indicatori pentru evaluarea obiectivă a calității habitatelor terestre, nu pe bază de cunoaștere expert,
sunt propuși de Kovac și Groselj (2018) și organizați în trei clase : indicatori spațiali, indicatori
structurali și indicatori de viabilitate (figura 1). Se propun apoi intervale de valori pentru a trece de
la acești indicatori cantitativi la clasele stării de conservare exprimate în limbaj comun
(nefavorabilă, puțin favorabilă, favorabilă). Johansen și colab. (2018) oferă un exemplu operațional
de indicatori folosiți pentru a caracteriza starea vegetației în ecosisteme dependent de apa subterană
și sugerează care dintre ei sunt mai potriviți în cazul Danemarcei.

Evaluarea calității habitatelor pentru populații de păsări e bazată tot pe vegetație și cel mai adesea
pe cunoaștere expert, nu măsurători riguroase. Parkes și colab. (2003) propun o metodă mai puțin
subiectivă pentru caracterizarea calității habitatelor pentru păsări, prin compararea unor indicatori
structurali ai vegetației cu cei din zone de referință considerate ideale din punctul de vedere al
condițiilor pentru păsări.

Evaluarea calității habitatelor pentru specii necesită studii speciale dedicate speciilor periclitate din
zona respectivă, nu există un model general. Se pot folosi toate informațiile din strategia complexă
de la habitate, pentru că unitățile furnizoare de servicii ecosistemice includ și specii relevante pentru
conservare (deși nu se limitează la acestea).

În această primă abordare ce se poate face este o caracterizare expert sau mai riguroasă a stării
vegetației din zona umedă respectivă, iar dacă se observă că ea nu e la nivel favorabil se poate
investiga în ce măsură calitatea și regimul apei subterane poate fi cauza.

Algreen și colab. (2012) au dificultăți în folosirea arborilor pentru cartarea poluării apei subterane
în cazul metalelor, în special deoarece multe dintre ele se găsesc și în soluri la valori naturale și sunt
prin urmare necesare zone de referință comparabile, dar cu apă subterană nepoluată. Dar Algreen și
colab. (2017) au folosit cu succes metoda carotelor din arbori pentru a caracteriza poluarea cu
metale grele (Cd, Cu, Ni, Zn, nu și Cr și Pb) în zona vadoasă . Salcia a fost mai potrivită decât
plopul pentru această evaluare prelminară a distribuției spațiale a poluării.

Pentru poluanți organici situația este mult mai favorabilă. Ottosen și colab. (2018) folosesc cu
succes carotele din arbori pentru a evidenția poluarea apei subterane cu clorură de vinil.

Wilson (2017, teză de doctorat, cu rezultate publicate în Wilson și colab. 2017) demonstrează că
distribuția unui poluant în carote de lemn variază pe diferite direcții radiale în copac în funcție de
sensul cugerii apei subterane care transportă poluantul (rădăcinile care sunt în amonte tind să
absoarbă mai mult ca cele care sunt în aval pe sensul de curgere al apei subterane).
Folosirea carotelor din arbori pentru cartarea poluării apei subterane e de dorit să facă apel al
proceduri standardizate, date fiind numeroșii factori care pot duce la variabilitate concentrațiilor de
poluant în lemn (Wahyudi și colab. 2012). În absența standardizării metodologice e posibil să nu se
observe corelațiile căutate.

Această abordare poate fi aplicată în cazul apelor subteren poluate cu metale și mai ales a celor
poluate cu substanțe organice. Este sugerat în literatură că acumularea substanțelor poate fi
corelată că scăderea ratelor de creștere a arborilor, exprimată prin micșorarea grosimii inelelor de
creștere.

Abordările biogeochimice au o tradiție mare în cazul poluării cu nitrați, dar s-au dezvoltat și în
privința poluării cu substanțe organice. Lindsey și colaboratorii ilustrează încă din 1998 importanța
caracterizării distribuției zonale a potențialului redox pentru a înțelege procese de transfer de
substanță la interfața dintre apa subterană și zonele umede sau ecosistemele acvatice.

Într-o abordare de tip biogeochimic Ronde și colab. (2017) evaluează masa de apă și substanțe
transportate descărcată într-un ecosistem receptor prin metode diferite. Cu cât masa e mai mare în
raport cu cele deja existente în habitatul receptor, cu atât e de așteptat ca efectele asupra acestuia să
fie mai puternice.

Weatherill și colab. (2018) sintetizează mecanismele implicate în reținerea unui poluant organic la
interfața dintre apa subterană și un habitat receptor, ca și în zonele hiporeice din preajma râurilor
(adesea în conexiune și cu apa subterană). Ea depinde de potențialul redox din sediment, putând
avea loc numai în condiții favoriabile care variază spațial și temporal (figura 4). Investigarea
rolului micrororganismelor în aceste procese este esențială pentru înțelegerea proceselor de
transport reactiv în aceste zone de interfață.

Abordările biogeochimice se justifică acolo unde se dorește fundamentare riguroasă a felului

cum are loc serviciul ecosistemic de retenție a poluanților transportați de apa subterană (eng.
“buffering”), astfel încât să nu fie depășită capacitatea ecosistemului respectiv, sau să se cunoască
situația altor ecosisteme (de obicei acvatice) care pot fi receptori finali dacă filtrarea nu este
completă.

O tendință foarte avansată este reducerea dimensionalității setului de variabile prin care se
caracterizează apa subterană, nu doar din rațiuni stastice, ci și pentru că adesea există efecte
sinergice ale acestor variabile asupra organismelor țintă. La scară mare decizională (a corpului de
apă) există numeroase surse punctiforme și difuze care fac necesară evaluarea integrată a efectelor
apei subterane contaminate (Sonne și colab. 2017, tabelul 1) asupra habitatelor receptoare prin
calcularea fluxului de poluanți transferați și a distribuției spațiale a zonelor prin care se face
transferul în mod preferențial. Odată cunoscute aceste zone și făcută cartarea distribuției
potențialului redex se pot evalua efectele integrate asupra nevertebratelor din sedimentele
habitatelor receptoare (Sonne și colab. 2018).

Roy și colab. (2018) caracterizează relația dintre un pachet masiv de variabile chimice și fizico-
chimice ale apei subterane și structura comunităților de nevertebrate bentonice din habitatul
receptor (în acest caz acvatic, dar situația e prezumabil comparabilă cu cea din zone umede cu apă
de suprafață permanentă care fac obiectul studiul de față). Se constată modificări de o complexitate
deosebită, multe statistic semnificative (figura 9), care nu pot fi reduse la simpla identificare a unor
specii indicatoare.

În această abordare stabilirea relațiilor cauzale dintre apa subterană și nevertebratele din
sedimentul ecosistemelor țintă se poate face numai pe populații mari de stații care să permită
o analiză multivariată solidă a setului de date mixt abiotic și biologic.

Stubbington și colab. (2018) sintetizează informația despre indicatorii biologici pentru

caracterizarea râurilor intermitente și zonelor indundabile adiacente, multe dintre ele dependente de
apa subterană, și arată că există o dinamică sezonieră naturală puternică a calității acestor habitate
din perspectiva regimului hidrologic și a variabilelor fizico-chimice (figura 2). Alegerea variabilelor
care să fie monitorizate în astfel de sisteme și interpretarea lor trebuie să țină seamă de aceste
fluctuații naturale. Se discută în detaliu implicațiile conectivității cu alte componente din bazin
asupra felului cum se interpretează starea habitatelor respective (figura 4).

În această abordare acoperirea prin monitoring a variabilități temporale sezoniere naturale a

stării de favorabilitate este esențială, prelevările la un singur moment de timp din zonele umede
receptoare putând duce la subpraevaluări sau subestimări puternice.

Tabelul 16 de mai jos sintetizează felul în care se pot folosi variabile din sistemul de monitoring al
apei subterane pentru a identifica cauzele neatingerii stării de favorabilitate.

Tabelul 16 Utilitatea variabilelor din sistemul de monitoring al apei subterane pentru a stabili o
cauzalitate asupra stării de conservare a ecosistemelor dependente de apa subterană.

Indicatori pentru impactul asupra organismelor și

proceselor din ecosistemul dependent de apa subterană

In GDE
acvatice si Metoda în Metoda în
de zona acvatice și de În GDE terestre
Variabilă măsurată umedă zonă umedă terestre propriu-zise
Temperatura apei (°C) Nu Nu

pH Da Nu
Alcalinitate (mmol/l) Nu Nu
Oxigen dizolvat (concentratie) (mgO2/l) Nu Nu
NH4 (mg/l) Da Nu
NO2 (mg/l) Da Nu
comparație ANOVA
NO3 (mg/l) Da Nu
cu conc. din apa din
PO4 (mg/l) Da GDE și din alte Nu
surse de apă,
Conductivitate (µS/cm) Nu estimarea fluxurilor Nu
de elemente în
Fenoli totali (indice fenolic) (µg/l) Da raport cu stocurile Nu
Cloruri (mg/l) Nu existente în Nu
ecosistem și a
Sulfati (mg/l) Nu timpului de retenție Nu
Calciu (mg/l) Nu Nu
Magneziu (mg/l) Nu Nu
Sodiu (mg/l) Nu Nu
Potasiu (mg/l) Nu Nu
Duritate totala (mg/l CaCO3) Nu Nu
Fe dizolvat (Fe2+ + Fe3+) (mg/l) Nu Nu

Mn dizolvat (Mn2+ + Mn7+) (mg/l) Nu Nu

Cadmiu dizolvat (µg/l) Da Bioacumulare în Da Comparație
 organisme, ANOVA a
Mercur dizolvat (µg/l) Da comparație ANOVA Da bioacumulării în
Nichel dizolvat (µg/l) Da cu concentrații în Da plante din GDE
alte surse de cu cea din
Plumb dizolvat (µg/l) Da elemente - apă de Da ecosistem terestru
inundație, depuneri de referință
Cu dizolvat (µg/l) Da atmosferice, Da similar ca fond
Zn dizolvat (µg/l) Da corelarea cu Da geochimic și
indicatori ai stării de nedependent de
Cr dizolvat (Cr3+ + Cr6+) (µg/l) Da conservare, analiză Da apa subterană,
multivariată pe corelarea cu
As dizolvat (µg/l) Da populați de stații Da indicatori ai stării
distribuite pe de conservare,
Alaclor (µg/l) Da Da
gradienți analiză
Atrazin (µg/l) Da Da multivariată pe
populați de stații
Clorfenvinfos (µg/l) Da Da distribuite pe
gradienți
Clorpirifos (µg/l) Da Da
DDT total (µg/l) Da Da
Diuron (µg/l) Da Da
Endosulfan (µg/l) Da Da
gama-HCH (lindan) (µg/l) Da Da
Izoproturon (µg/l) Da Da
Para-para-DDT (µg/l) Da Da
Aldrin (µg/l) Da Da
Dieldrin (µg/l) Da Da
Endrin (µg/l) Da Da
Isodrin (µg/l) Da Da
Simazin (µg/l) Da Da
Tetracloretilena (µg/l) Da Da
Trifluralin (µg/l) Da Da
delta-Hexaclorciclohexan (µg/l) Da Da
beta-Endosulfan (µg/l) Da Da
alfa-Hexaclorciclohexan (µg/l) Da Da
beta-Hexaclorciclohexan (µg/l) Da Da
alfa-Endosulfan (µg/l) Da Da

Pesticide totale (suma) (µg/l) Da Da

5 Analiza adaptării ecosistemelor terestre la regimul hidrodinamic si hidrochimic al apelor

subterane

Literatura de specialitate existentă nu permite efectuarea unei astfel de analize, informația despre
rezistența și reziliența sistemelor dependente de apa subterană la perturbări datorate apei subterane
lipsind. O astfel de literatură se bazează în principiu pe experimente care nu au fost făcute.
Restaurarea unor ecosisteme poate funcționa ca experiment în mod indirect, dar restaurările zonelor
umede sunt în general prin manipularea apei de suprafață, nu a apei subterane care le alimentează.

Pot fi făcute totuși câteva observații :

 Stabilitatea modificărilor structurale care duc la scăderea stării de conservare este esențială
din punct de vedere juridic.
 Există o dinamică naturală succesională la scara deceniilor de schimbare a structurii și
funcționării ecosistemelor
 În unele ecosisteme de zonă umedă există o dinamică sezonieră accentuată, după cum s-a
arătat.
  Conceptul de stabilitate a scăderii stării de conservare care trebuie folosit trebuie să se refere
la pertubarea permanentă, definitivă, a tiparelor în care se manifestă aceste schimbări
naturale la diferite scări. Aceste tipare și felul cum ele se modifică pot fi detectate numai
prin organizarea unui monitoring adecvat pe termen lung, care să ducă la obținerea unor
serii de date în timp ale căror tendințe să fie analizate și prin care să fie identificate
perioadele de schimbare de regim asociabile schimbării regimului hidrologic și hidrochimic.
 Structura sistemului actual de monitoring nu permite o astfel de analiză și discuție.
 În anumite situații particulare naturale poate exista reziliență mare, de exemplu acolo unde
zonele umede țintă se află în conexiune cu alte zone umede unde o parte din organisme se
refugiază în caz de perturbare și de unde pot recoloniza când condițiile asociate apei
subterane redevin favorabile. Reziliența depinde nu doar de ecosistemul ca atare, ci și de
rețeaua de ecosisteme din care face parte.

O alternativă la înțelegerea detaliată a proceslor care susțin rezistența și reziliența este folosirea
unor pachete de indicatori care se presupune că teoretic sunt legaţi de rezilienţă. Metricile sunt
organizate la mai multe scări:
1. metrici ale acoperirii terenului clasificat în categorii. Fiecare tip de categorie e o variabilă
(pădure, pajişte, alte tipuri de habitate), iar din distribuţia spaţială a pixelilor din diferite clase se
calculează indicatori ai structurii complexului. Ei dau contextului rezilienței de scară locală a
ecosistemelor dependente de apa subterană.
2. metrici bazaţe pe indicatori ai unui ecosistem (rezultat din delimitarea unei zone ca fiind în
aceeaşi clasă de acoperire a terenului). Cu variabilele alese se construieşte un spaţiu de stare
relativ simplu care poate fi gestionat în termenii datelor necesare pentru modelare şi a
simulărilor, acolo unde există modele disponibile
3. metrici ale întregului ansamblu de comunităţi de organisme, pe tipuri funcţionale, pe clase de
dimensiuni şi diverse combinaţii, când ai astfel de seturi de date. Scara de calcul e variabilă şi se
caută existenţa unor discontinuităţi în metrici pe măsură ce creşti fereastra de analiză. Astfel de
metode presupun investigații complete ale structurii părții biologice a ecosistemelor dependente
de apa subterană, din care se pot deriva și evaluări cantitative ale stării de conservare.
4. metrici ale unei singure comunitatăți de organisme, în funcţie de tipuri funcţionale de organisme
şi clase de dimensiuni. Scara depinde de comunitea de organisme (mai mare la păsări, mai mică
la vegetație și la nevertebrate din sol, etc). Din astfel de studii se poate deriva în mod direct și
starea de conservare a speciilor respective.

Modificarea rezilienţei se estimează prin aplicarea unor modele care prezic cum se modifică
variabilele de intrare din calculul indicatorilor de rezilienţă sub influenţa unor factori de interes
(management, în particular al apei subterane, schimbări climatice, succesiune naturală - tranziţii de
stare naturale ale ecosistemelor, inundaţii, etc) în cazul fiecărei categorii de procese de diferite scări
(1-4).

De exemplu pentru impactul schimbărilor climatice este nevoie de modele care prezic modificarea
acoperirii terenului, modificarea indicatorilor aleşi pentru ecosistem, modificarea ansamblurilor de
comunităţi de organisme sau a uneia singure, Deorece scara proceselor respective variază dacă se
folosește un model climatic de scară regională pentru a furniza variabile de intrarea în modelarea
modificării acoperirii terenului va trebui să existe și o coborâre la scară (un downscaling al lui)
pentru procese de scară mai mică, de la scara unor ecosisteme, sau a unor comunităţi puţin extinse
spaţial de organisme. În mod similar se poate face și cuplare cu modele și scenarii de modificare a
corpurilor de apă subterane.
Bibliografie (arhivă de texte disponibilă aici)

Context global și regional, scări, clasificare

 Eamus D., Fu B., Springer A. E., Stevens L. E., 2016, Groundwater dependent ecosystems: classification,
identification techniques and threats, în A. J. Jakeman şi colab. (editori) Integrated Groundwater Management,
Springer, Switzerland
 Hou Y., Li B., Muller F., Fu Q., Chen W., 2018, A conservation decision-making framework based on
ecosystem service hotspot and interaction analyses on multiple scales, Science of the Total Environment, 643,
277-291
 Rabe S.-E., Koellner T., Marzelli S., Schumacher P., Gret-Regamey A., 2016, National ecosystem services
mapping at multiple scales – The German exemplar, Ecological Indicators, 70, 357-372
 Reis V., Hermoso V., Hamilton S. K., Ward D., Fluet-Chouinard E., Lehner B., Linke S., 2017, A global
assessment of inland wetland conservation status, BioScience, 67, 523-533
 McIntyre O., 2017, EU legal protection for ecologically significant groundwater in the context of climate
change vulnerability, Water International, 42, 709-724

Definirea stării de conservare

 Maciejewsky L., Lepareur F., Viry D., Bensettiti F., Puissauve R., Touroul J., 2016, Habitat conservation
status: proposed definitions and concepts for assessment at the Natura 2000 site level.
 Maes J., 2013, A model for the assessment of habitat conservation status in the EU, JRC Scientific and Policy
Reports, Ispra
 McConville, A.J. şi Tucker, G.M, 2015, Review of Favourable Conservation Status and Birds Directive Article
2 interpretation within the European Union. Natural England Commissioned Reports, Number 176

Evaluarea semicantitativă a stării de conservare a habitatelor

 Parkes D., Newel G., Cheal D., 2003, Assessing the quality of native vegetation: the „habitat hectares‟
approach, Ecological Management & Restoration, 4, S29-S37
 Tehrany M. S., Kumar L., Drielsma M. J., 2017, Review of native vegetation condition assessment concepts,
methods and future trends, Journal for Nature Conservation, 40, 12-23
 Vogiatzakis I., Stirpe M. T., Rickebusch S., Metzger M., Xu G., Rounsevell M., Bommarco R., Potts S., 2015,
Rapid assessment of historic, current and future habitat quality for biodiversity around UK Natura 2000 sites.
Environmental Conservation, 42, 31-40

Evaluarea cantitativă a stării conservare a habitatelor

 Hernando A., Tejera R., Velazquez J., Nunez M. V., 2010, Quantitatively defining the conservation status of
Natura 2000 forest habitats and improving management options for enhancing biodiversity, Biodivers Conserv,
19, 2221-2233
 Johansen O. M., Andersen D. K., Ejrnaes R., Pedersen M. L., 2018, Relations between vegetation and water
level in groundwater dependent terrestrial ecosystems (GWDTEs), Limnologica, 68, 130-141
 Kovac M., Groselj P., 2018, Toward objective assessment of the conservation status of (the Natura 2000)
forest habitat types: A comparison of a qualitative and a quantitative modeling approach, Ecological
Indicators, 89, 281-289

Folosirea arborilor ca indicatori de poluare a apei subterane

 Algreen M., Rein A., Legind C. N., Amundsen C. E., Karlson U. G., Trapp S., 2012, Test of tree core sampling
for screening of toxic elements in soils from a norwegian site, International Journal of Phytoremediation, 14,
305-319
 Algreen M., Trapp S., Rein A., 2014, Phytoscreening and phytoextraction of heavy metals at Danish polluted
sites using willow and poplar trees, Environ Sci Pollut Res, 21, 8992-9001
 Ottosen C. B., Ronde V., Trapp S., Bjerg P. L., Broholm M. M., 2018, Phytoscreening for vinyl chloride in
groundwater discharging to a stream, Groundwater Monitoring & Remediation, 1, 66-74
 Wahyudi A., Bogaert P., Trapp S., Machackova J., 2012, Pollutant plume delineation from tree core sampling
using standardizez ranks, Environmental Pollution, 162, 120-128
 Weatherill J. J., Atashagahi S., Schneiderwing U., Krause S., Ullah S., Cassidy N., Rivett M. O., 2018, Natural
attenuation of chlorinated ethenes in hyporheic zones: A review of key biogeochemical processes and in-situ
transformation potential, Water Research, 128, 362-382
 Wilson J. L., Samaranayake V. A., Limmer M. A., Schumacher J. G., Burken J.. G., 2017, Contaminant
Gradients in Trees: Directional Tree Coring Reveals Boundaries of Soil and Soil-Gas Contamination with
Potential Applications in Vapor Intrusion Assessment, Environ. Sci. Technol. 2017, 51, 14055-14064
  Wilson J.L., Samaranayake V.A., Limmer M.A., Burken J.G., 2018, Phytoforensics: Trees as bioindicators of
potential indoor exposure via vapor intrusion, PLoS ONE 13: e0193247.
https://doi.org/10.1371/journal.pone.0193247
 Yanoski T. M., Hansen B. P., Schening M. R., 2001, Use of tree rings to investigate the onset of contamination
of a shallow aquifer by chlorinated hydrocarbons, Journal of Contaminant Hydrology, 50, 159-173

Abordări biogeochimice ale relației apei subterane cu habitatul

 Lendvay J. M., Sauck W. A., McCormick M. L., Barcelona M. J., Lampbell D. H., Wilson J. T., Adriaens P.,
1998, Geophysical characterization, redox zonation, and contaminant distribution at a groundwater/surface
water interface, Water Resources Research, 34, 3545-3559
 Ronde V., McKnight U. S., Sonne A. T., Balbarini N., Devlin J. F., Bjerg P. L., 2017, Contaminant mass
discharge to streams: Comparing direct groundwater velocity measurements and multi-level groundwater
sampling with an in-stream approach, Journal of Contaminat Hydrology, 206, 43-54

Analiza integrată a stresului datorat poluării apei subterane

 Sonne A. T., McKnight U. S., Ronde V., Bjerg P. L., 2017, Assessing the chemical contamination dynamics in
a mixed land use stream system, Water Research, 125, 141-151
 Sonne A. T., Rasmussen J. J., Hoss S., Traunspurger W., Bjerg P. L., McKnight U. S., 2018, Linking
ecological health to co-occuring organic and inorganic chemical stressors in a groundwater-fed stream
systems, 642, 1153-1162

Nevertebrate din sol și sediment

 Roy J. W., Grapentine L., Bickerton G., 2018, Ecological effects from groundwater contaminated by volatile
organic compounds on an urban stream‟s benthic ecosystem, Limnologica, 68, 115-129
 Stubbington R., Chadd R., Cid N., Csabai Z., Milisa M., Morais M., Munne A., Paril P., Pesic V., Tziortzis I.,
Verdonschot R. C. M., Datry T., Biomonitoring of intermittent rivers and ephemeral streams in Europe:
Current practice and priorities to enhance ecological status assessments, Science of the Total Environment,
618, 1096-113
 White J. C., House A., Punchard N., Hannah D. M., Wilding N. A., Wood P. J., 2018, Macroinvertebrate
community responses to hydrological controls and groundwater abstraction effects across intermittent and
perennial headwater streams, Science of the Total Environment, 610-611, 1514-1526

Încheiere: Iată la ce se poate ajunge prin exploatarea exagerată a rezervelor de apă subterană.
Nivelul Mării Moarte (fotografia de mai jos) a scăzut cu zeci de metri. Acesta e un exemplu de
ecosistem de apă de suprafață dependent de apa subterană.
 Prelegerea 12 Deteriorarea mediului
Studiu de caz. Deteriorarea şi restaurarea Sistemului Dunării Inferioare

Abordări istorice

Rețeaua ecologică a Dunării Inferioare și proiecte ulterioare

 Structura SDI: modele structurale organizate pe trei niveluri ierarhice (Iordache 2009).
 Schema despre includerea deteriorării în elaborarea planurilor de management,
Prelegerea 8
 Exemplu Insula Mare a Brăilei: Iordache și colab. (2005).

Abordări recente

Numeroase proiecte europene, context bazinal sau local, WWF

Restaurare Gârla mare
 https://www.youtube.com/watch?v=ZTd4AUluNqY&pbjreload=101

Restaurare Delta Chiliei

 https://www.facebook.com/RewildingDanubeDelta/videos/rewilding-in-the-danube-
delta/304932204142155/
 https://www.facebook.com/RewildingDanubeDelta/videos/10-dams-removed-in-the-
danube-delta-in-ukraine/841501009600856/

Evaluarea situației Deltei Dunării - DD (patrimoniul mondial UNESCO)

Osipova și colab. (2020), Figura 16

https://portals.iucn.org/library/sites/library/files/documents/2020-035-En.pdf
Pagina DD, raportul pentru DD.
https://worldheritageoutlook.iucn.org/explore-sites/wdpaid/67728

Analiza detaliată DD, starea actuală, raportată pentru patrimoniul mondial UNESCO
 IUCN-WH-DD (2020) Raport sintetic
 Minea (2020) tabelul 7.1 schimbări climatice
 Prăvălie (2020) Figura 6 Producție vs precipitații
 Tănăsescu și Constantinescu (2020) istoricul efectelor Figura 2, situația societăților
tradiționale pagina 262
 Teodorescu și Kommer (2020) Declinul micilor pescării
 Tomazatos și colab. (2020) potențiale deservicii ecosistemice (în legătură cu epidemii
zoonotice).

Publicațiile folosite în prelegere în forma din 2020 pot fi descărcată de aici.

 Câteva aspecte ale contextului instituțional al deteriorării și restaurării Sistemului
Dunării Inferioare

Un proiect de restaurare e un tip de proiect de management al capitalului natural iar managamentul

capitalului natural nu se poate face decât prin prisma unor reglementări. Reglementările arată ce
tipuri de proiecte poți să ai și cu ce surse financiare la modul principial. În baza reglementărilor apar
încă două instrumente: metodologiile ( cum anume să faci aceste restaurări ) şi programele de
finanţare.

Metodologiile sunt de interes public și de interes privat. Dacă sunt de interes public (la noi asta e
situația în cele mai multe cazuri) atunci ele sunt emise prin niște acte la nivelul ministerului sau prin
documente ale agențiilor statului.

Programele de finanțare sunt instrumente publice și se referă la un mod de alocare al fondurilor

financiare pentru atingerea unor obiective. Pot fi pentru restaurare, dar și pentru măsuri ma diverse
de management care implică și restaurarea ecologică.

Atât reglementările, cât şi programele de finanaţare au o dinamică care nu e direct legată de

cunoaşterea despre procesele naturale. Ele reflectă evoluţia culturală, în particular cea instituţională
a societăţilor. Metodologiile, în schimb, includ cunoaşterea aplicativă despre obiectele şi procesele
naturale, care adesea poate fi folosită în contexte instituţionale diferite.

Insist pe separarea între aceste planuri deoarece în mintea multo ecologie se presupune că există o
legătură foarte strânsă între teoriile ecologice şi felul cum sunt structurate instituţiile implicate în
managementul mediului, de care depinde şi tipurile de proiecte de restaurare de care are
oportunitatea să se ocupe cineva.

Pentr a ilustra această separare am făcut inventarul denumirilor ministerelor care se ocupă de mediu
în Europa așa cum sunt ele acum, şi istoricul denumirilor ministerului cu responsabilităţi similare în
România (tabelele 16 şi 17).

Se poate observa inspectând tabelul 17 că există o decuplare parțială evidentă de evoluția corpurilor
de cunoaștere științifică. Transferul cunoașterii științifice disponibile pentru proiectarea instituțiilor
are loc la o scară mai mare decât cea a deceniilor și, ca urmare, nu poate fi gestionat în mod foarte
strâns legat de producerea cunoașterii științifice. Cele două trebuie să fie obiective distincte cu
propriile lor activități și proiecte distincte într-un departament universitar.

Pe plan european situațiile variază de la abordări sectoriale ca în România guvernului actual, la

unele integrate care pun problema în termeni de dezvoltare durabilă, la absența unui astfel de
minister ca în Ungaria - unde atribuțiile sunt preluate de agricultură, până la situația inedită din
Luxemburg unde există un minister al mediului separat de cel care se ocupă de dezvoltarea durabilă.
Iar la nivelul Comisie Europene chestiunea mediului e separată de chestiunea schimbărilor
climatice.

Concluziile care pot fi trase pornind de la existenţa unei heterogenităţi spaţiale instituţionale sunt
convergente cu cele care rezultă din variabilitatea temporală foarte mare a denumirii și structurii
ministerului de profil în România. A discuta despre o ideologie unitară în chestiunea mediului la
nivel european din punct de vedere al consecințelor instituționale este fără acoperire în realitate.
Tabelul 16 Denumirea ministerelor cu responsabilităţi de mediu în Europa (ianuarie 2017).

Dacă am extinde analiza şi pe plan global am putea observa cu uşurinţă aceeaşi variabilitate spaţială
şi temporală. Poate că cel mai vizibil caz în aceste zile este cel al SUA, unde importanţa
programeleor guvernamentale dedicate mediului a suflet în mod clar o modificare majoră datorită
unor procese politice, cel puţin în ce priveşte chestiunea schimbărilor climatice şi a programelor de
finanţare pentru managementul acestei probleme.

Ţine de domeniul dreptului de mediu comparata şi al analizei instituţionale comparative tratarea

completă a acestei problematici. În semestrul 2 la Managementul Diversităţii Biologice vom mai
atinge problema din perspectiva altor reglementări şi programe.

Într-o abordare obiectivă a predării întreaga diversitate a aranjamentelor trebuie cunoscută de către
studente și studenți, incluzând situația din România ca pe un caz particular.
Tabelul 17 Evoluția instituțională după 1989 a principalului minister implicat în managementul
capitalului natural prin adaptare la condițiile mediului cultural-politic, reflectată în denumirea sa.

Studiile de caz sunt structurate pe tipuri de probleme, deoarece instrumentele disponibile sunt create
pentru tipuri de probleme. Din punct de vedere practic apar dificultăţi manageriale la nivel
operațional și tactic prin abordarea holistă. Abordarea holistă este un instrument folositor la nivel
strategic. Problemele concrete sunt în general abordate într-un mod sectorial şi prin abordări
integrate de complexitate rezonabilă. Tipurile de probleme pot fi organizate pe scări spațio-
temporale sau, în interpretarea caracteristică ecologiei sistemice, pe niveluri ierarhice.

Rezolvarea problemei prin restaurare necesită existența unor drepturi de propietate asupra acelei
componente a capitalului natural sau cel puțin a unor drepturi de management. Drepturile de
propietate funcţionale la ora actuală sunt exclusiv la nivel ecosistemic. Cadrul instutuțional
dominant are în vedere în special probleme de nivel ecosistemic. Atunci când se pune problema
managamentului unor complexe de ecosisteme (bazine hidrografice, ecoregiuni) nu mai există
drepturi de propietate ci doar drepturi de managament care constrâng drepturile de propietate de la
nivelul ecosistemic.

Restaurarea sistemelor ecologice asupra cărora nu există drepturi de propietate, ci doar de

management, nu mai poate fi un simplu proiect în care se aplică niște ecotehnologii ci va avea şi o
componentă socială pentru implicarea diferitelor categorii de utilizatori. Funcționarea mecanismelor
de implicare a diferitelor categorii de utilizatori ( prin forumuri, întâlniri de lucru, platforme pentru
exprimarea opiniilor ) depinde de o anumită cultură civică și politică a oamenilor pentru rezolvarea
unor probleme de interes comun. Problemele comune sunt în acest caz cele asociate
managementului serviciilor ecosistemelor emergente la niveluri ierarhice pentru care nu există
drepturi de propietate.

Dificultatea managementului serviciilor publice de scară mare este și o oportunitate pentru un

ecolog creativ. Mentalitățile din sistemele socio-economice românești sunt recunoscute ca o
problemă la nivel european și în unele instituții ale României. Ca urmare apar oportunități de
finanțare la interfața dintre sociologie, economie și ecologie pentru a identifica prin ce mijloace pot
fi motivaţii utilizatorii să se implice mai mult în rezolvarea problemelor comune. Principiul general
este că modul de motivare a oamenilor, a utilizatorilor în vederea implicărilor trebuie să fie axat pe
valorile lor personale, care trebuie cunoscute.

Deteriorarea și restaurarea Sistemului Dunării Inferioare.

Pentru caracterizarea mecanismelor de deteriorare vom folosi capitolul publicat de Vădineanu și

colab. 2001, pdf). Modelele structurale ierarhice, modificările structurale și rezultatele analizei
funcționale semicantitative pentru Sistemului Dunării Inferioare (SDI) pot fi consultate în limba
română în Iordache (2009, Anexa 3, 4 și 5 pdf).

În SDI coexistă două abordări de restaurare, una holistă și una prin politici sectoriale.

Cea holista este caracteristică scolii de ecologie de la Bucuresti. În anii `90 s-a realizat
fundamentarea stiintifica a acestei strategii si s-au cuantificat suprafetele de zona inundabila care ar
trebui restaurate pentru recuperarea sau refacerea semnificativa a ofertei de resurse si servicii
naturale, s-a stabilit de asemenea structura generala a zonelor potential restaurabile, ideea de baza
fiind restaurarea unor complexe de ecosisteme cat mai ample. Găsiți detalii în aceste sens în
Vădineanu (2004, Managementul dezvoltării). Pentru nordul Insulei Mari a Brăilei s-a schițat și un
plan de restaurare mai detaliat (Iordache și colab. 2005, pdf).

Însă aceste zone mari, potential restaurabile, sunt utilizate pentru agricultura. In anii 2000,o
inundatie majora pe Dunare a provocate spargeri ale digurilor in cateva localitati. In urma acestor
evenimente care au evidentiat pentru public valoarea zonelor inundabile pentru furnizarea unor
servicii ecosistemice (servicii hidrologice, în cazul de față) în strategia națională de dezvoltare
durabilă a fost inclusă ca prioritate restaurarea SDI. Costurile de restaurare estimate au fost de
ordinul a sute milioane de dolari. In contextul crizei economice, acest proiect alaturi de numeroase
altele a fost blocat.

In paralel cu aceasta strategie s-au dezvoltat si abordari focalizate nu pe toate resursele si serviciile,
ci pe unele anume, sub presiunea unor anumite conventii internationale sau reglementari europene.
Cele doua directii in cadrul carora s-au propus si realizat planuri de restaurare au fost:
 Serviciile bio-geo-chimice de retentie a nutrientilor. S-au propus planuri de restaurare a unor
mici incinte agricole. A existat un lobby extrem de puternic pentru ca marile incinte agricole
sa nu fie inchise in acest plan de restaurare desi viabilitatea economica a fermelor agricole
din zona inundabila este intretinuta prin fluxuri financiare din exterior (subventii).
Argumentul principal a fost legat de siguranta alimentară la care ar putea contribui în mod
potențial zonele îndiguite în contextul modificărior climatice.
 Managementul biodiversitatii ecologice si biologice. S-a reusit crearea in sistemele Dunarii
inferioare a unei retele de arii protejate incluzand rezervatia a biosferei deltei Dunarii, două
parcuri nationale (insula mica a Brailei si Portile de Fier) si alte numeroase situri
Natura2000. Aceste arii protejate nu includ, in zona lor de interes principal, zonele indiguite
majore, dar unele dintre ele includ cateva incinte induguite (din rezervatia biosferei Delta
Dunarii) care fac obiectul unor planuri de restaurare ca parte a planului de management al
arieri protejate.

Au existat planuri de restaurare si-n cazul unor zone inundabile de rangul complex de ecosisteme
care au alterat fluxul hidrologic natural în amonte de Delta Dunării, dar succesul lor a fost până
acum limitat. Mai există și masuri de restaurare a unor ostroave de dimensiuni mici, prin actiuni
direct la scara ecosistemelor forestiere, urmărind eliminarea padurlor plantate si favorizand
refacerea padurilor naturale din sistemul de referinta.
Un aspect particular al problemei restaurarii deltei Dunarii inferioare este reprezentat de implicatiile
sale internationale (maximizarea serviciilor de retentie a nutrientilor prin restaurare pusa in
contextul mangementului sistemului format din delta Dunarii si Marea Neagra. Măsurile propuse au
fost la sursa, prin controlul surselor punctiforme și difuze, intermediare, prin zone tampon
transversale și longitudinale până la Dunăre, și finale, prin restaurarea sisetmului tampon
longitudinal final – SDI. ). Caracterul prioritar al restaurarii SDI pentru acest tip de obiectiv s-a
restrans odata cu modificarea starii sistemelui marii prin reducerea emisiilor din bazinul hidrografic.

Există o componenta transfrontaliera si pentru managementul diversitatii biologice si ecologice in

cadrul SDI. Au fost dezvoltate proiectelor comune intre Romania si Bulgaria, intre Romania si
Moldova și de-a lungul Dunării.

Un alt aspect care trebuie menționat este că există și unele planuri de restaurare ce au in vedere
refacerea senalului navigabil al Dunarii acolo unde in mod natural se colmateaza. Aceste planuri vin
in conflict cu obiectivele de management al diversității biologice si ecologice.

Complexitatea SDI obligă la o abordare prin portofolii de proiecte cu obiective diferite și

gestionarea conflictelor de interese între utilizatori.

Foto: Gheață în jurul sălciilor pe malul Dunării iarna, formată pe măsură ce s-a retras apa de
inundație.
 Prelegerea 13 Deteriorarea mediului
Studiu de caz. Deteriorarea şi managementul bazinelor hidrografice
cu activităţi miniere

Istoricul abordărilor în Românie, manuale

 Note de curs inserate mai jos.
 Manual de bioremediere disponibil la download aici :
https://www.researchgate.net/publication/327594476_Remedierea_zonelor_poluate

Etapa de închidere a activităților miniere:

 https://www.youtube.com/watch?v=hBFUrjhIOH0 Perspectiva comercială
 https://www.youtube.com/watch?v=VYYwzAvQIF8 Dezastru Canada
 https://www.youtube.com/watch?v=sKZUZQytads Dezastru Brazilia
 https://www.youtube.com/watch?v=D7nkAxRTEs0 Dezastru România

Prelegere sintetică obiectivă despre impactul mineritului:

 https://www.youtube.com/watch?v=LI0Zh_7XUdw

Stabilizare și remediere la sursă, metode clasice vs metode bazate pe procese ecologice:

 https://www.ecologic.eu/16003 , dificultăți, Copșa Mică
 PPT Neagoe și colab. (2015), România, iazuri de decantare

Tratarea apelor miniere acide:

 https://www.youtube.com/watch?v=qd9WkTY4Joc , problema și strategii de remediere,
până la minutul 11 (după aceasta este monitorizarea râurilor poluate).
 https://www.youtube.com/watch?v=GGNilkqCFdM Exemplu de zonedă umedă construită.

Refacerea râurilor afectate:

 https://www.youtube.com/watch?v=i6kAjPLb8j0

Tendințe în dezvoltarea abordărilor ecologice de control la sursă

 Policelli și colab. (2020) Figura 3. Traiectorii de restaurare cu și fără ectomicorize

 Raza și colab. (2020a) Figura 1 Manipularea trăsăturilor plantelor pentru remediere
 Raza și colab. (2020b) Figura 3 Manipularea trăsăturilor metalelor pentru rezistență la
poluare cu metale.
 Prezentarea unui proiect de cercetare exploratorie nou în domeniu (câștigat de grupul nostru
din UB la competiția din 2020): METEL-FLUX

Articolele și prezentările folosite în forma din 2020 a prelegerii pot fi descărcate de aici.
Un manual de remediere a zonelor poluate (Neagoe și colab. 2009) având un astfel de studiu de caz
poate fi descărcat de aici. Pentru a pune în context acest manual să vedem mai întâi istoricul
studierii poluarii cu metale grele în școala de la București.

În anii `80, problema abordata fiind circuitele bio-geo-chimice ale metalelor grele in lacurile din
delta Dunarii, abordare holista clasica cu modele homomorfe similare celor prezentate in Botnariuc
si Vadineanu (1982). Există putine publicatii despre aceste circuite din aceea perioada, fiind
disponibile cateva teze de doctorat ce permit cunoasterea unor concentratii de referinta. Concluzia a
fost ca, desi exista un anumit grad de poluare cu metale grele, nu aceasta era principala cale de
deteriorare prin poluare in delta Dunarii, ci eutrofizarea.

In anii `90 interesul de cercetare s-a deplasat catre zona inundabila din amonte de delta Dunarii.
Unul dintre obiectivele urmarite a fost caracterizarea serviciului de retentie a poluantilor, printre
acestia fiind si metalele grele. Abordarea holista clasica din anii `90 a avut probleme fata de anii `80
datorită diversității mari a tipurilor ecosistemelor abordare. S-a considerat ca modul de abordare
specific lacurilor poate fi aplicat tututor tipurilor de ecosisteme. Prelevarea fiecarui compartiment
biotic si abiotic si calcularea factorilor de acumulare a metalelor grele precum si a transferului pe
lantul trofic s-a făcut separat pentru fiecare ecosistem in parte. Aceasta abordare este cea din
Iordache (2009), un exemplu de rezultat al abordarii holiste clasice construita prin extrapolarea
metodologica de la lacurile din delta Dunarii. Concluzia cercetarilor este ca exista un anumit grad
de poluare in special cele de mlaștină și lacuri temporare in lunca Dunarii si ca lunca Dunarii joaca
un rol important si în retentia metalelor grele. Pentru detalii puteți consulta sursa menționată.

Dificultatile acestei abordării au ținute de:

 Metoda stiintifică: calcularea factorilor de bioacumulare al metalelor grele in organismele
mobile pentru fiecare ecosistem in parte este o eroare conceptuala de fond. Avantajul acestei
metode este cunoasterea concentratiilor din aceste zone. Dezavantajul se regaseste in scara
la care s-a realizat studiul populatiilor de organisme mobile care nu a fost in acord cu scara
reala a acelor populatii.
 Din punct de vedere aplicativ, cunoscand ca exista poluare peste limita admisa, tot ce se
poate face in aceste zone este sa restrictionam utilizarea resurselor regenerabile contaminate,
nu se poate restaura zona in sensul eliminarii poluarii deoarece poluareacu metale grele nu
are o sursa locala, ci vine din intreg bazinul Dunarii.

Importanta zonelor din bazinul Dunarii a fost evidentiat de doua evenimente cu caracter catastrofal.
 Razboiul din Iugoslavia: dupa bombardamente, Dunarea era poluata in cantitati mari de
diverse categorii de poluanti.
 Ruperea unui iaz de decantare cu cianuri si metale grele langa Baia Mare, fluxul de poluanti
a trecut prin Romania, Ungaria, Serbia, Bulgaria si a ajuns in Marea Neagra.

La inceputul anilor 2000,interesul de cercetare s-a mutat catre sursele punctiforme si difuze din
bazinul hidrografic.
Cercetătorii de la școala din București s-au orientat către:
 Bazinul Neajlovului, cu surse în special din activități industriale locale fără legătură cu
mineritul
 Bazinele din Transilvania
o Bazinul Ampoiului, ce include atat exploatare miniera cat si uzine de procesare.
o Bazinul Ariesului ce include uzine de procesare a minereurilor.
o Bazinul Tarnavelor unde se afla una din cele mai poluate zone din Romania, cu
metale grele (Copsa Mica).

Vă prezint în continuare câteva detalii despre cazurile din Transilvania (detalii la

www.aspabir.biogeochemistry.ro și www.timmar.biogeochemistry.ro ). Ca modalitatea de abordare
stiintific s-a aboptat discretizarea capitalului natural nu in functie de structura covorului vegetal, ci
in functie de procesele care controleaza mobilitatea poluantilor.

Dispersia poluantilor la distanta fata de sursa, se face in aceste zona prin fluxuri atmosferice (de la
cosurile uzinelor de procesare) si prin fluxuri hidrologice, ce implica urmatoarele tipuri de procese:
 alimentarea raurilor cu ape miniere acide (apele miniere au pH în jur de 2 la ieșirea din
galerii).
 scurgerea apelor pluviale pe versantii zonelor poluate in urma dispersie atmosferice.
 scurgerile din iazurile de decantare si din haldele de steril
 transportul la distanta prin intermediul raurilor, cele care duce la poluarea din lunca si delta
Dunarii.

Procesele hidrologice mentionate sunt adesea insotite de retentia temporară a poluantilor in anumite
zone (zone tampon; a se vedea problema cu eroziunea de la seminar).

Tipuri de surse din astfel de bazine pot fi clasificate astfel:

 punctiforme principale (recunoscute cu usurință): minele, haldele de steril, iazurile de
decantare, intreprinderile de procesare.
 punctiforme secundare (localizate la mare distanta si necunoscute localnicilor) zonele
tampon ce sechestreaza temporal metalele grele.
 difuze: zone terestre ale bazinului hidografic poluate prin dispersie atmosferice, cunoașterea
caracteristiciilor lor presupune cartarea distributiei metalelor grele la diferite scari spatiale
pe suprafete mari.

Managementul zonelor de acest fel deteriorate cu metale grele se bazează pe următoarele principii:
 imobilizarea stocurilor de metale grele la surse punctiforme.
 interceptarea fluxurilor care au iesit astfel incat o cantitate cat mai mica de poluanti sa
ajunga la distanta.

Blocarea la sursă a apelor minere acide este imposibil de realizat, tot ce se poate face fiind tratarea
chimică a acestor ape urmată de filtrare prin zone umede artificiale.În cazul iazurilor si al haldelor:
se poate face fito-stabilizare (adică o facilitare a proceselor de succesiune primara, de dezvoltarea a
covorului vegetal). Pe dealurile poluate se poate face controlul eroziunii prin facilitarea proceselor
de succesiune secundara atât la nivelul solului (amendare) cât și prin plantarea unor specii rezistente
locale. În fine, controlul fluxurilor ce ajung in râuri se poate face prin pastrarea sau reconstructia
zonelor tampon longitudinale (lunci inundabile).

Și cu asta am ajuns la zonele care au fost studiate in anii `90 ca ultim filtru inainte de Marea
Neagră.

Iată, dacă nu ați văzut vreodată, un iaz de decantare (o vale plină cu reziduuri de rocă după
extragerea elementelor utile. Aici lângă Certejul de Sus, Hunedoara:
Iar aceasta e o pajiște contaminată cu metale la Meteș în zona orașului Zlatna, pe Valea Ampoiului:
Anexa 1 a Prelegerii 13 (poate susține un alt studiu de caz, în funcție de interesele de cunoaștere
din fiecare generație de studenți). Un exemplu al costurilor de mediu asociate industrializării
comuniste: haldele de fosfogips26

Industrializarea comunistă s-a făcut cu numeroase costuri de mediu și de sănătate a populației

umane. În acest text ilustrez această afirmație cu o analiză a situației deșeurilor din fosta industrie
de producere a îngrășămintelor cu fosfor pentru agricultură.

Procesarea minereurilor cu fosfați conduce la producerea de fosfogips. Cele patru locuri cu halde de
fosfogips din România rezultate în urma procesării minereului importat sunt la Bacău, Năvodari,
Turnu Măgurele și Valea Călugărească. Minereul cu fosfați provine din zone diferite de la Maroc
până în Kamceatka, predominând însă materia primă cu origine sedimentară din Africa, mai puțin
cea cu origine magmatică din Rusia.

Pe plan global sunt puține studii cu privire la aceste halde, o mare parte axate pe problemele de
radioactivitate și mult mai puține experimentale. În România se consideră că nu sunt astfel de
probleme de radioactivitate în raport cu fondul existent datorită tipului de minereuri cu fosfați
procesate. Sursele disponibile arată că față de doza maximă permisă de 1mSv pe an cele mai mari
doze, chiar pe halde, sunt în jur de 0.49 mSv pe an. Doza suplimentară pentru persoanele din zonele
rezidențiale apropiate este de maxim 0.14 mSv/an, comparativ cu fondul din toate sursele în
România de 2.4 mSv/an.

Geochimia și mineralogia materialului haldat a fost cercetată în special prin colaborări România –
Franța, rezultând două teze de doctorat, una la București, alta la Bacău, recente. S-a constatat că
materialele conțin cantități importante de pământuri rare. Componenta biologică a acestor
ecosisteme industriale a fost cercetată mult mai puțin, cu unele experimente la Năvodari acum peste
15 ani prin cooperare România- Greci, câteva observații cu privire specii de plante mai recent la
Bacău și unele măsurători radioactivitate a plantelor. În toate cazurile nivelul de publicare este
modest, la nivel de comunicări științifice și reviste locale. Relația cu corpurile de apă subterană nu a
fost investigată.

În ultimii zece ani a avut loc doar o slabă colonizare cu vegetație, cum se poate vedea pe Google
Earth Pro, care permite vizualizarea imaginilor satelitare pe serii de timp. Există raportări că
suprafețele sunt stabilizate fizic, fără să mai existe pericolul împrăștierii de către vânt. Mai jos sunt
cele mai recente imagini disponibile (figura 49, în ordine: Bacău, Năvodari, Turnu-Măgurele, Valea
Călugărească; depozitele de fosfogips pot fi recunoscute prin culoare albă a zonei).

Problema aplicativă a cercetării unor asttfel de zone industriale e de actualitate pe plan global
pentru că exploatarea fosfaților e în continuă creștere, Marocul a descoperit zăcăminte enorme
recent și e nevoie permanentă de îngrășăminte.

Zonele industriale acum închise din România ar putea fi interesante ca cercetare pilot relevantă pe
plan internațional pentru o abordare experimentală în vederea remedierii la trei scări spațiale
(ghiveci, lisimetre și parcele în teren) cuplate cu investigații în teren ale proceselor de dezvoltare a
covorului vegetal pe halde. Secundar s-ar preta la cercetări fundamentale pentru biogeochimia
lantanidelor – fracționări de către plante, percolări diferențiate în apa subterană.

26
Acest capitol a fost publicat în presa on-line la adresa http://www.contributors.ro/economie/un-exemplu-al-costurilor-
de-mediu-asociate-industrializarii-comuniste-haldele-de-fosfogips/
Figura 49 Haldele de fosgogips din România.

Faptul însă că valorile de radioactivitate depășesc pragurile stabilite de către comisia națională
pentru controlul activităților nucleare în România pentru familiile uraniului și thoriului face ca
haldele de fosfogips să poată fi considerate ca deșeuri radioactive și să necesite aprobările acestei
comisii pentru activități care le implică, deși situația instituțională a lor din acest punct de vedere nu
este clară. Se fac, totuși, cercetări științifice sporadice. Există însă comunicări la workshop-uri de
specialitate care recomandă să nu există nici un fel de utilizare a acestor zone, nici remediere,
suprafețele fiind stabilizate deja, eventual doar o încapsulare.

Un pachet de literatură științifică în domeniul acestei probleme poate fi descărcat de aici:

Având în vedere dinamica instituțională lentă pentru managementul problemelor de mediu în

România este foarte posibil ca aceste zone să rămână în aceeași stare ca și acum pe termen
nedefinit.

În concluzie achitarea datoriilor de mediu acumulate de către stat în perioada comunistă este un
obiectiv important pentru sănătatea umană și starea ecosistemelor naturale.

Anexa 2 a prelegerii 13 Incendiile de pădure: o problemă complexă de deteriorare a mediului

Despre incendiile de pădure am discutat în câteva emisiuni de știință la Radio România Cultural.

De aici se poate descărca literatură științifică despre incendii în zona transfrontalieră Cernobîl, atât
reale, cât şi simulări.

La o suprafaţă totală de circa 2600 de km2 a zonei, suprafaţa care se pretează la incendii se
estimează că e cam de 70%., adică în jur de 182000 ha.

Incendiul cel mai mare a fost in 2015 (cam 10000 ha), iar acum este unul de circa 20000 de ha
(REEFMC 2020). Asta e cam 1% din suprafaţă. Cel din 2015 a avut consecinţe prin transport
atmosferic pentru ţările unde a ajuns de expunere sub cât se primeşte la o radiografie cu raze X
(Evangeliou şi colab. 2016). Aceiaşi autori fac şi diverse scenarii în câteva publicaţii şi compară cu
ce există deja la sol. De ex. Evangeliou şi colab. 2014 are în figura 3 o astfel de comparaţie, la 10%
ardere efectele comparativ cu ce există deja sunt încă mici, locale. Efecte mari apare la 50 şi 100 de
procente ardere.

Pe de altă parte există clar un efect transfrontalier, chiar şi la incendii mai mici, cum se vede în
Evangeliou şi colab. (2015), detalii pentru 10% în diferite condiţii de vânt. Dar ca expunere pentru
populaţia umană nu e ceva major.

Probleme pot să apară pe plan local, pentru pompierii lor Au fost făcute experimente de ardere
controlată şi s-a constatat că pentru pompierii lor pot fi riscuri (Yoshchenko şi colab. 2015a, b).
Procentul din elementele radioactive aflate în lemn şi litieră care trece în aer ca particule a fost între
1 şi 4 % în aceste experimente, autorii precizează că la focuri intense poate fi mai mare.

Se încearcă exploatarea unei părţi din lemn, care nu e contaminat prea tare, ca să scadă cantitatea de
combustibil pentru incendii, iar pentru asta se pun la punct metode ieftine de măsurare a
radioactivităţii lemnului în teren (Varley şi colab. 2020).

O altă discuție interesantă poate fi despre legătura dintre incendiile din Siberia și pandemia din
2020. Câteva titluri despre această problemă pot fi descărcate de aici.

Fenomenul este următorul : în Rusia ard anual în jur de 80-90000 km2, adică 0.47-0.52% din
teritoriu (Shvidenko and Shchepashchenko 2013 citat de Moskovchenko și colab. 2020). Procentul
este mai mare în zona nordică, probabil datorită tipului diferit de păduri (combustibilului).
Incendiile de pădure din Rusia sunt corelate cu creșteri ale concentrațiilor de dioxid de carbon în
atmosferă (Balzter și colab. 2005).

Factorii care controlează incendiile depind de scara spațială și temporală la care se face analiza.

La scara cea mai mare de analiză contează variabilitatea ciclică naturală a climei (de exemplu
oscilația artică). Predicțiile pe baza climei (precipitații, temperatură) nu sunt suficient de bune ca să
fie folosite pentru managementul incendiilor (Antonovski și colab. 1989). Relațiile dintre climat,
permafrost, vegetație și foc sunt subtile și pot fi observate și simulate numai la scara multor decenii.
De exemplu o schimbare a regimului incendiilor prin efectul schimbărilor climatice asupra
vegetației e de așteptat în 2080 (Tchebakova și colab. 2009), pentru că dezghețarea permafrostului
pe o adâncime suficientă e un proces foarte lent.

La scară medie poate exista de exemplu o asociere cu distribuția spațială a câmpurilor de gaze
(Moskovchenko și colab. 2020), dar și cu acțiunea populațiilor native La această scară se observă o
corelație mai clară spațial cu clima regională, și anume o corelație pozitivă cu temperatura, și
negativă cu precipitațiile.

La scară locală devin importanți factorii accidentali asociați populațiilor urbane sau rurale care
folosesc pădurile pentru recreere. În raportul din presă cauza inițierii incendiilor ar fi asociată
epidemiei, prin retragerea oamenilor din izolarea de acasă în pădure (focuri). Astfel de creșteri ale
suprafețelor cu incendii au și consecințele economice de scară locală, în sensul, pentru că nu vor
exista resurse pentru plata către cei care suferă pagubele a asigurărilor și compensațiilor.

În concluzie, relația dintre pandemie și incendii este una importantă numai la scară locală, nu ne
putem aștepta să afecteze contribuția incendiilor din Siberia în circuitul global al carbonului. Ca o
observație colaterală, nu apare discutată în presă posibilitatea ca particulele de fum să fie implicate
în creșterea ratei de contaminare prin creșterea timpului de viață al virusului. Nediscutarea acestui
aspect e probabil datorită absenței cazurilor de boală în zonele cu incendii.

Un alt eveniment cu mare vizibilitatea publică a fost incendiul din Australia din iarna anului 2019-
2020, dezbatarea publică fiind dacă este datorat sau nu schimbărilor climatice. Câteva articole
științifice care permit o discuție obiectivă pot fi descărcate de aici. Studenții din generația 2019-
2020 au dorit să avem o astfel de discuție, evenimentul respectiv fiind în derulare.

Ca în orice domeniu particular al deteriorării mediului, o bună înțelegere a problematicii incendiilor

depinde de cunoștințe mai generale despre foc (câteva publicații utile pot fi descărcate de aici). În
limbaj comun focul este o ardere cu flacără și căldură. Conotațiile acestui cuvânt sunt indefinit de
multe, variind în interiorul unei limbi în funcție de grupuri și zone geografice și având diferențe
între limbile omenești pe care traducătorii le știu foarte bine.

În limbaj ștințific focul este oxidarea unui material combustibil, o reacție chimică energică având ca
rezultat eliberarea unei cantități mari de căldură și lumină. Există două tipuri majore de flăcări, fără
amestec preliminar (flăcări de difuzie, specifice situațiilor de incendii) și cu preamestecare a
reactanților (de exemplu în motoarele cu benzină și motorină); Lavoisier, Berthollet și Dalton au
deschis drumul înțelegerii compoziției amestecurilor necesare pentru existența unei flăcări la
începutul secolului XIX. (DiNenno și colab., 2002). Dinamica spațială a flăcării și fumului se
modelează prin mecanica fluidelor în termeni de curgere turbulentă și prin ecuații de transfer de
căldură. Aydogan și Usta (2019) analizează comportamentul la ardere al spumelor rigide de
poliuretan impregnate cu particule de nanoargile și substanțe care întârzie procesul de ardere.

Conotația termenului foc în limbaj științifică este pur descriptivă, iar tratarea cunoașterii științifice
despre foc este utilitaristă, în raport cu pagubele și beneficiile pe care le aduce. Mataix-Solera și
colab. (2011) trec în revistă efectele focului (rezultat din incendieri agricole și ale pădurilor) asupra
proceselor de formare a agregatelor din sol. Cao și colab. (2014) simulează pe baza unui model care
ia în considerare efectele cuplate ale căldurii și fumului evacuarea oamenilor dintr-o cameră în caz
de incendiu, urmând să dezvolte în lucrări ulterioare un model care ia în considerare și factorii
psihologici și schimbarea vitezei de propagare a focului.

Totuși, cunoștințe detaliate de acest fel nu vor fi accesibile cu ușurință studenților ecologi pentru că
e vorba adesea de multă fizică și inginerie aplicate aproape la fel în sisteme antropice ca în
sistemele naturale. Reținem, prin urmare, odată în plus nevoia de abordare inter-disciplinară în
domeniul deteriorării mediului.
 Prelegerea 14 Deteriorarea mediului
Recapitulare

Cartarea teoretică a fundamentelor domeniului

P1 Definirea P2 Definirea
inductivă a deductivă teoretică
deteriorării pornind în școala holistă de
de la ce există la București
instituționalizat.

Cartarea teoretică a conținutului specific al domeniului

P3 Clasificarea P5 Propagarea P4 Înțelegerea

tipurilor de deteriorării și deteriorării prin
deteriorare în cuplarea prisma proceselor de
gândirea prin mecanismelor de diferite complexități
obiecte ecologice deteriorare

P6 P7
Zoom in: Zoom in: relația
deteriorarea prin dintre diversitate și
supraexploatare problematica
deteriorării

P8
Rolul analizei
deteriorării în
managementul
capitalului natural

P10
Asistarea deciziilor
despre deterioare

Studii de caz

P0 P11 P12 P13

Problematica Problematica Problematica Problematica
deteriorării în deteriorării deteriorării deteriorării bazinelor
interiorul și în afara corpurilor de apă Sistemului Dunării hidrografice cu
ariilor protejate subterană Inferioare activități miniere
Discuție folosind rezumatul grafic al cursului. Semnificația fiecărui modul al cursului, elementele
cele mai importante ale prelegerilor.Unde se vor pune accentele la evaluarea finală în semestrul 1
2020-2021.

Sesiune de întrebări și răspunsuri cu studentele și studenții pe baza notelor de curs varianta la zi

puse la dispoziție cu o săptămână înainte de ultima prelegere.

Sursă de poluare în apropiere de lunca Dunării, 1997

 Universitatea din București
Facultatea de Biologie

Monitoring ecologic
- note de curs -

Dezvoltări pornind de la manualul Profesorului Ciolpan: http://www.cesec.ro/pdf/curs_MI_OC.pdf

2020 – 2021
 Introducere

Evoluția rapidă a ecologiei, la scara de timp a deceniilor, diversificarea permanentă a stretegiilor de

cercetare și de reprezentare a complexității proceselor ecologice, obligă la permanenta ajustare a ce
se înțelege prin monitoring ecologic. Există abordări științifice care sunt stabilizate prin
instituționalizare și, în acest sens, mai importante aplicativ ca altele. Pe de altă parte și procesele de
instituționalizare au propria lor dinamică, suferă o evoluție culturală și reflectă cu o anumită
întârziere, de circa două decenii, evoluția cunoașterii științifice din domeniul ecologiei și, mai larg,
al științelor mediului.

Această situație de fapt obligă la o frecventă ajustare a conținuturilor unei discipline aplicative ca
monitoringul ecologic. Uneori se impune chiar și modificarea structurii generale, când literatura de
specialitate conturează teme noi semnificative și nediscutate până atunci.

În spațiul de limbă română o sinteză la cele mai înalte standarde academice, de uz didactic, a fost
făcută de Profesorul Octavian Ciolpan în 2005. Continuăm acest efort reținând ce este actual din
manualul respetiv, pe care îl folosim intens în anumite prelegeri, și dezvoltând alte direcții noi
pentru a acoperi literatura mai nouă.

Ceea ce dorim să facem împreună în acest curs este să tratăm domeniul monitoringului ecologic cu
accent atât pe procesele care susțin evoluția permanentă a domeniului către o abordare integrată, cât
și pe etapele ciclului de viață ale unui program de monitoring la standardele internaționale actuale.
Intenția noastră este ca abordarea rezultată să poată funcționa ca un sub-domeniu al științei
dezvoltării durabile, alături de altele cum sunt Deteriorarea mediului sau Managementul diversității
biologice din planul de învățământ al specializării de ecologie și protecția mediului.

Literatura de specialitate folosită o livrăm și direct, neprocesată, pentru a fi organizată în directoare

de către colaboratorii de la fiecare lecție, astfel încât oricine dorește peste câțiva ani să actualizeze
sinteza să o poate făce urmărind arborii de citare ai publicațiilor selectate acum. Un astfel de efort
poate fi făcut atât de actualii studenți, viitori profesioniști peste câțiva ani, când vor avea nevoie
efectiv să lucreze într-un domeniu sau altul al monitoringului ecologic, cât și de viitoare cadre
didactice care ar avea de construit un astfel de curs.

Încheiem prin a mulțumi studentelor și studenților din anul universitar 2020-2021 cu care am putut
lucra numai on-line și celor din anul universitar 2019-2021 care au redactat unele note de curs.
Integrarea și schițarea explicită a tuturor notelor de curs o datorăm lor, interesului manifestat și
dorinței de a cunoaște cât mai mult în astfel de condiții vitrege pentru procesul de predare învățare.
Esențial în momentele dificile este ca totul să fie tratat ca o oportunitate, ceea ce am și făcut
împreună.

Unele din textele din aceste note de curs sunt părți din livrabile sau materiale interne ale proiectului
complex de cercetare, dezvoltare și inovare INTER-ASPA, 34PCCDI / 2018 pe care autorul notelor
le-a elabort în mod direct. Notele nu ar fi putut să existe în această formă fără excelenta funcționare
a acestui consorțiu format din șapte instituții academice și de cercetare. Notele vor fi folosite și la
școlile de vară organizate în cadrul acestui proiect complex în anul 2021.
Rezumat grafic
 Planificarea temelor la Monitoring ecologic
în semestrul 1 al anului universitar 2020-2021

Data Tema Monitoring Curs (2 ore) Tema Monitoring Seminar (1 oră)

8 Explorarea tipurilor de monitoring ecologic prin Schema de proiectare și implementare a unui

octombrie prisma literaturii de specilalitate. Conceptul de sistem de monitoring (Reynold și colab. 2016)
2020 integrare în management și aplicarea lui la
monitoring. Definirea de uz didactic a
monitoringului ecologic
15 Monitoringul ca parte a funcției manageriale de Aplicarea schemei generale de proiectare pentru
octombrie control. Abordarea holistă și cea policentrică pentru integrarea sistemelor de monitoring într-o
2020 integrarea sistemelor de monitoring în literatura de comunitate de organizații interesate în
specialitate. Monitoringul integrat prin cuplarea monitorizarea unei pachet de servicii ecosistemice.
sistemelor de monitoring organizaționale. Studiu de caz Bansen și colab. (2016)
Fezabilitatea monitoringului integrat în funcție de
stadiul de maturizare al organizațiilor implicate.
22 Relația dintre monitoring, modelarea proceselor și Tendințe și posibilități de integrare a monitorizării
octombrie managementul integrat. Monitoringul integrat al cu modelarea matematică (Honrado și colab. 2015)
2020 producției de servicii ecosistemice la diferite
niveluri ierarhice (Iordache și Bodescu 2005).
Diversitatea instituțiilor care pot cataliza integrarea
la nivel național. Conceptul de sistem informațional
în lucrarea Managementul Dezvoltării (Vădineanu
2004)
29 Analiza sistemelor de monitoring globale din Diversitatea structurilor manageriale în rețelele
octombrie punctul de vedere al susținerii modelării integrate a globale de monitoring (Bourgeron_colab_2018)
2020 proceselor (Baatz și colab. 2018). Gradientul dintre
abordări sectoriale și holiste. Structura sistemului
ILTER (Mirtl și colab. 2018)
5 Instrumente pentru facilitarea cooperării între Analiza ontologică pentru sisteme informaționale
noiembrie organizații în vederea creării unor sisteme de care susțin monitoringul integrat în sisteme socio-
2020 monitoring policentrice. Scăderea costurilor de ecologice (Kumazawa și colab. 2017). Vocabulare
tranzacție cu ontologii ale sistemelor informaționale comune în proiecte transdisciplinare.
și modele de cuplare între procese. Instrumente de
stimulare a cooperării (proiecte, politici și
reglementări).
12 Abordarea holistă în monitoringul integrat al Analiza relației dintre nevoile locale și cele globale
noiembrie sistemelor socio-ecologice (Vădineanu 2004). în rețeaua de monitoring ILTER
2020 Monitorizarea sustenabilității și a rezilienței (Holzer_colab_2018)
sistemelor socio-ecologice
19 Obiectivele specifice de monitoring: exemple. Posibilități de implementare a unui obiectiv de
noiembrie constrângeri asupra formulării lor, clasificare monitorizare a diversității genetice în ecosisteme
2020 (Reynolds și colab 2016 paginile 4-11), tipuri de forestiere (Kavaliauskas și colab. 2018)
monitoring (Ciolpan 2005 pag 39-56), situația în
sistemele naționale de monitoring, direcții de
dezvoltare a cadrului instituțional și legislativ
(pentru monitorizarea serviciilor ecosistemice)
26 Selectarea variabilelor și indicatorilor pentru fiecare Relația dintre variabilele esențiale pentru
noiembrie categorie de obiective specifice la diferite niveluri monitorizarea biodiversității și trăsăturile
2020 niveluri ierahice de organizare a sistemelor de funcționale (Kissling și colab. 2018)
monitoring

3 Selectarea metodelor. Eficacitatea sistemelor de Studiu de caz WFD (Birk și colab. 2012) Studii de
decembrie monitoring. Cauze care pot duce la eșec caz (Lindemeyer și Likens 2018)
2020 (Lindemeyer și Likens 2018)

10 Eficienta sistemelor de monitoring. Evaluarea Raportul dintre costuri și beneficii în cazul unui
decembrie costurilor și construirea capacității de implementare sistem de monitoring marin (Nygard și colab.
2020 în programele de monitoring 2016)
https://www.youtube.com/watch?v=Alt2OQS7L3U
https://www.msp-platform.eu/practices/recommendations-
 national-marine-monitoring-programmes-latvia-estonia-finland-
and

17 Asigurarea și controlul calității în monitoring: teren, Probleme în monitorizarea tendințelor de

decembrie laborator și prelucrarea datelor schimbare pe termen lung și posibile solulții
2020 (Ellingsen și colab. 2017)

7 ianuarie Managementul datelor în programe de monitoring. Managementul ciclului de viață al datelor în LTER
2021 Comunicarea și diseminarea informației. Revizuirea (Michener și colab. 2011)
și învățarea în programul de monitoring.
14 Recapitulare. Prezentarea testului grilă pentru Transformarea în limbaj comun a indicatorilor
ianuarie evaluarea finală ecologici formulați științific (Schiller și colab.
2021 2001)
 Prelegerea 1 Monitoring ecologic
O definire de interes didactic a monitoringului ecologic

Orice monitoring este asociat unor planuri de nivel operațional, tactic și strategic în cadrul funcției
manageriale de control. Începem prin a vedea ce se numește monitoring ecologic în literatura de
specialitatate și a caracteriza ce abordări există. Continuăm prin a vedea ce este numit monitoring
integrat și în ce fel este aplicată această sintagmă. Apoi vom construi o definiție a monitoringului
ecologic cu utilitate didactică, pentru cursul nostru.

Discuție pornind de la analiza a 11 manuale și cărți în domeniul monitoringului (arhiva se poate

descărca de aici).
 Monitoring ecologic în literatura de specialitate: Exemple, ce fel de abordări sunt.
 Monitoring integrat în literatura de specialitate: Exemple, ce fel de abordări sunt.

Construirea unei definiții a monitoringului ecologic.

Disciplina monitoringul ecologic în contextul nostru instituțional servește, prin natura sa aplicativă,
știința dezvoltării durabile (sustainability science). Știința DD este un domeniu emergent, care are
propria sa structură teoretică și diversitate internă, reflectată de diferitele școli de gândire.
Contribuția teoretică pe acest plan din 1998 (DD), precum și contribuțiile din 2004 (Managementul
dezvoltării), se înscriu în evoluția acestui domeniu, care acum (2020) este mult mai avansată, având
o heterogenitate internă a abordărilor destul de mare. În școala noastră, la ora actuală, se manifestă
2 linii de forță din această știință, fără ca, aparent cel puțin, să fie conștientizată diferența majoră
între cele două abordări.

Într-o abordare, procesul de luare a deciziilor (science-policy interface), ˝vârful tortului˝, separă clar
ce este știință de ceea ce este proces politic, lucrând cu un concept de știință clasic. În cealaltă
abordare, nu mai există această separare, ecologul ocupându-se și de agenda politică
(transformative ecology). Conform literaturii, originile “transformative ecology” țin de un domeniu
ideologic numit marxism cultural.

Producția școlii de la București este hibridă, urmând diferitele proiecte internaționale în care suntem
parte. Această situație reflectă poziția necentrală a școlii de la București în raport cu centrele de
dezvoltare a științei durabilității din spațiul occidental la care se racordează prin proiecte. În
particular, lucrarea din 1998 nu are o abordare transformistă, în timp ce lucrarea din 2004 include și
elemente transformiste, de știință așa-numit post-normală.

Avem nevoie de un model de teorie a DD de uz didactic, care să arate cum de există simultan toate
aceste abordări și în ce fel cunoașterea din ecologie servește fiecare abordare.
Ca prim pas, avem nevoie de un model structural cu privire la corpurile de cunoaștere despre:
- Obiecte și procese ecologice
- Obiecte și procese sociale
deoarece ele constituie cunoașterea despre sistemele socio-ecologice, de care depinde conceptul
nostru de știință a DD.

Clasificarea tipurilor de cunoaștere este în funcție de strategiile de reducere a dimensionalității în

metoda de cercetare specifică sub-domeniului respectiv (tabelul care urmează, discutat în detaliu în
disciplina Ecologie generală).

Între variantele 3a și 3b există multe poziții intermediare în realitatea teoretică, iar situația fiecărui
produs de cunoaștere trebuie evaluată separat, nu după termeni și concepte, ci după măsurătorile din
spatele termenului (le găsim în capitolul de metode al oricărei surse primare). Cunoașterea
științifică nu constă numai în concluziile unui demers de cercetare, ci în întreg procesul de
cercetare, așa cum este descris într-o sursă primară. Procesul de cercetare include practici
(cunoaștere explicită și tacită) și presupoziții fără care nu putem înțelege semnificația concluziilor
științifice, cât de relevante sunt, pentru ce domeniu al realității, ce limite au.

E1 E2 E3a E3b E4 E5
Ecofiziologie Ecologia Ecologia Ecologia Ecologia Structuri
Ecologie
populației comunităților biocenozelor ecosistemelor generale ale
sistemelor
complexe (ec.
S1 S2 S3a S3b S4 sistemică, th
Management Ecologia Ecologia Sisteme co- Ecologia ciclului
populațiilor de comunităților de evoluate de industrială și alte adaptativ a lui
Științe organizații organizații (Arena organizații abordări Holling, th
sociale de acțiune) fizicaliste (DD98) despre structuri
generale sociale
și economice)
S5

În zona E5/S5, modelele tind să se aplice asupra oricărui tip de sistem productiv. La aceste corpuri
teoretice se adaugă cele din alte științe ale mediului care studiază procese relevante pentru
rezolvarea problemelor socio-ecologice (hidrologie, geologie etc.)

Interpretarea acestei clasificări, pe lângă rolul ei pedagogic, se poate face în 2 moduri:

- Printr-o schemă progresistă, în sensul că ecologia sau științele sociale au evoluat de la
strategia cea mai simplă de reducere a dimensionalității obiectelor și proceselor productive,
până la strategia cea mai complexă. În Ecologia din 82, evoluția începe de la E2
(autecologie) până la E4 (ecologia ecosistemelor, denumită ecologie sistemică, prin folosirea
metodei de analiză sistemică descrisă în primul capitol din lucrare). În lucrarea din 98 (DD),
se duce un pas mai departe, către modelele generale ale sistemelor socio-ecologice.
Consecința acestui mod de interpretare a diversității corpurilor de cunoaștere în domeniul
ecologiei este o definire de uz didactic a ecologiei sistemice care include în problematica ei
tot ce se află în alte strategii de reducere a dimensionalității. Această definire încă specifică
școlii de la București este o soluție conceptuală dependentă de modelul progresist de
interpretare și care nu este prezentă și pe plan internațional.
- Interpretarea realistă a acestei clasificări este că toate subdomeniile au evoluat dintr-un
trunchi comun al problematicii ecologice (conturat prin lucrarea cheie Originea speciilor a
lui Darwin) și că aceste domenii sunt asemenea unor specii diferite care sunt adaptate pentru
rezolvarea unor probleme diferite și care coexistă în comunitatea oamenilor de știință,
contribuind toate la buna funcționare a ˝ecosistemului de cunoaștere ecologică și socio-
ecologică, fără să existe o superioritate a uneia asupra alteia, așa cum în natură, evoluția
biologică nu are o direcție de la inferior la superior. Această interpretare se poate susține atât
prin cercetări de istorie a biolologiei și ecologiei, cât și prin cercetarea ecosistemului actual
de școli de gândire etc.

Odată ce avem acest cadru care ține de baza tortului (cunoașterea fundamentală), putem adăuga
dimensiunea aplicativă (mijlocul tortului), și anume termenii unei discuții despre problemele socio-
ecologice care trebuie rezolvate.

În varianta progresistă de interpretare, problemele socio-ecologice pot fi formulate ca relații între

sistemele de maximă complexitate (strategia 5), ceea ce conduce în mod obligatoriu la o abordare
holistă. În varianta de interpretare evolutiv-culturală, realistă, problemele socio-ecologice pot fi
formulate prin cuplarea unor elemente de cunoaștere ecologică și socială, aparținând și altor
strategii de reducere a dimensionalității. Fără a avansa în această direcție care presupune
dezvoltarea unei cercetări de evoluție a cunoașterii și managementului resurselor naturale, putem
observa că este managementul așa-numit sectorial ca este asociat unor probleme socio-ecologice
ce țin de strategiile S1 și S2 cuplate cu E2, E3 sau E4. În același timp, se justifică și probleme
socio-ecologice mai complexe, prin care se cuplează arene de acțiune (S3) cu ecosisteme sau
coxmplexe de ecosisteme (E4). La fel de bine se justifică și existența separată a problemelor holiste,
de tipul celor din abordarea progresistă.

Tipurile de probleme socio-ecologice rezultate din raportarea la elemente de cunoaștere asociate

unor strategii diferite de reducere a dimensionalității (tabelul de mai sus) duc la următoarele
variante de monitoring ecologic în realitatea funcționării sistemelor socio-economice:
1. Un monitoring ecologic relevant la nivel operațional pentru rezolvarea unor probleme
de management sectorial al resurselor naturale. Se folosesc cunoștințe ce țin de
domeniile E1, E2, E3 pt a obține informații despre calitatea unor resurse naturale (sol, apă
etc), sau pt alte obiective, cf clasificării de la prelegerea despre obiective.
2. Un monitoring ecologic care se manifestă la nivel tactic, în formularea unor obiective în
cadrul abordărilor sectoriale prin preluarea de către aceștia a unor termeni, a unor concepte
din strategiile E4 și E5, de exemplu cel de serviciu ecosistemic. Întâlnim astfel de obiective
în monitoringul sectorial al solului, apelor, pădurilor, cu consecințe evidente și la nivel
operațional.
3. Un monitoring ecologic de tip sectorial asociat instituționalizării managementului
speciilor și habitatelor, în care chiar scopul programelor de monitoring are fundament
ecologic prin însăți natura obiectelor și proceselor monitorizate. Face apel la Strategiile E2,
E3, E4.
4. Un monitoring ecologic fundamentat pe strategia E5, holistă, care conduce la abordări de
felul celor din programele de cercetare și monitoring a sistemelor socio-ecologice pe termen
lung, discutate anterior.
5. Este în curs de evoluție un monitoring ecologic care servește co-managementului
resurselor naturale în arene de acțiune, fiind și prezent în realitate într-un nr nu f mare de
situații.

Definiție: monitoringul ecologic este conjuncția

a cinci tipuri de monitoring: sectorial operațional
pentru managementul unor resurse naturale,
sectorial tactic pentru managementul unor
resurse naturale, sectorial al diversității genetice,
biologice și ecologice în forma instituționalizată,
holist socio-ecologic și integrat pentru co-
managementul resurselor naturale în arene de
acțiune.

Alte sinteze didactice :

În Ciolpan (2005) se pot găsi descrise exemple

de sisteme de monitoring reale mai integrate sau
mai sectoriale, internaționale și din România, de
la pagina 214 la pagina 250.

Notă : această prelegere a fost redactată de

domnișoara Codruța Hobincă din generația 2020
de studenți ecologi. Imaginea din dreapta este
ciorna prelegerii în ziua în care a fost susținută.
 Prelegerea 2 Monitoring ecologic
Monitoringul ca parte a funcției de control managerial

În această prelegere amplasăm la început monitoringul în cadrul funcției de control managerial, iar
în partea a doua introducem procedura generală de organizare a monitoringului ecologic.

Am încheiat prelegerea trecută definind inductiv monitoringul ecologic astfel:

 monitoringul ecologic este conjuncția a cinci tipuri de monitoring: sectorial operațional
pentru managementul unor resurse naturale, sectorial tactic pentru managementul unor
resurse naturale, sectorial al diversității genetice, biologice și ecologice în forma
instituționalizată, holist socio-ecologic și integrat pentru co-managementul resurselor
naturale în arene de acțiune.

Primele trei forme de monitoring din definiție corespund abordărilor dominante social și economic.
Prin prisma schemei discutate în LP 2 de monitoring, aceste abordări dominante sunt cele ale
organizațiilor/beneficiarilor care interceptează și gestionează sectorial serviciile ecosistemice
(inclusiv producția de resurse regenerabile înțeleasă ca un anumit serviciu ecosistemic). De la aceste
organizații se așteaptă să aibă reacțiile (conform modelul DPSIR) care să ducă la îmbunătățirea
producției de servicii ecosistemice printr-o buclă de retroacțiune (feedback).

Problema care apare, evidențiată și la disciplina Deteriorare, este că simpla reacție unilaterală, a
fiecărei tip de organizație sectorială în parte, nu este suficientă, deoarece sunt neglijate relațiile
dintre obiectele naturale și cuplajele dintre procesele care susțin producerea a ce este de interes
pentru fiecare utilizator sectorial. În aceste condiții se pune problema stimulării cooperării, a
integrării dintre acțiunile actorilor sectoriali. Primul nivel de discuție pe plan public al felului cum
s-ar putea face așa ceva este unul cu nuanțe ideologice:
 Fie există așteptări ca prin simpla competiție pe piață organizațiile să ajungă la o mai mare
responsabilitate și să coopereze, să se ajungă la un monioring ecologic mai integrate
(ideologie neintervenționistă, de dreapta)
 Fie ar fi necesară intervenția puternică a statului și altor entități suprastatale care să
catalizeze această tranziție spre un model mai apropiat de ce este necesar pentru dezvoltarea
durabilă. Modelul holist socio-ecologic al monitoringului integrat (din Managementul
Dezvoltării, 2004) se încadrează în această direcție.
Dorim este să ne desprindem complet de opțiunea pentru un aspecte ideologic sau altul, să le
analizăm pe toate obiectiv. Pentru a face asta încadrăm mai întâi orice monitoring în funcția de
control managerială a organizațiilor, conform teoriilor știnței managementului. În figura de mai jos
avem cel mai simplu model de concepere a controlului (preluat din Merchant 1982).
Se observă că există niște standarde de producție în organizație și că monitoringul produce prin
măsurare niște date care permit să aflăm dacă sunt atinse standardele. Într-o organizație care se
ocupă cu producția sau managementul unor resurse și servicii ecosistemice procesele din schemă
sunt în special procese naturale, intervenția umană – input, nefiind foarte mare (totuși mai mare în
sistemele antropizate ca în cele seminaturale și naturale). Monitorizarea se poate face în special
asupra rezultatelor, dar și asupra proceselor sau intrărilor de resurse organizaționale ca să fie
influențate procesele naturale, sau să aibă loc interceptarea/extragerea resurselor naturale. Datele
obținute fundamentează intervenția printr-o buclă de retroacțiune.

Într-o organizație în general putem avea un control formalizat, care duce la construirea unor sisteme
informaționale, sau unul care face apel la rețele sociale (figura de mai jos, după Bolinger 2019).

Așa cum am explicat în conversația noastră înregistrată pe care o aveți la dispoziție monitoring
ecologic este asociat controlului prin sisteme informaționale, tocmai deoarece intervenția umană a
staff-ului asupra proceselor naturale nu este un aspect dominant în producția serviciilor
ecosistemice, exceptând situațiile când avem de a face cu un management activ al capitalului
natural. Este de reținut însă că într-o organizație controlul formalizat poate fi numai o opțiune, sau o
parte dintr-o strategie echilibrată, alături de controlul prin rețele sociale.

Mai mult decât atât, dintre instrumentele tacite și explicite disponibile pentru control, monitoringul
ecologic se face numai prin instrumente explicite (tabelul de mai jos, zona galbenă, după Bolinger
2019).

Prin însăși natura sa, pentru că vizează ce se produce prin procese naturale, ecologice, monitoringul
ecologic are toate caracteristicile științifice pentru a putea livra date obiective, explicite, care să
alimenteze sisteme informaționale și care să permită măsuri în cazul în care nu sunt atinse
standardele manageriale acceptate.

Până acum am avut o imagine statică asupra controlului. Un model ceva mai complex al controlului
permite înțelegerea evoluției sale în interiorul organizației ca urmare a învățării (figura de mai jos,
după Merchant 1982). Spre deosebire de primul model apare o buclă A de învățare, în care schimbă
reprezentarea cu privire la rezultatele/standardele dorite. Învățarea este despre procesele care susțin
producția, iar în cazul monitoringului ecologic este despre procesele de mare complexitate care
susțin producția de servicii ecosisteme, rezultate prin cuplarea proceselor mai simple de care se
ocupă managementul de mediu sectorial. Am putea spune că noile standarde sunt cele asociate
modelului de dezvoltare durabilă. Odată standardele schimbate se schimbă și felul cum va fi
conceptul monitoringul ecologic, dar acesta nu este un proces rapid, ci de durată. La scară mare,
națională, avem alte standarde, dar există o rezistență instituțională la schimbare. Cum are loc
aceasă schimbare în realitate.

Cercetările care au avut loc în țările dezvoltate arată că are loc o maturizarea organizațională. Am
dat un exemplu în dezbaterea noastră înregistrată despre cum o organizație trecere de la o raportare
reactivă la mediu la una în care ajunge să contribuie la formarea altor actori de societate în sennsul
responsabilității de mediu (figura de mai jos, dintr-un raport de cercetare: Figura reprezintă
dinamica indicatorilor prin care se estimează maturizarea sistemului de management al mediului
pentru prevenirea și controlul externalităților negative într-o companie, adaptat după Ormazabal și
colab. 2017). Cu cât organizația este mai matură din perspectiva managementului de mediu, cu atât
este mai deschisă pentru un monitoring integrat ca să susțină standarde compatibile cu dezvoltarea
durabilă a sistemului socio-ecologic care o integrează.

Rămâne de clarificat care este motorul acestei evoluții în sensul maturizării organizaționale. E vorba
de competiție între organizații, sau e vorba mai degrabă de intervenția prin reglementări și
stimulente a statului (discuția despre ideologii din debutul prelegerii) ? Obiectiv vorbind ambele
mecanisme conteză, după cum arată cercetările de evoluția instituțiilor în domeniul
managementului mediului. Organizațiile interacționează în arene de acțiune complexe, un fel de
ecosisteme sociale, în care sunt relații de diferite feluri. Aceste relații depind nu numai de voința și
deciziile organizațiilor, ci și de capitalul cultural și social local din zonele respective, precum și de
intervențiile de la niveluri superioare ierahice socio-ecologice. În a doua figură de pe pagina
următoare avem un model adaptat după Elinor Ostrom al felului cum organizațiile implicate în
managementul mediului și monitoringul ecologic interacționează în arene de acțiune de la nivel
operațional la nivel național (constituțional în termenii autoarei originale). Autoritățile pun la
dispoziție reguli, proceduri, care sunt resurse necesare pentru interacțiunea structurată și eficientă
care să ducă la rezolvarea problemelor de mediu (R, reacția, din modelul DPSIR).
Reacțiile organizațiilor sectoriale imature de la nivel operațional pot evolua către reacții mai
integrate mature prin competiție sub constrângerea unor reguli bine formulate de la nivel ierarhic
superior, și sub stimularea unui anumit tip de capital cultural local, deliberativ din partea oamenilor,
de implicare civică. Un alt mecanism de evoluție este și prin prin procese de luare comună a
deciziilor în arene de acțiune facilitate de la nivelul ierarhic superior. Dacă procesele de evoluție nu
sunt suficient de rapide fie putem opera la nivelul capitalului cultural, prin educare (lentă, pe termen
lung), fie la nivelul regulilor și procedurilor (mai rapidă).

În acest context vedem că nu există o unică soluție ideologică, intervenționistă sau de tipul piață
liberă, ci în funcție de context, de situație, soluțiile optime sunt o combinație de măsuri
caracteristice ambelor modele tradiționale ideologice. O astfel de abordare nu mai are un singur
centru decizional, ci are mai multe centre, la diferite scări sociale, și se numește policentrică. În
anumite împrejurări, când capitalul cultural este foarte nefavorabil funcționării arenelor de acțiune
comună, se pot justifica măsuri mai puternice de la un singur centru, de sus în jos (holist socio-
ecologic). Pe măsura evoluției culturale a sistemelor socio-ecologice respective se poate trece la o
variantă mai descentralizată de concepere a sistemelor integrate de monitoring ecologic (integrat
pentru co-managementul resurselor naturale în arene de acțiune).

Am arătat așadar care este poziția monitoringului în cadrul funcției de control, că cel ecologic este
asociat numai unei strategii de control care folosește mijloace explicite pentru a alimenta sisteme
informaționale despre obiecte și procese naturale care duc al producția de resurse naturale și servicii
ecosistemice. Am văzut apoi că orice monitoring poate avea o buclă de învățare care duce la
ajustarea standardelor, și că în cazul celui ecologic învățarea a dus la schimbarea acestor standarde
pe măsură ce procesele naturale și relațiile de conexiune inversă de tip DPSIR au fost cunoscute tot
mai bine. Totuși, multe organizații sectoriale încă nu au evoluat către o maturizare de mediu, acesta
fiind un proces lent, cu scară de timp a deceniilor. Maturizarea are loc în arene de acțiune, în
“ecosisteme sociale” care implică mulți actori și care sunt organizate la mai multe scări, după
modelul ierarhiilor de sisteme sociale. Procesele care o susțin sunt atât de competiție constrânsă de
reguli informale locale, cât și de reguli și proceduri care pot fi create la niveluri ierarhice superioare.
Vom vedea că mai intervin și multe alte ingrediente în acest proces complex de interacțiune care
poate duce în timp la maturizare.

Putem trece acum la al doilea punct, cel al procedurii general de elaborare a unui sistem de
monitoring.

Procedură generală de elaborare a unui sistem de monitoring.

Am inspectat deja această procedură în prima LP și am văzut că sunt mai multe abordări în
literatură, din diferite perspective, dar noi am reținut-o numai pe aceasta, care e cea mai apropiată
de interesele unor specialiști în ecologice formați la o facultate de biologice.

Pașii necesari sunt prezentați în schema din figura 50 de mai jos (adaptată după Reynolds 2016).
Analiza literaturii de specialitate arată că formularea și încadrarea problemei sunt etape cruciale
înainte de proiectarea monitoringului, de obicei neglijate. În acest curs propunem o abordare
analitică a tipologiei situațiilor care necesită management și monitoring integrat, așa cum reise din
situațiile care apar în arenele de acțiune, despre care am vorbit mai sus.

Situațiile legate de managementul mediului din arenele de acțiune pot fi foarte diverse, însă
rezolvarea lor în ce privește sistemul de monitoring ecologic poate urma pașii din figura de mai jos.
 Revizuire

Figura 50 Pașii generici pentru organizarea unui sistem de monitoring sectorial sau integrat. Cu
roșu este evidențiată situația relevantă doar pentru monitoring pentru modelarea integrată a
proceselor în vederea asistării managementului integrat al resurselor naturale.

Un aspect important care reiese din analiza literaturii este delimitarea la servicii și resurse naturale
bine precizate ca miză a managementului integrat, corespunzând unor utilizatori clar identificabili.
Concentrarea permite stabilirea clară a proceselor țintă, iar mai departe a variabilelor relevante și a
posibilităților de cuplare a modelelor prin care se descriu procesele respective. În acest fel, creșterea
exponențială a costurilor monitoringului integrat este evitată, la fiecare nivel de complexitate
adăugat putând exista o imagine clară asupra creșterii costurilor (de Blust et al. 2013). Literatura
arată că nu există o singură cale de a concepe monitoringul integrat (Birk și colab. 2012), problema
aceasta depinzând de organizațiile implicate, resursele existente, cadrul instituțional, capabilitățile
analitice la nivel operațional de monitorizare, alți factori. Ce se poate face este crearea unor
proceduri pe tipuri de utilizatori și probleme care să susțină serviciul de asistare a deciziilor în acest
sens și să reflecte situația particulară dintr-un anumit sistem socio-economic, în cazul nostru cel al
României.
Un element decisiv care reiese in literatură este rigoarea foarte mare necesară, la standarde
științifice, a implementării planurilor de monitoring, formulate explicit ca testări ale unor ipoteze cu
privire la tendințe de variație a variabilelor, de depășire a unor valori prag etc. Doar un astfel de
monitoring poate susține modelarea proceselor relevante, folosind sisteme informaționale integrate
(Sutter et al. 2015), care la rândul ei permite rularea unor scenarii relevante pentru managementul
integrat necesar mai multor tipuri de utilizatori de resurse naturale și, în funcție de rezultatele
concrete ale acțiunilor de management, revizuirea abordării la diferite niveluri, de la cel al
implementării monitoringului la cel al formulării problemelor (Geijzendorffer et al. 2016).

Un alt aspect important care reiese din schema de mai sus și pe care deja l-am cunoscut în discuția
despre monitoring ca parte a funcției de control managerial este existența buclelor de învățare. Așa
cum a clarificat la primul LP, pe lângă bucla de învățare tradițională din faza de implementare (pașii
8-10) apar încă două bucle de învățare : prima este la revizuirea modului de formulare a problemei
și de stabilirea a obiectivelor (caracteristică discuțiilor inițiale din arenele de acțiune), iar a doua
este de învățare și revizuire generală a întregului program de monitoring după ce se constată
efectele acțiunilor (intervențiilor, în prima figură a prelegerii). Ce diferă de modelul controlului
managerial din Merchant (1982) este că învățarea nu mai este la scara unei singure organizații, ci
este o învățare și în arene de acțiune, la scară socială (“social learning”), tocmai pentru că
problemele de rezolvat sunt de interes comun pentru mai mulți actori.

Bibliografie (două titluri și un raport științific mai detaliat se pot descărca de aici)

 Birk S., W. Bonne, A. Borja, S. Brucet, A. Courrat, S. Poikane, A. Solimini, W. van de Bund,
N. Zampoukas, D. Hering, 2012, Three hundred ways to assess Europe‟s surface waters: An
almost complete overview of biological methods to implement the Water Framework Directive,
Ecological Indicators, 18, 31-41
 Bollinger S. R., 2019, Creativiy and forms of managerial control in innovation processes: tools,
viewpoints and practices, European Journal of Innovation Management, 23(2), 214-229
 De Blust G., G. Laurijssens, H. Van Calster, P. Verschelde, D. Bauwens, B. De Vos, J.
Svensson, R. Jongman, 2013, Design of a monitoring system and its cost-effectiveness, Alterra
Report 2393, Wageningen
 Geijzendorffer I. R., E. C. Regan, H. M. Pereira, et al., 2016, Bridging the gap between
biodiversity data and policy reporting needs: and Essential Biodiversity Variables perspective,
Journal of Applied Ecology, 53, 1341-1350
 Merchant K. A., 1982, The control function of management, Sloan Management Review, 23(4),
43-55
 Reynolds J. H., M. G. Knutson, K. B. Newman, E. D. Silverman, W. L. Thompson, 2016, A
road map for designing and implementing a biological monitoring program, 188, 399
 Sutter R. D., S. B. Wainscott, J. R. Boetsch, C. J. Palmer, D. J. Rugg, 2015, Practical guidance
for integrating data management into long-term ecological monitoring projects, Wildlife Society
Bulleting, 39, 451-463
 Prelegerea 3 Monitoring ecologic
Monitoringul ecologic în contextul sistemelor suport de asistare a deciziilor

În prelegerea anterioară am arătat că monitoringul este asociat funcției de control manageriale, că

monitoringul ecologic corespunde unei abordări explicite prin sisteme informaționale, că
maturizarea organizațiilor în sensul adoptării unui management de mediu și, după caz, unui
monitoring ecologic mai responsabil are loc în arene de acțiune sociale, iar în final am introdus
pașii generici ai organizării unui sistem de monitoring cu bucle de învățare atât în arene de
acțiune, cât și în interiorul sistemului de monitoring ca atare, după ce structura sa a fost stabilită în
acord cu nevoile beneficiarilor.

Obiectivele acestei prelegeri sunt:

 Să ne facem o imagine asupra abordării holiste, socio-ecologice de scară mare, în monitoringul
ecologic, în care accentul se pune pe intervenție de sus în jos.
 Să vedem cum anume se poate ajunge la niveluri de integrare de complexitate intermediară în
arene de acțiune, pentru rezolvarea unor probleme de mediu la scări mai mici decât cele
relevante pentru abordarea holistă, cu accent pe echilibru între intervenție de sus în jos (top-
down). și de jos în sus (bottom-up).

Ambele abordări au drept rol catalizarea depășirii abordării sectoriale în monitoringul ecologic.
Prima este relevantă îndeosebi în condiții de imaturitate organizațională pe scară socială mare, a
două caracteristică îndeosebi societăților mai avansate succesional (economic, cultural, social). În
practică cele două abordări pot fi privite ca fiind complementare, cea holistă socio-ecologică putând
fundamenta politic de scară mare, națională, ce policentrică, de complexitate intermediară, fiind
specifice scărilor locale și regionale. O astfel de diviziune a rolurilor nu este necesară conform unor
reguli anume, ea este una care se poate constatat. Abordare holistă poate coborî până la nivel local,
iar cea policentrică poate urca până la nivelul național sau chiar supra-naționale (al Uniunii
Europene în cazul nostru).

Din punctul de vedere al frecvenței abordărilor în literatura științifică aplicativă avem câteva
informații la zi în figurile 51 și 52. Se poate constată ca textele care propun abordări integrate
holiste sunt rare, între ele fiind și cele produse de școala de ecologie de la București. Literatura
despre monitoring ecologic holist e de circa zece ori mai puțină decât cea despre monitoringul
ecologic integrat. Literatura despre monitoring în contextul unor arene de acțiune este de circa două
ori mai bogată ca cea despre monitoringul ecologic holist, dar este la o cincime din literatura despre
monitoringul ecologic integrat, ceea ce indică faptul că mai sunt și alte abordări care pot da seamă
de buclele de învățare asociate maturizări organizaționale. Evident, într-un curs nu putem epuiza
tratarea tuturor abordărilor, însă le putem alege pe cele mai relevante pentru problema noastră.

Abordarea holistă I. Conceptul de sistem informațional în cartea Managementul Dezvoltării

Cartea Managementul dezvoltării este disponibilă on-line aici. Noțiunea de sistem informațional
este preluată din teoria funcției de control managerial și aplicată la scara întregului sistem socio-
ecologic, conceput ca o entitate care poate fi controlată asemenea unei organizații. Gradul de
integrarea managerială este cel maxim, în raport cu alte abordări. Sistemele informaționale sunt
introduse în etapa a 5-a a procesului de producere, analiză, structurare și diseminare a datelor,
informațiilor și cunoștințelor necesare managementului ecosistemic și adaptativ (figura 53).
Sistemele informaționale sunt alimentate și de monitorizarea condițiilor de co-dezvoltare de scară
mare a sistemelor socio-ecologice (SSE-CN, figura 54). Sistemele informaționale sunt sunt
susținute de o infrastructură specifică, constatu în baze de date și baze de cunoștințe și sunt
alimentate de organizații care produc cunoaștere și de organizații care constituire sistemul de
monitoring integrat (figura 55).

Vom aborda în prelegerea de peste trei săptămâni în detaliu abordarea holistă în monitoringul
integrat al sistemelor socio-ecologice. Este important de remarcat deocamdată că această abordare
nu s-a instituționalizat pe plan național la scară mare, dar este instituționalizată pe plan global în
rețele ecologice de cercetare pe termen lung, care au și o reprezentare pe plan național. În
prelegerea următoare vom începe discutarea acestor sisteme de monitoring globale.

Figura 51 Rezultatele interogării bazei științifice Google scholar în 23 octombrie 2020 pentru
termenii cheie “monitoring holist” și „monitoring integrat” cu și fără termenul cheie „ecologic”.
Figura 52 Ocurențe ale termenului cheie “arenă de acțiune” împreună termenii cheie mediu,
monitoring, integrat. Interogare în Google scholar, 23 octombrie 2020.

Abordarea holistă II. Un model intermediar între abordarea holistă cu integrare mare top-
down și abordarea policentrică

Un element care nu este prezent explicit în abordarea holistă din Managementul dezvoltării este
organizarea ierarhică a sistemelor de monitoring al capitalului natural, ca rezultat al monitorizării
distincte a proprietăților emergente la fiecare nivel ierarhic. Modelul conceptual pe care îl folosim
este același cu cel de la Deteriorarea mediului, prin prisma căruia există un flux de servicii
ecosistemice distincte la fiecare nivel ierarhic între capitalul natural și sistemele socio-economice.
În spatele acestor fluxuri ecosistemice se află proprietăți emergente structurale și funcționale ale
sistemelor ecologice, iar fluxurile sunt gestionate de organizații și instituții distincte la fiecare nivel
de organizare socio-ecologică (figura 56).

Consecința imediată a acestui mode de abordare este organizarea ierarhică a indicatorilor care ar
trebui monitorizați, atât în ce privește serviciile ecositemice, cât și structura și funcționarea
sistemelor socio-economice (figura 57).

Acest tip de abordare este convergent cu cel ierarhic policentric ostromian prezentat la finalul
prelegerii anterioare. În modelul cu arene de acțiune originar procesele naturale sunt prezente numai
ca variabile separate la fiecare nivel ierarhic socio-economic, fără o legătură între ele prin ierarhia
capitalului natural. Practic modelul din prelegerea anterioară este o hibridizare între modelul
acceptat pe scară largă de luarea deciziilor în arene de acțiune și modelul nostru din 2005, care nu a
mai fost dezvoltat de atunci, rămânând numai ca un caz izolat în literatura științifică. Începând din
anul 2017 efortul s-a focalizat spre îmbunătățirea abordării policentrice, în arene de acțiune, în
chestiunea includerii serviciilor ecosistemice și a principiilor de management de tip DPSIR.

Un alt element care a devenit tot mai evident în literatura de specialitate de faptul că separarea
dintre activitățile de monitoring și cele de producerea cunoașterii științifice (modelare a proceselor)
nu mai este atât de pregnantă, după cum am văzut în articolul prezentat la lucrările practice 3. Nu
poate avea loc o evoluțiea sistemului de monitoring dinspre abordarea sectorială către unele mai
integrate, holiste sau de complexitate intermediară, fără o co-evoluție cu cunoștințele științifice și în
particular cu modelele folosite pentru asistarea deciziilor. Există un potențial mare de susținere
reciprocă a monitoringului și modelării ecologice. Prin urmare soluția la care se lucrează în această
perioadă este una care abordează simultan ambele aspecte ale sistemelor informaționale : modelele
și datele. Dezvoltăm aceste lucruri în subcapitolul următor al prelegerii.

Figura 53 Etapele procesului de producere, analiză, structurare și diseminare a datelor,

informațiilor și cunoștințelor necesare managementului ecosistemic și adaptativ (după Vădineanu
2014).
Figura 54 Succesiunea etapelor în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor care asigură
dezvoltarea durabilă a complexelor socio-ecologice (după Vădineanu 2014).

Figura 55 Elemente din sistemul suport pentru managementul ecosistemic și adaptativ al

dezvoltării (După Vădineanu 2004).
Figura 56 Model simplificat al relației dintre sisteme ecologice în privința funcționării lor /
proceselor naturale și sisteme socio-ecologice (după Iordache și Bodescu 2005).

Figura 57 Exemplu de organizare ierarhică a indicatorilor într-un sistem de monitoring integrat

holist (cazul sistemului Dunării inferioare, după Iordache și Bodescu 2005).
 Cum anume se poate ajunge la niveluri de integrare de complexitate intermediară în
arene de acțiune. Relaţia dintre modelarea integrată a proceselor în sisteme socio-
ecologice și monitoringul integrat al variabilelor necesare pentru modelarea
proceselor.

În abordarea prin populații și comunități de organizații (figura 6) atât modelarea integrării

proceselor cât și monitoringul integrat sunt privite ca acțiuni integrate din interiorul organizațiilor
sau prin cooperarea între organizații care deja sunt implicate în modelare și monitoring, dar din
perspectivă sectorială (pe categorii disciplinare de procese și de factori). O astfel de abordare poate
fi pusă în practică la o scară de timp mai mică decât una holistă, care presupune restructurarea
organizațiilor din sistemul socio-ecologic, pentru că nu necesită fuziunea dintre organizații sau
dispariția unora dintre ele, ci doar ajustări interne ale fiecărui tip de organizații prin diversificarea
activităților desfășurate și a produselor organizației.

Să arătăm în primul rând de ce este necesară integrarea managementului din perspectiva

proceselor naturale și organizaționale. Numai o nevoie de management integrat poate să ducă la o
nevoie de monitoring integrat, ca acțiune intermediară în vederea optimizării managementului
capitalului natural.

Fie o funcție de producție organizațională la nivel strategic, tactic sau operațional în care o variabilă
de producție Porg depinde de resurse și servicii naturale măsurabile prin variabilele r și s pentru
managementul cărora se poate interveni la un nivel managerial inferior și asupra unor variabile c
care controlează producția naturală de resurse și servicii a capitalului natural:

Porg = f1(r, s) și r sau s = f2(c)

În cazul unei populații de organizații similare sau a unei comunități care include organizații de
diferite feluri (cu variabile de producție diferite, Porg1 și Porg2) se manifestă următoarele
fenomene:

1. Între r1 și r2 sau s1 și s2 există o limitare reciprocă a maximizării extracției lor de către

organizații diferite datorită faptului că sunt în cantitate limitată în natură sau deoarece extracția
uneia limitează producția celeilalte (situații de „trade-offs between ecosystem services” în
limbajul de specialitate, de exemplu între servicii de producție de biomasă și servicii de reglaj)
2. Utilizarea r1 sau s1 poate genera externalități negative sau pozitive asupra altei organizații ca
rezultat al unor procese cuplate de diferite scări spațio-temporale (procese de scară locală la care
se face extracția r și s sunt cuplate prin procese de scară mai mare hidrologice, de transport, sau
intermediate de organisme cu mobilitate mare sau economice de transport prin infrastructură).
3. Manipularea unor variabile naturale c de control al resurselor și serviciilor folosite poate genera
externalități pozitive sau negative asupra altor organizații prin cuplaj direct ca la punctul 1 sau
procese cuplate similare celor de la punctul 2

În aceste condiții există un potențial de conflict mare între organizații și de ineficiență a utilizării
resurselor naturale prin decizii la scara unei singure organizații. Reducerea costurilor asociate
gestionării conflictelor și creșterea eficienței utilizării capitalului natural depinde de mai mulți
factori:
1. Reducerea costurilor de tranzacție în situația particulară a fiecărei arene de acțiune (figura
58) prin proceduri adaptate de interacțiune care să valorifice caracteristicile capitalului
cultural, simbolic, social în funcțiune
Figura 58 Structura sistemului prin care are loc relația dintre modelarea integrată a proceselor pedologice, hidrologice, atmosferice şi biologice şi
monitoringul integrat al variabilelor necesare pentru modelarea proceselor de producție a resurselor și serviciilor naturale. Cu negru situația actuală, cu
verde dezvoltări către situația cu conflicte mai puține și eficiență mai mare în utilizarea resurselor și serviciilor naturale.

Comunitate de Date
organizații care sectoriale
produc date Comunități de
sectoriale organizații care
folosesc datele și
Date pentru modelele pentru
cuplare inter- managementul Arenă de acțiune
sectorială sectorial al
Organizații cu strategie de resurselor și
diversificare pentru date de serviciilor
cuplare inter-sectorială Piața datelor despre naturale
(beneficiari INTER-ASPA) mediu și organizații  Comunități umane,
 Situații de decizie
operațională,
 Capital cultural,
Comunitate de  Capital simbolic
organizații care Modele Comunități de
sectoriale  Capital social,
produc modele organizații care  Roluri
sectoriale folosesc datele și
 Structură de
modelele în
proiecte comune stimulente
Modele de
pentru  Costuri de
cuplare inter- cooperare
managementul
Organizații cu strategie de sectorială  Proceduri de
integrat al
diversificare pentru producerea resurselor și interacțiune
cunoașterii și modelelor de Piața modelelor despre serviciilor
cuplare inter-sectorială mediu și organizații naturale
(INTER-ASPA)
 2. Stimularea cooperării prin programe de finanțare și reglementări eficiente la scara
arenei de acțiune
3. Existența unei cereri pentru cunoaștere (modele) și date despre procese integrate din
partea organizațiilor sectoriale cuplate în proiecte comune de acțiune.
4. Existența unei oferte de modele și date despre procese cuplate care să servească
managementul integrat al resurselor naturale în situațiile de decizie operațională din
fiecare arenă de acțiune, răspunzând cererii proiectelor de acțiune comună.
5. Existența unor organizații implicate în monitoringul sectorial cu strategie de
diversificare pentru producția de date de cuplare inter-sectorială
6. Existența unor organizații implicate în producerea de modele pentru descrierea proceselor
care susțin managementul sectorial al resurselor cu strategie de diversificare pentru
producerea cunoașterii și modelelor de cuplare inter-sectorială. Aceste organizații pot
spune ce fel de date suplimentare față de monitoringul sectorial trebuie să fie produse la
punctul 5 în fiecare situație de acțiune comună a utilizatorilor sectoriali.

Relaţia dintre modelarea integrată a proceselor pedologice, hidrologice, atmosferice şi biologice

şi monitoringul integrat al variabilelor necesare pentru modelarea proceselor are mai multe
componente:
 O relație directă de alimentare cu cunoaștere a organizațiilor implicate în monitoringul
sectorial pentru a face posibilă diversificarea către producerea de date pentru descrierea și
simularea proceselor cuplate. Această simplă posibilitate nu va duce și la diversificare
câtă vreme nu există o cerere din partea utilizatorilor datelor.
 O relație indirectă prin stimularea utilizatorilor să acționeze în comun pentru
managementul integrat al resurselor și serviciilor naturale și astfel să existe o cerere
pentru datele rezultate din diversificarea făcută posibilă prin primul tip de relație. Pentru
ca utilizatorii să coopereze nu e suficient să există cunoașterea despre procesele integrate
exprimate prin modele cuplate, care susțin conținutul acțiunilor posibile comune, ci și
condiții specifice arenei de acțiune care să facă posibilă trecerea de la absența cooperării
la cooperare (elemente indicate în arena de acțiune în partea din stânga figurii 1).

Relația directa reprezinta tranferul de informație de la organizațile care dezvoltă modelele

integrate ale proceselor către organizațiile care fac monitoringul sectorial și integrat. Prin
modelare integrală, aici, înțelegem cuplarea a două modele distincte printr-un model intermediar.
Exemplu: Modul de curgere a apei pe versant – care are ca structură și o variabila legată
de rugozitatea terenului exprimând frecarea apei pe suprafața și un model de creștere a
plantelor de pe versanți unde avem una sau mai multe variabile prin care exprimăm
dezvoltarea plantelor și proprietățile covorului vegetal. Modelul intermediar ne arata
relația dintre rugozitate și variabile. În condițiile în care avem modelele de cuplare, știm
ce trebuie măsurat în plus față de monitoringul sectorial de rutină pentru aceea cuplare.

Pentru a înțelege ce trebuie măsurat în plus să observăm că pentru monitoringul

proceselor hidrologice de felul curgeri pe versant, distanțele pentru măsurători sunt mari,
ceea ce rezultă o rezoluție mică, iar scara la care au loc măsuratorile este extrem de mare,
spre bazinara. În cadrul proceselor legate de plante, scara lor este mai mica ceea ce
necesită măsurători mai dese, cu o rezoluție mai mare. Unitățile de împartire a terneului
(de discretizare, a se vedea practica în teren e la Sinaia lecția despre scară) în modelele
hidrologice de scară bazinală, vor fi de ordinul hectarelor, iar rugozitatea va fi la această
scară, de timp informativ despre plante. Măsurătorile pentru plantele ierboase sunt cel
mult de ordinul 10 x 10m. Specialiștii în plante vor trebuii să estimeze sau chiar să
masoare proprietățile covorului vegetal și la scări mai mari decât cele uzuale pentru ei, iar
hidrologii vor trebuii să estimeze sau să măsoare și la sări mai mici, compatibile cu
 modelarea plantelor astfet încat modelele să se poată cupla.

Aceste nevoi de date presupun însușirea unor metode, dacă există, sau să se dezvolte noi metode
cunoscând ce este de făcut și în final asimilarea acestor noi metode în organizațiile sectoriale de
monitoring a unui subsistem de monitoring pentru obținerea datelor suplimentare necesare pentru
modelarea cuplată a proceselor. Acesta revine la o strategie de diversificare și în cadrul
organizațiilor sectoriale care fac monitoring.

Orice strategie de diversificare, necesita bani, nu numai pentru noi metode și echipamente sau
analize suplimentare, ci și pentru formarea resursei umane capabilă pentru a desfașura activitățile
necesare.

Relația directă dintre modelare si monitoringul integrat în abordarea prezentă creează numai
posibilitatea unei diversificări a activităților în organizațiile responsabile cu monitoringul
sectorial către activitățile pentru cuplare a proceselor de diferite feluri. Diferențierea efectivă se
poate face sub presiunea unor cereri din partea beneficiarilor, iar cererea din partea lor nu poate
să se exprime atâta vreme cât nu coopereză pentru un mamagement integrat în diferite grade al
resurselor naturale. Cu aceasta ajungem la relația indirectă, prin stimularea acțiunii
utilizatorilor resurselor și serviciilor naturale.

Condițiile de cooperare pentru managementul integrat sunt create atât prin comunicarea faptului
că există sau pot fi produse cu ușurință resurssele de informaționale necesare pentru acțiune în
comun, adică modelele integrate și datele necesare care servesc mamagementului integrat, cât si
prin influențarea altor factori de care depinde angajarea în orice cooperare nu doar pentru
managementul resurselor naturale și care sunt asociate conceptului de arenă de acțiune.

O arenă de acțiune include factori cum sunt

 Comunități umane, din zona unde apare probleme de management integrat
 Situații de decizie operațională concrete în legutură cu resurse care trebuie gestionate
 Capital cultural disponibil în acele comunități
 Capital simbolic, adică părți din capitalul cultural prin raportare la care oamenii recunosc
ierarhizări ale importanței agenților care acționează.
 Capital social, adică gradul de încredere unii în alții al actorilor care acționează,
 Roluri acceptate pentru acțiune, cine e lider, cine trebuie să acționeaz efectiv, etc
 Structură de stimulente, adică toți acei factori care stimulează sau inhibă acțiunea în raport cu
motivațiilor oamenilor
 Costuri de cooperare, însumarea costurilor necesare pentru cunoaștere reciprocă, dobândirea
încrederii, înțelegerea intereselor comune, etc
 Proceduri de interacțiune, adică reguli stabilite în afara arenei de acțiune, de decidenți de la
scări mai mari, despre cum se poate interacționa și ce roluri se pot juca. În societățile
tradiționale aceste proceduri sunt produse local prin acordul din comunitățile umane. În
societățile mixte cu componente moderne și tradiționale, cum este cazul României,
procedurile acceptabile într-un sistem socio-ecologic depind atât de regulile stabilite prin
reglementări la scară națională, cât și de procedurile tradiționale locale, adesea nescrise, care
trebuie cunoscute de managerul ecolog pentru a stimula angajare agenților în acțiune pentru
managementul integrat al resurselor naturale.

Observăm că relația indirectă nu poate fi gestionată doar cu o cunoaștere ecologică, ea depinzând

de factori care influențează buna guvernare în sistemele socio-ecologice. Rolul disciplinelor
socio-umane în organizarea unui monitoring integrat ecologic pentru obiective asociate
dezvoltării durabile este foarte mare.
 Prelegerea 4 Monitoringul ecologic de scară globală
Analiza sistemelor de monitoring globale din punctul de vedere al susținerii modelării integrate a
proceselor. Gradientul dintre abordări sectoriale și holiste.

Conversația noastră de data trecută a evidențiat complementaritatea și chiar întrepătrunderea

între problema monitoringului ecologic în sensul holist sau policentric și cea a modelării
proceselor socio-ecologice. Discuția a fost ilustrată cu exemple de abordare la scară națională
(urmând cartea Profesorului Vădineanu din 2004) și la scară locală și regională în arene de
acțiune (urmând abordarea din ecosistemul național de inovare dedicat problemei monitoringului
integrat).

Spuneam data trecută că nu instituționalizarea abordării holiste nu s-a făcut la scara națională în
sensul implementării și bugetării abordărilor propuse de școala de la București, dar că există o
astfel de implementare la scară globală care se reflectă și la scară națională prin rețeaua ILTER.
Azi ne vom concentra pe caracteristicile monitoringului ecologic de scară globală ca să
putem contextualiza specificul școlii de ecologie de la București în chestiunea monitoringului
ecologic.

Vom atinge pe rând următoarele idei (se poate vedea prelegerea înregistrată din Meet și figurile
59-66 și tabelul 18) :
1. Sistemele de monitoring globale au moduri de a gândi colaborare inter- și trans-
disciplinară diferite, se află în competiție în ce privește resursele financiare, dar pot
beneficia reciproc de datele și rezultatele produse în fiecare sistem de monitoring.
2. Modelele necesare au complexități variabile, iar tipurile de modele folosite variază în
funcție de sistemele de monitoring și cercetare care le utilizează.
3. Sistemele globale de monitoring au caracteristici, avantaje și dezavantaje diferite și
sunt complementare în bună măsură (redundanța este una folositoare, este funcțio
nală, ca în natura)
4. Sistemele de monitorizare au soluții instituționale diferite și acestea se află în evoluție
instituțională la scara de timp a deceniilor.

Bibliografie (se poate descărca arhiva de aici).

 Baartman J. E. M., Melsen L. A., Moore D., Van der Ploeg M. J., 2020, On the
complexity of model complexity, Catena, 186: 104260
 Baatz R., Sullivan P. L., Li Li, și colab., 2018, Steering operational synergies in
terrestrial observation networks : opportunity for advancing Earth system dynamics
modelling, Earth Syst. Dynam., 9: 593-609
 Bourgeron P., Kliskey A., Alessa L., și colab., 2020, Understanding large-scale, complex,
human-environmental processes: a framework for social-ecological observatories,
Frontiers in Ecology, 16, S52-S66
 Cumming G.S., Epstein G., Anderies J.M. și colab., 2020, Advancing understanding of
natural resurce governance: a post-Ostrom research agenda, Current Opinion in
Environmental Sustainability, 44: 26-34
 Gaillardet J., Braud I., Hankard F. și colab., 2018, OZCAR: the French network of
critical zone observatories, Vadose Zone Journal, on-line la
https://acsess.onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.2136/vzj2018.04.0067
 Mirtl M., Borer E. T., Djukic I. și colab., 2018, Genesis, goals and achievements of
Long-Term Ecological Research at the global scale: A critical review of ILTER and
future directions, Science of the Total Environment, 1439-1462
Ideea 1

Figura 59 Relația dintre populațiile de modele integrate ale proceselor de scară globală și
sistemele de monitoring de scară globală (după Baatz și colab. 2018). Sistemele de cercetare și
monitoring aflate în competiție furnizează date care pot fi utilizate împreună pentru alimentarea
modelelor care stau la baza luării deciziilor.

Figura 60 Zona critică în abordarea CZO și disciplinele științifice implicate. Se observă că

ecologia nu este într-o abordare holistă din perspectiva CZO. Sistemul CZO nu se percepe pe
sine ca fiind unul ecologic, înțelesul dat ecologiei aici fiind cel restrâns, de disciplină biologică,
nu cel holist socio-ecologic. (după Gaillardet și colab. 2018).
Ideea 2

Figura 61 Situația modelelor promovate din punctul de vedere al scării spațiale și de timp la care
se aplică (după Baatz și colab. 2018). Implicațiile asupra monitoringului sunt în privința scării la
care trebuie monitorizate variabilele.
Ideea 2

Figura 62 Relația dintre numărul de variabile folosite și gradul de integrare al modelelor în

funcție de numărul de discipline științifice / compartimente la care apelează (sus) și ponderea
tipurilor de variabile în sisteme globale de monitoring aflate în competiție (jos) (după Baatz și
colab. 2018). Implicațiile asupra monitoringului sunt în privința numărului de variabile care
trebuie monitorizate în mod integrat.
Figura 63 Distribuția în funcție de discipline (sus) și opiniile experților din domeniile ștințelor
mediului asupra modelelor proceselor din mediu (după Baartman și colab. 2020).
 Ideea 3
Tabelul 18 Caracteristici, avantaje și dezavantaje ale sistemelor globale de monitoring (după
Bourgeron și colab. 2018) :

CZO

LTER

Figura 64 Complemetaritatea dintre abordarea LTER și CZO (după Mirtl și colab. 2018).
Ideea 4

Figura 65 Structuri de guvernare ale unor sisteme de monitoring globale (sus, după Bourgeron și
colab. 2018) și modul de organizare ierarhic în sistemul de cercetare și monitoring LTER (după
Mirtl și colab. 2018).
Figura 66 Interacțiunea dintre teorii, modele și date empirice cu sublinierea rolului analizei
instituționale în domeniul ștințelor mediului și dezvoltării durabile de a înțelege cum anume
instituțiile emerg, se schimbă și influențează rezultatele proceselor socio-ecologice (după
Cumming și colab. 2020). Există o legătură cu buclele de învățare din prelegerea anterioară
despre procedura de elaborare a unui program de monitoring, dar e vorba de o buclă de învățare
la scară globală de data aceasta.
 Prelegerea 5 Monitoring ecologic
Instrumente pentru facilitarea cooperării între organizații în vederea creării unor sisteme de
monitoring policentrice. Scăderea costurilor de tranzacție cu ontologii ale sistemelor
informaționale și modele de cuplare între procese. Instrumente de stimulare a cooperării
(proiecte, politici și reglementări).

Organizațiile din arenele de acțiune (despre care arene de acțiune am vorbit în prelegerile 3 și 4)
pot fi stimulate să coopereze prin scăderea costurilor de cooperare. Abordăm în această prelegere
două căi de inducere a scăderilor costurilor de cooperare: prin resurse conceptuale care fac mai
ușoară comunicarea inter-disciplinară și prin politici publice care schimbă mediul legislativ în
care are loc cooperare.

P5.1 Stimularea prin resurse conceptuale : ontologii care unifică perspectivele

disciplinare

Oamenii de ştiinţă care se ocupă cu sistemele socio-ecologice îşi pun foarte rar problema
ontologiei acestor sisteme (Garcia şi colab. 2020). Autorii menţionaţi sugerează că ar fi de folos
o astfel de abordare pentru a putea schimba “ochelarii gândirii” şi a da seamă mai bine de natura
sistemelor socio-ecologice. Strategia autorilor este de a pune în opoziţie o ontologie a proceselor
socio-ecologice uneia a obiectelor în scopul de a fundamenta mai bine o abordare ecologică
transformistă social, ideologică. În abordarea noastră de aici strict ştinţifică cele două abordări,
prin obiecte şi prin procese, sunt complementare atât în capacitatea de a descrie realitate, cât şi
metodologic în procesul de producere a cunoaşterii ştiinţifice.

Corpul de literatură relevant pentru monitoringul ecologic este cel derivat din ontologiile
asociate sistemelor informaţionale (citare), nu din preocupările de transformare socială prin
restructurarea capitalului cultural (de ex. Muraca 2016, Walsh şi colab. 2020, West şi colab.
2020). Discuția se susține pe baza acestei literaturi și folosind prezentarea în ppt de aici.

P5.2.1 Stimularea prin politici publice, prima parte: asocierea monitoringului

integrat al mediului cu politica de securitate națională a României: necesitate,
oportunitate, fezabilitate

Alinierea corectă, bazată pe cunoaștere științifică solidă și pe măsurători credibile, a realității

complexe a sistemelor socio-ecologice în ce privește componenta lor naturală (resurse și servicii
naturale neregenerabile și regenerabile) cu riscurile de securitate la scări locale, regionale,
naționale și transnaționale (evaluate în termeni de destabilizare economică, socială și
instituțională), poate duce la prioritizarea în prim planul agendei decidenților a obiectivelor
legate de aceste resurse, generic numite ca fiind de mediu. Prioritizares sus a problemelor de
mediu și finanțarea prioritară nu sunt obiective valoroase în sine, dar sunt obiective corecte când
analiza ar conduce la concluzia că riscurile de securitate sunt mari.

Situația actuală a sistemelor de producere a datelor cu privire la apă, sol și resurse regenerabile
(ecosisteme, servicii ecosistemice) este extrem de precară din varii considerente instituționale
și culturale (între care fragmentarea ideatică rezultată din mecanismele generale care duc la
hiperspecializare științifică joacă și ele un rol), iar monitorizarea proceselor de interfață dintre
diferitele compartimente abordate sectoriale este cu totul absentă în România. Singurele sisteme
de monitoring mulțumitoare sunt cel susținute de Administrația Națională de Meteorologie și
ICAS, fără însă ca acesta să includă module dedicate cuplajului cu alte sisteme de monitoring. În
celealte componente ale sistemului național de monitoring există un blocaj organizațional în
stadii imature de abordare a problemelor de interes public, adesea activitatea fiind orientată spre
interese economice punctuale și grupale, cu rezultatul net erodarea ireversibilă a capitalului
natural. Arenele de acțiune care ar putea stimula evoluția organizațională în aceste domenii sunt
afectate de starea generală precară a capitalului social și simbolic din România, neputându-se
derula proceduri eficiente de luare a unor decizii în interesul cetățeanului datorită încrederii
sociale prea scăzute și a perturbării ierarhiilor de merit relevante (cine deține cunoaștere
științifică relevantă, cine are autoritate managerială reală, cine e responsabil legal pentru
degradare naturală și instituțională, etc).

În aceste condiții o posibilitate de deblocare a evoluției pozitive a sistemului de monitoring,

împreună cu cel de producere a cunoașterii științifice relevante pentru managementul integrat al
resurselor naturale, fără de care nu are nici o utilitate, ar putea fi asocierea sa cu aspecte legate de
securitatea națională, așa cum s-a făcut în cazul problemei corupției generalizate.

Evenimentele legate de mediu (resurse și servicii naturale) cu riscuri de securitate mari pot fi
privite ca parte a situațiilor din arenele de acțiune ostromiene aflate pe gradientul dintre
un bun management la resurselor naturale și un management catastrofal al resurselor
naturale. Din punct de vedere teoretic de stabilit este de la ce poziție pe acest gradient și de la
ce nivel ierarhic (sau scară spațio-temporală) în sus un eveniment de mediu care perturbă
sistemul socio-ecologic depășește reziliența sa de o manieră care nu poate fi absorbită /
tamponată fără perturbări grave, fără riscuri majore la scară națională.

Este necesară stabilirea unei liste de priorități pentru asocierea cu securitatea națională a
celor mai critice aspecte naturale și instituționale legate de mediu. Lista de priorități este cea
care credem că va necesita atenție specială la nivel național, finanțare prioritară, și nu va
reflecta interese înguste de breaslă disciplinară științifică, economice (ale unor firme și ong-uri
de consultanță), sau ale instituțiilor care fac cercetare și monitoring, problematica fiind decuplată
principial de cea a dezvoltării generale a sistemului de cercetare sau academic într-o abordare
strict sectorială. Lista de priorități poate genera o agendă de cercetare aplicativă și
prelegislativă care să răspundă primelor trei priorități din lista stabilită în prima partea zilei.
Această agendă de cercetare va fi inclusă în agenda de cercetare 2020-2030, livrabilul
instituțional final al proiectului INTER-ASPA.

Discuția se susține pe baza literaturii listate la bibliografie și folosind prezentările în ppt de aici
și de aici.

P5.2.2 Stimularea prin politici publice, a doua parte: situația politicilor de mediu în
programele unor partide românești1

Măsura în care există receptivitate organizațională la ontologii care să faciliteze comunicare

interdisciplinară și posibilitatea efectivă a securitizării ingrate a mediului depind într-o
democrație liberală de piața politică. Evaluarea prezenței și conținutului politicilor de mediu în
programele unor partide din România ne permite să tragem unele concluzii cu privire la piața
politice din România în context global și european și măsura în care vor fi rezolvate problemele
de mediu în viitorul apropiat. Analiza propusă poate fi actualizată în viitor în funcție de evoluția
cunoașterii științifice și a situației pieței politice. În prima parte acestui textul se pot găsi
informații despre factorii care controlează prezența și conținutul politicilor de mediu în
programele partidelor. În partea a doua sunt prezentate elemente de context cu privire la acești
factori. În partea finală se discută pe scurt situația politicilor de mediu în programele a șase
partide românești.

P5.2.2.1 Factorii care controlează prezenţa politicilor de mediu în programele

1
Parte publicată și pe platforma Edupedu aici:
 partidelor

Din punctul de vedere al raţionalităţii de partid între factorii care controlează prezenţa politicilor
de mediu în programele politice se află :
 Diferenţierea nişei politice pe piața electorală în funcţie de consumatorii politici (votanţi)
 Gradul de competiţie dintre partide și
 În cazul țărilor mici, alinierea cu direcţiile ideologice internaţionale, europene sau atlantice,
cu care partidele locale se susţin prin alianţe

Preocuparea partidelor politice cu privire la mediu depinde foarte mult de ideologie și de nivelul
economic al țării. Deși această conexiune nu este necesară logic și preocupările legate de mediu
tind să crească la toate partidele, există o tradiție de asociere a partidelor de stâng cu politicile de
mediu. Conform literaturii listate la finalul acestui text variabile explicative potențiale sunt
următoarele : politice (ideologia și intensitatea competiției politice), economice (producție și
modul de distribuire a ei), variabile care descriu starea efectivă a mediului natural și variabile
care descriu populația umană (structura pe vârste, densitatea). Corelarea unor astfel de variabile
cu programele politice există numai în țările democratice. Situația efectivă a mediului are o
corelație foarte scăzută cu prezența politicilor de mediu în programele partidelor din democrațiile
reale, dominante fiind variabilele economice și politice.

Presupozițiile despre natura umană și moralitate împărtășite social la scară mare joacă și ele un
rol important. Există variații culturale puternice. Rolul ideologiei în modul de raportare la
politicile de mediu este extrem de important în special în țările anglofone, mai mic în țările
europei continentale mai dezvoltate și practic absent în cele europene mai puțin dezvoltate
(figura 67). Diferențele ideologice în țările cu tranziție post-comunistă sunt dominate de tema
autoritarism vs liberalism și foarte puțin de politicile de mediu. Agenda de maediu poate fi
influențată în țările post-comuniste numai de situații de dezastru ecologic evident, de exemplu de
poluarea masivă.

Figura 67 Asocierea dintre opțiuni ideologice și perceperea schimbărilor climatice ca fiind

periculoase în trei zone culturale cu mentalități diferite (după Smith și Mayer 2019).

Crizele economice ca cea din 2008-2009 duc la scăderea prezenței politicilor de mediu în
programele partidelor din țările mai puțin dezvoltate economic din Europa centrală și de est, nu
însă și în cele din țările europene mai dezvoltate. Situațiile de criză existențială, cum este
pandemia Covid 19, pot schimba și preferințele votanților din țările dezvoltate față de
problemele de mediu. În Marea Britanie, de exemplu, s-a constatat că problemele de mediu încep
să intereseze și pe votanții conservatori, de unde până acum erau de interes mai ales pentru
votanții de stânga.

P5.2.2.2 Elemente de context al factorilor care influențează prezența politicilor de

mediu în programele politice
P5.2.2.2.1 Situația problemelor de mediu în raport cu alte tipuri de probleme de
rezolvat

Prezența politicilor de mediu în programele partidelor se justifică prin faptul că ele contribuie la
rezolvarea unor probleme reale de mediu. Ceea ce diferențiază în primul rând problemele de
mediu față de alte tipuri de probleme este complexitatea lor enormă, legăturile subtile dintre
probleme aparent separate și consecințele sociale la rândul lor foarte complexe (figura 2).
Oamenii pot aborda practic problemele de mediu decât printr-o inevitabilă simplificare a lor, pe
trei planuri : al descrierii științifice, al managementului și ideologic/politic. Dacă simplificarea
este excesivă, prea ieftină în termeni de resurse consumate pentru a o face, probleme de mediu
nu poate fi rezolvată, acțiunea este ineficace.. Dacă se dorește o complexitate prea mare a
modului de abordare a problemei, prea costisitoare în termeni de resurse și timp pentru elaborare,
se întârzie excesiv rezolvarea problemei, acțiune este din nou ineficace. Răspunsurile sociale la
problemele de mediu tind să crească de la o abordare simplistă la una tot mai complexă, pe
măsura înțelegerii situației și a scăderii costurilor de elaborare a răspunsului prin evoluția
cunoașterii și instituțiilor. Competiţia şi cooperarea sunt mecanismeșle evoluţiei culturale către o
optimizare relativă a soluțiilor date la un moment dat problemelor de mediu. Vom detalia în
subcapitolul 2.3 tendințele de creștere a complexității politicilor de mediu pentru a urmări cum se
reflectă ele în programele partidelor politice.

Figura 68 Reprezentări simplificate ale complexității naturale și socio-economice pentru a

susține acțiunea asupra acestor obiecte și procese complexe. Ideologiile politice și politicile de
mediu asociate lor sunt parte a obiectelor complexe natural-sociale a căror gestionare se dorește
și evoluează în funcție de succesul acțiunilor pe care le propun și pun în practică.

P5.2.2.2.2 Abordarea problemelor de mediu de la nivel operațional la nivel strategic

Există un fenomen maturizare organizațională și instituțională în raport cu probleme de mediu,

de la stadiul incipient în care sunt tratate ca probleme operaționale, până la cela matur în care
sunt conștientizate ca probleme strategice.
Accentul politic pe soluţii concrete la problemele de mediu are o dimensiune operaţională,
reactivă, de rezolvare numai a unui minim de probleme de mediu care au dus la afectarea
cetăţenilor pe termen scurt, prin acutizarea unor tendinţe negative vechi. Soluția reactivă nu
previne apariția problemelor noi, sau mai ample.

Accentul politic pe valori asociate mediului are o dimensiune proactivă, de schimbare a

societăţii pentru a gestiona mai bine relaţia cu natura şi a preîntâmpina apariţia problemelor
acute de mediu. Construcţia raţională, explicită, a valorilor ecologiste are succes social atunci
când nişa identităţii sociale a oamenilor nu este deja ocupată de alte discursuri funcţionale, atunci
când alte abordări spirituale sau politice nu sunt deja acceptate de oameni. Nişa respectivă este
deja ocupată la nivel naţional, mai puţin ocupată la nivel macroregional (de exemplu european)
şi cel mai puţin ocupată la nivel global (întrucât la nivel global nu au existat procese de evoluţie
culturală care să ducă la credinţe şi ideologii general acceptate). Abordările spirituale și politice
preexistente escaladării și generalizării problemelor de mediu nu sunt evoluate explicit pentru
rezolvarea problemelor de mediu, ci pentru alte tipuri de probleme sociale. Fără ajustări de
conținut sau completări abordările spirituale și politice preexistente crizelor de mediu pot
împiedica rezolvarea problemelor de mediu, sau pot crește costurile de rezolvare prin apariția de
conflicte identitare.

O gândire a identităţii sociale a cetăţenilor pe straturi, pe roluri la multiple scări, poate acomoda
sisteme de valori de tipuri diferite, fiecare sistem de valori fiind de folos pentru rezolvarea unui
anumit tip de probleme, care apar prin natura lor la scări globale. Ceea ce împiedică o astfel de
identitate este absenţa unei coerenţe şi mecanismele sociale şi culturale care stimulează
identificarea cu abordări unilaterale. Evoluţia culturală (selecţia comportamentelor) în sensul
creştere complexităţii şi apariţiei unei coerenţe este posibilă la scara de timp a deceniilor, dar nu
poate fi rezultatul explicit al acţiunilor pe termen scurt ale partidelor politice aflate în competiţie
la scara unui singur ciclu electoral. Partidele politice nu pot propune decât soluţii de identificare
socială simple, uşor inteligibile de către masele de votanţi, cu atât mai simple cu cât publicul
ţintă vizat este mai puţin instruit. O creştere a complexităţii soluţiilor propuse de partide poate
avea loc numai odată cu creşterea nivelului de educaţie şi instruire a societăţii, la scara de timp a
deceniilor.

Ar mai putea fi observat şi faptul că felul în care abordarea instituţională la scară globală s-a
cristalizat pentru monitorizarea progresului raționalist către dezvoltarea durabilă în toate ţările
pune accentul îndeosebit pe dimensiunea socială şi economică, şi foarte puțin pe cea ecologică.
Numărul de indicatori legaţi direct de natură este foarte mic în raport cu cei social şi economici,
iar responsabilitatea monitorizării lor este alocat în bună parte unor instituţii care reflectă interese
de folosire economică a resurselor naturale (de ex. FAO). O comparaţie din 2019 a ţărilor UE din
perspectiva indicatorilor de dezvoltare durabilă arată că diferenţele care apar reflectă nu situaţia
naturii, ci situaţia economică. Aceasta înseamnă că deja din punct de vedere ideologic programul
raționalist s-a adaptat la scară gloabală la realitățile preferințelor sociale și economice ale
cetățenilor statelor.

P5.2.2.2.3 Situaţia cunoaşterii ştiinţifice aflate la dispoziţia partidelor şi situația

instituţionalizării acestei cunoașteri

Prima modalitate de înțelegere și descriere științifică a mediului este cea sectorială, în care
mediul e înțeles ca fiind format din factori de mediu. Ca rezultat se urmărește managementul
separat al unor resurse naturale: apă, sol, păduri, diversitate biologică și ecologică (specii și
habitate cu interes de conservare), etc. Acest mod de rezolvare a problemelor de mediu este
instituționalizat, dar excesiv de simplu, nu a putut opri accentuarea problemelor de mediu. Un
exemplu de analiză a practicilor sectoriale de management la scară europeană din perspectiva
felului cum dau seamă de probleme complexe natural-sociale este în tabelul 19.

O direcție mai avansată științific și în curs de instituționalizare abordează mediul ca find format
din ecosisteme care livrează servicii ecosistemice (între care și producția de resurse naturale). În
această abordare mediul este înțeles ca fiind format din ecosisteme în cadrul cărora
interacționează ceea ce în reprezentarea simplistă sunt factorii de mediu. Există cauze obiective
ale întârzierii instituționalizării acestui mod de a aborda rezolvarea problemelor de mediu, după
cum reflectă opiniile actuale ale actorilor implicați în rezolvarea problemelor de mediu (figura
69). Ne putem aștepta ca mai devreme sau mai târziu să treacă la o abordare mai complexă în
rezolvarea problemelor de mediu evoluată din forma actuală a abordării ecosistemice.

Tabelul 19 Sinteza monitorizării şi evaluării practicilor asociate cu trei politici: N2000,

Directiva cadru ape şi schema de mediu în domeniul agricol (AES). După Waylen şi colab.
(2019). Se poate constata starea în general nemulțumitoarea în toate cele trei cazuri analizate
(indicatoare cu roșu și galben).

Evoluția către modalități mai complexe de rezolvare a problemelor de mediu se face la scara de
timp a deceniilor și diferă de la o țară la alta, depinzând de caracteristicile culturale și sociale ale
țării. Figura 70 ilustrează cum a evoluat luarea deciziilor cu privire la păduri în circa două
decenii de la decizii dominate de sectorul silvic la decizii în care au un rol important
comunitățile regionale interesate de serviciile ecosistemice furnizate de păduri. Catalizarea
tranziției s-a făcut printr-un flux de resurse financiare din exteriorul sistemului social respectiv.

P5.2.2.3 Situaţia politicilor de mediu în programele unor partide politice din

România

Am selectat următoarele partide : PSD, PNL, USR PLUS, PMP, ProRomânia și PER. Primele
patru au pus la dispoziția publicului programe integrate, ultimele două nu au program integrate.
Primele trei au politici de mediu consistente, al patrulea tratează cu superficialite politicile de
mediu.
Prezența consistentă a politicilor de mediu în programele tuturor celor trei partide mai mari din
România pare să contravină cunoașterii din literatura științifică despre funcționarea partidelor
europene (că politicile de mediu sunte neglijate în țările post-comuniste), dar converge cu faptul
că nișele partidelor nu se diferențiază în funcție de agenda de mediu în Europa centrală și de est.
Situația sugerează că rolul programelor acestor partide este mai degrabă de învățare socială a
maselor de alegători cu privire la problemele publice de rezolvat decât de a contribui la succesul
lor electoral. Este rezonabil să credem că într-o societate relativ puțin instruită ca cea românească
statul adoptă o politică de educare a maselor de la centrul folosind ca instrument partidele
politice și păstrează, probabil, un control puternic asupra dinamicii acestora. Competiția politică
între aceste partide este mai mult la nivelul retoricii, al propagandei de partid, mai puțin la
nivelul conținuturilor programelor de guvernare, cel puțin în ce privește politicile de mediu.

Figura 69 Sus Percepţie a impedimentelor asupra implementării politicilor pentru servicii

ecosistemice în Australia. Jos Percepţia asupra unor termeni cheie pentru dezvoltarea durabilă a
societăţii în Australia (analiză calitativă, Keenan şi colab. 2019).
Figura 70 Evoluţia reţelei de luare a deciziilor pentru managementul pădurilor în interesul
public la scara de timp a deceniilor (după Epstein şi colab. 2020).

Celelalte trei partide par să aibă au roluri diferite. Deşi într-o variantă iniţială PMP puncta
fundamentarea creştină a protecţiei mediului, aliniindu-se cu demersurile Biserice iniţiate de
Patriarhia Ecumenică, în programul politic final apar numai măsuri operaţionale reactive minore.
Pe de o parte este probabil o aliniere cu partidul conservator din SUA, care după cum am văzut
tinde să respingă ideologic politicile de mediu. Pe de altă parte, situația indică faptul că acest
partid se află în competiție reală cu blocul partidelor mai mari și încearcă să supraviețuiască
diferențiindu-și o identitate clară în raport cu celelalte (se propun de exemplu bugete mari la
cultură, trăsătură unică între programele de guvernare). ProRomânia practic nu are un program
de guvernare unitar, funcționând ca alternativă la blocul primelor trei partide, dar fără o
diferențiere a unei niște ideologice. Rolul ProRomânia pare a fi de vehicul temporar pentru
politicenii care l-au creat și de creștere a legitimității puterii prin încurajarea participării la
alegeri a celor care nu se regăsesc în nici unul dintre cele trei partide mai mari din România. PER
nu are un program adus la zi. Pe plan internațional programul partidului european la familia
căruia în principiu PER s-ar racorda este unul al marxismului cultural de transformare a
societății, în care se propune între altele folosirea limbii esperanto ca limbă internațională,
biocentrism etic, alte măsuri tipice hibridizării politicilor de stânga cu ecologismul pe baze
seculare (proiectul Bien Vivre). În aceste alegeri sub sigla PER candidează persoane care nu au
nici o legătură ideologică cu proiectul Bien Vivre.

Putem compara politicile de mediu ale partidelor din punctul de vedere idelogic, din cel al
maturizării instituționale (amplasare pe gradientul operațional – strategic) și din punctul de
vedere al complexității cunoașterii folosite (amplasare pe gradientul sectorial – ecosistemic).

Programele celor trei partide care dezvoltă polticile de mediu nu pun accentul pe valori, ci numai
pe măsuri operaționale, denotând imaturitatea instituțiilor românești implicate în rezolvarea
problemelor de mediu. Nici un program nu își propune o reformă instituțională în domeniul
mediului ca o cale de îmbunătățire a gestionării mediului. Programele celor trei partide
semnalizeză prin politicile lor de mediu aliniera completă din punct de vedere formal la
standardele europene.

Programele cele mai avansate din punctul de vedere al cunoașterii științifice folosite sunt ale
USR PLUS și PNL. În politicile USR PLUS și PNL pot fi găsite referiri la servicii ecosistemice,
în cadrul managementului sectorial al biodiversității, în timp ce în programul PSD abordarea
sectorială nu atinge chestiunea serviciilor ecosistemice. În programul PSD nu apare cuvântul
ecosistem, în timp ce în programele USR PLUS și PNL apare în două înțelesuri, ambele aliniate
politicilor europene: de ecosistem natural, furnizor de servicii ecosistemice, și de ecosistem
industrial, sau ecosistem de inovare, sau organizațional, ca un sistem socio-economic format din
organizații cu roluri complementare. Modul de comunicare al programului PSD pune accentul pe
emoții, corepunzător publicului său țintă. Modurile de comunicare ale programelor PNL și USR
PLUS pun accent pe raționalitate. Din punct de vedere managerial (alocarea de bugete, referirea
la programe de finanțare), cel mai avansat este programul PNL.

P5.2.2.3.1 Soluţii posibile pentru accelerarea evoluţiei instituţiilor românești

implicate în managementul mediului

Secvența acțiunilor propuse de modificare a cadrului instituțional pentru rezolvarea problemelor

practice de management integrat al resurselor și serviciilor naturale, implicit și pentru
apariția monitoring integrat al producției de servicii ecosistemice, este următoarea:

 La scara organizației. Stimularea maturizării organizaționale interne a entităților

responsabile de managementul resurselor naturale în abordarea sectorială. Acțiunea este
convergență cu reforma administrației publice românești. Maturizarea organizaţională
internă a instituțiilor sectoriale de mediu prin programe de finanţare coroborate cu control
strâns al managementului şi presiunea societăţii civile în cadrul instituţional dat.
 La scara arenelor de acțiune. Stimularea cooperării dintre aceste organizații
prin programe de finanțare inter-disciplinare pe termen mediu. Acțiunea este
convergentă cu preocupările europene și poate găsi susținere la aceste nivel.
 La scara nivelului de decizie colectivă. Stimularea evoluției instituționale majore
prin integrarea pe orizontală a unora dintre aceste organizații care au profiluri relevante
în ce privește rolul complementar al resurselor naturale respective în producerea de
servicii ecosistemice cruciale pentru societate. Direcția este permisă de cadrul european
și național și poate fi susținută de creativitatea politică românească. E de așteptat să
întâmpine rezistență mare datorită rigidității instituționale. Accentuarea unui astfel de
demers poate ajuta la reușita primelor două tipuri de acțiuni (maturizarea organizațională
sectorială și cooperarea inter-sectorială intensă). Integrare pe orizontală a unora dintre
aceste instituții când ele au în mod evident un management ineficient, împreună cu
restructurarea în sensul asigurării gestionării unor servicii ecosistemice de interes public
major, alături de cel al resurselor naturale. De exemplu fuziunea Regia Națională a
Pădurilor – Romsilva cu Administrația Națională ”Apele Române” ar putea ușura
gestiunea serviciilor ecosistemice generate de interacțiunea dintre ecosistemele acvatice
și cele forestiere la scara bazinelor hidrografice și a corpurilor de apă subterane. La
restructurare se poate crea un departament interdisciplinar dedicat serviciilor
ecosistemice.
 La scara constituțională. Schimbări constituţionale în contextul reformei statului care să
stipuleze recunoașterea unui anumit nivel de complexitate a mediului natural,
dincolo de abordările sectoriale actuale. Modificări la acest nivel ar antrena în cascadă
modificările ale legilor și altor acte normative, între care și schimbarea modului actual de
securitizare a managementului resurselor naturale, care încetinește evoluția instituțională
către integrare și capacitate efectivă de gestionare a producției se servicii ecosistemice
publice.

Bibliografie

Ontologii (se poate descărca de aici)

 Garcia M. M., Hertz T., Schluter M., Preiser R., Woermann M., 2020, Adopting process-
relational perspectives to tackle challenges of social-ecological systems research, Ecology
 and Society, 25: 29
 Gotts N. M., Van Voorn G. A. K., Polhill J. G., De Jong E., Edmonds B., Hofstede G. J.,
Meyer R., 2019, Agent-based modelling of socio-ecological systems: Models, projects and
ontologies, Ecological Complexity, 40, 100728 (figurile 1, 2 şi 3).
 Karam N., Abderrahmane K., Algergawy A., Sattler M., Weiland C., Schmidt M., 2019,
Matching biodiversity and ecology ontologies: challenges and evaluation results, The
Knowledge Engineering Review, 35, e9 (tabelul 1)
 Madin J. S., Bowers S., Schildhauer M. P., Jones M. B., 2007, Advancing ecological
research with ontologies, Trends in Ecology and Evolution, 23, 159-168 (box şi figura 1)
 Muraca B., 2016, Relational Values: A Whiteheadian Alternative for Environmental
Philosophy and Global Environmental Justice, Balkan Journal of Philosophy, 1, 19-38
 Walsh Z., Bohme J., Wamsler C., 2020, Towards a relational paradigm of sustainability
research, practice, and education, Ambio, https://doi.org/10.1007/s13280-020-01322-y
 West S., Haider L. J., Stalhammer S., Woroniecki S., 2020, A relational turn for
sustainability science ? Relational thinking, leverage points and transformations, Ecosystems
and People, 16, 304-325

Securitizare (bibliografia se poate descărca de aici)

 Abrahams D., 2019, From discourse to policy: US policy communities‟ perceptions of and
approaches to climate change and security, Conflict, Security & Development, 19, 4: 323-
345
 Bengtsson L., M. Rhinard, 2019, Securitisation across borders: the case of „health
security‟cooperation in the European Union, West European Politics, 42, 2: 346-368
 Buzan B., O. Waever, 2009, Macrosecuritisation and security constellations: reconsidering
scale in securitisation theory, Review of International Studies, 35: 253-276
 Floyd R., 2019, Collective securitisation in the EU: normative dimensions, West European
Politics, 42, 2: 391-412
 Floyd R., 2015, Global climate security governance: a case of institutional and ideational
fragmentation, Conflict, Security & Development, 15, 2: 119-146
 Gerosideris C., 2019, Perceptions of climate change as a security issue in the case of Greece:
an application of Q-methodology in security studies, PhD theses, Keele University,
http://eprints.keele.ac.uk/6488/1/GerosiderisPhD2019.pdf, downloaded in 21st October 2019
 Giesen van de E., 2011, Horn of Africa – Environmental Security Assessment, Institute for
Environmental Security, The Hague, The Netherlands
 Hakala E., Lahde V., Majava A., Toivanen T., Vaden T., Jarvensivu P., Eronen J. T., 2019a,
A lot of talk, but little action – the blind spots of Nordic environmental security policy,
Sustainability, 11 : 2379
 Hakala E., Lahde V., Majava A., Toivanen T., Vaden T., Jarvensivu P., Eronen J. T., 2019b,
Northern warning lights: ambiguities of environmental security in Finland and Sweden,
Sustainability, 11 : 2228
 Hayes J., Knox-Hayes J., 2014, Security in climate change discourse: analyzing the
divergence between US and EU approaches to policy, Global Environmental Politics, 14, 2:
82-101
 Phi H. D., Huong N. V., Tuan H. A., Huynh N. X, 2019, Management of nontraditional
security: a new approach, International Journal of Engineering, Applied and Management
Sciences Paradigms, 54, 1: 253-262
 Ratner B. D., Sims R., Stocking M., Toth F., Bierbaum R., 2018, Environmental security:
dimensions and priorities, Global Environment Facility (GEF) Danang, Vietnam.
 Stoett P., 2005, Environmental Security in Post-Dayton Bosnia and Herzegovina, Paper
presented to the Annual Meeting of the Canadian Political Science Association
 Tanche A., 2019, What can cooperation in the Black Sea Region teach us about
 Securitization Theory, Master Theses, Goteborgs Universitet, Department of Political
Science
 Zulean M., 2012, Social science for public policy, Habilitation Dissertation, University of
Bucharest
 Zulean M., Andreescu L., Gheorghiu R., Roescu A. M., Curaj A., 2017, Romanian public
administration reform 2.0: using innovative foresight methodologies to engage stakeholders
and the public, Foresight, 19, 3: 261-279
 Zulean M., Prelipcean G., 2013, Emergency preparedness in Romania: dynamics,
shortcomings and policy proposals, Technological Forecasting & Social Change, 80: 1714-
1724

Piața politică (se poate descărca împreună cu programele politice în format pdf de
aici).
Dinamica politicilor de mediu în programele partidelor politice din ţări democratice şi
cauzele ei:
 Facchini F., Gaeta G. L., Michallet B., 2017, Who cares about the environment ? An
empirical analysis of the evolution of political parties‟ environmental concern in European
countries (1970-2008), Land Use Policy, 64, 200-211
 Kenward B., Brick C., 2020, Even Conservative voters prefer the environment to be at the
heart of post-COVID-19 economic reconstruction in the UK,
https://psyarxiv.com/ebzhs/download?format=pdf
 Rohrschneider R., Miles M. R., 2015, Representation through parties ? Environmental
attitudes and party stances in Europe in 2013, Environmental Politics, 24, 617-640
 Smit E. K., Mayer A., 2019, Anomalous Anglophones ? Contours of free market ideology,
political polarization, and climate change attitudes in English-speaking countries, Western
European and post-Communist states, Climatic Changes, 152, 17-34
 Williams J., 2017, A complex approach to the exploration of environmental ideologies, MSc
Theses, University of Waterloo

Situaţia abordării raţionaliste a complexităţii problemelor de mediu la scară globală

 Cling J.-P., Eghbal-Teherani S., Orzoni M., Plateau C., 2019, The differences between EU
countries for sustainable development indicators: it is (mainly) the economy, Document de
travail, disponibil la https://www.researchgate.net/publication/341323776

Situaţia abordării sectoriale a problemelor de mediu la scară europeană:

 Waylen K. A., Blacskstock K. L., Van Hulst F. J. şi colab., 2019, Policy-driven monitoring
and evaluation: does it support adaptive management of socio-ecological systems ? Science
of the Total Environment, 662, 373-384

Situaţia acceptării limbajului despre complexitate problemelor de mediu la scară

naţională
 Keenan R. J., Pozza G., Fitzsimons J. A., 2019, Ecosystems services in environmental
policy: barriers and opportunities for increased adoption, Ecosystem Services, 38, 100943

Potenţialul de evoluţie instituţională pentru rezolvare problemelor complexe de mediu

la scară locală
 Epstein G., Morrison T. H., Lien A., şi colab., 2020, Advances in understanding the
evolution of institutions in complex social-ecological systems, Current Opinion in
Environmental Sustainability, 44, 58-66
Notă: bibliografia în fiecare dintre subdomenii este foarte mare. În această sinteză introductivă
am ilustrat numai cu câteva exemple, pentru a ne putea orienta cu privire la situația domeniului
din punct de vedere științific, obiectiv.
 Prelegerea 6 Monitoring ecologic
Abordarea holistă în monitoringul integrat al sistemelor socio-ecologice (Vădineanu 2004).
Monitorizarea sustenabilității și a rezilienței sistemelor socio-ecologice

Intepretarea mediului ca ierarhie de sisteme soci-ecologice are implicaţii şi în chestiunea

monitoringului integrat, după cum este evidenţiat de preocupările din lucrarea Managementul
dezvoltării din 2004, unde există un capitol dedicat acestui subiect. Întrucât instituţionlizarea
acestor preocupări de pionierat la diferite scări (şi niveluri ierarhice asociate) e evoluat fără o
legătură directă de citare cu abordarea românească din 2004 ar putea fi utilă o structurarea a
prelegerii în următoarele părţi, susţinute fiecare de câteva titluri bibliografice indicate la final:
 Idei despre monitoringul holist din perspectiva economiei ecologice în România
 Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară globală şi
naţională
 Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară europeană
sectorială
 Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară locală

A Idei despre monitoringul holist din perspectiva economiei ecologice în România

Nucleul abordării româneşti din 2004 este prezentat în figura 71. El corespunde modelului
ierarhic al mediului şi concret în capitol se propun trei indicatori complecşi care are putea fi utili
pentru monitoringul integrat al sistemelor socio-ecologice. În chestiunea socio-economică
indicatorii sunt din familia celor dezvoltaţi în lucrarea lui Lawn (editor, 2006). La ora actuală
abordările au evoluat de o manieră exponenţială în literatură, după cum arată sinteza lui Lu şi
colab. (2016). Practic ceea ce iniţial se dorea a fi o abordare unitară s-a dezvoltat într-o familie
destul de diversă de abordări, toate având ca scop evaluarea sustenabilităţii, rezilienţei, altor
proprietăţi globale ce ţin de funcţioniarea sistemelor natural şi sociale cuplate.

Figura 71 Reprezentare ierarhică a principalelor caracteristici privind componenţa, structura şi

funcţionarea complexelor ecologice şi socio-ecologice, care pot fi folosite ca indicatori în
activitatea de monitoring integrat (după Vădineanu şi Vădineanu 2004).
Abordarea generală din 2004 se regăseşte şi în circa 10-15 % din literatura actuală dedicată
dezvoltării durabile, după cum arată figura 1 din Lu şi colab. (2019) discutată în prelegerea pe
care o aveţi înregistrată. În chestiunea conţinutului efectiv, al indicatorilor propuşi, abordarea din
2004 se încadrează pe partea socio-economică în şcoala de gândire a economiei ecologice,
ilustrată mai pe larg în cartea editată de Lawn în 2006 dedicată indicatorilor pentru dezvoltare
durabilă (unul dintre autorii citaţi de Profesorul Vădineanu în 2004). Această carte reverberează
încă în prezent ca citări, dar este un fapt că indicatorii efectiv folosiţi acum tind să fie diferiţi de
cei propuşi acum circa 20 de ani.

Acest cadru de abordare a evoluat diferenţia la scară globală, supra-naţională şi locală, după cum
arătăm mai jos.

B Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară globală şi

naţională

Modul holist de abordare s-a păstrat cel mai bine la scară globală, prin setul de indicatori pentru
dezvoltare durabilă folosiţi la monitorizarea obiectivelor globale asumat de toate statele. Avem
două filme aici:
FAO: https://www.youtube.com/watch?v=ZnmBkSmSpBo
UN Data hubs: https://www.youtube.com/watch?v=IDZT8bxS52Q

Se poate constata din filmele vizualizate că o parte dintre indicatori sunt maturizaţi, pot fi
calculaţi pentru toate statele, alţii mai puţini, pot fi caculaţi pentru mai puţine state, dar
metodologiile sunt clare, iar pentru a treia categorie nu sunt stabilite metodologiile unitare. O
completare intersantă o oferă raportul lui Cling şi colab. din 2019 care compară ţările europene
din perspectiva acestor indicatori şi constată că influenţa cea mai mare asupra diferenţelor dintre
ţări este dată de economie, nu de starea capitalului natural. Acesta e rezultatul felului cum s-au
stabilit obiectivele globale, majoritar legate de societate şi economie, nu de natură şi reflectă
interesele uzuale ale cetăţenilor, mai interesaţi de vieţilor lor decât de natură. Aceste interese
sunt preluate de decidenţi şi promovate la scară globală. Mai sunt la bibliografie câteva lucrări ca
exemplu de preocupări în acest domeniu. Cum am văzut în sinteza lui Lu şi colab. (2019)
literatura este enormă, nu nu putem propune să extragem principalele linii de forţă de o manieră
analitică, dar nici nu este nevoie pentru o prelegere dintr-un curs general de monitoring ecologic.

C Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară europeană

sectorială

Pe măsură ce ne depărtăm de scara globală abordarea holistă devine mai puţin influentă şi gradul
de integrare al monitoringului scade, el urmând structurile instituţionale existente înainte de
conceperea abordării holiste. Şi ee această direcţie există contribuţii ale şcolii româneşti, ca de
exemplu cea din tabelul de mai jos. Se observă că situaţia sistemelor de monitoring care
deservesc politicile sectoriale şi managementul asociat lor este departe de a fi una satisfăcătoare
în anul 2019. O contribuţie la îmbunătăţirea situaţiei ar putea-o avea şi modificarea securitizării
sectoriale de mediu despre care am vorbit prelegerea trecută.

D Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară locală

La scară locală creşterera gradului de integrare a monitoringului este numai prin evoluţia
instituţiilor care contribuie la organizarea arenelor de acţiune relevante, după cum am ilustrat în
prezentare prin figura 2 din Epstein şi colab. (2020). Creşterea gradului de integrare se poate face
sub influenţa unor factori catalizatori de tipul vocabularelor unitare, a ontologiilor care ajută la
diferenţierea lor (discutate în prelegerea trecută), dar şi a schimbării regulilor procedurale
elaborate la scări mai mari, naţionale.

Tabelul 19 reluat Sinteza monitorizării şi evaluării practicilor asociate cu trei politici: N2000,
Directiva cadru ape şi schem de mediu în domeniul agricol (AES). După Waylen şi colab.
(2019). Am folosit acest tabel și în prelegerea anterioară.

Putem concluziona că abordarea holistă a monitoringului integrat de acum circa 20 de ani se

păstrează şi acum ca tendinţă atât în literatura de specialitate şi că este implementată într-o
anumită formă la scară globală şi naţională pentru monitorizarea obiectivelor dezvoltării
durabile. Modul de implementare este în curs de perfecţionare. La scări mai mici influenţa sa nu
este la fel de importantă, dar există un efort de creştere a gradului de integrare a monitoringului
prin mecanisme diferite când e vorba de scări naţionale şi supranaţionale ale politicilor, sau de
scări locale, specifice arenelor locale de acţiune. În ansamblu putem evalua că abordare holistă
este complementară cu cea policentrică în monitoring, ambele fiinde model mai degrabă
teoretice cu aplicabilitate la diferite diferite scări socio-ecologice, funcţionale alături de o
varietate foarte mare de alte abordări pentru a servi în ansamblu procesul de tranziţie spre
modelul de dezvoltare durabilă.

Bibliografie (articolele se pot descărca de aici)

Idei despre monitoringul holist din perspectiva economiei ecologice în România

 Lawn P., 2006, Sustainable development indicators in ecological economics, Edwar Elgar,
Cheltenham, UK
 Vădineanu A. şi Vădineanu R., 2004, Monitoringul integrat al dezvoltării complexelor
socio-ecologice, în Vădineanu A. (editor) Managementul dezvoltării, Ed. Ars Docendi, 180-
206, disponibilă la http://studentecologie.blogspot.com/2013/07/carte-de-referinta-
managementul.html
 Lu Z., Broesicke O. A., Chang M. E. şi colab., 2019, Seven approaches to manage complex
coupled human and natural systems: a sustainability toolbox, Environ. Sci. Technol., 53,
9341-9351 (după o sinteză de literatură are aplicaţii la scară locală, partea D).
Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară globală şi naţională
 Butnariu A., Luca F. A., 2019, An index of sustainable economic welfare for Romania, New
Trends and Issues Proceedings on Humanities and Social Sciences, 6, 1-10
 Cling J.-P., Eghbal-Teherani S., Orzoni M., Plateau C., 2019, The differences between EU
countries for sustainable development indicators: it is (mainly) the economy, Document de
travail, disponibil la https://www.researchgate.net/publication/341323776
 McGrath L., Hynes S., McHale J., 2020, Linking sustainable development assessment in
Ireland and the European Union with Economic Theory, The Economic and Social Review,
52, 327-355
 Zhilin L., Gong X., Chen J. şi colab., 2020, Functional requirements systems for
visualization of sustainable development goal (SDG) indicators, Journal of Geovisualization
and Spatial Analysis, 4, 5

Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară europeană

sectorială
 Waylen K. A., Blacskstock K. L., Van Hulst F. J. şi colab., 2019, Policy-driven monitoring
and evaluation: does it support adaptive management of socio-ecological systems ? Science
of the Total Environment, 662, 373-384

Evoluţii ale monitoringului holist în abordări instituţionalizate la scară locală

 Epstein G., Morrison T. H., Lien A., şi colab., 2020, Advances in understanding the
evolution of institutions in complex social-ecological systems, Current Opinion in
Environmental Sustainability, 44, 58-66
 Kuhl H. S., Bowler D. E., Bosch H. şi colab., 2020, Effective biodiversity monitoring needs a
culture of integration, One Earth, 3, 462-474
 Lien A. M., 2020, The institutional grammar tool in policy analysis and applications to
resilience and robustness research, Current Opinion in Environmental Sustainability, 44, 1-5
 Siddiki S., Heikkila T., Weible C. M. şi colab. 2019, Institutional Analysis with the
institutional grammar, Policy Studies Journal, 0, 0 (on-line first)
 Prelegerea 7
Obiectivele specifice de monitoring: exemple. constrângeri asupra formulării lor, clasificare
(Reynolds și colab 2016 paginile 4-11), tipuri de monitoring (Ciolpan 2005 pag 39-56), situația
în sistemele naționale de monitoring, direcții de dezvoltare a cadrului instituțional și legislativ
(pentru monitorizarea serviciilor ecosistemice)

Tipul 1 exemple Caracterizare descriptivă (survey) şi a tendinţelor:

 Parcuri naţionale: https://www.youtube.com/watch?v=r0IpvBO6e7E

 Tendinţe în starea oceanelor: https://www.youtube.com/watch?v=0OMomKaT9fQ

 Tendinţe în starea generală socioecologică: EEA şi aplicarea în România

o Ministerul Mediului , figurile 2.1, 2.2, 2.3 (situaţia în sistemele naţionale)

o Situaţia abordării în cazul serviciilor ecosistemice – pachet de articole, tendinţe de
dezvoltare a cadrului instituţional şi legislativ.
 Keenan şi colab. 2019 – figura 1, impedimente în depăşirea abordării
sectoriale.
 SWD 2019 – figura 2, conexiune cu indicatori de dezvoltare durabilă,
abordare prin obiecte, nu prin procese

Tipul 2 exemple monitorizarea efectelor acţiunilor şi politicilor

 Restaurarea unor habitate acvatice: https://www.youtube.com/watch?v=4h0Tc7o9_Do

 Monitorizarea eficacităţii politicilor de împădurare pentru controlul schimbărilor

climatice :https://www.youtube.com/watch?v=d_-JyFzXOq4

Sistematizarea informaţiei despre obiective specifice şi tipuri de monitoring.

Ciolpan (2005, paginile 39-56) :

 Criterii pentru stabilirea obiectivelor.
 Studii descriptive
 Studii ce măsoară schimbarea
o Control înainte şi după impact – BACI – Figurile 3.2 – 3.5
o Analiza schimbărilor spaţiale – cu sistem de referinţă – Figura 3.7, tabelul 3.2
o Criterii pentru aprecierea cauzalităţii – tabelul 3.3
 Reynolds (2016, paginile 4 – 11)
o Utilizarea diagramelor cauzale pentru stabilirea relaţiei dintre obiective generale
şi obiective instrumentale – figura 3
o Specificarea ierarhiei de obiective ale programului de monitoring (figura 2)
o Clasificarea tipurilor de abordări de monitoring în funcţie de diagrama cauzală –
figura 4, descrierea lor generală.

Articolele folosite în această prelegere pot fi descărcate de aici. Subiectele pentru examen vor fi
din manualul Ciolpan (2005).
 Structura prelegerii 8 Monitoring ecologic
Selectarea variabilelor și indicatorilor pentru fiecare categorie de obiective specifice la diferite
niveluri niveluri ierahice de organizare a sistemelor de monitoring

Selectarea variabilelor și indicatorilor se face atât în funcție de obiective, cât și în funcție de

metodele avute la dispoziție și costurile asociate lor (prelgerile următoare). Ne vom concentra
din perspectivă didactică în această prelegere numai pe relația cu obiectivele folosind abordarea
lui Reynolds (2016, figura 72, a se vedea și prelegerea anterioară). În figura 73 este o fotografiei
a tablei în 2019 – un tabel care arată măsura în care se regăsește fiecare tip de obiectiv la fiecare
nivel ierarhic al mediului în interpretarea holistă.

Figura 72 Tipurile de monitoring în sistematizarea lui Reynolds (2016).

Figura 73 În ce măsură fiecare tip de obiectiv este urmărit la fiecare nivel în ierarhia de sisteme
socio-ecologice (fotografie a tabelului desenat la tablă în semestrul I 2019-2020).
O discuție sistematică a alegerii variabilelor ar putea să se facă pentru fiecare din situațiile
identificate în figura 73. Nu există literatură care să prezinte o astfel de imagine sistematică, dar
putem ilustra câteva dintre situații în această prelegere. Va fi important când vom lucra concret
în acest domeniu să ne dăm seama în care dintre situațiile din figura 2 ne aflăm cu sistemul
nostru de monitoring.

 Exemplul 1 Copernicus: monitorizarea tendințelor la scara complexelor de ecosisteme

regionale. Se poate observa că în realitatea instituțională la această scară obiectivele
monitorizării sunt multiple pentru a crește eficiența cheltuirii de resurse pentru
măsurarea variabilor, pentru
https://www.youtube.com/watch?v=bIbC9Lbu-sk
 Exemplul 2 Monitorizarea diversității la scară globală (articolul orginar : Pereira și
colab. 2013)
o Obiectivele devin și mai numeroase. Cartarea biodiversităţii globale: aspecte
metodologice şi aplicaţii
Prezentare a abordării EBV în 2020:
https://www.youtube.com/watch?v=PwgIMpxgV5s
o Modelarea matematică devine parte integrantă în stabilirea relației dintre
datele brute și indicatorii monitorizați (Kissling 2017 figura 1) (Navarro și colab.
2017 figura 2).
o Indicatorii devin foarte complecși, derivați din măsurători ale unor variabile
diferite (Figura 3 în Jetz și colab. 2019).
o Se poate vedea și exemplul discutat la LP8 Monitoring pentru cazul trăsăturilor
funcționale.
 Exemplul 3 Monitorizarea în context LTER la scară globală, a sistemelor socio-
ecologice (Pacheco-Romero și colab. 2020).
Sistematizarea informaţiei despre selectarea variabilelor nu este la fel de coerentă și ușor
de făcut ca în cazul obiectivelor. Două surse pentru cursul nostru:
Ciolpan (2005, paginile 76-91) :
 Discută relația dintre parametrii abiotici și biologic și recomandă o abordare
integrată.
 Tabelul 3.5 – întrebări la care trebuie răspuns pentru selectarea parametrilor
 Figura 3.17 arbore decizionale pentru selectare parametrilor
 Tabelul 3.6 – criterii pentru selectarea parametrilor în cazul oricărui sistem de
monitoring
 Tabelul 3.7 – criterii pentru selectare când ne interesează “integritatea” ecosistemelor.
 Tabelele 3.8, 3.9 și 3.18 – exemple de parametri pentru “starea de sănătate” a
ecosistemelor, sol și aer.
 Reynolds (2016, paginile 12 – 13)
o Selectarea variabilelor este încadrată explicit de utilizarea acestora pentru
modelarea matematică a proceselor descrise prin diagrama cauzală adoptată când
s-au stabilit obiectivele.
o Procesul de aliniere a variabilelor (atributelor, paramatrilor) cu obiectivele este
unul iterativ, în câțiva pași, care pot include și o anumită ajustare a obiectivelor,
cu atenție atât la relevanța a ce se măsoară pentru acțiunea managerială, dar și la
costurile măsurătorii în condițiile unui buget dat.
Articolele folosite pentru această prelegere pot fi descărcate de aici. Subiectele pentru examen în
sesiunea din 2021 vor fi numai din manualul Ciolpan (2005).
 Structura prelegerii 9 Monitoring ecologic
Selectarea metodelor. Eficacitatea sistemelor de monitoring. Cauze care pot duce la eșec
(Lindemeyer și Likens 2018)

Selectarea metodelor folosite după ce am selectat variabilele care trebuie măsurate sau indicatorii
care trebuie calculați (prelegerea 8) depinde, cum am văzut în lucrarea practică 9, de mai mulți
factori:
- Caracteristicile sistemului ecologic monitorizat
- Tradițiile științifice din sistemul socio-ecologic în care se face monitorizarea
- Situația și diversitatea instituțiilor implicate în monitorizare în contextul unui anumit
cadru legislativ
- Resursele disponibile, în particular cele financiare, măsura în care activitățile de
monitoring ecologic sunt considerate prioritare în raport cu alte activități.

Sunt două feluri de a ne gândi la metode, unul se referă strict la felul cum facem măsurătoarea în
sens tehnic, instrumental, celălalt se referă la felul cum stabilim întregul pachet de activități prin
care ajungem la date (organizarea spațio-temporală, mărimea probei, metodele de stocare,
prezervare, măsurare efectivă a variabilelor, metodele de prelucrare a datelor, inclusiv cele
statistice, urmate apoi de metode de calcul al indicatorilor derivați din datele brute. Al doilea
mod de a ne gândi la metode este cel care ne interesează ca ecologi și îl include pe primul.
Selectarea metodelor instrumentale depinde de întreg contextul metodologic, de ceea ce se
numește “experimental design” în limba engleză.

La începutul prelegerii vom urmări câteva filme cu atenția la următoarele aspecte:

- Metoda în sens restrâns (instrumentală) vs metoda în sens larg (design-ul experimental)
- Aspectele statistice, sunt sau nu sunt prezente.
- Necesitatea publicării rezultatelor în reviste științifice, e punctată sau nu e punctată.
- Imaginați o aplicare a metodelor respctive în România.

Apoi vom completa un chestionar on-line cu ce am observat.

Filmele:
- Diving https://www.youtube.com/watch?v=S5FuBqUvikQ
- Passive acoustic monitoring oceans https://www.youtube.com/watch?v=35wBq28nsj0
- Acustic landscape https://www.youtube.com/watch?v=NJG9RyXC3Yg
- Continuous water quality monitoring : https://www.youtube.com/watch?v=jt7Ew-_Kk88
minutele 2-5, 8.23 – 9.2 , 36.5 – 38.1

În continuare vom folosi o sinteză în limba română despre aceste aspecte, din care vom avea la
evaluarea finală și câteva întrebări din testul grilă (Ciolpan 2005, paginile 103-143, 151-157 și
177-183). Profesorul Ciolpan a abordat pas cu pas programul de prelevare a probelor, analiza de
laborator a probelor și metodele de prelucrare a datelor:
- Tabelul 4.1 Întrebări legate de planul de prelevare a probelor.
- Figura 4.7 Amplasare punctelor de prelevare în raport cu o sursă de poluare
- Tabelul 4.4 Metode de prelevare pentru organisme acvative
- Tabelul 4.5 Metode de conservare și păstrare a probelor
- Tabelul 5.1 Întrebări despre realizarea analizelor de laborator
- Tabelul 5.4 Metode pentru parametri fizici și chimici
- Tabelul 6.1 Întrebări referitoare la analiza datelor

Fiecare dintre aceste aspecte poate fi actualizat folosind sinteze de literatură metodologică
relevante la scări mai mici sau mai mari de organizare a sistemelor de monitoring (de ex. aici), în
funcție de clasa de metode. Dimensiunea corpurilor relevante de literatură este foarte mare și nu
pot fi aprofundate și sistematizate pentru fiecare direcție în parte în cadrul unui curs introductiv.

Cartea Profesorului Ciolpan ne-a oferit multe informații tehnice de detaliu. Ne vom întoarce
acum la imaginea de ansamblu a întregului program de monitorizare folosind o lucrare a unor
autori specializați în monitorizarea ecologică pe termen lung (cartea e la dispoziție numai la
facultate pentru citire într-un format electronic comercial achiziționat ca atare, nu este în format
pdf).

Cel mai important pentru un sistem de monitoring este să fie eficace, adică să ajungă să
servească la rezolvarea problemelor beneficiarilor. A păstra o eficacitate continuă pe perioadă
foarte lungi, ca în imaginea de mai jos este o provocare.

În cazul monitoringului pe termen lung alegerea corectă a metodelor este decisivă alături de
multe alte aspecte, după cum se poate vedea în acest tabel:

Atât metoda în sens larg este importantă (design-ul experimental), cât și cunoaștere modificărilor
inevitabile ale metodelor specifice instrumentale de-a lungul deceniilor. Modificarea metodelor
instrumentale duce la tendințe care nu sunt, de fapt, reale:

Cea mai bună modalitate de a dovedi că monitoringul este eficace este publicarea
rezultatelor la standarde științifice. Dacă dorim să fie și eficient, adică să nu coste prea mult în
raport cu ce produce, este necesară și asigurarea unei calități statistice deosebite a datelor. O altă
cale ca să-l facem eficient poate fi să folosim infrastructuri comune care pun la dispoziția mai
multor utilizatori echipamentele foarte scumpe (Mollenhauer și colab. 2018).

Putem concluziona această prelegere cu afirmația că alegerea meteodelor este decisivă pentru
asigurarea eficacității sistemelor de monitoring, nu atât în sensul alegerii instrumentelor cu
care lucrăm, cât mai ales în sensul alegerii corecte a întregii metodologii. Standardele
metodologice nu diferă cu nimic de cele științifice generale, ceea ce diferă fiind întrebările,
care nu vizează descoperiri științiice, ci rezolvarea unor probleme concrete de
management.
 Prelegerea 10 Monitoring ecologic
Eficienta sistemelor de monitoring. Evaluarea costurilor și construirea capacității de
implementare în programele de monitoring

Abordări strategice și tactice pentru creșterea eficienței: efecte pe termen lung și efecte pe
termen scurt. Cele două sunt complementare.

Abordări strategice

Ideea de a compara costurile cu beneficiile:

 Caughlan și Oakley (2001) – discuție generală pentru monitoringul pe termen lung,
dar fără operaționalizare.
 Nygar și colab. (2016) – aplicare cu operaționalizare completă în funcție de starea
ecosistemului monitorizat și scenarii de management (s-a discutat la LP10).
o necesită bună guvernanță, transparență.
 Vicente și colab. (2016) – aplicare pentru alegerea variantei de monitorizare a unei
specii invazive: figura 3 – rețele regionale de monitoring cu diferite costuri.

Creștere eficienței prin formarea resursei umane capabilă să proiecte monitoringul ecologic
la cele mai înalte standarde (capacity building)
 Schmeller și colab. (2017): recomandările cheie pentru creșterea capacității de a
monitoriza (pagina 2780 + figura 2.

Există validarea instituțională globală: CBD: efficiency of monitoring by Geo-Bon

https://www.cbd.int/recommendation/sbstta/?id=13226

Abordări tactice

Creșterea eficienței prin selectarea variabilelor.

Selectarea variabilelor pe baza modelării matematice:

Reynolds și colab. (2016) tabelul 1.

Braun și Reynolds (2013)

 Figura 1 coeficientul de determinare vs costuri (reamintire ce e R2).
 Figura 2 Procedura de selectare a variabilelor
 Figura 3 Exemplu pentru monitorizarea calității habitatului somonului

Selectarea variabilelor pe baza bugetului disponibile și a scenariilor de complexitate a

indicatorilor :
 Geijzendorffer și colab. (2016) – monitorizoarea diversității din agrosisteme în
UE: Tabelul 1 situația pe țări (csoturi diferite de la țară la țară).

Creșterea eficienței prin selectarea metodelor de măsurare.

o Perkins și colab. (2013) figura 2
Creșterea eficienței prin alegerea tipului de resursă umană folosită:
 Comparație profesioniști – fermieri – voluntari Targetti și colab. (2014) Tabelul 1
cost/tip de activitate, Figura 1 volum de muncă / tip de activitate, Tabelul 4 rezultatul
comparației.

Creșterea eficienței prin citizen-science (voluntari):

Best practices EU 2020: https://www.youtube.com/watch?v=N6Csn4Z1AaU

Amphibian monitoring in a national park:

https://www.youtube.com/watch?v=bVatEwDvAK4

Tredick și colab. (2017). Tabelul 3 – situația citizen science și căi de îmbunătățire a

calității datelor

Creșterea eficienței prin sistemul de management al datelor : va fi obiectivul prelegerii 12.

Bibliografie (Reynolds și colab. 2016 este deja la LP2 Monitoring ecologic și a mai fost folosită
și în alte prelegeri, fiind una din sursele prin ideile căreia am structurat împreună acest curs)
Articolele în format pdf pot fi descărcate de aici.

 Braun D. C., Reynolds J. D., 2012, Cost-effective variable selection in habitat surveys,
Methods in Ecology and Evolution, 3, 388-396
 Caughlan L., Oakley K. L., 2001, Cost considerations for long-term ecological
monitoring, Ecological Indicators, 1, 123-134
 Geijzendorfer I. R., Targetti S., Schneider M. K. și colab., 2016, How much would it cost
to monitor farmland biodiversity in Europe, Journal of Applied Ecology, 53, 140-149
 Nygard H., Oinonen S., Hallfors H. A., Lehtiniemi M., Rantajarvi E., Uusitalo L., 2018,
Price vs. value of marine monitoring, Frontiers in Marine Science, 3, 205
 Perkins G. C., Kutt A. S., Vanderduys E. P., Perry J. J., 2013, Evaluating the costs and
sampling adequacy of a vertebrate monitoring program, Australian Zoologist, 36, 373-
380
 Targetti S., Herzog F. Geijzendorffer I. R. și colab., 2014, Estimating the cost of different
strategies for measuring farmland biodiversity: evidence from a Europe-wide field
evaluation, Ecological Indicators, 45, 434-443
 Tredick C. A., Lewison R. L., Deutschman D. H., Hunt T. A., Gordon K. L., Hendy P.,
2017, A rubric to evaluate citizen-science programs for long term-ecological monitoring,
BioScience, 67, 834-844
 Vicente J. R., Alagador D., Guerra C. și colab., 2016, Cost-effective monitoring of
biological invasions under global change : a model-based framework, 53, 1317-1329
 Prelegerea 11 Monitoring ecologic
Asigurarea și controlul calității în monitoring: teren, laborator și prelucrarea datelor

Nevoia de proceduri de asigurare a calității în monitoringul pe termen lung

 Exemplu pentru datele meteorologice folosite în modele: Rebetez și colab. (2018) pag 4
din 7
 Exemplu pentru estimarea tendințelor în poluarea solului: Desaules (2016) figurile 2-6
 Exemplu pentru monitorizarea pe termen foarte lung a ecosistemelor de peșteră :
Montefalcone și colab. (2018) figurile 3 și 8

Modalități generale de abordare a problemei calității datelor

 Proceduri standard de operare, identificarea formală a obiectivelor legate de calitatea
datelor, Ferreti (2009).
 Abordare integrată analitico-spațio-temporală, Desaules (2016) figura 1
 Exemplu de manual pentru partea de teren a activităților de monitoring (British Columbia
2013).

Exemple de abordare a problemei calității datelor pentru compartimente (abiotice și)

biologice
Sol
 Desaules (2012) Figura 5, tabelul 6. Rolul metadatelor în asigurarea calității
datelor, exemplu pentru sol. Convergența monitoringului sectorial cu
monitorizarea integrată a proceselor.

Apă
 Estimarea incertitudinii măsurătorilor cu diferite instrumente în condiții de
măsurare în timp real, Kahiluoto și colab (2019) Figurile 2-5

Vegetație
 Structura vegetației.
o Del Vecchio și colab. (2019) Figura 2, Figura 3, efectele metodei de
prelevare a vegetației asupra rezultatelor monitorizării, în particular a
bogăției specifice
o Scott și Hallam (2002) Tabelul 2, tabelul 3 - identificarea greșită a
speciilor de plante în monitorizarea vegetației.
o Allegrini și colab. (2009) Diagrama asigurării calității datelor pentru
caracterizarea diversității plantelor în programele de monitoring (figura 1,
tabelul 1), exemple de rezultate (figura 2).
o Hearn și colab. (2011) Figurile 2-4 + concluziile: Repetabilitatea
clasificări și cartării vegetației, cu implicații asupra asistării deciziilor.
Situația e similară pentru cartări la sol și în 2020, un exemplu este aici, iar
altul cu consecințe manageriale explicite este aici. Pentru inconsistența
ontologiei asociate clasificărilor de vegetație la sol se pot vedea figurile 2
și 3 și explicații la pagina 286 în Ulerud și colab. (2018). Pentru
inconsistență în cazul folosirii imaginilor satelitare din surse diferite la
cartarea ecologică se pot vedea figurile 3, 5, 7 și sintetic 9, 13 și 14 în Sui
și colab. (2020).
o Sanders și colab. (2015) Standardizarea numărării florilor în scopul
estimării serviciilor ecosistemice de polenizare.
 Funcționarea vegetației
 o Bussotti și colab. (2009) Dificultatea asigurării calității datelor despre
starea coronamentului arborilor.
o Bussoti și colab. (2011) Figura 1, figura 2, Dificultatea asigurării calității
datelor despre starea vegetației prin monitorizarea concentrației clorofilei
din frunze în teren.
o Eickenscheidt și Wellbrock (2014) Consistența datelor despre defolierea
arborilor – comentariile de la p273

Ecosisteme marine
 Consistența datelor pentru evaluarea impactului sondelor de petrol asupra
bentosului marin (Ellingsen și colab. 2017 – discutat la LP 11).
 Consistența datelor de monitorizare a densității scoicilor într-un atol în condițiile
unor protocoale de lucru adaptative : Georget și colab. (2019) Figura 4
 Influența implicării voluntarilor asupra calității datelor pentru caracterizarea
gradului de acoperire cu alge marine. Finn și colab. (2010) figurile 2 și 3.

Monitorizarea acustică pasivă a animalelor

 Barre și colab. (2019), Figura 1, diagrama pentru identificarea erorilor în
identificarea speciilor de lilieci

Prelucrarea și interpretarea datelor în programe de monitoring, Sinteze didactice,

Exemple din România
 Jongman și colab. (1995) Carte de referință – explicații detaliate pentru ecologi ale
metodelor de pregătire și procesare a datelor obținute în programe implementate la scara
complexelor de ecosisteme.
 Ciolpan (2005) Analiza și interpretarea datelor, 177-204, tabelul 6.1
 Ciolpan (2005) Asigurarea și controlul calității datelor, 157-166
 Bradu (2019) Procedură generală pentru asigurarea calității datelor într-un proiect de
monitoring integrat implementat de mai multe organizații – textul e în continuarea acestei
structuri.
 INTER-ASPA (2019) Exemplu de raport de inter-calibrare între mai multe laboratoare,
rezultatul prin aplicarea procedurii din Bradu (2019).

Subiectele pentru examen în semestrul 2020-2021 vor fi din cartea Profesorului Ciolpan și din
exemplul din România anexat.

Bibliografie (fișierele în format pdf sunt disponibile pentru descărcare aici).

 Allegrini M.-C., Canullo R., Campetella G., 2009, ICP-Forests (International Co-operative
Programme on Assessment and Monitoring of Air Pollution Effects on Forests): Quality
Assurance procedure in plant diversity monitoring, Journal of Environmental Monitoring, 11,
782-787
 Barré K., Isabelle Le Viol, Romain Julliard, Julie Pauwels, Stuart Newson, și colab., 2019,
Accounting for automated identification errors in acoustic surveys, Methods in Ecology and
Evolution, Wiley, 10 (8), 1171-1188.
 British Columbia, 2013, Quality control and quality assurance – Part A Field sampling
manual, disponibil la https://www2.gov.bc.ca/gov/content/environment/research-monitoring-
reporting/monitoring/laboratory-standards-quality-assurance/bc-field-sampling-manual
 Bussoti F., Cozzi A., Cenni E., Bettini D., Sarti C., Ferretti M., 2009, Quality assurance and
measurement errorrs in monitoring tree crown conditions in Italy, Journal of Environmental
Monitoring, 11, 769-773
 Bussotti F., Pollastrini M., Cascio C., 2011, Conclusive remarks. Reliability and
comparability of chlorophyll fluorescence data from several field teams, Environmental and
Experimental Botany, 73, 116-119
 Del Vecchio S., Fantinato E., Silan G., Buffa G., 2019, Trade-offs between sampling effort
and data quality in habitat monitoring, 28, 55-73
 Desaules A., 2012, The role of metadata and strategies to detect and control temporal data
bias in environmental monitoring of soil contamination, Environmental Monitoring and
Assessment, 184, 7023-7039
 Eickenscheidt N. și Wellbrock N., 2014, Consistency of defoliation data of the national
training courses for the forest condition survey in Germany from 1992 to 2012,
Environmental Monitoring and Assessment, 186, 257-275
 Ellingsen K. E., Yoccoz N. G., Tveraa T., Hewitt J. E., Thrush S. F., 2017, Long-term
environmental monitoring for assessment of change: measurement inconsistencies over time
and potential solutions, Environmental Monitoring and Assessment, 189, 595
 Ferreti M., 2009, Quality assurance in ecological monitoring – towards a unifying
perspective, Journal of Environmental Monitoring, 11, 726-729
 Finn P. G., Udy N. S., Baltais S. J., Price K., Coles L., 2010, Assessing the quality of
seagrass data collected by community volunteers in Moreton Bay Marine Park, Australia,
Environmental Conservation, 37, 83-89
 Georget S., Wynsberge S., Andrefouet S., 2019, Understanding consequences of adaptive
monitoring protocols on data consistency: application to the monitoring of giant clam
densitites impactedby massive mortalities in Tuamotu atolls, French Polynesia, Ices Journal
of Marine Science, 76, 1062-1071
 Hearn S. M., Healey J. R., McDonald M. A., Turner A. J., Wong J. L. G., Stewart G. B.,
2011, The repeatability of vegetation classification and mapping, Journal of Environmental
Management, 92, 1174-1184
 Jongman R. H. G., Ter Braak C. J. F., Van Tongeren O. F. R., 1995, Data analysis in
community and landscape ecology, Cambridge University Press, New York
 Kahiluoto J., Hirvonen J., Naykki T., 2019, Automatic real-time uncertainty estimation for
online measurements: a case study on water turbidity, Environmental Monitoring and
Assessment, 191, 259
 Montefalcone M., De Falco G., Nepote E., Canessa M., Bertolino M., Bavestrello G., Morri
C., Bianchi C. N., 2018, Thirty year ecosystem trajectories in a submerged marine cave
under changing pressure regime, Marine Environmental Research, 137, 98-110
 Rebetez M., Arx G., Gessler A., și colab., 2018, Meteorological data series from Swiss long-
term forest ecosystem plots since 1997, Annals of Forest Science, 75, 41
 Sanders A., Childs M., Traub E., Jones J., 2015, An analysis of long-term data consistency
and a proposal to standardize flower survey methods for the EISI pollinator project,
disponibil la https://andrewsforest.oregonstate.edu/data/studies/sa026/Sanders_final_paper.pdf
 Scott W. A., Hallam C. J., 2002, Assessing species misidentification rates through quality
assurance of vegetation monitoring, Plant Ecology, 165, 101-115
 Sui L., Kang J., Yang X., Wang Z., Wang J., 2020, Inconsistency distribution patterns of
different remoted sensing land-cover data from the perspective of ecological zoning, Open
Geosciences, 12, 324-341
 Ullerud H. A., Bryn A., Halvorsen R., Hemsing L. O., 2018, Consistency in land-cover
mapping: influence of fieldworkers, spatial scale and classification system, Applied
Vegetation Science, 21, 278-288
Exemplu din România: Procedură generală pentru asigurarea calității datelor într-un proiect de
monitoring integrat implementat de mai multe organizații (extras dintr-un material mai extins)2

1. Scop și domeniu de aplicare

Această procedură descrie modul în care se efectuează evaluarea desfășurării activităților de
analiză chimică a probelor de mediu (apă, sol, aer, biotă) de către laboratoarele partenere în
proiectele de monitoring integrat astfel încât să se asigure o eficacitate a sistemului calității.
Procedura trebuie să permită modificări și/sau completări ale sistemul de calitate atunci când este
considerat necesar. Cauzele care pot conduce la aducerea de modificări/completări ale sistemul
de calitate sunt, de exemplu:
 Schimbări apărute în: (i) politica și obiectivele calității; (ii) condiții de mediu de lucru
(ex: schimbare local); (iii) dotare echipamente; (iv) personal
 Neconformități constatate cu ocazia procedurilor interne de control al calității (audit
intern).
Procedura se aplică în cadrul laboratoarelor partenere cel puțin o dată pe an.

2. Reguli de procedură

2.1. Planificare ședință de analiză a sistemului calității

Analiza rezultatelor procedurilor interne de control al calității se va realiza în cadrul unor

ședințe, organizate periodic (cel puțin o dată pe an), la care vor participa membrii ai echipelor de
management ale tuturor laboratoarelor partenere.

2.2. Analiza sistemului calității

Asigurarea calității rezultatelor analizelor chimice ale probelor de mediu se efectuează prin
control intern și control extern.
Analiza sistemului calității se bazează pe constatările procedurilor interne de control al calității
ale fiecărui laborator în parte (audit intern) precum si pe cele rezultate din procesul de
intercalibrare la care participă laboratoarele partenere cu același domeniu de activitate.

2.2.1. Procesul de control intern al calității prevede:

- Utilizarea materialelor de referință certificate (MRC) / a materialelor de referință (MR);
- Determinarea acelorași variabile/parametri folosind metode diferite/echipamente
diferite;
- Efectuarea de determinări repetate (duble, triple), de către același executant sau de către
executanți diferiți, folosind aceeași metodă de analiză;
- Repetarea determinărilor pe probe de mediu păstrate, ținând cont de stabilitatea în timp a
acestora;
- Verificarea periodică a unor puncte pe curba de etalonare;
- Corelarea rezultatelor diferitelor caracteristici/parametri ai aceleași probe de încercat și
verificarea corectitudinii calculelor;
- Utilizarea diagramelor de control (Anexa 1).

2
Sinteză dintr-un livrabil al proiectului INTER-ASPA, www.inter-aspa.ro având ca autor pe Conf. Dr. Corina
Bradu.
Astfel, asigurarea calității rezultatelor încercărilor prin control intern se poate realiza respectând
cerințele specificate a unuia sau mai multora dintre pașii I.1†I.7:

 Pasul I.1:
Utilizarea materialelor de referință certificate (MRC) /materialelor de referință
(MR)

Verificările efectuate utilizând materiale de referință certificate (MRC) / materiale de referință

(MR) dau indicații importante asupra justeții rezultatelor analizelor chimice.
În cazul în dispun de MRC se procedează după cum urmează:
- În paralel cu probele de mediu, se analizează un MRC cu caracteristici cât mai apropiate de
acestea, respectând procedura de lucru a metodei de analiză;
- Se compară rezultatul obținut pentru MRC cu valoarea certificată a acestuia pentru variabila
determinată. Pot fi identificate următoarele situații: (i) Dacă rezultatul obținut pentru
variabila determinată se situează în intervalul de incertitudine indicat în certificat, calitatea
rezultatului analizei efectuate se consideră corespunzătoare; (ii) Dacă rezultatul obținut
pentru variabila determinată nu se situează în intervalul de incertitudine indicat în certificat,
se identifică cauza, se corectează greșeala și repetă analiza. În cazul în care eroarea persistă,
calitatea rezultatelor analizelor efectuate se consideră necorespunzătoare.

În cazul în care nu există MRC și este aplicabil, se prepară un MR cu caracteristici asemănătoare

probelor de mediu. Verificările se efectuează respectându-se procedura aplicată pentru MRC, cu
precizarea că rezultatul obținut se compară cu valoarea teoretică a MR, iar intervalul de încredere
este intervalul de incertitudine stabilit/calculat pentru determinarea respectivă.
 Pasul I.2:
Determinarea aceleași variabile folosind metode diferite/echipamente
diferite

Dacă pentru anumite variabile determinate pe diferite probe de mediu există posibilitatea
efectivă de aplicare a două metode diferite (validate), atunci se procedează după cum urmează:
- Proba de mediu pentru care urmează a fi efectuate determinările se analizează respectând
procedura de lucru a primei metodei de analiză selectate, după care se calculează rezultatul;
- Proba de mediu pentru care urmează a fi efectuate încercări se analizează respectând
procedura de lucru a celei de-a doua metodă de încercare selectate, după care se calculează
rezultatul;
- Se compară rezultatele obținute prin cele două metode de încercare;
- Proba de mediu pentru care urmează a fi efectuate încercări se analizează respectând
procedura de lucru a uneia dintre metodele de analiză aplicabile, dar se utilizează
echipamente de măsură diferite după care se calculează rezultatul;
 Dacă la compararea rezultatelor se constată că: (i) între rezultate există diferențe admise de
incertitudinea extinsă aferentă încercării sau de limita de repetabilitate a acesteia, calitatea
rezultatelor încercărilor efectuate se consideră a fi corespunzătoare; (ii) între rezultate există
diferențe considerabile se identifică cauza.

 Pasul I.3:
Efectuarea de determinări repetate (duble, triple), de către același executant sau de
către executanți diferiți, folosind aceeași metodă de analiză

Calitatea rezultatelor obținute pentru diferite probe de mediu se poate verifica și prin efectuarea
de determinări repetate (duble, triple) folosind aceeași metodă, mai ales în cazul în care pașii 1 și
2 sunt neaplicabili.
În acest caz, se procedează astfel:
- Se supun determinării repetate (funcție de complexitate și costuri) una sau două probe de
mediu și se calculează rezultatele. Determinarea poate fi efectuată de un singur executant, dar
este recomandat ca doi executanți să efectueze fiecare încercare de cel puțin două ori;
- Dacă la compararea rezultatelor se constată că: (i) între rezultate există diferențe admise de
incertitudinea extinsă aferentă încercării sau de limita de repetabilitate a acesteia, calitatea
rezultatelor încercărilor efectuate se consideră a fi corespunzătoare; (ii) între rezultate există
diferențe considerabile se identifică cauza.

 Pasul I.4:
Repetarea determinării pe probe de mediu păstrate

Calitatea rezultatelor se poate verifica și prin repetarea determinării pe probe de mediu păstrate
în laborator în condiții corespunzătoare, în cazul în care pașii 1†3 nu sunt aplicabili. Ca o cerință
obligatorie este important ca probele de mediu să fie stabile în timp pe întreaga perioadă dintre
analiza inițială și repetarea ei.
Se procedează după cum urmează:
- Se supun analizei una sau două probe de mediu analizate cu ceva timp în urmă și se
calculează rezultatele. Încercarea poate fi efectuată de către același executant sau de un alt
executant;
- Dacă la compararea rezultatelor se constată că: (i) între rezultate există diferențe admise de
incertitudinea extinsă aferentă încercării sau de limita de repetabilitate a acesteia, calitatea
rezultatelor încercărilor efectuate se consideră a fi corespunzătoare; (ii) între rezultate există
diferențe considerabile se identifică cauza.
-
 Pasul I.5:
Verificarea unor puncte de pe curba de etalonare

Pentru verificările periodice se utilizează soluții etalon/MR din alt lot sau altă proveniență față de
etalonul/MR folosit la trasarea curbei de etalonare.
Pentru acesta, se procedează după cum urmează:
- Se iau în lucru soluții etalon/MR preparate proaspăt sau păstrate în condiții de conservare
corespunzătoare pentru cel puțin două puncte din curba de etalonare, cu respectarea
procedurii de lucru a metodei utilizate pentru trasarea curbei de etalonare;
- Se citește rezultatul prin interpolare pe curba de etalonare;
- Dacă rezultatul obținut diferă de valoarea teoretică cu mai mult de  2 x abaterea standard
sau 10% (în funcție de specificația din metoda de analiză) se impune retrasarea curbei de
etalonare;
- Se evaluează influenta diferențelor asupra incertitudinii.

 Pasul I.6:
Corelarea rezultatelor diferitelor caracteristici / parametri ai aceleași probe

Acolo unde este aplicabil, se corelează rezultatele diferitelor variabile ale aceleași probe de
mediu analizată. Dacă nu există o corelare corespunzătoare, fapt care ar putea fi determinat de un
rezultat greșit obținut la analiză, se repetă încercările.

 Pasul I.7:
Verificarea cu diagrame de control
Diagramele de control reprezintă exprimarea grafica a evoluției în timp a exactității
metodei, respectiv a justeței (diagrama de control a mediei) și a repetabilității (diagrama de
control de tip rată de recuperare).

Verificarea prin diagrame de control se aplică pentru analiții ale căror soluții sunt stabile în timp,
dacă e cazul chiar pe mai multe intervale de aplicabilitate sau mai multe concentrații ale
domeniului de lucru.
Dacă probele de control sunt constituite din MRC se respectă în același timp și modul de
asigurare a calității rezultatelor încercărilor prezentat la pasul1.

În Anexa 1 este prezentată Metoda de asigurare a calității rezultatelor prin diagrame de control.
Dacă, rezultatul determinării pe proba de control depășește limitele stabilite, se consideră că
rezultatele încercărilor efectuate în perioada respectivă sunt necorespunzătoare. În acest caz, se
identifică cauza și în condițiile în care este vorba despre o greșeală minoră, care nu afectează
semnificativ rezultatul încercării, se decide repetarea încercării.
În cazul în care eroarea persistă, calitatea rezultatelor se consideră necorespunzătoare și se
identifică cauza.

2.2.2. Asigurarea calității rezultatelor prin control extern pentru evaluarea

performanțelor laboratorului/metodei de analiză

Participarea la scheme de testare a competenței oferă laboratoarelor un mijloc obiectiv de

evaluare și demonstrare a încrederii datelor/rezultatelor pe care le raportează. Astfel, scopul
principal al schemelor de testare a competenței îl reprezintă evaluarea abilității laboratoarelor de
a realiza analize competente.
Rezultatele comparării interlaboratoare pot fi utilizate de laboratoarele participante pentru:
- Determinarea performanței laboratoarelor pentru anumite determinări sau pentru
supravegherea continuă a performanței declarate a laboratoarelor;
- Identificarea problemelor apărute în laboratoare și inițierea de acțiuni corective raportate la
performanța proprie a personalului sau la calibrarea echipamentelor de măsură.
- Furnizarea unor rezultate de încredere;
- Determinarea parametrilor de performanță ai unei metode noi cu parametrii de performanță
ai altei metode deja validată;
- Trasabilitatea valorilor față de materialele de referință certificate și evaluarea posibilității de
utilizare a acestora în teste/proceduri specifice.

 Aspecte privind organizarea unei scheme de comparări interlaboratoare

Obiectivul principal al intercalibrării laboratoarelor este evaluarea calității rezultatelor

generate, cu următoarele obiective specifice:
OS1. identificarea erorilor sistematice;
OS2. evaluarea comparativă a rezultatelor sale cu cele obținute în alte laboratoare, practicând
aceeași metodă;
OS3. evaluarea comparativă a diferitelor metode de analiză.

Toate laboratoarele din program fac determinări pentru probe identice de sol, apă şi/sau plante și
organisme animale. Aceasta implică subeșantionarea unei probei de bază și distribuirea
simultană a subprobelor laboratoarelor participante. Rezultatele testărilor efectuate sunt
transmise de către acestea laboratorului coordonator care le interpretează statistic prin aplicarea
formulelor de calcul statistic (figura 74).
Figura 74 Schema de testare aplicată în cazul unei metode de încercare.

La nivel de consorțiu:
Activitatea de coordonare organizatorică și administrativă a unei scheme de comparare
interlaboratoare revine coordonatorului acesteia, coordonator care îndeplinește sarcini de
execuție, de supraveghere a activităților și de interpretare statistică a datelor (figura 75).
Figura 75 Sarcinile coordonatorului schemei de comparare interlaboratoare
 Prelegerea 12-13 Monitoring ecologic
Managementul datelor în programe de monitoring. Comunicarea și diseminarea informației.
Revizuirea și învățarea în programul de monitoring.

Revizuirea și învățarea
 Ține de funcție de control asupra sistemelor de monitoring, pentru a îmbunătății eficiența și
eficacitatea lor.
 Bucle de ajustare la scări de timp diferite: scări mici – eficiență, scări mari – eficacitate.
 În modelul lui Reynolds și colab. (2016) sunt propuse trei bucle: la formulare obiectivelor,
la implementare și la scară mare, prin reiterarea întregii proceduri în funcție de utilitatea
pentru finanțatori a implementării sistemului de monitoring.
 Condiția învățării pe termen lung în programele de monitoring: instituții adaptative care
să asigure memoria pe termen lung. Lamb (2017) arată că memoria instituțională asigură
recunoașterea valorii monitoringului și continuitate finanțării. Este extrem de importantă
continuitatea instituțională a sistemelor de monitoring pe termen lung, chiar și când nu sunt
complet operaționale.

Managementul datelor pregătește datele pentru transformarea lor ulterioară în informație relevantă
pentru utilizatorii rezultatelor sistemului de monitoring. Comunicarea și diseminarea folosește fie
direct date, fie produse derivate din date pentru a transmite informații inteligibile categoriilor de
beneficiari: cercetători, decidenți, publicul larg.

Noțiuni cheie pentru managementul datelor

 Film de popularizare: TEDx Data science for environment:
https://www.youtube.com/watch?v=ph439t-kTIE Utilitate, răspuns emoțional al celor care
sunt informați. Există o continuitate a managementului datelor cu comunicarea lor
 Există o continuitate și cu managementul calității datelor (prelegerea anterioară): Kwon și
colab. (2014) figurile 1 și 2.
 Managementul datelor este o activitate în cadrul mai larg al gestionării sistemelor
informaționale (baze de date cuplate cu baze de cunoștințe), figura 1 în Tso și colab. (2020)
(a se vedea și funcționa de control a monitoringul și originile conceptului de sistem
informațional în primele prelegeri ale cursului).
 Între managementul datelor rezultate din monitoring și cele rezulate din cercetare tinde să
apară o integrare la scară mare, când e vorba de date publice, Walde și colab. (2017)
prezintă situația “data repository” din ecologie în SUA.
 Aspecte tehnice, specifice managementului datelor, cu încercări de sinteze și definiții
unitare: tabelul 1 în Hacket și colab. (2019)
o Instituționalizarea managementului datelor în rețelele de monitoring pe termen
lung (figura 1 în Michener și colab. 2011),
o Ciclul de viață al datelor (figura 3 în Michener și colab. 2011). Un exemplu pentru
ciclul de viață într-o platformă LTER coreeană este în figura 1 din Huh și colab.
(2017). O sinteză la zi pentru biodivesitate în Gadelha și colab. (2021), cu o imagine
de ansamblu în figura 1.
o Management al pachetelor de date (figurile 1 și 2 în O‟Brien și colab. 2016). O
aplicație pentru plante în Hacket și colab. (2019). O aplicație pentru păsări răpitoare
este în Nordell și Franke (2017). O aplicație în ecologia marină este în Rivest și
colab. (2016).
o Film cu exemplu: Managementul datelor în NEON (National Ecological Observatory
Network): https://www.youtube.com/watch?v=xOVOtXJKtzo până la minutul 10:14
o Probleme tehnice și sociale
  Interoperatibilitate pentru utilizarea împreună a datelor. Recomandări în
tabelul 1 din Gries și colab. (2018).
 Exemplu de propunere de interoperatibilitate pentru Essential Biodiversity
Variables : figura 1, tabelul 1 și cele zece principii propuse de Hardisty și
colab. (2019).

Noțiuni cheie pentru comunicare și diseminare

 Utilizare datelor de către cercetători/oameni de știință, fără “traducere”:
o În managementul producției de cunoaștere (figura 1 în Michener 2015), conform
tendințelor din ecologia ecosistemică (figura 1 în LaDeau și colab. 2017).
 Utilizarea datelor de către decidenți de nivel operațional/tehnic. Traducere în termeni
tehnici manageriali, pentru manageri de nivel operațional, exemplu în tabelul 1 din Link
(2005)
 Utilizarea datelor de către decidenți de nivel strategic/oameni politici, publicul larg.
o Există foarte puține materiale publice în care se propune o strategie coerentă,
unitaară, unul dintre ele este o procedură canadiană: Wieler (2007), figura 1, cu
exemple de recomandări în capitolele 4.3.3 la pagina 27, sau 5.1 la pagina 39
o Cele mai multe abordări sunt focalizate pe situații particulare, mult mai bine
delimitate.
o Traducere în limbaj comun pentru manageri de nivel strategic și publicul larg.
Exemplu în Schiller și colab. (2001) figura 3, cu procedura de elaborare a
relațiilor descrisă de aceiași autori în figura 1.
o Rezultatele traducerii în limbaj comun se poate selecta suplimentar în ficare
sistem socio-ecologic în funcție de preferințele publicului, prin metode
sociologice/economice. Exemplu în Steinback și colab. (2020) – tabelele 1 și
8.Alt exemplu în Weber și Ringold (2019) – figurile 1 și 3.
 Consecințele opririi comunicării cunoașterii ecologice către publicului larg,
Driscoll și colab. (2020), prezentată în
https://www.youtube.com/watch?v=d5eyym6nrHE .

Sinteze didactice:
 În Ciolpan (2005) se poate găsi un capitol dedicat raportării și diseminării informației
(paginile 205-213).

Bibliografie (o arhivă cu fișierele în format pdf organizate în două directoare se pot decărca de
aici).

Managementul datelor
 Gadelha Jr L. M. R., Siracusa P. C., Dalcin E. C. și colab., 2021, A survey of biodiversity
informatics: concepts, practices and challenges, WIREs Data Mining and Knowledge
Discovery, 11: e139 4.
 Gries C., Budden A., Laney C., O‟Brien M., Sevilla M., Sheldon W., Vanderbilt K.,
Vieglais D., 2018, Facilitating and improving environmental research data repository
interoperability, Data Science Journal, 17, 22
 Hacket R. A., Belitz M. W., Gilbert E. E., Monfils A. K., 2019, A data management
workflow of biodiversity data from the field to data user, Applications in Plant Sciences, 7,
e11310
 Hardisty A. R., Michener W. K., Agosti D. și colab., 2019, The Bari Manifestor: an
interoperability framework for essential biodiversity variables, Ecological Informatics, 49,
22-31
  Huh T., Park G., Ahn S., Hwang S., Jung H., 2017, Design criteria of Korean LTER data
platform model for full life-cycle data management, International Journal of Applied
Engineering Research, 12, 336-342
 Kwon O., Lee N., Shin B., 2014, Data quality management, data usage experience and
acquisition intention in big data analytics, 34, 387-394
 Michener W. K., Porter J., Servilla M., Vanderbilt K., 2011, Long term ecological research
and information management, Ecological Informatics, 6, 13-24
 Nordell, C. J., Franke A., 2017, Systematic data management. in D.L. Anderson, C.J.W.
McClure, and A. Franke, editors. Applied raptor ecology: essentials from Gyrfalcon
research. The Peregrine Fund, Boise, Idaho, USA, paginile 75–90,
https://doi.org/10.4080/are.2017/004
 O‟Brien M., Costa D., Servilla M., 2016, Ensuring the quality o data packages in the LTER
network data management system, Ecological Informatics, 36, 237-246
 Rivest E. B., O‟Brien M., Kapsenberg L., Gotschalk C. C., Blanchette C. A., Hoshijima U.,
Hofmann G. E., 2016, Beyond the benchtop and the benthos: Dataset management planning
and design for time series of ocean carbonate chemistry associated with Durafet®-based pH
sensors, Ecological Informatics, 36, 209-220
 Waide R. B., Brunt J. W., Servilla M. S., 2017, Demystifying the landscape of ecological
data repositories in the United States, BioScience, 67, 1044-1051

Învățare, comunicare
 Driscoll D. A., Garrard G. E., Kusmanoff A. M., Dovers S., Maron M., Preece N., Pressey
R. L., Ritchie E. G., 2020, Consequences of information suppression in ecological and
conservation sciences, Conservation Letters, e12757, https://doi.org/10. 1111/conl.12757
 LaDeau S. L., Han B. A., Rosi-Marshall E. J., Weathers K. C., 2017, The next decade of big
data in ecosystem science, Ecosystems, 20, 274-283
 Lamb D., 2017, Long-term ecological monitoring and institutional memories, Ecological
Management & Restoration, 18, 200-204
 Link J. S., 2005, Translating ecosystem indicators into decision criteria, ICES Journal of
Marine Science, 62, 569-576
 Michener 2015, Ecological data sharing, Ecological Informatics, 29, 33-44.
 Schiller A., Hunsaker C. T., Kane M. A., Wolfe A. K., Dale V. H., Suter G. W., Clifford S.
R., 2001, Communicating ecological indicators to decision makers and the public,
Conservation Ecology 5(1): 19. [online] URL: http://www.consecol.org/vol5/iss1/art19/
 Stainback A. G., Lai J. H., Pienaar E. F., Adam D. C., Wiederholt R., Vorseth C., 2020,
Public preferences for ecological indicators used in Everglades restoration, PLOS ONE,
https://doi.org/10.137 1/journal.pone.0234051
 Weber M. A., Ringold P. L., 2019, River metrics by the public, for the public, PLOS ONE,
https://doi.org/10.137 1/journal.pone.0214986
 Wieler C., 2007, Delivery of ecological monitoring information to decision-makers.
International Institute for Sustainable Development and the Ecological Monitoring and
Assessment Network, Environment Canada, Ottawa. 87 pp.
 Prelegerea 14 Monitoring ecologic
Recapitulare

Discuție folosind rezumatul grafic al cursului. Semnificația fiecărui modul al cursului, elementele
cele mai importante ale prelegerilor.Unde se vor pune accentele la evaluarea finală în semestrul 1
2020-2021. Sesiune de întrebări și răspunsuri cu studentele și studenții pe baza notelor de curs
varianta la zi puse la dispoziție cu o săptămână înainte de ultima prelegere.

Cartarea situației formulării obiectivelor generale ale programelor de monitoring

P1 Definirea inductivă a monitoringului ecologic

Strategii de reducere
a dimensionalității

Instituționalizate Potențial
instituționalizabile
Definiție inductivă

P2 Monitoringul ca parte a funcției

manageriale de control
P6
P3 Monitoringul alimentează sisteme Abordarea
informaționale holistă
socio-
P4 Gradientul între abordări ecologică a
sectoriale și holiste monitoring
ului
P5 Instrumente pentru accelerarea
integrării monitoringului

P7 Formularea obiectivelor specifice

P8 Selectarea variabilelor și indicatorilor

P9 Selectarea metodelor și eficacitatea

sistemelor de monitoring

P10 Eficiența sistemelor de monitoring

P11 Asigurarea și controlul calității

P12-13 Managementul datelor,

comunicarea, revizuirea și învățarea

Ciclul de viață al unui program de monitoring

Încheiere: am conturat împreună domeniul monitoringului ecologic cu accent atât pe procesele care
susțin evoluția permanentă a domeniului către o abordare integrată, cât și pe etapele ciclului de viață
al unui program de monitoring la standardele internaționale actuale. Rezultatul poate funcționa ca
nucleu didactic al unui sub-domeniu al științei dezvoltării durabile.

Stație de monitorizare în lunca Dunării în timpul inundației de primăvară, 1997

 Încheiere : din trei cărți nu vom mai face una. Când ?
Am învățat că tânăr asistent că din trei cărți se face una. Nu ai nevoie de mai mult de trei manuale
mai vechi ca să pregătești un al patrulea, al tău, și să îl publici ca autor. Cum s-a ajuns la acaste
practici academice și cum vom scrie manuale de acum încolo ?
Cum s-a ajuns la aceste practici academice
Existe cauze obiective ale instituționalizării acestui mod de abordare, pentru că a fost o soluție
agreată organizațional într-o formă sau alta peste tot în România, nu una practicată subteran. O
cauză a fost lipsa accesului la literatură: primară (articole științifice), secundară (articole
științifice de sinteză) și cărți (monografii științifice). De aici obsesia pentru a prezenta abordări
moderne, aspecte moderne, pe măsura ce mai reușeai să faci rost de o sursă valoroasă, care îți oferea
un avantaj competitiv în fața celorlalți.
A altă cauză a fost eludarea diferenței dintre cărți științifice și manuale. Manualele nu sunt cărți
științifice, nu reprezintă cunoaștere științifică, ci numai facilitează în diferite strategii de abordare
accesul la cunoașterea științifică. Miza lor este una didactică, conținuturile sunt simplificate,
cunoașterea selectată adesea veche. Manualele oferă o imagine distorsionată și defazată în timp față
de frontul actual al cunoașterii. Într-o lume în care cărțile științifice erau atât de dificil de scris, fiind
la îndemâna puținilor de încredere care puteau circula și putea comanda literatură, însăși noțiunea
de carte științifică devenise ceva exotic.
Motorul acestui situații a fost poate nevoia politică a unei mentalități sociale omogene, care urma
să fie asigurată de educație în științe. Diversitate de idei și gândirea critică necesare procesului
metodologic al științei nu putea fi agreată public. Cărțile de știință nu pot fi la unison și oneste
intelectual în același timp. Ca rezultat manualele au fost ridicate la rang de cărți, de produse
intelectuale științifice, de forme materiale ale gândirii, iar publicul românesc a fost îndoctrinat prin
ele timp de decenii. Piața omogenizării minții oamenilor a fost una lucrativă pentru multă lume.
Cum vom scrie manuale de acum încolo
Atunci și acum nu înseamnă altceva decât treizeci de ani, care poate vor fi urmați de alte câteva
decenii. Este un atunci și acum la scara istoriei. Azi statul mizează pe alte valori pentru a asigura o
mentalitate socială omogenă, cele ale democrației liberale. Nu mai există o cerere publică de
manuale uniforme, nu se mai plătesc, nu se mai îmbogățește nimeni din ele, sunt numai suport
pentru mici pași de carieră. Diferența majoră dintre cărți și manuale s-a instituționalizat la toate
scările, pe hârtie, dar efectele acestei recunoașteri întârzie să se propage la nivel operațional, al
efortului efectiv al profesorilor. Accesul la literatură este și el ieftin din perspectiva profesorilor,
pentru că statul plătește milioane de euro prin biblioteci universitare, institute și universități ca să
cumpere serviciile bibliotecilor electronice și editurilor de prestigiu. Ce mai lipsește ?
Lipsesc cunoașterea tacită, know-how-ul, cum se scriu astfel de manuale altfel decât din trei una. În
mod paradoxal putem învăța ceva de la puținii autorii din comunism care aveau poziții privilegiate
și puteau scrie așa ceva și să aibă venituri serioase din asta.
Nu e nevoie să scrie toată lumea manuale, a scrie manuale implică un efort enorm care trebuie
recompensat. În toate țările civilizate manualele (eng. textbooks) sunt relativ puține și aflate în
competiție pe o piață, având numeroase ediții mereu și mereu îmbunătățite. Cel mai prestigios
manual de lucrări practice de ecologie din SUA a avut opt ediții. Unele manuale au devenit un
brand, fiind continuate de foștii studenți prin ediții noi sub același nume al Profesorului plecat între
timp dintre ei. Nu neapărat numai din recunoștință, ci și pentru că piața cerea asta, orice inițiativă de
la zero ar fi fost mult mai scumpă.
Cei mai mulți profesori din ciclul de licență și chiar la master se pot concentra pe predare-învățare
(eng. teaching) folosind manualele excepționale de pe piață. Standardul academic al lumii civilizate
este să nu recomanzi propriile tale produse. E lipsit de etică să spui sau să sugerezi din poziția de
autoritate studenților să cumpere ce ai scris tu și să obții resursse finaciare în acest fel, cu excepția
situației când predai într-un domeniu în care nici un alt specialist nu a mai produs manuale utile.
Tehnica elaborării unui manual la standarde internaționale presupune:
- Analiza și compararea tuturor produselor similare de pe piață la scară internațională,
caracterizarea abordărilor, identificarea limitelor lor. Aici ajută foarte mult literatura
științifică din domeniul predării științelor, există reviste mai generale sau mai specializate pe
domenii științifice în care sunt puse la dispoziție sinteze recente despre manualele existente.
Nu e nevoie să explorezi singur toată piața internațională, au făcut-o alții deja cel mai
adesea. Eventual se poate vedea dacă a mai apărut ceva important de la ultimul articol
științific de sinteză disponibil.
- Cartarea teoretică și conceptuală a domeniului disciplinei. Acest efort este la îndemâna
cuiva care a avut o practică științifică consistentă în domeniu, a produs deja cărți științifice
(monografii), articole de sinteză validate prin publicare în reviste de prestigiu, adică este un
om de știință care s-a hotărât să producă și pe plan didactic. Apare aici în prin plan nevoia ca
în universitățile mari, unde s-ar putea produce manuale universitare de referință, carierea
didactică și cea de cercetare să fie împletite. Nu e vorba numai de aspectul predării despre
cum se produce știința, la nivel de master și doctorat, ci și de capacitatea de a scrie manuale
în sensul propriu al termenului.
- Formularea argumentată a abordării proprii manualului. Nu are sens să scriem ceva
care nu are o abordare didactică proprie, într-un astfel de caz putem folosi manualele deja
existente pe piața internațională, părți din ele alături de surse științifice primare, secundare și
terțiare. Azi toți studenții cunosc limba engleză, traducerea permanentă de manuale poate fi
un proiect numai pentru culturile mari care își permit să investească în asta.
- Dezvoltarea conținuturilor fiecărei părți de o manieră didactică. Deosebirea față de
metoda „din trei cărți una” este că această parte folosește rezultatele cartării teoretice și
conceptuale, nu mai livrează o imagine statică, dogmatică a științei, sau o selecția aleatorie a
unor conținuturi, ci pune în lumină diversitatea, complementaritate abordărilor. Insistența pe
un conținut efectiv sau altul este cu titlu de exemplu, pentru reprezentativitatea sa.
O abordare de acest fel permite oricărui neinițiat să știe cu ce se ocupă știința, care e specificul ei
metodologic în domeniul respectiv, cum se schimbă știința în timp și să contextualizeze responsabil
conținuturile asimilate. Consecințele sociale și politice sunt imediate: educația universitară susține
spiritul unei democrații liberale, de libertate și creativitate responsabilă, de gândire în raport cu niște
instituții și niște tradiții preexistente care ne permit viața așa cum o cunoaștem.
Din trei cărți nu vom mai face una. Când ? Pe măsură ce convergem prin dezvoltare cu lumea
civilizată.

Premii pentru studenții ecologi în practica din vara anului 2020

Testimoniale