Argentina a fost populată înainte de sosirea exploratorilor 

spanioli. Existau triburi nomade care se

ocupau, în special, cu vânatul și agricultura.
În februarie 1516, navigatorul spaniol Juan Díaz de Solís, căutând un traseu spre Indiile de Est a
acostat în estuarul Rio de la Plata și a revendicat noile teritorii în numele Spaniei. În 1526, un
navigator italian, Sebastian Cabot, a oprit în estuar, în căutare de provizii și, apoi, a urcat în sus pe
râul Parana, până aproape de actualul oraș Rosario. Aici, împreună cu însoțitorii lui, au construit un
fort și, apoi, au continuat drumul pe râu, până în Paraguayul actual. Cabot a rămas patru ani și a
descoperit importante cantități de argint. Sistemul hidrografic a fost denumit Rio de la Plata (râul
argintului).
Colonizarea regiunii a fost începută în 1535 de soldatul spaniol Pedro de Mendoza. În februarie
1536, Mendoza, care fusese numit guvernator militar al întregului ținut de la sudul lui Rio de la Plata,
a pus piatra de temelie a orașului Buenos Aires. El a încercat să cucerească noi teritorii, dar nu a
reușit din cauza lipsei alimentelor și a împotrivirii triburilor băștinașe. Cinci mai târziu, a fost nevoit să
părăsească Buenos Aires.

José de San Martin (1778-1850)

În 1537, Domingo Martinez de Irala, unul dintre locotenenții lui Mendoza, a fondat Asuncion (capitala

actuală a Paraguay-ului), care a fost prima așezare permanentă din regiunea La Plata. De la
această bază, spaniolii au cucerit, treptat, teritoriile dintre râurile Parana și Paraguay. Santiago del
Estero, prima așezare permanentă din Argentina, a fost construită în 1553 de spaniolii veniți
din Peru. Santa Fe a fost fondată în 1573, iar în 1580 a fost reluată construcția orașului Buenos
Aires.
În 1620 întreaga regiune La Plata a fost subordonată viceregelui din Peru pentru administrare. Din
cauza politicii comerciale restrictive, colonizarea regiunii La Plata a fost încetinită în următorii o sută
de ani. În 1776 teritoriile ocupate, în prezent, de Argentina, Bolivia, Paraguay și Uruguay s-au
separat de Peru și s-a constituit Viceregatul Rio de la Plata. În iunie 1806, orașul Buenos Aires a
fost atacat de flota britanică sub comanda amiralului Riggs Popham. Viceregele nu s-a împotrivit
acestui atac neautorizat de guvernul englez și orașul a fost ocupat de britanici. Aceștia au fost însă
alungați, în luna august, de cetățenii orașului. În 1807, englezii au atacat, din nou, Buenos Aires-ul,
dar au fost respinși de locuitori. Acest lucru a avut o importanță deosebită, deoarece coloniștii
spanioli au căpătat încredere în forțele lor și s-au implicat în luptele pentru cucerirea independenței.
Mișcarea revoluționară în La Plata a căpătat amploare în perioada detronării regelui Ferdinand al
VII-lea al Spaniei de către Napoleon. Locuitorii din Buenos Aires au refuzat să-l recunoască pe
Joseph Bonaparte, care fusese instalat pe tronul Spaniei. La 25 mai 1810, demonstranții au alungat
guvernul viceregal și au instalat un consiliu guvernamental provizoriu, în numele lui Ferdinand al VII-
lea. În scurt timp, relațiile cu reprezentanții regelui au fost rupte și s-a început campania de cucerire
a independenței. Partea eliberată de sub armatele regale a fost împărțită, în 1813, în 14 provincii. În
1814, conducătorul militar Jose de San Martin a preluat comanda armatei nordului și, mai târziu, a
dat lovituri decisive trupelor spaniole în Chile și Peru.

Biserica franciscană din Cordoba

În martie 1816, reprezentanții diferitelor provincii s-au reunit la Tucuman și, la 9 iulie aceștia au
proclamat independența față de Spania și au declarat formarea Provinciilor Unite din America de
Sud. Unii dintre delegați susțineau ideea creării unei monarhii constituționale, iar alții a unui sistem
federal guvernamental. Neînțelegerile dintre cele două facțiuni au culminat cu războiul civil din 1819.
Pacea s-a instalat în 1820, dar problema a rămas nerezolvată.
Monumentul Național al Steagului (Monumento Nacional a la Bandera) din Rosario

Salta

În 1829, generalul Juan Manuel de Rosas a fost ales guvernator al provinciei Buenos Aires.
Susținător al federalismului, generalul și-a extins autoritatea și în celelalte Provincii Unite (care se
vor denumi, apoi, Confederația Argentiniană). Regimul dictatorial al lui Rosas a fost răsturnat, în
1852, de un grup revoluționar condus de generalul Justo Urquiza. În 1853 a fost adoptată constituția
federală și Urquiza a devenit primul președinte al Republicii Argentina. Provincia Buenos Aires a
refuzat să adopte noua constituție și, în 1854, și-a proclamat independența. S-a declanșat un război
între cele două state în 1859, dar Republica Argentina a învins și, în octombrie 1859, Buenos Aires
a aderat la federație. În mai 1862, Buenos Aires-ul a fost desemnat capitala republicii. Între
1865 și 1902, Argentina a participat la numeroase războaie pentru stabilirea granițelor cu vecinii săi
(Paraguay, Chile, Brazilia).
În primul deceniu al secolului al XX-lea, Argentina a devenit una dintre marile puteri din America de
Sud, făcând progrese economice și sociale remarcabile. În Primul Război Mondial, Argentina a
rămas neutră, dar a avut un rol important în aprovizionarea cu alimente a aliaților.
Criza economică din 1929 a avut repercusiuni serioase în Argentina. După 1936, mișcările cu
caracter fascist capătă amploare.
În ianuarie 1942, la Conferința Pan-Americană pentru apărare de la Rio de Janeiro, Argentina
și Chile au fost singurele țări care au refuzat să rupă relațiile cu puterile Axei. Relațiile
cu Japonia și Germania nazistă au fost rupte de abia în ianuarie 1944. În data de 24 februarie 1944,
în perspectiva războiului iminent cu Germania nazistă, o juntă militară autointitulată „Colonei” l-a
destituit pe președintele Pedro Ramirez. Conducătorul juntei a fost colonelul Juan Domingo Peron.
În ciuda manifestărilor de simpatie față de Aliați, guvernul a continuat să ofere adăpost
agenților naziști. În iulie 1944, SUA a acuzat Argentina că ajută Puterile Axei. De abia în ziua de 27
martie 1945, țara a declarat război Germaniei naziste și Japoniei. Argentina a devenit, în lunile
următoare, membră a Națiunilor Unite.
După 1946, au avut loc în Argentina numeroase frământări sociale din cauza dictaturilor militare
care s-au succedat la conducerea țării și care au încercat să reprime mișcările democratice din țară.
Una din cele mai sângeroase dictaturi a fost cea condusă de generalul Jorge Videla, între 1976-
1983. În perioada respectivă, au căzut victime ale răpirilor între 9.000-30.000 de argentinieni
(desaparecidos), cei mai mulți torturați și uciși fără proces. Doar o mică parte dintre răpiți au fost
lăsați în exil.[9]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Harta Argentinei
Cafayate

Relief[modificare | modificare sursă]
Argentina cuprinde o diversitate de forme de relief: munți, podișuri si câmpii. Granița de vest
traversează Anzii, cel mai mare lanț muntos din America de Sud. Anzii Patagonieni care formează
granița naturală dintre Argentina și Chile, au înălțimi până la 3600 m. În partea de nord, la granița
cu Bolivia, Anzii Cordilieri au numeroase vârfuri cu înălțimi de până la 6400 m. Cel mai înalt vârf
este Aconcagua (6960 m). În centrul Argentinei se găsește lanțul muntos Sierra de Córdoba, cu cel
mai înalt vârf Champaqui (2880 m).
La est de lanțul Anzilor se găsesc suprafețe aproape plane ale căror înălțimi variază, treptat, de la
600 m până la nivelul mării. În nord se întinde câmpia denumită Gran Chaco. Pampasul, câmpia
lipsită de copaci, este cea mai productivă zonă agricolă a țării, întinzându-se pe aproximativ
1600 km în sudul lui Gran Chaco. În Patagonia, în sudul Pampasului, terenul este arid, de tip stepă.

Hidrografie[modificare | modificare sursă]
Râurile din Argentina se clasifică în trei bazine: râurile care se varsă în Oceanul Atlantic; cele care
se varsă în Oceanul Pacific și apele de interior. Patagonia are pe suprafața ei numeroase râuri. Cel
mai mare râu al Argentinei este Parana, care o traversează din nord spre porțiunea centrală a țării.
Alte râuri sunt: Uruguayul, care formează pe o porțiune granița cu statul Uruguay, Paraguayul, cel
mai mare afluent al Paranei, Rio Colorado, Rio Salado și Rio Negro. Rio de la Plata este estuarul
format la confluența dintre râurile Parana și Uruguayul. Pe râul Iguazú, afluent al fluviului Parana,,
se află cascada Iguazú, o mare atracție turisitică. În Anzii Patagonieni se găsesc numeroase lacuri
de munte, cel mai renumit fiind lacul alpin Nahuel Huapi, în apropierea căruia s-a construit stațiunea
turistică San Carlos de Bariloche. În Munții Anzi există și foarte multe lacuri glaciare.

Climă[modificare | modificare sursă]
În emisfera sudică, anotimpurile sunt inversate, dar clima variază în funcție de latitudine și altitudine.
Clima este, în cea mai mare parte a țării, de tip temperat, exceptând o zonă mică în partea de nord,
unde este de tip tropical și în Gran Chaco, unde este de tip subtropical. În zonele muntoase
temperaturile sunt mai scăzute.
Precipitațiile variază in functie de regiune: in nord, ploile sunt abundente, în timp ce în sud, climatul
este arid. Astfel, în zona pampasului și Buenos Aires, clima este moderată spre caldă și umedă tot
timpul anului. Provinciile Argentinei sunt călduroase vara, moderate iarna și umede tot anul. Cea mai
mare parte din nord-vestul Argentinei are veri calde și umede și ierni blânde și uscate, excepție
făcând altitudinile ridicate, unde nopțile sunt mereu reci și, deseori, chiar geroase. Patagonia
Argentiniană are verile blânde în jumătatea nordică și răcoroase în cea sudică, fiind friguroasă iarna.

Floră[modificare | modificare sursă]
Flora Argentinei este foarte diversificată: de la mlaștini subtropicale, păduri-galerii și păduri de
roșcove sau de palmieri până la arbuști de deșert, păduri dense de conifere cu frunze căzătoare,
stepe întinse și chiar puțină tundră.
Ținuturile înverzite: pampasul estic al Argentinei constă în pășuni întinse, pe când în zonele mai
aride din sud și de vest există o îmbinare (numită monte) de arbuști pitici și ierburi. În Pampas se pot
întâlni, în special, ierburi sau arbori rezistenți la secetă, ca: eucaliptul, sicamorul și acacia. În partea
subtropicală a provinciei Chaco, ierburile de savană se îmbină cu pădurile de arbuști pitici și spinoși.
Pădurile-galerii și zonele umede: râurile nordice (în special, Paraná) au sute de kilometri de maluri
puternic împădurite. Speciile importante de plante sunt guayobo colorado, o plantă înrudită cu mirtul,
și ceibo, a cărui floare este unul dintre simbolurile naționale ale Argentinei.
Din 1992, Argentina a desemnat, conform Convenției Ramsar, 17 zone umede (mai mult de 40.000
de km2) ca fiind de importanță internațională. Cea mai spectaculoasă zonă umedă este Esteros del
Iberá, unde insulele plutitoare de plante amfibii adăpostesc o multitudine de păsări, mamifere și
reptile.
Pădurile subtropicale — Aflată, aproape în totalitate, sub Tropicul Capricornului, Argentina nu are
păduri tropicale propriu-zise, dar selva subtropicală se găsește în provincia Misiones. Mai mult de 90
de specii diferite de copaci, printre care și ceibo și lapacho (care face flori de un roz-aprins), cresc
în Parque Nacional Iguazú.
O mare parte din Gran Chaco este acoperit cu păduri de arbuști (exp: quebracho - copacul ce rupe
topoare), iar versanții estici ai Anzilor sunt acoperiți de păduri de roșcove.
Puna: în ținuturile înalte din nord-vest, arbuștii de tola și tufișurile de ichu formează o pătură subțire
deasupra solului stâncos, unele pietre fiind acoperite de mușchi (plantă) și licheni. În canioanele de
la baza muntelui se întâlnește cactusul cardón.
Pădurile de foioase și conifere: în regiunea lacurilor patagoneze (de-a lungul graniței chiliene),
pădurile veșnic verzi sau cu frunze căzătoare sunt create, majoritar, din anumite specii
de Nothofagus (fag sudic). Coniferele sunt întâlnite ceva mai rar.
Stepa patagoneză: ca și puna, stepa patagoneză constă în petice de iarbă intercalate cu arbuști
spinoși, cum ar fi calafate, care dă fructe comestibile. Văile râurilor sunt, în schimb, acoperite de
pășuni abundente.

Faună[modificare | modificare sursă]
Păsări
Mlaștinile din Iberá găzduiesc 344 de specii, printre care cormorani, egrete, bâtlani, berze și păsări
cu corn; specii tropicale, cum ar fi tucanul, trăiesc în provincia Misiones.
Pampasul și pădurile-galerii sunt pline de păsări mici: tero (nagâțul sudic) și bandurria (ibisul cu gât
alb).
În zonele umede din puna se găsesc păsări migratoare, precum: lișițe, gâște, rațe sau flamingo. În
Anzii Patagonezi se întâlnește destul de des condorul, pe când specii de păsări care nu zboară
(choike) se găsesc în stepele din nord-vest și din Patagonia. De-a lungul coastei trăiesc albatroși cu
sprâncene negre, petrei uriași și cormorani cu gât negru, iar în provinciile Chubut și Santa
Cruz pinguini Magellan.
Mamifere
Cel mai reprezentativ mamifer terestru este guanaco (o rudă a lamei domesticite din Patagonia),
răspândit peste tot. Alte mamifere rumegătoare sunt huemul andin, o cornută cu subspecii nordice și
vestice, și pudú, o căprioară pitică. Tapirul subtropical, înrudit cu calul, se întâlnește în zona nordică
(subtropicală).
Cel mai mare carnivor din Argentina este puma, care trăiește doar în pădurile subtropicale. Alte
mamifere notabile sunt maimuța capucin, maimuța urlătoare și capibara de râu.
Pe plajele nisipoase și pe insulele stâncoase, de-a lungul coastei patagoneze, își duc existența leii-
de-mare sudici, elefanții-de-mare sudici și focile cu blană. În apele de lângă Peninsula Valdéz se
întâlnesc orci, balene cu cocoașă, balene nordice și delfini.
Reptile
Există trei varietăți de șerpi veninoși yarará, specie comună pentru zona subtropicală, dar rar
întâlnită în Patagonia. În zonele umede din nord-est se găsesc două specii de crocodili yacaré
(caimani).
Faună marină
Râurile Patagoniei sunt vestite pentru păstrăv și somonul atlantic, dar și pentru biban și
peștii pejerrey. Paraná și alte râuri nordice sunt gazda peștilor boga, dorado și surubí (somonul din
Paraná).

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Argentinei.

Populație[modificare | modificare sursă]
Provinciile Argentinei

Casa Guvernului Jujuy

Populația Argentinei era, în 2001, de aproximativ 37.384.816 persoane, dintre care o treime trăiesc
în sau lângă Buenos Aires. Aproximativ 90% din populație este de origine europeană. O mică parte
a populației este metisă. Datorită imigrării masive, între anii 1850-1940, au sosit în Argentina
aproximativ 6.608.000 de imigranți spanioli, italieni, dar
și francezi, englezi, ucraineni, polonezi, germani, ruși, irlandezi, scandinavi, evrei. Argentina
găzduiește și numeroși rezidenți din țările vecine, cum ar fi Bolivia sau Paraguay, dar și un număr tot
mai mare de imigranți asiatici, majoritatea din Hong Kong, Taiwan sau Coreea.
Studii recente realizate de cercetători ai Universității din Buenos Aires (UBA - Universidad de
Buenos Aires) au demonstrat că 56% din argentinieni au material genetic de la popoarele
precolumbiene, dar numai 10% din populația actuală ar fi pur indigenă.
89% din populație trăiește în zone urbane, astfel, o mare parte din suprafața țării este puțin
populată.

Structura etnică[modificare | modificare sursă]

Avion Aerolineas Argentinas (fost Austral) pe Aeroportul Jujuy

Asemănător altor zone de colonizare, precum Canada, Australia sau Statele Unite ale Americii,

Argentina este considerată o țară a imigranților. Cea mai mare parte a argentinienilor sunt
descendenți fie ai populațiilor din epoca colonizării, fie ai imigranților europeni din secolele al XIX-lea
și al XX-lea, 86,4% din populația țării având descendență europeană. Aproximativ 8% din populație
este metisă, iar peste 4% din argentinieni au origine arabă sau est-asiatică. La ultimul recensământ
național,, 600.000 dintre argentinieni (1,6%) s-au declarat a fi amerindieni.
După sosirea coloniștilor spanioli, peste 6,2 milioane de europeni au emigrat în Argentina de la
mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocului secolului al XX-lea. Argentina a fost întrecută doar de
Statele Unite ale Americii în ceea ce privește numărul imigranților, timp în care populația țării s-a
dublat la fiecare două decenii.
Majoritatea imigraților europeni au emigrat din Italia și Spania. Italienii au sosit, inițial, în cea mai
mare parte din regiunile Piemont, Veneto și Lombardia, iar, mai apoi, din Campania și Calabria;
aproape 25 de milioane de argentinieni au în diferite grade descendență italiană, reprezentând
aproximativ 60% din populația țării. Imigranții spanioli au predominant galicieni și basci. Mai puțini ca
număr, dar, totuși, semnificativi, imigrații au provenit și din Franța (mai ales din Bearn și nordul Țării
Bascilor), Germania și Elveția, Danemarca, Suedia, Irlanda, Grecia, Portugalia și Regatul Unit al
Marii Britanii.
Est-europenii au fost, de asemenea, numeroși, sosind din Rusia, Ucraina, Lituania și din Europa
Centrală (în special din Polonia, Ungaria, România, Croația și Slovenia). Un număr important de
emigranți au provenit din țările balcanice (Bulgaria și Muntenegru). Există o comunitate numeroasă
de armeni , iar Chubut Valley înregistrează o populație semnificativă cu ascendență galeză.
Puține, dar în creștere, populațiile din Asia de Est s-au stabilit în Argentina, în Buenos Aires, în
special. Primii argentinieni-asiatici au avut descendență japoneză, venind, inițial, ca turiști și, mai
apoi, stabilindu-se, după anul 1886, în Argentina ; oficial, procesul de imigrare al japonezilor a
început în 1912. Au urmat chinezii și coreenii. Astăzi, chinezii sunt comunitatea cu cea mai mare
creștere (cu 100.000 de copii născuți în marile orașe argentiniene).
Majoritatea comunității evreiești din Argentina este formată din evrei așkenazi, în timp ce 15-20%
sunt grupuri de sefarzi (în principal, evrei sirieni). Comunitatea evreiască argentiniană este a cincea
ca mărime din lume. Argentina este țara gazdă a uneia dintre cele mai numeroase
comunități arabe din lume, formată, majoritar, din imigranți din Palestina, Siria și Liban. Majoritatea
sunt creștini aparținând de Bisericilor Ortodoxă Orientală și Catolică Orientală (Maronită), cu mici
minorități musulmane și evreiești. Mulți au dobândit un statut social ridicat în afaceri sau politică, așa
cum este cazul fostului președinte Carlos Menem, fiul unor imigranți sirieni din provincia La Rioja.
Deși puțini ca număr, în mod disproporționat, imigranții englezi au jucat un rol foarte important în
construcția statului modern argentinian. Anglo-argentinienii s-au aflat, adesea, în poziții influente în
transportul feroviar, industrie și agricultură. Statutul istoric al acestora a fost complicat de reducerea
influenței pe care o aveau în economie odată cu regimul Peron și naționalizarea companiilor
britanice după 1940, iar, mai recent, de războiul Falklands din 1982. Populația indigenă recunoscută
oficial în țară, conform „Anchetei Complementare a Populațiilor Indigene” 2004-2005, se ridică la
aproximativ 600.000 (aproximativ 1,4% din totalul populației), dintre care ceamai numeroasă este
populația Mapuche.
Conform lui David Levinson, „Afro-argentinienii sunt în jur de 50.000, aproape toți locuind acum în
Buenos Aires. Argentina nu a important un număr mare de sclavi, iar afro-argentinienii de astăzi sunt
descendenți ai sclavilor liberi si ai sclavilor care au scăpat din Bolivia, Paraguay și Brazilia. Ca parte
a programului de europenizare de la sfârșitul anilor 1980, afro-argentinienii au fost constrânși să-ți
părăsească pământurile. Identitatea africană a fost definită ca fiind inferioară, iar războiul, bolile și
căsătoriile interetnice au redus numărul acestora. Chiar dacă ignorați pe scară largă și retrogradați
spre slujbe inferioare, afro-argentinienii continuă să existe ca o comunitate distinctă în Buenos
Aires.”
Recensământul național de stat a fost criticat deoarece datele istorice au fost culese folosind
originea națională a populației în dauna celei rasiale, lucru ce a condus la subestimarea numărului
de afro-argentinieni și metiși. Recensământul din 1887, din Buenos Aires, a fost ultimul în care negrii
au fost considerați o categorie separată.
Imigrația ilegală a fost o problemă recentă a demografiei Argentinei. Cei mai mulți imigranți ilegali
provin din Bolivia și Paraguay, țări vecine Argentinei în partea de nord. Grupuri mai mici provin din
Peru, Ecuador și România. Guvernul argentinian estimează faptul că aproximativ 750.000 de
locuitori nu dețin acte oficiale și a lansat un program numit „Țara Mare” (Patria Grande) pentru a
încuraja imigranții ilegali să își reglementeze statutul; până în momentul de față, peste 670.000 de
aplicații au fost prelucrate în cadrul programului.

Gaucho[modificare | modificare sursă]
Deși cei mai mulți dintre argentinieni trăiesc în mediul urban, aceștia continuă să se simtă legați de
spiritul gauchoului, călărețul legendar al pampasului, și de calitățile sale ideale în ceea ce privește
politețea, generozitatea și independența.
În festivalurile populare, apariția gauchoului este obligatorie.

Limba[modificare | modificare sursă]
Limba oficială este spaniola. De asemenea, se vorbesc italiana și engleza.
Datorită intonației italiene, accentele standard ale limbii spaniole diferă de cele ale altor țări.
Spaniola-argentiniană este cunoscută pentru tendința sa de yeísmo: grupul „ll” și sunetul „y" -
echivalente cu „i”, sună mai mult ca și „j”. O altă diferență față de spaniola clasică este utilizarea
pronumelui la persoana a doua plural vos si pentru persoana a doua singular tu(exp: vos hablás, în
loc de tú hablas). Vocabularul argentinian include, de asemenea, regionalisme, argouri, dar și
cuvinte împrumutate din alte limbi (de exemplu: engleza).

Religia[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere istoric, Argentina este o țară romano-catolică, Biserica acționând, de obicei, ca
o forță conservatoare.
Cardinalul Antonio Quarracino (1923-1998) a fost un susținător fervent al dictaturii dintre anii 1976 și
1983, care a condus „ Războiul Murdar” și opozant al homosexualității. În 2005, episcopul
militar Antonio Baseotto a spus despre ministrul Sănătății, Ginés Gonzáles García, că ar trebui
„aruncat în mare cu capul înainte și cu o piatră de moară legată de gât”, deoarece acesta susținea
distribuirea gratuită de prezervative și legalizarea avortului.
Conform unui sondaj CONICET, 76,5% din argentinieni sunt catolici, 11,3% agnostici și atei,
9% evangheliști, 1,2% martori ai lui Iehova, 0,9% mormoni; iar restul 1,2% sunt adepții altor religii,
printre care islam, iudaism și buddhism.[10]
Până la reforma constituțională din 1994, președintele și vicepreședintele erau obligați să fie
romano-catolici și să sprijine Biserica Catolică. Guvernul fostului președinte Néstor Kirchner a
provocat deschis Vaticanul, atunci când l-a demis din funcție pe episcopul Antonio Baseotto.
Biserica oficială nu îi recunoaște pe „sfinții” neoficiali ca gauchoul Antonio Gil din
provincia Corrientes sau Difunta Correa (o femeie din secolul al XIX-lea) din provincia San Juan. Cu
toate acestea, mii de pelerini vizitează altarele lor.
Protestantismul evanghelic s-a extins în Argentina mai mult decât oriunde altundeva în America
Latină. Într-un număr ceva mai mic există și rituri protestante standard (anglican sau luteran).
Argentina are una dintre cele mai mari comunități evreiești din lume din afara Israelului.