Subiectul 2 romana (2020-2021)

1. Evidentierea a doua sau mai multe trasaturi ale unui curent literar

Modernismul

Modernismul denumește curentele apărute la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul

sec. al XX-lea în câteva literaturi naționale precum și în domeniul artelor.
Moderniștii sunt de fapt doritorii de schimbare în opoziție cu adepții stărilor
existente (tradiționaliști).
E. Lovinescu definește inițial termenul prin înglobarea simbolismului, a poeziei
de după război și a „curentelor extremiste” (vezi avangardismul) apoi aplică
termenul doar literaturii nontradiționaliste postbelice.
Modernismul este descris cel mai bine prin opera poeților din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea și anume: Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire (primul
teoretician al modernismului), Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Paul
Valery, Paul Eluard, Eugenio Montale, T.S. Eliot etc.
Poezia modernă se caracterizează prin:
 ermetism (limbaj încifrat)
 ambiguitate a exprimării
 utilizarea limbajului neologic și tehnic
 sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
 elitism
 sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de
contingent
 fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului)
 se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale
 noutatea metaforei
 înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament
 îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul
În proză modernismul se manifestă prin:
 negarea tradiţiei, contestarea, refuzul trecutului
 punerea accentului pe discontinuitatea eului și realității
 crearea romanului obiectiv și a romanului de analiza psihologică
 promovează intelectualismul, descrierea mediului citadin, urban,
construcția personajului intelectual în opoziție cu țăranul
La noi vezi „Sburătorul”.
Romantismul
Romantismul literar și-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea,
manifestându-se în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel muzical.
Migrația influențelor impuse de curent determină coexistența lui alături de alte
curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de exemplu, parnasianismul).

Trăsături

 Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul,

macabrul, feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama
romantica, meditația, poemul filozofic și nuvela istorică.
 Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând
rațiunea și luciditatea
 Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un
cadru natural nocturn.
 Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a
momentelor anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor
probleme ale universului în meditații.
 Acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție
iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii
ocrotitoare sau participative.
 Construirea eroilor excepționali, care acționează în împrejurări ieșite din
comun, precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a
acestuia în lume; personajele romantice nu sunt dominate de rațiune ci de
imaginație și de sentimente.
 Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemărginite, ca
proiecție subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filozofii
idealiști.
 Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul
principal atât în structura poeziei, cât și în construirea personajelor,
situațiilor, ideilor exprimate.
 Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind
un mijloc artistic folosit atât în specia literara cu nume sugestiv, satira, cât și
în poeme filosofice.
 Puritate absolută în locul rigorii raționale a clasicismului.
 Asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat.
 Preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în
evidență antonimiile specifice unei existențe contradictorii.
 Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al
tematicii, motivelor si limbajelor artistice.

Simbolismul

Definiție: Simbolismul este un curent literar care apare în Franța la sfârşitul

secolului al XIX-lea, odată cu publicarea scrisorii lui Jean Moreas în ziarul „Le
Figaro”, intitulată „Le Symbolisme”. Această scrisoare este un manifest în care
se afirmă trăsăturile simbolismului ca modalitate de sugestie, cultivarea
cromaticii, în special culorile reci, muzicalitatea accentuată şi interiorizarea
propriilor temeri.
In Romania, simbolismul a aparut sub auspiciile revistei "Literatorul" a lui
Alexandru Macedonski, care s-a evidentiat mai ales ca teoretician al acestui
curent, mai putin ca poet simbolist.

» Reprezentantii romani ai simbolismului au fost: Ion Minulescu, George

Bacovia, Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Elena Farago.

Trăsături:
 muzicalitatea este de două feluri: interioară, stridentă (imagini auditive,
aliterații, asonanțe) și exterioară, armonioasă (elemente de versificație)
 spațiul este unul limitat, iar eul liric aflat în ipostaza însinguratului;
trăiește sentimente de teamă, angosă (spaimă), suferință, etc…
 folosirea simbolului ca imagine concretă care este asociată cu o idee, un
sentiment, o stare; simbolul este o expresie a unor corespondențe profunde
 cromatica poeziilor este dată de culorile reci (argumentează prin
exemplificarea de imagini vizuale)
 prezintă teme și motive specifice (teme ca și singurătate, melancolie,
moarte anxietate, boală, nevroză; motive precum cel al ploii, toamnei,
călătoriei, amurgului, famfarei, etc…)
 iubirea în poeziile simboliste nu mai este salvatoare pentru imagiea eului
liric; ea apare înconjurată de semnele bolii sau ale morții
 versul liber, ca noutate prozodica, rima fiind considerata o simpla
conventie, accentul punandu-se pe forma si ritmul versului;
  tema generala a poeziilor simboliste o constituie conditia nefericita a
poetului intr-o societate superficiala, meschina, incapabila sa perceapa, sa
inteleaga si sa aprecieze nivelul artei adevarate;
  raportul dintre simbol (semn, cuvant) si eul poetic nu este exprimat, ci
sugerat, deci sugestia este o modalitate specifica simbolismului;

Realismul
Este un curent literar care se manifestă în secolul XIX, începând din Franța
și având ca principiu de bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în
datele ei esențiale, obiective. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia
lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu.

Subiectele sunt inspirate din realitate. Acțiunea se desfășoară pe mai multe

planuri, iar conflictele sunt de natură socială, psihologică, politică etc.
Personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate,
reprezintă tipuri umane. Structura unor astfel de opere literare este închisă. Se
utilizează tehnica detaliului și se accentuează relația dintre mediu și personaj.

Reprezentanți

 în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi,

Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
 în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu
Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda

Caracteristici:

 teme sociale: parvenitismul, avariția, imoralitatea, singuratatea etc.

 perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
 ton impersonal, neutru
 personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex
caracterizate (țăranul, aristocratul etc.) și reprezintă tipuri umane–
dominate de o trăsătură principală de caracter (lacomul, avarul etc.)
 se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
 se realizează o strânsă legătură între mediu și personaj
 prezentarea moravurilor unei epoci
 prin realizarea unor fresce ale epocilor, operele devin monografii ale lumii
prezentate
  romanul poate avea o geneză reprezentată de fapte reale
 elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate)

Iluminismul

Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o

mișcare intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată
în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în
țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop
crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în
mase.
A apărut în secolul 17 în Anglia constituindu-se într-o mișcare de idei care se
opunea ideologiei de tip feudal. Evenimentul care marchează începutul acestui
curent este revoluția burgheză din Anglia(1688). „Actul de naștere” al
iluminsmului poate fi considerat votarea de către parlamentul englez a “
Declarației Drepturilor Omului”.

Mișcarea literară iluministă începe în Transilvania, fiind cunoscută sub

denumirea de „Școala Ardeleană”. Aceasta avea ca principal scop continuarea
ideilor lansate de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, și anume
recunoașterea caracterului latin al limbii și al poporului român.

Trasaturi:
 combaterea docmelor si a bisericii (anticlericalismul)
 prmovarea ratiunii
 sustinerea tolerantei interetnice
 atitudine anti-democratica, anti-feudala si anti-religioasa
 are la baza mitul stiintei, al ratiunii, al republicii sau al monarhului
iluminat.
 se considera ca ratiunea si stiinta deschid calea progresului, a
emanciparii, libertate si egalitate.
 militează pentru raționalitate
 crearea limbajului filosofic românesc

Ideologia pasoptista
Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a
literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează
printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt
revoluţionar, de emancipare socială şi naţionala, de militare pentru realizarea
Unirii.
Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse
de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale,
în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor
literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.
Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism
incipient) sunt asimilate simultan.
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un
program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural
şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea
unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în
mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.
Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită
de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre
culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au
vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe
domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. 

Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o
intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de
beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea
autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare
vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs
brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor,
a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).
Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin
atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii
române moderne. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru
că omoară în noi duhul naţional. [...] Traducerile însă nu fac o
literatură." afirmă Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară, în 1840.
Articol-prograra al romantismului românesc, Introductia se axează pe
evidenţierea necesităţii de realizare a unei literaturi naţionale originale şi pune în
mişcare o schemă de idei generale.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european
şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în
adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul
dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor
Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în
1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului
francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-
popular de la revista Dacia literară.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au
ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent
şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura
populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie,
aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale
scriitorilor paşoptişti.
Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt,
manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice
compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier
se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu,
respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice,
conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul aceleiaşi opere.
Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.
Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. în unele opere se îmbină trăsături
ale mai multor specii.

Poezia lirică: pastelul, idila, meditaţia, oda şi imnul, satira şi epistola.

Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică, balada istorică, poemul, legenda,
snoava în versuri, epopeea.

2. Explicarea rolului modurilor si timpurilor verbale utilizate

PREZENTUL (eu scriu)

• presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
• trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
• imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
• dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia
de autenticitate şi exactitate;
• are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
• prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează
clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;
CONJUNCTIVUL (sa scriu)
• exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;
• arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată:
incertitudine, ezitare, aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
• substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
• în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului
având rolul de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
CONDIŢIONAL – OPTATIVUL (as scrie; as fi scris)
• la timpul perfect acţiunea este ireală;
• înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
• valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea,
indignarea;
• în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
INFINITIVUL (a scrie)
• infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin
instituirea unei succesiuni temporale.
IMPERFECTUL (scriam)
• timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de
evenimente ale trecutului;
• arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
• exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
• este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
o poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
• prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
• imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul
istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
• imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului
INDICATIVUL
• imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;
• intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal,
dintre cert şi posibil.
IMPERATIVUL (scrie)
• comunicare directă;
• exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o
împiedica;
• exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale
şi paraverbale;
• marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a
discursului personajelor;
• alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii
stilului;
• prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat
care poate lua forma invocaţiei retorice.

3. Evidentierea modalitatilor de caracterizare a unui personaj

1. Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;
–     de către alte personaje;
–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);
2. Mijloace de caracterizare indirecte:
–     din limbaj;
–     din fapte;
–     din comportament;
–     gesturi;
–     din relaţia cu alte personaje.

4. Explicarea relatiei dintre titlu si text

Fiind un element paratextual care introduce tema operei literare, titlul îi
creează cititorului un orizont de așteptare, anticipând astfel mesajul textului
literar.
Consider că între titlul poeziei… de… și mesajul acesteia se
conturează o legătură profundă.
După cum reiese și din titlu, tema acestei poezii este…, fiind prezentată
imaginea …
În primul rând, titlul este analitic/sintetic, la nivel morfologic fiind
format din….(din ce părți de vorbire este format titul; de obicei, este format
dintr-un substantiv sau constă într-un grup nominal (substantiv și determinanții
acestuia în relație de subordonare sau de coordonar); trebuie precizat numărul
substantivului, precum și dacă are sau nu articol). Dacă titlul conține un verb, se
precizează modul/timpul acestuia și semnificația  (ex. Modul imperativ indică
un îndemn, o chemare etc./ Modul conjunctiv indică o speranță, o dorință etc.)
(practic, o analiză morfologică a acestuia). Trebuie menționat și dacă titlul are
valoare denotativă (sens propriu) sau conotativă (metaforică)
La nivel stilistic, titlul poate conține o figură de stil sau o imagine artistică
(vizuală, olfactivă auditivă etc. ) De asemenea, titlul poate conține indici spațiali
sau temporali (ex.)
Totodată, relația dintre titlul și mesajul textului este subliniată prin reluarea
titlului în primul vers al poeziei (acest lucru este valabil, în general, în cazul
poeziilor al căror titlu constă într-o expresie).
Titlul este reluat de mai multe ori în cadrul poeziei (mai ales atunci
când constă într-un singur cuvânt) devenind astfel un laitmotiv.
Corespondența dintre titlu si mesajul poeziei este accentuată de prezența în text
a unor termeni aparținând aceluiași câmp lexical din care face parte titlul (ex.
Titlul unei poezii este ,,Vara’’, iar în interiorul textului regăsim termeni ce
aparțin acestui câmp semantic, cum ar fi ,,soare’’, ,,căldură’’, ,,arșiță’’ etc.).
În al doilea rând, la nivelul mesajului poetic, titlul se află în strânsă
legătură cu ideea centrală a operei literare. Imaginarul poetic prelungește
semnificațiile titlului prin figurile de stil și imaginile artistice regăsite în text.
Astfel, …
Se parcurge o analiză a strofelor (precizând figurile de stil cele mai relevante,
imaginile artistice reprezentative), reliefând relația dintre titlu și mesajul
prezentat de autor.
           În concluzie, titlul X se află în deplină concordanță cu mesajul textului,
fiind un prag simbolic în constituirea semnificațiilor acestuia și ajutând la
receptarea adecvată a operei literare.

5. Rolul procedeelor artistice folosite

Figurile de stil - sunt procedee prin intermediul cărora se schimbă fie sensul
propriu al unui termen, fie construcția gramaticală obișnuită, cu scopul de a
intensifica o expunere sau o imagine. Ele se definesc drept cuvinte (sau grupuri
de cuvinte ce formează expresii) care schimbă raporturile uzuale dintre
semnificant și semnificat.
Această schimbare se manifestă ca o deviere de la modalitatea obișnuită de
realizare a corespondenței dintre obiectul denumit și termenul care îl
desemnează. Printre figurile de stil se numără:
Epitetul - este figura de stil care atribuie însușiri deosebite, neobișnuite, inedite,
obiectelor, fenomenelor sau acțiunilor. Acesta:
Determină fie un substantiv, fie un verb;
Prezintă obiectele sau acțiunile într-o lumină nouă, impresionând cititorul;
Poate fi exprimat prin: adjective, substantive, verbe sau adverbe;
Reflectă modul în care scriitorul/eul liric vede obiectele, ființele sau acțiunile
cărora li se atribuie epitetul.
Enumerația - este o figură de stil care presupune înșiruirea unor părți de vorbire
de același fel (substantive, adjective, pronume etc.) sau cu înțelesuri similare.
Scopul enumerației este fie de a evidenția ideea exprimată, fie de a accentua
abundența sau gradul de diversitate.
Inversiunea - este o figură de stil cu ajutorul căreia se modifică ordinea uzuală a
termenilor sau a unor grupuri de cuvinte, în scopul accentuării expresivității
construcției din care face parte acest procedeu.
Repetiția - este figura de stil care presupune reluarea unui termen sau a unui
grup de cuvinte, în scopul accentuării unor anume trăsături ale obiectelor.
Personificarea – este figura de stil prin care lucrurilor, ființelor necuvântătoare
sau obiectelor li se atribuie însușiri omenești. Cel mai mult întâlnim aceasta
figura de stil in speciile genului epic( basm, fabulă, baladă). 
Comparația – este figura de stil in care se prezinta asemănarea a doi termeni cu
scopul evidențierii a unuia dintre ei. Se folosesc adverbe ca: asemenea, precum,
ca, cum, etc….care fac legatura intre termenul comparat si termenul comparant.
Metafora – este procedeul artistic care constă în denumirea unui obiect, acțiune
sau însușire prin altul cu ajutorul unei comparații din care lipsește elementul de
legătură ( precum, asemenea, etc.). 
Hiperbola – este figura de stil prin care se exagerează intenționat în plus sau în
minus însușirile unei ființe, caracteristicile unui obiect, fenomen, cu scopul de a
intensifica expresivitatea.
Alegoria– este figura de stil prin care noțiunile abstracte( moartea, ura, iubirea,
prietenia) sunt exprimate prin imagini poetice concrete, dându-le o formă
sensibilă.
Procedee fonetice - sunt procedeele artistice de sunet.
Aliterația - este o figură de stil al cărei efect constă în efectul sonor produs.
Astfel, aceste efecte eufonic-imitative (care reproduc senzația transmisă prin
cuvinte), se obțin de către scriitor prin alegerea unor termeni în care se repetă
anumite consoane sau silabe inițiale, aflate, de obicei, în rădăcina cuvintelor.
Asonanța – este figura de stil care constă în repetarea expresivă a unei vocale
accentuate în două sau mai multe cuvinte, apare mai des ca termen de rimă
imperfectă.

6. Imaginile artistice

Imaginea artistică este o expresie a imaginației creatoare a scriitorului. Aceasta

beneficiază de o deosebită valoare estetică, fiind în același timp o expunere a
realității înconjurătoare, redată prin intermediul simțurilor. În literatură, ea se
manifestă la nivel artistic prin cuvinte.

În funcție de simțurile activate în receptarea imaginilor artistice, acestea pot fi:

  vizuale
 auditive
 olfactive
 tactile
 motorii (dinamice)
 sinestezice

Vizuale - Aceste imagini creează cititorului impresii la nivel vizual, contribuind

astfel la introducerea acestuia în universul operei. (,,Spre umbra negrului
castel”)
Auditive - Sunt construite astfel încât să provoace cititorului senzații sonore.
(,,zumzetul albinelor”)

Olfactive - Imaginile olfactive sunt legate de simțul mirosului. Deși nu sunt atât
de des întâlnite precum imaginile vizuale sau auditive, acestea creează impresii
deosebit de puternice. (,,parfumul piersicilor coapte”)
Motorii/Dinamice – Prezinta o reprezentare dinamica, fiind insotita de verbe de
miscare (,,Cand ale apei valuri trec’’)
Tactile – Descriu realități și elemente care implică atingerea sau pipăitul.
Sugereaza ceva palpabil pe care cititorul și-l poate imagina. (,,Simt mainile tale,
mama’’)
Gustative – Reprezinta aroma, gustul unui anumit obiect: sarat, amar, dulce.
(,,Frunza de pelin”)
Sinestezice - Acest tip de imagini reprezintă un amestec de senzații redate literar
prin îmbinarea imaginilor de două sau mai multe feluri. Ele se întâlnesc cel mai
adesea în lirica simbolistă.

✿ imagini sinestezice (constituie un complex de senzații transpuse literar prin

îmbinarea imaginilor vizuale, auditive, olfactive, tactile și gustative). Sinestezia
este specifică liricii simboliste.

✿  imagini chinestezice (includ toate senzațiile pe care le produc mișcările

omului, ale părților corpului său, orientate spre exprimarea unor stări interioare).

 Model de exprimare în rezolvarea subiectelor de la bac

--- Imaginile artistice din versurile al... și al ... sunt într-o aparentă
antiteză: (exemplu versuri). Semnificația acestei antiteze este, evident, tot
antitetică: departe/aproape, spațiu necunoscut/ spațiu cunoscut, familiar etc.
 7. Trasaturile unei specii literare
În literatură, specia literară desemnează o categorie de opere literare în cadrul
fiecărui gen (epic, liric și dramatic). Criteriile care determină clasificarea în
specii literare sunt dimensiunile operei, forma, sentimentul dominant și altele. În
cadrul fiecărei specii literare pot exista subdiviziuni. Ca și genurile, speciile
literare se pot adesea întrepătrunde sau suprapune.

GENUL LIRIC - Opera lirica este opera literara in care autorul isi exprima
gandurile si sentimentele in mod direct, utilizand numeroase procedee artistice
(imagini artistice si figuri de stil).

Trasaturi

 modurile de expunere tipice sunt descrierea si monologul liric

 in text sunt prezente marcile lexico-gramaticale ale eului liric (pronume si
verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjectii, verbe la mod
imperativ)
 utilizarea numeroaselor procedee artistice: imagini artistice (vizuale,
auditive, dinamice, olfactive) si figuri de stil (epitete, metafore, comparatii etc.)
 partile de vorbire predominante sunt substantivele si adjectivele (specifice
descrierii)

GENUL EPIC - Opera epica este opera literara in care mesajul este transmis in
mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului si a actiunii.

Trasaturi
– moduri de expunere: naratiunea (relateaza evenimentele), descrierea (prezinta
cadrul spatial sau personajele), dialogul (dinamizeaza actiunea, contribuie la
caracterizarea personajelor
– prezenta naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– actiunea poate fi rezumata pe momentele subiectului: expozitiunea, intriga,
desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative,
protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii ale epicului: schita, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada

GENUL DRAMATIC- Genul dramatic are trăsături care îl diferențiază clar de

alte genuri literare, cum ar fi modurile de expunere specifice textelor dramatice.
Indicațiile scenice apar doar între paranteze ori la subsolul paginilor și se referă la
acțiunea personajelor, la mimică, decor ori la gesturi.

Caracteristici
 Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic care constă în confruntarea a
două personaje, situații ori idei.
 Structura este specifică prin: scene, acte sau tablouri.
 Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
 Autorul își face simțită prezența doar prin indicații scenice
 Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau
monologul.

Didascaliile se adresează în primul rând actorilor și regizorului piesei, dar

contribuie și la o mai bună înțelegere a acesteia de către un eventual cititor. Ele
oferă informații privind:

 Mimica actorilor
 Limbajul personajelor
 Intonația acestora
 Comportamentul lor
 Vestimentația
 Elemente de decor
 Detalii ale acțiunii (timp, spațiu)

Indicațiile scenice nu se citesc niciodată cu voce tare, ci se urmează de către

actori și realizatorii spectacolului.

8. Relatia dintre ideea poetica si mijloacele artistice

Mijloacele artistice sunt figurile de stil și imaginile artistice.

 Ideea poetica reprezinta ideea in jurul caruia este realizata poezia/strofa, la ce
anume se refera poetul in strofa respectiva.
 Legatura dintre cele doua este urmatoarea = ideile poetice sunt exprimate prin
intermediul mijloacelor artistice.

3 PAȘI SIMPLI ÎN REZOLVAREA SUBIECTULUI II

 
 Pas1: identifică curentul literar (romantismul, simbolismul, realismul,
modernismul, neomodernismul (trebuie să cunoști minim câteva trasaturi de
baza a fiecarui curent literar)
Pas 2: să analizezi fragmentul, fie ca este vorba de poezie  sau proza tinand cont
de curentul literar
Pas 3: Caracterizarea unui personaj, ideea poetica și mijloacele artistice, de
evidențiat trăsăturile genului dramatic, să prezinți indicațiile scenice, sau rolul
dascaliilor, sa analizezi poezia tinand cont de timpurile verbale.
Ideea poetica este mesajul central cu ceea ce rămâi tu după ce citești poezia iar
mijlocul artistic inseamnă ansamblul pe care poetul îl utilizează pentru a
consolida ideea, tema, adica figurile de stil, imagini artistice, repetitii.
Pentru inceput trebuie sa identificăm tema, pentru ca ideea poetică este o
particularitate a temei, avem tema iubirii și ideea poetică, de exemplu iubirea te
poate face să te simți fericit etc.

Ideea poetica si mijloacele artistice. Schemă:

In poezia lui.. intitulata... se abordeaza tema... prin intermediul motivelor literare
...Aceasta idee se regaseste in text  prin intermediul mijloacelor  artistice: figuri
de stil si imagini artistice. Apar astfel (exemple figuri de stil si imagini artistice).

9. Perspectiva narativa
Perspectiva narativă poate fi:
·         Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică
afectiv în relatare;
·         Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se
implică în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal
·         Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind
omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;
Focalizare internă – naratorul este unul dintre personaje, evenimentele fiind
relatate dintr-un punct de vedere subiectiv;
Focalizare externă – naratorul este imparţial, ştie mai puţin decât personajele.
 Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui
asupra lumii.
Perspectivă narativă subiectivă (impreuna cu/avec ;N=P), a naratorului implicat
afectiv în evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar
faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de
propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra
propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează
cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei
psihologice şi memorialistice.
Perspectiva obiectivă, „dindărăt/ derriere" (N>P), presupune un narator ce ştie
mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un
narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din
secolul al-XIX-lea.
Perspectiva impersonală, “din afară/dehors” (N<="" li="">
    N- naratorul
    P- personajul
 
PERSPECTIVA VIZIUNEA NARATIVĂ
Perspectiva narativă — unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi
evenimentele narate. Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea şi punct
de vedere, viziune sau focalizare — se referă la cine, de pe ce poziţie şi în ce fel
percepe şi interpretează faptele povestite. Important este în primul rând raportul
dintre narator şi personaj privind capacitatea acestora de a cunoaşte şi de a
înţelege faptele relatate.
 
 Unii cercetători disting trei tipuri esenţiale de perspectivă/viziune narativă:
 
- N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte  mai 
mult decât  personajul);
- N < P. „din afară" (du dehors), focalizare externă (naratorul cunoaşte mai
puţin decât personajul).
 
    - N > P. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte  mai 
mult decât  personajul);    este caracteristică pentru naraţiunile la persoana a III-a
cu naratori omniscienţi şi omniprezenţi — care ştiu tot şi se află mereu la faţa
locului —, cea de a doua apare în naraţiunile la persoana I, în care naratorul este
totodată şi personaj, ultima este specifică pentru naraţiunile relatate de martori
care povestesc doar ce au putut vedea, auzi şi înţelege ei înşişi, fără a putea cu-
noaşte nemijlocit, de exemplu, gândurile şi sentimentele personajelor principale.
 
      Persoana narativă — este cel mai adesea persoana a III-a sau persoana I,
naraţiunile la persoana a II-a fiind extrem de rare. În naraţiunile la persoana I se
foloseşte de regulă perspectiva „împreună cu", deşi aceasta poate apărea şi în
naraţiunile la persoana a III-a, atunci când naratorul se transpune în situaţia
personajului şi priveşte evenimentele narate prin ochii acestuia (asociat frecvent
cu stilul indirect liber). Totodată, datorită distanţei în timp dintre momentul
relatării şi momentul în care s-au desfăşurat întâmplările relatate, se poate ca şi
în cazul naraţiunii la persoana I perspectiva naratorului să difere de cea a
personajului. Este, de exemplu, cazul evocării unor experienţe trăite în copilărie,
pe care povestitorul adult le vede într-o altă lumină faţă de cum le-a perceput, ca
personaj, pe când era copil (ex. Ion Creangă, Amintiri…).
SUCCES!