ÎNGRIJIREA DE URGENŢĂ A FRACTURILOR

• Accidentele rutiere, sportive, de muncă, prin agresiune sau orice accident,

chiar şi cele de la domiciliul bolnavilor pot cauza întreruperea completă sau
incompletă a soluţiei de continuitatea unuia sau a mai multor oase sub forma
diverselor fracturi

• Cauza întreruperii continuităţii osului este totdeauna un traumatism

• Există însă unele fracturi care pot lua naştere în urma unui traumatism
minim, osul fiind anterior bolnav: tumoră osoasă, proces infecţios, rarefierea
structurii oaselor (osteoporoză) etc.

• În aceste cazuri vorbim de fracturi pe os patologic, spre deosebire de

fracturile ce se produc numai sub acţiunea traumatismelor care poartă numele de
fracturi traumatice

• După cum întreruperea soluţiei de continuitate interesează toată secţiunea

osului sau numai o parte a acestuia, fractura poate fi:
– completă sau
– incompletă

• Linia de fractură poate fi:

– oblică
– transversală
– longitudinală sau
– în spirală

• Aceste linii pot fi:

– unice sau
– se prezinta sub cele mai variate combinaţii, realizând în procesul de
fractură numeroase fragmente osoase de mărimi variabile. În acest caz vorbim
de fractură cominutivă

• Traumatismul care a provocat fractura sau capetele osoase fracturate pot

leza ţesuturile vecine provocând:
– hemoragii mari
– secţionarea nervilor sau
– traumatizarea altor ţesuturi

• Dacă în urma acestor leziuni se realizează şi o comunicare cu exteriorul

printr-o plagă cutanată, vorbim de fracturi deschise

• Dacă însă pielea care acoperă locul traumatizat îşi păstrează integritatea
ei, vorbim de fracturi închise

1
• Acest element are o deosebită importanţă în ceea ce priveşte tratamentul
şi eventual prognosticul fracturii, întrucât întreruperea soluţiei de continuitate a
pielii deschide o poartă largă de intrare pentru germenii patogeni

• Din acest motiv este importantă recunoaşterea imediată a fracturilor,

pentru a mânui bolnavul cu fracturi cu o deosebită grijă, căci o fractură închisă se
poate transforma în cursul mobilizării, deplasării sau transportului bolnavului într-
o fractură deschisă

• Fracturile incomplete sunt mai puţin periculoase

– De obicei ele nu lezează ţesuturile învecinate
– Fractura incompletă este mai frecventă la tineri, unde oasele - fiind încă
elastice - plesnesc ca o creangă verde, de unde numele lor de "fractură în
creangă verde“

• Recunoaşterea sau cel puţin suspectarea fracturii este obligatorie pentru

orice cadru sanitar.

• În caz de suspiciune se va proceda ca şi în caz de fractură, până la

clarificarea diagnosticului de către medic

• Simptomatologia fracturilor se împarte în semne de probabilitate şi semne

de certitudine

• Semnele de probabilitate sunt următoarele:

– Durerea apărută odată cu traumatismul şi care se exacerbează prin
palpare la locul fracturii
– Deformarea segmentului fracturat, scheletul rigid al acestuia fiind rupt
– Scurtarea membrului datorită deplasării în sens convergent a segmentelor
fracturate
– Impotenţa funcţională
– Subfuziunile sanguine apărute după 24-48 ore, timp necesar pentru ca
sângele din focarul de fractură să ajungă până sub piele

• Toate aceste simptome, deşi au o mare valoare, nu confirmă cu

certitudine fractura
• Durerea, impotenţa funcţională şi echimoza pot apărea şi în traumatismele
lipsite de fracturi
• Scurtarea membrului sau deformarea segmentului suspectat de fractură
pot apărea şi în cursul luxaţiilor

• Semnele de certitudine sunt următoarele:

– Mişcarea anormală a segmentului fracturat
• La tentativele de mişcări active sau la mişcările pasive (efectuate cu foarte
mare precauţie) se produc mişcări unde nu există articulaţii

2
– Crepitaţia osoasă palpată şi auzită în timpul mişcărilor anormale, prin
atingerea fragmentelor osoase fracturate

• Radiografia segmentului fracturat din una sau mai multe poziţii stabileşte
definitiv existenţa sau lipsa fracturilor

• Fracturile sunt însoţite adesea de şocul traumatic

• In acest caz, bolnavii trebuie îngrijiţi ca atare

Ingrijirile de urgenţă se încep la locul accidentului:

1. combaterea şocului şi
2. imobilizarea provizorie a segmentului fracturat
• Combaterea şocului:
– Se începe prin suprimarea durerii
– Aceasta se face exclusiv de medic prin injecţii de morfină şi infiltrarea
focarului de fractură cu novocaină
– Asistenta are obligaţia să pregătească cele necesare pentru aceste
intervenţii:
• seringi de 2 şi 10 ml, soluţie novocaină 1% (fără adrenalină), fiole de
morfină 1%
– In acelaşi timp se înştiinţează telefonic spitalul despre sosirea bolnavului
cu fractură pentru a se putea lua măsurile necesare de deşocare sau la
nevoie de intervenţie chirurgicală
– În lipsa medicului se va încerca calmarea durerilor bolnavului cu alte
medicamente, ca: algocalmin, antinevralgice, sedalgin etc.

• Evitarea infecţiei in cazul fracturilor deschise, prin aplicare de pansamente

sterile pe soluţiile de continuitate ale pielii

• In lipsa pansamentelor se poate utiliza orice pânză albă, spălată şi călcată

cu fier încins, existent în orice gospodărie, şi care conţine un număr foarte
redus de microbi

• O importanţă deosebită are modul cum a luat naştere fractura deschisă:

– dacă deschiderea s-a făcut sub influenţa corpului contondent, care de la
bun început infectează plaga
– dacă a fost deschis de oasele fracturate, unde pericolul infecţiei este mult
mai redus.

• Imobilizarea provizorie a fracturilor:

– Se va face încă înainte de a mişca bolnavul de pe loc şi a-l transporta la
spital
– Pentru aceasta se utilizează atele de sârmă, de tabla sau de lemn
– În lipsa acestora se va utiliza orice obiect solid din care se pot improviza
aparate de imobilizare, ca: scânduri, bastoane, crengi, coajă de copac,
cartoane îndoite în lungime, picioare de scaune etc.

3
 – Atât atelele prefabricate cât şi aparatele improvizate vor fi căptuşite şi
apoi îmbrăcate cu vată, pânză, cearşafuri, prosoape, eventual cămăşi sau
orice material textil moale pentru a nu leza pielea sau a provoca escare
de decubit
– Atela astfel căptuşită va fi fixată pe segmentul fracturat cu feşi de tifon,
benzi de pânză sau bucăţi de haine, în funcţie de ceea ce se va găsi la
faţa locului, având grijă ca prin procedeul de fixare să nu se
stingherească circulaţia

• Lungimea atelelor trebuie să depăşească lungimea segmentului fracturat

• Imobilizarea provizorie este bună dacă cuprinde şi articulaţiile vecine

segmentului fracturat sau chiar întregul membru

• Atelele de sârmă au formă de jgheab şi pot fi drepte sau curbe

• Cele folosite pentru membrul superior au forme de cot; în acestea se

imobilizează membrul în caz de fractură a antebraţului sau a mâinii

• In caz de fractura braţului sau a umărului se îndoaie din jgheaburi drepte o

formă triunghiulară care se aşază cu vârful în axilă, braţul fracturat fiind întins pe
jgheabul oblic

• Pentru membrul inferior se folosesc jgheaburi care la nivelul călcâiului fac

un unghi drept, pentru a asigura poziţia corectă a piciorului faţă de gambă

• Pentru fractura femurului, jgheabul de sârmă nu este corespunzător,

imobilizarea provizorie făcându-se ori în aparate speciale ori în aţele de lemn

• Atelele de sârmă pot fi înlocuite şi cu aţele de material plastic sau de lemn

• Atelele rigide de material plastic sub influenţa căldurii se înmoaie şi se

mulează bine pe suprafaţa segmentului fracturat, unde prin răcire, devin din nou
rigide în forma şi poziţia adecvată

• Atelele de lemn sunt mai puţin avantajoase, neputând fi modelate după

forma corpului

• De multe ori, trebuie să recurgem la atele improvizate

• Pentru mână şi antebraţ se utilizează două atele improvizate, una pe faţa

dorsală, cealaltă pe faţa palmară a mâinii, care se prelungesc până la articulaţia
cotului

4
– Cele două aţele se capitonează cu vată şi feşi de tifon, sau cu orice
material textil în toată lungimea lor, apoi se fixează antebraţul pe faţa anterioară
a toracelui, în poziţie de flexie 90° faţă de braţ, cu ajutorul unei eşarfe

• Pentru braţ se utilizează o atelă improvizată, aplicată pe faţa posterioara

cu încă una pe faţa laterală

– Cele două aţele formează între ele un jgheab

– Antebraţul se flectează în unghi de 90° şi se leagă cu o eşarfă, iar braţul
se fixează (împreună cu atelele) de torace prin bandaje sau pânză, cearşafuri
sau alte materiale ce se găsesc la îndemână

• Clavicula se imobilizează prin susţinerea membrului superior de partea

respectivă cu ajutorul unei eşarfe sau bandaj triunghiular

• Membrul inferior fracturat se imobilizează cu două aţele improvizate,

aşezate pe faţa internă, respectiv externă a membrului

• Piciorul se fixează în unghi drept cu ajutorul unei scânduri care se prinde

între cele două aţele care depăşesc distal piciorul

• In caz de fractură a tibiei, atela trebuie să depăşească cât mai mult

genunchiul şi, dacă este posibil, să ajungă până la rădăcina coapsei

• In fractura de femur atela externă trebuie să ajungă cel puţin până la

creasta iliacă sau şi mai bine, până în axilă

• Pentru imobilizarea provizorie a femurului fracturat se poate aplica de-a

lungul suprafeţei posterioare a membrului inferior o scândură care trebuie să
depăşească neapărat regiunea fesieră

• In lipsa materialelor corespunzătoare, membrul inferior fracturat se poate

imobiliza de cel sănătos, iar cel superior de torace

• Bolnavii cu fracturi de craniu, coloană vertebrală şi bazin se aşază şi se

transportă pe scândură, la nevoie pe o uşă

• Fracturile mandibulei se imobilizează provizoriu printr-un pansament în

praştie sau se leagă dinţii apropiaţi de linia de fractură cu sârmă subţire

• Deplasarea bolnavului fracturat se face în aşa fel încât ambele părţi ale
segmentului fracturat să fie sprijinite de aceeaşi persoană, cu o mână
dedesubtul, iar cealaltă deasupra liniei de fractură

5
• Transportul pe tărgi sau în vehicule se face în poziţie culcată, exceptând
bolnavul cu fractura mandibulei, coastelor şi antebraţului când se preferă poziţia
şezândă

• Bolnavului ajuns în spital i se suprimă, în primul rând, durerea şi la nevoie

i se instituie tratamentul de deşocare

• Apoi medicul va trece la reducerea fracturii, asigurând aşezarea celor

două capete în linie dreapta

• Aceasta se face fie prin tracţiune manuală, fie prin extensie continuă
realizată cu ajutorul unei greutăţi fixate de membrul fracturat cu benzi de
leucoplast, manşete gipsate sau direct cu ajutorul unor tije metalice trecute prin
os, contragreutatea fiind reprezentată de corpul bolnavului aşezat cu patul în
poziţia Trendelenburg

• Asistenta trebuie să cunoască modul de pregătire a materialelor şi să

asiste medicul ta efectuarea extensiei propriu-zise

• Asistarea imobilizării definitive a fracturilor

– Fractura odată redusă trebuie menţinută în poziţie corectă până la
formarea căluşului, adică vindecarea fracturii

– Aceasta se poate face prin:

• 1. menţinerea extensiei continue transosoase sau cu benzi adezive
• 2. prin metode chirurgicale
• 3. cu ajutorul aparatului gipsat

– 1. Extensia transosoasă se face cu tijă metalică trecută prin os

– 2. Metodele chirurgicale de imobilizare definitivă

• legarea osului, sutura osoasă, aplicare de cuie şi şuruburi, plăci metalice,
tije metalice introduse în canalul medular şi altele
•  scurtează timpul de imobilizare şi previn o serie de complicaţii şi
consecinţe ale acesteia, ca: tromboze venoase, embolii, atrofie musculară,
pneumonii hipostatice etc
•  dar nu rezolvă toate formele de fractură
• Îngrijirea acestor bolnavi necesită cunoştinţe de specialitate

• 3. Aparatele gipsate:
– Reprezintă forma cea mai frecventă de imobilizare definitivă a fracturilor
– În afară de fracturi, aparatele gipsate au o largă răspândire şi în
tratamentul osteoartritei tuberculoase, precum şi în alte ramuri ale chirurgiei
osteo-articulare
– Aparatele gipsate se confecţionează din gips de calitate superioară

6
– Păstrarea gipsului, pregătirea feşilor gipsate, confecţionarea atelelor
gipsate, ca şi asistarea aplicării diferitelor aparate gipsate, trebuie bine
cunoscute
– Supravegherea aparatului gipsat, îngrijirea bolnavului cu aparate gipsate,
ca şi îndepărtarea acestora după vindecarea bolnavilor sau cu ocazia schimbării
aparatelor cade, de asemenea, în sarcina asistentei
– Aparatele gipsate se confecţionează în stare moale, mulându-se precis pe
suprafaţa segmentelor pe care vrem să le imobilizăm
Pregătirea materialelor

• Pentru confecţionarea unui aparat gipsat se vor pregăti următoarele:

– GIPSUL în cantitate suficientă pentru volumul aparatului
• Este un praf alb, foarte fin şi unsuros la pipăit
• Din punct de vedere chimic, gipsul este sulfat de calciu a cărui moleculă
fixează în stare de pulbere câte două molecule de apă
• Amestecat cu apă, gipsul se transformă într-o pastă care se întăreşte în
câteva minute
• Gipsul este o substanţă hidrofilă, din acest motiv trebuie păstrat la
adăpost de umezeală, în recipiente de sticlă, metal sau material plastic
• Absorbind apa din atmosferă sau mediul înconjurător, gipsul pierde
capacitatea sa de a se întări şi devine inutilizabil
• Oricât de bine ar fi păstrat gipsul, anumite porţiuni ale lui se pot degrada,
transformându-se în grunji, de aceea gipsul trebuie întotdeauna cernut înainte de
utilizare

• Materialul de suport pentru gips

– Acesta poate fi reprezentat prin feşi de tifon sau tarlatan
– Feşile sunt confecţionate dintr-un tifon cu ţesătură mai rară
– Se utilizează feşi mai late (circa 10 cm)
– Feşile sunt bogat presărate cu praf de gips, părţile gipsate fiind răsucite
moale
– Feşile astfel pregătite trebuie păstrate în aceleaşi condiţii (uscate şi
închise etanş) ca şi praful de gips, sau utilizate în scurt timp - pentru a nu se
îmbiba cu umiditatea atmosferică

• Tarlatanul:
– Este o ţesătură de bumbac cu ochiuri rare, întărit prin scrobire cu o soluţie
de amidon
– Se utilizează pentru confecţionarea atelelor sau a cravatelor de întărire ale
aparatelor gipsate; la nevoie, se pot utiliza pentru aceleaşi scopuri şi feşi de tifon
– In funcţie de rezistenţa dorită, tarlatanul se va împături în 8-14 straturi, în
lungimea dorită
– Straturile se prind la mijloc cu câteva fire de aţă şi se croiesc în forma lor
definitivă, impregnându-le apoi cu praful de gips

7
• Atelele şi cravatele de gips se confecţionează, de obicei, numai în
momentul aplicării lor
• Din acest motiv impregnarea lor cu gips se face mai bine trecându-le în
stare udă şi stoarsă printr-un amestec fluid de gips cu apă (smântână de gips)

• APĂ
– Într-un lighean de mărime corespunzătoare numărului de feşi gipsate
utilizate (deci volumului aparatului de confecţionat)
– Apa de robinet se încălzeşte la temperatura corpului, care nu produce
reflexe neplăcute bolnavului
• Cu cât temperatura apei este mai mare, cu atât gipsul se întăreşte mai
repede

• Prin adăugarea de:

– clorură de sodiu sau alaun  se grăbeşte întărirea gipsului
– amidon, borax sau glicerina  se prelungeşte timpul de întărire

– Se va avea în vedere acest lucru în funcţie de natura aparatului şi timpul

necesar medicului pentru confecţionarea lui

• Smântână (ciulamaua) de gips

– pregătită într-o tăviţă renală mai mare
– trebuie să fie cât mai subţire, căci prin adăugare de gips se poate îngroşa
– dacă este prea groasă nu se mai poate dilua cu apă
• Cuţit pentru gips
• Ferăstrău pentru gips
• Foarfece puternic
• Cleşte pentru scos gipsul
• Şorţuri de muşama, pentru medic şi pentru ajutoarele lui

• Ţesătură deasă de bumbac, pânză sau flanelă

• Vată întinsă în straturi subţiri
• Feşi de tifon pentru fixarea lor

• Vaselină sau lanolină

– cu care se vor unge tegumentele, pentru ca firele de păr să nu fie prinse
de gips în timpul întăririi acestuia
• dacă aparatul gipsat va fi căptuşit

• dacă însă gipsul se va aplica direct pe piele

8
Pregătirea bolnavului
• Suprimarea durerii şi reducerea fracturii
– sunt momentele esenţiale ale pregătirii bolnavilor
– ambele sunt executate de medic

• Tratamentul corespunzător al plăgilor

– se face dacă fractura este deschisă
– asistenta asigură medicului cele necesare

• Pregătirea psihică a bolnavului

– trebuie să fie temeinică, pentru ca el să aibă dorinţa de a i se aplica cât
mai curând aparatul gipsat şi să fie convins că prin aceasta i se reduc suferinţele
şi i se asigură vindecarea

• Aducerea bolnavului în camera de gips

– se face după normele transportului intraspitalicesc al bolnavilor
traumatizaţi

• Asigurarea poziţiei adecvate aplicării aparatului gipsat

– se va face în funcţie de felul aparatului şi locul lui de aplicare

Rolul asistentelor în timpul aplicării aparatelor gipsate

• La aplicarea aparatelor gipsate sunt necesare cel puţin două ajutoare:
– unul care asigură poziţia adecvată a segmentului imobilizat şi
– celălalt care înmoaie feşile gipsate, pregăteşte atelele şi serveşte medicul
cu acestea, precum şi cu instrumentele necesare

• Segmentul care va fi imobilizat se unge cu o substanţă grasă sau se

aplică stratul izolator de sub gips

• Feşile de gips pregătite anterior se cufundă în număr corespunzător în

ligheanul cu apă, fără să se exercite vreo presiune asupra lor

• Apa pătrunde printre straturile de tifon şi înmoaie toată cantitatea de gips

din faşă

• Faşă este bine înmuiată când nu mai scapă bule de aer

• Atunci se scoate faşă şi se stoarce, apucând-o de capete cu cele două

mâini şi cu o uşoară mişcare de răsucire se apropie capetele

• Se va avea grijă ca prin stoarcere, alături de apă să nu se îndepărteze şi

gipsul

• Stoarcerea se face în poziţie vericală: o persoană o ţine atârnată, iar

cealaltă o stoarce între cele două palme întinse

9
• După stoarcere se întinde pe o suprafaţă de sticlă, unde se netezeşte şi
se presară cu pudră de gips

• Când începe să se consolideze, încă înainte de întărire, poate fi aplicată şi

modelată la segmentul respectiv

• Aparatele gipsate pot fi făcute din:

– feşi, sub formă de aparate circulare
– sau din atele, sub formă de jgheaburi

• În majoritatea cazurilor sunt preferate aparatele circulare, care asigură o

mai bună imobilizare

• In schimb, atelele se pot adapta mai bine când segmentul imobilizat îşi
micşorează volumul

• Aparatele gipsate se confecţionează cu feşi gipsate înmuiate şi aplicate în

formă de spirale pe toată lungimea planificată a aparatului

• Spiralele nu trebuie să aibă îndoituri sau încreţituri, care după întărire ar

putea supăra bolnavul

• Din acest motiv aplicarea feşii trebuie să meargă paralel cu modelarea ei

• Răsfrângerea feşii va fi neapărat evitată

• La 2-3 straturi de faşă gipsată se întinde un strat de smântână de gips,

netezind toate neregularităţile subiacente

• Apoi se continuă aplicarea a noi ture după aceeaşi tehnică, până ce se

obţin 8-12 straturi, care în stare întărită asigură o soliditate bună

• Modelarea aparatului o face totdeauna medicul

• La nivelul punctelor de sprijin, aparatul se întăreşte cu câteva straturi în

plus sau cu atele

• Poziţia de imobilizare definitivă este, în general, identică cu aceea de la

imobilizarea provizorie

• Astfel, cotul se pune în flexie de 90°

• Piciorul face cu gamba un unghi drept etc.

10
• Degetele se lasă totdeauna libere, asigurând mişcările lor, precum şi
posibilitatea de control al circulaţiei în membrul respectiv

• Atelele se utilizează în formă de jgheaburi modelate la suprafaţa

membrului, 2/3 din el sau şi mai mult

• Pentru fracturile coloanei vertebrale se confecţionează corsete gipsate din

feşi, reducerea fracturii făcându-se în hiperextensia coloanei

• In cazul fracturilor deschise trebuie asigurată îngrijirea plăgii

• Accesul la plagă se face prin ferestre tăiate în gips sau prin aplicarea de
aparate gipsate armate

• Fereastra in aparatul gipsat se taie cât mai devreme, imediat după

întărirea lui

• Rana se acoperă de la început peste pansament cu un strat de vată de

circa 1 cm, apoi se aplică aparatul gipsat, însemnând la fiecare 2-3 ture faşă de
gips cu o picătură de iod la locul rănii (în caz contrar găsirea locului nu este
uşoară)

• Aparatele gipsate cu fereastră se fac mai rezistente, deci din mai multe
straturi

• Deschiderea ferestrei se face cu un cuţit de gips

• Marginile ferestrei se căptuşesc cu comprese sterile

• Aparatele gipsate armate se fac în caz de răni extinse, care ar necesita

ferestre mari ce ar periclita soliditatea gipsului

• Aparatele armate se fac din doua părţi circulare distincte, legându-le cu 3-

4 bare metalice, în formă de U, ale căror capete se prind în masa gipsului

• Printre aceste bare de metal se poate realiza accesul comod la rană

• Dacă nu există la dispoziţie armături metalice corespunzătoare, atunci

acestea se vor înlocui cu tortiţe confecţionate din feşi gipsate

• Rezistenţa lor nefiind destul de mare, pe suprafaţa contralaterală a rănii şi

a tortiţelor se va întări aparatul cu o atelă gipsată

• Aparatele gipsate ale membrelor inferioare imobilizează bolnavul

–  trebuie servit la pat

11
–  duce la atrofii musculare şi favorizează formarea trombozelor şi a
emboliilor

• Din acest motiv, se caută să se aplice, unde se poate, aparate gipsate

pentru mers, ceea ce are un efect favorabil atât asupra metabolismului, cât şi
asupra psihicului bolnavului, favorizând şi formarea calusului

• Cele mai răspândite şi avantajoase sunt aparatele cu scăriţă

– Se fixează de aparat la nivelul tălpii piciorului o scăriţă metalică, pe care
bolnavul să poată călca
– Extremităţile libere ale scăriţei - curbate - se cuprind în aparatul gipsat,
făcând corp comun cu acesta
– Suprafaţa pe care calcă bolnavul se îmbracă cu cauciuc, pentru ca să nu
alunece
– Presiunea permanentă în focarul de fractură favorizează vindecarea

• Indiferent de natura aparatului gipsat, marginile lui trebuie modelate şi

eventual protejate cu benzi de leucoplast care împiedică fărâmiţarea lui şi
căderea bucăţilor rupte între peretele de gips şi pielea bolnavului

• Pentru a favoriza uscarea gipsului, membrul cuprins în aparat se va lăsa

descoperit timp de 12-20 ore, eventual se poate utiliza un curent de aer cald,
realizat cu aparatul Foehn

• Este bine să se înscrie pe suprafaţa gipsului data aplicării

• Gipsurile murdărite pot fi reînnoite cu un strat subţire de smântână de gips

• În acest caz, înscrierea datei aplicării gipsului trebuie, de asemenea,

reînnoită

Supravegherea bolnavului după aplicarea aparatului gipsat

• Atenţia personalului de îngrijire a bolnavilor cu aparate gipsate trebuie să
se extindă:
– asupra bolnavului
• bolnavul poate prezenta dureri când reducerea nu este corectă
• aceasta se controlează prin examen radiologie
• Dacă reducerea este bună, cauza durerii este aparatul gipsat, care :
– poate fi scurt şi nu asigură imobilizarea capetelor rupte
– poate fi strâmt şi stinghereşte circulaţia
– apasă unele puncte unde s-au făcut îndoituri pe faşă sau s-a îngrămădit
material

– asupra aparatului; un aparat incorect aplicat poate duce la:

• escare de decubit
• necroze

12
• paralizii
• vindecări în poziţie vicioasă a osului

• Se va controla culoarea degetelor:

– în caz de stază sunt cianotice
– în caz de ischemie, palide

• Se va urmări temperatura degetelor şi se va căuta dacă nu cumva sunt

edemaţiate

• Se vor urmări calităţile pulsului la membrul respectiv

• Tulburările în mişcarea degetelor indică compresiunea sau lezarea unor

trunchiuri nervoase

• Pentru remedierea acestor tulburări:

– gipsul poate fi tăiat în toată lungimea lui, ceea ce restabileşte circulaţia
normală
– sau se pot face ferestre la locurile unde apasă, după care aparatul se
reface prin câteva ture de faşă
– dacă toate acestea nu sunt suficiente, medicul hotărăşte, de obicei,
schimbarea gipsului

• Aparatul gipsat se poate rupe şi în acest caz, în funcţie de întinderea sau

profunzimea rupturii, se întăreşte prin feşi gipsate aplicate în fâşii sau circular
Indepărtarea aparatelor gipsate
• Se face:
– după vindecare, sau
– dacă trebuie înlocuit, nefiind corespunzător, sau
– dacă reducerea fracturii nu a reuşit

• Gipsul se înmoaie cu apă sărată, apoi se taie cu un foarfece special de

gips, în toată lungimea lui, pe faţa sa anterioară

• În lipsa foarfecelui se va utiliza un cuţit, protejând, la ultimele straturi,

pielea cu o spatulă metalică

• Prin despicături laterale se poate uşura îndepărtarea aparatului gipsat

13