Termenul de atașament, în sensul său psihologic, este din ce în ce mai folosit printre

părinții tineri, educatori și alți specialiști implicați în creșterea și dezvoltarea copiilor.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, vă propun un material în care explorăm
istoricul și dezvoltarea teoriei atașamentului, stilurile de atașament propuse și implicațiile
lor.

Teoria atașamentului
Teoria atașamentului este un model psihologic care explică parțial dinamica relațiilor
dintre oameni. Atașamentul se referă la un tipar de relaționare de lungă durată pe care o
persoană o stabilește cu o altă persoană apropiată. Este în special utilă pentru a înțelege
cum reacționăm atunci când ne simțim răniți sau criticați, ori când se interpune distanța
într-o relație apropiată.
Setul de principii a fost dezvoltat de John Bowlby și rafinat de Mary Ainsworth și alți
psihologi în anii ’70. Aceștia au explorat cum stabilește copilul o relație de încredere cu
îngrijitorul primar (în general mama). Copiii cu care a lucrat Bowlby aveau cu toții
probleme emoționale, iar ell a observat anumite tipare la cei care și-au petrecut primii ani
de viață în condiții necorespunzătoare (abandon, neglijență, abuz). Conform teoriei lui
Bowlby, bebelușul este programat genetic să formeze relații de atașament cu cei din jurul
său, deoarece acest lucru îi va oferi condițiile optime pentru a supraviețui. Până la vârsta
de 18 luni, prima relație de atașament ar trebui să fie stabilită și aceasta oferă o bază
sigură de explorare a lumii, iar ulterior, copilul va forma și alte relații de atașament cu alte
persoane implicate în creșterea, educarea lui.
Spre diferență de teoriile anterioare, Bowlby a revoluționat acest concept spunând că
bebelușul se atașează de persoana care este cea mai responsivă la nevoile sale – sociale,
emoționale și fizice și nu de cea care îi oferă strict nevoile de bază (hrănit, securizare de
pericole).
Chiar dacă majoritatea bebelușilor vor stabili un atașament primar, cu persoana de
îngrijire, până la 2 ani, acesta are calități diferite și poate fi mai mult sau mai puțin
securizant și reconfortant pentru cel mic. Mary Ainsworth a dezvoltat un test
experimental pentru a putea evalua tipul de atașament pe care l-au stabilit copii cu vârsta
între 1 și 2 ani cu mamele lor. Acesta se numește testul Situației Stranii (Strange
situation) și poate fi urmărit în întregime în acest video. Practic, se urmărește
interacțiunea copilului cu mama și mediul înconjurător atunci când aceasta este prezentă,
când aceasta părăsește camera, când copilul este cu un străin și când mama se întoarce în
cameră.

Tipuri de atașament
Stilul de atașament pe care un copil îl stabilește cu mama sa poate fi încadrat în 3
categorii mari. Pentru aceasta se urmăresc: comportamentul copilului când mama este în
apropiere, când este separat de mamă și când este consolat de aceasta, la întoarcere.
Principalele tipuri de atașament sunt:
Securizant. Copilul are încredere în persoana de atașament că va fi acolo pentru
protecție, așa încât merge și explorează mediul înconjurător (camera, parcul), căutându-și
mama cu privirea periodic. Un asemenea copil se supără când mama părăsește încăperea,
dar este consolat cu ușurință de către aceasta când se întoarce. În acest stil de atașament,
copilul percepe mama ca fiind responsivă, disponibilă pentru nevoile sale și de ajutor.
Nesecurizant evitant. Acești copii par foarte independenți de îngrijitorul primar și nu îi
caută proximitatea fizică sau afecțiunea. Explorează mediul fără a se uita dacă figura de
atașament este încă în apropiere și resping consolarea acesteia. Deși aparent dezinteresați
de prezența îngrijitorului primar, studiile ulterioare au arătat semne fiziologice de distres
la plecarea și întoarcerea îngrijitorului, pe care copilul le maschează. În acest stil de
atașament, mama este percepută ca fiind neresponsivă la nevoile emoționale ale copilului.
Nesecurizant rezistent/ ambivalent. Copiii cu atașament ambivalent pot apărea excesiv
de atașați de mamă într-un punct, ca apoi să respingă tentativa acesteia de a interacționa
sau a oferi afecțiune. Copilul are puțin curaj să exploreze mediul înconjurător, dar nici nu
este consolat cu ușurință de către mamă. Mama este percepută, în acest caz, ca un
îngrijitor imprevizibil, care nu răspunde consecvent la nevoile copilului.
Atașamentul dezorganizat este o formă rară, în care relația primară de atașament este
sever afectată, deoarece copilul a fost într-o situație de deprivare severă de îngrijire, abuz
sau incertitudine. Totodată, mediile familiale intens conflictuale sau dezorganizate în
primii ani de viață pot duce la reacții paradoxale, în care copilul pare în același timp să
caute și să fie deranjat de apropierea cu îngrijitorul primar sau să aibă reacții acute de
oprire a oricărui comportament (freezing).

Cum se formează relația de atașament

Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață, ca răspuns
la calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul. Acest lucru se referă atât la îngrijirea de
bază (hrănit, schimbat scutec, somn), dar mai ales la abilitatea mamei (sau a altui
îngrijitor primar) de a răspunde la nevoile emoționale ale copilului.
Un atașament securizant se stabilește atunci când mama este responsivă în majoritatea
situațiilor în care este solicitată de către copil. Calitatea răspunsului este și ea importantă.
Un răspuns emoțional de calitate include:

 Recunoaștere a stării emoționale și reacție rapidă la solicitarea

copilului
 Oferă congruență în emoții (recunoaște și oglindește sentimentul
negativ al celui mic)
 Oferă confort, nu mai mult distres (propriile sentimente
negative)
Situațiile care cresc șansele ca mama să nu fie responsivă la nevoile celui mic includ:

- Mediu familial conflictual, stres continuu financiar, social, familial

- Dificultăți emoționale ale mamei (anxietate, depresie, inclusiv post-partum)

- Alte tulburări de sănătate mintală (tulburări obsesiv-compulsive, schizofrenie)

- Boală cronică a mamei

Totodată, copiii nu se nasc cu același tip de reactivitate la stres și manifestă un
temperament diferit încă de la naștere. Bebelușii cu temperament “ușor” au un tipar de
activitate și răspunsuri emoționale ușor de prevăzut și de întâmpinat, astfel încât au șanse
mai mari să stabilească un atașament securizant. Cei cu temperament mai dificil sau care
“se încălzesc mai greu” au șanse mai mari de a dezvolta un subtip nesigur, deoarece
îngrijitorilor le poate fi mai dificil să răspundă nevoilor lor emoționale.  

Implicații ale relației de atașament

Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață.
Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o
persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie,
relații de iubire, proprii copii). Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un
dat care nu poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu
persoane diferite. Totodată, experiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și
psihoterapia pot altera tipare vechi. Mai multe despre implicațiile pe termen lung ale
atașamentului, în articolul Atașamentul și implicațiile sale practice. 

Bibliografie:

1. Mary Ainsworth și teoria atașamentului 

2. David J. Wallin – Atașamentul în psihoterapie

Dr. Ilinca Niță

Medic specialist în Psihiatrie pediatrică