Tema 4 Finanțarea Activelor Imobilizate Ale Întreprinderii

41.Caracteristica activelor imobilizate și a mijloacelor fixe

4.2.Rolul, destinaţia amortizării şi metodelor de calcul a amortizării
4.3Indicatorii ce caracterizează eficiența utilizării mijloacelor fixe

4.4Surse de finanțare a mijloacelor fixe

4.1.Caracteristica activelor imobilizate și a mijloacelor fixe.

Conform Ordinului privind aprobarea Standardelor Naţionale de
Contabilitate nr. 118 din 06.08.2013 (Monitorul Oficial nr.233-237/1534 din 22.10.2013, Monitorul
Oficial nr.177-181/1224 din 16.08.2013)
Activele – resurse economice identificabile şi controlabile de către entitate ce provin din fapte
economice trecute din a căror utilizare se aşteaptă obţinerea unor beneficii economice.
În funcţie de gradul de lichiditate, activele se divizează în:

active circulante, care reprezintă activele ce se așteaptă să fie consumate în ciclul normal de
activitate, vândute sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar;
active imobilizate, care cuprind toate celelalte active, cu excepţia celor circulante.
Imobilizările corporale includ:
Mijloace fixe: clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, instalaţii de transmisie, mijloace de
transport, instrumente, inventar, costuri capitale privind ameliorarea terenurilor, alte mijloace fixe
(investiţii capitale pentru mijloace fixe primite în leasing operaţional, fonduri de bibliotecă etc.),
mijloace fixe primite în leasing financiar;
Terenuri: terenuri fără construcţii, terenuri cu construcţii, terenuri cu zăcăminte

Imobilizări corporale în curs de execuţie: construcţii în curs de execuţie, utilaj destinat instalării,
utilaj şi alte obiecte până la punerea în funcţiune, investiţii capitale ulterioare;
Resurse minerale.
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile
şi controlabile de entitate.
Imobilizări necorporale în curs de execuţie – imobilizări necorporale procurate sau aflate în
procesul de creare şi de pregătire pentru utilizare după destinaţie precum şi imobilizările necorporale
inter conexate cu alte imobilizări care necesită lucrări de pregătire pentru utilizare după destinaţie.
Mijloacele fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte
plafonul valoric prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în
politicile contabile. În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc cel puţin una
din două condiţii:
1. Valoarea de intrare mai mare de 6000 lei 2.Perioada de recuperare mai mare de un an
Caracteristicile principale ale MF sunt: participă în mai multe cicluri de producţie se consumă
treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură se recuperează
când uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii, mijloacele fixe se uzează.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de
întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali. Uzura fizică este influenţată de cel puţin 2 factori:
 intensitatea utilizării mijloacelor fixe
 condiţiile de utilizare
 Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere
tehnologic, apar altele cu însuşiri superioare

O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului fix
mai mică decât durata de viaţă tehnică
Durata de funcţionare utilă (durata de utilizare) (DFU) se stabileşte în funcţie de următorii
factori:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus în funcţiune
participă;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în reacţii chimice
etc.).
Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii
care necesită cheltuieli.
Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează din
valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia acestora, iar în cazul apariţiei uzurii
morale sau la finele perioadei de funcţionare utilă - înlocuirea acestora cu altele.
Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la
valoarea amortizabilă a obiectului şi durata de utilizare a acestuia.

Durată de utilizare a unei imobilizări este: perioada de timp pe parcursul căreia entitatea aşteaptă să
obţină beneficii economice din utilizarea imobilizării; sau cantitatea unităţilor de produse, lucrări,
servicii sau de alte unităţi similare pe care entitatea preconizează să le obţină din utilizarea
imobilizării.
Valoare reziduală – valoarea estimată (preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care entitatea
prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a acesteia.
Durata de utilizare şi valoarea reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în mod independent
la data transmiterii obiectului în utilizare. Pentru unele obiecte valoarea reziduală

poate fi nesemnificativă, respectiv, ea se consideră egală cu zero la calcularea amortizării.

Amortizarea calculată pentru un obiect în perioadă de gestiune se înregistrează ca majorare a
costurilor şi/sau cheltuielilor curente (de exemplu, amortizarea utilajelor tehnologice a entităţii se
include în costul de fabricare al produselor în mod direct sau indirect, iar amortizarea clădirii
administrative se atribuie la cheltuieli curente).
Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:
 ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra producţiei;
 ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi
finanţarea înlocuirii acestora.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încât să facă din amortizare o adevărată pârghie
financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii într-o perioadă de timp corespunzătoare, ținând cont de uzura fizică şi morală;
 respectarea principiilor de fiscalitate
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă.
 4.2.Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe.
1. metoda liniară
2. metoda unităţilor de producţie
metoda de diminuare a soldului

Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de utilizare
a obiectului.
Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii (Nu) sau amortizarea anuala
(Ua), care ne arată cu cât se uzează mijlocul fix în fiecare an.
Nu = VU / DFU , unde

DFU – durata de funcţionare utilă

VU = VI – VR
VI – valoarea iniţială VR – valoarwea rămasă
Norma amortizării este constantă pe toată durata de utilizare şi se calculă ca:
Na =100% / DFU
După expirarea duratei de utilizare valoarea contabilă a obiectului este egală cu valoarea
reziduală.
Metoda unităţilor de producţie ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an,
respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv.
Pentru a calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura
mijlocului fix pentru o piesă.
Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă: VU/ Nr. unități

Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate

Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării care poate fi
majorată conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decât de două ori în comparație cu norma
prevăzută conform metodei liniare. Calcularea amortizării în baza acestei metodei se efectuează în felul
următor:

 pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul de intrare a
obiectului;

 pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică faţă de
valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;

 pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre valoarea
contabilă a obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.

U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu (mărit nu mai mult de 2 ori) Nu= 100%/DFU *2

Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării mijloacelor fixe.

Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui potenţial tehnic
corespunzător ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii posibilitatea realizării unei producţii
competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Pentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe
se propun trei grupe de indicatori

 indicatori de structură;
 indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
randamentul mijloacelor fixe

Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de întrebuinţare ale fondurilor fixe

productive. El reflectă volumul producţiei la o unitate de mijloace fixe productive şi se apreciază
după formula:
Randamentul mijloacelor fixe= Volumul producţiei fabricate pe parcursul
perioadei/Valoarea medie a mijloacelor fixe
Asupra dinamicii şi mărimii randamentului influenţează mai mulţi factori ce nu depind sau
depind de întreprindere. Randamentul poate creşte din contul măririi productivităţii muncii utilajului
şi maşinilor, micşorării staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de lucru, a perfecţionării
tehnice ale mijloacelor fixe, a îmbunătăţirii calităţii producţiei, a însuşirii mai rapide ale noilor
agregate şi maşini.
Economia relativă este invers proporţională randamentului de fonduri şi reflectă costul
fondurilor fixe întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu producţie produsă.
Economia relativă se calculă după formula

ER=CMF / C

CMF- costul mediu anual al mjloace fixe productive C- costul producţiei produse.
4.4Surse de finanţare a mijloacelor fixe
1. mijloace proprii şi anume: sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se
întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se
întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume: credite bancare, credite ale altor creditori care se furnizează
sub forma cambiilor şi alte creanţe, mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
3. mijlloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii
colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi.

Finantele intreprinderii tema 4 continure:

Gestiunea activelor curente
Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente
Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de
producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste
valori, întreprinderea trebuie:
 să cumpere materie primă;
 să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor
în activitate;
  să vândă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lângă instrumente
de producţie mai are nevoie şi de active curente;
 stocuri
 valori realizabile pe termen scurt
 valori disponibile
Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din
punct de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp
scurt prin încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vândute. Stocurile au ponderea cea mai mare
în structura activelor curente. Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din
operaţiuni de exploatare. Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea
aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rândul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare.
Stocul prea redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că
cu cât termenul de plată al acestora este mai mare cu atât capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele
aflate la clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai
rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le
înapoieze. Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin
transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu
operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.
În structura activelor curente intră:

stocuri de materii prime şi materiale

creanţe pe termen scurt

investiţii pe termen scurt

mijloace băneşti

alte active curente

Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul

procesului de producţie.
 active curente ce ţin de sfera aprovizionării
 active curente ce ţin de sfera producţiei
 active curentece ţin de sfera comercializării
Din punct de vedere al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante
(active curente) pot fi:
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea,
producţia şi comercializarea.
1. active curente procurate din fonduri proprii şi atrase
2. active curente procurate din fonduri împrumutate
Din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, active curente pot fi:
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o
reducere a costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură
financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

1. în formă materială
 2. în formă bănească

Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge
obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate. Ciclul
operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor - faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit - faza producerii;
3. vânzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti - faza comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor
puse în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este
asigurată de existenţa stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se
exprimă fizic şi valoric, iar în cazul când are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în
număr de zile. Orice întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
 stocuri de materii prime şi materiale
 stocuri în curs de execuţie
 stocuri de produse finite
însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe

• să fie complet

• să fie suficient în orice moment

• să fie completat systematic

Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin
această cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile
şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită

legături directe şi de durată cu furnizorii

stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
lichidarea întârzierilor în aprovizionare
reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării

Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru
stabilirea nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi - soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de
transportare- aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de
păstrare - depozitare.
2. reînnoirea frecvenţei a stocurilor - soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de
transportare - aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor
de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
nivelul stocurilor la diferite momente;
lipsa de stocuri;
cererea de materiale sau volumul comenzii;
termenile de reaprovizionare;
optimizarea stocurilor;
costul de lansare;

costul de stocuri