UMF Carol Davila

Facultatea de Medicina Dentara

Catedra de Implantologie Orala

Biomateriale utilizate în practica

implantologică
Curs 2
European Society of Biomaterials defineşte
termenul de “biomateriale” ca fiind
“materiale fără viaţă, utilizate în domenii medicale (de
exemplu, implanturi dentare), cu scopul de a produce
o interacţiune cu sistemul biologic”(Wagner, 1991)
Materiale utilzate pentru realizarea
implanturilor endoosoase

• In cursul anilor s-a încercat utilizarea unui

număr variabil de materiale pentru confecţio-
narea implanturilor, din care au supravieţuit
doar câteva, care posedă anumite proprietăţi
obligatorii ce se impun în vederea obţinerii
unui succes pe termen lung.
• O condiţie obligatorie impusă tuturor
biomaterialelor este asigurarea lipsei de
nocivitate locală şi generală. Trebuie evitate
materialele care au componente
toxice, cancerigene, alergice şi/sau
radioactive.
• In general, biomaterialele trebuie să fie
compatibile din punct de vedere biologic,
mecanic, funcţional, rezistente la coroziune,
şi să se adapteze uşor unor tehnologii clinice
şi de laborator.
Biocompatibilitatea
• Prin biocompatibilitate se înţelege posibilitatea ca
un organism viu să tolereze, în anumite limite, fără a
determina apariţia unor reacţii de apărare, un
material străin de el, inserat în intimitatea lui.
• Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea
astfel: “un material este biocompatibil dacă la nivelul
unui organism viu produce doar reacţii dorite sau
tolerate” sau “un material cu o biocompatibilitate
optimă nu produce reacţii tisulare nedorite”.
• Există mai multe grade de compatibilitate.
“O biocompatibilitate absolută este o utopie” (Williams).
• Din punct de vedere ştiinţific şi practic, primul loc ca
materiale pentru implanturile endoosoase îl ocupă
aliajele metalice deoarece au proprietăţi rezistive
crescute (rezistenţă la compresiune, încovoiere,
tracţiune, etc.), pentru a putea prelua şi transmite
osului forţele fiziologice care se exercită la acest
nivel.

• In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-Mo şi

tantalul ca materiale pentru implanturile endoosoase,
la ora actuală se preferă implanturile confecţionate
din titan pur şi aliaje de titan.
 Titanul

• Titanul şi aliajele sale au devenit în ultimul

timp de neînlocuit în multe domenii tehnice, şi
chiar şi în medicină.
• Acest material a atras atenţia lumii
stomatologice prin proprietăţile sale deosebi
t de avantajoase:
• biocompatibilitate, conductibilitate termică
redusă, densitate scăzută, rezistenţă la
coroziune, preţul de cost fiind de patru ori
mai scăzut decât al aurului.
• Printre primii care au realizat implanturi
dentare din titan au fost Linkow (1968),
Branemark (1969) şi Hofmann (1985), care utiliz
ează un aliaj al titanului (TiAl6V4).
Titanul
• Proprietăţile chimice şi biologice ale titanului sunt
dictate de stratul superficial de oxizi.
• Stratul de oxizi se formează spontan în mediu
biologic, grosimea lui ajungând într-un minut la 100A,
şi creşte până la 2000A după o perioadă mai mare de
timp.
• Pentru stabilizarea mecanică a stratului de oxizi de
titan, unii autori recomandă acoperirea implantului c
u oxid de zirconiu, care-i conferă însă o culoare
închisă (implanturile Bio-Lock).
• Una din proprietatile care deosebesc titanul de
celelalte metale care fac parte din sfera biomaterial
elor este stabilitatea fizico-chimica in timpul turnarii.
Implanturile endoosoase din
ceramica aluminoasa

• Implanturile endoosoase din ceramică aluminoasă

(Frialit, Biolok, Bionit) au fost primele realizări în
domeniu.
• Ceramica pe bază de oxid de aluminiu se deosebeşte
esenţial de metale. Astfel, implanturile din ceramică
aluminoasă au o duritate extrem de crescută, care
permite o eventuală prelucrare doar cu instrumente
diamantate, sub jet de apă, şi o rezistenţă la
compresiune cu mult peste cea a implanturilor
metalice.
Implanturile endoosoase din
ceramica pe baza de ZrO2 (TCS)
• Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce pot
fi incluse în categoria implanturilor de stabilizare
endoosoasă a dintilor parodontotici . Au o rezistenţă
mecanică corespunzătoare şi o biocompatibilitate rec
unoscută. Tijele se inseră proximal, în raport cu dinţii
naturali.

• Ceramicile aluminoase şi pele pe bază de oxid de

zirconiu produc osteogeneză de contact, deci în jurul
implantului se va depune os lamelar, rezistent din pun
ct de vedere mecanic.

• In ultima vreme se incearca introducerea pe piata a

implanturilor endoosoase realizate exclusiv din oxid
de zirconiu. Este posibil ca pe viitor aceste implanturi
chiar sa le inlocuiasca pe cele realizate din titan,
insa momentan studiile clinice sunt insuficiente.
Materiale utilizate in tehnicile de
aditie osoasa
• In tehnicile de augmentare osoasă (numite şi regenerar
e osoasă ghidată – ROG) se utilizează cu precădere două
tipuri de materiale: materiale de adiţie şi membrane de
regenerare.
• Si la ora actuală acestea sunt intr-un continuu proces
de optimizare şi perfecţionare, experimentându-se în
permanenţă noi tipuri de materiale care să întrunească
cât mai multe dintre condiţiile cerute.
Materiale de adiţie osoasa

In ultima perioadă tehnicile de regenerare osoasă ghidat

ă sunt utilizate tot mai des în diferite situaţii clinice.
Astfel se poate obţine:
• un substrat osos favorabil inserării implanturilor
• un oarecare control al atrofiei crestelor alveolare
• refacerea unor defecte osoase
 Caracteristici ideale ale unui material de
augmentare osoasă

Alogen
Caracteristici Autogen Refrigerat- Xenogen Alopastic
DMB
Uscat

Osteogen + - - - -

Osteoinductiv + - + - -

Osteoconductiv + + + + +

Disponibil + + + + +

Previzibil - - - - +
Proprietăţi mecan
+ + +/- +/- +
ice

Manevrabilitate - + +/- -

Siguranţă + +/- + +/- +

Materiale autologe

• Materialele autologe (transplantele autogene) sunt

reprezentate de fragmente de ţesut osos recoltate la
acelaşi individ. Mai exact sediul de recoltare şi locul d
e inserare aparţin aceluiaşi individ (organism). Această
tehnică a fost şi este folosită în ortopedie de multă
vreme.

Materialele autologe se pot clasifica în funcţie de

regiunea de recoltare în:
• intraorale
• extraorale
Transplantele autologe intraorale
• Transplantele autogene de dinţi au fost practicate
de foarte mult timp, dinţii aceluiaşi individ fiind
replantaţi sau transplantaţi se încorporează în os,
cu timpul însă apare resorbţia rădăcinii lor.
Transfixarea acestor dinţi le poate prelungi într-o
oarecare măsură persistenţa pe arcade, procedeul
neinfluenţând însă resorbţia rădăcinilor.
• Există şi posibilitatea efectuării unor osteo-dento-
transplante autogene, când reuşitele sunt mai longe
vive dacă interfeţele transplantului sunt exclusiv o
soase.
• Sediile de recoltare intraorală pot fi: tuberozitatea
maxilară, mentonul sau crestele edentate.
Transplantele autogene extraorale
• In recoltările extraorale se preferă spongioasa şi
medulara din creasta iliacă, datorită potenţialului
osteogen ridicat. Acest tip de transplante prezintă
avantajul că fragmentele osoase obţinute sunt
suficient de mari, sunt constituite dintr-o corticală
şi un miez spongios asemănător ca dispoziţie
structurală cu oasele maxilare.
• Mai există şi alte zone de recoltare a grefelor
osoase extraorale, cum ar fi epifiza tibiei şi calota
craniană.
Materiale alogene

Transplantele de os alogen se realizează între indivi

zii diferiţi din punct de vedere genetic ai aceleiaş
i specii.
Se descriu trei tipuri de os alogen uman care se pot
obţine de la bănci de os :
• spongioasă refrigerată conţinând medulară din cr
easta iliacă şi os spongios crioconservat din cap
ul femural
• os alogen refrigerat şi uscat – FDBA (freeze dried
bone allografts)
• os demineralizat refrigerat şi uscat – DFDBA (demi
neralised freeze-dried bone allografts)
• Prin refrigerare şi uscare se obţine o scădere marcată
a antigenităţii produsului.
• Demineralizarea osului alogen refrigerat şi uscat oferă
prin efectul eliberării unor proteine inductive – bone
morphogenic proteins (BMP) – o creştere marcată a
potenţialului osteogen. BMP-urile stimulează formarea
de os prin osteoinducţie, favorizând diferenţierea
celulelor primare nediferenţiate în osteoblaşti.
• Din acest motiv, DFDBA are proprietăţi osteoinductive,
pe când FDBA are caracter osteoconductiv.
 Materiale de aditie heterologe
(xenogene)

• Un material din aceasta categorie utilizat cu

rezultate foarte bune pe termen lung este
PepGen P-15 (Ceramed, SUA).
• Acest material contine peptidul P-15, un
biomimetic sintetic al secventei de 15 aminoacizi
ai colagenului tip I, implicat in adeziunea celulara,
in special a fibroblastilor si osteoblastilor.
 Substituenţi sintetici de os
• In istoria modernă a stomatologiei, decenii de-a rândul
gipsul sterilizat a fost utilizat ca substituent sintetic
de os. Defecte osoase importante care rezultau în
urma chistectomiilor sau a unor tumor benigne erau
umplute cu gips. In multe din asemenea cazuri, chiar
după 20-30 de ani de la inserarea materialului nu
apărea nici o reacţie.
• De altfel există o tendinţă de a reactualiza metoda,
bineînţeles, cu produse mai sofisticate decât CaSO4. U
n exemplu în acest sens este produsul Capset (Lifecar
e Biomedical SUA), care conţine 35% sulfat de calciu
semihidratat.
 Materiale sintetice de augmentare
osoasa pe baza de biosticle

• Stratul superficial al biosticlelor conţine ioni de fosfat

, care influenţează pozitiv cristalizarea hidroxiapatitei
şi cristale de cuarţ, care detemină precipitarea dirijată
a proteinelor de pe suprafaţa lor.
• Datorită faptului că stratul superficial al biosticlelor
prezintă un grad variabil de solubilitate, în funcţie de
compoziţia chimică succesul lor pe termen lung este
redus. Prin creşterea conţinutului de elemente alcalin
e se obţine o reactivitate osoasă superioară, dar care
concomitent creşte şi solubilitatea biosticlelor.
 Materiale sintetice de augmentare osoasa pe
baza de fosfat tricalcic (TCP)

• Ceramicile pe bază de fosfat tricalcic (TCP) se pot

obţine din hidrogenfosfat de calciu şi carbonat de
calciu prin sinterizare la 1200ºC, iar printr-o încălzire
continuă la 1370ºC se realizează trecerea fazei
beta-TCP în faza alfa-TCP.
• Ceramica pe bază de TCP mai este folosită şi în terapia
defectelor din otochirurgie şi traumatologie ca suport
medicamentos (de exemplu pentru Gentamicină) în
terapia osteomielitelor.
 Membrane utilizate în tehnicile de
augmentare osoasa
• In regenerarea osoasă ghidată (ROG) se utilizează
constant o serie de folii din diferite materiale (care se
resorb sau nu în timp), pentru izolarea defectului osos
pe parcursul refacerii acestuia. Aceste folii sunt
cunoscute sub numele de membrane.
• Asadar membranele sunt bariere confecţionate din
diferite materiale resorbabile sau neresorbabile care
separă defectul osos refăcut sau nu cu materiale
autologe, omologe, heterologe sau aloplastice, de
lamboul muco-periostal.
• Pe lângă rolul de contenţie al implanturilor de adiţie,
membranele împiedică proliferarea celulelor epiteliale
din lamboul muco-periostal spre defectul osos,
proliferare care poate compromite o regenerare
osoasă de calitate.
Membranele se utilizează în următoarele situaţii clinice:

• terapia recesiunilor gingivale şi a furcaţiilor descoperite

ale molarilor din cursul diferitelor forme de parodontopatii
marginale
• umplerea defectelor rezultate în urma chirurgiei
afecţiunilor parodonţiului apical
• alte situaţii în care defectele osoase apărute după
pseudotumori inflamatorii, traumatisme, etc. necesită o ROG
• corecţii ale suprafeţelor periimplantare şi terapia
periimplantitelor
• tehnici de augmentare a rezervei osoase în implantologia
orală
In funcţie de materialul din care sunt confecţionate,
membranele se clasifică în:

• neresorbabile: fibre de celuloză hibridă, latex,

politetrafluoroetilen expandat (PTFE-e), care trebuie
îndepărtate după o anumită perioadă, printr-o nouă
intervenţie
• resorbabile: pot fi sintetice (polimeri sintetici – acid
poliactic, copolimeri ai acizilor glicolic sau lactic) sau
naturale (ex. Colagen) şi care nu necesită a fi
îndepărtate printr-o nouă intervenţie
Mijloace de menţinere a membranelor
de augmentare osoasă

• Pentru mărirea stablităţii primare a membranelor pe

lângă mijloacele care conferă o fixare primară a
acestora (sutură, aderenţă prin procese de coagulare,
compresiunea periferică a mucoasei) au fost imaginaţi
pini de dimensiuni reduse care se inseră prin membrană
intraosos realizând o fixare mecanică mai bună a
acesteia. Din punct de vedere al designului pot fi
comparaţi cu pionezele.
Pinii pot fi:
• neresorbabili – din titan
• Frios (Friatec, Germania)
• Memfix (Institute Straumann, Elveţia)
• Resorbabili – din materiale resorbabile (acid polilactic)
• Resor-Pin (Geistlich, Elveţia)
• Leadfix (Calcitek, SUA)

Utilizarea pinilor conferă mai multe avantaje în cadrul

tehnicilor de regenerare tisulară ghidată:
• diminuă semnificativ complicaţiile postoperatorii:
expunerea membranei, deplasarea membranei de pe
defect, plicaturarea membranei
• simplifică tehnica operatorie nemaifiind necesară
urmărirea fixării membranei prin mijloacele
convenţionale
• simplifică traseul inciziilor care nu mai trebuiesc făcute
larg pentru a se acoperi porţiunile libere ale
membranei (cu mult mai mari în cazul neutilizării pinilor
Timpii chirurgicali de inserare a
implanturilor endoosoase
Inserarea unui implant dentar de stadiul I presupune
efectuarea unei singure intervenţii chirurgicale.
Dacă implantul este de stadiul II, atunci sunt necesare
două intervenţii chirurgicale (una de inserare şi alta
de descoperire pentru inlaturarea suruburilor d
e cicatrizare si montarea bonturilor protetice -
după câteva luni).
Indiferent de tipul de implant (stadiul I sau II) intervenţii
le trebuiesc făcute respectând anumite reguli şi cond
iţii de asepsie şi antisepsie.
Materiale si dotare minimă

Intervenţiile se pot desfăşura în clinici sau servicii cli

nice de specialitate, unde există de obicei condiţii
standardizate, sau în anumite cabinete stomatologi
ce care la rândul lor trebuie să beneficieze de anu
mite condiţii minime:
• pereţi placaţi cu faianţă sau vopsiţi cu vopsele lav
abile
• unit dentar echipat cu micromotoare
• fiziodispenser
• sursă de lumină UV bactericidă
• sisteme moderne de aspiraţie chirurgicala
Materialele necesare se pot clasifica în:
• clasice de chirurgie dento-alveolară
• specifice
Din prima categorie amintim:
- bisturie,
- sonde parodontale,
- depărtătoare,
- decolatoare,
- elevatoare,
- chiurete alveolare,
- foarfeci,
- sindesmotoame,
- pense port-ac
- câmpuri şi comprese sterile,
- fire de sutură,
- canule de aspiraţie,
Dintre materialele specifice enumerăm:
• truse de instrumentar proprii fiecărui sistem de impl
ant,
• freze speciale pentru forarea patului osos, caract
eristice pentru aproape fiecare gen de implant (la
mă, cilindru, şurub, etc.),
• dispozitive indicatoare de paralelism,
• chei şi portchei,
• portimplanturi,
• dispozitive indicatoare de adâncime,
• implanturi şablon,
• stâlpi analogi,
• şuruburi de cicatrizare, etc.
Anestezia
Osul nu are o inervaţie senzitivă proprie (Bert, Picard,
Toubae). In implantologia orală neinvazivă se practi
că anestezia locală (vestibulară şi orală) şi ane
stezia loco-regională.
Anestezia locală prin injectare se face vestibular şi lin
gual de-a lungul lungimii zonei de implantare as
tfel încât să rezulte o zonă de siguranţă de 1-1,5 cm d
e o parte şi de alta a liniei de incizie asigurând astf
el decolarea unui lambou suficient.
Produsul anestezic utilizat trebuie să conţină un vasoc
onstrictor pentru asigurarea unui interval sufici
ent persistenţei unei anestezii de calitate si
a unei hemostaze (indusa de vasoconstri
ctor) care confera confort atat pentru pacient, c
at si pentru medic in timpul interventiei.
Anestezia loco-regională este uneori contraindicată deo
arece:
a) în regiunile laterale mandibulare există riscul de a per
fora canalul mandibular şi a leza astfel nervul alveol
ar inferior. Anestezia locală permite menţinerea sensi
bilităţii acestui nerv, care clinic se manifestă pri
n dureri la apropierea de 1-2 mm de canal. Apariţia
unei sensibilităţi la forajul acestor zone poate duce l
a reconsiderarea dimensiunii implantului a
les. Anestezia tronculară periferică a nervului alveol
ar inferior la spina lui Spix poate fi interpretată
greşeală, de către expert, în situaţia lezării acestui
nerv.
b) în regiunea anterioară mandibulară singurul trunchi
nervos care poate da o sensibilitate este situat în
canalul incisiv, structură descrisă dar inconstantă.
Cele mai multe intervenţii se derulează sub anestezi
e locală, uneori dacă persistă o oarecare sensibilitat
e anestezia se poate completa la găurile mentoniere.
Anestezia generală se utilizează ceva mai rar, d
e obicei la bolnavii spitalizaţi şi mai ales în procedeel
e invazive ale implantologiei orale.
1. Incizia
După anestezie, incizia este primul timp operator.
El constă în incizia propriu-zisă a ţesuturilor mucoperiostale,
care este de preferat a se realiza la dinstanţă de locul de
implantare, atat mezial cat si distal, astfel încât după decolarea
mucoperiostului să permită o expunere a osului cât mai
favorabilă prepararii neoalveolelor si insertiei ulterioare a
implanturilor.
Este recomandabil ca incizia să fie continuă, în acelaşi timp
secţionându-se atât gingivo-mucoasa cât şi periostul. Pentru
aceasta varful lamei bisturiului va fi in contact permanent cu osul.
Intrucat anumite denivelari (exostoze ori defecte osoase majore)
pot schimba directia bisturiului in timpul inciziei, se impune in
permanenta mentinerea unui punct de sprijin pe versantul
vestibular al crestei edentate ori pe dintii marginali bresei
edentate. Deraparea bisturiului in acest moment poate conduce
la incizii neregulate care vor ingreuna decolarea mucoperiostala
si toate celelalte etape ulterioare, inclusiv vindecarea, ori lezarea
unor formatiuni anatomice importante (vase, nervi, canale
salivare).
1. Incizia
Uneori, incizia orizontala este completata de una sau
doua incizii verticale, de obicei vestibulare, care
faciliteaza expunerea completa a campului pe care se
intervine. Este de peferat a se evita pe cat posibil
aceste incizii mai ales atunci cand dimensiunea mezio-
distala a inciziei orizontale este redusa, dat fiind
riscul necrozarii lamboului rezultat ca o consecinta a
unui pedicul vasculo-nervos necorespunzator.
Este recomandabil ca decolarea muco-periostului să se
realizeze cu blândeţe, şi în general comportamentul me
dicului faţă de ţesuturile moi să fie foarte atent, fără
traumatism excesiv.
Altfel plăgile vor sângera abundent intraoperator (factor
generator de stres) şi vindecarea va fi greoaie cu
riscul formării unui hematom sub lambou, sau într-un
caz nefericit de suprainfecţie a plăgii şi compromitere
a intervenţiei chirurgicale.
2. Marcarea
• Marcarea este a doua etapa şi constă în marc
area locului unde urmeaza a se insera impl
antul, având rolul de ghidare a instrumentar
ului de forare pentru fazele următoare.
Forarea se execută de obicei cu o freză
sferică sau cu taietura transversala.
3. Forarea primară a neoalveolei
• După marcare se va realiza operaţia de forare prim
ară a ţesutului osos, operaţiune care se real
izează cu un burghiu elicoidal de diametru 1,5m
m cu două tăişuri
• Burghiul este confecţionat din oţel rapid a cărui pa
rte activă a fost tratată cu titan. Acest burghiu n
u a fost prevăzut cu irigare internă, răcirea în timpu
l găuririi făcându-se extern. Canalele elicoi
dale uşurează evacuarea aşchiilor (“rumeguşului os
os”).
4. Verificarea paralelismului
• După execuţia forării primare va fi verificat
paralelismul cu un cui de paralelism, realizat
din oţel inoxidabil
• Paralelismul se verifică introducând cuiul cu
tija de diametru 1,5mm în gaura frezată anterio
r, extremitatea opusă a cuiului de paralelism p
utând fi comparată fie cu dinţii vecini (în cazul
în care există) fis cu alt cui cevin sau un impla
nt vecin preexistent.
5. Alezarea
Alezarea se realizează cu un burghiu special denumit
freza spadă, prevăzut cu răcire internă şi format din
două segmente distincte:
• partea activă cu diametrul corespunzator cu
diametrul implantului care urmeaza a fi inserat
• coada adaptabilă la piesa unghi
Partea activă prezintă două tăişuri cu canale drepte
prin care se realizează evacuarea “rumeguşului
osos” şi a lichidului de răcire sub presiunea
continuă exercitată asupra acestuia.
Frezele spada se folosesc succesiv in ordine
crescatoare, de la diametrul cel mai mic (2 mm) pana
la diametrul corespunzator implantului ce urmeaza
a fi inserat
6. Teşirea cilindrică
• Teşirea cilindrică este necesară pentru a obţine
locaşul în care se va fixa porţiunea lisă (nefiletată)
a capului implantului. Intrumentul cu carese face
această operaţie se numeşte teşitor cilindric:
• Partea activă a teşitorului este prevăzută cu o
porţiune cilindrică care serveşte la ghidarea
instrumentului în timpul prelucrării. Teşitorul este
prevăzut cu răcire internă şi cu un canal radial care
marchează adâncimea de lucru.
7. Tarodarea
• Tarodarea este operaţiunea executată înainte de
montarea efectivă a implantului şi constă în realizarea
filetului în ţesutul osos. Tarodul prezintă la partea
activă de forma unui şurub 3 canale longitudinale
necesare pentru mormarea dinţilor aşchietori şi la
evacuarea eschilelor osoase.
• Tarodarea este necesara numai in cazul inserarii
implantului intr-un os cu densitate crescuta – de
exemplu la mandibula in portiunea interforaminala.
• Tarodarea se poate realiza atât manual, cât şi
mecanic (pentru tarodarea mecanică se foloseşte o
piesă intermediară între tarod şi piesa unghi).
• Este recomandabil ca pentru o mai mare siguranţă
tarodarea să se facă manual, lent şi cu răcire
externă. Pentru tarodare manuală în regiunea
frontală maxilară se foloseşte cheia tubulară. In cel
elalte regiuni se foloseşte cheia cu clichet.
8. Montarea implantului
• Inainte de montarea implantului alveola trebuie spăl
ată cu jet sub presiune pentru antrenarea şi
eliminarea tuturor eschilelor osoase rezultate în
urma tarodării.
• Implantul fiind steril în momentul inserarii in
neoalveola, mâinile medicului nu trebuie să vină în
contact direct cu suprafaţa implantului, deoarece
prin contaminarea sa se pot aduce prejudicii
osteointegrării.
• După o perioadă de 2-4 luni, cu un bisturiu
circular se îndepărtează mucoperiostul din
dreptul şurubului de cicatrizare, apoi se
montează bontul protetic (cilindric sau tron
conic) cu filetul ataşat de bont sau fixat cu
un şurub intermediar ce străbate lungimea
bontului fixându-se pe implant şi
solidarizându-se cu acesta.
• Se recomanda utilizarea bisturiului circular pentru
avantajele care le confera aceasta metoda:
• Reduce la minim timpul de lucru al practicianului
• Pacientul este supus la o trauma chirurgicala minima
• Se reduce timpul de tratament la minim
• Se asigura o vindecare rapida mucoperiostala, cu
posibilitatea obtinerii unui ligament periimplantar de
foarte buna calitate (mucoperiostul este ferit de inca o
incizie, care de cele mai multe ori conduce la o
fibrozare in urma vindecarii, consecinta a sectionarii
retelei vasculare, foarte importanta pentru
conservarea calitatii ligamentului periimplantar, dar si a
vascularizatiei prin difuziune a osului periimplantar)
• Nu expune inca o data implantul si osul adiacent
acestuia in relatie directa cu mediul septic endobucal