2.1.

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE ȘI CONCEPTUL DE EDUCABILITATE

Caracteristica esentiala a fiintei umane si categorie pedagogica distincta, educabilitatea

s-a bucurat de atentia majoritatii cercetatorilor din domeniul stiintelor educatiei, fiind
definitadrept:

 "capacitatea omului de a fi receptiv la influente educative si de a realiza, pe

aceastacale, acumulari progresive concretizate în diferite structuri de personalitate.
 "ansamblul posibilitatilor de a influenta cu mijloace educative formarea
personalitatiifiecarui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre si
a particularitatilor înnascute care confera fiecaruia individualitatea sa genetica.
 "capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lasa supus actiunii educationale, de
a beneficia de ea, în forma dezvoltarii sale fizice, psihice, comportamentale.
Dupa ce am dat aceste definitii, retinem faptul ca indiferent de multitudinea
modalitatilorde definire, educabilitatea reprezinta o însusire specifica fiintei umane. În acest
sens Kantsustinea, ca singur omul este educabil, pentru ca poarta în el posibilitatea dea fi altul
decât este.El este perfectibil si perfectibilitatea este conditia sine qua non a educatiei.
Progresele înregistrate în domeniul cercetarilor biologice si psihologice pe la
jumatateasecolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor sa-si concentreze atentia
asuprafactorilor care contribuie la formarea si dezvoltarea fiintei umane, la devenirea ei din
stadiul defiinta biologica, în cel de fiinta sociala:
- ereditatea,
- mediul,
- educatia.
Deosebirea dintre specialisti a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor
sau al altuia.
Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si
reveniriaparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul
actiuniicontradictiilor ce se constituie mereu între capacitatile pe care le are la un moment dat
individulsi cerintele din ce în ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si socio-
culturali cucare acesta este confruntat în devenirea sa.
Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni. Cei
externisunt constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra
formariisi dezvoltarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii
interni suntconstituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea
psihica, conditiicare pot fi de natura biologica, ereditara si psihosociala. Toate aceste influente
exercitate
asupra personalitatii umane pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza: ereditatea, me
diul sieducatia.

TIPURI DE EDUCABILITATE
În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate:
educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. Deşi sunt strâns legate între ele, cele două
tipuri de educabilitate prezintă unele particularităţi specifice.

 Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în

contextul limitelor impuse de educaţia instituţionalizată prin intermediul examenelor
de selecţie. În general, se consideră că educabilitatea manifestă a copilului este strâns
legată de educabilitatea sa latentă, de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.
  Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la capacitatea
sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete. Din această perspectivă
majoritatea psihologilor şi pedagogilor resping ideea după care ,, capacitatea manifestă
este un test real al capacităţii latente de învăţare şi nu mai consideră că esenţa
educaţiei constă în achiziţionarea de conţinuturi”.

TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢĂ, MECANISME, LIMITE

Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite poziţii de gândire
pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la absolutizare a rolului unui
factor în detrimentul altuia în formarea personalităţii omului.
În funcţie de orientarea lor, au apărut :
-teoriile ereditariste
-teoriile ambientaliste
Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au determinat specialiştii să
adopte o a treia orientare :
-teoria dublei determinări

Teoriile ereditariste ( ineiste)

Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-şi
originile în cercetările biologilor. Adepţii acestei teorii sunt: Platon, Confucius,
Schopenhauer, Lombroso, Herbert, Spencer, Szondi, ş.a.În viziunea lor ereditatea determină
orice evoluţie a omului.
Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul modelator al celorlalţi
factori: mediul social şi educaţia. Sunt teorii pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii,
fapt ce diminuează rolul real şi demonstrat al educaţiei şi mediului social.
Ion Dumitru şi Dorel Ungureanu consideră că principala limită a acestei teorii este
descosiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea fiinţei umane.
Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor
rase faţă de altele.

Teoriile ambientaliste :
Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii: Locke, Rousseau, Helvetius,
Watson, Diderot, afişau o încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-
educaţionali :
- mediul,
- educaţia.
Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii teoriilor
ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din
rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului biologiei:
- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în evoluţia
vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental.
 - teoria eredităţii dobândite : achiziţiile obţinute prin experienţă de către membrii unei
specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise apoi de la ascendenţi la
descendenţi.
Pe poziţiile concepţiei ambientaliste se situează şi întemeietorii pedagogiei moderne,
(Comenius şi Pestalozzi) dar şi reprezentanţii behaviorismului contemporan(Skinner,
Brunner şi alţii).
În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la educabilitate a fost susţinută
îndeosebi de către sociologi, care vedeau în educaţie unul din factorii cei mai importanţi
pentru stabilirea echilibrului social. Considerau educaţia drept o socializare metodică a tinerei
generaţii, socializare care trebuie realizată în conformitate cu imperativul social. De asemenea
sunt incluse şi unele curente pedagogice pedocentriste (Key, Montessori, Tolstoi) care
susţineau că trebuie să lăsăm copilul să se dezvolte în mod liber, în cadrul mediului ambiant,
conform trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.
Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în
absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane, negându-i pe ceilalţi.
Teoria dublei( triplei) determinări
Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două orientări
menţionate, unii cercetători (Democrit, Diderot, Herzen, şi alţii ), au adoptat o poziţie de
mijloc. Ei susţin atât rolul eredităţii, cât şi al mediului socio-cultural, deci şi educaţional, în
interacţiune; considerând, aşa cum am arătat mai sus, că în dezvoltarea personalităţii
contribuie trei factori, atunci se poate vorbi de teoriile triplei determinări – ereditatea, mediul,
cel social îndeosebi şi educaţia, aceasta din urmă având un rol precumpănitor în dezvoltarea
personalităţii,recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în
procesul formării fiinţei umane.
Teoria triplei determinări evidenţiază adevărul că personalitatea este o unitate
biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori – ereditate, mediu şi educaţie. Ea
constituie concepţia pedagogică ştiinţifică despre dezvoltarea personalităţii, care a contribuit
şi va contribui la dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei şi învăţământului.
Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări asupra personalităţii
umane.