FORME ALE COMUNICĂRII

Am abordat această temă , deoarece cadrele didactice trebuie să acorde o atenţie sporită
configurării actului comunicativ, date fiind influenţele acestui subsistem asupra tuturor
componentelor activităţii educative. Totodată, trebuie să se asigure o instrumentalizare şi o iniţiere a
elevilor în strategiile de discurs, astfel încât aceştia să fie în stare să sesizeze, să înţeleagă, să
ierarhizeze, să sancţioneze şi să amendeze informaţiile parvenite pe diferite căi, şi, în ultimă
instanţă, să-şi formeze o competenţă informaţională – premisă a învăţării eficiente. Cu atât mai mult
cu cât câmpul informaţional contemporan, cu antinomiile şi tensiunile sale semiotice, cere noi
prestaţii şi prestanţe educatorilor şi educaţilor, deopotrivă.
Conceptului de comunicare nu i s-a atribuit o definiție unică, definirea universală a acesteia
fiind aproape imposibilă. Căutând definiții însă, cea mai cuprinzătoare pare a fi cea din
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare: „Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în
comun transmiterea de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte
scrise între două persoane, numite interlocutori sau mai formal, emițător și receptor… Fără
comunicare și limbaj, noi, ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte sau chiar în
întregime prin actul comunicării, existența noastră pe pământ ar fi inutilă… Societatea există
datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică participarea
din parte membrilor unor societăți”.
În zilele noastre, comunicarea s-a intensificat datorită dezvoltării și diversificării
mijloacelor tehnice. Astfel s-a îmbogățit conceptul de comunicare, dezvoltându-se, pe lângă
limbajul verbal, limbajul non-verbal, mass-media și mijloacele informatice. Cele din urmă
facilitează comunicarea atât între oameni, reducând distanțele fizice, cât și între oameni și instituții
sau factori de decizie.
Comunicarea este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale
asemănătoare,moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe. Ea se realizează pe trei niveluri:
- logic – 7% din totalul actului de comunicare;
- paraverbal – 38% din totalul actului de comunicare reprezentată prin ton, volum, viteza de
comunicare;
- nonverbal – 55% la nivelul nonverbal - expresia facială, poziția, mișcarea, îmbrăcămintea...
 Pentru a fi eficace, comunicarea nu trebuie să aibă contradicții între aceste trei niveluri.
Dacă sunt contradicții, mesajul nu va avea efectul scontat.
Comunicarea este folosită și în actul de formare a conștiinței de sine, care cere o
permanentă comunicare, inclusiv comunicare cu sine. Aceasta se poate clasifica și după numărul de
participanți la procesul de comunicare.
Comunicarea verbală -cele două mari categorii ale procesului de comunicare sunt cea
verbală şi cea nonverbală. Este foarte greu de spus care dintre cele două forme a apărut prima in
evoluţia fiinţei umane, cert este însă faptul că ambele au un rol fundamental în organizarea şi
structurarea societăţii actuale. Comunicarea verbală foloseşte drept unitate de bază cuvântul, care
poate fi rostit sau poate fi scris şi ulterior verbalizat. Pentru a se realiza înţelegere între două entităţi
acestea trebuia să comunice în aceeaşi limbă şi să folosească şi un limbaj asemănător. Comunicarea
verbală a fost denumită şi comunicare codată. Ea poate fi folosită intrapersonal şi interpersonal de la
diadă şi până la grupurile mari. Comunicarea verbală se realizează şi cu ajutorul funcţiei semiotice.
Comunicare nonverbală - specialiştii comunicării denumesc comunicarea nonverbală şi
limbajul trupului. Cele două forme de comunicare verbală şi nonverbală au stârnit polemici aprinse
în ceea ce priveşte conţinuturile mesajelor transmise. Majoritatea cercetătorilor consideră că forma
nonverbală are o pondere mai mare în conţinutul unui mesaj decât cea verbală, datorită faptului că
se sprijină pe mai mulţi analizatori cum ar fi: cel vizual, cel olfactiv, cel tactilo-chinestezic etc. mai
puţin cel auditiv.
Comunicarea paralingvistică - este foarte puţin sesizabilă în transferul şi contratransferul
informaţional. Această formă de comunicare se referă la tonalităţile vocii, timbrul vocal, pauzele
dintre cuvinte sau dintre cuvinte şi gesturi, frecvenţa cuvintelor pe o unitate de timp, tremurul vocii
etc. Sunt cazuri în care starea interioară a unui individ este trădată de comunicarea paralingvistică,
chiar dacă celelalte forme ale manifestărilor sale externe sunt ţinute foarte bine sub control. De
asemenea, şi felul de a fi al unui anumit individ poate fi perceput şi decodificat analizând cu atenţie
modalităţile sale de exprimare paralingvistică.
Comunicarea intrapersonală – care poate fi considerată și vocea noastră interioară –
reprezintă totalitatea gândurilor, reflecțiilor, introspecțiunilor interioare și reușește să se cunoască
pe sine. Trăsăturile caracteristice ale comunicării interpersonale sunt:
• întâlnire față în față;
• indivizii comunică cu scopul de a dezvolta relații personale;
• participanții dezvoltă încredere reciprocă care se mărește în funcție de densitatea și
intensitatea discuțiilor;
• atunci când persoanele sunt deschise către dialog, rezultă comunicarea
noninterpersonală care este o activitate a oamenilor care trebuie să comunice;
 • dublul sens se referă la fluxul bidirecțional al comunicării
Comunicarea interpersonală - această formă de comunicare poate fi considerată ca fiind
un produs rezultat din combinarea formelor verbale, nonverbale şi paralingvistice ale limbii şi
limbajelor. Unii autori consideră că procesul de comunicare interpersonală se suprapune, până la
identificare totală, cu relaţiile interpersonale. Comunicarea interpersonală se poate realiza între doi
sau mai mulţi indivizi şi e influenţată de mai muţi factori, atât individuali cât şi sociali. Printre
efectele cele mai importante pe care le produce această formă de comunicare se numără şi cel
denumit Steinzor, care se manifestă în grupuri formale şi nonformale. Cea mai utilizată formă de
comunicare interpersonală este dialogul.
Comunicarea în grup – un număr de oameni se întâlnesc pentru a discuta o situație de
interes comun, aceștia putând fi prieteni sau un grup organizațional. Prin acest tip de comunicare se
asigură schimb de informații, împărtășirea de idei, convingeri, experiențe.
Comunicarea de masă o reprezintă totalitatea mesajelor scrise, vorbite, audio-vizuale
transmise către un auditoriu mai mult sau mai puțin vast și eterogen. Acest tip de comunicare este
întâlnit în mass-media.
A comunica îndeamnă la a ține legătura, omul fiind creator de semnificații. Anticii
vorbeau de semne naturale și de semne convenționale. Pearce le clasifică în semne iconice
(imagini), semne indiciale (fumul indică focul) și semne simbolice (balanța semnifică justiție).
Comunicarea orală presupune schimbul de mesaje. Este eficientă datorită faptului că
mesajul poate fi verificat rapid și poate fi modificat în funcție de feedbackul primit de la receptor.
Este avantajos privit din punctul de vedere al naturaleței, personalizării, rapidității și capacității
receptorului de a răspunde.Aceasta este însoțită de gesturi, mimică, expresii verbale, nonverbale și
paraverbale.
În cazul comunicării didactice, învățătorul și elevii trebuie să rostească clar, corect, logic
discursul iar elevii să asculte atenți, civilizați, cu interes.
Disfuncțiile comunicării orale se constituie din lipsa de interes a participanților, mesajul
este construit pe baza unor pauze lungi, exprimare ambiguă, context nepotrivit etc., receptorul nu
are capacitatea de a asculta și întrerupe comunicarea, dispoziția de a participa la conversație nu este
suficientă.
Învățătorul trebuie să fie pregătit din punct de vedere al îmbogățirii și nuanțării
vocabularului, de a structura și a povesti mesajele coerent, corect. Pregătește o atmosferă propice
comunicării orale pentru a promova și disciplina dialogul, a reduce inhibițiile, de a construi enunțuri
corecte, precise și clare, atât din poziția de emițător, cât și din cea de receptor.
 Comunicarea în scris este avantajoasă pentru că oferă accesul la un număr mai mare de
persoane, este mai adecvată din punct de vedere al structurii elaborate se difuzează mai ușor și se
stochează mai repede.
Pentru un profesor, respectarea acestui ansamblu de exigenţe ale unei comunicări
didactice eficiente înseamnă a dispune de competenţă comunicaţională.
În relaţia de comunicare, profesorul trebuie să îşi asume rolul de o asemenea manieră,
încât elevul să simtă că se doreşte întâlnirea cu el ca persoană şi ca partener de dialog. Este o
situaţie în care el se simte ascultat. A ştii să asculţi este caracteristica fundamentală a unei
comunicări ce favorizează exprimarea celuilalt. Absenţa comunicării poate rezulta şi din absenţa
ascultării reale a interlocutorului.

Bibliografie :
Abric, J.-CI., Psihologia comunicării : teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
Leroy, G., Dialog în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică.
Sălăvăstru Dorina, Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Tinca Creţu, Comunicare, limbă, limbaj , curs de psihologie pentru înv. primar,2005.