Psihiatrii îşi dezvoltă capacitatea de a depista condiţiile mintale din câteva

motive: pentru a formula diagnostice corecte, pentru a prescrie tratamente

adecvate, pentru a oferi prognosticuri viabile, pentru a analiza problemele psihice
într-un mod cât mai adecvat şi pentru a comunica fructuos cu alţi clinicieni.
Pentru a-şi îndeplini toate aceste scopuri, psihiatrii trebuie să devină experţi
în domeniul limbajului psihiatriei, trebuie să înveţe să recunoască şi să definească
semnele şi simptomele comportamentale şi emoţionale; iar după toate acestea,
trebuie să devină maeştri ai observării riguroase şi ai descrierii logice a
fenomenelor mintale ale psihiatriei. (Kaplan, Sadock, 2001, p.30)
Evident, nu numai psihiatrii trebuie să devină experţi în limbajul psihiatriei,
ci şi psihologii. Aceasta, nu doar pentru a putea comunica inteligibil cu colegii
medici – evaluarea în psihologia clinică putând să fie făcută de către o echipă
multidisciplinară –, ci şi pentru a organiza într-un „tablou” logic şi coerent semnele
şi simptomele cazului pe care îl au în faţă.
− Semnul este o manifestare ce poate fi observată direct de către
clinician,cum ar fi paloarea sau înroşirea, tremorul extremităţilor, constricţia
pupilei etc.
− Simptomele sunt trăirile subiective descrise de bolnavi, cum ar fi
anhedonia (incapacitatea de a simţi plăcere), anxietatea (teama fără obiect bine
precizat) ori dispoziţia depresivă.
− Sindromul este un complex de simptome; de exemplu: Sindromul Korsakov =
dezorientare temporo-spaţială + confabulaţii de jenă + amnezie de fixare + amuzament.

I.3. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN VIAŢA PSIHICĂ. CRITERII ALE

NORMALITĂŢII

Dacă am admis că psihopatologia priveşte boala ori tulburarea psihică,

suntem obligaţi să avansăm dacă nu o definiţie, căci ar fi prea greu, cel puţin câteva
criterii de delimitare a normalului de patologic.
Considerăm că cel mai potrivit criteriu, dincolo de orice normă
socioculturală, pentru a delimita aceste două stări ale fiinţei umane îl constituie
funcţionalitatea.
Achiesăm la ideea lui Freud, care, întrebat ce trebuie să fie capabilă să facă o
fiinţă normală, a spus: să iubească şi să muncească. Allport (care dorea să descrie
personalitatea matură) se întreba: „Aceasta este tot ce ar trebui să fie capabilă o
persoană să facă?” , menţionând apoi şi alte criterii ce ar trebui introduse în ecuaţie.
(Allport, W., G., 1991)
Este adevărat, ceea ce arată Freud pare puţin, dar îşi subsumează foarte
multe: cineva capabil de muncă are totodată un comportament orientat spre un
scop, susţinut de o motivaţie şi o afectivitate echilibrate, are o percepţie adecvată a
realităţii, este capabil de a se organiza şi a depune un efort susţinut. Aşadar,
vorbim, în acelaşi timp, despre normalitatea proceselor cognitive inferioare şi a
proceselor cognitive superioare şi despre normalitatea proceselor ce asigură
reglarea conduitei.
Cineva capabil să iubească este o fiinţă care se iubeşte şi pe sine într-o anume
măsură, cu un egoism limitat – să îi spunem aşa – de necesitatea de a înţelege şi a

16
se racorda la un altul. Poate relaţiona cu celălalt fără frici şi angoase, fără
dependenţe bolnăvicioase, dar şi fără superioritate narcisică.
Desigur, a munci ar trebui să aducă satisfacţie, iar a iubi ar trebui să aducă
bucurie. Chiar dacă viaţa înseamnă şi adversităţi, momente neplăcute sau chiar
dramatice, acestea ar trebui să reprezinte excepţia într-o existenţă a cărei regulă să
o constituie echilibrul, armonia. Astfel că spuselor lui Freud le-am adăuga
următoarele: să iubească şi să muncească pe fondul unei stări de bine, al unei timii
în general pozitive.
Suntem, probabil, influenţaţi, în acest sens, şi de Psihiatria profesorului
Romila, A., care, în 2000, nota: „În psihiatrie se caută armonia. Normalitatea este
armonia, este măsura acestei funcţii (ca şi armonia din muzică). Disproporţiile dau
dizarmonii (atât ceea ce este prea puţin, cât şi ceea ce este prea mult)”.
Desigur, pentru cei care au nevoie de certitudini, de „algoritmi”, această
definire a normalităţii poate părea speculativă şi extrem de relativă. Când putem
spune că ceva este prea puţin, respectiv – prea mult!? Echilibrul stă în proporţii.
Încercăm o explicaţie recurgând la o analogie: despre tulburările de
personalitate se afirmă că ele nu sunt boli, căci nu corespund modelului medical al
bolii, adică: debut, evoluţie, remisiune (eventuală). Acestea nu se înscriu însă
nici în sfera conceptului de normalitate. Este vorba, în fond, despre structurări
dizarmonice de personalitate.
Să ne închipuim că personalităţile noastre ar putea fi asemuite unor clădiri. Să
spunem că materialele din care sunt acestea construite, ca şi adâncimea fundaţiei
sunt date de ereditate, de echipamentul genetic. Toate aceste clădiri vor avea
aceleaşi elemente: pereţii, care delimitează structura, uşa, care permite accesul, dar
şi ieşirea, acoperişul, care apără construcţia de intemperii, ferestrele, care aduc
lumina naturală în interior.
„Arhitecţii” şi „echipa de constructori” reprezintă influenţele suferite de noi
încă de la naştere – grupurile sociale (primul şi cel mai important fiind grupul
familial), normele pe care le interiorizăm prin educaţia primită, sistemele de valori,
experienţele prin care trecem etc. Majoritatea vom avea construcţii armonioase,
structuri echilibrate. „Construcţiile” indivizilor cu tulburări de personalitate vor fi
disproporţionate, raporturile dintre elemente – greşite ori elementele – neadaptate
funcţiei pentru care au fost gândite. Unele construcţii vor avea ferestre prea mari
sau, dimpotrivă, meschine, privând interiorul de lumină. Alte construcţii pot avea o
uşă prea mică sau prea mare (teama de intimitate sau, dimpotrivă, un fel de
exhibiţionism), unele vor avea acoperişul supradimensionat astfel încât vor „turti”
întreaga structură, altele pot fi prea sumar acoperite, neputând îndeplini funcţia de
protecţie ş.a.
Un echilibru al structurii ar trebui să genereze un echilibru al funcţionării,
al existenţei, în genere. Credem că existenţa este echilibrată atunci când individul
are şi urmăreşte un ideal (sau mai multe), idealurile având o importantă forţă
motivaţională, dar el nu este subjugat de acestea până la a pierde contactul cu
realitatea, nu este fanatic şi nici dogmatic.
Credem totodată că omul echilibrat are instincte vitale puternice, că el îşi
satisface nevoile biologice cu plăcere, fără ruşine ori culpabilitate, dar fără să le
transforme în dependenţe ori excese. Dispune de o reţea relaţională consistentă, dar
17
nu se „împrăştie” în aceste interacţiuni, munceşte, dar îşi oferă şi timp de odihnă,
reflecţie şi contemplare.
Normalitatea reprezintă, aşadar, echilibrul structurii şi al funcţionării
individului.
Deşi am avansat anterior ideea că a iubi şi a munci reprezintă criteriile
normalităţii, pentru cei mai analitici dintre noi, prezentăm în cele ce urmează
criteriile propuse de Ellis şi Diamond (Tudose, F., 2012); un scurt comentariu se
impune, totuşi: înţelegem aceste criterii mai curând că fiind psihologice decât
psihiatrice, mai adecvate pentru a descrie personalitatea matură. Dacă normalitatea
ar însemna întrunirea tuturor acestor criterii, câţi dintre noi ar mai putea afirma că
sunt astfel!?

• Conştiinţă clară a eului personal

Putem înţelege acest criteriu atât în sens psihiatric – orientare autopsihică (de
pildă, eu sunt Simona Marica, psiholog, profesor etc., şi nu J.S.Bach sau o casnică
din Arizona) –, cât şi în sens psihologic: simţul identităţii personale – posibilitatea
de a da un răspuns intern, stabil, consecvent întrebării Cine sunt eu?

• Capacitate de orientare în viaţă

Orientarea depinde, în sens psihiatric, de gradul de realism perceptiv, de

claritatea gândirii şi a câmpului conştienţei, iar în sens psihologic, de un anumit set de
valori, apte de a ghida, de a da sens unei existenţe. Există foarte mulţi oameni pe care îi
putem considera ca fiind normali în sens psihiatric, dar limitaţi ori inhibaţi în sens
psihologic. Limitarea poate fi cauzată de un mediu defavorizant în care s-a format
individul, de o educaţie precară, de lipsa achiziţionării unor valori care să funcţioneze
ca un set de criterii internalizate, de alte varii motive. Totuşi, nu vom putea considera –
în absenţa unor criterii psihiatrice – un astfel de om ca fiind anormal.

• Un nivel înalt de toleranţă la frustrare

Frustrările intervin zilnic în viaţa noastră; am spune că nu ne putem imagina

o existenţă lipsită de frustrări. Sigur, este important nu atât ceea ce ţi se întâmplă,
cât mai ales felul în care reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă.
Există, pe de o parte, deci, tendinţa unor oameni de a face din ţânţar,
armăsar, de a vedea în orice incitaţie minoră a mediului un motiv de frustrare. Pe
de altă parte, modalităţile de reacţie sunt foarte diferite. Multe psihopatii (borderline,
antisociale etc.) au ca simptom comun un soi de hipobulie. Aceasta se referă, însă, nu
doar la incapacitatea de a fi perseverent şi consecvent în urmărirea unui scop propus, ci
şi la incapacitatea de a avea frâne, mecanisme inhibitoare, de a te putea stăpâni. Un
individ lipsit de toate acestea are, evident, şi un nivel scăzut de toleranţă la
frustrare, cât şi incapacitatea de a-şi stăpâni comportamentul. El va reacţiona
imediat, eventual cu agresivitate, la ceea ce îi apare ca fiind un factor de frustrare.

18
 • Autoacceptare

Să examinăm puţin ipoteza nonacceptării – teren pentru multe tulburări

psihice! A nu te accepta presupune să te blamezi continuu, să îţi atribui cauza
tuturor eşecurilor, să încetezi a avea iniţiative, să pui frâne în calea creativităţii
proprii, să trăieşti o existenţă blocată, să îţi fie frică să fii tu, autentic, unic,
original.
Autoacceptarea, care nu trebuie confundată cu autosuficienţa şi nici cu o
exagerată autoadmiraţie, aduce echilibru în viaţa individului.

• Flexibilitate în gândire şi acţiune

Viaţa presupune intervenţia unor situaţii, conjuncturi diverse, traversarea

unor variate experienţe, interacţiunea cu multe tipuri umane. Adaptarea cere
flexibilitate, judecarea situaţiei concrete, a individului concret cu care
interacţionezi, în unicitatea sa.
Nu putem aplica scheme rigide, fixiste, nu avem scenarii pentru toate
situaţiile de viaţă. Repertoriul nostru este modest. Judecăţile stereotipe sunt cele
mai comode, acţiunile îndelung repetate – la fel. Însă, rigiditatea schemelor
cognitive şi a modurilor de acţiune devine dezadaptativă.

• Realism şi gândire antiutopică

Acest criteriu este legat şi de realismul perceptiv, de conştiinţa clară a eului

personal. Desigur, este vorba şi de absenţa tulburărilor de gândire.
Din punct de vedere psihologic, criteriul respectiv reprezintă autocunoaştere,
deci aprecierea propriilor limite, dar şi cunoaşterea determinărilor şi condiţionărilor
impuse de realitate.
A investi (energie, efort, timp, resurse financiare) în idei, sisteme, teorii care
nu au nicio legătură cu realitatea este o atitudine dezadaptativă şi – în cazul când
vorbim despre ideaţie delirantă – plasează individul pe tărâmul psihozelor.

• Asumare a responsabilităţii pentru tulburările emoţionale

Dacă judecăm în registrul psihiatriei, dintre nivelele psihopatologice, cel al

tulburărilor de personalitate presupune întotdeauna blamarea celorlalţi, în nicio
conjunctură individul nesimţindu-se responsabil pentru eventualele eşecuri,
probleme relaţionale etc.
Strict psihologic, a-ţi asuma propriile greşeli, a te simţi responsabil pentru
viaţa ta, cu împliniri, dar şi cu dezamăgiri, a-ţi recunoaşte limitele, problemele
emoţionale presupune un anumit grad de maturitate şi echilibru.

19
 • Angajare în activităţi creatoare

Lăzărescu, M. (2010) atrage atenţia, în legătură cu acest criteriu, că nu este

vorba despre marea creativitate din lumea artei ori a ştiinţei. Nu trebuie să fii
Mozart sau Pasteur, dar viaţa curentă, normală presupune tot timpul o sinteză
creativă care să facă faţă noului, surprizelor, neaşteptatului.
Putem înţelege acest criteriu şi în sensul de a avea un ideal, capabil să dea
vieţii sens, şi de a lucra pentru împlinirea lui. Creativitatea se opune rutinei,
stagnării, plafonării. Creativitatea este sanogenă, în timp ce rutina omoară spiritul.

• Angajare moderată şi prudenţă în activităţi riscante

Graţie imensei variabilităţi a tipologiilor umane, există printre noi şi oameni

mai rezervaţi, mai conservatori, cu gust limitat pentru risc, aventură, dar şi indivizi
dornici de a experimenta, de a-şi testa limitele, rezistenţa etc.
Cheia înţelegerii criteriului menţionat este sintagma angajare moderată şi
prudenţă. Nu este anormal să încerci, uneori, ceva ce nu ai mai experimentat, ceva
capabil să îţi ofere un plus de adrenalină. Riscurile trebuie, însă, calculate. Ceea ce
pune în pericol viaţa sau integritatea fiinţei (a conduce cu viteză mare, a practica –
fără cunoştinţe, experienţă ori protecţie – sporturi extreme etc.) reprezintă un exces
şi poate chiar să ascundă o dorinţă neconştientizată de suicid.

• Conştiinţă clară a interesului social

Suntem fiinţe sociale, devenim oameni doar în şi prin social; de aceea,

normalitatea psihică înseamnă depăşirea egocentrismului, o înţelegere mai
complexă a lumii, dincolo de propriile interese, a faptului că facem parte dintr-un
întreg de a cărui integritate trebuie ţinut cont în aceeaşi măsură ca şi de propria
persoană.
Desigur, tradiţiile culturale ale fiecărei ţări, valorile promovate de sistemele
de educaţie introduc diferenţe mari în modul de raportare a indivizilor la interesul
social, la colectivitate. Cultura occidentală, de exemplu, mizează foarte mult pe
individualism, în timp ce în cultura orientală accentul cade pe interesul colectiv.

• Acceptare a incertitudinii şi capacitate de ajustare a acesteia

Acest criteriu se suprapune parţial celui ce priveşte flexibilitatea în gândire şi

acţiune, având în vedere faptul că viaţa presupune mereu a lua decizii ale căror
efecte nu pot fi cunoscute din start, ci doar aproximate, presupune conjuncturi şi
persoane complet noi, cărora nu le putem aplica scheme algoritmizate.
Este nefuncţional şi dezadaptativ a nu accepta un grad de incertitudine, a nu
acţiona decât în condiţii pe care le cunoşti şi (crezi că) le stăpâneşti foarte bine.

20
 • Îmbinare a plăcerilor imediate cu plăcerile de perspectivă

Acest ultim criteriu se referă la ceea ce psihologia cunoaşte sub denumirea de

conduită a amânării. Doar copilul are voie – şi nu pentru mult timp! – să trăiască
numai în prezent, să creadă că i se cuvine să primească tot ceea ce doreşte aici şi
acum.
Maturizarea trebuie să ne înveţe lecţia răbdării, a roadelor culese după ce „ai
semănat” (ai depus efort) şi acestea „s-au copt” (ai aşteptat, ţi-ai înfrânat dorinţa).

21