Sunteți pe pagina 1din 8

sinucide pentru că a luat nota 4 la teză.

Nota a fost trigger-ul, „picătura care a


umplut paharul”, semnificaţia notei e disproporţionată, întrucât ea vine pe un
„teren” fragil. De aceea, o încercare de cuantificare a semnificaţiei factorilor de
stres în viaţa individului, aşa cum este cea a autorilor Holmes şi Rahe (vezi tabel 1), ni
se pare temerară, dar cumva inutilă.
Sunt alte situaţii, aflate la polul opus, în care diateza nu este semnificativ
încărcată, dar evenimentul declanşator este marcant traumatizant, depăşind limitele
experienţelor majorităţii (Aniţei, M., Craif, Mihaela, Trifu, Simona, 2010).
Exemplu: o femeie în vârstă de 20 de ani asistă la omorul violent comis de tată
asupra mamei, situaţie urmată de un episod disociativ al tinerei.
Sarcina fiecărui psihoterapeut este aceea de a cântări, ca evaluator, cât anume
revine endogeniei (fie ea vulnerabilitate sau fragilitate) şi cât anume exogeniei –
factorilor stresanţi din mediu, şi nu de a gândi în termeni de „ori-ori”.
Implicaţiile sunt practice: în funcţie de ele, vom putea orienta procesul
terapeutic. Există cazuri când, singură, psihoterapia nu poate ajuta şi trebuie
intervenit farmacologic (deci, ne vom orienta pacientul şi către un medic psihiatru).
Există şi cazuri în care tulburarea se poate rezolva doar prin psihoterapie şi ar fi
păcat ca, în aceste condiţii, să se recurgă la medicamente. Alteori, însăşi
modificarea circumstanţelor de viaţă, ieşirea din situaţia problematică pot conduce
la vindecare.
Tabel 1
Scala Holmes-Rahe a factorilor de stres şi cuantificarea acestora

Evenimentul stresant Puncte


Moartea soţului/soţiei 100
Divorţul 73
Separarea maritală 65
Încarcerarea 63
Moartea unui membru al familiei 63
Vătămarea sau boala proprie 53
Probleme conjugale/ de cuplu 50
Concedierea 47
Reconcilierea maritală 45
Pensionarea 45
Schimbări ale stării de sănătate a membrilor familiei 44
Sarcina 40
Dificultăţi sexuale 39
Apariţia unui nou membru al familiei 39
Reajustarea afacerii 39
Schimbări ale stării financiare 38
Decesul unui prieten apropiat 37
Schimbări ale orientării în carieră 36
Creşterea frecvenţei conflictelor 35
Tabel 1 (continuare)
28
O ipotecă majoră 33
Execuţia unei ipoteci 32
Schimbarea responsabilităţilor la muncă 29
Plecarea de acasă a copiilor/copilului 28
Probleme cu rudele 28
Realizări personale de excepţie 27
Începerea serviciului/retragerea soţului/soţiei 26
Începerea sau finalizarea studiilor de către copii/copil 26
Schimbarea condiţiilor de viaţă 25
Modificarea tabieturilor 24
etc.
etc.
Crăciunul 12
Încălcarea minoră a legii (traversare pe roşu, de exemplu) 11

Pentru o înţelegere mai completă a situaţiei în care se poate afla pacientul,


vom examina, în continuare, nivelele psihopatologice.

II.2. NIVELELE PSIHOPATOLOGICE: NEVROZA, PSIHOZA,


PSIHOPATIA (TULBURAREA DE PERSONALITATE)

Înainte de a trece la expunerea nivelelor psihopatologice în psihiatrie, trebuie


precizat faptul că există şi o serie de afecţiuni organice (de exemplu: tumori,
epilepsie, o patologie infecţioasă sau una endocrină) care pot prezenta manifestări
asemănătoare celor din bolile psihice. De aceea, medicii vor cere, în unele cazuri,
investigaţii paraclinice, cum ar fi: electroencefalogramă, tomografie computerizată,
rezonanţă magnetică nucleară, dozări hormonale etc.
În opinia prof. Tudose (Tudose F., 2012), asemenea afecţiuni organice sunt:
întârzierea mintală, ADHD (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie), demenţele şi
tulburările psihiatrice induse de modificări organice la nivelul creierului:
• îmbătrânirea „normală”;
• infecţii: meningite, meningoencefalite, abces;
• ateroscleroză cerebrală;
• accidente vasculare cerebrale (AVC);
• tumori;
• traumatisme cranio-cerebrale;
• epilepsie;
• medicaţie şi alte tratamente (radiaţii).
 

29
II.2.1. Nivelul nevrotic de funcţionare

Când intrăm pe tărâmul psihopatologiei, ne „întâlnim” cu suferinţa, căci


pathos = sentiment concret al suferinţei şi neputinţei (Tudose F., Tudose Cătălina,
Dobranici Letiţia, 2011): omul din faţa noastră este profund tulburat, uneori
îndurerat psihologic, alteori aparent indiferent faţă de propria-i condiţie, oricum
aflat într-un moment de dezechilibru al vieţii sale.
Nevroticul suferă şi îşi conştientizează respectiva suferinţă. Vorbim despre
capacitatea de a avea conştiinţa critică a bolii, de conştientizare a propriei condiţii,
el nefiind „în afara realităţii”.
În Tratatul de psihiatrie, Oxford ediţia a II-a (Editura Asociaţia Psihiatrilor
Liberi din România, Bucureşti, 1994), definiţia nevrozelor este formulată prin
sublinierea caracteristicilor acestora, şi anume:
− sunt tulburări funcţionale, adică nu sunt însoţite de o boală cerebrală
organică;
− nu sunt psihoze, adică pacientul nu pierde contactul cu realitatea
exterioară, oricât de severă este starea sa;
− diferă de tulburările de personalitate, având un debut distinct, şi nu o
dezvoltare continuă din primii ani ai vârstei adulte.

Din punctul de vedere al etiologiei, nevrozele sunt „psihogenii” sau, cum le


defineşte profesorul Tudose, „grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu
mecanisme psihice profunde în formarea simptomelor, care operează cu materialul
unui conflict intrapsihic inserat în istoria individului” (Tudose F., Tudose Cătălina,
Dobranici Letiţia, 2011).
Aşa cum arătam anterior, există, probabil, un fundal, o diateză mai încărcată
din punct de vedere psihologic, evenimente de viaţă ulterioare, cu o încărcătură şi
semnificaţie aparte pentru individul în cauză, care pot declanşa o tulburare
nevrotică. Exemplu: din punct de vedere psihologic, o persoană poate prezenta o
fragilitate determinată de un stil de educaţie prea rigid, care a forţat-o să intre într-un
tipar de dezvoltare ce nu i se potrivea. Acesta va genera un conflict (în termeni
psihodinamici) între ceea ce eul doreşte şi ceea ce supraeul interzice. Există
premisele pentru a se declanşa o tulburare nevrotică, undeva, pe parcursul vieţii.
Simptome din sfera nevrozelor pot fi considerate: depresia, anxietatea,
atacurile de panică, diferitele forme de fobie, patologia somatoformă sau
conversivă, într-un cuvânt, simptome de care pacientul este conştient că reprezintă
o schimbare faţă de starea de bine pe care anterior o trăia şi pe care doreşte să o
readucă în sufletul, în mintea şi în corpul său (Aniţei, M., Craif, Mihaela, Trifu,
Simona, 2010).
Se spune despre nevroze că nu dezorganizează psihismul în ansamblu,
tulburarea fiind cumva circumscrisă, sectorială. În general, individul
„funcţionează” social, profesional, personal, chiar dacă nu la nivelele anterioare
instalării tulburării.
Desigur, anumite simptome pot deveni invalidante (atacurile de panică ne pot
face să ne fie frică să mai ieşim din casă, diversele fobii pot interfera cu activitatea
profesională, hipobulia din depresie te poate duce la neglijarea îndatoririlor
zilnice), însă, atâta timp cât se află la nivelul psihopatologic al nevrozei, individul
rămâne în contact cu realitatea exterioară, cu condiţia să caute ajutorul, şi poate să
nu recurgă neapărat la medicaţie, dacă demersul psihoterapeutic este eficient.
30
II.2.2. Nivelul de funcţionare psihotic

În accepţiunea sa cea mai largă, psihoza semnifică „nebunia”, aşa cum o


înţeleg omul de rând, profanul, fiind vorba despre o dezorganizare masivă a
psihicului unei persoane şi de caracterul incomprehensibil al manifestărilor sale.
De altfel, etimologia celei mai cunoscute psihoze – schizofrenia – surprinde
acest lucru: schizein= frânt, iar freo (frenos) = suflet. Împreună, acestea semnifică
un suflet frânt sau, cu o frumoasă metaforă folosită de profesorul Tudose F.
(Tudose F., Tudose Cătălina, Dobranici Letiţia, 2011, p. 418), „o oglindă spartă,
fiecare fragment al acesteia reflectând altceva”.
În sens restrâns, pentru a fi socotită psihotică, o persoană trebuie să prezinte
cel puţin unul dintre următoarele simptome: halucinaţii sau idei delirante.
Pe scurt, halucinaţiile sunt tulburări ale percepţiei în sensul de percepţii fără
obiect de perceput, iar ideile delirante se caracterizează prin faptul că:
− sunt neconforme cu realitatea;
− sunt impenetrabile la critici şi contraargumente;
− sunt incompatibile cu existenţa atitudinii critice.
De altfel, în ceea ce priveşte diferenţierea acestui nivel (al psihozei) de cel anterior
(nevrotic), în privinţa însăşi a existenţei condiţiei lor, pacienţii nu au o atitudine critică.
Desigur, între episoade poate exista o anume critică a bolii, parţială şi influenţată de o
serie de alţi factori, cum ar fi nivelul intelectual şi cultural al individului. Exemplu: între
episoade, un tânăr cu schizofrenie spunea despre sine că a făcut de câteva ori depresie
(etichetă mult mai uşor acceptabilă de către societate), din spusele lui rezultând o
oarecare conştientizare a existenţei unei tulburări, chiar dacă specificul ei era negat
(necunoscut sau mascat voit).
Din punctul de vedere al etiologiei, psihozele sunt considerate endogenii.
Diateza acestor pacienţi este mult mai încărcată, din punctul de vedere al
vulnerabilităţii biologice, decât cea a nonpsihoticilor. Poţi avea, eventual, un episod
reactiv de intensitate psihotică la o traumă majoră, dar, în absenţa factorului
endogen, a vulnerabilităţii interne, niciun fel de trigger, indiferent de amploarea
lui, nu poate determina instalarea unei psihoze.
Acest gen de patologie lezează persoana în întregul ei: manifestările
comportamintale sunt incomprehensibile, gândirea sa este dezorganizată, afectul
aplatizat etc. – toate determinând dezinserţia socială a individului, ineficienţa sa
profesională, afectarea relaţiilor interpersonale, neglijarea regulilor de igienă, a
aspectelor ce ţin de autoîngrijire, deci a tuturor sectoarelor vieţii.
La acest nivel, psihoterapia nu este eficientă singură, iar în unele cazuri, este
chiar contraindicată.

Principalele psihoze sunt:


• schizofrenia;
• tulburarea delirantă (fosta paranoia);
• tulburarea afectivă bipolară (fosta psihoză maniaco-depresivă);
• tulburarea de transă şi posesie.
31
II.2.3. Nivelul tulburărilor de personalitate

În ce priveşte tulburările de personalitate, denumite anterior psihopatii, în


prezent s-a renunţat la acest termen, în primul rând, din cauza faptului că este prea
larg şi, deci, prea vag (psihopathos = boala/suferinţa psihică), ceea ce presupune că
nu distingem suficient. După cum am văzut, atât nevrozele, cât şi psihozele
semnifică suferinţa psihică.
Un al doilea motiv al renunţării la terminologia psihopatie este acela că
tulburările de personalitate nu sunt boli. Aceasta, întrucât ele nu se conformează
modelului medical al bolii:
– un debut care să poată fi delimitat în timp;
– o perioadă de stare, adică de maximă manifestare clinică;
– o remisiune sau vindecare (Ionescu, G., 1997).
Tulburările de personalitate sunt structuri de personalitate dizarmonice
sau, cf. DSM IV-TR (2000), „patternuri durabile de experienţă internă şi
comportament care deviază considerabil de la expectaţiile culturii individului, sunt
pervasive şi inflexibile, au debutul în adolescenţă sau precoce în perioada adultă,
sunt stabile în cursul timpului şi duc la detresă sau deteriorare”.
În ciuda faptului că duc la deteriorare, aceste condiţii duc rareori la internare.
Aceasta se petrece doar în situaţii de decompensare ( = stare de epuizare sau de
depăşire a resurselor funcţionale ale unui organ bolnav).
Dacă lucrăm în sistemul judiciar, în calitate de psihologi clinicieni, s-ar putea
ca o parte dintre clienţii noştri să se „recruteze” din această categorie: cel mai
adesea, tulburarea borderline sau dissocială, uneori cea histrionică pot intra în
conflicte cu legea. Din punctul de vedere al raportării la condiţia lor, trăsăturile lor
fiind egosintonice (deci, acceptabile pentru eu), subiecţii respectivi nu consideră că
este ceva în neregulă cu ei şi vor da întotdeauna vina pe ceilalţi. Ei se vor simţi cel
mult neînţeleşi, nevalorizaţi suficient, neapreciaţi, iar ceilalţi oameni vor fi
consideraţi ca fiind conflictuali, nonempatici, neînţelegători.
Dizarmonia de personalitate trebuie văzută ca o prelungire în toate ariile
vieţii sociale a unei disfuncţionalităţi şi a unui potenţial conflictual – nu între Eul şi
Sinele celui în cauză –, ci între Eul dizarmonic şi ceilalţi din mediul înconjurător.
Dacă Ionescu, G. (1997) considera aceste dizarmonii, cumva, dezirabile,
pentru că dizarmonicii „sunt surprinzători în raportarea lor la norme, la obiceiuri, la
reguli de convieţuire socială......particulari în conduită, dar şi în disponibilităţi...ei
sunt sarea şi piperul omenirii, ei tulbură valurile vieţii sociale şi uneori le dau
culoare” (Ionescu, G., op. cit., pag. 8), o viziune mai puţin îngăduitoare este cea a
autorilor Lăzărescu şi Nirestean (2007): „Personalitatea dizarmonică presupune
asocierea unor trăsături dezavantajante care, din cauza stabilităţii lor în timp şi a
particularităţilor de a nu fi conştientizate de individ, sunt inductoare ale unui
comportament maladaptativ persistent”.
Făcând o paralelă cu nevroticul, putem spune că, dacă nevroticul este cel ce
se chinuie pe sine, pacientul cu tulburare de personalitate îi chinuie pe cei din
jurul său.
În privinţa raportului endogenie-exogenie, în ceea ce priveşte etiologia
tulburărilor de personalitate, considerăm că este vorba despre o împletire a unor
32
trăsături înnăscute (de tipul unei mai mari excitabilităţi sau al unei impulsivităţi, de
exemplu), cărora li se suprapun influenţe ale mediului, în special, ale celui
educaţional.
Uneori, trăsăturile înnăscute pot fi chiar dintre cele mai favorabile; astfel, un
copil extrem de sociabil, cu aptitudini artistice, căruia i se dezvoltă exagerat stima
de sine, care este pus mereu să evolueze în public, împins să „strălucească”, dar
fără să aprofundeze, să fie mai curând superficial decât realmente ancorat în
activitatea lui, poate dezvolta în exces trăsături din clasa tulburărilor histrionice; or,
acestea, bine canalizate, ar fi putut să-l împingă spre performanţă şi armonie cu
sine şi cu lumea.
Fiind vorba despre structuri de personalitate dizarmonice, şi nu despre boli,
pentru astfel de cazuri, prima indicaţie este psihoterapia, uneori fiind necesară o
abordare psihodinamică mai profundă şi de mai lungă durată, pentru a dărâma
apărările vechi şi a clădi altele, pe baze noi. Este un fel de nouă creştere a celui în
cauză de către actualul terapeut.

Tulburările de personalitate (DSM V, 2013) sunt:


• tulburarea de personalitate paranoidă;
• tulburarea de personalitate schizoidă;
• tulburarea de personalitate schizotipală;
• tulburarea de personalitate antisocială;
• tulburarea de personalitate borderline;
• tulburarea de personalitate histrionică;
• tulburarea de personalitate narcisică;
• tulburarea de personalitate evitantă;
• tulburarea de personalitate dependentă;
• tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă;
• modificarea de personalitate indusă de o altă condiţie medicală (exemplu:
leziune de lob frontal);
• alte tulburări specifice de personalitate şi tulburări de personalitate
nespecifice (sunt întrunite criteriile pentru tulburare de personalitate, dar trăsăturile
lor aparţin mai multor tulburări sau sunt întrunite criteriile pentru tulburare de
personalitate, dar aceasta nu este recunoscută printre entităţile nosografice ale
DSM V, de exemplu: tulburarea de personalitate pasiv-agresivă).

33
CAPITOLUL III

TULBURĂRILE PERCEPŢIEI

Psihicul este un sistem, deci toate elementele sale se află în continuă


interacţiune. Cel mai banal fapt perceput va fi într-un anume fel „colorat” de
afectivitatea noastră; nu ne putem reprezenta continuitatea ca fiinţe, nici limbajul şi
nici gândirea fără procesul mnezic, nu concepem activitate cognitivă fără
funcţionarea atenţiei etc.

III.1. PREZENTAREA GENERALĂ A PROCESULUI PERCEPTIV

Referindu-ne, în capitolul de faţă, la tulburările percepţiei, nu începem


prezentarea semiologiei psihiatrice cu senzaţiile, deoarece, în viaţa psihică, rareori
avem senzaţii izolate. În genere, acestea sunt integrate procesului perceptiv. Este
adevărat, din punct de vedere ontogenetic, despre percepţii vorbim de-abia din luna
a 3-a de viaţă, până atunci bebeluşul experimentând doar senzaţii.
Dacă senzaţia este un act psihic elementar, „monomodal” de realizare a
imaginii singulare a unor însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii
înconjurătoare, percepţiile sunt procese senzoriale elementare, care se disting prin
sintetism, unitate şi integritate, ele redând realitatea obiectuală prin imagini de
ansamblu. Evident, percepţiile sunt multimodale, integrând informaţiile ajunse la
nivel central prin intermediul mai multor modalităţi senzoriale (analizatori sau
simţuri).
Deşi atât senzaţiile, cât şi percepţiile reflectă în mod nemijlocit lumea
materială, în prezenţa obiectului şi nu în absenţa lui, totuşi există chiar la nivelul
„imaginii” perceptive un anume grad de generalizare şi abstractizare. Selectivitatea
care intervine în percepţie, făcându-ne să distingem obiectul percepţiei de fondul
percepţiei, este un exemplu în acest sens.
Percepţia este prima treaptă a cunoaşterii, care oferă concretul lumii
materiale. Totuşi, fiecare dintre noi percepe lumea uşor diferit faţă de toţi ceilalţi.
Este vorba despre subiectivitatea individului, care intervine chiar de la acest nivel
elementar.
Subiectul cunoscător percepe lumea şi îi conferă o anume semnificaţie, în
funcţie de o multitudine de alţi factori care interferează cu percepţia: interes
momentan sau motivaţii mai profunde şi durabile, experienţa cu o categorie de
stimuli sau alta, starea afectivă (dispoziţia), oboseala, plăcerea/neplăcerea pe care
anumiţi stimuli i-o provoacă, asocierile pe care le face cu experienţele „depozitate”
în memorie ş.a.m.d.
Substratul percepţiei este unul neurofiziologic, reprezentat de activitatea
analizatorilor (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil). Este un substrat alcătuit din
trei elemente:
− receptorul specializat;
34
− căile de transmisie;
− centrii nervoşi corticali şi subcorticali.

În psihiatrie nu este vorba despre perturbările substratului neurofiziologic, de


acestea ocupându-se alte specialităţi medicale – oftalmologia, O.R.L., neurologia
etc., dar este evident că, pentru o funcţionare optimă a procesului perceptiv,
condiţia sine qua non este integritatea analizatorilor.

III.2. PATOLOGIA PERCEPŢIEI

Tulburările percepţiei pot fi cantitative şi calitative.

III.2.1. Tulburări cantitative

Tulburările cantitative se împart în:


– hipoestezii – prefixul „hipo” = mai puţin decât ...(normalul);
– hiperestezii – prefixul „hiper” = mai mult decât...( normalul).
În limba greacă, estezia = sensibilitate (de aici derivă şi termenul „estetică”).

a) Hipoestezia este scăderea capacităţii de percepţie, prin creşterea pragurilor


senzoriale.
Reamintim faptul că, pentru a se produce o senzaţie, stimulul trebuie să aibă
o anumită intensitate, denumită „prag”. Între sensibilitate şi valoarea pragului este,
deci, o relaţie invers proporţională. Cu cât creşte mai mult pragul, cu atât
sensibilitatea individului va fi mai mică.
Hipoestezia se întâlneşte în următoarele condiţii psihiatrice:
• tulburările conştienţei, mergând de la obtuzie (latentă, diminuarea
fluidităţii şi a gradului de alertă a funcţiilor de cunoaştere) şi până la comă;
• tulburarea de conversie (isteria);
• schizofrenia;
• tulburarea de personalitate borderline (care justifică, probabil, impulsiunile
de automutilare – cf. Prelipceanu, D., 2013); de fapt, nu este vorba de a le justifica,
ci de a înţelege de ce subiectul suportă durerea aferentă acestora;
• oligofrenia.

b) Hiperestezia este scăderea pragurilor şi, deci, exacerbarea sensibilităţii.


Senzaţiile sunt amplificate, devenind chiar deranjante.
Se întâlneşte în:
• surmenaj – lumina pare „prea puternică”, sunetele/zgomotele – „prea
intense” etc.;
• boala Basedow (boală a glandei tiroide);
• debutul unor boli interne;
• debutul unor tulburări psihice.
35

S-ar putea să vă placă și