Tema 4

Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

Planul temei
1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

Scopul temei: analiza funcţiilor, formelor juridice şi indicatorilor

economici ai activităţii întreprinderii.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului instituţional şi funcţional al întreprinderii;
 determinarea factorilor interni şi externi care influenţează asupra
întreprinderii;
 analiza trăsăturilor principale ale întreprinderii;
 analiza funcţiilor întreprinderii;
 determinarea criteriilor de clasificare a întreprinderilor;
 analiza formelor organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica
Moldova;
 evidenţierea indicatorilor economici ai activităţii întreprinderii.

Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei

naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate,
funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de
a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii
sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii
factori:
 nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
 nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
 gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
 gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi
internaţionale;
 competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
 modul de realizare a factorilor de producţie.

1
Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.
 Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale:
Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel
volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de
activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora
contribuie la funcţionarea acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un
ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la
desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de
independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic
naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un
schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare,
plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de
progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala
pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării
întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele
funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea
produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului
informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de
producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii
produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii
prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi
publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a
veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională
a resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă
calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii
de activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede:
elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii;
argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor
de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea
programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea
nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a
produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie
suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu
transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin
intermediul pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte
procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi
întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării
mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se
repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.
În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din
formă bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În
procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima
etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de
muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul
de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se
încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se
transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei
stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară
ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează
capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de
producţie şi constituie capital de producţie.
Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se
numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul
de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în
decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare
de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii
sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a
naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul
de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul
de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a
serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient
timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de

întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de
răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane
fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există
întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se
disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate
există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor
(numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting
întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere
întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere
limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite
forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în
vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei
persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu
drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează
pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea
individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă
răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său.
Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi:
activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru
populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în
posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în
baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume
colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru
obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea
a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării
în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza
contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în
componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul
răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul
răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului
societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca
persoană fizică.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă
întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau)
persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de
constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în
vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia
societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar
(social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale
asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor
subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu
răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi
asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile
întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin.
Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare
populaţiei şi astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi
transferate fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile unei societăţi deschise pot
fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la
bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un
moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat
după formula:
D
CA   100% ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi
mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de
aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru
obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă
răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le
aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient,
poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii
colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale
subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în
comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi
contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de
arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu
patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru
obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le
aparţin.
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de
stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se
dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi
întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru
obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare
întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a
deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii
care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia.
Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este
situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în
numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din
patrimoniul întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de
întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de întreprindere şi
activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care
fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit.
Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi
reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.
Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării
condiţiilor favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie,
tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune întreprinderile se pot uni în
diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor
uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în
conformitate cu contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei
antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile
asociaţie în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în
baza contractului şi a statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire,
patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute
necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează
autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă
răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu
poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.
Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale
de gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime,
contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în
utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative.
Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul
de proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană
fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi
administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită.
Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi,
ce desfăşoară o activitate eficientă.
În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în
structura întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.
Tabelul 4.1
 Numărul întreprinderilor în Republica Moldova
pe forme organizatorico-juridice
1998 1999 2000 2001 2002
Total, din care: 173020 193882 193814 285149 314370
Întreprinderi cu dreptul de persoană
fizică 129022 145435 148146 236459 262012
din acestea:
întreprinderi individuale 48807 55081 57226 58031 58473
gospodării ţărăneşti 80026 90148 90701 178208 203319

Tabelul 4.1 (continuare)

alte întreprinderi 189 206 219 220 220
Întreprinderi cu dreptul de persoană
juridică 34470 37733 40753 43284 46267
din acestea:
societăţi pe acţiuni 6492 6569 6561 6448 6307
societăţi cu răspundere limitată 22915 25790 28659 31642 34578
cooperative de producţie 3027 3335 3496 3213 3319
întreprinderi de arendă 146 120 116 115 114
întreprinderi de stat 1587 1590 1544 1496 1439
întreprinderi municipale 119 145 208 257 307
alte întreprinderi 184 184 169 113 203
Uniuni de întreprinderi (necomerciale) 387 425 635 683 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a

obţine profituri mari are loc procesul de concentrare a capitalului în baza
integrării întreprinderilor. Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se
manifestă în următoarele forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura
respectivă ce produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan
tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor de
producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare
(de ex., întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de
conserve);
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror
activităţi nu sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de
desfacere, ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în
afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de
conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă largă
de subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea
întreprinderilor mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele
mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele
progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital
voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se
aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de
resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi
unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor;
aceste întreprinderi mai greu se acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile
mari are loc restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi
mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt
cedate întreprinzătorilor şi managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii
(micul business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare.
Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere
capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată;
aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor
se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele
micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi
mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari;
întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru
investiţiile capitale.
Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne
mărturisesc următoarele date statistice (tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Principalii indicatori ai activităţii micului business în
Republica Moldova în anul 2001
Numărul Numărul mediu Cifra de afaceri
întreprinderilor scriptic de salariaţi
unit. structura,% persoane structura,% mln.lei structura,%
Total, din care: 20518 100,0 122954 100,0 9164,5 100,0
agricultura 774 3,8 9803 8,0 188,5 2,1
industrie 2583 12,6 21165 17,2 1248,5 13,6
construcţii 1224 6,0 10451 8,5 508,7 5,6
comerţ 9977 48,6 45209 36,8 5941,1 64,8
trasporturi 1241 6,0 7644 6,2 484,7 5,3
tranzacţii imobiliare 2197 10,7 12162 9,9 449,7 4,9
alte activităţi de
servicii 1289 6,3 6109 5,0 84,1 0,9
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici
funcţionează în sfera de comerţ cu ridicata şi amănuntul, repararea
autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale.

Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

 Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri
materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în
formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor
de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească
(valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin
intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi
serviciilor.
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel
microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea
proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de
afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri
materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea
de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază
dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la
nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se
determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale
şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv
plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii
intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte,
acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi
nu include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se
determină prin scăderea consumului intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea
profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se
determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de
producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al
întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi
prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită
pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile pentru scopuri
umanitare ş. a.).