TEMA 1: NOŢIUNEA ŞI PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Societatea internaţională, relaţiile internaţionale, dreptul internaţional
2. Normele de drept internaţional şi clasificarea lor
3. Sistemul şi particularităţile dreptului internaţional
4. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

1.Societatea internaţională, relaţiile internaţionale, dreptul internaţional

În literatura de specialitate, consacrată dreptului internaţional, atestăm diferite

păreri, ce ţin de formularea unor opinii asupra epocii istorice, în care se conturează
primele instituţii de drept internaţional. În acest context, potrivit unor opinii, se
afirmă că societatea internaţională ar fi fost construită pe ruinele Imperiului
Roman, adică data începerii evului mediu1.
Analizând o diversitate de opinii, constatăm că începuturile dreptului şi
societăţii internaţionale se regăsesc încă în perioada apariţiei Bibliei, dezvoltându-
se ulterior în perioada cetăţilor greceşti şi cea romană 2, succedată de epocile
istorice imediat următoare.
În lucrarea sa „Dreptul internaţional public”,autorul O.Balan menţionează
următoarele:
Societatea internaţională reprezintă mediul social existent în afara limitelor
unor state luate aparte care include:
a) o varietate de actori: statele; naţiunile şi popoarele ce luptă pentru
independenţa naţională şi formarea propriei lor statalităţi;
b) o multitudine de raporturi ce se nasc între actorii societăţii internaţionale:
politice, economice, comerciale, tehnico-ştiinţifice, culturale, confesionale etc.
Aceste raporturi există şi se dezvoltă în afara teritoriului, jurisdicţiei şi
competenţei statelor luate aparte;
c) un ansamblu de norme sociale chemate să guverneze raporturile ce se
stabilesc între actorii societăţii internaţionale şi care formează sistemul
normativ internaţional. În calitate de subsisteme ale acestuia din urmă sunt
normele de drept internaţional, politice, morale, de curtoazie, religioase etc.
Normele de drept internaţional joacă un rol principal, lor revenindu-le sarcina
primordială în reglementarea raporturilor ce apar în societatea
internaţională.3
Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie acordul de voinţă al
statelor suverane, care compun societatea internaţională. În lipsa unor autorităţi publice cu
atribuţii legislative, administrative, judecătoreşti suprastatale, prin intermediul cărora să se
adopte norme juridice şi să se impună respectarea lor, forţa obligatorie a dreptului
internaţional se întemeiază pe acordul ce se realizează între state.
1
S.Dreyfus, Droit des Relations Internationales, Paris, 1968,p.18
2
C.A.Colliard, Institutions des relations internationales, Paris, 1985, ed. 8, p.22
3
O.Balan,E.Serbenco. Drept internaţional public.volI, Tipografia centrală, Chişinău,2001
 În general, societatea internaţională este formată din state purtătoare de
suveranitate, care nemijlocit îşi asumă anumite drepturi şi obligaţii în raporturile
dintre ele. Respectiv, în societatea contemporană alături de statele suverane există
organizaţii interguvernamentale şi o serie de entităţi nestatale, care şi ele capacitatea
de a-şi asuma drepturi şi obligaţii care converg voinţei statelor. Una din principalele
caracteristici ale societăţii internaţionale constă în natura sa poliarhică, adică puterea
este divizată între diferite state care o reprezintă. Specificul societăţii internaţionale
se impune prin caracterul descentralizat care prevede: lipsa unui organ suprastatal cu
atribuţii legislative; lipsa unui sistem de organe judecătoreşti şi a unor organe cu
atribuţii de urmărire a executării normelor juridice. Această caracteristică se explică
prin existenţa suveranităţii statelor, care nu se supun în raporturile dintre ele unei
autorităţi superioare.
Respectiv, trebuie de reţinut faptul că o serie de trăsături şi particularităţi
specifice reprezintă ordinea juridică internaţională, fiind diferită de ordinea juridică
internă, care presupune procesul de elaborare şi aplicare a normelor dreptului
internaţional public în cadrul societăţii internaţionale.
Un alt aspect, care dezvoltă ideia subiectului analizat, este interacţiunea dintre
societatea internaţională, dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale,
ultimele două urmează a fi analizate în continuare. Dreptul internaţional s-a
dezvoltat în cadrul societăţii internaţionale, la început fiind constituită dintr-un
număr redus de state, omogene din punct de vedere al raporturilor de putere, astăzi
ea include un număr de circa 200 de state eterogene şi o serie de entităţi, precum
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, neguvernamentale, mişcările de
eliberare naţională, ba chiar persoanele fizice(indivizii)-calitatea lor de subiecte de
drept internaţional formând obiect de controversă în doctrină. Revenind la
interacţiunea dreptului internaţional cu relaţiile internaţionale, vom observa că
deseori, între ele nu pot fi depistate careva deosebiri, din care motiv aceste categorii
sunt des confundate. Deşi aceste fenomene sunt interdependente, totuşi sunt
diferite, menţionează autorul A. Buruian în lucrarea sa „Geopolitica lumii
contemporane: curs de lecţii”. Logic, pentru a le deosebi, este necesar să
determinăm şi analizăm noţiunea relaţiilor internaţionale.
Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt denumite
relaţii internaţionale. În literatura de specialitate găsim o vastă arie de definiţii ale
acestui fenomen, urmând să identificăm caracterul lor şi distincţia între ele.
Astfel relaţiile internaţionale sunt acele legături concrete, care desemnează mai
multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că se dezvoltă
sau depăşesc limitele teritoriale, jurisdicţia şi competenţele statelor suverane. Mai
simplu relaţiile internaţionale sunt stabilite prin acele raporturi sociale dintre actorii
societăţii internaţionale cu privire la schimbul de valori materiale, spirituale.
Autoarea K.A.Bekeaşeva, consideră că relaţiile internaţionale constituie interes
comun pentru două, câteva sau toate statele lumii, pentru două, câteva sau
majoritatea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, precum şi pentru
naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare, independenţă şi crearea propriei
statalităţi. Constatăm însă că relaţiile internaţionale nu formează în totalitatea lor
obiectul de reglementare al dreptului internaţional public. Exemplul vine din simpla
explicaţie că pot exista relaţii cu caracter politic, dar care să nu fi dobândit un
caracter juridic, neavând expresie în norme de drept internaţional elaborate prin
acordul dintre state. Respectiv statele pot să participe la relaţii internaţionale cu
caracter juridic, nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci bunăoară ca
subiecte de drept civil în contracte încheiate cu persoane fizice pe poziţii de
egalitate. Aici urmează să scoatem în evidenţă acele distincţii între relaţiile
internaţionale, în urma cărora vom constata că comun acestor două fenomene
sociale totuşi le sunt subiecţii dreptului internaţional.
În această ordine de idei identificăm şi distingem relaţii internaţionale, care pot
avea diferite caractere: politice, economice, juridice, culturale, ştiinţifice etc.
Cunoaştem o serie de relaţii juridice internaţionale în cadrul cărora părţile
dobândesc drepturi şi obligaţii reciproce, care pot fi de drept intern sau internaţional.
Şi nu în ultimul rând relaţiile în care statele apar ca purtătoare ale suveranităţii 4,
deoarece pot cuprinde în acelaşi timp toate domeniile de cooperare ale subiecţilor de
drept internaţional. Astfel, dreptul internaţional reglementează relaţiile
internaţionale, prin urmare, relaţiile sociale formează acel mediu unde sunt create şi
aplicate normele dreptului internaţional. Reconfirmăm concluzia că dreptul
internaţional şi relaţiile internaţionale sunt interdependente. Formula este simplă:
normele dreptului internaţional sunt create prin simplu acord de voinţă al statelor,
acordul având valoare atunci când statele intră în anumite raporturi, fiind purtătoare
ale suveranităţii.
În concluzie ajungem la părerea că relaţiile internaţionale sunt diverse,
obligatorii în egală măsură pentru toţi subiecţii dreptului internaţional. Impactul
problemelor globale apărute în faţa omenirii, duce la necesitatea extinderii
cooperării internaţionale a tuturor entităţilor, menţinerea lor de durată în contextul
evoluţiei continue a societăţii internaţionale şi apariţiei noilor actori, fapt ce
determină redimensionarea şi reconceptualizarea dreptului internaţional.
Dreptul internaţional reprezintă un ansamblu de norme juridice, create de către
state (şi parţial de către alte subiecte ale dreptului internaţional) în baza acordului
lor de voinţă şi sunt chemate să reglementeze raporturile dintre acestea şi celelalte
subiecte ale dreptului internaţional. Respectarea normelor de drept internaţional se face
conform obligaţiilor asumate sau, în caz de necesitate, pe cale de constrângere,
exercitată de state, fie în mod individual, fie în mod colectiv, prin intermediul unor
organizaţii internaţionale.
Observăm că, alături de noţiunea de drept internaţional, există şi cea de drept
internaţional privat, care de asemenea se aplică într-un cadru internaţional, care e
dublată de noţiunea de drept internaţional public. Deşi între acestea există o
multitudine de conexiuni, în special în domeniul reglementării relaţiilor economice
internaţionale, ele totuşi reprezintă diferite tipuri de drept. Normele de drept
internaţional privat fac parte din sistemul dreptului intern, ele fiind create de fiecare stat
de sine stătător şi reglementând numai relaţii de drept privat (civile, comerciale,
familiale, procesual civile, de muncă) în care intervine un element de extranietate (un
străin, un bun situat într-o altă ţară, o activitate care se desfăşoară într-o altă ţară etc).
Cu alte cuvinte, acesta reglementează relaţii internaţionale neavînd caracter statal.
4
V.Creţu, Drept internaţional public, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2006, p.19
Sarcina dreptului internaţional privat este de a soluţiona conflictele dintre normele
sistemelor de drept ale diferitelor -state. Reieşind din acest considerent, denumirea
potrivită a acestuia ar fi drept conflictual. Noţiunea de drept internaţional a fost
utilizată pentru prima dată de juristul şi filozoful englez Jeremy Bentham în lucrarea
sa "An Introduction to the Principles of Moral and Legislation", apărută în anul 1789.
Problema este că expresia curentă de "drept internaţional", utilizată şi acceptată de
actele juridice interne şi internaţionale în literatura de specialitate nu reflectă în mod
adecvat conţinutul noţiunii. În realitate nu este vorba de un drept al naţiunilor sau
dintre naţiuni, ci de un drept al relaţiilor dintre state - principalele subiecte de drept
internaţional, precum şi dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional.
Denumirea în cauză s-a statornicit totuşi pe parcursul timpului. Ulterior, când a fost
lansată ideea de a crea un aşa drept care ar reglementa relaţiile dintre state, juriştii, în
căutarea termenului adecvat, s-au adresat autorităţii dreptului roman, care de fapt, n-a
cunoscut o asemenea noţiune. În dreptul roman exista noţiunea de jus gentium (dreptul
popoarelor), care viza normele ce reglementau relaţiile dintre cetăţenii romani cu
străinii (peregrinii), raporturile dintre aceştia din urmă pe teritoriul Romei, precum şi
normele comune mai multor state. Ulterior denumirea a fost modificată, ea devenind
jus inter gentes (dreptul între popoare sau naţiuni, deci dreptul internaţional).
În literatura de specialitate atestăm o serie de definiţii ale dreptului
internaţional public:
 Dretul internaţional este o totalitate de norme juridice, create de către
state cu scopul de a reglementa relaţiile lor reciproce, precum şi alte relaţii
din sfera intereselor comune5.
 Dreptul internaţional include totalitatea normelor juridice, create de state
şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber
exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea
reglementării raporturilor dintre ele, norme îndeplinirea cărora este
asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de necesitate se
recurge la măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual
sau colectiv6.
 Dreptul internaţional public este un sistem de principii şi norme juridice,
ce reglementează relaţiile internaţionale care exprimă acordul de voinţă al
statelor, condiţionată de legitatea relaţiilor internaţionale, la o anumită
etapă de dezvoltare a civilizaţiei7 etc.
Este important de reţinut faptul că o definiţie nu poate conţine toate trăsăturile
caracteristice fenomenelor dreptului internaţional. Prin urmare, constatăm că orice
definiţie, de regulă, este una relativă, deoarece nu reflectă întreg specificul
dreptului internaţional, statele, nefiind unici subiecţi ai dreptului internaţional, sunt
totuşi subiecţii de bază.
În concluzie deducem că dreptul internaţional poate fi definit în diverse feluri,
deoarece dreptul internaţional contemporan suferă astăzi modificări considerabile,
dictate de o serie de procese ce se petrec în cadrul juridic internaţional, legate de
5
Г.В.Игнатенко.Международное публичное право. Учебник. Москва,1995,с.22
6
V.Creţu, Drept internaţional public, Bucureşti, 2006, p.18
7
Ю.М. Колосовa, Э.С. Кривчиковоя. Международное право. Москва, 2003,c.15
dispariţia unor vechi actori(federaţii) şi apariţia altor noi (state
independente,confederaţii, organizaţii guvernamentale, conturarea unor ramuri noi
ale dreptului internaţional precum dreptul internaţional, al drepturilor omului,
dreptul mediului etc.
De aici rezultă că societatea internaţională, relaţiile internaţionale şi corolarul
lor, dreptul internaţional public, se află într-o corelaţie intrinsecă cu caracter
evolutiv şi intercondiţionare reciprocă8.

2.Normele de drept internaţional şi clasificarea lor

După cum bine se ştie, dreptul internaţional public este alcătuit din norme
juridice.La rândul lor, normele juridice pot fi tratate drept nişte reguli de conduită,
create de subiecţii dreptului internaţional, care reglementează relaţiile dintre
acestea, fiind recunoscute ca obligatorii.
Referitor la conţinutul normelor de drept internaţional putem menţiona că este
format din drepturile şi obligaţiile cu care sunt investite atît statele, cît şi şi alţi
subiecţi derivaţi. Şi numai prin colaborare subiecţii îşi realizează drepturile şi
respectă obligaţiile stabilite de normele dreptului internaţional. Astfel, se stabilesc
relaţii internaţionale, reglementate de normele dreptului internaţional prin
intermediul cărora sunt realizate drepturile şi obligaţiile subiecţilor.
Analizând particularităţile normelor de drept internaţional, constatăm că
marea majoritate a lor conţin doar dispoziţia, pe cînd sancţiunile sunt determinate
de o categorie de norme cu privire la răspunderea internaţională a subiecţilor
participanţi la relaţiile internaţionale, avînd în vedere răspunderea statelor pentru
acţiunile internaţionale ilicite.
O altă particularitate, în viziunea cercetătorilor Kolosova şi Krivcicova, este
evidenţiată şi descrisă în lucrarea lor”Международное право”, potrivit căreia
norma internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă al statelor şi doar
subiecţii dreptului internaţional acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, adică
însăşi subiecţii îşi exprimă acordul cu privire la obligativitatea juridică a acestor
reguli de conduită. Tot aici se remarcă că acordul poate fi exprimat în mod
expres(tratatul) sau tacit(cutuma). Respectiv, normele ce sunt incluse în tratat
poartă denumirea de norme convenţionale, iar cele exprimate în cutumă se numesc
norme cutumiare9.
Elaborarea normelor de drept internaţional se produce în două etape:
 Realizarea acordului de voinţă a subiecţilor dreptului internaţional ;
 Exprimarea consimţământului subiecţilor de drept internaţional cu
privire la obligativitatea juridică a regulii de conduită.
Este necesar să ţinem cont că uneori aceste două etape pot coincide în timp.
De exemplu, atunci când tratatul internaţional intră în vigoare din momentul
semnării acestuia. Semnarea tratatului presupune atribuirea acestuia de statut
juridic considerîndu-l ca normă internaţională convenţională.

8
M.Pivniceru, Drept internaţional public,ed.Hamangiu,Bucureşti, 2006,p.2
9
Ю.М. Колосовa, Э.С. Кривчиковоя. Международное право. Москва, 2003,c.39
 Un alt aspect ce merită evidenţiat este că există norme internaţionale, care pot
fi elaborate în trei etape. Este cazul normelor imperative. Ele au o forţă juridică
superioară în comparaţie cu celelalte norme de drept internaţional. Aici procesul de
creare a normei imperative se prezintă altfel, deşi implică şi acele două etape
menţionate supra, cu unele specificări care necesită:
 Realizarea acordului de voinţă a acestor subiecţi privind atribuirea
acestei reguli a forţei juridice supreme în sistemul de drept
internaţional;
 Norma de drept internaţional este respectată de către subiecţii de drept
în baza principiului pacta sunt servanda;
 O serie de norme de drept internaţional poartă denumirea de principii,
reieşind din importanţa lor juridică. Exemplu: principiul soluţionării
diferendelor pe cale paşnică, principiul neagresiunii etc.
Referitor la clasificarea normelor de drept internaţional, în doctrină avem
următoarele criterii de clasificare:
 După cercul de participanţi la raporturile de drept internaţional:
 Norme universale ce reglementează raporturile dintre toţi
subiecţii de drept internaţional;
 Norme regionale ce reglementează raporturile faţă de un număr
limitat de participanţi, care aparţin unei anumite regiuni
geografice;
 Norme locale ce reglementează raporturile juridice dintre doi sau
mai mulţi subiecţi. Ele pot fi personificate cât şi
nepersonificate.Exemplu: normele unui tratat internaţional în
care participă şase sau zece state nu sunt adresate unui stat
personal, ci tuturor statelor participante. Există practici când
normele tratatelor bilaterale sunt adresate doar unei părţi.
 În funcţie de locul şi rolul normelor în sistemul de drept, acestea se
bifurcă:
 În norme procesuale posedă sancţiuni specifice şi pot di definite
sub două aspecte, cele considerate norme care reglementează
procesul de creare şi realizare a dreptului şi norme care
reglementează strict doar procesul de realizare a dreptului;
 Norme materiale, care vizează drepturile şi obligaţiile subiecţilor
dreptului internaţional.
 În conformitate cu metoda de reglementare juridică normele dreptului
internaţional, acestea se împart:
 În norme dispozitive-de la care statele pot face abatere de comun
acord, în cazul când nu sunt prejudiciate interesele legitime ale
altor state10;
 În norme imperative care prescriu un model de conduită juridică,
care nu permite nici o abatere. Printre normele imperative se
evidenţiază principiile fundamentale de drept internaţional,
10
Г.И.Тункин. Международное право. Москва,1982, с.60
 numite norme-jus cogens. În ierarhia normelor de drept
internaţional public aceste norme au o forţă juridică supremă,
celelalte nu trebuie să le contravină.
Este important de reţinut faptul că toate normele de drept internaţional (atât
cele imperative, cât şi cele dispozitive) sunt obligatorii. În cazul normelor
dispozitive statele interesate pot încheia tratate care prevăd alte norme,conform
cărora pot acţiona şi aceasta nu va constitui o încălcare de drept. O condiţie ar fi să
nu atingă drepturile şi interesele legitime ale altor state. Exemplu: apele teritoriale
sunt parte componentă a teritoriului de stat şi pescuitul navelor maritime străine
este interzis.Dar totodată aceste state pot încheia un acord prin care un stat
permite pescuitul în apele sale teritoriale navelor altui stat.
 Conform formei de exprimare a normelor de drept internaţional,
deosebim:
 Norme convenţionale create prin acordul expres exprimat al
subiecţilor de drept internaţional. Multe aspecte în plan
internaţional sunt reglementate prin tratate, devenind izvorul de
bază a dreptului internaţional;
 Norme cutumiare ce includ reguli de conduită, care nu au un
conţinut fixat expres, care apar in urma aplicării repetate în
situaţii omogene, sunt recunoscute de subiecţii de drept
internaţional ca fiind obligatorii.

3.Sistemul şi particularităţile dreptului internaţional

Sistemul dreptului internaţional reprezintă o totalitate de elemente obiectiv existente,

precum principiile de drept fundamentale şi cele speciale, normele convenţionale şi cele
cutumiare, instituţiile şi ramuri de drept internaţional. În aşa manieră sistemul dreptului
internaţional este unul bine organizat datorită legăturii existente între aceste norme.
Conţinutul fiecărei norme trebuie examinat în contextul întregului sistem al dreptului
internaţional public11.
În acest context vom analiza elementele sistemului dreptului internaţional.
 Norma de drept internaţional poate fi definită ca o regulă de conduită, creată şi
recunoscută de subiecţii dreptului internaţional ca fiind obligatorie;
 Principiul fundamental de drept internaţional reprezintă o regulă de conduită,
generală, abstractă, impersonală, cu grad de imperativitate şi apără valorile
vitale necesare dezvoltării civilizaţiei;
 Instituţia dreptului internaţional în literatura de specialitate este definită drept
un ansamblu de norme juridice internaţionale, ce reglementează un domeniu
restrâns al relaţiilor internaţionale.
La rândul său, instituţiile se împart în instituţii ramurale şi instituţii interramurale.
Cele interramurale sunt compuse din norme juridice, care intră în componenţa a două sau
mai multe ramuri. Exemplu: instituţia succesiunii, instituţia răspunderii juridice
internaţionale. Normele instituţiei ramurale se creează în cadrul unei ramuri concrete,
11
Г.И.Тункин. Международное право. Москва,1982, с.8
cuprind anumite compartimente specifice lor. Exemplu:dreptul internaţional maritim
conţine norme care reglementează regimul juridic al mării teritoriale, zonei economice
exclusive, platoul continental, marea liberă.
Ramura dreptului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice convenţionale
şi cutumiare, care reglementează raporturile de un anumit tip, ce apar între subiecţii
dreptului internaţional în cadrul unui domeniu de cooperare internaţională, constituind
obiectul de reglementare a dreptului internaţional public şi are un grad înalt de codificare.
Dreptul internaţional are o serie de ramuri precum dreptul tratatelor, dreptul maritim,
dreptul cosmic, dreptul aerian, dreptul securităţii internaţionale, dreptul economic, dreptul
organizaţiilor internaţionale etc.
În structura sa sistemul dreptului internaţional sa modificat considerabil, schimbările
continuă şi astăzi, datorită apariţiei şi dezvoltării noilor domenii ale relaţiilor internaţionale,
precum şi existenţa diverselor opinii a diverşilor savanţi, care prin aspiraţiile sale tind a
recunoaşte noi domenii ale relaţiilor internaţionale drept obiect de reglementare a dreptului
internaţional. Dacă unele instituţii au apărut cu secole în urmă(dreptul tratatelor, dreptul
maritim, dreptul diplomatic), altele au apărut recent(dreptul cosmic, aerian, ecologic,
instituţia zonei economice exclusive etc). Important este de reţinut faptul că un alt grup de
instituţii şi ramuri sunt astăzi în proces de devenire(dreptul nuclear).În literatura de
specialitate găsim opinia vizavi de criteriile de apariţie a unei ramuri noi de drept
internaţional:
 Criteriul normativ: o totalitate de principii fundamentale, cum sunt interzicerea
utilizării forţei, dreptul popoarelor de a dispune ele însele, egalitatea suverană
a statelor, neintervenţia în afacerile interne ale unui stat;
 Criteriul instituţional:modalitatea în care sunt exercitate pe plan internaţional
funcţiile legislativă, executivă, reglementarea diferendelor;
 Criteriul subiecti: determinarea creatorilor şi destinatarilor regulilor de
conduită12.
Dreptul internaţional public prezintă şi anumite particularităţi specifice în comparaţie
cu dreptul naţional. Analizând această problemă, încercăm să evidenţiem, să conturăm în
continuare o serie de particularităţi ale dreptului internaţional raportat la cel intern:
 Se ştie că subiecte ale dreptului internaţional public sunt statele suverane cu
drepturile şi obligaţiile sale subiective, considerate subiecte primare. Alţi
subiecţi de drept internaţional sunt organizaţiile internaţionale, mişcările de
eliberare naţională, entităţile cu caracter contestat, oraşele libere. Subiecţi ai
dreptului intern sunt statul, organele de stat, subiectele federaţiei, persoanele
fizice, persoanele juridice, asociaţiile obşteşti.
 Obiectul de reglementare al dreptului internaţional este diferit de cel al
dreptului intern. Dacă dreptul naţional reglementează raporturile juridice,
apărute între subiecţii dreptului intern, în limitele frontierelor unui anumit
stat,dreptul internaţional public reglementează raporturile juridice, ce apar în
procesele de cooperare şi colaborare dintre subiecţii dreptului internaţional
întru realizarea scopurilor comune.

12
M.G.Kohen, Internationalisme et mondialisation,in:le droit saisi par la mondialisation, sous direction de Charles-
Albert Morand. Bruxelles, Bruylant, 2001,p.112
  Izvoarele dreptului internaţional sunt tratatul şi cutuma,principiile generale de
drept, actele conferinţelor etc., cele de drept intern sunt Constituţia, legile
organice, ordinare şi actele normative subordonate legii. Modul de elaborare a
normelor este la fel diferit. În societatea internaţională nu există un for
legislativ unic, similar parlamentului în cadrul dreptului intern, care să
elaboreze o legislaţie internaţională. În plan internaţional avem acel proces de
creare a normelor care constă în realizarea acordului de voinţă a statelor,
recunoaşterea acesteia în calitate de normă juridică obligatorie. Respectiv
creatorii acestor norme sunt şi destinatarii lor.
La fel în plan internaţional nu există organe executive, care ar asigura aplicarea
normelor dreptului internaţional public. Atribuţia dată revine tot statelor în virtutea
principiului pacta sunt servanda, mai cu seamă tratatele trebuie respectate cu bună
credinţă. De altfel, nu există nici organe judecătoreşti cu competenţă generală şi
obligatorie, care ar interveni pentru instituirea sancţiunilor, în caz de nerespectare a
normelor. Explicaţia este clară,în plan internaţional există organisme internaţionale cu
funcţii jurisdicţionale, care au competenţa condiţionată de exprimarea acordului expres al
statelor aflate în cauză. Pentru a figura în calitate de participanţi în faţa Curţii Internaţionale
de Justiţie este necesar consimţământul statelor. În cazul atragerii la răspundere statul
trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă, ex:CEDO, CIJ.
Un alt aspect la fel de important ţine de faptul că normele dreptului internaţional nu
prevăd expres sancţiuni pentru nerespectare, spre deosebire de cel intern, dar asta nu
presupune caracterul lor facultativ.Aici se prezumă buna credinţă în respectarea normelor.

4.Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Cu toate deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între

ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această
privinţă subliniem mai întâi că prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului
acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi
urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele
acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern
fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.
Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă
obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în
domeniul capturării ilicite a aeronavelor, Convenţia de la Haga din 1970 care arată
că statele se obligă, „de a reprima infracţiunea prin pedepse severe". Sunt însă şi
domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern.
Între acestea, menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa
organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul
de a încheia tratate. Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării
internaţionale este de natură a admite prevalenţa unor dispoziţii legislative interne.
De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii
sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (1973), arată că dispoziţiile
convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte
în legătură cu condiţiile privind comercializarea, capturarea sau recoltarea,
deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot
să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.
Mai concret, de exemplu, în practica ţării, decretul Preşedintelui Republicii
Moldova prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau aderare un tratat,
precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat
conţin de regulă un singur articol din care se prevede aprobarea în vederea
ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea Moldovei la
tratatul în cauză. Textul decretului preşedintelui statului, al legii, precum şi al
tratatului pe care Parlamentul îl rectifică, se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au
formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii:
a) Potrivit concepţiei dualiste13, normele de drept internaţional nu au valoare
pentru dreptul intern, după cum nici normele dreptului intern nu au
valoare în dreptul internaţional. Deşi statul este nu numai subiect de drept
internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare obligat
să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica
întotdeauna indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu dreptul
internaţional:
b) Teoria monistă, susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de
dreptul internaţional si dreptul intern.
În acest sens, s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul
cu primatul dreptului internaţional.
După părerea nostră aceste teorii trebuie respinse, întrucât nu există un primat al
dreptului intern sau al dreptului internaţional şi nici un dualism care să le separe în
mod artificial. În continuare susţinem şi ideia mai multor autori care consideră că
în numele păcii şi securităţii internaţionale, comunitatea internaţională trebuie să
recunoască primatul dreptului internaţional, cel puţin atunci când există
neconcordanţe între normele interne şi reglementările internaţionale.

13
H.Triepel, Les raports entre le droit international et le droit interne, RCADI, vol.I, 1923, p.73-121