Sunteți pe pagina 1din 258

Cuprins

INTRODUCERE
1. OBIECTUL DE STUDIU, METODELE ȘI FUNCȚIILE ȘTIINȚEI
POLITICE.
1.1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei
1.2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice
1.3. Legile generale şi categoriile politologiei
1.4. Funcţiile politologiei
Referințe bibliografice

2. ISTORIA GÂNDIRII POLITICE.


2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui
2.2. Gândirea politică în Orientul antic
2.3. Grecia antică și gândirea sa politică
2.4. Gândirea politică în Roma antică
2.5. Ideile şi gândirea politică medievală
2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii
2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă
2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea
Referințe bibliografice

3. PUTEREA POLITICA
3.1. Puterea politică. Conținut, trăsături
3. 2. Autoritatea și legimitatea puterii politice
3.3. Consensul politic
3.4. Funcţiile puterii politice
Referințe bibliografice

4. SISTEMUL POLITIC

1
4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic
4.2. Funcțiile sistemului politic
4.3. Clasificarea sistemelor politice
Referințe bibliografice

5. REGIMUL POLITIC
5.1. Conceptul de regim politic
5.2. Clasificarea regimurilor politice
5.3. Regimul politic democratic
5.4. Regimurile politice nedemocratice
Referințe bibliografice

6. STATUL ELEMENT PRINCIPAL AL SISTEMULUI POLITIC


6.1. Definirea noțiunii de stat
6.2. Teorii privind apariția statului
6.3. Componentele statului: populație, teritoriu, organizare politică
6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului
6.5. Statul de drept
6.6. Funcțiile statului
Referințe bibliografice

7. SOCIETATEA CIVILĂ
7.1. Definirea conceptului de societate civilă
7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile
7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului
Referințe bibliografice

8. PARTIDELE POLITICE
8.1. Conceptul de partid politic

2
8.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice
8.3. Rolul și funcțiile partidelor politice
8.4. Clasificarea partidelor politice
Referințe bibliografice

9. GRUPURILE DE PRESIUNE ȘI GRUPURILE DE INTERES


9.1. Definirea si scopul grupurilor de presiune și interes
9.2. Clasificarea grupurilor de presiune
9.3. Modele de organizare a grupurilor de interes
9.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing
9.5. Lobbying -ul ca grup de presiune
Referințe bibliografice

10. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE POLlTICE


10.1. Conceptul de ideologie politică și doctrină politică
10.2. Funcțiile ideologiei politice
10.3. Liberalismul şi neoliberalismul
10.4. Conservatorismul și neoconseravatorsmul
10.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată
10.6. Ideologia politică fascistă
10.7. Socialismul și comunismul
10.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului
Referințe bibliografice

11. SISTEME ELECTORALE


11.1. Definirea sistemului electoral
11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor
11.3. Clasificarea sistemelor electorale
11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova

3
Referințe bibliografice

12. ELITA ŞI LIDERISM POLITIC


12.1. Concepţia politologică a liderismului politic
12.2. Tipologia liderismului politic
12.3. Elita politică
12.4. Liderul şi masele
Referințe bibliografice

13. CULTURA POLITICĂ


13.1. Conceptul de cultură politică
13.2. Tipologia culturii politice
13.3. Funcțiile culturii politice.
13.4. Cultura politică din Republica Moldova
Referințe bibliografice

14. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI POLITICA EXTERNĂ


14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă
14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale: realism,
liberalism, radicalism
14.3. Esența și funcțiile politicii externe
Referințe bibliografice

15. POLITICI ÎN DOMENIUL SPORTULUI


15.1. Interferențele sportului cu politicul
15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială
15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului
Referințe bibliografice

4
INTRODUCERE
Cursul de Politologie are drept subiect de studiu sfera politicului și
urmărește surprinderea într-o imagine generală a vieții politice, a fenomenelor, a
conduitelor, și a acțiunilor politice.
Disciplina face parte din componenta de orientare socioumanistă din
planul de învățământ și ţine cont de noile teorii şi cercetări în domeniul
politologiei, de realizarile şi experienţa predării ştiinţei politice în instituţiile de
învăţămînt superior din Moldova. Deasemenea, asigură un minimum de
cunoştinţe de cultură politică, necesare în formarea tuturor specialiştilor din
diferite domenii de activitate, cât şi pentru înţelegerea fenomenului politic de
către cetăţeni în general.
Cursul a fost conceput într-o legătură indisolubilă cu științele comunicării,
punând un accent deosebit pe interacționismul simbolic care structurează
imaginarul politic și mecanismele de formare a acestuia. Din această perspectivă
un rol deosebit în economia lucrării îl au lecțiile despre puterea politică,
ideologiile și culturile politice în care se explică geneza și influența imaginii
politice în viața socială. Cursul abordează, de asemenea, rolul instituțiilor și
valorilor politice în consolidarea unui regim politic democratic; obiectul
științelor politice, formele și cauzele schimbărilor social-politice.
În contextul reformării sistemului de învățământ din Republica Moldova,
cursul de Politologie își propune să ofere studenților, masteranzilor, profesorilor
și tuturor celor care se interesează de problematica științelor politice, un
ansamblul de valori și norme politice cu ajutorul căruia să poată înțelege și
analiza fenomenul politic contemporan.
La USEFS, disciplina Politologia urmează a fi predată ca o știință de
sinteză, umanistă, care va îmbogăți cunoștințele fiecărui student despre rolul său
în luarea deciziilor din societate care îi afectează viața cotidiană, drepturile pe
care le are și cum le poate exercita, dezvoltând-ui spiritul cetățensc.

5
1. OBIECTUL DE STUDIU, METODELE ȘI FUNCȚIILE ȘTIINȚEI
POLITICE.

1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei


2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice
3. Legile generale şi categoriile politologiei
4. Funcţiile politologiei

1.1. Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei


Politologia reprezintă una dintre cele mai vechi ştiinţe despre societate,
apariţia şi dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem şi,
îndeosebi, a statului. Însăşi denumirea de "Politologie" provine de la două
cuvinte greceşti: "polis" - care înseamnă stat, cetate, şi "logos" - ştiinţă,
semnificând ştiinţa despre stat, despre cetate, respectiv ştiinţa politică.
Sub această denumire, de "ştiinţa politicii", s-a dezvoltat de-a lungul
timpului până în deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat titulatura de
Politologie. Termenul de "politologie" a fost lansat în perioada postbelică de
către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul André Thérive pentru a
denumi ştiinţa politică şi a fost folosit pentru prima dată în 1954 de către Gert
von Eynern.
Problematica politologiei, complexă şi diversificată, impune elucidarea unor
probleme, precum: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice,
democraţia, regimurile politice, societatea politică - societatea civilă, cultura şi
acţiunea politică, doctrine politice privind organizarea şi conducerea societăţii
etc.

6
Studiul acestor teme asigură un minimum de cunoştinţe de cultură politică,
necesare în formarea tuturor specialiştilor din diferite domenii de activitate, cât
şi pentru înţelegerea fenomenului politic de către cetăţeni în general.
Domeniul politic - obiect de studiu al Politologiei este raportul dintre
domeniul politic şi celelalte domenii ale vieţii sociale
Societatea, într-o abordare sistemică, reprezintă un sistem global de un fel
deosebit. În raport cu celelalte sisteme globale, acest sistem are anumite trăsături
specifice care, într-un fel, îl face unic în univers. Astfel, societatea privită ca
sistem global are la bază gândirea şi acţiunea omului care, pe de o parte, îi dă
posibilitatea să se autoreflecte şi reflectându-se pe sine, reflectă întregul univers,
iar pe de altă parte îi dă posibilitatea să se dezvolte pe linia progresului istoric.
Rezultă prin urmare că societatea este singurul sistem global din univers care are
capacitatea de a se autoreflecta şi dezvolta.
Existenţa şi dezvoltarea socială reclamă totodată şi un alt domeniu al vieţii
sociale, domeniul politic căruia îi sunt încredinţate activităţi privind organizarea
şi conducerea de ansamblu a societăţii, prin intermediul cărora se asigură
funcţionalitatea complexului social al unei comunităţi umane.
Între domeniile vieţii sociale (economic, spiritual, politic) există legături
organice de condiţionare şi potenţare reciprocă în sensul că unul fără celelalte nu
poate exista şi, în acelaşi timp, cu cât fiecare dintre ele este mai bun şi
societatea, în ansamblul ei, funcţionează mai bine.
Legat de locul şi rolul domeniilor sociale în ansamblul societăţii sunt
formulate puncte de vedere diferite.
Astfel, unii cercetători susţin că domeniul economic ar constitui domeniul
hotărâtor al vieţii sociale, în sensul că fără de el n-ar putea exista societatea şi
că, în acelaşi timp, acesta ar determina existenţa şi viabilitatea celorlalte
domenii.
Un astfel de punct de vedere îşi are sorgintele încă din antichitate, după
expresia latină "primum bibere de inde filosofare", adică "întâi să mâncăm să

7
bem şi apoi să filosofăm". În prezent acest curent de gândire, se bucură de mare
răspândire, curent la care s-au raliat şi marxiştii cu nuanţări diferite.
Prin intermediul acestei teze marxist-leniniştii încercau să formuleze o bază
teoretică regimurilor totalitare, politicii de reprimare folosită pe scară largă în
societatea socialistă, societate pe care au urmărit s-o impună omenirii.
Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului
social global. Politicul reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se
desfăşoară activitatea conştientă a oamenilor pentru promovarea anumitor
interese ce se manifestă sub o multitudine de forme precum: interese
individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, economice,
spirituale, politice etc. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci
când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate, se
constituie în domeniul politic.
Domeniul politic se prezintă sub trei aspecte: sistem politic, acţiune
politică şi gândire politică, între acestea existând o strânsă interdependenţă.
În legătură cu momentul apariţiei domeniului politic, în lumea politologilor
există păreri controversate.
Unii politologi consideră că domeniul politic există de la începutul vieţii
sociale, de când există societatea, motivând că activităţile conştiente, de
promovare a unor interese, au existat de la început. În cele mai primitive forme
de organizare umană (gintă, trib), au existat şi anumite activităţi ce promovau
conştient diferite interese. Şeful unei ginţi sau al unui trib stabilea, pe baza unei
politici, cum şi în ce măsură urma să-şi satisfacă trebuinţele fiecare membru al
grupării sociale.
Alţi politologi consideră că în acea perioadă este greu de vorbit de
activităţi politice pentru că acestea presupuneau anumite structuri, instituţii etc.,
pentru a putea promova organizat interesele. În epoca respectivă acestea lipseau
în mod complet. Sigur că şeful unei cete sau unui trib, prin firea lucrurilor, era
mai apropiat de bunul dobândit şi putea să-şi adjudece o parte mai însemnată din

8
acesta. Numai că, acelaşi lucru se putea referi la oricare membru al comunităţii
respective, pentru că oamenii nu puteau obţine decât un minimum de bunuri care
să le asigure existenţa biologică, în acea perioadă lipsind surplusurile pentru care
s-ar fi ivit necesitatea unei politici de adjudecare.
Pornind de la aceste considerente, mulţi politologi consideră că domeniul
politic apare o dată cu diferenţierea socială, cu proprietatea privată, cu apariţia
de surplusuri care necesitau o activitate conştientă şi organizată privind
modalităţile de repartiţie şi de însuşire a acestor surplusuri, iar de aici un întreg
sistem de organizare, gândire şi activitate politică. De aceea, se consideră că
domeniul politic a apărut în momentul trecerii spre orânduirea sclavagistă, când
îşi fac apariţia instituţiile politice, în special statul.
Apariţia domeniului politic a condus la o dezvoltare socială conştientă care
a accelerat progresul istoric. După cum se ştie, dezvoltarea socială din toate
timpurile se realizează sub două forme: spontană şi conştientă. Dezvoltarea
conştientă, spre deosebire de cea spontană, presupune o activitate programată,
organizată în concordanţă cu cerinţele progresului istoric care să conducă la o
concordanţă între scopurile propuse şi rezultatele activităţii desfăşurate. Politicul
este elementul care a dat posibilitatea oamenilor să-şi organizeze activitatea în
aşa fel încât să realizeze într-o măsură cât mai mare o dezvoltare conştientă.
Apariţia domeniului politic a creat necesitatea organizării unui sistem
politic menit să asigure funcţionarea de ansamblu a societăţii. O caracteristică a
domeniului politic, în afară de faptul că el reprezintă activitatea conştientă
pentru promovarea unor interese, constă în aceea că, pe măsura dezvoltării
sociale, a înaintării societăţii pe noi trepte, acesta a căpătat o însemnătate tot mai
mare. Fiecare orânduire socială a marcat şi o sporire a importanţei domeniului
politic în viaţa socială

9
1.2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice.
Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul
politic. Domeniul politic, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul de
studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic
este studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa statului, ştiinţa partidelor (stasiologia),
istorie politică, filosofie politică, sociologie politică etc. Faţă de toate acestea,
politologia studiază, după cum s-a menţionat, domeniul politic sub aspectele
sale cele mai generale, în timp ce celelalte ştiinţe politice sunt, într-un fel, ştiinţe
particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al
politicului, şi nu ansamblul său.
Această realitate a determinat pe unii politologi să considere greşit
politologia ca ştiinţa fundamentală a politicului. Politologia reprezintă într-
adevăr teoria generală a politicului, care se ocupă cu studierea legilor generale
ale acestuia, dar această împrejurare nu este un motiv ca politologia să fie
declarată ştiinţă fundamentală. Studiind politicul, sub aspectul său cel mai
general, politologia nu poate fi considerată mai importantă decât altă ştiinţă care
studiază un fenomen politic particular, dar mai în detaliu. Prin urmare, fiecare
dintre ştiinţele politice are obiectul propriu de studiu bine delimitat, motiv
pentru care este greu să se vorbească despre o ierarhizare a acestora de genul
fundamentală, secundară, principală, auxiliară etc.
Se poate vorbi despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a
fenomenelor şi gradul de generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi
de ştiinţă ca o teorie generală a domeniului, cum este politologia pentru
domeniul politic şi de ştiinţe particulare, cum sunt celelalte ştiinţe politice. Este
adevărat că unii politologi, vorbind despre politologie şi alte ştiinţe ale
politicului, pun de multe ori semnul egalităţii între ele, însă majoritatea dintre ei
apreciază în mod corect, politologia ca ştiinţă distinctă în sistemul ştiinţelor
politice.

10
1.3. Legile generale şi categoriile politologiei
Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile,
procesele şi legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai
generale. Pentru aceste considerente, politologia poate fi definită ca ştiinţa celor
mai generale legi ale domeniului public şi a modalităţilor în care acestea
acţionează, în funcţie de condiţiile concret istorice. Legile pe care le studiază
politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul
oamenilor, deci al unor factori subiectivi. Această caracteristică creează mari
dificultăţi în descoperirea şi formularea legilor domeniului politic care sunt mult
mai mari decât în cazul descoperirii şi formulării legilor naturii.
Ţinând cont de specificul domeniului şi de dificultăţile pe care le implică,
unii cercetători au descris şi analizat fenomenul politic sub diverse aspecte, fără
să formuleze însă şi legi sau dacă le-au formulat, au făcut-o insuficient,
limitându-se prin a exemplifica doar prin câteva legi. Alţii, cei marxişti mai ales,
au formulat o serie de legi ale societăţii socialiste, legi declarate imuabile,
obligatorii pentru toţi, dându-le o formulare rigidă, dogmatică, mergându-se
până acolo încât se numerotau şi ierarhizau. Sunt cunoscute în această privinţă
consfătuirile partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din anii 1957 şi
1968, care au decretat că există 10 legi generale ce guvernează procesul
construirii socialismului, pe care le-au declarat obligatorii pentru toţi, într-un fel
ca cele 10 porunci.
O asemenea abordare a problemelor este improprie investigaţiei ştiinţifice
şi, ca atare, fără să tăgăduim posibilitatea descoperirii şi formulării unor legi
care guvernează domeniul politic, trebuie să manifestăm, în această privinţă,
precauţie, prudenţă, elasticitate, inventivitate şi, mai ales, relativitate.
În literatura de specialitate, încă de la apariţia politologiei ca ştiinţă şi,
îndeosebi, în epoca contemporană, se găsesc referiri la anumite legi proprii
domeniului politic.

11
Dacă plecăm de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este comun, şi se
repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul respectiv, atunci putem
considera că politologia studiază legile domeniului politic, legi pe care le
prezentăm sub forma unor principii generale precum:
 Organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii,
instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi asigură
funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică,
relevat de literatura de specialitate, că, fără un sistem politic, societatea n-
ar putea funcţiona. În fapt, nu există societate, comunitate umană, fără un
sistem politic;
 Organizarea şi conducerea democratică a societăţii. Experienţa istorică a
dovedit că, de regulă, numai în condiţiile unei organizări şi conduceri
democratice sunt posibile progresul social, bunăstarea şi prosperitatea
cetăţenilor;
 Armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor
sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în
condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a
celor de grup sau individuale. Aceasta îşi poate găsi expresia numai prin
armonizarea unor asemenea interese în concordanţă cu cerinţele
progresului general al societăţii;
 Unitatea organică între libertate şi responsabilitate. Unitatea dintre
libertate şi responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece
progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în
mod responsabil de către membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe
scara ierarhiei sociale;
 Unitatea organică dintre organizarea şi conducerea democratică a
societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor. Organizarea şi
conducerea democratică sunt probate în primul rând de capacitatea lor de-
a asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea

12
şi prosperitatea nu-şi pot găsi rezolvarea favorabilă decât în condiţiile
unui cadru de organizare democratică.
Formulând asemenea principii, trebuie să avem permanent în vedere că
acestea nu sunt singurele şi că important este modul în care factorii politici le
cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatea lor.
Instituţiile politice, factorii politici la nivel naţional şi internaţional simt tot
mai mult nevoia unor studii de amploare şi a unor concluzii pertinente, cu
caracter ştiinţific, pentru a le avea în vedere în politica ce o promovează.
Această împrejurare a determinat şi determină multe instituţii şi mulţi
factori de decizie politică să facă comenzi sociale privind cercetarea
fenomenului politic, ajungându-se chiar la organizarea unor institute de cercetări
specializate pe domenii (stat, partid, sistem, doctrine etc.) şi chiar pe ţări, aşa
cum se prezintă realitatea în SUA, Japonia, Germania etc. Chiar mai mult,
instituţii neguvernamentale, organizaţii aparţinând societăţii civile din diferite
ţări, îndeosebi din Occident, au preocupări constante în studierea fenomenului
politic, concretizate în studii de amploare, cum sunt rapoartele Clubului de la
Roma etc.
În Republica Moldova, după declararea independenței la 27 august 1991, se
constată o efervescenţă politică, o atracţie spre acest fenomen, exprimată fie şi
prin discutarea şi comentarea lui, în cercuri tot mai largi.
Paralel cu această realitate, se constată o preocupare mai susţinută pentru
studierea fenomenului politic, în care se circumscrie şi introducerea politologiei
ca obiect de studiu în învăţământul superior.
Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de cuprindere,
politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care
se ocupă cu studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se
manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic.
Categoriile studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare şi se
referă la sistem politic, stat, putere politică, partidism, democraţie, regimuri

13
politice, doctrine politice, acţiune politică etc. Ca şi legile, categoriile
politologiei au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o
relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.

1.4.Funcţiile politologiei
Ca teorie generala a politicului, politologia exercită în cadrul societăților o
serie de funcții. Prin aceste funcții, ea își exprimă, manifestă, rolul, utilitatea și
eficienta socială.
Amploarea acestor funcții, utilitatea lor nu sunt aceleași în toate societățile și
sistemele sociale dar sunt determinate de o serie de factori, cum ar fi:
 natura regimului social și a forțelor social–politice aflate la putere;
 nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale;
 gradul dezvoltării vieții politice și în special a democratismului;
 sarcinile, obiectivele politice urmărite și realizate.

În esența, politologia exercită următoarele funcții:


 funcția cognitivă, vizează politologia ca o știință ce realizează o funcție
de cunoaștere și interpretare a realității politice. Aceasta cunoaștere este
obiectivă, nepartinică și nepartizană, lipsită de poziție și încărcătură
ideologică și este un bun al întregii societăți și vizează politicul în
ansamblul său, procesele și legitățile sale generale;
 funcția creativă, se referă la cunoașterea realizată de politologie se
materializează în elaborarea unor teorii, concepții, doctrine și programe
politice, într–un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea și
fundamenta cultura politică.
Politologia nu numai că se întemeiază pe valori dar însăși creează valori,
valorile politice
 funcția normativă, înţelegându-se prin aceasta căile, mijloacele, metodele
privind organizarea şi conducerea politică cât mai eficientă a societăţii;

14
 funcția prospectivă, care se referă la previziunea politică pe baza unor
investigaţii de amploare, menită să descifreze tendinţele fenomenului
politic, mutaţiile ce survin în cadrul raporturilor sociale pe plan naţional şi
internaţional şi a noilor cerinţe de progres ale societăţii;
 funcția formativ–educativă civica și patriotică, care să vizeze implicarea
responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să
primeze spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor general
umane;
 funcția praxiologică, politologia nu este numai o știință teoretică,
abstracta dar este dublata de o importantă dimensiune praxiologică. Prin
rezultatele și concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluții
pertinente pentru îmbunătățirea și perfecționarea sistemului politic.
Totodată politologia oferă modele alternative de dezvoltare social–politică
fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea
radicala a acestuia;
 funcția previzională, singura sau împreună cu alte științe sociale sau
politice de ramură, politologia poate prefigura modelele și alternativele de
dezvoltare sociale și le pune la dispoziția societății.

Referințe bibliografice:
1. Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2. Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru
specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007.
3. Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4. Poede G., Puhă El., Concepte fundamentale în știința politică, Iași, 2004,
5. Ioan P., Modelul hexadic în politologie, Editura „Stefan Lupașcu”, Iași,
2002,
6. Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.

15
2. ISTORIA GÂNDIRII POLITICE.
2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.
2.2. Gândirea politică în Orientul antic.
2.3. Grecia antică și gândirea sa politică.
2.4. Gândirea politică în Roma antică.
2.5. Ideile şi gândirea politică medievală.
2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.
2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.
2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.

2.1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.


Din punct de vedere istoric, primele elemente ale gândirii social-politice
apar încă din antichitate, de care se leagă însăşi etimologia termenului
„politică” (gr. polis – cetate, oraş, stat şi derivatul acestuia – politeia, ori lat.
res publica). Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi
ale relaţionării gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul, statul,
naţiunea, umanitatea.
Obiectul de studiu al ştiinţei „istoria gândirii politice” îl reprezintă ideile,
sistematizate conform unor principii şi reguli de procedură (ştiinţifică) în cadrul
teoriilor, doctrinelor şi concepţiilor, având ca obiect realitatea sociopolitică.
Într-un sens mat extins, obiectul de studiu al disciplinei constă în
examinarea ideilor (teoriilor/concepţiilor/doctrinelor) despre putere, stat şi
drept, analizate prin prisma apariţiei şi evoluţiei istorice a construcţiilor
teoretice.
Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este un proces
ce permite înţelegerea modului în care a apărut şi s-a dezvoltat politologia ca
ştiinţă. În acest sens, studierea istoriei gândirii politice este structurată în funcţie
de diferite etape a progresului social şi de dezvoltare a civilizaţiei umane:

16
1. Perioada antichităţii este caracterizată prin apariţia elementelor
constitutive ale gândirii politice;
2. Perioada medievală sau feudală se caracterizează prin dominaţia
fenomenului religios asupra celui politic, dar şi perioada/epoca Renaşterii,
de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă;
3. Epoca moderna se caracterizaeză prin extinderea sferei de cuprindere a
cunoştinţelor politice, iar politologia se afirmă ca ştiinţă/teorie politică
aparte (în această perioadă politica se prezintă sub forma unor centre ale
puterii ierarhizate pe ansamblul vieţii sociale, iar puterea – ca un fenomen
gradual, cu intensităţi diferite, fenomene şi procese sesizate şi analizate de
gânditori de-a lungul istoriei civilizaţiei umane);
4. Perioada contemporană – politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se
conturează ca ştiinţă socio-umană distinctă.

2.2. Gândirea politică în Orientul antic


Analizând din punct de vedere istoric apariția și evoluția politicului, a
ideilor, concepțiilor și teoriilor politice, oamenii au fost preocupați de
cunoașterea mediului și a cadrului social în care trăiesc și își duc existenta.
Aceasta preocupare o întâlnim încă din societatea primitiva când, într-o formă
extrem de modestă, apare o anumita gândire socială, care se va manifesta sub
forma unor dansuri, ritualuri, simboluri, mituri sau legende. În cadrul acestora,
pe lîngă marea încărcătura religioasă, vor fi exprimate și numeroase aspecte ale
vieții sociale, în care oamenii își pun întrebări legate de natura, viața și societate
și încearcă să le dea anumite răspunsuri.
Momentul inițial și hotărâtor al constituirii unei adevărate gândiri social-
politice îl va constitui apariția și evoluția societarii sclavagiste, unde, pe fundalul
relațiilor și forțelor de producție specifice acestei societăți, se va naște și
dezvolta și o anumita spiritualitate. În cadrul noii spiritualități, alături de ideile

17
religioase dominante vor exista și se vor manifesta și cele filosofice, morale,
juridice și politice.
Apariția și evoluta gândirii politice nu a fost întâmplătoare, ea a fost în
legătura directă cu progresul general al societății umane, cu constituirea
politicului ca domeniu distinct al sistemului social, cu creșterea rolului și locului
acestuia în societate, cu apariția unor forte sociale-politice interesate în
promovarea unor anumite interese și aspirații în organizarea și conducerea
societății. Politicul, atât în ansamblul său, cât și prin instituțiile și gândirea ce a
generat-o, a influențat și orientat evoluția societății, i-a imprimat o anumită
caracteristică și direcție de dezvoltare, a constituit întotdeauna un factor de
echilibru și progres social.
În consecința, în cadrul fiecărei societăți, gândirea și viața politică a
îmbrăcat caracteristici distincte, acestea reflectând natura sistemului social,
nivelul sau de dezvoltare, primordialitatea proceselor si fenomenelor sale, însăși
evoluția politicului.
Primele state sclavagiste au apărut cu aproximativ 6000 de ani în urmă în
Orientul antic. În societățile din Orientul antic (Egipt, Babilon, India și China),
vor apărea și primele preocupări teoretice privind studiul societății, inclusiv al
politicului.
Specificitatea sclavagismului în Orientul antic își va pune amprenta asupra
spiritualității sale, în special asupra gândirii și practicii politice, care va îmbrăca
următoarele caracteristici:
Într-o măsura mult mai mare decât în celelalte societăți antice, în cele din
Orient, gândirea și viața politică se vor afla sub dominația religiei. În aceste
societăți, ca de altfel în întreaga lume sclavagistă, dogma teologică va da
statului, puterii, instituțiilor sale, vieții în general o natură și o esență divină. În
urma unei asemenea explicații divine, statul, puterea în general nu puteau fi
înlocuite sau reformate; orice ridicare împotriva ordinii de stat existente, a

18
puterii monarhului și a clasei dominante, era sinonimă cu ridicarea contra
divinității, contravenea legilor și era aspru pedepsită;
 Monopolul religiei este prezent și în conținutul actului de conducere.
Puterea exercitată de monarh sub diferitele sale denumiri, (faraon, rege,
împărat) va avea un temei și un conținut religios, și nu unul politic.
 Religia, dogma teologică va determina locul și rolul puterilor în societate.
Dintre formele puterii sociale, puterea religioasă va ocupa un rol
dominant în raport cu celelalte forme ale puterii, politice, economice și
chiar militare;
 Cu unele excepții, gânditorii Orientului antic sunt reprezentanți ai clasei
dominante. În demersurile lor religioase, morale, filosofice sau politice, ei
vor urmări să justifice și să legitimeze starea de fapt existentă, natura
puterii divine și caracterul său absolut, dominația monarhului și a
autocrației sclavagiste, toate acestea căpătând o explicație și o natură
religioasă, divină;
 Cu tot monopolul exercitat de religie, în Orientul antic, ca de altfel în
întreaga lume sclavagistă, au apărut curente și orientări filosofice-politice
cu caracter laic, care au tratat problematica umana, sensul vieții sociale.
Multe din aceste curente au avut un caracter contestatar, s-au constituit în
critici la adresa dogmei teologice, a sistemului social, și-au manifestat
neîncrederea față de acestea, au emis idei progresiste privind viața socială,
organizarea și conducerea acesteia.

Egiptul Antic – este prima societate sclavagistă unde au apărut și primele


scrieri cu caracter etic, politic și religios, având ca obiect de analiză statul,
puterea, relațiile sociale și umane.
Prima lucrare în acest sens este "Povețele lui Ptah –
hotep" scrisă de-a lungul secolelor 26-25 i.e.n. Este o
scriere care își propune stabilirea unor norme și reguli de

19
comportare etice și politice, atât ale aristocrației față de sclavi, cât și a acestora
din urmă față de societate. Ideile promovate urmăreau consolidarea statului
sclavagist și descurajarea luptei celor asupriți. În principiu, se urmărea
impunerea ideii necesitații respectării de către fiecare individ și clasă socială a
statutului și a condiției sociale pe care o aveau în societate, sclavul fata de sclav,
aristocratul față de aristocrat. Motivarea unei asemenea necesitați și conduite
este de ordin divin, ca fiind voința zeilor.
De pe aceeași poziție, a intereselor de clasă ale aristocrației sclavagiste,
este scris și papirusul "Instrucțiunile lui Athoi către fiul sau". Această lucrare
constituie un adevărat cod de conduită morală și politică, de inițiere în arta
conducerii și guvernării a viitorilor monarhi. Și în această lucrare întâlnim
preocuparea pentru preîntâmpinarea și reprimarea răscoalelor sclavilor și
săracilor liberi. Deși autorul recomandă măsuri aspre contra răsculaților, el
promovează și o atitudine prudentă, lipsită de abuzuri și violențe nejustificate.
Starea de spirit, modul de gândire al vieții aristocrației egiptene din secolul
al III-lea. i.e.n. este reflectată în "Învățăturile lui Ipuver". Autorul, el însuși
reprezentant al aristocrației sclavagiste înlăturate de la putere de o răscoala a
sclavilor și oamenilor liberi, este preocupat de perspectiva social-politica a
propriei sale clase, el văzând în decăderea acesteia însăși decăderea omenirii.
Un plan aparte al scrierilor din Egiptul Antic îl reprezintă cele cu caracter
contestatar, atât la adresa dogmei teologice, cât și a sistemului social-politic. O
asemenea scriere cu un pronunțat conținut social și laic este papirusul
"Convorbiri dintre un dezamăgit și sufletul sau". Sub forma unui dialog,
autorul anonim atacă dogma teologica și rânduielile social –politice existente.
El se îndoiește de valabilitatea perceptelor religioase și, în primul rând, de
existența vieții de apoi. Condamna inegalitatea, jaful, violența, arbitrarul, dar nu
este în măsură să găsească soluții pentru depășirea lor. Totul se petrece și
rămâne la nivelul constatării și al criticii, fără întrezărirea perspectivei viitoare.
Este, de fapt, cugetarea omului simplu care nu se împacă cu nedreptatea și

20
credința religioasa partizană, dar nici nu este în măsură să–și depășească
condiția socială de exploatat.
Babilonul Antic – Dintre statele formate între fluviile Tigru si Eufrat la
sfârșitul mileniului IV i.e.n., cel mai prosper pare a fi fost Babilonul, care în
timpul împăratului Hammurabi a cunoscut maximul de înflorire economică și
spirituală.
Cea mai reprezentativa lucrare din perspectiva tratării problematicii statului
și a puterii este "Codul lui Hammurabi". Construit pe fondul unui temei
religios, codul apare ca un dar al divinității, iar
regele Hammurabi ca reprezentantul acesteia, cel
ce face legătura între realitatea umană și
divinitate. Codul era chemat să reglementeze și să
statueze relațiile interumane, relațiile dintre
autoritate și membrii societății, dintre cei bogați și
săraci, să impună și să inoculeze conduita și
comportamentul social dorit de clasele înstărite.
Drept urmare, în lucrare vom întâlni referiri la
dreptul de proprietate, la statutul și condiția
socială a celor bogați, a oamenilor liberi și a
sclavilor, la drepturile primilor și obligațiile celor din urmă, la relațiile dintre
aceștia și autoritate.
Poemul lui Ghilgameș care este cu semnificație socială și filosofică cu un
pronunțat conținut laic marchează și prima încercare de desprindere a gândirii
social–politice de concepțiile religioase. Personajul principal Ghilgameș, prin
calitățile și acțiunile sale, simbolizează omul dornic de dreptate, prietenie, de
viață. Este omul de toate zilele, omul natural, care nu are nimic comun cu
divinitatea, cu religia.
Ideea neîncrederii în divinitate apare și într-o altă scriere în Babilonul antic.
Un anume Bulta Atrua se plânge că, deși a fost un bun credincios, a avut

21
încredere în zei, aceștia nu l–au protejat, ci dimpotrivă, asupra lui s–au abătut
numeroase nenorociri, fapt ce îl face să nu mai aibă încredere în ei.
Neîncrederea în divinitate, oscilațiile față de aceasta, nu trebuie confundate
cu ateismul, ci mai degrabă, acestea sunt asociate cu puterea, autoritatea, cu
aristocrația, cu cei bogați care, în numele divinității și sub protecția acesteia,
înfăptuiau nedreptate și inechitate socială. Cum orice ridicare socială contra
rânduielilor existente era sinonimă cu ridicarea contra divinității, atunci este
normal ca aceasta să fie asociată cu neîncrederea, cu refuzul divinității, pe al
cărei temei se fundamenta întregul sistem social. Acest fapt va fi valabil în
întreaga lume sclavagistă și feudală, adică tocmai acolo unde sistemul social a
avut o întemeiere și un primat teologic.
India Antica – Societatea sclavagistă apare în India antică la sfârșitul
mileniului IV i.e.n., dar primele concepții filosofico-politice-religioase se vor
cristaliza către sfârșitul mileniului II i.e.n.
Mai mult decât în celelalte societăți din Orientul antic, în India dogma
teologică își va pune amprenta asupra gândirii social –politice, a spiritualității în
general. Acest proces este legat de însăși modul de structurare în caste a
societății indiene, fapt ce impunea intervenția puternică a religiei pentru
legitimarea, justificarea și menținerea sa. În consecință, primele sisteme de
gândire relativ închegate și structurate vor fi cele religioase. Dintre acestea, cel
mai vechi a fost brahmanismul.
Brahmanismul a impus și consacrat împărțirea oamenilor în caste, pe de o
parte, în aristocrație alcătuita din brahmani (preoți) și ksatriva (militari) și pe de
altă, vaisia marea majoritate a oamenilor liberi, membri ai obștilor. Cea de-a
patra castă era paria, ea cuprinzând pe sclavi, pe cei care își pierduseră
libertatea.
Progresul social – economic înregistrat de societatea indiană a condus la
apariția unor noi forțe social-politice, care, la rândul lor, urmăreau realizarea
propriilor interese și aspirații. Vechea aristocrație, brahmanismul, în plan social

22
și ideologic –religios, constituia principala clasă socială care se opunea afirmării
noilor forțe sociale. Pentru a–și promova interesele acestea aveau nevoie de o
noua dogma religioasă –politică. Ea a fost găsită în budism.
Doctrina cu caracter religios, dar și cu importante componente morale,
filosofice și politice, budismul a apărut în secolele VI-V i.e.n. ca o opoziție în
plan religios –politic a noilor forțe sociale, opuse brahmanismului.
La începuturile sale, budismul a promovat idei și concepții înaintate, cum ar
fi desființarea castelor, egalitatea oamenilor în plan religios, ideea schimbării și
a unei noi deveniri în natură și societate, fapt ce venea în contradicție cu
brahmanismul.
În planul vieții sociale budismul a orientat acțiunile și preocupările umane
în direcția realizării liniștii sufletești, a dezinteresului față de viață politică,
renunțarea la lupta pentru schimbări și prefaceri sociale, la pasivism și non –
activism social –politic, la împăcarea cu soarta, cu realitatea existentă.
China Antică – preocupările pentru studiul fenomenului etic și politic apar
încă din secolul al VI-lea i.e.n., odată cu procesul descompunerii obștii și
afirmării statului.
Una din cele mai importante doctrine etico-politice care a influențat
gândirea lumii antice chineze și o buna parte din feudalism a fost
confucianismul.
Întreaga concepție a lui Confucius(551 – 479 i.e.n.) se bazează pe jen
(omenie), principiu moral care determină relațiile dintre oameni în familie și
societate. În esență, aceste relații trebuie să se fundamenteze pe respectarea
condiției și a statutului social ale fiecărui
individ. Astfel, în Lun-iui, în secțiunea XI,
se spune: “Stăpânul trebuie să fie stăpân,
supusul – supus, părintele – părinte, fiul –
fiu”.

23
Deși o doctrină cu caracter etic, confucianismul a urmărit importante
scopuri politice ca: justificarea rânduielilor și a inegalității sociale existente,
supunerea față de puterea împăratului și a instituțiilor statului, opoziția față de
schimbările și înnoirile sociale.
Confucius a emis și o importanță concepție pentru acea vreme despre
guvernarea statului. După el statul trebuie condus de oameni înțelepți a căror
principala sarcină constă în a-i educa pe supuși după exemplul personal. A
cârmui înseamnă, după Confucius, a așeza pe fiecare om în societate la locul sau
în conformitate cu situația pe care o deține.
Concepția lui Confucius a fost contradictorie, pe lângă multe elemente
pozitive care au servit progresul social, în cadrul învățăturii sale întâlnindu-se și
aspecte mai puțin luminoase. Așa de exemplu, Confucius împărțea oamenii în
“nobili” și “inferiori” și stabilea norme de comportare diferite pentru diversele
grupuri sociale. Caracterul contradictoriu al doctrinei lui Confucius va fi folosit
de clasele aflate la putere în direcția subordonării spiritual –ideologice a
maselor populare, a acceptării ierarhiei de castă a orânduirii feudale și a
relațiilor sale sociale inechitabile și rigide, a eternizării acestei societăți. Drept
urmare, confucianismul a fost declarat religie oficială, ea orientând și
direcționând atât societatea antică chineză, cât și o buna parte a feudalismului.
Daoismul. Alături de confucianism, dar în opoziție cu acesta, s-a aflat
daoismul.
În literatura de specialitate nu există o poziție clară, unanim acceptată,
referitoare la creatorul daoismului. Unii specialiști leagă apariția daoismului de
numele și activitatea filosofului Lao-tzu, care se spune ca a trăit
în același timp cu Confucius sau chiar înaintea lui. Meditațiile
sale filosofice ți politice ar fi fost scrise și transmise mai târziu
de discipolii săi, scrisă în secolele IV-III i.e.n. și cunoscută
ulterior sub numele Dao –de-tzin.

24
În lucrarea Dao-de-tzin sunt criticate concepțiile religioase și social-
politice din epoca respectiva. Toate nenorocirile din viața poporului provin din
faptul că stăpânirea încalcă legea Dao.
Daoiștii în practica socială promovau ideea revenirii la trecut pe care îl
idealizau, a nonacțiunii și a pasivității sociale.
Mulțumirea, satisfacția umană nu se puteau realiza prin acțiune socială, ci
prin contemplare, prin liniște. Acest fapt a convenit autoritarilor și aristocrației
feudale, care vor transforma daoismul într-o religie și care va accentua și
dezvolta latura pasivistă, nonactivistă a acestei doctrine
Un alt curent de gândire cu importante conotatei politice, dar și cu un
pronunțat caracter critic și contestatar a fost cel promovat de Mo-tzu (479-381
i.e.n.). Critic al rânduielilor social-politice existente, adept al schimbării și
înnoirii sociale, concepția politică a lui Mo-tzu cuprinde și idei referitoare la
dreptul natural, contractul social și suveranitatea poporului. Pentru Mo-tzu,
inegalitatea socială, sclavia, exploatarea erau fenomene opuse stării naturale.
Importante idei a emis Mo-tzu și despre puterea de stat. După el, puterea de stat
este un drept al poporului și nicidecum al monarhului și de aceea, numai poporul
are dreptul să o exercite și să o controleze.
În ceea ce privește guvernarea, Mo-tzu pune la bază trei factori importanți:
experiența generațiilor precedente, opinia poporului și aplicarea în practică a
cunoștințelor.
Mo-tzu a fost un adversar convins al războiului ca
mijloc de reglementare a diferendelor sociale și un apărător
al păcii, care era considerată starea normală a oamenilor.
Deși a fost un contestatar și un critic al existenței
aristocrației, Mo-tzu a acceptat, în baza principiului
diviziunii sociale a muncii, existența unei clase dominante.
Cu toate acestea, putem aprecia ca Mo-tzu a promovat cel
mai radical curent social-politic din China antica.

25
Spre deosebire de toate societățile Orientului antic, în China a existat și un
puternic curent al legiștilor, ce a avut ca reprezentant pe Han-fei. Acesta s-a
ridicat împotriva formelor tradiționale de organizare și conducere socială,
promovând o doctrină ce pune, la baza organizării și funcționarii statului legea.
Potrivit concepției lui Han-fei, ca și natura, care își are propriile sale legi,
și societatea trebuie să-și aibă legile sale numite fa. Aceste
legi nu sunt veșnice, imobile, ci “se schimbă în concordanță
cu timpul”.
Promotor al unei noi politici administrative, Han-fei se
pronunța pentru o putere centralizată și o administrație
bazată pe legi edictate, iar respectarea acestora trebuie să fie
obligatorie pentru toți membrii societății, indiferent de
statutul lor social.

2.3. Grecia antică și gândirea sa politică


Alături de Roma, Grecia antică a constituit societatea sclavagistă cu cea
mai mare dezvoltare a vieții materiale și spirituale, fapt cu consecințe pozitive
pentru gândirea și practica sa politică.
Teoriile și concepțiile politice apărute în Grecia antică au constituit
adevărate izvoare de inspirație și meditație pentru gânditorii epocii moderne,
importante premise în evoluția gândirii social europene. Acest fapt îi determină
pe majoritatea politologilor, care analizează istoria ideilor politice, să considere
antichitatea elenă drept loc și moment al nașterii și debutului științei politice.
Spre deosebire de gândirea politica din Orient și Roma antică, cea din
Grecia antică se caracterizează prin câteva trăsături distincte, care o
particularizează, îi releva gradul de dezvoltare, forță de influenta și
originalitatea.
 Dacă în antichitate cele mai multe popoare și-au orientat cu precădere
preocupările spre problemele religioase, grecii, pe lîngă acestea, în

26
demersurile lor filosofice, morale sau politice, au avut în vedere
cunoașterea cadrului, a mediului social în care trăiesc și își duc existența,
a relațiilor dintre om și natura sau dintre acesta și structurile vieții
comunitare;
 Reflecțiile filosofico-politice ale grecilor nu aveau nimic comun cu
divinitate dar țineau de rațiune, de logică, de gândirea umană. În gândirea
politică greacă, divinitatea, zeii, jucau un rol minor, secundar, rațiunea,
etica, morala, aveau un loc și un rol mult mai mare în realizarea politicii
comunității, a binelui comun;
 Grecia antică este societatea în care asistăm la elaborarea unor adevărate
teorii și concepții politice atât despre societate în ansamblul ei, cât și
despre principalele sale domenii: politic, economic, moral, filosofic sau
juridic. În această direcție s-au distins Platon, dar mai ales Aristotel. Cel
din urma va inaugura un nou mod de studiu al societății, bazat pe principii
și metode științifice, cum ar fi deducția logică, analiza concreta și
comparată, observația etc.
 Pluralitatea formelor de organizare social-politică și de exercitare a puterii
în polisurile grecești va da naștere și unei pluralități de idei, teorii și
concepții politice, fapt ce va genera opinii, dispute politice, centrate
îndeosebi pe eficiența formelor și mecanismelor puterii, pe scopul și
finalitatea lor și mai ales spre realizarea binelui comun.
 Deși nu a excelat în privința practicii politice, gândirea politică din
Grecia antică stă la baza creării demonstrației văzuta ca formă și mijloc
de exercitare a puterii politice. Una dintre acestea alegerea magistraților, a
conducătorilor care se făcea prin tragere la sorți, întrucât vechii greci
considerau că toți cetățenii sunt apți și capabili să conducă, zeitatea
trebuia doar să decidă pe cel care urma să îndeplinească aceste funcții.
Democrația ateniană a creat unele principii care și astăzi și-au păstrat

27
valabilitatea, cum ar fi participarea directă, egalitatea între
cetățeni,posibilitatea de revocare a celor aleși etc.

Odată cu constituirea orașelor-state grecești, începe să se cristalizeze și


viitoarea gândire social-politică. Cele mai vechi izvoare care dezvăluie
începuturile acestei gândiri, sunt celebrele poeme Iliada și Odiseea, atribuite lui
Homer(sec IX î.e.n.). În aceste poeme este prezentată situația polisurilor
grecești din perioada de descompunere a societății gentilice și trecerii la cea
sclavagistă. Din această descriere reiese că autorul cunoaște cele trei forme de
organizare și guvernare a vieții politice monarhia, aristocrația și democrația,
deci ele existau și funcționau încă din acea vreme, daca Homer își poate
manifesta preferința spre una dintre acestea, monarhia căreia îi atribuie o
origine divină.
Următoarea informație ne provine de la poetul Hesiod (sfârșitul secolului al
VIII-lea- începutul secolului al VII-lea), în poemul sau Munci și zile. În acest
poem este descrisă o societate gentilică aflată în plină descompunere, în care
deja își făcuseră apariția elementele sclavagismului: proprietatea privată, clasele
sociale,statul și dreptul. Poetul este puternic legat de vechile structuri social-
politice și organizatorice, din moment ce detestă noua dezvoltare și face apel la
timpurile îndepărtate.
Dezvoltarea vieții orășenești și a celei economice în polisurile grecești a
determinat consolidarea, de-a lungul secolului al VI-lea, societății sclavagiste și
odată cu aceasta, a structurilor sale social-politice. Odată cu noua dezvoltare
socială apar și noile forțe social-politice reprezentate de grupurile
meșteșugarilor, comercianților, a oamenilor liberi, care, în scurt timp, vor intra
în conflict cu vechea aristocrație gentilică și cu structurile organizatorice și
politice existente. Creșterea conflictelor sociale va impune necesitatea realizării
unor reforme care să pună de acord vechile structuri social-politice cu noua
dezvoltare socială și forțele politice ce o susțineau. Atena reprezenta, la vremea

28
aceea, societatea cea mai dezvoltată din vechea Elada, fapt ce a impus
reformarea și restructurarea vieții sale sociale.
O asemenea acțiune a întreprins-o Solon (640-558
i.e.n.). Esența reformelor sale a constituit-o impunerea
legii ca suprem arbitru peste vechile tradiții care
susțineau vechea aristocrație gentilica. Deși puterea
rămânea în mâinile aristocrației, prin reformele
instituționale întreprinse de Solon, demosul(cetățenii)
câștigă dreptul să aleagă anumiți magistrați care
rezolvau probleme curente ale vieții sociale. S-au creat și
legiferat astfel primele forme incipiente, ale democrației.
În cercetarea, explicarea și interpretarea
fenomenelor vieții sociale privitoare la societate, stat, putere, politică și morală
din vechea Elada, un rol important l-au avut, pe de-o parte anumite școli și
orientări filozofico-politice, cum a fost cazul sofiștilor, iar pe de altă activitatea
și opera unor mari gânditori ca Pitagora, Socrate, Democrit, Platon și Aristotel.
În această perioadă, lupta și disputa politică s-au centrat pe două planuri
distincte: primul, cel dintre stăpânii de sclavi și sclavi, plan pe care îl regăsim în
toate societățile sclavagiste; al doilea, care este specific antichității grecești, a
vizat lupta pentru întâietate între cele două forme de guvernare, cea aristocratică
și democratică, susținute și promovate de cele două mari grupuri sociale,
aristocrația și demosul.
Un aport deosebit în cadrul gândirii și filosofiei politice l-au adus sofiștii.
Cel mai de seamă reprezentant al sofiștilor a fost Protagoras din Abdera (481-
411 i.e.n.). El a fost un important ideolog al democrației sclavagiste și a
considerat ca republica sclavagistă este cea mai buna formă de stat. Protagoras
și–a manifestat îndoieli chiar față de problema existenței zeilor. “Despre zei nu
știm nici dacă sunt, nici dacă nu sunt și nici cum arată“.

29
Sofiștii sunt, în același timp, și primii gânditori politici care au susținut
necesitatea abordării problemelor politice prin prisma categoriei de interes. De
pe această poziție, ei au criticat rânduielile sociale existente, au dezbătut aspecte
legate de regimurile politice și constituțiile acestora, au supus analizei relațiile
dintre clase, ajungând chiar să înfiereze instituția sclaviei.
O concepție interesanta pentru acea vreme pe care au emis-o sofiștii,a fost
privind dreptul. Pentru ei, acesta nu este o instituție divina, ci este rezultatul
convenției dintre oameni, dar aceste convenții sunt schimbătoare, ele nu sunt
valabile în toate timpurile și sub toate guvernămintele.
Socrate (469-399 i.e.n.) a fost fondatorul unui cerc filosofic frecventat de
tinerii aristocrați și de partizanii politici ai lor, ca Platon, Alcibiade, Xenofan
etc.
El este promotorul unei filosofii fundamentate pe etica idealistă religioasă.
După părerea sa, adevărata morală trebuie să izvorască din cunoașterea
existenței unui principiu spiritual în om (sufletul) și
în natură (divinitatea). Puternic impresionat de
religie, etica sa idealistă se transforma într–o
teologie. Aplicată la viața socială, moralitatea
promovată de Socrate nu aparține decât unui mic
număr de oameni aleși. El respinge democrația,
considerând–o putere a gloatei, fiind împotriva
participării demosului la treburile și hotărârile comunității, pe motiv că aceasta
este lipsit de experiență și obiectivitate. După Socrate, puterea în stat trebuie să
aparțină aristocrației, întrucât ea este exponenta adevăratei moralități.
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai idealismului antic și ai
filosofiei politice a fost Platon (427-347 i.e.n.). Față de alți gânditori, Platon și-a
expus concepțiile politice în lucrări distincte ca: Omul de stat, Republica și
Legile.

30
Discipol al lui Socrate, Platon a încercat să–i continue opera filosofică în
special în problema moralității. În schimb, sub aspect politic a încercat să–și
păstreze o anumită neutralitate și nu a pledat pentru nici o forma de
guvernământ aristocratică sau democratică, pe care le considera denaturate și
corupte.
Pe baza idealismului obiectiv, Platon a constituit și o proprie concepție
despre etică. După el, manifestările superioare ale vieții morale (înțelepciunea și
curajul) aparțin numai unui număr restrâns de aleși,
aristocrații, demosul nu este capabil decît de o
moralitate negativă, caracterizată prin supunere,
cumpătare. În ce–i privește pe sclavi, Platon nu–i
considera oameni și le contesta orice capacitate de viața
morală. Virtutea, dreptatea, o îmbinare armonioasă între
înțelepciune, curaj și cumpătare nu este posibilă decât în
statul ideal, în care se realizează dominația aristocrației.
În “statul ideal” propus de Platon, societatea este
structurată în trei clase: prima, filosofii, cu rol de a conduce, ei întruchipând
înțelepciunea, virtutea; a doua, războinicii, cu rolul de a apăra societatea și
pentru care Platon propune educarea lor de către stat pentru a mări unitatea lor
și a diminua invidia, filosoful susținând că aceștia să nu posede nimic personal
dar totul să fie în comun; treia clasă sunt agricultorii și meseriașii care trebuie
să producă tot ce este necesar pentru întreținerea statului.
În afară de “statul ideal”, Platon a mai menționat incă patru forme de stat,
pe care le consideră inferioare: timocrația, oligarhia, democrația și tirania.
Timocrația, deși nu poate să satisfacă “statul ideal”, se apropie de acesta. O
asemenea forma de guvernare era caracteristică Spartei. Oligarhia este definită
de Platon drept puterea unui număr restrâns de oameni bogați, proprietari de
sclavi, negustori, cămătari. Democrația sclavagistă era forma de guvernare
caracteristică Atenei din timpul lui Platon, dar care nici ea nu satisface cerințele

31
“statului ideal”. Tirania este cea mai inferioară forma de stat, intricat ea se
bazează pe constrângere și violență.
Platon este și primul gânditor care este preocupat de crearea unei științe
aparte despre studiul societății. Pornind de la deosebirea dintre știința, în
general, și “științele speciale care au ca obiect cutare sau cutare cunoștințe”,
autorul susține ca în “statul ideal” trebuie sa existe “o știință aflătoare în
anumiți cetățeni care să ne poată da sfat relativ la statul întreg și la cârmuiala
lui”.
Deși nu se pronunță direct pentru politică ca o știință aparte în studiul
societății, Platon lasă însă să se înțeleagă posibilitatea că politica să
îndeplinească acest rol.
Aristotel (384-322 i.e.n.) și–a expus concepțiile social–politice în lucrările
sale: Etica Nicomahica, Politica, Constituțiile. Este gânditorul care realizează un
studiu de ansamblu și de anvergură al societății,
supunând analizei domenii distincte ale acesteia,
cum ar fi cel politic, moral, economic, juridic sau
filosofic.
În elaborarea teoriilor și concepțiilor sale,
Aristotel pornește de la studiul științific și riguros al
lumii, al societății, folosind în acest sens ca metode
de cercetare analiză concretă și comparată, deducția
logică, observația premeditată.
Întregul crez filosofico–politic al lui Aristotel a fost pus în slujba realizării
ideii Binelui uman. În Etica Nicomahica, Aristotel afirma “deși acest bine este
același și pentru fiecare individ în parte, și pentru cetate în ansamblul ei, este
evident mai important și mai desăvârșit să iei asupra ta răspunderea și salvarea
binelui cetății, fără îndoială, este de dorit sa faci binele unui singur om, dar mai
frumos și mai înălțător e să–l înfăptuiești pentru un popor întreg sau pentru o
cetate”.

32
Tot în ideea realizării Binelui comun, Aristotel încearcă să explice noțiunea
de cetate sau stat. Statul-se constituie ca o asociație naturală, deci prin voința
liber consimțită a indivizilor, cu scop moral. El este prin excelență o asociație
politică care are ca scop realizarea binelui, “iar binele cel mai desăvârșit îl
realizează asociația cea mai desăvârșită – statul”
O atenție deosebită a acordat în studiile sale Aristotel a acordat problemei
formei de guvernământ. El consideră că natura formei de guvernământ este dată
de cine și în folosul cui guvernează, conducerea putând fi făcută în conformitate
cu Binele comun sau în virtutea interesului personal. Pornind de la acest criteriu
moral și de la numărul și calitatea celor care exercită puterea, Aristotel distinge
șase forme de guvernământ, trei pure sau normale (monarhia, aristocrația și
politica) care pun în centrul guvernării scopul moral și trei impure sau anormale
(tirania, oligarhia, democrația) care sunt derivate de la scopul moral al
guvernării. “Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect
interesul general, se numește, vulgar, regalitate. Cu aceeași condiție,
guvernământul minorității, dacă nu este redusă la o singură persoană, este
aristocrație. În sfârșit, când majoritatea guvernează în sensul interesului
general, guvernul primește ca nume special numele generic al tuturor
guvernămintelor și se numește republica”.
Din cadrul formelor derivate sau impure, Aristotel acordă o deosebită
atenție democrației, pe care însă o identifică cu demagogia: “Ceea ce distinge în
mod esențial democrația de oligarhie este sărăcia și bogăția; și oriunde puterea
este în mâna bogaților, majoritatea sau minoritatea, este o oligarhie; oriunde este
în mâna săracilor, este demagogie”.
Reprezentant al aristocrației sclavagiste, Aristotel a fost preocupat de
asigurarea stabilității statului, condiția fiind atenuarea inegalității sărăciei și
nedreptății. “Când într–un stat sunt mulți oameni lipsiți de drepturi politice,
când în altul sunt mulți săraci, atunci un astfel de stat este inevitabil încărcat cu
elemente dușmănoase și se vor produce inevitabil zguduiri”.

33
Stabilitatea unui stat, a unei societăți, este data de forma de guvernământ.
Pentru a evita disputele interne pentru putere între cei săraci și bogați, Aristotel
promovează ideea unei forme de guvernământ mixtă, care sa îmbine trăsăturile
republicii cu cele ale aristocrației. În aceasta situație, puterea ar fi aptă să asigure
echilibru și stabilitate statului. “În fiecare stat–spune Aristotel–întâlnim trei
clase de cetățeni: cei foarte înstăriți, cei cu totul neavuți și cei situați la mijloc.
Întrucât, după părerea unanimă, cumpătarea și calea de mijloc constituie lucrul
cel mai bun, reiese evident ca și îndestularea mijlocie constituie cel mai bun
dintre toate bunurile”.
Dominat de ideea ca statul sclavagist trebuie întărit, Aristotel a încercat să
reglementeze raportul dintre stăpânii de sclavi și sclavi, să definească sclavia.
Pornind de la aceasta premisă, el a considerat ca este drept și folositor pentru
societate ca un om sa fie sclav și altul stăpân, cele două categorii sociale trebuie
sa fie unite, întrucât sunt călăuzite de interese comune.
Cu toate limitele gândirii sale: reducerea noțiunii de popor la cetățean, iar
acesta la proprietar, de sclav la unealtă vorbitoare, de neacceptare și neîncredere
în democrație și în capacitatea de conducere a demosului, limite determinate de
însuși stadiul dezvoltării istorice și al științei teoretice, de statutul sau social de
aristocrat, Aristotel rămâne cel mai mare și complet gânditor al antichității, un
precursor al științei politice moderne.
Începând cu secolul al II-lea î.e.n., gândirea politică grecească va pierde
tot mai mult din forță și rolul ei social și mai ales din originalitate, aflând–se din
ce în ce mai mult sub influența organizării statului roman, a vieții și practicii
politice din aceasta societate.

2.4. Gândirea politică în Roma antică.


Fenomenul politic roman s–a format și afirmat în procesul trecerii societății
romane de la epoca gentilică la organizarea statală, odată cu constituirea
republicii, secolul al VI-lea î.e.n. Pe măsura dezvoltării vieții materiale și

34
spirituale, ideile și instituțiile politice au dobândit o puternică identitate,
delimitând tot mai mult și mai clar de celelalte idei și instituții sociale, în special
de cele morale și religioase. Acest proces a prins contur și a devenit o
componentă a vieții sociale odată cu secolul al II î.e.n..
Deși păstrează în cea mai mare măsură trăsăturile generale ale spiritualității
antice, în existența și evoluția sa, gândirea și mai cu seama politică romană au
fost influențate de acțiunea unor factori proprii numai lumii romane cum ar fi:
 Gradul înalt al dezvoltării culturii și civilizației materiale și spirituale
romane. Acest fapt s–a reflectat în mod pozitiv și asupra evoluției
politicului, atât a aspectului sau teoretic, dar mai ales a practicii politice;
 Interferența și asimilarea de către societatea romană a culturilor și
civilizațiilor popoarelor cucerite, acestea constituind adevărate surse și
izvoare de dezvoltare a lumii romane, inclusiv a teoriei și practicii sale
politice;
 Existența în timp istoric și imensul spațiu teritorial-geografic în care s–a
mișcat și evoluat societatea romană, i–a permis acesteia și componentelor
vieții sale sociale, atât dezvoltarea și maturizarea sa, cât și confruntarea ei
cu o mare diversitate de problematici practico–politice care au obligat și
stimulat dezvoltarea gândirii și mai cu seamă practica politică romană.

În anumite perioade istorice, cum a fost cazul elenismului, organizarea


politica romană a influențat viața politică a numeroase societăți, inclusiv a
Greciei Antice, ea constituind pentru eficienta ei un model de urmat. Numeroși
gânditori, cum a fost cazul lui Polibiu, grec romanizat, au văzut în organizarea
politică romană cheia succeselor și victoriilor sale. Pornind de la modelul
roman, de la caracterul ciclic al formelor de guvernare, Polibiu va formula teza
guvernării mixte. După el, fiecare forma de guvernare cunoaște un ciclu de
evoluție, se dezvoltă, ajunge la apogeu și apoi decade, ca în cele din urmă ciclul
să fie reluat. Astfel, monarhia se transformă în tiranie, iar aceasta în aristocrație,

35
care reprezintă maxima înflorire a statului. La rîndul ei, aristocrația duce la
oligarhie, care se transformă în democrație, aceasta fiind ultima treaptă a
ciclului, ducând statul la decădere. De la democrație ciclul este reluat din nou.
Aplicând această teză la organizarea politică romană,
Polibiu constată că nici una din formele de guvernare pure
nu se regăsesc în conducerea romană, că aceasta de fapt
este o îmbinare armonioasă a celor trei instituții, încât cu
greu s–ar putea spune că respectiva guvernare este de
esență monarhică, aristocratică sau democratică. Polibiu
consideră că fiecare formă de guvernare luată separat
conține atât elemente pozitive, dar și negative, acestea din
urmă în timp conduc la decăderea statului. De aceea, nici una din formele de
guvernare nu este singura în măsura să asigure forța, stabilitatea, eficiența
actului de guvernare, fapt ce–l determină pe Polibiu să susțină guvernarea mixtă.
Teza guvernării mixte l–a influențat și pe Cicero, care în condițiile
acutizării crizei sistemului politic roman de la începutul secolului I î.e.n., a
luptei dintre democrație și aristocrație, vedea în aceasta singurul mijloc eficient
de impunere a actului de guvernare.
Cel mai de seama ideolog al democrației sclavagiste romane a fost Titus
Lucretius Carrus (99-55 î.e.n.). El și–a expus concepțiile filosofice de esență
materialistă și doctrină social–politică în poemul De rerum natura (Despre
natura lucrurilor).
Lucretius Carrus a fost totodată un ateu iluminist încercând să
demonstreze că zeii nu au nici o legătură cu ceea ce există, că oamenii pentru a
fi liberi trebuie să se debaraseze de credința în zei, ori pentru acea vreme și într–
o societate unde religia constituia o componență importantă a subordonării
spiritual–ideologice, acest fapt reprezentă o formă a luptei politice, de protest și
de negare a sistemului social–politic .

36
Cel mai de seamă reprezentant al aristocrației sclavagiste romane din
secolul I î.e.n. a fost Marcus Tullius Cicero (106 - 43 î.e.n.). Deși nu a formulat
teze, concepții originale legate de drept, filosofie sau politică, totuși prin opera și
activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea acestor domenii. În filosofie, Cicero
este primul gânditor care a tradus în limba latină termeni de specialitate și care
ulterior vor fi preluați de întreaga gândire filosofică din Europa Occidentală.
Concepțiile din domeniul juridic–politic de la
Cicero oglindesc încercările aristocrației romane de a găsi
pentru acea perioada, secolul I î.e.n., mijloacele de
guvernare cele mai eficiente pentru asigurarea ascensiunii
politice a Romei și estomparea sau diminuarea crizei de
sistem, care deja la acea vreme începuse să se manifeste.
În consecință, în lucrările sale “Despre stat” și “Despre
legi”, aflat sub influența tezei guvernării mixte a lui
Polibiu, Cicero a încercat s–o impună Romei sub formă principatului, adică a
concentrării puterii în mâinile împăratului și a cercului ce–l înconjoară, cu
menținerea cel puțin formală a republicii și a instituțiilor sale democratice.
Idealul politic al lui Cicero a fost statul sclavagist, o îmbinare între monarhie,
aristocrație și democrație.
Față de popor, Cicero a manifestat o atitudine de neîncredere, considerând
ca acesta este lipsit de rațiune și înțelegere și ca urmare nu poate participa la
conducerea societății. Din rațiuni strategice, politice și în interesul proprietarilor
de sclavi, Cicero s–a pronunțat pentru menținerea unor drepturi și libertăți
politice pentru aceasta “căci tot nu vor ști cum să le folosească”.
În schimb, față de aristocrație, de grupările acesteia a fost adeptul
înțelegerii (concordia ordinum), în special între gruparea senatorilor și a
cavalerilor pe care le consideră baza întregii organizări politice romane.
Un alt curent în gândirea politică a lumii romane a fost prezentă și școala
stoică, creată și dezvoltată sub influența celei grecești. În esență, stoicismul

37
roman a făcut apologia statului sclavagist, a susținut caracterul veșnic și
constant al acestuia, a urmărit să apere și să legitimeze interesele aristocrației
sclavagiste, să atenueze tensiunile și disputele sociale, să le confere o altă
turnură și o altă cale. În acest sens, ei au promovat ideea armoniei sociale dintre
oameni, indiferent de clasa lor socială.

2.5. Ideile şi gândirea politică medievală


Deși intolerantă față de religia greco-romanilor, Biserica Catolică
asimilează elemente ale ideologiei antice, cum ar fi filozofia platonică și
aristoteliană (prin intermediul bizantinilor și arabilor) și jurisprudența romană.
Astfel apar patristica și scolastica, concepții religioase despre lume, care nu
posedă un caracter unitar și care se constituie ca două mari perioade în gândirea
politică și religioasă medievală.
Patristica este prima perioadă a gândirii creștine (secolele I - al VIII-lea)
care a avut ca reprezentanți: apostolii, Tertulian, Clement al Alexandriei,
Origene, Lactanțius, Augustin de Hipona ș.a. și care au pus bazele literaturii
teologo-filozofice.
Istoricii gândirii politice din perioada timpurie a evului mediu păstrează
adeseori vocabularul latin al scriitorilor creştini, ţinând astfel să sublinieze că
traducerea ar putea duce la o înţelegere greşită. Cuvântul sacerdoțium înseamnă
deopotrivă instituţia bisericii şi responsabilitatea ei morală superioară sau pe
termen lung, imperium sau regnum (după cum este vizat un imperiu sau un
regat) înseamnă atât instituţia autorităţii civile, cât şi funcţiile ei particulare, de
menţinere a ordinii şi de protejare a societăţii în general faţă de forţele din afară,
ce ar urmări, eventual, să o distrugă.
În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori
modelatori ai societăţii şi ai idealurilor ei:
 Biserica instituţională, organizată ierarhic, şi şeful ei, episcopul Romei,
papa;

38
 Influenţa în declin a Romei imperiale cu dreptul şi instituţiile ei;
 Barbarii germanici care creaseră separat o divinitate regală şi care aveau o
concepţie proprie despre conducerea militară şi personală, loialitatea fiind
ataşată acestei persoane, nu funcţiei deţinute de ea.
Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee iar Europa barbară
reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de neam şi faţă de regalitatea personală.
Papalitatea era susţinută de argumentele unor teologi ca Aureliu
Augustin(( 354-430) (Sf. Agustin de Hipona) care promova loialitatea şi
obligaţia faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de instituţii pământeşti.
Aureliu Augustin a pledat pentru ideea ca o comunitate adevărată şi
dreaptă era aceea care venera şi adora după cuviinţă pe Dumnezeu. Curând,
această teză va fi golită de sensul ei spiritual şi
răstălmăcită în sensul unei scheme de împărţire
a jurisdicţiilor şi dominium–ului (stăpânirii)
între două instituţii: biserica şi statul, care
realizau unitatea creştinătăţii potrivit sferelor de
influenţă, considerate a fi în armonie asupra
aspectelor spirituale şi respectiv temporale ale
vieţii creştine.
În anul 494 Papa Gelasius I i-a scris
împăratului bizantin că existau două puteri
princiare prin care este cârmuită lumea–
autoritatea sacră a clerului şi puterea regală. Responsabilitatea preoţilor era mai
importantă, pentru că la Judecata de Apoi ei aveau să dea socoteală pentru
cârmuitorii de oameni. Gelasius I susţinea că însăşi demnitatea imperială era
acordată prin mila Domnului şi că preoţii ascultă de legile împărăteşti privitoare
la ordinea publică, dar împăratul se supune clericilor investiţi cu administrarea
Sfintelor Taine.

39
Această teorie a lui Gelasius I, care în esenţă preconiza conducerea lumii
de către două spade, cea spirituală având o autoritate fundamental superioară
celei temporale, va marca începutul unei îndelungate tradiţii de conflict între
biserică şi stat, între sacerdoțium şi regnum, adică între sfere de autoritate din
cadrul aceleiaşi societăţi.
În opoziţie cu această concepţie, stătea ideea germanică a regalităţii
divine care se baza pe trei teze esenţiale:
 Autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii;
 Suveranitatea lor este nelimitată şi invizibilă (deşi moralmente ei sunt
datori să se conformeze legii divine);
 Orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

În secolele VII–VIII-lea regalitatea era controlată de biserică prin


ceremoniile de încoronare oficiate de cler. Autoritatea regală a fost creştinizată,
iar regii germanici erau priviţi în termenii Vechiului Testament. Biserica a
devenit principalul depozitar al gândirii şi opiniei culte, la toate nivelurile
societăţii. În mod inevitabil, oamenii bisericii au pătruns în administraţia
regatelor şi a altor formaţiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii
administratori competenţi, disponibili pentru îndeplinirea dregătoriilor seculare.
În consecinţă,intrarea în biserică era o cale importantă de promovare socială.
Scolastica este a doua perioadă din evoluția doctrinei creștine, când sunt
introduse elemente din filozofia greacă, perioadă în care are loc confruntarea
dintre cultura europeană religioasă și gândirea laică medievală.
În lucrările sale, "Summa Theologiae" și De regno (sau De regimine
principum), Toma d'Aquino, militează pentru dependența puterii laice față de
cea a clerului și fundamentează doctrina care va sta la baza Bisericii Romano–
Catolice. Susține că statul a apărut datorită caracterului social al omului (cum
susținea și Aristotel), dar acesta nu poate exista fără participarea divinității. De
aceea ar trebui ca statul să fie subordonat Bisericii și trebuie să contribuie nu

40
numai la asigurarea cerințelor materiale, ci și spirituale ale membrilor săi, astfel
încât fiecare cetățean să fie un bun creștin. Mai mult, papa, ca reprezentant
suprem al divinității, are dreptul să sancționeze monarhii, teză care avea să aibă
o importanță deosebită în evoluția relațiilor politice medievale. În ceea ce
privește individul, acesta trebuie să se supună legilor instituite de stat, legi care
sunt de trei tipuri:
 legi eterne: care guvernează lumea și au ca fundament rațiunea divină;
 legi naturale: cópii imperfecte ale legilor eterne;
 legi umane: invenții ale omului, cu cel mai mic grad de rațiune divină, de
aceea se schimbă cel mai des.

Unele din conceptele lui Toma d'Aquino (în speciale


cele inspirate de Aristotel) reprezintă o anticipare a
Renașterii. Susținea că autoritatea, deși vine de la
Dumnezeu, trebuie să treacă prin popor: omnis potestas a
Deo, per populum, deci doctrina tomistă se apropie de o
viziune democratică.
Un alt reprezentant al scolasticii este Dante Alighieri.
În lucrările sale, Despre monarhie, Banchetul, Divina Comedia, supune
discuției raportul dintre stat și Biserică. Omul este o ființă socială, cetățean al
lumii, responsabil pentru faptele sale, iar statul apare
ca urmare a predeterminării naturii în raport cu forțele
supranaturale. Relațiile politice reprezintă pentru
autor un domeniu al activității oamenilor. Susținând
că scopul statului este omul și că puterea statală
trebuie să fie deasupra celei bisericești.
Un continuator al gândirii politice a lui Dante este Marsilio de Padova. În
lucrarea sa Defensor pacis ("Apărătorul păcii"), susține ideea naturii sociale a
omului (ca și Aristotel) și definește statul ca o instituție socială suficientă,

41
pentru care dreptul reprezintă un produs al vieții statale, în opoziție cu dogma
creștină, unde statul avea ca temei dreptul divin. De asemenea, afirmă teza
separării statului de Biserică. Mai mult, Biserica ar trebui să–și desfășoare
activitatea sub controlul instituțiilor statului ca unic reprezentant al poporului
suveran.
Ca și Aristotel, Marsilio de Padova menționează cele trei forme corecte de
organizare a statului (monarhia, aristocrația și politia) și forme incorecte de
organizare a statului (tirania, oligarhia și democrația). Anticipează ideea
separării puterilor în stat, descriind raportul care trebuie să existe între puterea
executivă și cea legislativă.
În evul mediu a avut loc transformări social–politice și spirituale majore.
Daca în Occident gândirea politică a fost influențată de religia creștină atunci
Orientul a fost sub influența religie musulmane apărut în anul 622 care a unit
lumea arabă ce va răspândi Islamul rapid în Siria, Irak, Persia, Maghreb, Spania
în mai puțin de un secol. Mai mult, după Cruciade, expansiunea islamului se va
relua și în Extremul Orient, Africa Centrală, spațiul balcanic. Credincioșii se
integrează într-o comunitate în care cetatea musulmană se prezintă ca o
teocrație. Cartea de bază, Coranul, este și cod juridic. Puterea executivă, în
același timp civilă și canonică, aparține doar divinității, față de care toți cetățenii
sunt egali, deci doar teoretic există un fel de democrație.
Unul dintre primii mari filozofi arabi, Al–Farabi (870-950), a scris și
câteva tratate de politică: Despre concepțiile locuitorilor orașului virtuos,
Aforismele omului de stat, Politica civilă. Orașul este imaginat ca un întreg, ale
cărui părți interacționează ca într-un organism. Fiecărui membru al societății îi
este destinată sarcina cea mai potrivită cu abilitățile sale. Șeful statului trebuie să
fie curajos, inteligent și cu sete de cunoaștere, calități asemănătoare filozofului-
rege din "Republica" lui Platon. La acestea, Al–Farabi adăuga și capacitatea de
a comunica cu lumea celestă, deci de a fi asemeni unui profet, teorie care a avut
un impact evident și în lumea europeană de mai târziu.

42
Avicenna( Ibn Sina 980–103), savant
multidisciplinar, pe lângă conceptele sale
filozofice, în care prima realitate se raporta la
divinitate, în politică a considerat ca esență
metodele de realizare a puterii și guvernării, în
organizarea treburilor de stat. Ca și Platon,
preconiza existența a trei categorii sociale
(conducători, străjeri și lucrători), numai că situația
lucrătorilor era mai bună decât la filozoful grec.
Ibn Khaldun (1332-1406), în lucrarea Prolegomena, încearcă să
stabilească originile și cauzele evenimentelor politice. Susține că fenomenele
vieții sociale sunt supuse unor legi naturale. O trăsătură fundamentală a omului
ar fi nevoia de autoritate, de a fi limitat de o putere
superioară, în absența căreia ar domni dezordinea
și anarhia. Aflat în epoca de decadență a
sistemelor politice ale lumii arabe, Ibn Khaldun se
preocupă și de cauzele constituirii și dezagregării
statelor, formulând o lege a evoluției lot ciclice.
Menținând–se pe linia religioasă a Coranului,
opera sa nu are o finalitate practică, fiind mai degrabă străbătută de un pesimism
idealist. Cu toate acestea, opera sa anunță apariția Renașterii.

2.6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.


Renaşterea a fost o mişcare social-culturală, politico-juridică și spirituală
europeană, marcând începutul crizei orânduirii feudale, a afirmării pe scena
istorică a burgheziei. Această mişcare s–a manifestat cu putere în sec. XV.
Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o adevărată auroră în această
istorie, caracterizată prin adevărate explozii spirituale, materiale, politice,
culturale.

43
Nicolo Machiavelli (1469-1527) a fost un om politic și istoric italian.
Principala sa opera “Principele” cuprinde importante date referitoare la politică.
Autorul consideră că în politică dictează
interesele și forța. Aceste două elemente erau
considerate ca superioare problemelor de ordin
moral. Autorul pornește de la interesele generale
ce primează în fața intereselor particulare.
Machiavelli a contribuit la despărțirea
teoriei despre morala de teoria politică și de
teologie. El e considerat pe bună dreptate
întemeietorul științei politice moderne. În
lucrările sale sunt precizate următoarele reguli și
principii privind organizarea politică și
guvernarea:
 Necesitatea previziunii politicii care să permită luarea unor măsuri
corespunzătoare;
 Necesitatea unei conduceri ferme bazată pe abilitate (diplomație) sau
forță;
 Formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul
mijloacelor folosite;
 Separarea puterii politice de biserică;
 Scoaterea politicului de sub incidența fenomenului religios.

Tot în lucrările sale, Machiavelli dezvoltă ideea dezvoltării ciclice a


formelor statale, la baza căreia a pus fenomenul rotației, al alterării binelui și a
răului. Conform acestei concepții, există șase forme de stat, trei dintre care sunt
rele și trei bune.

44
Aplicând această idee obținem următoarea schemă a dezvoltării ciclice a
formelor statale: Monarhie–Tiranie, Tiranie–Aristocrație, Aristocrație–
Oligarhie, Oligarhie–Democrație, Democrație–Ochlocrație.
În concepția lui Machiavelli, cea mai bun formă de stat o constituie
republica mixtă, care constă dintr-o îmbinare a monarhiei, aristocrației și
democrației.
Un alt domeniu de investigație a lui Niccolo Machiavelli îl constituie lupta
dintre nobili și plebei, pe care el o apreciază, considerând că ea are un efect
educativ asupra cetățenilor și contribuie la întocmirea unor legi bune. El
considera că bunele exemple iau naștere dintr–o educație bună, educația bună–
din legi bune, iar legile bune–din acele frământări care se petreceau în societate.
Însă Machiavelli face diferențierea clar dintre lupta între clasele sociale și între
fracțiunile politice, subliniind că în urma celor dintâi, societatea progresează, se
hotărăsc lucruri noi se realizează revoluții, pe când în cadrul luptelor dintre
fracțiuni, acestea luptă exclusiv în scopuri personale. Deci, lupta claselor
constituie un fenomen necesar și inevitabil în orice stat.
Într-un stat sănătos, după părerea lui Machiavelli, instituțiile juridice
trebuie să aibă ca scop apărarea libertății cetățenilor. În acest context, puterea
este un instrument indispensabil care va impune oamenilor niște reguli, iar ei, de
teamă să nu fie acuzați, nu vor face nimic împotriva cetății.
Deși vorbește despre libertatea uman, Niccolo Machiavelli, nu
subestimează importanță armatei, afirmând că “romanii nu au cumpărat
niciodată cu bani pacea, dar întotdeauna cu tăria armelor, ceea ce nu cred că s-a
petrecut vreodată într-o altă republică”.
El apreciază modul în care romanii au luptat vitejește cât vreme au fost
liberi, până a se începe destrămarea marelui imperiu. Machiavelli renega
atitudinea principilor care acuză poporul de insucces în activitatea statală,
considerând de fapt pricina acestor căderi pe însuși conductorul.

45
În fine, celebra frază a lui Machiavelli “Scopul scuză mijloacele ” își are
originea în momentele de apărare a patriei: “patria e bine apărată, oricum ar fi,
fie cu mijloace josnice sau cu cinste”.
De fapt, toate principiile și ideile sale politice pe care le promova, aveau
singurul scop de apărare a integrității statului, ca fiind un întreg ce asigură
siguranța și libertatea fiecărui cetățean, pentru că acesta, folosind deja mijloacele
proprii, să–și clădească viața calm și în pace, știind că face parte dintr–o
comunitate care, deși trece prin momente de extrem, iese învingătoare, fie cu o
lege nouă, fie cu o structură nouă.
Jean Bodin (1530-1596), jurist, economist, filosof şi scriitor renumit al
Renaşterii, este, poate, figura cea mai impunătoare, alături de cea a lui Pierre de
la Ramée, în mişcarea intelectuală din Franţa epocii renascentiste.
Cea mai importantă lucrare a sa a fost
"Tratatul despre republică" unde se expune cu
claritate despre principiul suveranităţii statelor.
Lucrarea are şase părţi. În prima, autorul
studiază statul sau „republica” (termenul
antic)–în general–şi cercetează condiţiile
existenţei sale. În partea a doua, examinează
formele de guvernământ, iar, în cea de-a treia,
studiază diferitele organe ale statului şi
raporturile dintre ele. În partea a patra, el caută cauzele măririi şi decăderii
statelor. În partea a cincea, trece în revistă mijloacele lor de apărare în afară şi
înăuntru (armata, diplomaţia şi războiul). În partea a şasea, examinează viaţa
economică a statului, comerţul şi industria, monedele şi impozitele.
Bodin analizează scopul statului şi puterea care îl realizează. Această putere
care hotărăşte şi execută în ultimă instanţă este suveranitatea. Ea nu cunoaşte
deasupra ei decât legile eterne ale justiţiei; toate celelalte legi sunt sub ea,
fiindcă le face ea însăşi. Această putere supremă aparţine statului întreg şi nu

46
este altceva decât statul însuşi, considerat de autor ca un organism colectiv, ca o
persoană morală. Bodin a apărat principiile unei monarhii regale temperate. L-
au preocupat drepturile poporului, lucru dovedit prin datoriile pe care le impune
suveranităţii. În concepţia sa, regele trebuie să respecte, în mod absolut,
persoana şi averea supuşilor săi: „Suveranul nu este stăpân pe bunurile
supuşilor săi ... [el]nu poate stabili impozite fără consimţământul adunării
generale”. Modelul de monarhie pe care î-l propune Bodin se îndrepta, de fapt,
către monarhia constituţională pe care aveau s-o preconizeze cugetătorii
politici ai veacului al XVIII-lea.
De asemenea a avut viziuni progresiste și despre confesiunile religioase.
Când, într-un stat, există mai multe confesiuni, cel mai înţelept lucru, afirmă el
(care era catolic), este ca fiecare cetăţean să fie lăsat să creadă în felul său.
Aşadar, Bodin era adeptul toleranţei religioase, din motive de ordin practic,
punând înainte interesul statului. Toleranţa religioasă era o necesitate pentru
pacea spirituală a lumii şi pentru buna ei dezvoltare.
Un loc aparte în evoluția gândirii politice renascentine îl dețin gânditorii
socialismului utopic, dintre care Thomas Morus și Tommaso Campanella.
Thomas Morus a scris lucrarea “Utopia”, iar Tommaso Campanella a scris
lucrarea “Cetatea soarelui”.
Principalele idei ale gânditorilor socialismului utopic s–au referit la
egalitatea deplină a membrilor societății fără discriminare. Ei optau pentru o
societate ideală prin înlăturarea proprietății private.
Thomas More (1478 –1535)–în 1515 a scris cea mai faimoasă și
controversată operă a sa, De optimo statu rei publicae deque nova Utopia
("Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie", pe scurt:
„Utopia”), un roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui
prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, și al cărui
nume înseamnă „cel care vorbește fără sens” în greacă), descrie organizarea
politică a unei națiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-

47
topos, „niciun loc”, și eu-topos, „loc bun”) .În această carte, orașul Amaurote
este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros și mai demn”.
În opera sa, More contrastează viața socială contențioasă a statelor
europene, cu aranjamentele sociale ordonate și rezonabile ale Utopiei și ale
ținuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, și
Aircastle). În Utopia, proprietatea privată nu
există, și se practică o toleranță religioasă aproape
absolută. Mesajul principal al operei este
necesitatea în primul rând de ordine și disciplină,
mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă
este aproape totalitară, și foarte diferită de ceea ce
înțelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care
încercările de discutare a politicilor publice în
afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu
moartea.
Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în
ceea ce privește lipsa proprietății private, dar în Utopia nu există ateismul
considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranță pentru diferite
practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece More considera că dacă
un om nu credea în Dumnezeu sau într-un tip de viață după moarte, nu i se putea
acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principii care să
nu derive din propria persoană.
Având ca punct de plecare „Republica” lui Platon și romanul utopic
alexandrin, „Utopia” propune o formă de stat ideală, întrevăzută în spațiul
exotic și fictiv al insulei Utopia, anticipatoare a societății comuniste, în care
proprietatea privată să fie desființată, valoarea individului fiind determinată de
valoarea muncii sale.

48
Tommaso Campanella (1568 –, 1639)-Călugăr dominican format sub
influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri",
"Cetatea Soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile
Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp
de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare
de a organiza rațional societatea preconizând
desființarea proprietății private, fiind astfel, alături
de Thomas More, unul dintre cei mai importanți
precursori ai teoriei comunismului. Referitor la
cunoaștere Campanella consideră-în spiritul noii
epoci, că baza ei constă în sensibilitate.
Opera sa Cetatea Soarelui ia forma unei povestiri de călătorie. În urma
explorărilor sale, un marinar genovez care a descoperit o insulă necunoscută în
mijlocul oceanului indian expune marelui maestru al ordinului ospitalierilor
rezultatul cercetărilor sale.
Imediat ce a debarcat, locuitorii insulei l-au dus sa vadă reședința lor,
Cetatea Soarelui, numită astfel după șeful care îi guverna. Aceasta se ridica pe
colină așa încât să poată fi zărită de departe. Locuitorii acestui paradis sunt
guvernați de un monarh, care poartă numele de Soare. El concentrează în
mâinile sale toate puterile astfel el fiind șeful statului și al bisericii adică este
magistrat militar și preot.
Având competența universală șeful cetății soarelui judeca și hotărăște
singur în prima și ultima instanță. În exercitarea atribuțiilor sale monarhul este
ajutat de trei principi subordonați, care poartă ca și el nume simbolice pentru a le
arăta impersonalitatea. Astfel primul principe se numește Puterea, al doilea
Înțelepciunea, iar al treilea Iubirea.
Puterea are în grija sa ordinea din lăuntrul și siguranța din afară, adică el
conduce și armata.
Înțelepciunea are in grijă de știința și arte , conservarea și dezvoltarea lor.

49
Iubirea are sub îngrijirea sa tot ceea ce privește existența materială a
comunității și conservarea ei.
Suveranul era ales de colegiul miniștrilor ținând seama de indicațiile
colegiului funcționarilor și ale adunării poporului.
Adunarea poporului este alcătuita din toți cetățenii ajunși la maturitate, fără
deosebire de sens. Ea este numai un organism consultativ. Cetățenii se adună la
fiecare două săptămâni pentru a discuta afacerile statului , dar se mărginesc să
semnaleze autoritarilor superioare neajunsurile și modul în care ei le văd
îndreptate.

2.7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.


Epoca modernă (sec XVII pană în sec XIX), este perioada revoluțiilor
burgheze, a înlăturării monarhiei absolutiste și instaurării principiilor statului de
drept.
În această perioadă a avut loc revoluția tehnico–industrială cu implicații
puternice în evoluția societății în ansamblu.
Reprezentanții de seamă ai perioadei de început a epocii moderne s–au
remarcat iluminiștii francezi Montesquieu, Voltaire și J.J.Rousseau.
Charles Louis Montesquieu (1659-1755), scriitor, jurist francez s–a
remarcat prin fundamentarea principiului legalității ce trebuia și ce trebuie să
reglementeze raporturile dintre guvernanți și
guvernați. Tot el a analizat temeinic formele de
guvernământ republican, monarhic și despotic.
Prima sa lucrare care are conotații politice este
"Scrisori persane" publicată în 1721. Este o lucrare
critică și satirică la adresa despotismului monarhic și
a moravurilor clerului catolic. În opoziție cu
monarhia absolută, Montesquieu propune ca formă
de guvernământ Republica. După el republica este

50
singura capabilă să asigure democrația, în care interesul individual se realizează
prin cel comun, fapt ce conduce la crearea unei societăți puternice și
democratice, cu oameni fericiți.
Ideea republicii ca formă de guvernământ este încă prezentă în concepția
politică a lui Montesquieu, de ea legându-se mărimea și strălucirea Romei. În
schimb, decăderea acesteia este pusă pe seama pierderii libertăților civile prin
renunțarea la instituțiile politice democratice și la nevoile locuitorilor, fapt
similar cu situația din societatea feudala franceza din acele timpuri.
Lucrarea fundamentală filosofică, sociologică și politică a lui Montesquieu
este "Despre spiritul legilor"-în care autorul a făcut cercetări asupra legilor
romane privitoare la succesiune, asupra legilor franceze și asupra legilor feudale.
Prin această lucrare Montesquieu a dorit să realizeze o sinteză teoretică
asupra societății din perspectivă multidisciplinarității (filosofie, drept, economie,
sociologie, geografie, politologie, istorie).
Elementul esențial al întregii sale construcții teoretice este legea care "în
înțelesul cel mai larg sunt raporturile necesare care derivă din natura
lucrurilor și în acest sens tot ce există are legile sale, divinitatea are legile sale,
substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor,
omul cu legile sale. După Montesquieu în societate există două tipuri de legi:
legile naturii, izvorâte din evoluția naturii lui și legile pozitive create de oameni,
care "derivă numai din structura ființei noastre și care constă înainte de
constituire societății".
Prin natura guvernării Montesquieu înțelege structura sa particulară, iar
principiul guvernării îl reprezintă pasiunea oamenilor care o fac să acționeze. Ca
forme de guvernare el distinge republica și monarhia. Republica este forma de
guvernare realizată prin participarea poporului la conducerea și deținerea puterii.
După nivelul participării poporului în totalitate sau numai în parte se nasc două
tipuri de republici – republica democratică și aristocratică. Principiul ei este
virtutea politică, adică dragostea de patrie și libertate.

51
Republica democratica nu este posibilă decât în țările mici, unde toți
cetățenii au posibilitatea să se instruiască și să participe la treburile obștii.
Republica aristocratică este o guvernare a reprezentanților marilor proprietari
ce dețin și exercită puterea în numele acestora.
Monarhia este guvernarea unei singure persoane, potrivit legilor stabilite.
În monarhie trebuie să existe puteri intermediare subordonate și dependente,
unde să se mențină privilegiile nobiliare, privilegii care împiedică evoluția spre
republică, dar și spre despotism.
Guvernarea despotica este aceea în care unul singur guvernează, nu după
legi, ci potrivit bunului plac al monarhului. Principiul acestei guvernări este
teama, iar scopul ei este liniștea. Pentru a–și întări puterea despoții își asociază
religia care, așa cum spune Montesquieu, reprezintă "o teama adăugata la
teama".
Deși Montesquieu nu și–a declarat deschis opțiunile pentru o formă de
guvernare, a fost interesat de limitarea monarhiei, acceptând o monarhie
constituțională după modelul englez cu predominanța aristocratică. Așa se
explica și elogiul făcut constituționalismului englez de Montesquieu, precum și
preocuparea lui de a limita puterea monarhului prin alta putere a statului. Într–o
forma sau alta, el reia teoria separării puterilor formulata de J. Locke, pe care o
dezvoltă și o adaptează situației societății franceze.
În teoria sa politică Montesquieu a fost preocupat și de relația dintre climă,
așezare, întinderea solului, feluri de viață și gândire al unui popor, economie,
religie și instituțiile politice, susținând că toate acestea ar determina legile țării
respective. Aceste condiții diferite generează legi diferite pentru țări în așa
măsura, încât “este o foarte rară întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite
pentru altul“, precizează Montesquieu. Pornind de la această corelație dintre
clima, sol, așezare politică și legi, mulți autori tind să–l considere pe
Montesquieu un precursor al teoriei geopolitice.

52
François –Marie Voltaire (1694 – 1778)–Concepțiile sale filosofice au
tendințe materialiste care se îmbină cu concesii făcute idealismului și este
primul care a prezentat modelul unui simplu cetățean îmbrățișând în dorințele și
acțiunile sale interesele omului, ridicându-se
împotriva tuturor opresiunilor, apărând,
răspândind toate adevărurile umane.
Voltaire a fost un adversar deschis și
declarat al religiei, respingând dogma teologică a
revelației și ideea că religia ar sta mai presus de
rațiune și că ar fi data oamenilor de la natură. A
dus cu consecventă o luptă înverșunata împotriva
abuzurilor, intoleranței, cruzimii și fanatismului
bisericii catolice, cerând desființarea tribunalelor
ecleziastice pentru sentințele nedrepte împotriva “ereticilor”. Voltaire s–a
pronunțat pentru toleranța religioasă, pentru o “religie naturală” care sa exprime
și să promoveze interesele burgheziei. Principiul esențial de la care pornește
gândirea politică a lui Voltaire pleacă de la necesitatea subordonării politicii
”rațiunii normale”, adică a năzuințelor și intereselor burgheziei.
Opțiunile lui Voltaire pentru forma de guvernământ relevă într–o anumită
măsura evoluția gândirii sale politice. Este un adversar convins al despotismului
fiind un adept și simpatizant al monarhului luminat, iar, către sfârșitul vieții sale,
probabil și sub influenta republicii existente la Geneva, unde se stabilise în 1778
în Elveția la domeniul sau din Ferney, Voltaire ajunge să incline spre ideea
superiorității formei republicane de guvernământ față de cea monarhică.
Contrar iluminismului, Voltaire nu a fost un adept al principiului separării
puterilor în stat, dimpotrivă, el l–a combătut pe Montesquieu, considerând că
drepturile și libertățile burgheziei pot fi asigurate de o putere forte fără a fi
necesare puteri intermediare.

53
Această opțiune a lui Voltaire trebuie pusa în legătura directă cu categoria
socială pe care o reprezenta și ale cărei interese le fundamenta și promova,
marea burghezie.
Tot din aceste considerente, Voltaire respinge și ideile egalitariste
promovate de J.J. Rousseau, acceptând ideea ca în societate trebuie să existe
oameni care să nu depindă de nici o proprietate, singura libertate fiind aceea de
a–și vinde munca altuia.
Jean-Jacques Rousseau(1712 – 1762) a publicat lucrări de teorie social–
politică cum ar fi: Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre
oameni (1755), Contractul social sau Principiile
dreptului politic (1762), de educație și morală ca
Iulia sau Noua Eloiza (1761), Emil sau Despre
educație (1762), încheind cu celebra sa lucrare
filosofico-morala Confesiuni.
J. J. Rousseau își va construi întreaga teorie
social–politică din perspectiva intereselor și
aspirațiilor burgheziei mici, a stării a treia, de care
era legat prin convingerile și concepțiile
ideologice, dar și prin starea sa socială.
Lucrarea fundamentală în care își va expune teoria sa politică, noul model
de dezvoltare socială, va fi fără discuție Contractul social. Întreaga gândire a lui
Rousseau se fundamentează pe ideea că oamenii în mod natural sunt buni,
răutatea și decăderea lor s–ar datora societății, principiilor defectuoase pe care
aceasta se întemeiază și funcționează.
Deși a idealizat starea naturală, societatea primitivă unde oamenii erau
buni, trăiau liberi și egali, J.J. Rousseau a avut puterea sa vadă că reîntoarcerea
la acea stare naturala nu mai este posibilă și nu este în măsură sa rezolve
problemele cu care se confruntă societatea, oamenii. Pentru că rezolvarea nu ține
de trecut, ci de prezent și mai ales de viitor. Acest viitor constă în formularea

54
unui nou model de societate, de organizare social–politică care ar trebui sa fie "o
forma de asociație care sa apere și să protejeze cu toata forța comună persoana și
lucrurile fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu–se cu toți, să
nu asculte totuși decât el însuși și să rămână tot atât de liber cat și mai înainte”
De fapt, J.J. Rousseau dorește să realizeze o societate nouă, superioara
celei existente, care să asigure drepturile și libertățile de care oamenii au
beneficiat în starea naturală. Noua societate urma să se bazeze pe un nou
contract social. Pentru a–și asigura egalitatea oamenii urmau să cedeze de buna
voie comunității toate drepturile naturale și să primească în schimbul acestora,
drepturi civile mai sigure, dar limitate de voința generală. Egalitatea socială
trebuie să se bazeze mai întâi pe egalitatea economică, de aceea J.J. Rousseau
nu propune desființarea proprietății, ci doar o noua redistribuire a ei în mod
democratic, care să nu conducă nici la existența oamenilor bogați dar nici săraci.
Egalitatea bazată pe mica proprietate dorita de J.J.Rousseau era una ideală, dar
irealizabilă, ea venind în contradicție cu interesele marii burghezii și legile care
guvernau dezvoltarea capitalistă și, așa cum recunoaște și Rousseau, ea este
împotriva “forței lucrurilor”.
În noua ecuație a puterii J.J. Rousseau ia în calcul trei elemente distincte:
voința generală, suveranitatea poporului și guvernământul.
Voința generală este voința membrilor comunității. Ea nu este însa o sumă
a voinței intereselor particulare, întrucât acestea pot fi si contrare. Voința
comunității trebuie să fie mai presus decât interesele particulare, luând forma
interesului general.
Suveranitatea poporului este dată de totalitatea cetățenilor liberi, fiind
singura care garantează libertatea și egalitatea acestora. Ea este, în același timp,
expresia voinței generale pe care o întruchipează legea.
Suveranitatea poporului nu poate fi nici înstrăinata, nici divizată, fapt ce îl
conduce pe J.J.Rousseau la ideea negării separării puterilor și, în consecința, a
regimului reprezentativ. În concepția lui J.J.Rousseau, deputații nu pot fi

55
reprezentanții poporului, ci numai comisarii săi. Respingerea principiului
separării puterilor și a instituțiilor acestuia este justificată de J.J.Rousseau prin
faptul că suveranul, adică poporul, este cel care face legile prin participarea
directă a fiecărui membru, legile fiind astfel o expresie a voinței generale și
purtătoarea interesului general.
Guvernământul este, în concepția lui J.J.Rousseau, o instituție politică
aflată în slujba suveranului “ca un corp intermediar plasat între supuși și
suveran, pentru legătura lor reciprocă și însărcinat cu aplicarea legilor și
menținerea libertății atât civile cat, și politice”.
Deși consideră că guvernământul este o problemă secundară,
J.J.Rousseau formulează o concepție largă despre formele de guvernare. Luând
drept criteriu numărul membrilor care participă la guvernământ, starea lor
socială, el distinge: democrația, aristocrația și monarhia. Oricare dintre aceste
forme este legitimă, dacă ea se întemeiază pe suveranitatea poporului. Deși nu se
declara deschis pentru o anumită formă de guvernământ, J.J. Rousseau înclina
spre republică, considerând–o ca fiind cea care apără și reprezintă cel mai bine
voința generală.
Ceea ce îl distinge pe Rousseau de ceilalți iluminiști și, în special, de
Voltaire și Montesquieu, este faptul că el este primul care vede necesitatea
educației realizată pe baza teoriei pedagogice, a formării caracterelor, a virtuții,
ca o condiție pentru realizarea solidarității și unității pe plan social.
John Locke (1632 - 1704)-Filosofia sa politică are la baza sa teoretică
ideea dreptului natural; omul are anumite drepturi
naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate
este esențial. Oamenii se asociază într–o comunitate
organizată în baza unui contract social încheiat între
fiecare membru pentru a obține avantaje pe care nu le pot
avea, individual, în starea de natură. Contractul social este

56
fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică este o
asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei însuși fiind creatorii și beneficiarii
acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract dintre cel care conduce și
supuși care–i dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar
proprietățile lor să fie protejate într-un fel în care, în starea de natură, nu este
posibil.
Statul la John Locke este o reafirmare a libertății individuale naturale ( nu
o negare a acestei libertăți ) care–și regăsește în stat garanția existenței sale.
Indivizii sacrifică numai acele libertăți care fac posibila funcționarea statului ca
un organ superior de protecție. Pentru a demonstra că funcționarea statului
trebuie sa se bazeze pe anumite principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe
rațiunea pura, ci sunt regăsite în momentul nașterii Statului. Principiile de
funcționare a Statului sunt o consecința a acestor origini. Atribuirea consensului
cetățenilor pentru instituirea puterii politice lasă deschisă acreditarea ideii că
cetățenii ar putea oricând să revoce guvernământul sau să–i modifice structura.
J. Locke nu a fost foarte exact în a indica un model de organizare a
guvernării. Spunea ca legislativul și executivul trebuie să fie separate. De
asemenea, credea că puterea legislativă trebuie să fie cea mai importantă și cu
cea mai mare forță printre funcțiile autorității statului.

2.8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.


Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la
capitalism au generat mutații profunde în gîndirea politico-juridică de la
începutul sec. al XIX-lea.
Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B. Constant și J.
Bentham, care au definitivat teoria liberalismului. Reperele lui principale sunt:
separația puterilor în stat, neamestecul statului în viața social-economică,
supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de
antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății private etc.

57
Socialismul un este un alt curent care apare în această perioadă, mai întâi ca
elaborare teoretică doctrinară sub forma unor doctrine utopiste, care aveau ca
notă comună critica proprietarii capitaliste (sau pur şi simplu a proprietăţii
private). Cea mai puternică exprimare şi-a găsit-o în operele utopiştilor socialişti
francezi din prima treime a secolului al XIX –lea.
În anul revoluţionar 1848 clasa muncitoare se manifestă pentru prima dată
ca o forţă socială independentă în urma căruia apare și Manifestului comunist,
scris de K. Marx şi F. Engels, care va inaugura perioada de închegare a unei
doctrine cu pretenţii științifice, care va fundamenta emanciparea socială şi
politică a proletariatului.
Internaţionala I (1864-1872) afost o tentativă de organizare a unui partid
revoluţionar internaţional, care a eşuat însă mai ales din cauza caracterului său
compozit şi a luptei dintre partizanii lui Marx şi cei ai anarhistului rus Bakunin.
Mișcarea politică şi doctrina socialistă, cu excepţia exploziei din Paris (1870), s-
au orientat spre o cale nemarxistă ce a constituit Internaţionala a II-a (1889-
1914), care a contribuit la organizarea partidelor şi dezvoltarea doctrinelor de
factură social–democrată.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au
fost larg răspândite și alte concepții politice despre viitorul civilizației și
omenirii: teorie violenței, teorie elitelor, sociologia statului după M. Weber etc.
Esența de bază a majorității concepțiilor nesocialiste din această perioadă era
elitismul politic, avînd nuanțe foarte diferite. Principalele lui forme au fost:
elitismul romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-
politic. Caracteristic tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului,
nega rolul maselor populare în istorie, considera adevărata forță motrice a
istoriei personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din vârful piramidei
ierarhice. Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice
elitiste cu ideologia contemporană a neoliberalismului și neo–

58
conservatorismului, precum și cu curentele politice de ordin social-darwinist:
rasismul, fascismul, neofascismul.
În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare
amploare. Au apărut o mulțime de centre științifice, unde se cercetau procesele
politice la nivel național, se utilizau larg materialele obținute în rezultatul
prelucrării datelor empirice, analizei documentelor, rezultatelor sondajelor, se
alcătuiau caracteristici psihologice pentru anumite grupuri sociale.
Tot în această perioadă se observă integrarea sociologiei, psihologiei
sociale și științei politice cu predominarea cercetărilor empirice. Aceasta a
contribuit la aceea, că în anii 50 ai sec. al XX-lea politologii și sociologii încep,
împreună, să cerceteze:
a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă,
b) Metodele de folosire a propagandei și contra propagandei,
c) Problemele liderismului politic.
Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul
D.Easton, care a pus accentul pe analiza aspectelor psihologice ale activității
politice și a comportamentului politic al personalității.
În concluzie, știința politică contemporană este bazată pe cercetarea
literaturii din antichitate pînă în ziua de azi, demonstrînd unitatea de substanţă şi
metodă, şi cumulativă în sensul unei baze a cunoaşterii din ce în ce mai mari, şi
în ameliorarea rigorii inferenţiale. Există un pluralism în metodă şi abordare, dar
el este eclectic şi sinergic, mai curînd decît izolativ. Ea recunoaşte contribuţiile
substanţiale ale şcolii marxiste exemplificate în a sa istorie a claselor sociale,
contribuţiile straussienilor la istoria ideilor politice, contribuţia ştiinţei politice a
alegerii raţionale la rigoarea analitică, şi altele asemenea. Acest pluralism nu
este “izolativ”, el este eclectic şi integrativ, guvernat în ultimă instanţă de
angajamentul său lipsit de compromis faţă de regulile evidenţei şi inferenţei.

59
Referințe bibliografice:

1. Colas D., Dicționar de gândire politică, București, 2010.


2. Efremov V. Politologie. Evoluția gândirii politice. Chișinău, 2011.
3. Henri Wald, Expresivitatea ideilor, Craiova, Editura Cartea Româneasca,
1986.
4. Marcu V. Machiavelli: şcoala puterii absolute. Bucureşti, 1993
5. Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru
specialităţile nonprofil. –Chişinău: CEP USM, 2007.
6. Râbca E., Zaharia V., Mărgineanu V. Istoria doctrinelor politice şi de
drept. Chişinău, 2005.
7. Oţetea A. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti, 1993.
8. Sitaru L. Gândirea politică arabă. Concepte-cheie între tradiție și inovație.
Iași, 2009.
9. Stere, E., Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iași, 1998.
10.Strah Dumitru, Istoria gândirii politice (ghid metodic), Chișinău 2003
11.Varzari Pantelemom. Istoria gândirii politice (Note de curs). Chișinău,
2011.
12.Vieru Sorin, Robert Terente, Noile riscuri ale gândirii politice, Bucureşti
2011.
13.Voiculescu Marin, Istoria doctrinelor politice, note de curs, Editura
Hyperion, București 1992.
14.Pisier Év. Istoria ideilor politice. Timişoara 2000.
15.Zavtur A., Varzari P., Pârţac Gr. Elita politică şi societatea (Material
didactic). Chişinău 2000.
16.Миллер Д. Политические учения (Краткое введение). Москва, 2007.

60
3. PUTEREA POLITICĂ

3.1. Puterea politică. Conținut, trăsături


3.2. Autoritatea și legimitatea puterii politice
3.3. Consensul politic.
3.4. Funcţiile puterii politice.

3.1. Puterea politică. Conținut și trăsături


Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită în orice societate,
puterea politică, ca formă specifică a puterii sociale, joacă în cadrul acestuia un
rol major.
Noțiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de
generală, fără a fi în măsură să aibă niște delimitări clare, precise.
Unii autori definesc puterea prin stat, avînd în vedere rolul acestei instituții
în cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politică este puterea socială
concentrată în stat". O poziţie apropiata o are și G Burdeau, nici pentru el
neexistînd o delimitare clara între puterea de stat și cea politică. Un fapt
incorect, întrucît statul este numai o componență a puterii, și nu puterea în
totalitate. În sistemul puterii în afară de stat, intră și alte instituții politice cu rol
important în derularea vieții politice, cum ar fi partidele politice, forma de
guvernare, regimul politic, etc.
Într-adevăr, statul concentrează în cea mai mare măsură puterea politică,
dar nu în totalitate și nici în situaţia de a se identifica cu ea, întrucît fiecare din
aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte și, în același timp,
intercondiţionate.
Alți autori reduc puterea politică la forța social-politică care o deține și o
exercită. Este o abordare simplistă, reducționistă. Daca pentru un regim
autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definiție se poate apropia
de realitatea politică, în teorie, faptele stau și în acest caz altfel. Chiar și în

61
aceste regimuri alături de forța social-politică care deține și exercită puterea,
există și se manifestă, este adevărat în anumite limite, și alte elemente ce
constituie puterea. În regimurile democratice situația este și mai puțin relevantă,
unde, în afară de elementele instituționalizate ale puterii, în cadrul acesteia
trebuie să includem și opoziția politică.
În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este în
primul rînd o noțiune ideologică, ce exprimă, interpretează și fundamentează de
pe pozițiile și din perspectiva intereselor unei forțe social-politice, realitatea
politică.
Orice forță social-politică și cu atît mai mult una care se află la conducerea
societății, are o anumita viziune despre societate și pe care o impune în practică
prin putere. Acest fapt este valabil atît în cazul societăților totalitare unde există
o unică forță social–politică care prin putere, organizează și conduce societatea,
își promovează interesele, cît și în societățile democratice. În cazul acestora din
urma unde întîlnim forțe politice aflate la putere și forțe politice ale opoziției și
într-un caz și în altul avem de–a face cu o putere politică bazată pe aceleași
principii fundamentale, urmărind în esență aceleași scopuri și interese, ceea ce le
deosebește fiind modalitatea proprie de înfăptuire, căile, mijloacele, ritmurile,
într–un cuvânt paradigmele doctrinare. Componența ideologică a puterii este
dată de emitentul politic, de cel care o deține și o exercită în scopul sau.
Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existența societății,
posibilitatea funcționalității acesteia.
În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are
următoarele trăsături:
 Caracterul integrator ce constă în capacitatea pe care puterea politică o
are de a–și subordona celelalte forme ale puterii, de a se manifesta prin
ele, de a le constitui drept instrumente prin care să–și exprime propriile
sale scopuri și interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale
de către puterea politică, este condiția esențială a realizării actului de

62
conducere socială. Nu există fapt politic care sa nu fie în același timp un
fapt social și, cu atât mai mult, nu există procese și fenomene sociale care
să nu fie susceptibile de a îmbrăcă un caracter politic. Tocmai aceasta
îngemănare între social și politic permite puterii politice să–și
subordoneze și să–și folosească celelalte forme ale puterii sociale, în mai
multe situaţii acestea fiind chiar forme ale mișcării și exprimării
politicului.
 Caracterul suveran. Puterea politica este singura și unica instanță
supremă dintr–o societate. În această calitate ea este singura care prin
instituțiile sale legitime are dreptul de a lua și aplica decizii, de a exercita
controlul fără amestecul sau influența unei alte puteri din interior, cît mai
ales din exterior. Altfel spus puterea politică este suverană, unică,
indivizibilă, exclusivă și inalienabilă.
 În raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politică are un
caracter imperativ, obligatoriu și ierarhic atît pentru societate în
ansamblul ei cît și pentru celelalte forme particulare ale puterii sociale.
 Puterea politică în exercitarea atribuțiilor sale are un caracter relațional
și asimetric. Înfăptuirea puterii este o relație socială care impune cu
necesitate cel puțin doi parteneri: conducătorii sau conducerea și condușii
și supunerea, adică aceia asupra cărora să se impună, să se realizeze în
interiorul ei.
 În contextul oricărui sistem politic, statul reprezintă principalul
instrument de realizare în practică a puterii politice. Statul este cel
care, prin instituțiile sale, elaborează deciziile, legile (parlamentul), le
pune în aplicare (guvernul), realizând astfel obiectivele și sarcinile puterii
politice. Tot același stat înfăptuiește și controlul modului de aplicare în
practică a deciziilor și hotărârilor puterii politice.

63
 Fiecărei orânduiri sociale, societății îi este specific un anumit tip de putere
politică. Forma pe care o îmbracă puterea politică este determinată de o
serie de factori, cum ar fi:
a) natura și esența sistemului politic. În cadrul acestuia un rol important
îl joacă clasa sau grupul social pe care o reprezintă și ale căror
interese, aspirații și scopuri le fundamentează, legitimează, apără și
promovează;
b) raportul de forțe dintre clase, grupuri, partide și forțe politice din
societate la momentul dat;
c) nivelul de dezvoltare al democratismului politic.

În decursul istoriei s-au constituit două tipuri de puteri politice – puterea


politică democratică și puterea politică dictatorială. În societățile democratice,
puterea politică se întemeiază pe lege, pe drept. Ea exprimă și promovează
voința, aspirațiile interesele majorității cetățenilor. În societățile totalitariste,
fundamentarea pe lege este doar teoretică, în realitate ea este o încălcare a legii
sub toate formele și aspectele ei.

3.2. Autoritatea și legimitatea puterii politice


Termenul de autoritate provine de la cuvântul latinesc autoritas care
înseamnă forță, putere de convingere. Autoritatea politică este modalitatea
concretă de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a–și impune
voința în societate.
În știința politică actuală, prin autoritate se înțelege “dreptul de a îndeplini
o acțiune, implicit de a face legile, și de a exercita celelalte drepturi atașate
funcției guvernamentale”.
În esența, este vorba despre dreptul și capacitatea guvernanților de a
guverna. Acest fapt se realizează în principiu pe doua căi:
 prin convingere

64
 b) prin constrângere.
Stabilitatea, funcționalitatea societății este legată în mod direct de
autoritatea politică. Practica social-istorică a demonstrat că autoritatea politică
este cu mult mai mare cînd aceasta se realizează prin convingere, cînd ea se
bazează pe forța argumentelor. Aceasta relație presupune o concordanță între
obiectivele puterii și cele ale majorității. În aceste condiții, autoritatea politică se
definește drept capacitatea de a obține ascultare în absența constrângerii. Ea se
bazează pe consensul majorității. Autoritatea politică realizată prin convingere
este caracteristică societății democratice.
Autoritatea politică obținuta prin constrângere are la bază argumentul
forței. De regulă ea se află în minoritate cu societatea, cu interesele majorității.
Practica societății politice obținuta pe calea constrângerii, își pierde treptat din
forță, fapt ce duce la declinul și pierderea ei. Ea este caracteristică societăților
totalitare nedemocratice.
Ca să se poată impune puterea trebuie să fie legitimă. Termenul de
legitimitate provine din latinescul “legitimus”- ce înseamnă "conform cu
legea".
Legitimitatea politica constituie un principiu conform căruia un sistem de
guvernare, o putere politică se exercită pe baza unui drept conferit de guvernați,
de cetățeni, pe baza unor înțelegeri legiferate. Prin aceasta cetățenii recunosc
dreptul de guvernare al puterii politice.
Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscută odată pentru totdeauna, ea
trebuie supusă mereu unei revizuiri deoarece trebuie să existe mereu o
concordanță între valorile proclamate inițial și realizările sale ulterioare.
De–a lungul istoriei s-au înregistrat trei forme de manifestare a legitimității
politice.
 Legitimitatea divină sau tradițională
Aceasta își întemeiază dreptul la guvernare pe
ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a

65
reprezentantului ei – de regulă monarhul. Acest tip de legitimitate a corespuns
antichității și societății medievale și o bună parte a epocii moderne sub forma
monarhiilor constituționale, când cel puțin o parte a acesteia, cea deținuta de
monarh.
O asemenea formă de legitimare a puterii în special în sclavagism și
feudalism nu avea în vedere acceptul, voința maselor, puterea se exercită fără
consultarea acestora. Puterea, guvernarea era impusă prin forța și temeiul divin,
orice ridicare împotriva puterii era sinonimă cu ridicarea contra divinității.
În această situație legitimitatea puterii se făcea prin divinitate, ea fiind
exterioară omului, societăţii.
 Legitimitatea carismatică
Acest tip de legitimitate al puterii se face de către persoana carismatică a
conducătorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducător, căpitan,
mare lider) prin calitățile sale naturale excepționale,
legitimează puterea, se impune maselor care îl
accepta legitimând astfel puterea. În aceasta situație,
legitimitatea puterii se face cu concursul și
adeziunea maselor.
Calitățile morale, volitive, politice, intelectuale
ale conducătorului au rolul decisiv în legitimitatea politică. În realitate, nu este
vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a forței
de persuasiune și instinct, de dominare pe care conducătorul o are asupra celor
guvernați.
La aceasta trebuie sa adăugam și calitățile strict personale ale liderului –
frumusețea fizică, prezența scenică, gesticulațiile, stilul exprimării, căldura și
atracția pe care o emană, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea
contribuind în mare măsură la explicarea impunerii și dominării. Așa a fost
cazul în istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles de Gaulle, J.F.Kennedy.
 Legitimitatea civilă sau legală.

66
A apărut în societatea modernă, odată cu democratismul politic. Ea se
întemeiază pe lege, pe votul popular, pe referendum, care prin acesta legitimează
puterea politica.
Aceasta forma de legitimitate, prin
acordul majorității, asigură cea mai mare
stabilitate și dă eficientă guvernării. Tipurile
de legitimitate nu ființează în stare pura, pe
parcursul unui regim politic de la instaurare
pînă la căderea lui, ea se poate modifica sau
în aceeași perioada, pot ființa doua tipuri de legitimitate: carismatica cu cea
legală sau divină cu carismatică, etc.

3.3. Consensul politic


Forma a consensului social, consensul politic, constă în acordul liber
exprimat al cetățenilor asupra autorității, puterii politice și actului de guvernare.
El poate fi:
 Consens de bază care vizează legitimitatea existenței comune în cadrul
unei societăți. El este constituit prin acordul de voință existent între
membrii societății asupra valorilor, credinței, modului de viață, relațiilor
sociale, a instituțiilor politice, etc. Pentru existenta unei societăți este
nevoie de un minim de consens de baza, fără acest consens social
societatea s-ar dezagrega.
 Consensul politic fundamental vizează legitimitatea sistemului politic,
acordul cetățenilor asupra organizării politice a comunității, a formei de
putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic presupune
existența unei Constituții care să asigure cadrul și normele politice
fundamentale ale acțiunii politice a guvernanților dar și pentru acțiunea de
control a celor guvernați asupra celor ce guvernează. Consensul politic
este prezent în societățile democratice el având un rol major în stabilirea

67
regulilor jocului politic, al confruntării pentru putere între forțele politice
democratice. Ceea ce este important în consensul politic “nu constă în
acordul asupra principiilor politic cît în acordul asupra regulilor jocului
politic”.În societățile democratice fără respectarea regulilor jocului
politic, nu ar fi posibilă democrația. În fond, esența acesteia consta tocmai
în aceasta. În schimb, în societățile totalitare consensul politic se obține
prin forță și teroare, nu se admite în nici un fel dezacord față de putere,
sistem, orice încercare fiind reprimata în mod brutal. Dacă în societățile
totalitare dezacordul nu este permis, pentru comunitățile democratice,
acordul de a fi în dezacord, este tocmai o caracteristică a acesteia, o parte
a jocului politic, o regulă a acestuia.
 Consensul specific este o forma specifică a consensului politic, el vizează
anumite aspecte ale puterii politice. Principalul instrument în realizarea
acestuia sunt sondajele de opinii. Acestea au scopul de a exprima
atitudinea, poziția unui grup sau segment al acesteia față de o anumită
problemă, indicând existența sau nu a unui consens specific.

3.4. Funcţiile puterii politice.


Puterea politică este fenomenul fundamental al structurii politice a
societății, impus de aceasta din necesitatea conducerii și administrării raționale a
activităților sociale, a satisfacerii aspirațiilor și intereselor umane, în contextul
unui sistem social aflat în permanentă mișcare, schimbare și transformare. În
acest scop, puterea politică a creat un sistem de instituții statale și ne–statale,
politice și ne–politice cu rolul de a asigura funcționalitatea sistemului social.
Puterea politică are rolul de a ordona și orienta evoluția socială în raport cu
direcțiile mișcării sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revoluții,
stări de tranziție, reforme).
Îndeplinirea rolului puterii politice se realizează prin mai multe funcții.
Cele mai importante dintre acestea sunt:

68
 funcţia decizională. Principala activitate a unei autorităţi politice constă
în luarea de decizii. Acestea se traduc în mod oficial prin legi, decrete sau
reglementări. Elaborând şi aplicând asemenea hotărâri puterea politică îşi
manifestă capacitatea de a arbitra între interese antagoniste şi de a
coordona multiplele dimensiuni ale vieţii în societate.
 funcţia organizatorică. Constă în capacitatea puterii de a stabili formele
organizatorice cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale pentru
a acţiona în conformitate cu programul adoptat.
 funcţia ideologică. Propagarea valorilor programatice în scopul atragerii
de noi adepţi. Prin intermediul acestei funcții, puterea politică se preocupa
să formeze, să educe oamenii în spiritul valorilor ce decurg din
programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care
ea provine și care urmăresc să influențeze, să direcționeze acțiunea socială
spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politică încearcă, prin
exercitarea funcției menționate, să convingă restul societății să accepte
viziunea sa despre perspectivele societății, ca și dorința de a conduce
societatea într–o anumita direcție, să obțină adeziunea acesteia față de
deciziile pe care ea le adopta.
 funcţia coercitivă. Constă în aplicarea diferitor mijloace de constrângere
pentru a determina pe cetăţeni să acţioneze în conformitate cu deciziile
adoptate. Funcția coercitiva a puterii politice este indisolubil legată de
legitimitatea acesteia, întrucât numai puterea politică legitimă poate crea
autorități care să impună îndreptățit sancțiuni pentru cei ce se abat de la
lege, de la regulile sociale acceptate.
 funcţia de control. Se urmăreşte modul în care linia stabilită este
respectată şi a măsurilor ce se impun, conform legii. Această funcție se
realizează prin utilizarea întregului ansamblu de resurse (procedee și
mijloace economice, politice, ideologice și morale) de care dispune
puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului social global,

69
respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea și funcționarea acestuia, în
concordanță cu valorile și interesele forțelor sociale pe care le reprezintă.
 funcţia de pregătire a specialiştilor pentru organizarea vieţii sociale în
conformitate cu voinţa puterii politice. Prin această funcție, puterea
politică acționează, prin metode și mijloace specifice, pentru crearea unui
corp de cadre (specialiști) care să se ocupe de organizarea vieții sociale, în
conformitate cu voința puterii politice, și care să se implice cu precădere
în exercitarea actului guvernării.
În concluzie, se poate afirma că funcțiile constituie forma cea mai vie, cea
mai pregnantă de manifestare a puterii politice. În viața socială, puterea politică
se obiectivează, în primul rând, prin existența și activitatea statului, dar și prin
alte instituții politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune,
instituții cu caracter nepolitic ale societății civile etc.).

Referințe bibliografice:
1. Carpinschi Anton, Bocancea Cristian, Știința politicului, Iași 1998.
2. Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. Chişinău, 2007.
3. Cobzac Iosif, Stratificarea ca fenomen social // Sociologia și asistența
socială : interferențe și perspective de dezvoltare . P. 220-225
4. Drăgoi Nicolae, Zidaru Marian, Politologie, Constanta, 2003.
5. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997.
6. Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru
specialităţile nonprofil. Chişinău: CEP USM, 2007.
7. Popescu T. Politologie. Chişinău, 1998.
4. SISTEMUL POLITIC.

4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic.

4.2. Funcțiile sistemului politic.

70
4.3. Clasificarea sistemelor politice.

4.1. Conceptualizarea, esența sistemului politic.


Sistemul politic este un subsistem al sistemului social global, ce reprezintă
totalitatea organizaţiilor, uniunilor de stat şi obşteşti, a normelor politice şi de
drept, a principiilor de organizare şi realizare a puterii politice în societate.
Sistemul politic al societăţii reprezintă o totalitate integră, coordonată a
instituţiilor politice, a relaţiilor, proceselor, principiilor organizării politice a
societăţii, supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale,
tradiţiilor istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete.
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre
societate şi stat, caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea
puterii, starea şi nivelul activităţii politice în societate, caracterul participării
politice, relaţiile politice neinstituţionale. Sistemul politic colaborează cu alte
subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic.
Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare
atît abordarea din perspectiva structurală, cît şi cea funcţională.
Din perspectiva abordării structurale, sistemul politic reprezintă un
subsistem al sistemului social global, fiind alcătuit din relaţiile politice,
instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi forme şi mijloace ale acţiunii
politice, normele şi valorile politice corespunzătoare.
Însă din perspectiva abordării funcţionale, sistemul politic asigură
organizarea şi conducerea societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte
componentă a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul
structural de relaţii specializate, de laturi care se condiţionează reciproc,
asigurînd funcţionarea în raport cu exigenţele ce decurg din relaţiile sale cu
sistemul şi cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare a
sistemului politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor

71
politice, formelor de acţiune, normelor şi valorilor politice ce determină rolul
specific în viaţa socială.
Conceptul de sistem politic s–a impus atât asupra noțiunii de “organizare
politica”,cît și a celui de “sistem de organizare politică”. Primul aspect, de
“organizare politică”este noțiunea folosită de politologii tributari formațiunii
juridice și nu este în măsură să acopere întregul domeniu al politicului, mai ales
că ea integrează, pe lângă elemente politice și pe cele de natură juridică.
Există câteva variante ale teoriei sistemului politic, fiecare reflectând
diverse direcţii ale ştiinţei politice, care servesc drept bază pentru examinarea
metodei analizei sistemice şi a teoriei sistemului politic. Variantele teoriei
sistemului politic determină într-o oarecare măsură multitudinea definiţiilor
contradictorii date sistemului politic, precum şi a celor care se exclud reciproc.
Elocvente în acest sens sunt ideile divergente privind sistemul politic, care sunt
reflectate, pe de o parte, în varianta sistemului politic a lui D.Easton, conform
căruia sistemul este examinat ca o totalitate de interacţiuni a subiecţilor, prin
intermediul cărora valorile în societate sunt distribuite în mod autoritar; iar pe de
altă parte, în varianta teoriei lui I.Huss, sistemul politic se determină cu totul
sub alt aspect, în plan idealist, şi anume ca un complex de idei, principii, legi,
doctrine care formează un tot unitar şi completează conţinutul unei filosofii,
religii, forme de guvernare.
O abordare funcționala a dat–o sistemului politic și Gabriel Almond care
definește sistemul politic ca "un sistem de interacțiuni prezente în toate
societățile independente care îndeplinesc funcția de integrare și adaptare" și
consideră că sistemul politic este compus din structură politică și cultură
politică iar "Structura politică cuprinde ansamblul activităților politice:
instituțiile politice, dar și aspectele politice ale structurilor sociale".
Astfel prin sistem politic înțelegem acel sistem parțial al societății ce
cuprinde ansamblul relațiilor, instituțiilor, concepțiilor, comunicațiilor de natură
politică, prin care se asigură organizarea, funcționarea și conducerea societății.

72
În pofida tuturor varietăţilor teoriilor sistemelor politice existente în
politologia occidentală, care se deosebesc una de alta, ele toate au aceeaşi bază
economică, politică şi ideologică, urmărind aceleaşi obiective finale, susținând
aceleaşi interese, conducîndu –se de aceleaşi principii de funcţionare, iar în
calitate de teze iniţiale ce au fost puse la baza creării şi dezvoltării acestor teorii
au servit aceleaşi postulate. Deci ele toate exercită unele şi aceleaşi funcţii,
îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ.
În concluzie, am putea formula câteva coordonate de bază în abordarea și
înțelegerea teoretică a sistemului politic:
 practica istorică a demonstrat că omul, ca ființa socială, nu poate exista și
acționa decât în cadrul organizat al unui sistem social;
 sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale
societății contemporane privita și concepută ca sistem social global;
 el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporării continue
a elementelor noi ale vieții sociale, ale fenomenelor și proceselor politice
ce apar în condițiile noii dezvoltări sociale;
 sistemul politic este într-o continuă devenire, perfecționare și autoreglare.
Aceste aspecte sunt în mare măsura determinate de existența și gradul
dezvoltării vieții politice și mai ales a democratismului politic;
 în cadrul societăților nedemocratice, așa cum a fost cazul celor fasciste și
chiar comuniste, posibilitățile de înnoire, de perfecționare a sistemului
politic, sunt limitate de însăși natura acestor societăți, a lipsei lor de
transparență și democratism social–politic;
 caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanentă
definire și redefinire a componentelor sale;
 autonomia relativă a sistemului politic. Deși sistemul politic este parte
integrantă a societăți și unul dintre elementele ei structurale și funcționale
cel mai important, el nu se dizolvă, disipează în sistemul social global, nu

73
se substituie acestuia și nu se identifică cu el, ci se afirmă și funcționează
ca un element distinct, având propria sa identitate și autonomie.

4.2. Funcțiile sistemului politic.


Sistemul politic este relativ independent, într-o anumită măsură formalizat,
aşa cum relaţiile din cadrul lui sunt reglate de normele de drept şi politice şi
pentru el fiind caracteristice:
1) Adaptarea. Direcţionată spre determinarea relaţiilor între activitatea
sistemului cu mediul înconjurător. Esenţa constând în primirea de la
mediul înconjurător, de la sistemele externe a resurselor necesare,
asimilarea acestora, a schimbărilor în corespundere cu necesităţile.
Sistemul se adaptează la mediul înconjurător şi se acomodează la propriile
necesităţi.
2) Urmărirea obiectivelor, ce constă în determinarea obiectivelor sistemului,
precum și căilor de realizare;
3) Integrarea, constă în coordonarea elementelor sistemului, în asigurarea
congruenţei lor, în securizarea sistemului de schimbări neaşteptate sau
distrugere;
4) Latenţă, chemată să asigure motivarea subiecţilor sistemului, de ai inspira
la acţiuni în corespundere cu normele şi valorile existente.

Printre funcţiile de bază ale sistemului politic al societăţii pot fi menţionate


următoarele:
 determinarea scopurilor şi priorităţilor societăţii, elaborarea programului
de activitate;
 mobilizarea resurselor societăţii pentru realizarea scopurilor propuse;
 integrarea societăţii în jurul scopurilor social-politice şi valorilor
ideologice, culturii politice;
 conducerea proceselor politico-comunicaţionale;

74
 distribuirea valorilor în societate în corespundere cu interesele menţinerii
proprietăţii şi puterii sistemului, realizarea dezvoltării politice în
corespundere cu interesele şi preferinţele politico culturale;
 controlul asupra realizării legilor şi regulilor, a încălcărilor şi
nerespectării normelor politice.
 de organizare și conducere a sistemului global. Această funcție decurge
din faptul că politicul stabilește obiectivele sistemului social și
subsistemelor sale și asigură prin mobilizarea resurselor materiale și
umane realizarea acestora.
 de autoreglare a sistemului social global. Reglând întregul sistem social
global, sistemul politic asigură implicit funcționalitatea diverselor
subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul
societății care se autoreglează prin propriile instituții și mecanisme.
 de distribuire în cadrul societății a valorilor în general, a celor politice în
special. Această distribuție trebuie făcută în concordanță cu interesele
sociale globale și cu cele ale diferitelor clase și grupuri sociale, ale întregii
societăți.

Funcțiile sistemului politic nu se manifestă în mod izolat dar într–o strînsă


corelație cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se întrepătrund și completează
reciproc, asigurând astfel reglarea, autoreglarea și funcționarea sistemului social
global, a societății în ansamblul ei.
Funcțiile din cadrul sistemului politic diferă de la o societate la alta, atât în
ceea ce privește conținutul cît și în formele și mecanismele de realizare. Acest
fapt e în legătură directă cu obiectivele și sarcinile pe care și le propune în
fiecare etapă respectivul sistem, de dinamica acestuia, de însăși calitatea și
funcționalitatea elementelor sale componente și situația internațională.

4.3. Clasificarea sistemelor politice.

75
Primele încercări de clasificare a sistemelor politice le întâlnim
la"întemeietorii" sociologiei politice, care au elaborat ceea ce astăzi numim
"tipologii clasice", dintre care două sunt reprezentative - cea a lui H. Spencer și
A. Comte și cea a lui Max Weber.
Herbert Spencer și Auguste Comte au clasificat sistemele politice în
funcție de procesul apariției și consolidării autorității politice ca factor major al
menținerii unității sistemului social–global, indiferent dacă această autoritate
politică se întruchipează în stat, în regalitate ori în autoritatea instituțiilor
religioase sau în orice alt fel de instituție.
Conform acestui criteriu, ei au constituit următoarea clasificare:
 Societăți primitive, subdivizate în:
a. fără o structură politică distinctă și permanentă.
b. cu o structură politică distinctă, dar puternic inf1uențată de
religie și de relațiile de înrudire.
 Statele–cetăți.
 Imperiile bazate pe state –cetăți.
 State asiatice cu o birocrație centralizată.
 Statele–națiuni, subdivizate în:
a. state democratice moderne;
b. state tota1itare;
– Imperii bazate pe state - națiuni.
Max Weber alege drept criteriu de clasificare natura autorității, distingând
trei tipuri de sisteme politice, după celebra sa triadă a tipurilor de legitimare a
puterii:
a. sistemul tradițional, în care autoritatea se bazează pe sanctitatea
tradiției din timpuri imemoriale. În acest tip de sistem politic,
prerogativele și obligațiile rămân neschimbate sau se schimbă foarte
puțin. Este puterea discreționară;

76
b. sistemul charismatic, care se bazează pe autoritatea exercitată de un
conducător unic, dotat cu calități excepționale și cu o forță de atracție și
influență magnetică asupra supusi1or;
c. sistemul rațional–legal, care îți extrage legitimitatea și consensul din
gradul de concordanță dintre sursa, natura și structura puterii și
concepția guvernaților despre putere. Se observă că ambele tipologii au
un caracter globa1izator, nediferențiat, ele referind –se în egală măsură
la toate tipurile de societale ca și la stat, la caracterul regimului politic
ca și la guvernământ, la autoritate ca și la imperii;
La etapa contemporană este răspândită clasificarea propusă de G. Almond,
care pune la bază tipul culturii politice şi distribuirea rolurilor politice între
participanţii procesului politic.
Astfel, după nivelul libertăţilor cetăţeneşti se diferenţiază:
Sistemul politic democratic, care se caracterizează printr-o includere largă a
cetăţenilor în politică și are următoarele caracteristici:
– asigurarea cu drepturi şi libertăţi, un nivel de viaţă înalt, rolul clasei medii
dezvoltate este esenţial;
– participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane şi instituţii
ale puterii;
– o formă competitivă de participare politică şi sistema pluripartidistă de
guvernare;
– forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative şi
executive; cultură politică democratică.
Mecanismul formării şi funcţionării instituţiilor sistemului politic de tip
democratic reduc posibilităţile formale de monopol a puterii unora în
detrimentul altor grupuri sociale, organizaţii politice.
Sistemul politic autoritar se diferenţiază prin concentrarea întregii puteri
politice într-un centru unic de adoptare a deciziilor politice și are următoarele
caracteristici:

77
– extinderea maximă a competenţelor puterii executive;
– participarea politică limitată a partidelor şi mişcărilor neguvernatoare,
precum şi a deposedării acestora de atribuţii pentru realizarea puterii;
– realizarea strictă a principiului nomenclaturist.
– centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative,
limitarea activităţii partidelor şi organizaţiilor de opoziţie, limitarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ş.a.
Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a
întregii vieţi sociale, reflectându-se şi asupra modului de viaţă,
comportamentului şi mentalităţii oamenilor.
Trăsăturile sistemului politic totalitar constituie:
 supracentralizarea puterii şi instaurarea conducerii totalitare a unui lider
sau cerc limitat de indivizi;
 crearea mecanismului structurii puterii în bază unipartidistă, cu o
subordonare ierarhică strictă şi disciplină severă;
 subordonarea tuturor instituţiilor politice şi structurilor puterii partidului
aflat la guvernare şi liderului lui;
 reglarea totalitară a întregii vieţi economice într-un centru unic, lichidarea
tuturor formelor de pluralism, opoziţie şi autonomiei în sistemul puterii
politice, implicarea în viaţa privată a cetăţenilor;
 impunerea societăţii unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor
eterodoxe şi critica guvernării, controlul totalitar politico-partinic şi
cenzura strictă a mass–mediei;
 demagogia social–politică ;
 tendinţa spre ducerea în eroare a populaţiei prin convingerea în unitatea
regimului şi a societăţii, a elitei guvernatoare şi maselor, partidului şi
poporului.
Sistemul politic totalitar al societăţii nu poate exista fără dominarea culturii
politice totalitare.
78
Realizând clasificarea sistemelor politice, G.Almond îşi concentrează
atenţia și asupra mediului socio–cultural, la bază atribuind diferite culturi
politice. Important este depistarea valorilor, ce se află la baza funcţionării şi
formării sistemelor politice. Astfel, Almond după acest criteriu diferenţiază
patru tipuri de sisteme politice:
Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate şi cultură
politică pluralistă. El este omogen în sens că marea majoritate a subiecţilor
procesului politic împărtăşesc principiile de bază a organizării sistemului politic,
normele şi valorile admise. Cultura politică se bazează pe ideea libertăţii omului,
recunoaşterea legitimităţii tuturor intereselor şi poziţiilor, între ei predomină
toleranţa, ceea ce creează condiţii pentru o uniune stabilă a societăţii şi elitei şi
cursului politic realist. Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile
de interes, mass-media.
Orice individ poate aparţine în același timp diverselor grupuri ce se
intersectează. Acestui tip de sistem politic îi sunt caracteristice organizarea
strictă, stabilitatea înaltă, raţionalitatea, dezvoltarea funcţiilor şi divizarea puterii
între diversele ei elemente, birocratizarea. În general, acestui sistem este
caracteristic egalitarismul, individualismul;
Sistemul euro-continental se diferenţiază prin fragmentarea culturii
politice, care are o bază comună. Sistemului în cauză este caracteristic
coexistenţa culturilor vechi şi noi, societatea este divizată într-o multitudine de
subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri, uneori
incompatibile unul cu altul. Posibilităţile grupurilor de interes, partidelor de a
transfera necesităţile şi doleanţele poporului în alternativă politică sunt limitate,
dar tentativele şi posibilităţile altor organizaţii sociale (religioase, naţionale)
stimulează contradicţiile dintre diverse subculturi. În rezultat, sub ameninţare
sunt ordinea politică şi stabilitatea politică. Se poate de concluzionat că, în acest
sistem este puternică influenţa etatismului, elementelor autoritate (în Europa
Centrală);

79
Sistemul politic parţial-industrial are o cultură politică amestecată:
coexistă instituţiile tradiţionale de valori, norme, orientări şi atribute a sistemului
politic occidental (parlament, birocraţie). Astfel, însăşi condiţiile formării unei
asemenea culturi politice se însoţesc de încălcări considerate obiceiuri sacre,
tradiţii, legături, predominarea senzaţiei de instabilitate. În căutarea ordinii şi
protecţiei oamenii apelează către liderul carismatic. Aceste procese din punct de
vedere a comunicării şi coordonării, complică relaţiile în societate. Pentru
sistemul politic de acest tip este caracteristic neclaritatea divizării puterilor,
libertatea limitată, folosirea coerciţiei;
Sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică,
puterea este concentrată în mîinele aparatului birocratic şi se controlează de un
partid monolit, lipseşte posibilitatea realizării interesului parţial şi de creare a
organizaţiilor, uniunilor benevole.
Referințe bibliografice:
1. Balandier G., Antropologia politica, Timișoara, 1998.
2. Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. Chişinău, 2007.
3. Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru
specialităţile nonprofil. Chişinău: CEP USM, 2007.
4. Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
5. Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
5. REGIMUL POLITIC.

5.1. Conceptul de regim politic.


5.2. Clasificarea regimurilor politice.
5.3. Regimul politic democratic.
5.4. Regimurile politice nedemocratice.

5.1.Conceptul de regim politic.

80
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor
de realizare a puterii politice. Prin regim politic se poate înțelege modul concret
de organizare și funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de
conducere în societate în raport cu cetățenii. Rezultă că regimul politic exprimă
un raport direct între organele de conducere din societate și cetățeni, organele de
conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem politic, dar nu în
sensul de a se confunda cu acesta și ai lua locul dar de a exprima funcționarea
lui efectivă.
Ion Rusu face distincția între forma de guvernământ și regimul politic: în
timp ce forma de guvernământ privește constituirea și organizarea autorităților
statale și raporturile dintre acestea și procesul exercitării atribuțiilor, regimul
politic desemnează ansamblul procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii,
raporturile dintre componentele sistemului social–politic și economic, reliefând
și gradul de stabilire și garantare a drepturilor cetățenești fundamentale.
Referindu–se la distincția dintre cele două concepte, Cezar Avram arată că
regimul politic nu se poate identifica cu forma de guvernare, care desemnează
modul concret de constituire și organizare a organelor puterii de stat,
caracteristicile și principiile lor, raporturile dintre ele și celelalte forme
instituționale ale sistemului politic. În planul practicii sociale, natura regimului
politic și forma sa de exprimare sunt date de raportul de forțe dintre clase,
partide, dintre cetățeni și societatea civilă și politică. Ele sunt și o materializare a
ierarhizării valorilor politice.
Deci, există abordări care restrâng definirea regimului politic la organizarea
statului, ca principala instituție politică, echivalând statul cu un tip sau altul de
regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitățile sale
de funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc.
Din perspectiva eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă
regimului politic atributul de modalitate de a răspunde problemelor de ordin
organizatoric ce se pun guvernării.

81
În context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează
specificul organelor puterii de stat și modalitățile de realizare a actului de
guvernare iar G. Bouthoul în lucrarea "Sociologia Politică", consideră că :
regimul politic e determinat prin gradul de libertate a cetățenilor. În concepţia
lui T. B. Bottmore regimurile politice sunt identificate cu sistemul politic iar G.
Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un
mecanism de autogestiune socială, rolul de bază jucându-l instituțiile politice. J.
W. Lapierre optează că regimul politic reprezintă o modalitate de a face față
problemelor organizatorice puse în grija guvernării iar R. Aron în lucrarea
"Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii importante ale regimului
politic sunt legăturile dintre instituții și modul lor de funcționare, formele
interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are
administrația în cadrul regimului.

5.2.Clasificarea regimurilor politice.


Alături de definirea regimului politic, o deosebita atenție se acorda în
literatura de specialitate și problemei clasificării acestora. Importanța acordată
acestei probleme este demonstrată de organizarea în 1967 la Bruxelles, a unui
Congres Internațional de știință politică ce a avut ca obiect al dezbaterii
problema clasificării regimurilor politice.
Juriștii contemporani au clasificat regimurile politice îndeosebi după
modelul de manifestare a principiului separării puterilor în stat: regimuri de
contopire sau de confuzie a puterii (dictaturile de orice fel), regimurile de
separare a puterilor (regimul prezidențial) și regimuri de colaborare a puterilor
(regimul parlamentar). Într–o perspectiva descriptivo–comparativa, care
definește regimurile în funcție de relația guvernanți–guvernați, E. Finer arată ca
acestea ar trebui clasificate în funcție de 3 elemente majore:
1. Gradul de implicare a publicului în procesul de luare a deciziilor, acesta
reprezentând palierul participare-excludere;

82
2. Relația mase-conducători, reprezentată pe dimensiunea participare-
excludere;
3. Măsura în care sistemul îi determină pe oamenii de stat să fructifice
valorile mulțimii sau să le ignore – dimensiunea ordine reprezentativitate.
Există clasificări care pornesc de la fundamentele tradiționale (M. Prélot,
G. Vedel) și clasificări ce depășesc cadrul tradițional (M. Duverger, G.
Burdeau, R. Aron).
Marcel Prélot deosebește următoarele categorii de regimuri:
1) democratice;
2) oligarhice;
3) mixte.
Democrația este reprezentată de toate acele regimuri în care majoritatea
poporului determină în mod liber orientarea și își asumă controlul conducerii și
legislației. Conducerea de către o persoană este monocrație, conducerea de către
o parte a populației – oligarhie. Regimul mixt are o poziție intermediară, între
democrație și monocrație (regim mixt înclinat spre democrației și monocrație).
M. Duverger împarte regimurile politice după sistemul de partide în două
grupe fundamentale: regimurile liberal–democratice sau pluraliste și regimurile
autocratice sau unitare. Regimurile autocratice sunt divizate în autocrații
moderate, care acceptă o anumită opoziție în regim, unele mijloace de
exprimare legală a antagonismelor politice și autocrații totalitare, care distrug
întreaga opoziție și obligă la lupte clandestine. Regimurile pluraliste sunt
clasificate în 3 tipuri:
– regimurile prezidențiale, fie cu bipartism suplu sau pseudo –bipartism,
fie cu multipartitism;
– regimurile parlamentare de tip englez;
– regimurile parlamentare cu multipartitism, de tip european
continental.

83
La G. Burdeau clasificarea cuprinde regimuri
autoritare și regimuri democratice. Autoritarismul se
caracterizează prin dominația șefului statului și
limitarea libertății politice. Omul reprezintă
instrumentul puterii, spre deosebire de regimurile
democratice în care puterea este în slujba omului.
Regimurile totalitare sunt divizate în dictaturi și
regimurile puterii individualizate. Dictaturile sunt împărțite în cezarismul
empiric și dictaturile ideologice.
– Cezarismul empiric ar reprezenta o procedură autoritară de înfăptuire
a puterii fără o baza ideologică (regimurile unor republici latino–
americane care au funcționat până în anii ’80, regimul lui Napoleon I).
– Dictaturile ideologice (regimurile fasciste din Spania și Portugalia) au
o baza ideologică, resping principiile și idealurile democrației.
Regimul puterii individualizate se caracterizează printr–o personalizare
extremă a puterii și prin credința irațională în conducător (Germania hitleristă,
Italia fascistă).
Regimurile democratice sunt împărțite în regimurile democrației conduse
și regimurile democrației care conduce. Primul tip este reprezentat de
democrațiile liberale clasice ale secolului al XIX-lea, cel de-al doilea – de cele
ale secolului XX.
Raymond Aron propune o clasificare a regimurilor politice legată de
numărul și funcționarea partidelor politice. El identifica:
1. Regimuri monopartidiste sau totalitare prin caracterul lor. În
categoria regimurilor totalitare sunt incluse regimurile fasciste și
cele comuniste;
2. Regimuri politice multipartidiste sau constituțional–pluraliste,
democratice prin caracterul lor.

84
Marxiștii au apreciat regimurile politice ca reflex ale sistemelor de
producție, definit în esență prin regimul de proprietate. Ei au distins:
despotismul oriental, tirania sau democrația în statul sclavagist, monarhiile
centralizate sau absolute în statul feudal, democrația occidentală sau fascismul
în statul burghez, regimul sovietic sau democrațiile populare în statele socialiste.

5.3. Regimul politic democratic


Etimologic, noțiunea democrație provine din cuvintele grecești demos –
popor și kratos – putere, însemnând deci puterea poporului, conducerea
poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar realiza dominarea, adică
democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea
reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se numeşte democraţie
reprezentativă.
Democrația moderna se întemeiază pe libertatea politică, privită ca o
valoare fundamentală a democrației, autoritatea rămânând în cadrul acestei
democrații compatibilă cu libertatea cetățenilor.
Modelul democrației moderne, concretizat prima data în Anglia s–a format
treptat, pe baza experimentului anglo–saxon de delimitare a puterii în stat,
începând cu anul 1215, cu Magna Charta Libertatum, întemeiată pe principiul
separației puterilor în stat.
Drepturile garantate cetățenilor într–un regim democratic și–au găsit
consacrarea într–o serie de declarații precum:
 Declarația Drepturilor Omului (Anglia 1688);
 Declarația de Independenta a S.U.A. (4 iulie 1776);
 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (Franța 1789);
 Carta O.N.U. a Drepturilor Omului (1948);
 Declarațiile de la Helsinki (1975), Viena (1989), Paris (1990).
Noțiunea democrație este legată indisolubil de cea de pluralism. Expresia
vine din latinescul pluralis - compus din mai multe elemente. Aceasta înseamnă

85
o unitate în diversitate și practica politică prin care se manifestă această
diversitate. Pluralismul politic se concretizează în multitudinea de partide și
organizații politice, sindicale, etnice, religioase, exprimând diversitatea
orientalilor și organizațiilor ce se interpun între individ și stat.
Puterea politica se exercită cu consimțământul și în interesul cetățenilor.
Instituțiile regimului politic dezvoltă și garantează un sistem de drepturi,
libertăți, îndatoriri și responsabilități. Se asigură organizarea politică pluralist–
partidistă și garantarea exercitării drepturilor și libertăților cetățenești. Cele trei
(sau patru) puteri în stat funcționează într–un mod corespunzător. Este garantată
existența societății civile și se creează un sistem de instituții cu caracter politic
care să asigure un control eficient asupra statului. Reprezentativitatea și
pluralismul valorilor permit regimurilor democratice rezolvarea pe cai deschise
și negociabile a conflictelor sociale.
Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Sursa puterii într-un stat democratic este poporul. El alege reprezentanţii
săi, delegând-ui cu dreptul de a soluţiona orice problemă reieşind din
propria poziţie.
 Puterea politică are în condiţiile democraţiei un caracter legitim şi se
realizează în corespundere cu legile existente. Existînd în limitele legilor,
astfel statul atribuie cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor
interese şi necesităţi. Pentru un regim politic democratic e caracteristic
principiul – “este permis totul, cu excepţia a ceea ce e interzis de lege”.
 Divizarea puterilor în stat în legislativă, executivă și judecătorească.
 Dreptul poporului de a influenţa asupra elaborării deciziilor politice.
Această infleinţă se manifestă sub forma susţinerii sau criticii în
mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea lobbistă,
participarea în condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a
poporului în elaborarea procesului de adoptare a deciziilor este garantată
de constituţie.

86
 Pluralismul politic, ce presupune posibilitatea formării sistemei
bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa partidelor politice în influenţa
lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a opoziţiei
politice, atât în parlament cît şi în afara lui.
 Respectarea drepturilor omului. Către acestea se referă normele, drepturile
şi principiile interacţiunii statului şi cetăţenilor. Problemele drepturilor
omului se află în centrul atenţiei comunităţii internaţionale. Funcţionează
peste 50 de documente politico-juridice, care declară drepturile omului şi
le consolidează juridic. Printre acestea sunt Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10
decembrie 1948, Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950), Carta Africană privind
Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc.

5.4. Regimurile politice nedemocratice


Regimurile nedemocratice se caracterizează prin tendinţa statului spre
controlul absolut asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, subordonarea completă
a omului puterii politice şi ideologiei dominante.

Regimurile autoritare
Analizând regimurile politice nedemocratice, politologul italian
Gianfranco Pasquino precizează că atât regimurile autoritare cât și cele
totalitare „constituie modalități specifice de reglare a raporturilor de putere între
stat și societate, puse în aplicare în locuri caracterizate printr–o mai mare sau
mai mică stabilitate, în funcție de originile și de instaurarea lor și de provocările
la care sunt supuse aceste regimuri. În anumite cazuri, astfel de regimuri sunt
post–democratice, statele în care se manifestă cunoscând, într-un anumit
moment al existenței lor, democrația, directă sau indirectă, iar cauzele lor fiind
de regulă de ordin cultural si soci-economic.

87
Regimurile autoritare acceptă un pluralism limitat, nu recurg întotdeauna
la o ideologie obligatorie pentru toți cetățenii și, cu excepția unor momente ale
evoluției lor, nu manifestă voința de mobilizare intensivă a populației. Ele
restrâng libertatea, dar nu o desființează total. În anumite limite, se acceptă
existența societății civile. Uneori, regimurile autoritare folosesc sistematic
violența, alteori recurg la o represiune minimă. Alegerile sunt formale dar, de
multe ori, recrutarea conducătorilor se face prin cooptare. Exemple: regimurile
militare din America Latină, Asia de Sud–Est, guvernările teocratice din lumea
islamică, regimurile cu partid unic din țările eliberate de colonialism.
Adrian Gorun și Dan R. Mateu realizează o clasificare istorico–analitică a
regimurilor autoritare:
a) Autoritarismul patrimonial: autoritatea este una familială și se întâlnește
în țări subdezvoltate, în care puterea are un caracter exclusiv familial, cu
puternice nuanțe medievale.
b) Oligarhiile clientelare: procesul electoral este în mod clar trucat.
Oligarhiile economice au o influenta considerabilă și sunt prezente în
zona de instabilitate a Americii de Sud.
c) Dictaturile populiste și bonapartismul: exaltarea primatului voinței
populare, prin recursul frecvent la elogiile charismatice ale unității
națiunii. Se întâlnesc frecvent în Orientul mijlociu unde populismul este
dublat de patriotism, apelul la suveranitate și istorie.
d) Birocrațiile autoritare: delegarea puterii dinspre stat spre alte forme de
organizare intermediare, ca urmare a intensificării nemulțumirilor sociale
sau a pericolului preluării puterii de către grupuri sau formațiuni dizidente
în cadrul partidului unic.
Regimurile autoritare impun restricții severe cetățenilor, instituțiilor sau
organizațiilor cu caracter neguvernamental.
Regimurile dictatoriale și totalitare.

88
Termenul dictatură indică un regim politic polițienesc, antipopular și
antidemocratic. El provine din latinescul „dictatura”, derivat din „dictare”, cu
înțelesul de a afirma, a porunci. Un prim sens al sau ar fi dominația nelimitată a
unei persoane sau unui grup. Un al doilea indică instituția și, respectiv, perioada
de dominație a dictatorului – persoana care exercita conducerea unipersonală a
statului, având puteri discreționare.
Ca trăsături ale unui regim politic dictatorial, se pot distinge:
1) caracterul absolut al autorității supreme;
2) absenta unor norme de succesiune;
3) lipsa unor legi sau cutume care sa stabilească responsabilitatea celor care
exercita dictatura;
4) concentrarea puterii in numele unei singure persoane.
În funcție de evoluția concretă a situației istorice, mijloacele folosite de
regimurile dictatoriale pot merge de la cele legale pana la cele ilegale, de la
manipulare pașnica, până la violența deschisă. Regimurile dictatoriale îmbracă
mai multe forme: dictatura personală, dictatura militară sau dictatura totalitară
– fascistă și comunistă.
Dictatura personala se caracterizează prin concentrarea puterii politice
legislative, executive, judecătorești în mâinile unei singure persoane sau ale unui
grup de persoane care o exercită prin decrete–legi, instituirea unei cenzuri
generalizate, limitarea drepturilor și libertăților cetățenești, reprimarea forțelor
democratice.
Dictatura militara este un regim de dominație, în care întreaga putere este
preluata de militari. Sunt interzise partidele și organizațiile politice, sunt
suspendate drepturile și libertățile cetățenești. Viața economică și socială este
militarizată, valorile militare le înlocuiesc pe cele democratice.
Dictatura totalitara, de tip fascist si de tip comunist
Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg,
deplin; a fost introdus în circuit de ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la

89
începutul secolului XX. În 1925 această noţiune pentru prima dată a fost folosită
în parlamentul Italian. Liderul fascismului italian B. Mussolini la introdus în
lexiconul politic. Din acest moment începe constituirea regimului totalitar în
Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania hitleristă în 1933 .
Totalitarismului i se atribuie următoarele trăsăturile generale :
 Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei
deplină în toate domeniile vieţii societăţii. În condiţiile totalitarismului
poporul, real este înlăturat de la putere, considerând că puterea exprimă
interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar face-o el de unul singur.
 Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul. Există un
singur partid politic care este condus de un lider charismatic.

Ideologizarea întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de


mituri (privind rolul conducător al clasei muncitoare, privind superioritatea rasei
ariene etc), care exprimă puterea magică a simbolurilor.
Unii autori fac distincția între stânga și dreapta totalitarismului, varianta
comunistă, derivată în principal de la Rousseau și Marx fiind plasată la stânga,
varianta fascistă – de la Hegel și Nietzsche fiind situată la dreapta. Alții insistă
asupra trăsăturilor comune ale totalitarismului.
Dictatura fascista se concretizează într–un regim politic militaro –
polițienesc, antidemocratic și antipopular, instaurat de cercurile cele mai
reacționare. Sunt suspendate drepturile și libertățile democratice, partidele și
organizațiile politice sunt scoase în afara legii, viața economic și socială sunt
militarizate, forțele democratice sunt reprimate, se recurge la asasinate și
genocid.
Dictatura de tip comunist se caracterizează prin:
– diminuarea sau înlăturarea diferitelor partide și organizații politice;
– instituirea sistemului partidului unic al dictaturii proletariatului;
– subordonarea mijloacelor de comunicare în masa partidului conducător;

90
– negarea valorilor democratice si instaurarea dictaturii proletariatului;
– anularea separării puterilor in stat;
– absenta garanțiilor legale privind drepturile și libertățile cetățenești;
– cultul dictatorului;
– folosirea mijloacelor de comanda în economie, cultură;
– reprimarea forțelor democratice.

Referințe bibliografice:
1. Avram C., Regimuri politice comparate: autoritarismul și totalitarismul
secolului XX. Craiova, 2002.
2. Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. Chişinău, 2007.
3. Casiadi Oleg, Porcescu Sergiu, Regimuri politice contemporane,
Chișinău 2007.
4. Cosmescu Dragoş, Stoica, Gheorghe, Regim politic şi tranziţie politică,
Iași 2013.
5. Rusu I., Forma de guvernământ. București, 1997.
6. Tismăneanu V., Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin
la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
7. Trăistaru M., Introducere în studiul teoriei politice. București 1998.
8. Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
9. Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
6. STATUL ELEMENT PRINCIPAL AL SISTEMULUI POLITIC.

6.1. Definirea noțiunii de stat.


6.2. Teorii privind apariția statului.
6.3. Componentele statului: populație, teritoriu, organizare politică.
6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului.
6.5. Statul de drept.
6.6. Funcțiile statului.

91
6.1. Definirea noțiunii de stat.
În cadrul oricărei societăți o componentă importantă a sistemului politic o
constituie instituțiile politice. Ele asigură derularea și realizarea efectivă a vieții
și practicii politice. Principala lor caracteristică este aceea că au ca obiect de
activitate puterea politică, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea și
legitimarea ei.
În cadrul sistemelor politice se întâlnesc două tipuri distincte de instituții
politice :
a) Instituții politice statale care au în centrul lor statul, cea mai importantă și
cea mai veche instituție a societății și care în funcție de natura puterii
exercitate se împart în :

– Instituția politică executivă - guvernul ;


– Instituția legislativă - parlamentul ;
– Instituția șefului statului.

b) Instituții politice extrastatale din care fac parte partidele politice.

Cea mai importantă și eficientă instituție în exercitarea puterii politice a


fost și rămâne statul. Ea este în același timp și prima instituție politică
structurală, organizată și instituționalizată de deținere, exercitare și legitimare a
puterii politice. Acest fapt a făcut că nu de puține ori statul să fi identificat, cu
puterea politică, iar aceasta din urmă să fie definită prin stat, ca putere de stat. Și
într-un caz și în altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de termeni dar
și de o lipsă de rigoare, o identificare de continuturi și semnificații.

Statul nu se rezumă numai la putere, însăși puterea politică nu e doar cea


deținută și exercitată de grupul sau clasa socială aflată la conducere dar ea
implică și forțele sociale asupra cărora se exercită și care dau opoziția politică.

92
Activitatea și acțiunea statului e mult mai cuprinzătoare decât puterea
politică, ea e generalizantă, are ca spațiu de acțiune și alte forme ale puterii
sociale, cum ar fi cea economică, socială, spirituală etc.

În acest sens se poate aprecia ca, "daca termenul Putere, fără vreun alt
determinativ, desemnează adesea Statul, este pentru că aceasta din urmănu e
doar puterea prin excelență dar este și sursa puterii care poate fi exercitată
asupra altor persoane".

Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază,
atât ca teritoriu ce desemna și identifica o continuitate socială cât și ca instituție
supremă a societății.

Vechii greci defineau statul cu noțiunea de polis-stat cetate, ca așezare


delimitată de alta, dar și ca instituție de exercitare a conducerii sociale.

La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincție între stat ca
teritoriu, așezare și stat ca instituție, foloseau doi termeni distincți: de "civitate"-
stat în sensul de teritoriu și "res-publica" - ca instituție politică, aceasta din urmă
fiind mult mai aproape de semnificația ei reală.
Și vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cât și una
politică, definindu-l cu noțiunea de land.
Pentru prima oară noțiunea de stat - "statio" este folosită de N. Machiavelli
în scrierea sa Principele (1513), când se referă la ideea unității.
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere și
instituție politică cu rol major în organizarea și conducerea societății, se impune
treptat în limbile moderne. După această perioada noțiunea de stat va fi folosit în
sensul de instituție politică sau de comunitate umană aflată sub o anumită
autoritate, accepțiune care și astăzi și-a păstrat valabilitatea.

93
O problemă mult disputată care nu și-a găsit nici astazi o rezolvare deplină,
este aceea a definirii și genezei statului. Diversitatea de pareri și opinii a fost și
este determinată de mai mulți factori cum ar fi:
– momentul istoric și perioadă în care a fost analizat statul;
– nivelul dezvoltării științelor sociale;
– interesele sociale, economice și politice care au primat în studiul
problematicii statului;
– criteriile de la care s-a plecat și care au primat în cercetarea statului;
– domeniile științei din perspectiva cărora a fost definit și investigat statul.

6.2. Teorii privind apariția statului.


De-a lungul vremii, problema definirii originii și conținutului statului a
generat mai multe teorii :
Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societăților antice și feudale. Potrivit acestora, statul
este o creație divină, rezultatul voinței lui Dumnezeu, acceptarea și supunerea
față de acesta este o obligație religioasă.
În feudalism are loc o coabitare între puterea laică și biserica, ce a avut ca
efect imprimarea unui pregnant caracter divin atât puterii cât și instituțiilor sale
politice, fapt ce a determinat o justificare și o legitimare supranaturală a
acestora.
Potrivit acestei teorii, monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe
pământ, el primește și exercită puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele și
actele sale este răspunzator doar în fața divinității.
Cei mai de seamă reprezentanți ai teoriei teocratice au fost Aurelius
Augustin cu lucrarea De civitate Dei, și Toma D'Aquino cu Suma Teologica.
Aurelius Augustin este primul teolog al bisericii creștine care pune
problema raportului dintre statul pământesc și statul lui Dumnezeu, deschizând
lupta pentru hegemonie dintre biserica și puterea laică.

94
Teoria patriarhală
Această teorie este foarte apropiată de cea teocratică. Ea susține ca statul ar
fi luat naștere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea părintească a
lui Dumnezeu. Elementele unei asemenea teorii întâlnim la Aristotel, dar și la
unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care în lucrarea sa Patriarhul
(1953) consideră că monarhul, ca moștenitor, al lui Adam, este creat de
Dumnezeu, ar deține puterea de la acesta și deci implicit ea ar avea un caracter,
o natură divină.
Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie socială, ea apărând încă din antichitate,
fiind susținută și promovată de gânditorii Mo-tzu, Men-tzu, școala stoică
grecească, Epicur etc.
Despre un drept natural nescris aflăm și de la Sofocle și Cicero, acesta din
urmă, în scrierea sa De republica face distincția între dreptul natural și cel legal.
În feudalism, dreptul natural a fost înlocuit cu cel divin, întreaga explicare
și reglementare a relațiilor sociale se va face prin divinitate.
În perioada descompunerii feudalismului și trecerii la capitalism, dreptul
natural își va recăpăta caracterul laic, rațional și va deveni o armă ideologică în
lupta burgheziei contra feudalității.
Dreptul natural exprima poziția, atitudinea noii clase în ascensiunea
burgheziei față de problema preluării și organizării puterii politice.
În accepțiunea dreptului natural, statul nu este o instituție de esență divină,
veșnică și imuabilă dar o creație umană, supusă unor continui transformări.
Teza contractualistă a statului
Este în strânsă legatură cu dreptul natural, care constituie temeiul,
fundamentul acesteia. Ea marcheazăun pas înainte în evoluția teoriilor despre
stat, în sensul că înlătura vechea ipoteză teocratică potrivit căreia statul ar fi ca o
creație și o voință divina.

95
Deși originile teoriei contractualiste se regăsesc în antichitate, ea a fost
fundamentată și dezvoltată în epoca iluministă, având ca principal protagonist pe
Montesquieu și mai ales pe J.J. Rousseau. Acesta din urmă, într-o lucrare cu
titlul semnificativ Contractul social, consideră că statul a apărut dintr-o nevoie
naturală, pe baza unei înțelegeri între putere și cetățeni, când acestia din urmă și-
au delegat atribuțiile lor puterii pentru a le folosi în numele comunității, a
binelui comun.
Teoria organicistă
A apărut ca ripostă spirituală, o contrarevoluție ideologică a vechii clase
feudale și a bisericii față de burghezie, de revoluție și doctrina sa liberală. Ea
este o variantă a conservatorismului politic din perioada când aceasta se prezintă
și se manifestă ca ideologie antiburgheză.
Statul este sinonim cu organismul uman și este format din mai multe părți
între care există o legatură indestructibilă. El dispune de cap care conduce, și
orientează activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctrația feudală, un stomac
care să consume, adică aceeași aristocrație, și unii membrii care să producă
țărani, muncitori, comercianți.
Această teorie a urmărit să justifice, să legitimeze existența statului feudal,
a inegalităților sociale și să evidențieze predestinația rolului și statutului claselor
și categoriilor sociale.
Teoria violentei
A încercat să explice apariția statului ca o simplă necesitate naturală a
oamenilor de-a curma violența din societate, de-a statua ordinea între oameni,
clase și grupuri sociale.
Thomas Hobbes consideră că statul nu rezultă dintr-o inclinație a omului
spre viața socială, ci, dimpotrivă, din necesitatea temperării agresivității lui
naturale.
Teoria psihologică

96
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici,
psihologici, cum ar fi : voința, dorința de-a trăi împreună, existența acelorași
obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au impus și închegat statul.
Teoria juridică
În viziunea teoriei juridice, statul a apărut din necesitatea reglementării prin
acte normative de esență juridică a relațiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri
și clase sociale, a statuării rolului și locului acestora în societate. Fondatorul
acestui curent, Hans Kelsen, vedea apariția statului ca "personificarea totală a
dreptului" sau "personificarea ordinii juridice"
Paradigmele doctrinar politice moderne și contemporane sunt cele care
analizează puterea statală din perspectiva politică. Ele pun accentul pe locul și
rolul statului în societate, pe atributele și prerogativele instituțiilor sale.
Toate teoriile, luate fiecare în parte, conțin într–o anumită măsură unele
mai mult, altele mai puțin sau chiar deloc, anumite adevăruri. Toate în schimb
au acelasi numitor comun : sunt partinice, partizane, promovează interesele și
aspirațiile celor care le-au creat și pus în circulație.
Istoricește, momentul apariției statului diferă de la o societate la alta, dar ca
proces istoric el are loc în perioada de trecere de la socitetatea gentilică la cea
sclavagistă.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii
factori :
 Dezvoltarea de ansamblu a societății în plan social, organizatoric,
economic și politic; În plan organizatoric, trecerea de la triburi în uniuni
de triburi și tendința acestora de constituire în popoare a determinat un
cadru politic superior-statul.
 Trecerea la sedentarism a impus existența și apărarea unui teritoriu și în
strânsă legătură cu acestea, existența unei instituții politice adecvate,
concretizate în stat;

97
 Apariția proprietății private, diviziunea socială a muncii și a
plusprodusului a determinat de asemenea apariția unor instituții politice
autonome care să reglementeze relațiile dintre producatori, dintre membrii
societății.
Toate aceste modificari și transformări pe care le-a cunoscut societatea, au
impus apariția unui organism și a unor instituții specializate care și-au găsit
exprimarea în stat, precum și anumite persoane cărora li s-au încredințat anumite
funcții de organizare, apărare și conducere socială. Așa cum precizează și L.
Dauguit, "statul este pur și simplu produsul unei diferențieri naturale, uneori
prea simple, alteori prea complexe între oameni, unii aparținînd aceluiași grup
social, de unde rezultă ceea ce se numește puterea politică".

6.3. Componentele statului : populație, teritoriu, organizare


politică.
Existența și funcționalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătătoare,
este condiționată de prezența unor componente fundamentale, definitorii :
populația, teritoriul și organizarea politică. Aceste componente au existat în
toate formele pe care le-a cunoscut statul de-a lungul istoriei, dar în fiecare
perioadă acestea au avut semnificații, valori și conținuturi diferite.
În epoca modernă, aceste componente au căpătat forme, conținuturi,
principii noi impuse de cerințele dezvoltării sociale, de societatea burgheză.
Populația constituie pentru existența oricărei forme statale o componentă
de bază, fără aceasta statul nu și-ar justifica prezența, nu ar exista obiectul
asupra căruia să-și exercite autoritatea.
În același timp, oamenii sunt cei ce creează și dau viață statului, îl pun în
mișcare și fac din el o realitate vie.
Aceiasi oameni creează voința de-a trăi în cadrul aceleiași comunități și tot
ei dau naștere solidarității, fără de care statul nu s-ar putea inchega și funcționa.

98
Teritoriul constituie factorul material, spațiul în limitele căruia se crează și
funcționează statul. Existenta sa este tot atât de necesară și importantă ca și cea a
populației sau organizării politice.
El este un bun al întregii comunități și în această situație pune problema
apărării integrității și suveranității sale.
Existența teritoriului impune uniformitatea normelor sociale și juridice în
întreg spațiul comunitar, exercitarea autorității politice statale asupra tuturor
componentelor și membrilor săi.
Legea este cea care asigură pentru toți membrii și clasele sociale unitatea
sistemului de normativitate, ea este aceeași pentru toți indivizii, indiferent de
apartenența lor la o etnie, grup profesional sau social.
Organizarea politică.
Componenta cu rol major în structurarea și funcționarea statului. Ea
instituie ordinea, legăturilă între componentele politice ale statului, le stabilește
rolul și statutul în societate, normele și limitele funcționalității.
Acest fapt se realizează prin instituțiile statale politice și aparatul
specializat al acestora.
O analiză a componentelor statale nu ar fi completă fară evidențierea
suveranității sale. Ea e puterea sau autoritatea care dispune de atributele ultime
de arbitru. Deasupra puterii suverane nu se află nici o altă instanță care să
decidă, hotărârele sale sunt fundamentale și definitive. Suveranitatea e un atribut
esential al puterii de stat, "este acea trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în
dreptul acesteia de-a se organiza și exercita, de a-și stabili și rezolva
problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o
imixtiune, respectând suveranitatea altor state, precum și normele dreptului
internațional".

6.4. Clasificarea tipurilor și formelor de organizare a statului.

99
Elucidarea, stabilirea tipului și a formei pe care a îmbracat-o statul,
constituie de asemenea o problemă de baza în cercetarea acestuia, ea exprimând
esența statului într-o anumită perioadă istorică, forma lui concretă de
manifestare, caracterul sau, atributele și prerogativele exercitate.
De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntată cu mai multe tipuri și
forme pe care le-a îmbrăcat statul în existența și funcționalitatea sa.
Raportat la cetățeni, la modul cum respectă și promovează interesele și
voința acestora, la principiile pe care se întemeiază, de-a lungul istoriei s-au
conturat două tipuri de state : democratice și dictatoriale.
Statele democratice-au apărut încă din antichitate, în special în Grecia
Antică și în anumite perioade și în Roma în perioada sa republicană.
O adevarată dezvoltare a acestora va avea loc odată cu societatea modernă
și mai ales cea contemporană.
Acest tip de stat e în concordanță cu voința și interesele majorității
cetățenilor, ele fiind exponentul acestora, le fundamentează, apără și le
promovează interesele și aspirațiile.
Aceste tipuri de state se întemeiază pe principii și valori democratice cum
ar fi : principiul separării puterii, al reprezentativității și eligibilității, al
democratismului politic. Ele conferă și asigură transpunerea în practică a unor
largi drepturi și libertăți social politice.
Sunt tipurile de state majoritare ale epocii noastre, spre ele se orientează
astăzi cele mai multe din țările și popoarele lumii.
Statele dictatoriale, nedemocratice–sunt primele tipuri pe care le-a
cunoscut statul în existența și funcționalitatea sa. Aceste tipuri de stat au
dominat sclavagismul și feudalismul într-o mare măsura și epoca modernă.
Statele dictatoriale promovează interesul de grup sau de clasă, care în
raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opțiunile și voința majorității,
interesele și aspirațiile acestora.

100
Unicitatea puterii, exercitarea ei în mod discrețional și absolut, forța,
teroarea, frica sunt doar câteva din caracteristicile acestor tipuri de state.
Forma de stat se clasifică după modul de constituire și organizare al
puterii de stat. Ea este caracterizată de trei elemente : forma de guvernamânt,
structura de stat, regimul politic.
Forma de guvernamant–desemnează modul de exercitare și manifestare a
puterii de stat, constituirea și funcționarea organelor acesteia. Altfel spus, ea
exprimă modul în care se exercită puterea de stat. Forma de guvernare e
independentă față de structura de stat.
Astfel sunt cunoscute două forme de guvernământ : monarhia și republica
Monarhia (gr. monos–singur, arche–conducere) –forma de guvernământ în
care puterea supremă aparţine unei singure persoane, monarhului (rege, împărat,
ţar, şah, etc.). monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar mandatul lor nu
este limitat în timp. Formele monarhiei sânt : monarhie absolută şi monarhie
constituţională (limitată).
Monarhia absolută–se caracterizează prin faptul că puterea absolută
aparţine monarhului. El este unicul legislator, dirijează cu administraţia publică
şi este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de
guvernământ, de acea la etapa actuală ea este rar întîlnită. Ca exemplu poate să
servească monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lângă alte atribuţii
nelimitate, monarhii acestor state sânt şi conducători religioşi. Totuşi puterea
acestor monarhi poate fi limitată de către familia regală care decide asupra
moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să abdice. În monarhiile absolute
lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată)–se caracterizează prin faptul că
împuternicirile conducătorului statului sânt limitate prin dispoziţii normative din
Constituţia statului respectiv. În dependenţă de gradul acestei delimitări
deosebim monarhia dualistă şi monarhie parlamentară.

101
Monarhia dualistă–este forma iniţială a monarhiei limitate în cadrul căreia
puterea de stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai
ales puterilor legislativă şi executivă. Puterea legislativă aparţine parlamentului
ales de către un cerc de supuşi (în dependenţă de tipul de scrutin şi principiile
dreptului electoral). Puterea executivă este încredinţată monarhului care o
exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura judecătorească la fel
aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile
adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi de a
dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat. O astfel
de formă de guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
Monarhia parlamentară–este o formă mai dezvoltată decât monarhia
dualistă. Actualmente, monarhia parlamentară este în : Marea Britanie, Belgia,
Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera
legislativă, fiind limitată considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de
către parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza
majorităţii parlamentare şi poartă răspundere în faţa parlamentului. În cazul
exprimării de către parlament a votului de neîncredere guvernului, acesta
demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent. Orice
act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful guvernului sau
ministrului respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul domneşte, dar
nu guvernează.
Republica (lat. res publica–treburi publice) –forma de guvernământ în care
cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament,
preşedinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este
ereditară şi nici viageră. Republica este considerată cea mai democratică formă
de guvernământ. Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi
semiprezidenţiale.

102
Republica prezidenţială–se caracterizează prin rolul important al
preşedintelui în sistemul organelor de stat :
 Conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în
SUA), fie prin votul direct al alegătorilor ;

 Preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor


adoptate de parlament ;

 Separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de


independenţă semnificativă în raportul reciproc;

 Parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului,


dar nici preşedintele nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul;

 Preşedintele este şi şeful executivului;

 Miniştrii sânt numiţi în funcţie de către preşedinte;

 Lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.

Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii,


unde pentru prima oară a fost instaurată această formă de guvernare. Sistemul
organelor de stat superioare se construieşte pe principiul „balanţei şi
contrabalanţei”.
Republica parlamentară –este fundamentată pe concepţia separării
puterilor în stat. Această formă de guvernământ se caracterizează prin
următoarele aspecte :
 Şeful statului este ales de către parlament ;

 Guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă


de parlament ;

 Parlamentul este investit cu dreptul de-a exercita control asupra


activităţii guvernului ;

103
 Parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi
liber exprimat ;

 Parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de


neîncredere ;

 Atribuţiile şefului statului sânt exercitate, de regulă, de către guvern


prin intermediul şefului guvernului sau a ministrului, care
contrasemnează actele şefului statului.

Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei,


Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei
istorice a acestei forme de guvernământ, astăzi se vorbeşte despre : regim
parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului şi în faţa
şefului de stat) şi regim parlamentar monist (guvernul e responsabil doar în faţa
parlamentului)
Republica semiprezidenţială – este forma de guvernământ care combină
particularităţile republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Franţa şi
Portugalia sânt republici semiprezidenţiale.
Structura de stat– este raportul dintre organele centrale și locale ale
statului. Din această perspectivă se întalnesc: state unitare, state federative,
state confederative.
Statele unitare –Se caracterizează prin existența unui singur stat, a unui
singur Parlament, Guvern, Constituție, adică a unor singure organe și instituții
centrale de stat.
Statele federative– Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care
dispun de un stat central cu competențe și personalitate distinctă față de celelalte
state membre.
Statul federativ se caracterizează prin următoarele trăsături:

104
 Ordinea constituțională comună. Aceasta se regăsește în existența unei
singure constituții care are prioritate asupra tuturor celorlalte
reglementări

 Funcțiile statului sunt împărțite între statul federal și statele membre.


În consecință, în cadrul statului federal se întâlnesc paralel organe ale
puterii și ordinii de drept federale și organe ale puterii și ordinii ale
statelor membre;

 Statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el


reprezentând și statul în relațiile internaționale;

 Statele membre își păstrează o autonomie relativă. Ele au o legislație


proprie, organe și instituții proprii de aplicare a acesteia fără a se
substitui celor ale statului federal. Sub rezerva respectării constituției
federale, fiecare stat are o ordine constituțională proprie, consacrată în
constituția sa.

State confederative –sunt state suverane, ele pastrându-și supremația și


independența în mod integral. Au luat naștere prin asocierea a două sau mai
multe state care au convenit să-și creeze sau nu organe comune, pastrându-și
suveranitatea și calitatea de subiect de drept internațional.
Regimul politic constituie modul concret de organizare, instituționalizare și
functionare a sistemului politic și de exercitare a puterii politice de către o forță
social-politică în cadrul unei comunități sociale sau a unui sistem social. El are
în vedere modul concret de constituire, organizare și funcționare a sistemului
politic, în principal a statului și a instituțiilor acestuia.

6.5. Statul de drept


Ideea statului de drept a aparut încă din antichitate, cand o serie de școli
filosofice, în special grecesti, ca cea a sofiștilor, sau ca cea a legitimiștilor din

105
China Antică, dar și o serie de gânditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea
fundamentării statului pe lege, pe drept. În forma clasică, statul de drept a apărut
odată cu societatea modernă, cu așezarea societății pe principii laice, raționale,
pe principii de drept.
Odată cu aceasta au aparut și teorii despre statul de drept. Primele teorii au
aparținut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusă în circulație
de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat și fundamentat de doctrina
germană din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
În general, prin stat de drept se înțelege statul care se fundamentează pe
lege, funcționează și își exercită prerogativele pe baza legii. El foloseste forța
argumentelor și legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale statului
prin urmatoarele trăsături:
– Se întemeiază sâși funcționează pe baza legii supreme a Constituției.
Constitutia este cea care fundamentează, legitimează, argumentează,
orientează și conduce întreaga activitate a statului, a instituțiilor sale ;
– Există un larg sistem de drepturi și libertăți cetățenești fundamentate pe
lege, pe Constituție care le garantează existența și aplicarea în practică ;
– Se aplică în practică și se respectă principiul separașiei puterilor în stat ;
– Organele și instituțiile statului atât centrale cât și locale sunt rezultatul
votului, a opțiunilor exprimate de cetățeni, de majoritatea acestora ;
– În Statul de drept există o delimitare clară a instituțiilor, prerogativele și
atributele statului și cele ale partidelor politice.
Partidele politice, indiferent de locul și rolul lor în societate, nu pot fi
confundate cu statul sau statul redus, identificat cu acestea.
Măsurile și deciziile luate nu trebuie să reflecte atitudinea și poziția unui
partid dar trebuie să fie rezultatul voinței și intereselor majorității.
Asemenea state de drept funcționează astăzi în țările democratice din
Europa Apuseană, Japonia, Canada, SUA, etc.

106
Statul de drept este un nou model de concepere a raportului și relațiilor
dintre instituții, dintre acestea și cetățean, dintre societatea civilă și politică.
El constituie o garanție suplimentară pentru drepturile și libertățile
cetățenești. Și în Republica Moldova, după 27 august 1991, se poate aprecia că
se înfîptuiește un stat de drept, fundamentat pe supremația legii, a Constituției.

6.6. Funcțiile statului


Rolul și scopul statului se realizează prin funcțiile sale, care sunt: funcții
interne și funcții externe. În analiza obiectivelor sale majore, statul are
îndatorirea să asigure ordinea și stabilitatea în societatea dată, să contribuie, prin
mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic, uman. Pe plan extern,
statul modern îndeplinește funcțiile de promovare a cooperării cu celelalte state,
de statornicire a unor relații de bună vecinatate și de apărare a țării printr-o
relație de cooperare și parteneriat cu alte țări.
Statul – în îndeplinirea atribuțiilor sale specifice, ca principala instituție
politică și, totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile și mijloacele aflate în
proprietatea sa – are obligația ca, în condițiile dezvoltării tehnice fără precedent,
din ultimii ani, să îndeplinească funcții multiple: să asigure, în măsura
mijloacelor de care dispune, progresul economic, tehnic și uman; să mențină
ordinea; să garanteze stabilitatea politică și socială.
Pe plan intern, statul modern are atribuții importante acolo unde inițiativa
particulară este insuficientă.
Statul acționează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte
într-un contract. Totodată, statul acționează ca putere suverană (de iure imperii)
când reglementează relațiile financiar-valutare, vamale etc.

Funcțiile statului sunt următoarele:

 funcția legislativă, este expresia, manifestarea directă a suveranității


poporului și se caracterizează prin aceea ca statul stabilește reguli de

107
conduită socială obligatorii și care pot fi aduse la îndeplinire, în situația
încălcării sau nesocotirii lor, prin forța de constrângere pe care numai
statul o are;
 funcția executivă și administrativă are ca obiect organizarea aplicării și
aplicarea în practică a legilor, asigurarea funcționării serviciilor publice
instituite în acest scop, precum și elaborarea de acte normative și
individuale, date în baza legilor;
 funcția jurisdictională are ca obiect principal soluționarea conflictelor
juridice, care se pot naște în societate și asigurarea respectării legilor, prin
punerea în aplicare a unor proceduri speciale menite să garanteze o
deplină obiectivitate.

Pe plan extern, statul modern îndeplinește funcții de promovare a cooperării


cu alte state; de statornicire a unor relații de bună vecinătate și de apărare a țării,
printr-o relație de cooperare și parteneriat cu alte țări.

Referințe bibliografice:
1. Costachi, Gheorghe, Statul de drept, Chișinău 2000.
2. Costachi Gheorghe, Hlipcă, Petru, Organizarea şi funcţionarea puterii în
statul de drept, Chișinău 2011.
3. Miculescu Petru, Statul de drept, București 1998.
4. Mitran Ion, Politologie, București 2000.
5. Voiculescu Marin, Politologie, București 1998.
6. Pîrţac, Grigore, Oleinic, Ludmila, Tuceacov, Eduard, Politologia,
Chișinău 2010.
7. Popescu, T., Politologie, Chișinău 1996.
8. Мельник, В. А., Политология, Минск 1997.
9. Мухаев Р. Политология, Москва, 2000.

108
7. SOCIETATEA CIVILĂ

7.1. Definirea conceptului de societate civilă

7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile

7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului

7.1. Definirea conceptului de societate civilă

Conceptul de societate civilă este unul esențial pentru știința politică. Dacă
la început el desemna acea parte a societății diferită de organizațiile militare sau
congregaționale și era sinonim cu cel de societate politică, pe măsură ce sfera
politică a societății s–a particularizat tot mai mult, a început să denumească
acele moduri de organizare socială și economică, coduri și instituții diferite de
cele statale.
Expresia „societate civilă” este foarte veche și derivă din latinescul
„societas civilis”, care, la rândul său, constituie traducerea formulei „koinonia
politike”, utilizata de Aristotel.
În concepția filosofilor greci ai antichității, noțiunile de stat și societate
civilă aveau același conținut, respectiv nu desemnau fenomene sociale diferite.
În concepția lui Aristotel–societatea civilă este forma cea mai elevată de
comunitate, de asociere: ea înglobează grupurile sociale și are cea mai mare
valoare întrucât se ocupa de interesul comun. Societatea civilă este sinonimă
polis–ului (societatea politică, statul, cetatea).
A abordat problema societății civile și oratorul roman Marcus Tullius
Cicero în lucrarea sa De res publica (54-52 i.Ch.). În viziunea sa, societatea
civila includea nu numai statul sau indivizii, dar și condițiile de viață ale unei
comunități politice evoluate, suficient de dezvoltată pentru a cuprinde orașe, un
cod de legi propriu (ius civile), o doză de civilizație și urbanitate (în contrast cu

109
modul de viață al barbarilor și culturilor preurbane), de parteneriat civic (care
însemnă a trăi și a fi cârmuit în conformitate cu legile civile) și de rafinamente
ale „vieții civile” și „artelor comerciale”.
Bazele teoretice ale societății civile au fost puse în lucrările gânditorilor din
secolele XVII-XIX, când, în Europa Occidentala avea loc procesul destrămării
relațiilor feudale și de instaurare a celor capitaliste. Odată cu aceasta, a început
răspândirea ideilor și concepțiilor a ceea ce, mai târziu, va constitui societatea
civilă.
Un rol important în elaborarea conceptului de societate civilă, i–a revenit
filosofului englez Thomas Hobbes. În lucrările sale „Elementele legii naturale
și politice (1640)”și „Leviatan (1651)” scria că oamenii se nasc liberi și în
acțiunile pe care le întreprind, urmăresc satisfacerea intereselor personale iar
forța motrice a conduitei lor fiind atingerea bunăstării materiale. Dar starea
naturală ca o condiție de egalitate originară și de drept nelimitat al tuturor, are
drept consecință inevitabilă ciocnirea intereselor personale, manifestată prin
neîncredere, agresivitate, rivalitate. Situația respectivă, așa–numitul „bellum
omnium contra omnes” (războiul tuturor contra tuturor), face ca fiecare să
devina dușmanul celuilalt - „homo homini lupus ” (omul este lup pentru om).
Deși „legea naturală” recomandă pacea, atât cat este posibil, sprijinul
între oameni, respectul egalității, moderația etc., în starea naturală nu există nici
o autoritate care să aibă puterea de a obliga la respectarea normelor de
comportament exprimate de această lege. În consecință, se impune, în mod
obiectiv, trecerea de la starea naturală și de la legile naturale, la o altă societate
și la legi civile. Această este numită, mai apoi, societate civilă.
Pentru John. Locke, „societatea civilă sau politică” este o formă de
organizare socială care se opune stării naturale și este un factor de progres,
generator de confort și de ordine bazată pe lege. Rolul legilor și al statului este
de a crea condițiile necesare bunei conviețuiri a oamenilor, desfășurării normale
a vieții sociale, prin asigurarea drepturilor și libertăților umane. Statul se

110
subordonează societății, slujind–o prin crearea sistemului de drept necesar
activității libere a indivizilor, a grupurilor umane.
În prezent, prin societate civilă se înțelege totalitatea indivizilor în calitate
de cetățeni (făcând abstracție de implicarea pe care o pot avea unii în relație cu
puterea), a agenților și organizațiilor economice, totalitatea organizațiilor socio–
profesionale, de creație a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu
caracter apolitic, care desfășoară, în cadrul societății, multiple activități.
Societatea civilă este o societate cu relații economice, culturale, juridice și
politice dezvoltate, independentă de stat, dar interacționând cu acesta, creează în
comun relații juridice dezvoltate și o societate a cetățenilor cu statut social,
politic, cultural și moral ridicat.
Într–un regim democratic, societatea civilă își desfășoară activitatea pe
baza unor legi ferme, inclusiv a constituției, menite să prevadă și să asigure
drepturile și libertățile cetățenilor, obligațiile și îndatoririle pe care să le exercite
fără dificultăți din partea societății politice, precum: dreptul de exprimare, de
asociere, de organizare, de grevă, de demonstrații, de circulație liberă, de
informare și instruire etc.
Pentru a determina societatea politică să funcționeze mai eficient,
societatea civilă trebuie să fie informată, organizată, responsabilă și în
conformitate cu legea să furnizeze mijloace de a împiedica puterea politică în
eventualele sale tendințe de a–și subordona societatea civilă, cum se întâmpla
într–un regim totalitar.
O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi oprită decât de o
altă putere. În cazul nostru, puterea politică nu poate fi oprită decât de puterea
civilă. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că societatea civilă este cu atât
mai puternică cu cât este mai independentă de puterea politică, iar această
independență rezidă, în mare măsură, în natura proprietății, în independența
cetățenilor ca agenți economici.

111
Numai o societate politică, autentic democratică, bazată pe egalitatea
șanselor, creează condiții afirmării societății civile. În cadrul unui regim politic
democratic, între societatea politică și societatea civilă nu pot exista raporturi
nici de subordonare, nici de supraordonare, doar raporturi complexe de
interdependentă, îmbrăcând și forme contradictorii în anumite situații. În
condițiile respectului reciproc dintre societatea politică și societatea civilă, se
pot statornici raporturi normele, lipsite de constrângere între puterea politică și
puterea civilă, între guvernanți și guvernați.
Între cele doua categorii se realizează astfel sisteme de comunicare,
transfer de interese. Uneori, segmente ale societății civile trec în sfera societății
politice, și invers. Unele componente ale societății civile, în anumite situații, au
un caracter ambivalent, cum este, de exemplu, instituția bisericii. Interferențele
dintre societatea politică și societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în
urmă de Hegel, care consideră ca nu poate fi vorba de o separare absolută a
societății politice (statul) de societatea civilă, manifestându–se o comunicare
unică între stat și societatea civilă.
În concluzie, se poate afirma că societatea civilă este simultan:
a) Un domeniu al vieţii sociale reglementat de o anumită ordine legală, dar
autonomă în raport cu statul, în care se manifestă spontan iniţiativa
voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii
intereselor, aspiraţiilor private şi de grup;
b) O diversitate de forme de organizare (fundaţii, asociaţii, federaţii,
organizaţii neguvernamentale etc.), prin care oamenii se exprimă public şi
încearcă să promoveze o gamă largă de interese, de la cele economice,
culturale, educative, profesionale, până la cele civice şi politice.

Aceste forme de organizare alcătuiesc o pluralitate de centre de interese şi


de putere în cadrul societăţii şi acţionează în funcţie de natura scopurilor
propuse, în alianţă sau în opoziţie unele cu altele sau cu puterea de stat instituită.

112
Totuşi, atributele-cheie ale societăţii civile sunt acelea că se referă la viaţa
publică şi nu la activităţile private sau casnice, juxtapuse familiei şi statului şi
există în cadrul domniei legii.

7.2. Clasificarea formelor de organizare a societăţii civile.

În prezent, societatea civilă, ca realitate socială distinctă, există la toate


nivelurile-local, naţional, regional şi internaţional. Formele prin care ea se
manifestă sunt de o mare diversitate. Practic, societatea civilă este formată
dintr–o pluralitate de organizaţii. Structura, obiectivele, metodele de activitate,
calitatea şi numărul membrilor lor sunt dependente de forma de organizare a
societăţii umane, de nivelul de dezvoltare economică, şi nu numai, de tradiţii,
cultură etc. Fiecare nivel de existenţă are forme de manifestare atât specifice, cât
şi comune.
La nivel local se vor întâlni diferite asociaţii, fundaţii, diverse consilii,
comitete formate din cetăţenii localităţii respective. Obiectivele lor privesc
elaborarea politicilor de dezvoltare a localităţii, consultarea cetăţenilor,
mobilizarea acestora la soluţionarea unor probleme de interes individual şi de
grup.
La nivel naţional se constituie o serie de organizaţii ale societăţii civile
cum ar fi asociaţii diverse (de exemplu, asociaţia istoricilor, asociaţia artiştilor
plastici), fundaţii, sindicate, organizaţii ecologice, organizaţii de apărare a
drepturilor omului, ligi etc. Acestea pot şi, de cele mai multe ori, au filiale în
principalele oraşe şi municipii. Ele desfăşoară acţiuni şi activităţi, permanent sau
ocazional, potrivit statutului lor de constituire. Practic, mai active şi mai
prezente în viaţa localităţilor, a ţării sunt organizaţiile ecologice, cele ce se
ocupă de respectarea drepturilor omului, precum şi sindicatele. Frecvent, acestea
organizează şi desfăşoară activităţi specifice care, prin mijlocirea presei scrise şi
mai ales a televiziunii, sunt făcute cunoscute cetăţenilor ţării.

113
Organizaţiile societăţii civile de la nivel naţional se implică în elaborarea
politicilor de dezvoltare economico-socială şi de relaţiile internaţionale ale ţării,
a proiectelor de dezvoltare cu efecte atât pozitive, cât şi negative, asupra
climatului psihosocial şi a mediului ambiant, acţionează pentru conştientizarea
populaţiei asupra responsabilităţilor şi costurilor sociale ale integrării în diferite
structuri europene şi nu numai. Totodată, ele întreţin o legătură sistematică cu
organizaţii similare de la nivel regional şi internaţional, în vederea concertării
acţiunilor lor de interes comun.
La nivel regional, sunt constituite o serie de organizaţii ce cuprind structuri
similare naţionale. În acest sens, câteva exemple vor fi edificatoare:
 ALENA (Acordul de liber schimb nord-american - Canada, Mexic, SUA),
organizaţie creată în 1994 având ca obiectiv favorizarea schimburilor
comerciale şi a investiţiilor între cele trei state;
 ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud-estul Asiei), înfiinţată în 1967, cu
scopul realizării unei zone de liber schimb şi favorizarea comerţului între
statele ce o compun;
 OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) are
menirea de a consilia şi a realiza studii pentru cele 30 de state ce o
compun etc.

Există un ansamblu de mecanisme pentru participare societăţii civile la


procesul integrării regionale. Pe acest temei, organizaţiile societăţii civile au
putut să ia parte activă din ce în ce mai mult la procesul întâlnirilor la nivel înalt
din decursul anilor prin prezentarea studiilor și strategii de dezvoltare etc.
În condiţiile globalizării, se pare că societatea civilă a devenit, în
imaginarul politic contemporan, un actor cu normă întreagă, oricât de exclusivă
ea este. Expresia „societate civilă internaţională”, deşi este în mod curent
folosită de oamenii politici, analişti, mass-media şi a intrat chiar în vocabularul
cotidian al oamenilor obişnuiţi, pune totuşi probleme în definire. Ea este

114
întrebuinţată într-un mod ce face impresia că se uită originile societăţii civile. În
plus, câmpul pe care ea îl acoperă este variabil de la o ţară la alta. De exemplu,
în Franţa, este stabilită o echivalenţă între societatea civilă şi organizaţiile
neguvernamentale, în timp ce în SUA sau în Canada sindicatele, cabinetele de
consiliere fac parte, de asemenea, din societatea civilă.
În prezent, tot mai mult, organizaţii ale societăţii civile internaţionale sunt
implicate alături de guvernele statelor şi alte organizaţii mondiale la soluţionarea
problemelor cu care se confruntă omenirea( cum ar fi probleme de mediu,
demografie, etc.). Totuşi, folosirea sintagmei „societate civilă internaţională”
este problematică. Unii autori lasă să se înţeleagă că ar rezulta din „adunarea”, la
nivel planetar, a societăţii civile existente în fiecare stat. Este o opinie într–o
mare măsură nejustificată. Şi aceasta dintr-o serie de motive.
Primul motiv îl reprezintă faptul că nici la nivel naţional nu se poate vorbi
de societatea civilă ca ansamblu al organizaţiilor sale. Practic, structurile ce sunt
cunoscute ca „organizaţii ale societăţii civile” sunt, de fapt, organizaţii
independente, de sine–stătătoare, cu statute şi roluri distincte în societatea în
care fiinţează, fără relaţii ierarhice de autoritate sau de altă natură între ele.
Ocazional, pe timpul unor acţiuni unele organizaţii ale societăţii civile, se pot
întâlni şi colabora, dacă şi numai dacă scopurile lor, coincid în acel moment
după care fiecare organizaţie are propriul program de activitate.
Un al doilea motiv îl constituie faptul că nu toate organizaţiile societăţii
civile dintr-o ţară sau alta au legături cu organizaţii similare existente la nivel
global.
Un al treilea motiv este absenţa unor norme, reguli, proceduri de
participare a organizaţiilor societăţii civile dintr–o ţară sau alta la acţiuni şi
activităţi internaţionale. În acest context, trebuie amintite regulile de părăsire a
unui stat de către cetăţenii acestuia, individual şi în grupuri, precum şi condiţiile
de acces pe teritoriul altor state. Deocamdată libera circulaţie este doar un drept
general al omului, nu o realitate. Fiecare stat, în actualele condiţii de evoluţie a

115
mediului de securitate regional şi global, când provocările asimetrice de tipul
terorismului internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima
organizată etc. cunosc o dezvoltare fără precedent, adoptă măsuri de securitate
care îngrădesc circulaţia persoanelor dintr-un stat în altul.
Un al patrulea motiv îl reprezintă faptul că nu toate organizaţiile societăţii
civile internaţionale sunt recunoscute ca atare de organizaţiile
interguvernamentale, de sistemul Naţiunilor Unite, de guvernele unor state
puternice economic, militar, financiar.
În fine, al cincilea motiv îl reprezintă acţiunile unor organizaţii din spaţiul
societăţii civile ce se opun globalizării.
Prin urmare, când se vorbeşte de societatea civilă internaţională se face
trimitere la interacţiuni semnificativ inegale între actori cu resurse diferite, deci
cu puteri, la fel, de deosebite. Sub acest aspect, distincţia este mai puţin
importantă între actori statali şi nonstatali decât între cei care au mijloacele de
accedere în marea familie internaţională şi de a acţiona direct asupra ordinii de
zi şi a deciziilor ce se adoptă în reuniunile mondiale şi cei care nu au această
capacitate.

7.3. Rolul societății civile în democratizarea societății și statului.


Societatea civilă, prin organizaţiile sale, deţine un statut relativ important şi
joacă roluri bine definite în societatea în care fiinţează, în regiune şi la nivel
internaţional. Atât statutul, cât şi rolul societăţii civile sunt dependente de o serie
de factori sociali, politici, culturali, economici şi de nivelul la care se manifestă–
local, naţional, regional sau internaţional. De aceea, se vor întâlni diferenţe
semnificative între modul în care este percepută societatea civilă într–un stat
dezvoltat economic şi cu tradiţii democratice şi cu totul altfel într–un stat aflat în
tranziţie. În plus, rolurile îndeplinite de societatea civilă depind foarte mult de
nivelul la care organizaţiile acesteia acţionează. De exemplu, la nivel local,
preocupările şi misiunile organizaţiilor societăţii civile se îndreaptă spre

116
mobilizarea şi atragerea cetăţenilor la anumite activităţi ce prezintă interes
pentru comunitate şi fiecare dintre locuitorii săi.
La rândul ei societatea civilă este într–o interdependență și influențare
reciprocă cu statul în cadrul căruia îndeplinește următoarele sarcini:
– critică neajunsurilor activității statale (ale puterii), dar și
recunoașterea, în mod obiectiv, cinstit și legitim a succeselor acesteia,
care sunt, de fapt, succesele întregii țări;
– influențarea instituțiilor/organismelor statului, direct sau prin
mobilizarea opinii publice, pentru a–și îndeplini atribuțiile specifice în
spiritul valorilor democratice (toleranța, coexistența, compromis,
dialog, negociere, deschidere, transparența decizională, comunicare
liberă etc.). Eficiența acestor demersuri întreprinse de organizațiile
civice, capacitatea lor de a influența instituțiile statului și clasa politică
depind de experiența, maturitatea, prestigiul, utilizarea judicioasă a
resurselor de care dispun;
– trecerea de la strategia de reacție față de acțiunile organismelor statale
(monitorizare, semnalare de neajunsuri și abuzuri, contestare,
confruntare) la una de cooperare/conlucrare (parteneriat) cu acestea, în
vederea identificării de soluții realiste pentru rezolvarea problemelor
care apar în societate (propuneri de alternative - altele decât cele venite
din partea partidelor politice - la diverse măsuri economice, sociale,
culturale etc. inițiate de către guvernanți). Organizațiile societății
civile trebuie să se implice activ în viața social–politică a comunităților
locale, prin cooperarea/conlucrarea cu instituțiile statului și nu doar
prin contestarea activității acestora. În acest mod, societatea civilă
preia unele din obligațiile autorităților publice, mai ales pe plan local,
fixând–și obiective proprii în vederea rezolvării problemelor de interes
comunitar;

117
– proiectarea unor mecanisme de negociere cu actorii politici (putere,
opoziție etc.) pentru protecția și îmbunătățirea situației cetățenilor în
raport cu statul, revigorarea libertății lor de organizare și a dreptului de
a forma asociații consacrate unor probleme de interes comun, pentru a
exercita influența necesara asupra deciziilor puterii și a modela
corespunzător forța statului. Prin aceasta, se conferă noi valente
democratice activității statale, creste gradul sau de receptivitate în
raport cu dorințele și revendicările sociale, cu manifestarea opoziției
parlamentare care, în esență, optimizează mecanismele sociale inerente
funcționării societății civile;
– diversificarea scopurilor propuse;
– desfășurarea de activități concrete în vederea atingerii scopurilor
asumate;
– creșterea responsabilității sociale a cetățenilor, prin
educarea/influențarea acestora de a participa activ la viața politică și la
acțiunile întreprinse de organizațiile societății civile, în vederea
soluționării/rezolvării problemelor comunitare.

Totuşi, atunci când se vorbim de rolul societăţii civile în cadrul statului nu


trebuie evidenţiate doar aspectele pozitive ale acesteia. Societatea civilă şi
activitatea sa nu trebuie văzute ca o „nouă religie”, ca un panaceu al tuturor
problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea. Ea poate avea o contribuţie
mai mult sau mai puţin bună, consistentă şi semnificativă, în funcţie de un
complex de factori. Există organizaţii ale societăţii civile care pot şi uneori chiar
produc mai mult sau mai puţin rău societăţii umane sau comunităţii în care
acţionează. De fapt, în prezentarea rolului societăţii civile în cadrul statului,
trebuie ţinut seama că aceasta acoperă puncte de vedere extrem de diverse.
Acesta este un teren disputat ce reflectă numeroasele divizări, contradicţiile şi

118
inegalităţile din societate în ansamblul său. De aceea, nu se va întâlni un singur
punct de vedere asupra aceluiaşi fenomen sau proces ce va face obiectul acţiunii
O democrație puternică se bazează pe existența unei comunități de cetățeni,
uniți prin interese și obiective comune, dispuși să participe la viața societății. În
lipsa participării, este posibil ca statul să monopolizeze puterea și să-și susțină
exclusiv propriile interese.
În societățile marcate printr-o puternică participare la viața publică,
cetățenii sunt mai exigenți pe plan etic și mai respectuoși față de regulile
organizării sociale. Cerând transparență în gestionarea treburilor publice și
respectul obligației de a da seamă, societatea civilă repune în discuție, în mod
fundamental, modalitățile de exercitare a puterii.
Într-o democrație, cetățenii pot forma grupuri independente, care răspund
nevoilor colectivității sau tarii lor și care sprijină complet sau critică munca
guvernului. Aceste grupuri independente sunt ceea ce poartă numele de
organizații ale societății civile.
Aceste organizații îndeplinesc o multitudine de roluri în societate. Printre
acestea sunt și următoarele:
– permit indivizilor îmbunătățirea condițiilor din societatea lor, fiind
apărătorii unei cauze, dând informații, atrăgând atenția asupra unor
probleme ce privesc publicul și supraveghind comportamentul guvernului
și a întreprinderilor private;
– deprind persoane din medii diferite să lucreze împreună și să elaboreze
competențele, legăturile și încrederea necesare unei bune conduceri;
– servesc un vast evantai de interese publice. Ele pot fi furnizoare de
servicii sociale, apărătoare ale mediului ambiant, promotoare ale unui
anumit nivel de viață sau ale unor norme de muncă, ori, la fel de bine, să
fie catalizatori ai unor schimbări democratice;
– reprezintă interesele oamenilor care, fără ajutorul lor, ar putea fi excluși
de la dezbaterile politice naționale.

119
– elaborează programe la nivel local și internațional în toate domeniile
care contribuie la promovarea principiilor democratice, îndeosebi a
drepturile omului,

În concluzie se poate afirma că societatea civilă joacă un rol considerabil în


stat în emergența unei noi maniere de a face politică de care umanitatea are o
nevoie urgentă pentru a face față cu succes actualelor provocări. Aceasta, prin
organizațiile sale, are capacitatea de a schimba politica la toate nivelurile - local,
național, regional și global - transformând lupta pentru putere într-un proiect de
dialog și de cooperare între oameni, între state, între civilizații.

Referințe bibliografice:
1. Anikin Vladimir, Solomon Constantin, Alegerile, puterea, societatea
civilă. Chisinau 2011.
2. Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. Chișinău 2000.
3. Galben, Carolina, Societatea civilă în procesul decizional al statului,
Chişinău 2014.
4. Costachi Gheorghe, Veronica Tarlev, Rolul societăţii civile în statul de
drept. // Revista Naţională de Drept. - 2007. - Nr. 12. - P. 20-22
5. Costantin Marin, Societatea civilă între mit politic şi pledoarie socială.
Chișinău 2002.
6. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică. București, 1997.
7. Mureșan Mircea, Duțu Petre, Societatea civilă – actor nonstatal major.
București, 2006.
8. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie, București,
1998.

120
8. PARTIDELE POLITICE

8.1. Conceptul de partid politic.


8.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice.
8.3. Rolul și funcțiile partidelor politice.
8.4. Clasificarea partidelor politice.

8.1. Conceptul de partid politic.


Termenul “partid” provine din limba latină “pars”–parte, fiind utilizat
pentru evidenţierea unui grup de cetăţeni, ce reprezentau interesele unei părţi a
societăţii şi influenţau exercitarea puterii politice.
Existenţa partidelor politice, partitismul, ca fenomen politic, reprezintă un
element esenţial al unei vieţi democratice. Între partitism şi democraţie există o
relaţie directă, în sensul că democraţia începe să se manifeste cu adevarat o dată
cu apariţia dezvoltării partidelor ca instituţii politice, acestea putând să
desfăşoare o activitate sistematică şi de amploare numai într-un climat
democratic autentic.
Apreciat ca „una dintre cele mai sugestive şi mai interesante personalități
colective” , partidul politic apare ca element și factor al sistemelor și acțiunilor
politice, sub înfățișări variate și originale. Preocuparile pentru înțelegerea și
tratarea partidului au sporit pe măsura evoluției istorice a acestuia și a
dezvoltării gândirii social–politice. În același timp, specialiștii care se apleacă
asupra studierii partidelor politice relevă atât vastitatea temei, cât și dificultățile
în realizarea unei lucrări exhaustive în legatura cu acest fenomen, datorită
diversității sale.
„Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină
politică”, scria Benjamin Constant încă în 1816, oferind astfel una din cele mai
vechi, mai redutabile şi, în definitiv, mai pertinente definiţii, pe cît de laconică
pe atît de durabilă. Dimensiunea ideologică este, s–ar părea, prima trăsătură

121
caracteristică a partidelor, care s-a impus ca importanţă conceptuală. Această
trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se vorbi
despre un partid fără a–l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate
merge de la o formă accentuat ideologică pînă la una pragmatică, cu un
fundament doctrinal abia vizibil.
Maurice Duverger, în lucrarea „Partidele politice” scria că definirea
partidului nu poate fi decât „vagă, conjuncturală, aproximativă”. Raspunzând
unor tendințe ostile instituționalizării partidelor politice și pledând pentru
necesitatea lor ca o condiție sine qua-non a afirmarii democratiei. Duverger
subliniaza ca „A le refuza înseamna a refuza să acționeze. Dacă ar fi adevarat că
democrația este incompatibilă cu ele, aceasta ar însemna că democrația este
incompatibilă cu condițiile epocii noastre”. Pentru înțelegerea clară a
partitismului ca fenomen politic, o mare importanţă o are conceptul de partid
politic.
Încercarile privind definirea partidelor politice au în vedere existența lor ca
sisteme grupale, care concentrează mase de indivizi polarizați prin interese
comune şi factori identici comuni, a căror rezultantă este o cauză politică unitară
raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic din cadrul comunitar dat.
În literatura de specialitate au existat și exista preocupari permanente
pentru definirea conceptului „partid politic”, preocupari care au condus la
conturarea unei definiții cuprinzând trasaturile esențiale ale partidului.
Prin partid politic se înțelege o grupare de oameni constituită pe baza
liberului consimțământ care acționează programatic, conștient și organizat
pentru servirea intereselor unor clase , grupuri sociale, comunități umane
(popoare, națiuni), pentru dobândirea și menținerea puterii politice în vederea
organizării și conducerii societății, în conformitate cu idealurile proclamate în
platforma program.
Din definiție rezultă o serie de trăsături specifice partidului și care îl
deosebesc de alte instituții politice:

122
 caracterul conștient pronunțat, deoarece partidul se constituie prin liberul
consimțământ al cetățenilor care aderă la o concepție, un program, o
ideologie.
 caracterul de grupare socială – uneori declarat – în sensul că partidele
servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. De regulă,
partidele politice nu–și declară deschis slujirea intereselor anumitei clase,
majoritatea afirmă că servesc interesele tuturor, dar, în practică, în mod
tacit, iar uneori chiar deschis, se sprijină mai mult pe anumite categorii
sociale. În preluarii orice partid se adresează, prin programul sau, tuturor
cetățenilor țării.
 caracter istoric, partidele apar o dată cu organizarea politică a societății și
au evoluat împreună cu aceasta. Așadar, geneza partidelor politice este
legată de momentul istoric al afirmării modului de producție sclavagist, de
momentele în care societatea în acea perioadă a adoptat și forma
democratică de conducere.
Se consideră, de asemenea, ca un partid ar fi expresia relațiilor de tip
asociativ, reflectând apartenențe bazate pe libera înregimentare, cu scopul de a
înfăptui un ideal sau a obține avantaje materiale pentru militanții săi. În alte
abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai mult sau mai puțin
organizate, care în numele unei anumite concepții asupra intereselor comune și
ale societății, pretind să–și asume singure sau în coaliție funcțiile guvernării.
Sintetizând, în definirea partidelor politice trebuie să se țină seama de
unanimitatea următoarelor determinări:
– partidul politic este o asociație sau uniune liberă, adică un grup
secundar sau de adeziune, formal, cu caracter permanent sau quasi–
permanent;
– partidul politic are un caracter organizat, o structură stabilă, implicând
existența unei rețele permanente de relații între centrul național,
nivelele intermediare și unitățile de bază;

123
– partidul politic exprimă și promovează, de regulă, interesele
fundamentale ale unui grup determinat (clasă socială sau fracțiune de
clasă);
– partidul politic presupune elaborarea unui program, cu obiective
imediate și de perspectivă, stabilite după o anumită platformă
ideologică în lumina căreia se stabilesc opțiunile asupra metodelor și
mijloacelor de înfăptuire a programului. Ideologia partidelor și
propaganda accestora joacă un rol hotărâtor în atragerea și orientarea
membrilor, simpatizanților și a adepților. În principiu orice partid
politic are un rol informațional și formativ, dar, mai ales în cazul
partidelor reacționare, nevoia camuflării obiectivelor reale determină
recurgerea la dezinformare și demagogie socială;
– în societățile antagoniste, lupta politică fiind competiția pentru
exercitarea puterii supreme în societate prin intermediul statului, iar
partidele fiind principalul instrument al forțelor sociale în această
luptă, finalitatea partidului politic este fie menținerea puterii, fie
influențarea, controlul sau cucerirea acesteia.
În concluzie, , partidismul, ca fenomen politic reprezintă o componentă
dinamică a vieții democratice active, în sensul că democrația începe să se
manifeste eficient social odată cu apariția și dezvoltarea partidelor ca institutii
politice.

8.2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice.


Cu toate că partidele politice își au originea în antichitate, ele nu au avut
aceeași pondere și semnificație în toate orânduirile sociale. În prezent,
majoritatea politologilor se situează pe poziția unei delimitări nete între partidele
care s–au manifestat în viața social–politică a orânduirilor sclavagistă și feudală
și cele a căror existență este legată de dezvoltarea societății moderne.

124
De aceea, unii dintre ei acordă partitismului, ca formă de acțiune politică, o
vechime doar de aproximativ două secole considerând că partidele din
perioadele istorice sclavagistă și feudală trebuie să fie calificate ca facțiuni,
societăți secrete, clici, camarile, conjurații etc.
Se apreciaza ca aceste grupari au o natură extrinsecă și un rol incidental în
raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele și altele, care s–au constituit –
prin caracterul lor instituționalizat – în elemente fundamentale ale vieții sociale,
încadrându–se în sistemul politic al comunității umane din epocile respective.
Grupările politice concentrate în „partide” existente în cetățile antice, cu
precadere în cele ateniene și romane, dar și luptele facționale și dinastice din
cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntările partidiste din principatele,
ducatele și orașele medievale sau cele care au exprimat, în ipostaze diferite,
lupta dintre partea clericală și cea laică, dintre aristocrație și monarhie în cursul
epocii medievale sau grupările politice de la confluența dintre orânduirile sociale
feudală și capitalistă se constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor
forme de organizare și acțiune politică care s–au cristalizat ca factorii cei mai
activi și expresivi ai politicului în epoca contemporana.
Marea comunitate a Greciei antice, raspândită pe o larga arie geografică
(mai ales în urma procesului de colonizare elenă) a fost divizată timp de secole
în doua forțe politice antagonice: Liga ateniana (în frunte cu Atena) și Liga
peloponeziacă (în frunte cu Sparta). În disputa acestora pentru hegemonie s–au
reflectat contradicțiile orânduirii sclavagiste care, în plan ideologic, și–au gasit
expresie în opoziția dintre democrație și oligarhie ca forma de organizare și
guvernare politica a statului.
În aceste condiții istorice, democrația (guvernarea poporului) și oligarhia
(guvernarea bogaților, aristocraților) au devenit doi antipozi și, totodată, două
alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea și
conducerea polisului, la caracterul și sensul puterii politice în cadrul comunității
statale sclavagiste ale vechii Elade.

125
Este o realitate ilustrata cu un profund discernamânt și în opera Stagiritului
"Statul atenian", în care autorul, descrie lupta dintre partide și ilustrează
dialectica metamorfozării contradicțiilor economice și a luptelor sociale pe care
acestea le determină, în politică, în acțiunile pentru puterea statală. "Agora" a
rămas în tradiția istorică principalul loc al confruntărilor dintre forțe, în cadrul
cărora–a afirmat ca factor dinamic în luptă dintre partidele politice.
Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI î.Hr.), apreciat ca primul reformator
democratic al Atenei, polisul grecesc era deja împărâit în două partide
(eupatrizii și demosul), ce corespundeau în plan social unor grupări sociale
antagoniste distincte. Dupa Solon, Atena s–a divizat, potrivit relatărilor lui
Aristotel, în trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificării sociale:
pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând aristocrația funciară),
paralienii (partidul celor de pe țărmul mării, reprezentând negustorii,
comercianții etc.) și diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii și păstorii
nevoiași etc.). Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului, care
corespundea intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre
oligarhie, al doilea, spre o formă moderată, iar al treilea, spre democrație). Din
raporturile dintre aceste partide a rezultat democrația ateniană, ca o formă a
puterii de stat și un sistem de guvernare în orânduirea sclavagistă. În cadrul
regimului de clasă sclavagist, forțele sociale dominante și–au făurit din partide
instrumente de organizare și luptă pentru propria lor cauză, în cadrul sistemului
social–politic respectiv. Politicul a jucat în viața ateniană din ultima jumătate a
mileniului I î.Hr. un rol în care funcțiile, legile și formele sale specifice de
manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu–se în componente ale
valorilor clasice lăsate moștenire posterității de către civilizația antică.
Ultima fază de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit–o
lupta dintre partidul macedonean și cel antimacedonean (a doua jumătate a sec.
IV î.Hr.), atunci când Macedonia, ajunsă la rangul de prima putere între statele

126
sclavagiste balcanice, a început o puternică acțiune expansionistă facilitată de
decăderea politică și militară a polisurilor din Elada.
Roma antica a înregistrat, la rândul său, în decursul tumultuoasei sale
istorii, mișcări și grupări de partide a căror luptă a influențat viața social–politică
romană, mai ales, în perioadele sale de criză. Istoria politica a Romei, dominată
de ample confruntări interpartitiste care au ajuns la războaie civile, furnizează
importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism în primele sale
manifestări. De pilda, în cadrul conflictelor sociale declanșate între patricieni și
plebei, având ca formă de exprimare cunoscutele „secesiuni”, s–a conturat
curentul reformator al plebeilor care a devenit o mișcare socială cu revendicări
politice și tactică proprie, în directa confruntare cu conservatorismul patrician
reprezentat politic prin Senat.
Conflictul între cele două grupări sociale, care a îmbraţişat ca expresie
politică forma rivalităţii între două „partide”, s–a soldat cu obţinerea unor
drepturi de către plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetăţeni romani,
dreptul de a alege magistraţi (cei mai importanţi fiind tribunii poporului, cu
autoritate excepţională), elaborarea Legii celor XII table (considerată actul
fundamental al dreptului public și civil roman), îngaduința căsătoriilor între
plebei și patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii
patricienilor, ci au reprezentat o formulă originală politică și juridică de
dezagregare a vechilor relații gentilice și de integrare a celor două tabere într–un
sistem social sclavagist.
Deosebirile de condiții social–economice și ciocnirile de interese și–au
găsit reflectarea în plan politic într–un sistem de relații și instituții specifice,
devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s–au
instituit forme de afirmare a puterii: Senat (alcătuit din senatori), treptat
constituindu–se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol
important avându–l adunarile populare.

127
În acest cadru s–a desfășurat o acerbă luptă de partide, în anumite perioade
vorbindu–se de partidul senatului și partidul poporului. Disputele între
magistrați au avut la bază diferitele interese și opinii de partid, care au degenerat
în razboaie civile.
În perioada republicană, corpul elector se compunea din categorii sociale
de oameni liberi, care aveau calitatea de cetățeni romani și drepturile care
decurgeau din ea. Treptat, s–a ajuns în perioada republicană la structurarea
social–politică a Romei în trei mari grupări, denumite și partide: nobilitas
(aristocrația de origine patriciană și plebiană, magistrați, comandanți militari);
equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuită din micii proprietari, negustori,
meșteșugari etc. Aceste grupări au avut o factură partidistă, problemele interne
și externe generând puternice contradicții, curente și facțiuni politice în rândurile
forțelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce
Roma s–a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o poziție de partid la
alta devenise ceva obișnuit la oamenii politici romani, exemple oferind în acest
sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.
Problema fundamentală social–economică, care a generat și întreținut în
întreaga perioada republicană lupta de partide, a constituit–o problema agrară.
Lumea romană s–a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II î.Hr. în două
partide politice: populares - partidul democrat al poporului și optimates -
partidul aristocrației latifundiare. Antagonismului dintre cele două partide i se
suprapuneau contradicțiile de interese și opinii manifestate de diferite grupuri și
curente existente în interiorul fiecăruia. După o durată de aproximativ cinci
secole, regimul republican își încheia existența printr–o dramatică perioadă de
răscoale ale sclavilor, războaie civile, mișcări antiromane în provincii și colonii.
În epoca imperiului (27 î.Hr. - 476 d.Hr.) a început procesul de feudalizare
a sistemului social. În aceste conditii, partidele își pierd caracterul și sensul
funcțional pe care l–au avut în perioada republicană. Pe fondul conflictelor
dintre imperialitate și senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce

128
caută să dispună de pârghiile puterii supreme), s–au conturat, în perioada
imperiului, "partidul senatorial" și "partidul împaratului", între care se ducea
lupta pentru putere.
Spre deosebire de antichitate, în epoca medievală, în toate etapele acestei
orânduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambianțe comunitare și
instituționale favorabile unor manifestări politice, cum au fost cele din polisurile
mediteraneene. În condițiile specifice medievale, monarhia a aparut și s–a
dezvoltat, fiind în acel moment cea mai raspândită formă de organizare a puterii
supreme, reunind comunitățile medievale în formațiuni statale, cu grade diferite
de cuprindere, putere și autoritate.
Civilizația medievală a fost și sub influența ideologică a marilor religii
universale: creștinismul, islamul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au
devenit axiome politice și norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate
și subordonate teologie care a dus la contradicții dintre puterea laică și cea
religioasa pentru supremație.
În Europa, în conditiile consolidării orânduirii feudale şi ale absenţei unei
autorităţi statale puternice, biserica (şi în mod deosebit cea romanocatolică) a
ajuns la situaţia de a fi forța supremă a guvernării. Din punctul de vedere al
teologiei catolice, societatea se ierarhizează în trei stări: clerul, nobilimea și
țărănimea. Aristocrația ecleziastică și nobilimea își disputau între ele primatul
conducerii, al guvernării. Prin lupte și compromisuri s–a impus și starea a treia,
care a dobândit și ea un statut politic propriu, fiind reprezentată în organele
puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporațiile etc.,
înăuntrul cărora se formau.
Etapa Medievală în istoria partidelor politice va fi incheiată de partidele
"filosofice" al căror nucleu va fi reprezenatat de: Voltaire, Montesquieu,
Rousseau, Diderot, D’Alambert, Holbach, etc. Acești mari ganditori și filosofi ai
vremii vor incerca să reformeze conceptul de stat, pornind de la ideia că

129
majoritatea populației reprezentă o clasă defavorizată. Revoluțiile burgheze vor
deschide noua etapa istorică de formare și afirmare a partidelor politice.
Astfel apar Revoluțiile Burgheze care–și propuneau tocmai abolirea
monarhiei absolutiste, eliminarea privilegiilor clasei dominante, a asupritorilor și
obținerea unor drepturi pentru poporul majoritar. Acum apare principiul
separației puterilor în stat, care însemna tocmai limitarea puterilor monarhului,
acesta conducând împreună cu un parlament, fiind totodată controlat de către
acesta.
De fapt Revoluțiile Burgheze vor reprezenta noua etapa istorică de formare
și afirmare a partidelor politice. Partidul politic va fi factorul de abolire al
absolutismului, formă de instaurare a societății moderne cu conducere
democratică.
Partidele, în accepțiunea lor modernă, ca instituții politice bine conturate,
cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate permanentă la care au
acces toate categoriile sociale, apar în condițiile societății capitaliste unde
concurența pe plan economic este asigurată de competiția politică a mai multor
partide care, o dată cu înlăturarea absolutismului, trec la forme democratice de
conducere. Prin urmare, partidismul în formă evoluată este strâns legat de
epocile moderna și contemporană, în care el devine un fenomen general,
caracteristic structurilor și sistemelor politice ale societăților dezvoltate sau în
curs de dezvoltare. Formele concrete și durata proceselor de constituire a
partidelor și sistemelor partitiste își au particularitățile lor, izvorâte din conditiile
specifice procesului de afirmare a orânduirii burgheze, de instaurarea puterii de
stat a acesteia și a democrației, de închegare a națiunilor moderne.
Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape de formare a partidelor
politice: grupuri aristocratice – cluburi politice – partide de masă. El sublinia
că partidele politice sînt copii ale democraţiei, ai votului universal, al necesităţii
de a recruta şi de a organiza masele. În practică prin aceste etape au trecut doar

130
două partide: liberal (vigy) şi conservator (thory) din Marea Britanie.
Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă.
Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut,
s–au constituit în etapa afirmării orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de
oameni, constituiţi pe criterii benevole, ce acţionează pe bază de program pentru
promovarea intereselor şi scopurilor unui grup social, pentru dobândirea puterii
politice în vederea organizării şi conducerii politice a societăţii.

8.3. Rolul și funcțiile partidelor politice.


În cadrul oricarei societati democratice partidele politice exercită un rol
major în organizarea și conducerea vieții social–politice. De regulă acest rol
exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice.
Rolul partidelor politice nu se limiteaza doar la perioada alegerilor. Ele
desfășoară și activități de formare, conștientizare și educare, propunând o
anumită concepție privind raporturile politice, fundamentată pe o construcție
doctrinară structurală. Natura partidelor, platforma politică, pozițiile lor (partide
de guvernamânt sau de opoziție), scopurile urmărite condiționează manifestarea
în raport cu opinia publică, ca factori de informare sau dezinformare. Activitatea
educatoare are drept țintă atât masa cetățenilor dar și un anumit public specific.
De exemplu, atât mișcările naziste și fasciste din Germania și Italia cât și statele
comuniste dar și cele democratice au acordat o atenție specială tinerilor.
Partidele apar ca un factor de integrare socială la nivel individual, la nivelul
grupului social și la cel al colectivității. Ele pot fi un catalizator al socializării
persoanei sau un instrument de depășire a conflictelor categoriale și a
revendicarilor particulare. La scara colectivității, partidele apar ca niște corpuri
intermediare între putere și cetățeni, permitandu–le acestora agregarea într–o
colectivitate care le exprimă revendicarile.
Aflate la conducere, partidele orientează politica generală a statului, pe
baza programului sau a platformei electorale. Partidul de guvernamant exercită

131
un control direct asupra guvernului și unul indirect, prin intermediul grupului
său parlamentar.
De la apariția lor și până în prezent, rolul partidelor a variat sensibil, funcție
de epocă și țară. Dacă primele partide au avut un rol relativ redus, în prezent
activitatea lor este indispensabilă evoluției și echilibrului societăților
contemporane. Funcțiile partidelor politice au fost configurate diferit, în legătura
cu natura lor și a regimurilor politice, existând mari deosebiri între regimurile
care admit pluralitatea partidelor și cele cu partid unic. În vocabularul
sociologic, o funcție înseamnă contribuția adusă de un membru (individ sau
grup) al unui corp social pentru a permite satisfacerea exigențelor lui
funcționale, necesare conservării, adaptării sau dezvoltării sale. Analiza
funcțiilor duce la construirea unor modele care au în vedere diversitatea lor în
diferite țări.
David Apter (Comparative Politics, 1963) distingea trei categorii de funcții
în sistemul politic democratic – controlul executivului, reprezentarea intereselor,
recrutarea candidaților și două în sistemul totalitar – crearea solidarității de grup
și funcția de conducere.
Neil A. McDonald distingea cinci tipuri de funcții ale unui partid în
societate:
1) partidul ca manager;
2) partidul ca un intermediar între guvernanți și guvernați;
3) partidul ca purtător de cuvant al opiniei publice;
4) partidul ca selector de candidați;
5) partidul ca instrument de cucerire a puterii.
Charles Debbasch și Jean-Marie Pontier (Introduction à la politique,
1991) evidențiau următoarele funcții:
1) funcția de organizare a alegerilor;
2) funcția de educație politică;
3) funcția de integrare socială.

132
Daca facem o totalizare a clasificarilor funcțiilor partidelor politice care
există în literatura de specialitate vom evidenția următoarele funcții ale
partidelor politice, care caracterizeaza rolul acestora în societate dar rolul de
conducere a partidului.
a. Functia electorala.
Prin ea partidele selectează și propun candidați pentru alegeri, recrutează
aderenți, formează opinia alegătorilor, înregimentează deputații etc.
Se realizeaza prin inițierea de către partidul politic a anumitor dezbateri politice
în care alegătorii sunt informați cu ideile și programul politic, făcându–și astfel
propriile opinii.
b. Functia de selectare.
Este una din cele mai importante căi în formarea omului politic. Activitatea
de partid, prin ea însasi, reprezinta o activitate formatoare și o selecție pentru
propulsarea personalităților, în functiile de partid sau de stat. Rolul său este de
prim ordin atat în partidele competitive (democratice) cât și în cele
necompetitive (totalitare).
Tehnicile de selectare:
– Numirea –este efectuată de organele de conducere și transmite actului
caracteristica sa: dacă organul a fost ales democratic sau nu, actul
numirii va avea sau nu acest caracter.
– Cooptarea –urmărește atragerea personalităților influente.
– Autorecrutarea –este specifică partidelor democratice întrucât
individul este autorul propriei candidaturi, prin valoarea personalității
și activității sale în viața politică în general și de partid în special.
c. Funcția de integrare.
Orice partid politic democratic are ca obiectiv integrarea în viața socială,
politică. Exercitarea acestei funcții cuprinde: acomodarea, adaptarea individului,
ceea ce inseamnă dobandirea anumitor cunoștinte și deprinderi pentru a
raspunde la cerințele mediului socio–politic.

133
d. Funcția de formare a conștiinței civice.
Partidul sensibilizează populația la problemene societății. Crește astfel
răspunderea civilă. Educă patriotismul atât proprii membrii de partid cât și
simpatizanțiilor.
e. Funcția de asigurare a raportului activității între guvernanți și
guvernați.
Partidul aflat la guvernare va fi în permanent dialog cu populația, cu
doleanțele acesteia (pentru a asigura condiția de democrație reprezentativă).
f. Functia de conducere.
Se refera la faptul că partidul majoritar va impune programul propriu (va
conduce), dar in limite legale.
g. Funcția teoretico–ideologica vizeaza mai multe obiective:
– dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile
social–istorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;
– elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a
partidului;
– organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor
partide și formațiuni politice.
Această funcție este vizibișă în perioada luptei electorale, ea organizând,
orientând și conducând lupta politică a partidului.
h. Funcția de exprimare (comunicare).
Această funcție s–a intensificat în epoca constituționalismului (sec. al XIX-
lea), și asigură xomunicarea dintre partidele politice și electorar. Ignorarea
acestei funcții , poate fi pentru un partid fatală și dispărea de pe scena vieții
politice. Din cauza lipse de cominicare se produce o pierdere a audienței la
electorat, o alienare a partidului în raport cu baza socială și o criză de încredere
în sistemul politic.
Functiile prezentate sunt funcții ideale, partidele nefiind obligate sa le
exercite pe toate. De asemenea, într–o societate sau alta, accentul cade pe

134
realizarea anumitor funcții, în raport cu specificul evoluției și particularitățile
momentului.

8.4. Clasificarea partidelor politice.


Sistemul de partid este un sistem integral de relații între părți, de partide
politice, blocurile și uniuni de partide care interacționează unul cu celălalt într–
un anumit sistem politic și își construiesc activitățile pe principiile cooperării
sau concurenței în exercitarea puterii politice.
Sistemul de partid se formează în funcție de poziția partidelor politice în
sistemul politic al societății și de interacțiunea dintre ele.
Factorii care influiențează asupra clasificării sistemelor de partid ale unei
țări sunt:
– nivelul de conștiință, cultură și maturitate politică a societății;
– structura etnico–lingvistică;
– structura social–economică;
– tradițiile istorice de evoluție politică;
– structura religioasă (confesională) a populaţie;
– alinierea forțelor sociale de clasă.
– sistemul electoral etc.
Un impact semnificativ asupra formării sistemului de partide o are
legislația actuală, legislația electorala și legile constituționale care este mai
presus de toate. Astfel factorii enumărați mai sus ne permite o clasificare
complexă a partidelor politice în baza următoarelor criterii:
I. În funcție de natura regimului politic:
a. sisteme de partide democratice – respectarea drepturilor și libertăților
civile;
b. sisteme de partide autoritare – impune subordonare incontestabilă față
de autoritatea puterii;

135
c. sisteme de partide totalitare– controlul instituțiilor de stat care se
contopesc cu instituțiile partidului asupra tuturor sferelor vieții din
societate.
II. În funcție de numărul de partide care luptă pentru putere sau de
influența acestora în societate:
a. Sistemul monopartinic – Puterea politică este monopolizată și exercitată
efectiv de un singur partid politic, alte partide politice fiind interzise, nu
există forţe politice alternative. Există un singur partid, fără competiție de
idei/ideologică. Are loc fuziune între partid și guvernământ (guvern) iar
șeful guvernului/statului este și liderul partidului. Apartenența la partid e
bazată pe clasa socială, afilierea la structurile de putere, religie, etnie, etc.
Acest tip de sistem sunt cunoscute în societăţile comuniste şi fasciste
( China. Coreia de Nord, Germania Fascista, URSS etc.) .
b. Sistemul bipartinic – două partide se afla în competiție pentru a câștiga
controlul asupra puterii politice/guvernului. Este suficient de funcțional,
deoarece asigură funcționarea eficientă a sistemului politic în ansamblu,
reflectând existența unui dualism politic natural. Dupa cum accentuează
M. Duverger alegerea politică de obicei vine într–o formă dualistă
deoarece orice alegere politică implică două tipuri de soluții. Acest tip de
sistem contribuie la crearea unui guvern eficient și stabil care se bazează
pe sprijinul majorități parlamentare a partidului care a obținut victorie în
alegeri.
Dar aceste avantaje sunt în sisitemul bipartiinic ideal. În realitate se impune
o disclipină dură în procesul votării, deputații fiecărui partid tind să voteze în
același mod atunci când se iau decizii politice importante, în caz contrar, cei
care au încălcat disciplina de vot pot fi excluși din partid.
În SUA deputaților este un sistem bipartiinic unde nu este impusă
disciplina obligatorie în procesul de vot fapt care oferă o democrație mai largă în
luarea deciziilor de către legislatori.

136
Există de asemenea sisteme bipartiinice "perfecte" și "imperfecte".
– Sisteme bipartiinice "perfecte este atunci cind două partide au obținut
90% din voturi, unul dintre ele având majoritatea absolută a locurilor
parlamentare și poate conduce singur, fără a intra într-o alianță cu alte
partide. ( SUA, Noua Zeelanda) ;
– Sisteme bipartiinice "imperfecte" este atunci cind numărul mandatelor
primite de două partide mari în alegeri nu le permite să formeze singure o
majoritate absolută, una din ele fiind nevoită să se unească cu un al treilea
partid. Acest sistem de partid mai numit sistemul "două partide și
jumătate" (Germania, Austria, Australia).
c. Sistemul pluripartidist – se caracterizeaza prin numarul mare de partide ce
lupta pentru putere și participă la exercitarea puterii. Caracterul de
pluripartit nu este conferit de simpla existență a mai multor partide.
Esențial este ca acestea să fie aproximativ la fel de puternice. Alături de
aceste partide pot exista alte numeroase formațiuni politice mai mici
reprezentate sau nu în parlament.
În funcție de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui
sistem politic caracter pluripartid, devine partid de guvernamant, ocupând în
același timp majoritatea locurilor în parlament. Alteori, când rezultatul alegerilor
nu permite formarea unui guvern monocolor, se încheie alianțe politice între
partide politice, acestea propunand membri în Guvern din randul lor sau dintre
simpatizanți. Acest sistem favorizează disputa electorală între partide,
obligandu–le la permanenta adaptare a programelor lor politice la cerințele
sociale ale electoratului, la un efort permanent pentru a–și spori credibilitatea.
Avantaje: alegătorii au mai multe opțiuni/proiecte de dezvoltare/evoluție a
societății din care să aleagă.
Dezavantaje: în unele situații e dificil ca un singur partid să câștige suficiente
voturi pentru a guverna singur → necesitatea formării unor coaliții

137
electorale/politice/de guvernare → în unele cazuri se produce instabilitate
guvernamentală.

III. În funcție de distribuția locurilor în parlament, raportul dintre


partidele și influența lor asupra procesului de luare a deciziilor
politice:
a. Partide majoritare – au obținut majoritatea absolută a mandatelor și
dreptul de a-și desfășura propriul curs politic;
b. Partide cu tendință majoritatră – sunt capabile să câștige următoarele
alegeri;
c. Partide dominante – a primit o majoritate relativă de locuri în
parlament și este în topul preferințelor electoratului;
d. partide minoritare – au un număr minim de mandate în parlament.
IV. În funcție de relațiile cu puterea:
a. Partide de opoziție – este acel partid care nu se află la guvernare și este în
opoziție față de aceasta. Ele sunt de două tipuri, partide de opoziție
parlamentară și partide de opoziție extraparlamentară/
b. Partide de guvernământ – este partidul care deține puterea politică singur
sau în coaliția în coaliție cu alte partide cu care formează majoritatea
parlamentară. Partid de guvernamânt dispune de pârghii eficiente prin
care pote să–și instituționalizeze platforma politică care va deveni politica
de stat (în conformitate cu Consituția țării). Partidul politic va conduce
societatea conform idealurilor proclamate în platforma program și va
impune ca voință obligatorie societății legile votate.
V. În funcție de orientarea ideologică:
Exista tendinta de a folosi termenii dreapta, stânga și centru pentru a
denumi tendințele ideologice a partidelor politice. Explicația originii acestor
termeni e dată de Littre, în Dictionarul limbii franceze, în care menționează că
momentul istoric care a disociat natura partidelor a fost poziționarea partizanilor

138
în Adunarea Națională a reprezentanților Stării Generale din Franța. Inițial, pe
fondul simplificării procedurii de numărare a voturilor, deputații partizani ai
regalității(revoluționarii moderați) s–au așezat în dreapta președintelui
Adunării, pe când, opozanții săi la stânga (erau revoluționarii cei mai deciși și
optau pentru răsturnarea monarhiei, anularea privilegiilor nobiliare și instalarea
republici).
a. partide de stânga – au în centrul preocupărilor sale apărarea drepturilor
omului, justiția socială, egalitatea de șanse și în drepturi, indiferent
derasă, naționalitate sau sex. Partidele de stânga susțin un stat
protecționist, care trebuie sa asigure tuturor protecție socială, acces liber
la educație, cultura dar și la servicii medicale. Susține intervenția statului
în economie mergând pe principiul redistribuirii veniturilor în favoarea
celor defavorizați. O caracteristică esentială este și accentul pus pe
colectivitate și nu pe individ.
b. partide de dreapta – este acel segment al spectrului politic asociat cu
poziții conservatoare, capitaliste, religioase, liberale. Partidele de dreapta
sunt adeptele liberalismului, susținand libertatea, importanța individului și
consideră binele colectiv noțiune abstractă. În această concepție, statul
trebuie să se limiteze de a juca un rol de arbitru, asistând ca un factor
extern și stabiliște doar regulile generale ale jocului, lăsând lucrurile să se
autoregleze, avand grijă doar ca în exercitarea drepturilor proprii sa nu
încalci drepturile celorlalți. De asemenea susține economie guvernată de
legea pieței și control minim din partea statului.
c. Partide de centru – combină elemente văzute ca fiind de stânga sau de
dreapta într–o doctrină sintetică, care nu poate fi însăși clasificată cu
exactitate de o parte sau de alta a spectrului politic. Centrul este o mișcare
moderată, ne–existând o extremă centru. M. Duverger susține că centrul
nu este altceva decât gruparea artificială a părții drepte a stângii și a părții

139
stângi a dreptei. Astfel partidele de centru fie sunt de orientare centru –
dreapta sau de centru – stânga.
Dincolo de clasificările și tipologiile clasice a partidelor politice pe care le
cunoaștem în literatura de specialitate în prezent putem revedea unele din ele
care au un specific aparte în cadrul unor societăți prin propria evoluție istorică și
au fost efective în exprimarea și soluționarea obiectivelor politice.
Partidele politice reprezintă o realitate a vieții politice moderne. Totodată ele
reprezintă unul din criteriile de clasificare a statelor în totalitare sau
democratice. Daca pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip
comunist sau fascist, pentru statele democratice se poate observa o mare
diversitate doctrinară, partidele fiind liberale, conservatoare, social–democrate,
creștin–democrate, uneori chiar socialiste și comuniste.

Referințe bibliografice:
1. Mitran Ion, Politologia în faţa secolului XXI, București 1997.
2. Moşneaga, V.Gh., Politologia : Prelegeri la cursul universitar, Chișinău
1995.
3. Stan V. Rolul partidelor politice în procesul socializării politice. //
Moldoscopie (Probleme de analiză politică). 2011 -Nr.4 (LV). - P. 178-
184.
4. Voicu George, Pluripartidismul, o teorie a democraţiei”, Bucureşti1998.
5. Preda Cristian, Introducere în știința politică, Iași 2010.
6. Oleinic Ludmila, Politologie : Note de curs (pentru specialităţile
nonprofil), Chișinău 2010.
7. Sartori Giovanni, Partide și sisteme de partide, București 2014.
8. Санистебан, Л.С., Основы политической науки, Москва 1992.
9. Гаджиев К. Политическая наука, Москав 1996.

140
9. GRUPURILE DE PRESIUNE ȘI GRUPURILE DE INTERES

9.1. Definirea si scopul grupurilor de presiune și interes.


9.2. Clasificarea grupurilor de presiune.
9.3. Modele de organizare a grupurilor de interes.
9.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing.
9.5. Lobbying -ul ca grup de presiune.

9.1. Definirea și scopul grupurilor de presiune și interes.


În prezent se constată un declin a partidelor politice ca urmare a proceselor
noi survenite în evoluția social-politică a lumii contemporane datorită
modificării naturii statului, a funcțiilor sale, a dimensiunilor noi ale politicii
militare și a cerințelor de raționalizare a politicii. Noile realități implică în afară
de partide şi alte grupuri specializate care pot influenţa puterea politică. Aceste
grupuri au fost denumite şi caracterizate ca grupuri de presiune deşi realitatea
istorică a acestora este mult mai veche decât politicile dintr-o ţară și este este
relativ recentă.
Unii autori folosesc alternativ termenii ʺgrup de interes" şi ʺgrup de
presiune". Spre deosebire de partidele politice care îşi propun cucerirea şi
exercitarea puterii etatice, grupurile de presiune acţionează doar asupra puterii,
influenţand-o din exterior sau exercitând presiuni după cum indică şi denumirea
-asupra centrului de decizii. Dificultatea definirii grupurile de presiune provine
şi din faptul că acestea pot fi organizaţii non-politice. După cum arăta Maurice
Duverger, ʺorice asociaţie, grupare, organizaţie, chiar şi cele a căror acţiune
normală este îndepărtată de politică, pot acţiona şi ca grup de presiune, în
anumite domenii şi in anumite circumstanţeʺ. Faptul că grupurile de presiune
reprezintă şi apără anumite interese, nu inseamnă că ele se confundă cu
grupurile de interes.

141
Fenomenul grupurilor de presiune este mult mai vechi decât studiul
acestora, deoarece formarea grupurilor este un fenomen comun tuturor
societăților. Orice grup se formează în numele unor interese comune (afective,
patrimoniale, ideologice, corporative, profesionale, de conviețuire) pe care le
urmărește și le atinge prin presiune. În sens larg, toate grupurile sunt grupuri de
presiune, căci „activitatea de presiune este o activitate unuversală“.
Fenomenul politic al pressing-ului a devenit obiect de studiu dupa cel de-al
doilea război mondial. Termenul de grup de presiune (pressure group) a aparut
în SUA în prima parte a secolului, dar s-a încetățenit dupa 1945. El sugerează o
acțiune de presiune univocă, unilaterală, când de fapt grupul exercită presiune,
dar și suportă presiuni din partea altora, iar semantic se asociază cu ideea de
manevre de culise sau corupție.
Noi instrumente și tehnici de acțiune, menite să suplinească incapacitatea
sau refuzul de adaptare a instrumentelor clasice, grupurile de presiune au aparut
și s-au dezvoltat rapid și impresionant mai întâi în SUA, acolo unde cele două
partide, care alternează la putere, nu se încadrează în parametrii tradiționali,
respectiv sunt slab distanțate ideologic, nu-și realizează funcția mobilizatoare
decât imperfect și sporadic și sunt în principal instrumente electorale. Grupurile
de presiune au intrat în concurență cu partidele în orientarea și determinarea
politicilor: ca urmare, au apărut unele teorii („poliarhia“ lui Robert Dahl,
„puterea compensatoare“ a lui J.K. Galbraith, „partida de croquet“ a lui
David Riesman), care tind să prezinte statul contemporan american ca arena
unui joc de echilibru și negociere a diferitelor grupuri de presiune, partidele
pastrandu-și în acest caz doar monopolul reprezentării politice (prin alegeri și
structura instituțională). De altfel, numarul actual impresionant de grupuri de
presiune este și o consecință logică a democrației contemporane, fundamentată
pe voința liberă a indivizilor și în virtutea căreia puterea se vede obligată
constant să adapteze și să amelioreze structuri economice și sociale.

142
Grupurile de presiune sunt „grupuri sociale, cu un grad variabil de
formalitate, care caută să promoveze și/sau să apere interesele specifice ale
membrilor lor prin exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau asupra
administației“. Ele intrî în interacțiune cu instituțiile statului și partidele politice
angajate în lupta pentru cucerirea sau exercitarea puterii. Dar grupurile de
presiune nu participă direct la cucerirea și exercitarea puterii dar acționează
asupra puterii și o influințeaza din exterior. Grupul de presiune intră în acțiune
pe interese proprii și, chiar dacă se intitulează nepolitic, el este angajat în
politică pentru un anume interes sau o anume conduită politică, în timp ce
partidele sunt exclusiv consacrate acțiunii poltice și au un program pe baza
căruia fac o politică de poziție“.
Grupul de interes este un grup de presiune potențial: el devine grup de
presiune atunci când sub impulsul interesului, mai mult sau mai puțin
conștientizat, exercită o presiune asupra puterii politice, direct sau indirect. Din
acest motiv, delimitarea grupurilor de presiune este dificilă: chiar dacă nu este
interesat să influențeze puterea politică, orice grup poate fi pus la un moment
dat, episodic sau cu ocazia unor circumstanțe care-l afectează în mod deosebit,
în situația de a se mobiliza pentru a obține avantaje sau a împiedica luarea unei
decizii contrare intereselor lui. Cea mai nevinovată grupare poate să se
transforme în grup de presiune, mobilizandu-se sub impulsul unui lider sau/și ca
reacție la un eveniment care o afectează. Mai departe, unele grupuri de
presiune se pot transforma în partide, organizandu-se nu doar pentru a influența
puterea dar și pentru a participa la cucerirea și exersarea acesteia: un astfel de
exemplu sunt grupurile ecologiste sau feministe, care în țări ca Germania,
Finlanda s-au transformat în partide, sau partidul laburist în Anglia, ca expresie
politică a intereselor muncitorilor și sindicatelor.
Grupul de interes, format şi dezvoltat în comunităţile istorice primare,
poate fi considerat ca reprezentand un număr de persoane reunite de unul sau
mai multe interese comune. Asimilarea grupurilor de interes cu grupurile de

143
presiune nu este justificabilă. Grupul de interes nu se identifică cu grupul de
presiune, care nu acţionează numai pe calea pressingului şi a cărui influenţă nu
este unidirecţional.
Un grup de interes este un grup de presiune potenţial. El se transformă în
grup de presiune în momentul acţiunii sale asupra autorităţilor abilitate să ia
decizii în favoarea intereselor apărate.
Unii autori consideră că fenomenul grup de presiune este identificabil în
prezenţa a trei elemente principale :
1. existenţa unui grup sau a unei comunităţi, mai mult sau mai puţin
organizate (ceea ce il deosebeşte de o simplă mişcare spontană şi
efemeră);
2. existenţa interesului şi apărarea acestuia;
3. existenţa presiunii, a influenţei exercitate.
Activitatea grupurilor de presiune se desfăşoară în stransă corelaţie cu cea
a instituţiilor statului şi a partidelor politice. Ele nu exercită într-un mod direct
puterea politică, dar acţionează asupra ei ca intermediari. Grupul se defineşte
prin caracterul său colectiv şi printr-o acţiune colectivă. El trebuie să prezinte un
anumit grad de unitate şi să se caracterizeze prin existenţa la membrii grupului a
sentimentului apartenenţei la grup şi de adeziune la anumite valori comune.
Scopul grupurilor de presiune de influențare a puterii, este relevant, dar nu
definitoriu, deoarece scopul poate fi permanent sau ocazional, unic sau multiplu,
principal sau secundar. Nici caracterul organizat nu este definitoriu, deoarece
există și alte grupuri organizate care intervin în viața politică, în primul rând
partidele politice, iar pe de altă parte pressing-ul poate fi exercitat și de grupuri
informale sau fără statut legal. Definitorii pentru grupul de presiune sunt sensul
presiunii, determinat de natura socială și interesele grupului, și tehnica presiunii,
ca tactică sau mijloc specific de acțiune politică.

144
9.2. Clasificarea grupurilor de presiune.
Grupurile de presiune sunt extrem de variate sub raportul dimensiunii,
influenței, intereselor, ariei acțiunii, organizării și tehnicilor folosite.
Clasificarile difera și ele, în funcție de criteriul adoptat pentru departajarea și
descrierea lor (mărime, structură, natură, scop, tehnici etc.).
Maurice Duverger foloseste, ca și în cazul partidelor politice, criteriul
strucural pentru clasificarea grupurilor de presiune și deosebește:
a) grupul de presiune exclusiv de cel parțial.
Cel exclusiv actionează doar în domeniul politic, făcând presiune asupra
puterii. În această categorie intră: lobby-urile, acele birouri tehnice specializate,
care acționează pentru alte grupuri (parțiale). Ele își inchiriază serviciile în
schimbul plății, similar consilierilor fiscali sau juridici. Adevărata presiune vine
însă de la cei care utilizeaza lobby-urile și nu de la lobby-ul însuși. De cele mai
multe ori caută să-și ascundă activitatea adevărată, pretinzând că sunt asociații
cu obiective largi și prestigioase, adică să apară în ochii publicului drept grupuri
parțiale.
Cel parțial are și alte rațiuni de a exista decât presiunea politică, care
reprezintă doar o parte a activității sale, precum și alte mijloace de a acționa.
Sindicatele, de exemplu, fac uneori presiuni
asupra guvernului, dar au și alte meniri.
Grupurile de presiune parțiale sunt extrem de
numeroase, deoarece „orice asociație sau
grupare poate fi pusă în situația de a utiliza
presiunea politică la un moment dat în activitatea sa.
b) grupul de presiune privat de cel public.
Inițial grupurile de presiune erau doar grupuri private. Ulterior, pe măsura
extinderii, complicarii și specializării aparatului administativ, a apărut tendința
ca administrațiile publice să se constituie în grupuri de presiune. Teoreticienii
clasici ai statului, consideră acest fenomen ca fiind patologic și ca traducând o

145
gravă criză a statului. În cadrul administrațiilor publice, serviciile se află, în
general, într-o permanentă rivalitate, datorată influenței lor diferite și fiecare se
constituie într-un grup de presiune în raport cu guvernul sau cu parlamentul. În
cadrul serviciilor se pot forma grupări de înalți funcționari, care caută să
acapareze posturile de conducere și să exercite presiuni asupra serviciilor rivale
sau asupra guvernului. Frontierele între grup public și privat sunt din ce în ce
mai puțin descifrabile, multe grupuri private jucând în realitate un rol public.
c) grupul de presiune interior de cel strain.
Primele ființează și acționează într-o anume țară, servind interese ale unor
cetățeni din acea țară, celelalte intervin în viața politică internă a altor țări,
servind interesele unor persoane, grupuri, națiuni străine (spre exemplu,
sindicatele britanice care ajută sindicatele italiene aflate în grevă, CIA
influențând militarii din Orientul Mijlociu).
d) pseudogrupurile de presiune .
Sunt toate acele organizații care exercită presiune politică, fără a se
constitui în grupuri propriu-zise, respectiv lobby-urile (birouri tehnice care, fără
a se preocupa de orientarea politică sau socială a celor ce le folosesc, intervin pe
lângă administrație sau guvern, fiind simple mijloace de acțiune ale adevăratelor
grupuri de presiune), casieriile electorale (organizații ad-hoc care finanțează
alegerile și astfel exersează presiuni asupra puterii), oficiele de propagandă,
presă și organismele de informare (pentru care scopul profit se află pe planul al
doilea după cel de pressing). Organismele de informare și ziarele pot fi simple
întreprinderi comerciale, constituite pentru a face bani. Pentru unele însă,
profitul este secundar, ele vizând în special să exerseze o presiune asupra
guvernului, puterii politice sau opiniei publice. În acest caz ele pot fi mijloace
de expresie ale unor grupuri determinate, de care nu pot fi separate (ziarele
sindicale, organe de presă al unui partid) sau își disimulează dependența,
pretinzandu-se autonome (presa de industrie finanțată de marii industriași, de
banci). În general însa, ziarele sunt concomitent industrie de presă (cu scopul de

146
a vinde informație) și presa de industrie (proprietarii lor doresc să obțină profit,
exersând totodată și presiune politică).
e) grup de presiune de masa de cel de cadre.
Primul urmărește să reunească un număr mare de aderenți, căci din număr
își trage puterea (sindicatele muncitorești, organizațiile de fermieri,
confederațiile micilor artizani, mișcările de tineret, organizațiile feminine,
societățile sportive sau culturale) și are un scop unic – dezarmarea, antirasismul
etc.. Grupul de cadre urmărește calitatea aderentilor, importanța, funcția sau
bogația lor (cluburile politice, francmasoneria, sindicatele patronale, asociațiile
de artiști, ziarele și organismele de informare, care pot fi considerate grupuri de
presiune).
f) grupul de presiune fără relații cu un partid politic de cel cu relații
(permanente sau ocazionale).
Relațiile ocazionale pot apărea în timpul alegerilor, al grevelor sau al altor
situații deosebite. Legături permanente pot rezulta din situația de dependență
față de un partid (organizațiile de tineret și cele feminine), recunoscută sau nu –
în acest din urmă caz, procedeul frecvent folosit este alegerea în funcțiile de
conducere a unor membri ai partidului respectiv, controlați și supuși discplinei
acestuia sau a unor personalități eminente, dar ineficiente, care ocupă funcțiile
onorific, fără a avea și putere – sau din situația de dominare a unui partid, în
mod direct (partidul laburist britanic este tipic pana în 1927 pentru aceasta
situație, el fiind format până la acea dată doar din delegații sindicatelor) sau
mascat (mult timp partidele conservatoare din America Latina nu erau decat
organisme anexe ale grupurilor de presiune din industrie sau ale marii proprietăți
funciare).
g) grup de presiune directe (acționează la nivelul organismelor
ministeiale, parlament, înalți funcționari) de cele de presiune indirectă
(exercitată asupra publicului, pentru că atitudinea acestuia să

147
influențeze guvernanții, totdeauna sensibili și atenți la opinia
publicului).
Maurice Duverger propune o simplificare în depertajare binară a
grupurilor pe criteriu socio-profesional al membrilor, în grupuri de presiune
profesionale (sindicate, organizații patronale, organizații agricole) care reunesc
persoane după activitatea lor economică, și celelalte grupuri de presiune:
organizații politice specializate, constituite în jurul unui scop politic particular
(dezarmare, pace, reforme, subvenții), cluburile politice (definesc programele de
acțiune aplicabile de guvern) duc o activitate esențialmente politică, deoarece
realizează ceea ce partidele ar trebui să facă, „membrii lor corespunzând
generațiilor care ar fi trebuit să înnoiască cadrele partidelor politice, dar care nu
pot sa o facă deoarece partidele sunt mașinării închise, sclerozate“ (Maurice
Duverger), asociațiile de foști combatanți, mișcările de tineret, mișcarile
feministe și familiale, grupările ideologice și religioase, grupurile de presiune
publice (ministere, înalți funcționari, armata).
După ce au fost interzise, condamnate,criticate, apoi acceptate, autorizate și
agreate, grupurile de presiune sunt în prezent parte constitutivă a democrației.
Ele caută să influențeze puterea politică (instituțiile statului, partidele politice) în
favoarea propriilor interese, iar puterea politică intră în relații cu ele pentru a le
controla sau a le asocia la acțiunea ei. Astfel se tinde spre un nou echilibru
social, spre o nouă fază a democrației contemporane.

9.3. Modele de organizare a grupurilor de interes.


În literature de specialitate noțiunile de grup de interes, grup de presiune
continuă să suscite discuții în contradictoriu. În fapt, despre grupul de interes, la
modul general, nu se poate discuta în termeni maniheiști, de bun sau rău. La fel
cum în cazul democrației, nu putem aprecia dacă acest tip de sistem politic este
bun sau rău. Cum se stie, eficiența unui sistem democratic poate fi cuantificată
în funcție de foarte mulți indicatori. La fel în cazul grupurilor de interese,

148
acțiunea lor poate fi apreciată în funcție de mai mulți factori, respectiv eficiență
instituțională, gradul de maturizare a partidelor politice, nivelul participativ al
cetățenilor, sistemul legislativ etc.
De regulă, în statele cu o democrație consolidată, aceste grupuri de interese
reprezintă, alături de partide, ONG-uri sau alte organizatii profesionale, actori
importanți în jocul socio-politic. Rolul lor este cunoscut și apreciat ca unul care
ține de funcționalitatea unui sistem democratic. Grupurile de interese activează
într-un anumit cadru instituțional, după reguli bine stabilite sau în virtutea unor
cutume verificate în timp. Dacă sistemul în integrum funcționează în mod
defectuos, se poate ca și anumite componente ale sale să producă efecte
negative. În mod firesc, democrația presupune participare. Așadar, funcționarea
unor grupuri de interese reprezintă o regulă, dar eficiența ei depinde de gradul
sau de reglementare. Evident, există și derapaje, dar nu în așa măsură încât să
determine o eliminare a acestor actori din schema structurală a democrației
participative. O democrație consolidată știe să controleze și să corijeze
principalele sale derapaje sistemice. Statuarea rolului grupurilor de interese sau
presiune în democrațiile consolidate s-a produs în timp, în urma unui îndelung
proces de maturizare legislativă și instituțională.
Modelul european - este știut faptul ca grupurile de interese și de
presiune funcționează pe lângă instituțiile UE, iar rolul lor în procesul
decizional este unul instițutionalizat. Grupurile de lobby sunt recunoscute și
acreditate, dar nu sunt obligate să se înregistreze. Din acest motiv, neexistând o
evidență, fondurile și cheltuielile lor nu pot fi cunoscute. În ultimii ani însă,
activitatea acestor organizații de lobby a fost subiect de critici care acuzau
supradimensionarea influenței acestora și cereau mai multă transparență în ceea
ce privește modul lor de acțiune. Activitatea grupurilor de interese este privită
cu multă reticență în unele țări din Uniunea Europeana.
Modelul american - în SUA spre deosebire de UE, grupurile de presiune
și interes sunt institutionalizate și reglementate de mai multe legi. Diferența de

149
percepție și de acțiune a acestor grupuri se datorează, în bună măsura, sistemului
politic american care funcționează după alte reguli decat cele din Europa. În
fond, democrația americană s-a nascut pe alte fundamente decat cea europeană.
În urma acțiunii acestor grupuri, anumite legi sunt rescrise sau chiar retrase, sau,
dimpotrivă, promulgate. Sistemul politic american este construit, însă, astfel
încât să dispună de un cadru instituțional și legislativ care să permita o acțiune
eficiență și transparență a acestor grupări. Putem aprecia că percepția americană
asupra noțiunii de grup de interes se datorează, în mare parte, unui anumit tip de
cultură politică și civilă.
În Republica Moldova termenul este asociat, la nivelul opiniei publice, cu
cel ce presupune diverse interese obscure, mafiote chiar. Este dificil de apreciat
o cauză precisă a acestei percepții. Pe de o parte nivelul încă scăzut al unei
culturi a democrației, pe de alta, discreditarea clasei politice, în ansamblul său,
din ultimii ani. Probabil cauza rezidă într-o îmbinare a celor doua aspecte.
Opinia publică receptează difuz acțiunea acestor structuri, de regulă ea gândește
în termenii de „toti sunt la fel”, ba chiar o surprinde – în mod inconștient –
spunând că politicienii se sprijină reciproc, fără a ține cont de la ce partide sunt.
Este greu de crezut că o modificare de percepție a noțiunii de grup de
interes se va produce foarte curând. Ea depinde în mare măsură și este legată în
mod inevitabil de percepția asupra clasei politice în general. Profesionalizarea
clasei politice, dar și transparentizarea mediului economic vor atrage și o nouă
accepțiune a termenului de grup de interes, cea pe care i-o atribuie, în mod
firesc, normele democratice. Aceasta se va opera în timp, dar și prin
reglementări care să susțină o funcționare eficientă și transparentă a acestor
structuri.

9.4. Mijloace și tehnici ale acțiunii de pressing.


Pressingul nu este o particularitate permanentă a activității grupului dar
este o acțiune la care se recurge ocazional în situații critice, atunci cand

150
interesele apărate sunt în joc. El se determină în raport cu scopurile vizate și cu
actorii instituționalizați sau noninstituționalizați. O mare importanță pentru
acțiunea directă sau indirectă, deschisă sau discretă, o are identificarea
„punctelor de acces”, „de intervenție” sau a „punctelor de aplicare a presiunii”.
Grupurile de interese și grupurile de presiune vizează instituții și organizații
având caracter etatic, interetatic și nonetatic. Punctele de aplicare a presiunii și
intensitatea acțiunii diferă de la un sistem la altul, de la o țară la alta, grupurile
orientandu-se către acele centre de putere care dețin supremația în momentul
respectiv în sistemul democrației. Conform amplitudinii intereselor, nivelurile
de intervenție vor fi: locale, sectoriale, generale sau naționale.
Mijloacele și tehnicile folosite de grupurile de interese și grupurile de
presiune depind de urmatoarele elemente:
a) locul ocupat în societate;
b) natura intereselor;
c) natura obiectivelor apărate;
d) regulile care guvernează funcționarea politică a societății;
e) particularitățile sistemului politic;
f) tipul organului asupra căruia se exercită presiunea, etc.
În opinia lui M. Duverger, mijloacele de acțiune, condiționate de structura
internă a grupurilor pot fi:
– materiale (resurse financiare),
– mijloace (constând în personal)
– psihologice.
Jean Meynaud (Les groupes de pression) menționează cinci categorii de
procedee la care recurg grupurile:
– persuasiunea;
– amenințările;
– banii;

151
– sabotarea acțiunii guvernamentale (refuzul de a coopera cu autoritățile
administrative, de exemplu);
– acțiunea directă (manifestații publice, defilări, baraje, greve,
nesupunere civilă).
Jaques Basso (Les groupes de pression) propune o clasificare care ia în
considerare tehnicile și mecanismele, „țintele” și interlocutorii față de care se
dezvoltă acțiunea:
– consultarea și negocierea;
– nfluența și persuasiunea;
– intervenția și acțiunea directă.
Pressingul se exercită la două niveluri distincte, grupurile folosind cu
predilecție unul dintre ele: presiunea directă, la nivelul organismelor puterii și
presiunea indirectă, la nivelul publicului, care prin atitudinea lui acționează el
însuți asupra guvernanților. Se pot iniția acțiuni deschise, uneori publice, sau
acțiuni discrete, oculte.
Persuasiunea, directă sau indirectă presupune folosirea unor resurse
financiare, cu ajutorul cărora se recurge, în primul rând, la specialiști, care
permit grupului folosirea cunoștintelor lor. Unul dintre cele mai curente și mai
eficiente procedee ale persuasiunii este transmiterea unor documentații privind
o anumită problemă unor parlamentari. Informația „dirijată” sau „structurată”
este o armă puternică a grupurilor de interese și grupurilor de presiune. Lipsa
informațiilor și a expertizelor afectează eficacitatea unui grup. Grupul poate
persuada autoritățile competente prin remiterea unei informații detaliate,
pregătite de experți calificați și prezentate pe un ton moderat, cu o aparență de
obiectivitate.
Influențarea opiniei publice urmărește influențarea indirectă a puterii.
Opinia publică poate fi influențată printr-un mod forte, prin greve, manifestații,
bararea drumurilor etc., dar și prin apelul la tehnicile de acțiune psihologică.
Persuadarea publicului se realizează fie printr-o acțiune de propagandă, fie

152
printr-o acțiune de informare. Propaganda, urmărind valorizarea revendicarilor
și a punctelor de vedere ale grupurilor se face prin intermediul unor ziare care
constituie presa specializată a grupurilor de interese dar și prin acela al presei
de informare generală. Cele mai puternice grupuri posedă propriul lor serviciu
de presa și, uneori, chiar un serviciu de relații publice. Se adaugă practica unor
conferințe de presă, a unor emisiuni la posturile de radio și televiziune.
Pressingul direct asupra presei are drept scop influențarea conținutului ei.
În practică pentru atingerea obiectivelor se folosesc și diferite tipuri de
lobbying:
– Lobbyingul tehnic necesită activitatea unor profesioniști specializați pe
domenii;
– Lobbyingul punctual se realizează pe un text particular;
– Graasroots lobbying presupune utilizarea petițiilor, scrisorilor,
telegramelor, a apelurilor telefonice, a presei etc.;
– Lobbyingul de imersiune (dominant în Franța, ca și tipul următor)
presupune un transfer de oameni, fiind practicat în special de banci și
companiile de asigurări. Statul și întreprinderile recrutează din cadrul
școlilor și instituțiilor persoane pentru schimb de experiență. Această
schemă de „infiltrare prin anticipare” ofera grupurilor posibilitatea unei
bune cunoașteri a mecanismelor administrației și un acces direct la
centrele de decizie politică;
– Lobbyingul de cogestiune, organizațiile agricole rezolvă situațiile de
criză împreună cu puterile publice, în schimbul unei politici sistematice
de subvenționare.

9.5. Lobbying-ul ca grup de presiune.


Activitatea de lobby se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice,
prin activități de comunicare profesionist realizate, care implică experiență
legislativă, tehnici discursive și abilități strategice. Activitatea de lobby se referă

153
la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare
profesionist realizate, care implică experiență legislativă, tehnici discursive și
abilități strategice.
Lobby-ismul făcea parte din sferele politice încă din antichitate. În Imperiul
Roman, lobby-iştii stăteau în aşa numita "lobia", o anticameră a clădirii
Senatului, de unde încercau să influenţeze deciziile senatorilor.
Dicţionarul defineşte "lobby-ismul" drept "sistem de influenţare, prin
agenţi speciali, a oamenilor de stat, pentru a adopta în parlament sau guvern
hotărâri favorabile unor grupări, unor ţări, etc."
Lobbyurile sunt considerate o rotiță a democrației contradictorii sau
conflictuale americane–adversary democracy. Supranumita „guvernul invizibil”
sau „a treia cameră”, practica lobbyismului s-a generalizat treptat în SUA. În
1887 Congresul a cerut pentru prima data lobbyiștilor să se inregistreze la
Camera Reprezentanților. Prin legi adiționale, li s-a impus: furnizarea listei
clienților, descrierea activităților desfășurate, declararea sumelor de bani
folosite.
Lobby-iştii pot lucra pentru sindicate, pot reprezenta anumite branşe
industriale sau organizaţii nonguvernamentale precum Greenpeace. Funcţia de
lobby-ist se ascunde de obicei sub denumiri precum "însărcinat cu probleme de
comunicaţie", "consilier pentru afaceri publice" sau pur şi simplu "consultant".
În vreme ce despre mass-media se spune că ar fi cea de-a patra putere în stat,
lobby-iştii sunt consideraţi a fi a cincea putere.
Lobbyismul a fost reglementat la început numai în statele principale. Prin
legea din 2 august 1946, reglementarea juridică s-a realizat și la nivel federal.
Federal Regulation of Lobbying Act (legea La Follette - Monroney), parte a
celui de-al treilea capitol al Legislativ Reorganization Act, ce definește
lobbyiurile ca grupuri de interese particulare care caută să influențeze procesul
de decizie legislativă a Congresului. Această lege prevedea consultarea
obligatorie a grupurilor în cadrul procedurii legiferării. Pentru limitarea

154
abuzurilor și transparența lobbyingului, grupurile au obligatia de a se înregistra,
de a indica numele persoanelor care se folosesc de el și cel al publicațiilor
utilizate, de a specifica remunerațiile primite sau plătite, care trebuie raportate
trimestrial.
Henrick Smith face distincția între „lobbyiul de modă veche” și „lobbyiul
de noua generație” sau „noul joc al lobbyiului”. În timp ce vechiul lobby se
sprijinea pe „o muncă de socializare”, pe detaliu, pe întâlniri, telefoane, mici
favoruri, noul lobby, dezvoltat în anii ’60-70 se fundamentează pe marketingul
de masă, pe gruparea tematică a problemelor și lobbyingul de tip „en-gross”,
împrumutând mult din tehnicile campaniilor electorale. Măsuri de reglementare
a lobbyingului au mai fost luate în Canada, Germania, Marea Britanie, Australia,
Turcia, Israel. Despre necesitatea unei reglementări s-a discutat și în țările
Europei Centrale și de Est, fără a se lua vreo măsură.
Între activitățile specifice de lobby, R. A. Gitelson menționează:
 Depunerea de mărturii la audierele congresionale;
 Contactarea directă a oficialilor guvernamentali în vederea prezentării
propriului punct de vedere;
 Angajarea unor contacte informale cu oficialii;
 Prezentarea rezultatelor unor cercetări sau a informației tehnice;
 Ajutorul dat la schițarea diferitelor proiecte de legi;
 Adresarea unor rugăminți sau angajarea în litigatii;
 Angajarea în manifestații de protest sau demonstrații;
 Furnizarea de subiecte pentru presă și media electronice etc.
Pentru a corecta inegalitatea de acces la lobbying, americanii au introdus
sistemul audierilor – hearings, organizate de unele comisii și subcomisii ale
Congresului și de agenții administrative și instituția Public Interest Advocacy,
în vederea reprezentării și apărării unor interese generale ale societății,
subreprezentate în procesul lobbyingului: drepturile minoritatilor, protecția
consumatorului, a mediului s.a.

155
Lobbyistul în concepția europeană este persoană plătită pentru a
reprezenta un grup de interese specifice, sau care servește ca purtator de cuvânt
al unui set de interese specifice. El se angajează într-un act de lobbying,
susținând anumite politici sau legislații, încercând să afecteze procesul de luare a
deciziilor de către guvern, influențând legislatorii, membrii executivului sau ai
ramurii judiciare. Pe măsura profesionalizării lobbyingului, meseria de lobbyist
devine ocupația permanentă nu numai a unor avocați dar și a unor diplomați în
economie, istorie, știinte politice, sociologie. Profesioniștii sunt recrutați, în
general, din mediile politice și guvernamentale, sunt foști membri ai ramurilor
executive și legislative, atașati politici. Numărul persoanelor care au trecut din
sfera publică în sfera privată a făcut ca această practică să fie numită „the
revolving door”. Daca în 1980 existau numai 9 lobbyiști la Bruxelles, în 2005
erau 15.000, reprezentând 1400 de grupuri de interes religioase, ecologice, firme
medicale, din domeniul producției de automobile etc., înscriși într-un registru
special. Există și unele cabinete de consultanți, dar și lobbyiști care nu aparțin
vreunei structuri organizate, de obicei foști funcționari europeni sau ziariști.

Referințe bibliografice:
1) Chiriac Liubomir, Campania de advocacy şi activitatea de lobby,
Chișinău 2003.
2) Cuşmir Marcel, Cuşmir Carolina, Grupurile de interese şi puterea
publică// Revista de studii şi cercetări juridice, Nr. 1-2, P. 74-86.
Chișinău 2011.
3) Sprincean Serghei, Grupurile de presiune ca factori de influenţă politică
în contextul informatizării sociumului, Chișinău 2006.
4) Zaparțan Liviu Petru, Repere în știința politicii, Iași1992.
5) Мальцев, Владимир Андреевич, Основы политологии, Москва 1997.
6) Пименов, Н. А. , Лоббизм - диалог с властью // Вестник
Финансового Университета. - 2012. - Nr. 1. - P. 73-78.

156
10. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE POLlTICE

10.1. Conceptul de ideologie politică și doctrină politică.


10.2. Funcțiile ideologiei politice.
10.3. Liberalismul şi neoliberalismul.
10.4. Conservatorismul și neoconseravatorsmul.
10.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată.
10.6. Ideologia politică fascistă.
10.7. Socialismul și comunismul.
10.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului.

10.1. Conceptul de ideologie și doctrină politică.


Ideologie politică și doctrina politică sunt concepte similare, în bună
masură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurari
nu sunt deloc neglijabile. De remarcat și rezervele exprimate în legatură cu
utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neștiintific sau chiar
dogmatic.
Ideologia este unul dintre cele mai controversate concepte ale ştiinţei
politice, sociologiei şi filosofiei deopotrivă. Ea a primit cel puţin 150 de
definiţii, puţine concepte în aria ştiinţelor umaniste fiind atît de disputate de
teoreticieni. Stabilirea definiţiei cu care vom opera apare ca un pas necesar
acum, cînd vom pune problema tendinţelor de confiscare a termenului de către
diferite mişcări şi curente de gîndire. Ce este deci o ideologie? Răspunsul la
această întrebare va trebui să pună inclusiv problema raporturilor dintre
ideologie şi doctrină politică.
În legătură cu concepţia despre opinii a iluminiştilor francezi şi cu ideile lui
Bacon despre idolii minţii noastre (“prejudecăţile”), ideologia a apărut ca
termen distinct pentru prima dată în secolul XVIII la Condillac şi Destutt de
Tracy, potrivit cărora “ideologia ” însemna ştiinţa ideilor sau studiul genezei

157
ideilor din senzaţii. Scopul pe care îl avea Antoine Destutt de Tracy în jurul
anului 1800, cînd lucra la Elemente de ideologie, era acela de a crea un sistem
de gîndire şi analiză care să se opună metafizicii, considerată incapabilă de a se
ocupa de studiul riguros al ideilor. Intrată în istoria ideilor şi a conceptelor
politice în calitate de ştiinţă ce avea să restabilească adevăratul studiu al ideilor,
termenul a ajuns astăzi, ne spune Thomas Ibanez în “Ideologie şi relaţii
intergrupuri” să aibă un sens exact opus pe care la avut inițial.
Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate și ambiguitate
susține în lucrarea sa David McLellan iar termenul este un produs al
iluminismului care a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
de catre filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele grecesti eidos și logos,
fiindu-i conferit sensul de "știință a ideilor", care se ocupă de investigarea
originii naturale a ideilor, de cunoașterea cauzelor generării acestora din
senzații. Asadar, o expresie a empirismului anti-teologic.
Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea,
semnificând uneori o concepție sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte
teoretice cât și programatice, atât dimensiuni raționale cât și afective, alteori o
concepție deformată, care se îndepatează de obiectivitate, încorporând pasiuni,
temeri, speranțe marcate de subiectivism.
Un moment aparte în evoluţia semnificaţiilor acordate conceptului de
ideologie îl repezintă marxismul, pentru care ideologia este o disimulare, o
“falsă conştiinţă” prin intermediul căreia se urmăreşte ocultarea apartenenţei
individului la o clasă socială. Această definiţie marxistă aduce cu sine ideea
unei distorsiuni, a unei deformări prin răsturnare iar în consecinţă, prima funcţie
atribuită ideologiei este aceea de a produce o imagine răsturnată a realităţii”. La
Marx este uşor de observat cum misiunea revoluţionară se rataşează la teoria
ideologiei: oamenii au întîi de toate o viaţă reală (praxisul), există apoi o
reflectare a ei în imaginaţia oamenilor, reflectare care este chiar ideologia,
atunci cînd ea repezintă imaginea răsturnată a lumii reale.

158
Dintre cei preocupați de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele
decenii ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme
ale ideologiei - ambele diferite de cunoașterea științifică: una exprimă
deformarea gândirii clasei conducatoare care dorește să-și conserve puterea;
cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal,
imposibil de realizat - o ideologie utopică, în perimetrul căreia include și
marxismul. Utopiile definite astfel apar la Mannheim ca fiind purtate, mai
degrabă, de clasele aflate în ascensiune; ideologiile privesc înapoi, utopiile
privesc înainte. Ele se acomodează cu realitatea pe care o justifică şi o
disimulează, pe cînd utopiile atacă frontal realitatea şi o fac să explodeze. Într-
un proces de transformare, o utopie poate deveni ideologie în măsura în care
clasele în ascensiune au cucerit puterea politică, ceea ce fusese o cerere de
schimbare şi transformare a realităţii (utopia), devenind acum o formulă de
justificare socio-politică necesară noilor clase ajunse la putere.
Secolul XX a fost oscilant în privința importanței acordate ideologiilor.
Dacă anii '30 și '40 au fost caracterizați de ceea ce s-a numit "razboiul
ideologiilor" (democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcați de teza
"sfârsitului ideologiilor", a "dezideologizarii". La baza acesteia s-a aflat ideea că
în condițiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului și comunismului,
lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenței", este tot mai rațională și
pragmatică, mai puțin preocupată de diferențieri ideologice, toate forțele politice
fiind în esență de acord cu valorile fundamentale ale democrației. Această
alternanță de tip flux-reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R.
Aron semnala "sfârsitul erei sfârsitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-
un alt context istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou
sfârsitul confruntărilor ideologice majore, anticipând căderea regimurilor
comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări,
acesta afirma nu "sfârsitul ideologiei", ci "victoria liniștită a liberalismului

159
economic și social", teză care a determinat una din cele mai ample dezbateri
postbelice pe problematica ideologiilor.
Alternanța nu este întâmplatoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă
acut îndeosebi în perioadele și zonele marcate de dificultăți sau transformări
importante și își epuizează forța ca urmare a consumării etapelor respective,
pentru a reveni în prim plan cu un alt conținut și o altă formă. O asemenea
constatare poate fi utilă în explicarea situației prezente din zona noastră, unde
confruntarile ideologice nu au disparut. Această situație readuce în actualitate
unele întrebări, devenite clasice, în legătura cu ideologia, precum: ce este ea, de
fapt? Este doar o "falsă conștiință", o gândire "deformată" sau un mod specific
de raportare la realitate?
Ideologia poate fi definita ca ansamblu de idei, opțiuni valorice, aspirații,
idealuri, ce exprimă trebuințele și interesele anumitor grupuri, oferind o
anumită interpretare a realității sociale și orientând acțiunea înspre anumite
scopuri, în funcție de un anumit model al dezvoltarii viitoare.
Doctrina politică, derivă din latinescul "doctrina", care înseamnă
"învățătură". Din perspectiva juridică sau economică sensul inițial al
conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări și accente. Astfel,
când se face trimitere la "doctrina juridică" se au în vedere analizele,
interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte,
demersul teoretic) care influențează jurisprudența (soluțiile date de instanțele
judecătorești - așadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula
"doctrină economică" subliniază ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte
cuvinte, are nu doar o funcție cognitivă dar și una normativă, respectiv
prescriptivă. Din perspectiva politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar și
evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară
ideologiei politice, alteori se subliniază diferențele. În vreme ce unii autori
preferă "ideologia" din considerentul că "doctrina" se asociază unui mod de
gândire dogmatic, alții o preferă pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este

160
marcată de conotații negative, ca urmare a utilizarii excesive în fostele regimuri
totalitariste.
Spre deosebire de ideologie, o doctrină politică este “un ansamblu de idei
(teze, articulate, de regulă, pe baza unui principiu unificator), care
interpretează, apreciază şi tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor
valori care exprimă opţiuni ideologice”. Astfel, în opoziţie cu ideologia politică
ce reprezintă întotdeauna o operă colectivă, doctrina poate fi elaborată de un
partid, dar în egală măsură de o persoană, aşa cum este cazul doctrinei lui
Richelieu, al doctrinei Monroe, etc.
Dar, ca şi ideologia, doctrina se constitie ca suport pentru acţiunea politică.
În această dinamică a relaţiei dintre ideologie şi doctrină, avem uneori de-a face
cu un proces de ideologizare a doctrinelor politice: Pe măsură ce viaţa politică a
devenit tot mai complexă şi mai agonistică, caracterul ideologic al doctrinelor
politice se accentuează. Pe de o parte, ideologia are un caracter mai larg,
corespunzînd a ceea ce unii politologi numesc familii politice. În cadrul acestora
putem întîlni diverse doctrine, diferite prin nuanţe ideologice, deşi uneori poartă
aceeaşi denumire au etichetă. Întărirea caracterului ideologic al doctrinelor
politice face ca acestea, pornind de la o anumită analiză de fapte (orice doctrină
porneşte de la un fapt real) să prefigureze caracteristicile unei “bune societăţi”
pe care şi-o asumă ca ideal.
Dincolo de deosebirile de nuanţă ale doctrinelor şi ideologiilor politice, se
poate vorbi de ceea ce s-ar putea numi o “matrice doctrinară”, pentru fiecare caz
în parte. Ceea ce ne interesează în acest moment este modul în care putem
analiza şi identifica modele strucutrale care dau seamă de atitudini şi practici de
tip ideologic.
Doctrinele politice caracterizează un sistem închegat de concepții și
principii prin care se exprimă o anumită orientare, un anumit curent de gândire
politică, au un caracter istoric și exprimă, apărp și promovează interesele și
aspirațiile anumitor categorii și grupuri sociale. Doctrina politică ar putea fi

161
definită ca un sistem de gândire care judecă faptele politice și realizează proiecte
de reformă, putând avea, în consecință, caracter apologetic sau profetic.
Conceptul de doctrină politică este organic legat de conceptul de ideologie.
Doctrina politică se află în raport de subordonare față de ideologia politică. Pe
de alta parte, doctrina politică este atât element constitutiv al ideologiei cât și
instrument prin care o anumită ideologie poate fi raspândita.

10.2. Funcțiile ideologiei politice.


Ideologia își evidențiază rolul, utilitatea și eficiență socială în societate
prin funcțiile exercitate. Funcțiile exercitate de ideologii nu sunt aceleași în toate
societățile, chiar în cadrul aceleiași societăți ideologiile urmaresc scopuri și
interese diferite, au conținuturi, valori și semnificații aparte, se folosesc de
mijloace și forme diverse în exprimarea și manifestarea lor în practica socială.
Locul și rolul ideologiilor în societate, funcțiile exercitate de acestea
depind de:
– natura sistemului politic;
– gradul dezvoltarii vieții și democratismului politic;
– statutul și poziția în societate a emitentului pe care ideologia îl
reprezintă și ale carei interese și aspirații le fundamentează și
promovează;
– raportul său față de sistemul puterii, face sau nu parte din cadrul
acestuia, altfel spus este o ideologie a puterii sau se află în opoziție cu
aceasta.

Funcția de cunoaștere și interpretare a realității politice-este prima


funcție a oricărei ideologii, ea realizează contactul acesteia cu realitatea, cu
societatea. Pe baza cunoașterii și a interpretării societății social-politice,
ideologia își va putea constitui demersurile teoretice și acțiunea practică, își va
formula atitudinea față de aceasta, își va preciza obiectivele și scopurile

162
urmărite, strategia, mijloacele și tehnicile pe care le va utiliza în înfăptuirea
acestora.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoașterii societății și, în stransa
legătură cu aceasta, a interpretării pe care o dă acesteia, ține în cea mai mare
măsură, de obiectivele și scopurile urmărite și promovate de emitent, ideologia
fiind doar forma teoretică concentrată a acestora, mijlocul de exprimare a lor în
planul politicii.
Funcția partinică-partizană-conținutul unei asemenea funcții este
determinat, impus de emitentul politic, a cărei emanație este prin excelență
ideologia. Ținând genetic și funcțional de acesta, fiind produsul său, ideologia
va reflecta și interpreta realitatea, va fundamenta și promova interesele acestuia,
adică va fi partinică, partizană. Orice valoare, principiu care îi poate servi la
realizarea obiectivelor și sarcinilor sale, chiar dacă acestea sunt într-o vădită
contradicție cu realitatea, cu adevarul pentru respectiva ideologie ele sunt
valabile, reale și invers.
Funcția teoretico-explicativă-orice ideologie, în demersul său teoretic, își
propune să explice și să justifice poziția și atitudinea emitentului său în
societate, în raport cu puterea, obiectivele și scopurile sale urmărite. În situația
cînd emitentul său se află la putere, ea va legitima acțiunile și politica acesteia,
indiferent de strategiile și mijloacele folosite, de rezultatele și eficiența acesteia.
Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are şi câteva funcţii politice
importante, care o fac de neînlocuit în actul politic, oricât de mult s-ar afirma că
epoca actuală a renunţat la excursul ideologic. Funcţiile politice ale ideologiilor
sunt extrem de necesare pentru că prin ele se obţine acordul maselor pentru
diverse acţiuni politice ale celor care guvernează sau doresc să guverneze:
Funcţia de legitimare–are ca scop să dea valoare unui regim politic şi
instituţiilor sale, adică să exprime acele idei operative care fac ca regimul politic
să funcţioneze cu acordul guvernaţilor. Aceasta înseamnă că respectiva

163
ideologie îndeplineşte funcţia programatică, generând un set de reguli şi norme
care sunt cunoscute şi acceptate de populaţie.
Funcţia de mobilizare şi solidarizare–are ca obiectiv mobilizearea
cetățenilor în scopul construirii unei societăţii ideale și să definească clar cine
este memebru al grupului şi cine este străin. De aceea ele trebuie să joace un rol
de liant social între membrii grupului care împărtăşesc aceeaşi ideologie, şi să
acţioneze ca şi un stindard pentru ai mobiliza în vederea unor acţiuni comune.
Toate ideologiile trebuie să presteze funcţia de unificare, integrare şi identificare
pentru toţi cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă politică, dar care acţionează în
acest sens cu difertite grade de succes.
Funcţia de conducere şi cea de manipulare–ideologiile incită oamenii la
acţiune politică, dar tipul şi scopul acţiunii depind foarte mult de conţinutul şi
substanţa ideologiei. Pentru ca aceste acţiuni să fie cunoscute şi acceptate de
membri este necesar să existe un număr de promotori şi activişti politici care să
mobilizeze şi să conducă grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă
permanent la manipulare (nu neapărat fiind şi conştienţi de aceasta) pentru a-I
determina pe memebri să atingă scopul propus.
Funcţia de comunicare–ideologia face apel permanent la un limbaj
comun, ultrasimplificat, dar specializat politic pentru a atrage noi adepţi. Ele
folosesc sintagme extrem de comune, uşor de reţinut, dar cu un conţinut
semantic extrem de complicat – conspiraţia iudeo-masonică, elita de la putere,
roşii, brunii, etc–care să dea impresia că oricine poate înţelege despre ce este
vorba, dar care permite şi interpretări multiple ale subiectului.
Funcția de orientare–formează sistemul raţional a activităţii umane și
oferă adepţilor săi o orientare şi înelegerea identităţii lor–ceea ce sînt, locul
căruia îi aparţin(organizaţia), cum interacţionează cu restul lumii.
Funcția de amortizare–are ca scop restabilirea moralului unui individ sau
grup social în caz de nereuşită pentru a continua să lupte pentru atingerea
obiectivelor sale politice.

164
Ideologia va avea totodată un rol major în explicarea și conștientizarea
propriilor aderenți, în mobilizarea acestora la susținerea și acțiunile sale. În
același timp, ideologia va contribui în mare măsură la fundamentarea discursului
politic al propagandei, punându-i la dispozitie strategiile și mijloacele sale.

10.3. Liberalismul şi neoliberalismul.


Aparitia și dezvoltarea doctrinei liberale este legată de înfăptuirea
revoluțiilor burgheze și de perioadele care au urmat, respectiv de epocile
moderna si contemporană.
Liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea
organizare politică bazată pe monarhia absolutistă, pronunțându–se pentru
pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor
și libertăților cetățeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de
guvernământ (monarhie constituțională, republicană). Esența liberalismului
constă în promovarea unor schimbări care să țină cont de condițiile istorice nou
apărute, libertatea economică și politică a individului în relația cu statul care, nu
numai că trebuie să intervină în viața social-economică, dar trebuie și să
garanteze exercitarea drepturilor și libertăților individului, inclusiv libertatea de
întreprindere economică pe baza apărării și respectării proprietății private.
În evoluţia sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă
legătură cu dezvoltarea socială.
Liberalismul clasic
Esenţa liberalismului clasic constă în libertatea individului, în raport cu
statul, în libertatea de a fi întreprinzător. Liberalismul clasic respinge intervenţia
statului în relaţiile sociale, orice triumf al statului fiind considerat un eşec pentru
individ.
Părinții spirituali ai liberalismului- dintre care menționăm pe John Locke,
Charles Montesquieu, Jean Jaques Rousseau, David Hume, Benjamin
Conatant, Alexis de Tocqueville, Herbert Spencer, John Stuart Mill, Adam

165
Smith au fost gânditori raționaliști, au propus soluții progresiste de organizare a
societăților post-medievale, au definit valori morale și politice care au dat contur
diversității persoanei și au redescoperit umanismul.
În cadrul liberalismului clasic se disting două direcţii: liberalismul politic
și liberalismul economic. Teoreticienii doctrine liberale s-au preocupat de
ambele aspecte, dar unii au accentuat latura politică, alții pe cea economică.
Liberalismul politic. Unul dintre reprezentanții de seama ai liberalismului
politic este francezul B. Constant (1767-1830) care afirma că libertatea nu
constă în faptul că puterea se află în mâna poporului dar în independența
individului față de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca
puterea, indiferent cui aparține, să fie limitată de drepturile juridice ale
cetățeanului. Libertatea este triumful individului atât asupra autorității care ar
dori să guverneze prin despotism, cât și asupra maselor care reclamă dreptul de a
înrobi minoritatea față de majoritate.
Libertatea susținea B. Constant este asigurata prin limitarea puterii
statului, prin neamestecul acestuia în viața indivizilor. Limitarea puterii de stat
se realizează prin forța opiniei publice și prin separarea puterilor în stat iar
drepturile politice trebuie să aparțină numai proprietarilor. El argumentează că
proprietatea asigură posibilitatea de a se instrui și de a participa la exercitarea
drepturilor politice, la guvernarea statului. După părerea sa, votul trebuie sa fie
censitar iar parlamentul sa fie reprezentatul proprietarilor și nu al poporului
considerând că egalitatea duce la lezarea libertății individului.
Ganditorul liberal francez, Charles Alexis Tocqueville (1805-1859), în
lucrarea ”Democrația în America”, se referea la legătura dintre egalitate și
libertate, afirmând că egalitatea dă oamenilor gustul instituțiilor liberale.
Democrația liberală, afirma el, constă în independența individului, libertatea și
responsabilitatea acestuia. După părerea sa, egalitatea se referă la: egalitatea în
fața legii, egalitatea drepturilor politice și egalitatea de condiții.

166
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea a apărut un liberalism de
tranziție, care exprimă manifestările unei societăți aflate într-o perioadă de
trecere spre o economie în care predominau monopolurile.
E. Laboulaye afirma că individul trebuie să dețină o serie de drepturi și
libertăți. În spatele libertăților politice, trebuie să existe anumite drepturi
individuale și sociale care constituie substanța acestora. Statul trebuie să dispună
de un minimum de atribuții care îi sunt necesare pentru a exista.
H. Spencer (1820-1903) în lucrarea “Individul impotriva statului” (1884)
avanseaza cateva idei ale liberalismului referitoare la primatul individului față
de stat, la libera dezvoltare a acestuia. Analizand politica liberalilor de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, el o caracterizează ca pe un conservatorism de o
speță nouă și susținea că în trecut liberalii au micșorat sfera autorității
guvernamentale, mărind cercul în interiorul căruia acțiunile cetățenilor
rămâneau libere. Liberalismul era identic cu libertatea individului împotriva
samavolniciei statului.
Intervenția statului în activitatea cetățenilor este admisă numai în măsura în
care acesta menține principiul vital al individului și societății, și anume:
ocrotirea libertăților și drepturilor individului și limitarea acestora prin drepturile
și libertățile celorlalți.
Manifestandu-se împotriva politicii sociale a statului, Spencer pretinde că
prin aceasta s-ar leza interesele proprietarului privat iar mărirea impozitelor
generale și locale, necesare pentru formarea unor fonduri destinate înființării
unor instituții publice: școli, biblioteci, muzee, a dus la constrângeri care
limitează libertatea cetățenilor.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut și un așa numit “liberalism de
compromis” care încerca o oarecare împăcare între cei doi poli ai vieții politice-
individul și statul. Thomas Hill Green, reprezentant al “idealismului liberal”,
considera necesară intervenția statului pentru a asigura educația națională și
sănătatea publică.

167
Liberalismul economic considera că activitatea economică poate deveni
optima prin acțiunea indivizilor călăuziți de interese materiale personale.
Adam Smith (1723-1790) afirma că “o mână invizibilă” ar realiza optim
alocarea resurselor într-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea
unui cadru legal și libertatea de acțiune, respingandu-se orice intervenție din
partea statului. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula
"laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme" (lăsaţi să se facă, lăsaţi
să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze
cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea
înlăturării piedicilor si restricţiilor din domeniul producţiei si comerţului.
Sintezizand cele prezentate putem identifica componentele esențiale ale
doctrinei liberale:
– libertatea individului este baza societății;
– oamenii posedă o libertate naturala;
– proprietatea (atat în sensul de bunuri mobiliare, cat și semnificația de
tot ce îi aparține fiecăruia, adică viața și libertatea) face parte din starea
naturală a omului, dar se consolidează prin apropiere și prin munca;
– drepturile omului trebuie cunoscute și consfințite prin acord global;
– puterea politică emană de la oameni, care prin voința majoritară, ca
expresie a rațiunii, desemnează și pun sub control conducătorii;
– separatia puterilor în stat devine baza organizării politice;
– separarea puterilor în stat este propusă și acceptata în diferite formulări;
– drepturile cetățeanului la libertatea de gandire, de credință, opinie, sunt
consemnate în constituție etc.
Atât timp cât mecanismele producţiei și pieţei capitaliste se autoreglau, mai
mult sau mai puţin spontan, doctrina liberală era dominantă. Trecerea la
organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului,
incapabil să rezolve marile probleme care au apărut din complexitatea vieţii
economice iar aceasta a dat naștere doctrinei neoliberale.

168
Neoliberalismul–se constituie ca rezultat al eforturilor depuse în perioada
interbelică și postbelică. Frământările și crizele din cadrul doctrinei liberale s-au
soldat cu apariția mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul
“nostalgic”, liberalismul “organizat” și liberalism “social”.
Liberalismul "nostalgic" crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic,
considerând ca principiile acestuia sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa
activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile
individualismului și ale liberei concurențe.
Liberalismul "organizat, se distanţează de liberalismul clasic, proclamând
necesitatea intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile sociale şi
pledând pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii economice.
Evoluţia liberalismului de la teza statului minimal, la teza statului maximal, care
intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din
viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste.
Liberalismul "social” consideră necesar controlul social organizat efectuat
de stat asupra activităţii economice, în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din
punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin,
asemenea celor ai doctrinei statului "providenţial" sau "al bunăstării generale",
necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi
prin care statul foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea păturilor
dezavantajate din punct de vedere economic.
Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, aşa cum s-ar putea crede.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criză
teoretică profundă, fiind eliminat aproape peste tot de socialism (mai puţin în
ţările est europene, unde liberalismul a fost întotdeauna un liberalism de stat),
unii ideologi liberali au consimţit la compromisul cu ideea de egalitate socială şi
au încercat să tempereze viziunea capitalist existentă în doctrina lor.
Primul care a introdus acest curent a fost T.H. Green (1832- 1886), şi prin
el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green şi-a construit

169
teoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă şi
libertatea pozitivă. Libertatea negativă era cea propusă, anterior, de clasicii
liberalismului, adică acea libertate care există doar în absenţa constrângerii. Dar,
consideră el, aceasta nu e singura perspectivă asupra libertăţii, ea poate însemna
şi ceva pozitiv, adică capacitatea pozitivă de a face ceva. Dar această capacitate
pozitivă nu există decât în măsura în care există libertate de şanse, căci cineva
care nu are oportunitatea de a face un lucru pe care lar putea face nu este liber,
adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar lipsa oportunităţii este dată,
consideră Green, de sărăcia cronică a unei societăţi, care conduce la inegalitatea
şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază libertatea individuală
va dori să facă ceva pentru a depăşi circumstanţele care constituie obstacole atât
de mari în calea libertăţii.
De aceea el propunea, alături de alţi liberali adepţi ai societăţii bunăstării,
că societatea acţionând prin guvernământ ar trebuie să se implice activ în
educaţie, sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă ale proletarilor,
care astfel s-ar apropia de libertate.
Tezele lui Green s-au materializat mult mai târziu, abia în a doua jumătate
a secolului XX, filtrate prin teoria lui economică propusă de lordul John
Maynard Keynes. Acesta susţine că statul ar trebui să se implice în economie,
nu atât direct, în sensul socialismului, cât mai ales indirect prin intermediul
taxelor şi impozitelor, care au rolul să “acordeze” economia cu momentul
economic. Când preţurile cresc, guvernul ar trebui să crească impozitele pentru a
reduce cheltuielile consumatorilor şi a reduce astfel inflaţia. Când preţurile se
stabilizează ar trebui să scadă impozitele şi taxele sau să crească programele
sociale pentru a stimula economia şi a păstra şomajul scăzut, printr-o ocuparea
forţei de muncă cât mai adecvată.
Anii ’60 ai secolului XX au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului
bunăstării, în sensul că, alături de perspectiva economică a egalizării şanselor,
s-a introdus şi perspectiva civico-etică privind egalizarea posibilităţilor de

170
afirmare a diferenţelor dintre cetăţenii aceluiaşi stat. În aceşti ani, în special
datorită presiunilor venite din partea unor minorităţi etnice şi apoi sexuale,
liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare a
diferenţelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religioşi etc. şi majoritari. Liberalii
bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar şi
pentru oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt
consideraţi discriminaţi. Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în
tabăra a ceea ce în anii ‘70-80 ai secolului XX s-a numit Noua Stângă.
Aceste forme ale neoliberalismului se referă mai ales, la problemele
privind organizarea activităţii economice și sociale ceia ce o deosebește de
liberalismul classic care este o doctrină elitistă, nu egalitară. Dar principiile de
bază, egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor le caracterizează pe ambele și
favorizează apariţia unei elite calitative care duc la progress în societate.

10.4. Conservatismul şi neoconservatismul


Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrabă ca o stare
de spirit decât ca o ideologie în sine. Şi aceasta pentru că sunt foarte multe
interpretări asupra naturii acestei doctrine, în special datorită abilităţii ei
extraordinare de a supravieţui în orice context. Înainte de a deveni doctrină,
conservatorismul a fost o stare de spirit, o atitudine, care a însoțit politicul de-a
lungul intregii sale evoluții istorice. Ca doctrină politică conservatorismul a
apărut ca o reacție la ideile liberale susținute de revoluțiile burgheze și se
pronunța pentru apărarea ordinii sociale, și a instituțiilor tradiționale, împotriva
schimbarilor.
Din punct de vedere istoric este greu de arătat care este momentul real al
apariţiei conservatorismului ca şi doctrină politică închegată. Unii autori pretind
că un anumit fel de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanităţii,
Cicero fiind un conservator în raport cu Cezar care a intuit mai repede
beneficiile schimbării republicii în imperiu pentru cetăţenii Romei antice. E

171
totuşi greu să accepţi că orice rezistenţă la schimbare este o formă a
conservatorismului, acesta din urmă pierzându-şi astfel orice dimensiune
ideologică, fiind doar o încăpăţânare de moment de a rămâne în urmă, în
condiţiile în care schimbarea oricum se produce. De aceea, majoritatea autorilor
consideră că această ideologie se întemeiază ca o reacţie la trecerea de feudalism
la modernitate, fiind însă o doctrină a modernităţii, care se uită însă înapoi cu
nostalgie
Dacă definim conservatorismul ca pe o ideologie care apără status-quo-ul
şi pe o raţionalizare şi legitimare a unei ordini deja existente – adică ca pe o
ideologie situaţională – vom observa că această ideologie are propria sa logică,
ea nefiind influenţată în esenţa sa de epoca istorică în care se manifestă. Astfel,
conservatorismul, oriunde şi oricând s-ar manifesta, are câteva principii de bază
care reuşesc definească ideea conservatoare chiar şi atunci când ea nu este
definită ca atare:
– libertăţile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât
egalitatea;
– este împotriva concentrării puterii politice în mâna oricui, şi mai ales a
mulţimilor;
– insistă asupra unei teorii organice a societăţii, care să includă o
ierarhizare a grupurilor şi a claselor dar şi o cooperare între ele. De aici
se deduce că ideea de comunitate şi interesele sale sunt totdeauna
deasupra intereselor individuale;
– orientarea la autoritatea statului;
– își asumă un respect aproape sacru pentru tradiţie şi moştenirea
culturală;
– raţiunea şi proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale;
– religia, care este un bun cultural tradiţional, trebuie să se bucure de
respect;
– majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.

172
În acest sens, doctrina conservatoare se pronunță pentru păstrarea valorilor
care aparțin trecutului, menținerea stabilității, existența claselor sociale distincte
și ierarhizate, inegalitatea indivizilor și a claselor ca ordine naturală, acceptarea
progresului cu prudență și numai în măsura în care nu creează disfuncții majore
în societate.
Începând cu anii 70 ai sec. XX, în SUA aripa dreapta a partidului
republican a dezvoltat o nouă ideologie a conservatismului ca reacţie împotriva
politicii asigurărilor sociale "excesive", a mişcărilor pentru egalitate socială şi
rasială care au culminat prin demonstraţii puternice de protest, contestare şi
participare a maselor şi studenţilor în jurul războiului din Vietnam. Această
grupare a conservatorilor au susţinut liberalii care insistau pe diminuarea
sărăciei şi discriminării prin programe de asistenţă medicală pentru bătrâni,
renovarea urbană, educaţia preşcolară, luarea în consideraţie a acţiunilor
minorităţilor naţionale. Acest nou curent ideologic este cunoscut ca
neoconservatism.
Neoconservatismul este o ideologie care îmbină ideile conservatismului
clasic şi a liberalismului. Astfel păstreaza unele caracteristici ale
conservatorismului clasic, care sunt adaptate noului context istoric pe de o parte,
iar pe de altă parte, preia o serie de teze și explicații din doctrinele de dreapta.
Principalele caracteristici ale neoconservatorismului sunt:
– principalul drept al persoanei este dreptul de a avea proprietate şi de a
proceda cu ea conform dorinţei;
– reafirmă că inegalitatea dintre oameni este eternă, deoarece exprimă
voința divinității;
– reducerea impozitului pe capital este evidențiată drept modalitatea
optimă de stimulare a inițiativelor private;
– numai relaţiile de piaţă contribuie la dezvoltarea reală a societăţii şi
omului;
– statul tutore și tutelar trebuie înlocuit cu statul minimal;

173
– restrângerea competențelor economice ale statului este asociată cu
elogierea concurenței libere a întreprinzătorilor particulari;
– programele de asistență socială trebuie transferate din competența
guvernului la nivelul instituțiilor locale, publice sau private;
– accentuarea tendințelor de a renunța la tezele ce acreditau rolul
divinitățiiîin organizarea vieții politico-sociale;
– puterea politică este exercitată de acea grupare a populației care este
deținatoare a vocației naturale de a conduce;
În concluzie, putem afirma că neoconservatorismul desemnează acele
sisteme de idei care urmăresc să adapteze la realităţile zilei ideile conservatoare,
pentru a realiza progresul social-general.

10.5. Doctrinele politice creștin-democrată și social-democrată.


Doctrina democrat creştină reprezintă concepţia privind organizarea,
funcţionarea și conducerea societăţii prin îmbinarea valorilor și normelor religiei
creştine cu principiile și valorile democratice.
Alăturarea cuvintelor democraţie şi creştinism poate fi privită ca un
paradox: democraţia nu poate fi gândită ca şi o soteriologie atâta vreme cât ea se
adresează societăţii, iar creştinul nu poate fi altceva decât creştin în aceeaşi
economie a salvării. Şi totuşi, astăzi, democraţia creştină pare a fi depăşit
paradoxul, devenind o doctrină politică ce îşi face mereu noi adepţi. Departe de
a fi o conexiune de cuvinte care se repetă (cum ar fi de exemplu democraţia
populară) democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să
reinstaleze morala în politică. Din învăţătura creştină nu poate fi derivat un
model politic, dar creştinismul prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia
în lume, constituie fundamentul etic pentru abordarea unei politici pline de
simţul răspunderii şi mai ales a unei răspunderi în faţa lui Dumnezeu. Or, tocmai
prin recunoaşterea acestei baze morale, oferite de ethosul creştin, devine posibilă

174
formularea unei acţiuni doctrinare pentru rezolvarea problemelor de interes
social.
Democraţia creştină s-a născut în Europa Occidentală la sfârşitul secolului
al XIX-lea prin reintegrarea mişcărilor şi asociaţiilor catolice, precum şi a
sindicatelor în viaţa politică, îndeosebi regională. Acestea îşi manifestau
aplecarea spre solidaritatea creştină şi spre spiritul comunitar încercând să
devină mai degrabă comunităţi de întrajutorare frăţească decât mişcări prin
excelenţă revendicative.
În cadrul doctrinei democrat-creştine, se conturează doua orientări:
– democraţia creştină în sens social (catolicismul social), care a devenit
parte integrantă a învăţăturii oficiale a bisericii şi care conferă
democraţiei o semnificaţie exclusiv morală, și participării, un caracter
social;
– democraţia creştină în sens politic, care consideră democraţia politică
drept condiţie esenţială a democraţiei sociale și care se va îndepărta
treptat de orientarea oficială a bisericii.
În pofida diversității existente chiar în interiorul partidelor democrat-
creștine, prin apariția unor curente conservatoare, moderate sau radicale,
doctrina promovată situează în centrul preocupărilor teoretice și ideologice un
set de valori și concepte comune.
Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea
și participarea. Libertatea, ca manifestare a inițiativei, este considerată singură
în măsură să asigure demnitatea umană. Conceptul de egalitate nu se referă doar
la domeniul juridic dar este extins și la sfera economică. Solidaritatea este
considerată mijlocul cel mai eficace pentru realizarea acestui obiectiv. O
importanță deosebită se acordă, pornind de la aceste opțiuni valorice, persoanei
umane apreciate drept punctul de referință al oricărui proces istoric iar criteriile
esențialiale al fiecarui proiect vizează societatea, morala, educația și familia.
Privind ierarhizarea valorilor pe care o realizează creștin-democrația, se poate

175
afirma că cele spirituale se află pe loc central, lor fiindu-le subordonate valorile
politice și economice.
Principiile fundamentale care stau la baza activităţii partidelor democrat-
creştine sunt : autonomia acţiunii politice, apărarea constituţiei liberale,
orientarea acţiunii statului, în special, spre ridicarea condiţiilor de viaţa ale
populaţiei.
Statul, conform viziunii democrat-creștine, trebuie să fie expresia
cetățenilor, să elimine sau să estompeze contradicțiile, conflictele sociale, să
asigure unirea și colaborarea oamenilor pentru realizarea binelui general.
În ceea ce privește proprietatea privată, deși se consideră că este singura în
masură să garanteze libertatea, demnitatea, independența persoanei și reprezintă
fundamentul nucleului familiei, se propun limite "juste" acesteia, se condamnă
profitul și concurența realizate pe căi necinstite. Economia, aflându-se în
serviciul omului, ceea ce o interesează nu este producerea și abundența bunurilor
materiale dar distribuirea și redistribuirea lor pentru realizarea binelui comun.
Conceptul de economie socială de piață, elaborat de doctrinarii democrat-
creștini, îsi propune să coreleze principiul libertății de piață cu cel de egalitate
socială. Competitivitatea și justiția socială, concurența și solidaritatea,
responsabilitatea individului și asistența socială sunt apreciate drept
fundamentele acestui tip de economie.
Social-democrația reprezintă doctrina politică privitoare la organizarea şi
conducerea democratică a societăţii, are la bază principiile egalităţii şi dreptăţii
sociale şi promovează intereselor producătorilor de valori materiale si spirituale,
ale protecţiei sociale a cetăţenilor defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor
sociale avute, îndeosebi a monopolurilor.
Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte,
ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua
jumătate a secolului trecut.

176
Ideile socialismului utopic au apărut odată cu manifestarea relaţiilor de
producţie capitaliste care, deşi marcau un element de progres pe calea
dezvoltării societăţii, generau, în mod inevitabil, şi inegalităţi sociale.
Ca o reacţie la această realitate, apar în
domeniul gândirii social-politice, idei egalitariste
cunoscute sub numele de socialismul utopic.
Termenul de"utopic" s-a impus, mai ales, de la titlul
lucrării lui Thomas Morus , "Utopia", cuvânt
provenit din limba greacă,însemnând "fără loc",
"nicăieri", adică ceva care nu poate sa existe în
realitate. De aceea, în limbajul obişnuit, termenul
"utopic" înseamnă irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate
de socialismul utopic ele se referă la o construcţie imaginară, himerica, a unei
societăţi viitoare.
Social-democraţia s-a inspirat, nu numai de la socialismul utopic dar şi de
la ideile socialiste ale lui Marx și Engels, idei considerate ca aparţinând
socialismului ştiinţific. Marx și Engels considerau ca inevitabilă dispariţia
capitalismului și înlocuirea acestuia cu o noua societate, cea socialistă.
Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte, potrivit concepţiei
marxiste, pe calea revoluţiei socialiste menite să ducă la înlocuirea organizării
politice vechi, bazate pe dominaţia burgheziei, la organizarea politică nouă, în
care clasa muncitoare este dominantă.
Social-democraţia, ca doctrină politică, a cunoscut mai multe faze în
evoluţia sa.
O primă fază poate fi considerată cea din perioada premergătoare primului
război mondial, când social-democrația viza organizarea și conducerea
democratică a societăţii prin instaurarea orânduirii socialiste. Astfel, clasa
muncitoare, urma să ia locul capitalismului, prin reforme.

177
Pe o astfel de gândire politică s-a desfăşurat, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, procesul de constituire a unor partide muncitoreşti social-
democrate în diferite tări, unele dintre ele unindu-se în Asociaţii Internaţionale
muncitoreşti cum au fost, de pilda, Internaţionala I şi a II-a.
În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să se dezvolte un
curent de gândire de factură extremistă, în frunte cu Lenin, care va duce la o
nouă doctrină politică - cea comunistă, de tip marxist-leninist, care, după primul
și al doilea război mondial, va sta la baza sistemului politic totalitar comunist.
În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de
ambiguă de a se afla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară,
fiind situată undeva aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi
în contradicţie cu comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Rus
Ţarist. Mai mult, datorită transformărilor sociale şi de mental colectiv suferite de
ţările din Europa, social-democraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori
ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul
începea să aibă tente sociale, şi democraţia creştină, apanajul politicilor sociale
fiind foarte la modă în perioada respectivă. Pe de altă parte, social -democraţia
încă mai era dependentă de moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea
cu comunismul, fiind, deci, deseori echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat
pe un fel de a treia cale între capitalism şi comunism, între piaţă şi planificare,
singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind democraţia şi acceptul pus pe
statul de drept.
După al doilea război mondial, social democraţia europeană a trebuit să îşi
reia excursul ideologic aproape de la zero. În condiţiile lumii bipolare impuse de
începutul Războilui rece, social-democraţia s-a văzut pusă în postura de a face o
opţiune fermă între sistemul capitalist şi democratic occidental, propus de planul
Marshall în Europa Ocidentală şi sistemul totalitar şi planificator din Est,
opţiune care nu era uşor de făcut la vremea respectivă.

178
De aceea perioada 1945-1952 a fost una de căutări şi de structurări
ideologice. În acelaşi timp, a fost şi una extrem de grea din punct de vedere
politic, căci social-democraţia era considerată singura alternativă la comunism,
în condiţiile uriaşei ofensive ideologice a Moscovei. Societăţile care suportaseră
războiul doreau şi sperau o schimbare rapidă care să nu mai permită o altă
conflagraţie, şi de aceea cereau reforme economice şi sociale. Din acest motiv s-
a apelat la programele interbelice în care nici social –democraţii nu mai
credeau.
Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la
problema proprietăţii şi afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim
politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea de
stat este controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un
garant al controlului societăţii asupra puterii economice.
După prăbuşirea sistemului totalitar comunist din ţările est-europene,
doctrina social-democrată a intrat într-o noua fază, în care s-a renunţat la ideea
orânduirii socialiste. În prezent, doctrina social-democrată pune accent pe
principiile statului de drept şi pe protecţia socială a cetatenilor.

10.6. Ideologia politică fascistă.


Doctrina politica fascistă are la baza ideologia politică fascistă, cu
elementele sale principale ca: rasismul, șovinismul, antisemitismul, exaltarea
misticismului, mitul conducatorului, elitismul, teoria spațiului vital, cultul
violenței, iraționalismul etc.
Originea cuvântului este una latină fascis–legătură de nuiele, simbolul
lictorilor romani. Termenul latin folosit pentru prima oară în denumirea
grupurilor de veterani din primul război mondial conduse de Mussolini–Fasci di
combattimento–este unul cu încărcătură în primul rând simbolică. El aminteşte
de nevoia de unitate a poporului italian şi, în acelaşi timp, de gloria trecută a
Imperiului Roman, invocând un semn al puterii care vine din unitate.

179
Principalele tipuri de fascism european au fost:
1. Fascismul italian: prima ideologie de acest fel care, deşi a anunţat
formal crearea statului total, a acceptat totuşi un anumit grad de
pluralism, foarte eclectic şi greu de definit în termeni simpli;
2. Naţional – socialismul german: o formă extremă de fascism, singura
mişcare care a avut o dictatură totală şi a dezvoltat un sistem politic
propriu, în care trăsătura dominantă este accentul pus pe ideea de rasă
(a fost exportat în ţările satelit ale Germaniei în perioada războiului).
3. Falangismul spaniol: o formă derivată a fascismului italian în care însă
accentul a rămas în continuare pe tradiţie şi catolicism, aşadar o
variantă marginală şi de conjunctură.
4. Garda de Fier ( Legionarismul): singura mişcare fascistă notabilă într-
un stat ortodox, cu un caracter mistic şi semi-religios.
5. Fascismul nedezvoltat al unor regimuri autoritare de dreapta în
Europa de Vest în anii’30, realizat prin mijloace birocratice, care însă
nu a dezvoltat organizaţii fasciste.
Fascismul Italian alaturi de comunism și nazism a
jucat un rol important în istoria Europei. La fel ca și
celelalte doctrine totalitare, fascismul este caracterizat
de existența unui lider charismatic, care se confunda cu
statul, Benito Mussolini, conducător al statului italian
fascist ca și Prim Ministru din anul 1922 și pana în anul
1943. Ideea centrală a fascismului Italian o reprezinta
cea de stat și de națiune, națiunea italiană, pe lângă care
mai putem adauga violența, și intoleranța (față de alte partide, regimuri, națiuni).
Un lider puternic a cărui imagine este susținută de un puternic cult al
personalității, văzut ca un salvator al unei națiuni deja zdruncintă de un mare
război, manipularea maselor, misticismul și promovarea rasismului sunt doar
câteva elemente care descriu regimul.

180
Mussolini prezinta ideologia fascistă prin următoarele teze:
– Statul fascist este forma cea mai inalta și mai puternică a personalității,
este o forță, dar o forță intelectuală și morală care rezumă toate formele
vieții umane. În consecință, el nu se poate limita la funcțiile simple de
supraveghere și tutelă cum dorește liberalismul. Statul nu este un simplu
mecanism destinat în limitarea libertăților individuale. El reprezintă o
formă și o regulă interioară, o disciplină totală: el patrunde în voințș și în
inteligență;
– Pentru fascist, totul se afla în stat, nimic uman sau spiritual nu există în
afara statului. În acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist,
sinteză și unitate a tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă și dă forță
vieții întregului popor. […] Fascismul este opus socialismului care
îngustează mișcarea istorică până în punctul în care o reduce la lupta
dintre clase și care ignoră statul;
– Un stat care se sprijină pe milioane de indivizi care îl recunosc, îl simt și
sunt gata să-l serveasca, nu este statul tiranic al Seniorului medieval. Nu
are nimic în comun cu Statul absolutist dinainte sau de dupa 1789.
Individul nu este anulat în statul fascist, ci mai degraba multiplicat, la fel
cum un soldat al unui regiment nu este diminuat ci multiplicat de
numarul tovarășilor sai de arme”;
– Fascismul susține inegalitatea dintre oameni și este împotriva sufragiul
universal ca formă de consultare periodică;
– Statul fascist are soluții pentru probleme universale, respectiv cele ale:
domeniului politic, datorita fracționarii partinice, abuzurilor de putere ale
parlamentarismului, iresponsabilității adunărilor; în domeniul economic,
datorita funcțiilor sindicale mereu mai numeroase și tot mai apăsatoare
atât pentru muncitori cât și pentru patroni; în domeniul moral, datorită
necesității ordinii, disciplinei, supunerii regulilor morale ale patriei.

181
Pe fondul naționalismului, fascismul italian a guvernat în Italia peste 20 de
ani. Acesta s-a contopit cu statul, a fost un regim dur care a acaparat toate
elementele societății italiene. Conducatorul Benito Mussolini s-a confundat cu
regimul, reușind să întruchipeze imaginea eroului salvator care redă națiunii
italiene gloria trecutului în care Roma era stăpâna lumii.
Naţional–socialismul german deseori
numit și nazism, este o mișcare politică germană
inițiată în 1920 cu Organizația Națională
Socialistă Germană a Lucrătorilor (NSPAD) sau
Partidul Nazist. Mișcarea a fost folosită în
stabilirea celui de-al treilea Reich, statul German
totalitar condus de dictatorul Adolf Hitler din 1933 pana în 1945 și a fost similar
cu fascismul Italian.
Ideologia nazistă se baza pe naționalismul exacerbat, pe rasism, pe
antisemitism, prin controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă,
dar și prin multe alte caracteristici și concepte care au instalat teroarea în randul
raselor considerate inferioare. Lucrarea în care este expusă ideologia nazistă este
Mein Kampf (Lupta mea) a lui Adolf Hitler. Acesta consideră că germanii fac
parte dintr-o rasă superioara (cea ariana), adoptând ideea conform careia, cel
mai puternic supraviețuiește, considerând astfel că este dreptul rasei superioare
să se impună în fața celor considerate inferioare, din care făceau parte negrii,
slavii,evreii etc.
Doctrina expusă de Adolf Hitler este profund antisemită, anticomunistă,
antisocialistă, xenofobă, întemeindu-se pe conceptul de ”rasă”. Ea se
fundamentează pe mai vechi doctrine conservatoare, din dorința de a ”salva”
Germania de la dezastrul înfrângerii, după Primul Război Mondial.
Pilonii fundamentali ai doctrinei expuse în lucrarea citată sunt:
antisemitismul, elitismul și antidemocratismul și lupta împotriva
comunismului.

182
– Antisemitismul–se fundamentează pe ”rasă”, concept biologic, utilizat în
scop politic, propagandistic, pentru afirmarea superiorității ”rasei
germane ariene”.
Pornind de la teoriile biologismului social, Adolf Hitler a determinat și o
”rasă inferioară”, vinovată de toate ”păcatele” planetei. Această ”rasă”
identificată cu poporul evreu, trebuia–în concepția hitleristă–izolată și
exterminată.
Concepția rasistă, promovată de A. Hitler în cartea sa, a devenit ulterior
fundamentul ideologic al Partidului Național Socialist și, după cucerirea puterii
de stat, al statului totalitar național-socialist german.
Concepția rasistă este o concepție imorală, profund neștiințifică, utilizată
de extrema dreaptă în scopul ”clasificării” umanității. Doctrina nazistă
considera că rasele umane sunt ierarhizate, în ”vârful piramidei” fiind rasa albă
europeană dominată de arienii germani, cele mai ”pure” elemente ale acestei
rase.
– Elitismul și antidemocratismul–mplică așezarea întregii societăți
germane pe principii elitiste. Structurarea societății pe criterii axiologice,
ordonate ierarhic, de la ”rău” la ”bun”, de la ”inferior” la ”superior”, de
la ”slab” la ”tare”, de la ”neputincios, laș” la ”puternic, curajos, erou”,
presupune impregnarea doctrinei național-socialiste cu spirit elitist. În
vârful piramidei ”elitei” se află ”eroul suprem”, Conducătorul, individ
providenţial menit să conducă statul şi societatea.
Conducătorul suprem naţional-socialist era considerat un erou, un salvator
al neamului său. El aveam un rol mesianic de îndeplinit. De la el în jos, pe scară
ierarhică, toți ceilalți conducători naziști trebuia să-i fie subordonați și loiali,
fără limite.
”Elita” se manifesta între popoare prin rasism ”elita” se manifesta și între
indivizii aceluiași popor (german, arian) prin clasificare și ierarhizarea apriorică
a acestora. Conducerea îi revenea doar celui mai capabil, celui mai înzestrat.

183
Elitismul nazist este o continuare, în alte coordonate, a elitismului conservator,
aristocratic. Firesc, nazismul fiind elitist este și antidemocratic. Național-
socialiștii s-au pronunțat răspicat împotriva democrației sursă a ”tuturor relelor”.
– Lupta împotiva comunismului–este fără echivoc faptul că inamicul
principal al nazismului a fost stânga politică: socialismul, social-
democrația și mai ales comunismul.
Comunismul a reprezentat pentru naziști o forță, doctrinară și practică,
politică, care trebuia distrusă prin orice mijloace. Ca melanjul său să fie perfect,
socialismul, în general, și comunismul, în mod deosebit, au fost asociate cu
evreimea. Comunismul a reprezentat în gândirea hitleristă un mod sinuos și
pervers de dominare a evreimii de către evrei. El propune sub aspect practic o
nazificare a Germaniei pentru ca acestă țară să nu cadă în tabăra comunismului.
Teoria ”spațiului vital” deși nu se referea expres la lupta anticomunistă, în
mod indirect, mediat, aceasta era avută în vedere. Asigurarea hranei pentru
popor, în totalitate, de pe teritoriul național; realizarea unui ”raport optim” între
numărul populației și teritoriul statului etc. reprezintă ”teme” ale doctrinei
spațiului vital necesar poporului ”arian german”.
Originile imediate ale nazismului vor fi găsite în consecințele înfrângerii
Germane din Primul Război Mondial. Sub termenii tratatului de la Versaille,
Germania a fost obligată să plătească reparații grele. Viața politică și economică
a Germaniei a fost serios perturbată ca rezultat al tratatului. Doar dupa câțiva ani
s-au luat măsuri pentru restabilirea economică. Criza economică din toată lumea
care a început în 1929 a împins Germania într-o depresie majoră. Evreii erau
considerați drept vinovați pentru scăderea nivelului de trai al populației din
Germania după terminarea primului Război Mondial și în urma crizelor
economice din anii 1929-1933.
Falangismul a fost ideologia politică ale multor mișcări politice și partide
din Spania de orientare fascistă. Cuvântul Falange înseamnă formație falangă în
Spania. În forma sa originală falangismul este considerat o ideologie fascistă.

184
Falangismul punea un accent puternic pe identitatea religioasă catolică,
deși a păstrat unele vederi seculare asupra influenței directe a Bisericii în
societate și credea că statul ar trebui să aibă autoritatea supremă asupra națiunii.
Deasemenea falangismul a subliniat necesitatea autorității, a ierarhiei și a
ordinii în societate și era o ideologie anti-comunistă, anti-capitalistă,
antidemocratică și anti-liberală.
Sub conducerea generalului Francisco Franco
care a preluat puterea în Spania în urma unui
razboi civil (17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939),
multe dintre elementele radicale ale
falangismului considerate a fi fasciste au fost
diluate sau abandonate cu totul și au devenit în mare parte o ideologie autoritară
și conservatoare bazată pe autoritatea liderului care a deținut putrea pînă în
1975, fiind cel mai longeviv regim fascist.
Legionarismul–Imediat după Primul Război Mondial, în România, a apărut
un curent politic radical, de dreapta, chiar am putea spune de extremă dreapta,
promovat de Liga Apărării Național Creștine (Liga Cuzistă) și de Mișcarea
Legionară.
Partidul Liga Apărării Național Creștine,
care doctrinar a îmbrățișat teoria cuzistă,
formulată de prof. A. C. Cuza a fost înființat
în anul 1923. Influența acestei mișcări
politice sa resimțit în deosebi în zona
Moldovei, fiind, mai curând, un partid politic (o mișcare politică) regională din
România.Valorile politice promovate de Partidul Liga Apărării Național
Creștine au constat în: păstrarea purității naționalității și ”rasei” românești și
păstrarea nealterată a purității sângelui românesc și, respectiv, promovarea
antisemitismului ca doctrină politică. Doctrinar, antisemitismul cuzist se
fundamenta pe diferențierea de ordin religios, dintre, creștinism și mozaismul

185
iudaic. ”Culpa istorică a evreilor” pare a fi concretizată nu atât în uciderea lui
Iisus Cristos cât în neaceptarea perceptelor religiose creștine de către evrei.
Mișcarea legionară numită și Legiunea Arhanghelul Mihail, a luat ființă,
inițial, în anul 1927, prin separarea unui grup din Partidul Liga Apărării
Național Creștine în fruntea căruia se afla Corneliu Zelea Codreanu. Această
mișcare era o organizație paramilitară de
orientare naționalistă-fascistă, creată după
modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu
un caracter mistic-religios, violent
anticomunist, antisemit și antimasonic.
Întrebarea de bază este dacă mișcarea
legionară a fost doar un ”împrumut” doctrinar de la fascismul italian sau de la
național-socialismul german sau dimpotrivă, această mișcare politică a fost de
sorginte eminamente românească? Deși influențele doctrinelor fasciste
europene, Italiană și Germană, nu pot fi total ignorate, doctrina legionară este
un produs al gândirii politice românești, în condițiile social-politice concrete,
manifestate în România după Primul Război Mondial.
În primul rând nu trebuie uitată rădăcina Mișcarii Legionare care se
regăsește în Liga Apărării Național Creștine și implicit în doctrina prof. ieșean
A. C. Cuza. Or doctrina cuzistă–din care doctrina legionară s-a desprins–este un
produs intelectual eminamente românesc. Influențele, eventuale, ale doctrinelor
fasciste asupra cuzinismului nu-i răpesc acestuia caracterul național, românesc,
al acestei gândiri.
În al doilea rând, după cum vom vedea ulterior, doctrina legionară prezintă
o serie de diferențieri ideologice, doctrinare, în raport cu fascismul italian și cu
național-socialismul german. Rezultă, în mod logic, că doctrina Mișcării
legionare nu constituie doar o ”imitație” a fascismului italian sau a nazismului
geman.

186
Dacă vom raporta doctrina legionară la doctrina totalitară național-
socialistă vom constata că fundamente doctrinare nu coincid. Dacă în doctrina
nazistă, conform concepției lui Hitler, rasismul constituie elementul central,
fundamental, în doctrina legionară, tot o doctrină naționalistă, fără discuție,
centrul fundamental este formată din doctrina religioasă creștină a Răsăritului,
Ortodoxia românească. Astfel, nazismul, fundamentat pe ”rasă”, are punct
central un concept material, biologic, organic iar legionarismul românesc,
fundamentat pe religia creștin ortodoxă a românilor, are ca element esențial o
doctrină sistematică spirituală, care explică lumea,Universul.
Elementele comune ale nazismul german și legionarismul românesc
doctrinar vorbind a fost pericolul reprezentat de comunism și de evrei dar
soluțiile preconizate și mijloacele utilizate în soluționarea ”chestiunii evreiești”
au fost total diferite.
Pe lângă aspectul spiritual, precumpănitor în naționalismul ”extremist”
component al doctrinei legionare, s-a manifestat, cu o intensitate mai redusă, și
o ”latură” rasială, bazată pe trăsăturile etnice ale poporului român, care ar
particulariza ”rasa” românească.
Această argumentație ”rasială” a naționalismului românesc și, în definitiv,
a doctrinei legionare poate constitui o ”imitație” a teoriei rasiste, fundamentală
pentru doctrina naționalsocialistă germană. Unii doctrinari legionari au văzut
drept cauză a ”decăderii” poporului român, amestecarea sângelui românesc cu
sânge străin: evreiesc dar și unguresc, turcesc, țigănesc etc. Au fost situații când
doctrinarii legionari au afirmat, cu tărie, că există o așa-zisă ”conștiință de rasă”
și că rasele omenești sunt diferențiate, unele fiind superioare, altele fiind
inferioare.
Așa cum creștinii cred în salvarea sufletului lor de către Dumnezeu,
legionarii afirmau salvarea Țării prin intermediul doctrinei lor. Rolul
moralizator, de formator al valorilor morale pierdute sau degenerate revenea
Bisericii Naționale Creștine Ortodoxe Române. Era cultivat, ca un act de eroism,

187
”sacrificiul suprem”, moartea pentru țară, pentru națiunea română. Doctrina
legionară a instituit un adevărat ”cult al eroilor”, a persoanelor care și-au dat
viața pentru binele țării, pentru binele poporului român.
Strâns legat de naționalism, privit ca element constitutiv al doctrinei
legionare, este și chestiunea elitismului, prezentă în toate doctrinele de sorginte
fascistă. Elitismul avea rolul de a întreține naționalismul văzut ca parte
componentă constitutivă majoră a doctrinei legionare. El trebuia să genereze o
veritabilă ”aristrocrație legionară” ,, iarăși un simbol conservator–aristrocrația
care este asemenător cu doctrina fascista italiană.
Acestea sunt doar câteva dintre convergenţele şi diferenţele fascismului iar
asemănările dintre ele este făcut din raţiuni mai degrabă teoretice.
Fascismul nu a dispărut odată cu înfringerea statelor fasciste aliate în
războiul II mondial. În Italia a fost format încă din 1946 Mişcarea Socialistă
Italiană (MSI) care era un partid neofascist minor iar atunci când, la începutul
anilor ’90, mass-media a făcut public gradul de corupţie al partidelor de
guvernământ din Italia, acest partid a câştigat un spijin din ce în ce mai mare în
rândul populaţiei şi a devenit membru al coaliţiei conservatoare formată după
alegerile din 1994. În 1995 însă partidul s-a dizolvat formal, dar a apărut imediat
cu un alt nume şi sub conducerea aceluiaşi lider (Gianfranco Fini) şi aceiaşi
membrii. Deşi apropiat în continuare naţionalismului, partidul a renunţat la
retorica fascistă şi a adoptat democraţia ca principiu fundamental.
După reunificarea Germaniei au apărut numeroase grupuri neo-naziste care
au atras un număr sporit de membrii ca urmare a crizelor sociale şi economice.
Aceste grupuri au recurs la acţiuni violente îndreptate în special împotriva
străinilor şi imigranţilor, însă sunt lipsite de reprezentare pe eşicherul politic.
Deasemenea grupuri neo-naziste există în egală măsură în Statele Unite, iar
mişcări şi partide naţionaliste de extremă dreaptă sunt în Franţa, Austria, Rusia
şi Europa de Est.

188
10.7. Socialismul și comunismul.
Doctrinile politice socialistă și comunistă au la bază principiile ideologiei
marxist–leniniste, ai cărei fondatori au fost Marx, Engels și Lenin. Potrivit
acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă
societate, cea socialistă, ca prima fază a comunismului. Acest proces are loc pe
calea revoluției socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul
politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât și în domeniul economic,
prin inlocuirea proprietatii private cu proprietatea comună, socialistă, asupra
mijloacelor de producție.
Noțiunea de socialism își are originea la începutul secolului XIX. A fost
folosit pentru prima oară, autodefinitoriu, în engleză, în 1827, pentru a-i descrie
pe discipolii lui Robert Owen apoi a fost folosit în 1832, pentru a-i descrie pe
discipolii doctrinelor lui Saint-Simon, iar după aceea de Pierre Leroux și J.
Regnaud în l'Encyclopédie nouvelle, viziunile cărora este cunoscut ca
socialism utopic.
A doua decadă a sec. al XIX-lea a fost hotărâtoare în privința afirmării
valorilor socialiste. Fiind o replică la gândirea capitalistă, în general, și la
concepția liberală, în particular, doctrina socialistă constitutie, în esența sa, un
efect al societății și al economiei capitaliste. Practic, fără capitalism este greu de
conceput apariția și afirmarea concepțiilor socialiste.
Astfel, capitalismul constitutie ”patul germinativ” pe care se crează și se
dezvoltă doctrinele socialiste. Deși reprezintă o concepție proprie despre
organizarea socială și etatică doctrina socialistă, indiferent de orientare, se
raportează, ab initio, la societatea capitalistă. Scopul suprem al capitalismului
este reformarea sau chiar înlocuirea societății capitaliste. Economia politică
burgheză a reprezentat unul dintre pilonii fundamentali ai gândirii politice
socialiste.
Inițial gânditorii socialiști au consacrat, conceptual vorbind, un stat în care
sărăcia să fie eradicată. Aspectele de ordin economic referitoare la traiul clasei

189
proletare erau îmbinate cu chestiuni de natură politică referitoare la necesitatea
schimbării din temelii a societății, cu ajutorul revoluție.
Dezvoltarea economiei capitaliste avea ca efect degradarea continuă a
situației materiale a proletarilor. Sesizarea acestui aspect au determinat pe
doctrinarii socialiști utopici să afirme câteva principii umanitare și egalitare
menite să creeze condiții pentru redresarea economică și socială a clasei
muncitoare.
Principiile doctrinelor socialismului utopic se pot rezuma astfel:
– Necesitatea obligativității muncii pentru toate persoanele fizice apte de
muncă;
– Consacrarea revoluției politice ca fiind principala modalitate de
instaurare a socialismului;
– Conștientizarea ideii că ”fericirea” umană, este în realitate supusă
determinărilor sociale;
– Acordarea rolului preponderent rațiunii umane, în vederea construirii
viitoarei societăți fundamentate pe principiile socialismului.
La toți socialiștii utopici accentul cade pe reformarea societății având ca
scop desființarea sau reducerea drastică a proprietății private, sursă a inegalității
sociale, precum și consacrarea principiilor asocierii și ajutorării reciproce. Owen
a preconizat înființarea unei instituții bancare în care schimburile să fie
echivalente, unitatea de măsură fiind, în acest caz, munca depusă pentru
atingerea rezultatului cert determinat. Deasemenea Robert Owen a considerat că
burghezia va înțelege necesitatea ameliorării condițiilor de muncă ale
proletarilor și va contribui, din proprie inițiativă, la ridicarea standardelor în
privința calității condițiilor de viață și de muncă ale clasei muncitoare.
Un alt gânditorul socialist premarxist francez Saint-Simon a propagat, prin
doctrina și concepțiile sale, deplina încredere în judecata rațională a omenirii.
Întemeietor al pozitivismului sociologic acest doctrinar a considerat că soarta
întregii umanități este legată organic de munca productivă efectuată de

190
producători, de proletari. El a prevăzut înlocuirea societății capitaliștilor cu o
societate a producătorilor de bunuri materiale. A fost clamată necesitatea
dispariției clasei consumatorilor, adică a investitorilor capitaliști, considerată de
Saint-Simon ca fiind o clasă parazită, inaptă de a produce bunuri materiale. Cu
alte cuvinte, clasa care nu produce bunuri dar care, având mijloace de producție,
își însușește plusvaloarea, obținută ca efect al muncii proletarilor, este parazitară
și în consecință, este sortită pieirii de pe scena istoriei.
O nou imbold în evoluția doctrine socialiste a fost dată de Karl Marx și
Friedrich Engels care au sintetizat o teorie organică și bine închegată care să
constituie un răspuns la crizele economice capitaliste. Doctrina marxistă era
menită să rezolve problemele și antagonismele societății capitaliste. Ea
reprezintă cea mai coerentă și închegată concepție despre modul în care trebuie
transformată, de fapt înlăturată, societatea capitalistă. Karl Marx și Friedrich
Engels sunt pe drept cuvânt, făuritorii stângismului modern care este organic și
firesc continuat de către stângismul contemporan.
Doctrina marxistă este bazată pe concepția materialistă a istoriei și
caracterizată prin luarea drept obiectiv a punerii în comun a mijloacelor de
producție și de schimb, ca și prin repartiția echitabilă a bunurilor. Marx
considera societatea socialistă o etapă tranzitorie între societatea capitalistă și
societatea comunistă în care are loc înfrângerea moravurilor și transformarea
mentalităților vechii societăți capitaliste creindu-se premisele instaurării
societății comuniste.
Potrivit lui Marx și Engels, orice stat este produsul diviziunii societății în
clase antagoniste, statul burghez fiind produsul capitalismului și un instrument
de opresiune, de exploatare și de dominare a unei clase, burghezia, asupra altei
clase – proletariatul. De aceia socialismul va înlocui dominația omului de către
om cu un alt sistem de administrație, ceea ce implică o atitudine critică față de
un stat ce consacră exploatarea economică și dominația politică. Burghezia a
jucat un rol revoluționar, însa ea nu mai este, după părerea lui Marx, o forță a

191
progresului. Ea se dovedeste incapabilă să stabilească dezvoltarea industrială pe
care a suscitat-o și care va conduce, fără îndoială, la propria ruină. Burghezia,
negând proletariatul, se neagă pe sine însăși, proletariatul nu se poate nega pe
sine decât negând burghezia.
“Burghezia își produce proprii gropari. Caderea sa și victoria
proletariatului sunt inevitabile” susținea Karl Marx şi Friedrich Engels în
,,Manifestului Partidului Comunist scris la sfîrşitul anului 1847 în Londra şi
publicat în februarie 1848:
1. Exproprierea proprietății funciare şi întrebuințarea rentei funciare
pentru acoperirea cheltuielilor de stat;
2. Impozit cu puternic caracter progresiv;
3. Desființarea dreptului de moştenire;
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților şi rebelilor;
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci
naționale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv;
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului;
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție,
desțelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general;
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate
industriale, îndeosebi pentru agricultură;
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop
înlăturarea treptată a opoziției dintre sat şi oraş;
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în
fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educației cu producția
materială etc.
Într-o viziune de ansamblu, manifestul expune noua concepție despre lume
a marxiştilor, rezumată la materialismul dialectic şi istoric, teoria socialismului
ştiințific, a luptei de clasă şi a rolului istoric revoluționar al proletariatului.

192
Lupta de clasă este legea fundamentală a dezvoltării orînduirilor
antagoniste. Capitalismul este duşman al muncitorilor (sau proletariatului) şi
trebuie să se destrame. Victoria va aparține proletariatului Partidului Comunist
ca avangardă a clasei muncitoare. Proprietatea privată de tip capitalist trebuie să
dispară şi să devină proprietate colectivă, iar relațiile sociale întemeiate pe
exploatare şi asuprire trebuie să facă loc colectivității.
Manifestul Partidului Comunist cuprinde şi un
capitol numit ,,Poziția comuniştilor față de diferitele
partide de opoziție” în care critică principalele curente
socialiste neproletare: feudale, burgheze, mic-burgheze,
precum şi a socialismului utopic, expunînd bazele
strategiei şi tacticii luptei politice a clasei muncitoare.
Finalul Manifestulului Partidului Comunist se încheia cu
o chemare pe care comuniştii o fac către toți proletarii sau
către toată muncitorimea din Europa, sintetizată în sintagma „Proletari din toate
țările, uniți-vă! “.
Lucian Boia susține că la rădăcina comunismului se găseşte raționalismul
secolului al XVIII-lea, la care se adaugă religiile ştiințifice şi mitologiile
secolului al XIX-lea, mixate în dialectica dezvoltată de Hegel în acelaşi secol.
El reuşeşte să găsească în istorie originile comunismului până în secolul
XVIII, începând cu anii 1700, în epoca luminilor. Această perioadă era una
dominată de raționalism, în care aceştia plănuiau realizarea unei lumi utopice şi
a unei vârste de aur. Toate inovațiile Epocii Luminilor au materializat şi laicizat
vechile figuri ale imaginarului.
Promisiunile pe care Marx le-a elaborat în Manifestul Partidului
Comunist din 1847, reproduse apoi în 1848 păreau a promite instaurarea unei
lumi în care dreptatea absolută să domine, burghezia să fie distrusă şi
proletariatul să fie la putere.

193
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitarista în care nu
exista proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile
aparțin societății și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și
economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste este:
"Fiecare după puteri, fiecăruia dupa nevoi".
Ca și mișcare politică, comunismul este o ramură a
mișcarii socialiste, de care se diferențiază în principal
prin dorința comunițtilor de a instaura un sistem
comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin
metode revoluționare.
Comunismul n-a fost o viziune asupra lumii bazată pe
rațiune sau dovezi, ba dimpotrivă a fost o ideologie dogmatică, anti-rațională, în
aceeaşi măsură cu religia fundamentalistă, unde anumite teoreme erau de partea
"credinței" şi nu era permis să fie dezbătute sau puse la îndoială. Deşi comuniştii
s-au declarat eliberați de gândirea superstițioasă, în realitate ei n-au scăpat de
dogmă, doar şi-au transferat credințele dogmatice de la doctrinele religiei la un
set de valori politice la fel de rigid şi inflexibil.
Defectul comunismului a fost ataşamentul puternic şi rigid la propriile
convingeri însoțit de o ostilitate foarte agresivă îndreptată contra celor care le
pun la îndoială sau au opinii contradictorii. Impunerea irațională a dogmei
împotriva gândirii libere şi a vieții umane este întotdeauna distructivă, indiferent
de principiile specifice urmate dogmatic.

10.8. Ideologia naţionalismului şi anarhismului.


Naţionalismul este ideologia care preamăreşte şi exaltează naţiunea sau
naţionalitatea pe plan politic, economic, moral şi cultural pe deasupra intereselor
de clasă sau de grup social. Naţionalitatea cetăţeanului trebuie să fie centrul
identităţii şi loialităţii sale.

194
Inegalitatea internaţională este orizontală, în timp ce inegalitatea în cadrul
statului este verticală. Prima generează tendinţa puterilor mari şi bogate de a
exploata superioritatea lor şi reacţia naţiunilor mici şi sărace împotriva politicii
de dominaţie şi exploatare. Naţionalismul marilor puteri are un caracter
expansionist şi a cunoscut o epocă de vârf în perioada dezvoltării capitalismului
pe arena mondială şi a cuceririlor coloniale. Acest tip de naţionalism s-a afirmat
prin asemenea lozinci ca Povara omului alb, poleiala ideologică a
imperialismului britanic, care-şi asuma povara de a civiliza popoarele de
culoare.
Fiind modul competitiv al politicii internaţionale în care se manifestă atît
politica de mare putere şi lupta pentru hegemonie mondială, cît şi tendinţa de
afirmare naţională a ţărilor mici si mijlocii se poate conchide că "toate" naţiunile
sunt naţionaliste, numai cele care renunţă la apărarea limbii, teritoriului,
identităţii etnice, economiei şi culturii naţionale nu sunt naţionaliste şi deci
condamnate la pierire.
Forma firească, naturală a folosirii ideologiei naţionaliste în politică apare
atunci cînd ea exprimă năzuinţă şi lupta unei naţiuni pentru independenţă de sub
ocupaţia sau influenţa străină. După cucerirea independenţei şi a constituirii
statului naţional, partidele care ţin să realizeze capital politic de pe urma
naţionalismului, sunt înclinate să-1 supraliciteze, prezicând exigenţele naţionale
într-o formă extremă, atât în fond cît şi în formă. De regulă partidele de extremă
dreaptă, având o bază socială restrânsă, recurg la lozinci şi agitaţie naţionaliste
pentru a-şi lărgi suportul popular.
Naţionalismul ca doctrină este credinţă că un anumit grup de indivizi
reprezintă o comunitate naturală, numită naţiune, care ar trebui să trăiască într-
un sistem politic unic, să fie independent şi să aibă dreptul să solicite un
standard egal cu a celorlalte grupuri de acelaşi tip din lume. Este doctrina care
afirmă preminenţa interesului naţiunii în raport cu interesele de grup, de clasă, a

195
indivizilor ce o compun. Este o mişcare a indivizilor ce doresc să-şi impună
predominanţa naţiunii căreia îi aparţin în toate domeniile.
Deoarece doctrina naţionalistă, naţionalismul, îşi află originile în definirea
termenului de naţiune, ca expresie existenţială a sa, este important de văzut care
sînt principiile constitutive ale naţiunii. Diferiţii doctrinari s-au raportat la o
serie de principii comune, existînd însă şi diferenţe de abordare.
Astfel, în cadrul elementelor comune, acestea sînt rasa (etnia), limba,
moravuri, obiceiuri şi tradiţii, instinctul naţional şi conştiinţa naţională,
teritoriul.
– Rasa este definită în sens de origine şi caracteristică etnică deci nu
expresia caracteristicilor somatice ci a celor etnice.
– Limba comună este un alt principiu definitoriu, moravurile, obiceiurile
şi tradiţiile comune definesc un folclor, o cultură populară, vulgară,
comună, ca element de identitate şi de legitimare a identităţii de
comunitate.
– Instinctul naţional şi conştiinţa naţională sînt forme distincte
manifestate prin reacţii de solidaritate a unei comunităţi cu indivizi ce-şi
simt o origine comună şi o devenire comună, respectiv care
conştientizează această legătură intrinsecă dintre ei.
– Teritoriul este reflectarea materială a ariei de răspîndire a unei naţiuni şi
are dimensiunea spirituală în sensul larg de casă a comunităţii, loc de
dezvoltare a vieţii proprii şi a strămoşilor, a istoriei proprii, legătura
comunităţii naţionale cu teritoriul său fiind dată de morţii îngropaţi în
pămîntul teritoriului naţional.
Pe lîngă acestea, diferiţi autori atribuie naţiunii şi alte elemente constitutive
speciale: comunitatea de religie (religie dominantă), comunitatea de aspiraţii,
spiritul de solidaritate şi de fraternitate, forţa morală şi cultul patriei, principiul
monarhic (dinastic) şi democratic.

196
Elementele constitutive ale naţiunii au indus în doctrina naţionalistă o serie
de principii: principiul rasei, principiul etnic, principiul limitei etnigrafice,
principiul dreptului istoric, principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor (dreptul
la autodeterminare) şi principiul plebiscitului.
Anarhismul este un curent de idei ce a aparut în Europa în a doua jumătate
a secolului XIX, fiind mai degrabă o mișcare socială decât politică, pretinzandu-
se drept o concepție aproape în totalitate apolitică.
Termenul “anarhie” își are rădăcina în grecescul αναρχία, concept care
denumește o orânduire „fără stăpân”. Anarhismul refuză organizarea
constrângerii, propunând un tip alternativ de ordine –„ordinea nascuta din
libertate”. În viziunea anarhistă, pentru a trăi cu adevărat liberi și, mai ales, în
mod pașnic, oamenii trebuie să cadă de acord, înainte de toate, asupra faptului că
libertatea este dreptul absolut al fiecărei ființe și că respectarea acestui drept este
datoria fiecăruia în parte. Refuzul organizării constrângerii devine sinonim cu o
raționalizare a consensului care ar depolitiza automat libertatea sau, cu alte
cuvinte, ar avea ca și consecință “distrugerea ordinii” impuse. Principalul drept
pe care îl pretind militanții anarhiști este „dreptul de a dispune de sine în
conformitate cu idealurile sale”.
E foarte greu să defineşti ideologic termenul de anarhism, pentru că
dincolo de suprafaţa etimologică (a - fără, arhe - conducător), în spatele
termenului de anarhism se ascund foarte multe direcţii şi dimensiuni politice.
Anarhismul este mai degrabă o sumă de teorii, perspective, visuri şi ideologii
care împreună celebrează libertatea totală ca pe un scop fundamental al
umanităţii.
Anarhismul îşi asumă ideea că nici un grup din societate nu este
îndreptăţit, şi nu poate să exercite vreo formă de coerciţie asupra altuia. Altfel,
societatea poate conţine un număr infinit de grupuri aranjate şi ordonate liber,
capabile să coordoneze funcţiile sociale. Mai exact, anarhiştii acordă o încredere
uriaşă capacităţii indivizilor de a coabita paşnic în interiorul unei societăţi

197
nesupuse nici unei forme de autoritate, şi cu atât mai puţin statului – aşa cum
declara şi Alexandr Berkman: "Anarhismul ne învaţă cum putem trăi într-o
societate în care nu există nici un fel de constrângere. O existenţă fără
constrângere înseamnă libertatea de a nu fi forţat sau obligat şi o şansă de a-ţi
conduce viaţa aşa cum crezi tu că este cel mai bine." La o asemenea definiţie în
mod sigur ar adera toate curentele anarhiste, chiar dacă forma prin care s-ar pune
în aplicare ar fi diferită.
Viziunea tuturor anarhiştilor este că puterea deţinută de una sau mai multe
persoane asupra celorlalţi este cauza tuturor problemelor existente în societate.
Coerciţia, fie particulară, fie publică este cea care împiedică oamenii să-şi
determine existenţa aşa cum doresc, conduce la diminuarea libertăţii şi în final la
sclavia mentală a indivizilor în societate. Cu alte cuvinte, guvernul legal
reprezintă o povară imensă pe umerii cetăţeanului, care nu se poate apăra în nici
un fel de el. Şi asta nu e totul. Aparent, statul este o organizaţie care îşi propune
să apere şi să ocrotească cetăţeanul prin lege şi ordine dar de fapt, guvernul
este cel care foloseşte cel mai des violenţa, este primul care nu respectă legea şi
prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetăţeanul.
Nu este surprinzător că imaginea cea mai des folosită de anarhism pentru a
descrie statul este cea a poliţistului. Statul este prin excelenţă un instrument de
coerciţie, preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe nimeni,
consider anarhiștii, în afară de cei care fac parte din sistemul de conducere şi
exploatare. Acesta construieşte permanent frici colective pe care apoi aparent le
combate prin lege şi organizare. Armata este considerat un alt model evident de
control prin violenţă a societății și nu aparţine celor care muncesc.
Anarhismul susține ca principala cauză a apariției și adâncirii problemelor
fundamentale ale lumii noastre este aplicarea principiulu autorității ierarhice la
toate nivelurile societății. Acest princpiu conduce la o organizare ierarhică a
tuturor instituțiilor societății noastre, concentrând puterea la varful unei structuri
piramidale. Exemple de astfel de structuri ierarhice sunt: guverne, corporații,

198
armate, partide politice, organizații religioase. Anarhiștii susțin că principiul
autorității ierarhice pe care se fundamentează toate aceste instițuii afectează
profund și negativ individul, societatea, cultura și civilizația.
Anarhismul conține una din cele mai severe critici ale societății bazate pe
principiul autorității ierarhice și propune înlocuirea ei cu o societate liberă, în
care potențialul fiecărui individ se poate realiza pe deplin, dar nu pe socoteala
altora.

Referințe bibliografice:
1. Andreescu Gabriel, Ideologii politice actuale, Iași 2012
2. Andreescu Gabriel, Miroiu Mihaela, Anarhismul // Ideologii politice
actuale, pag 267-295. Iași 2012.
3. Dudău Radu, Globalismul neolibera // Ideologii politice actuale, pag 242-
244. Iași 2012
4. Strautiu Eugen, Ideologii si partide politice, Curs universitar, Sibiu 2007.
5. Boia Lucian, Mitologia ştiințifică a comunismului, București 2011.
6. Craciun Iulia, Gheorghiță Bogdan, Introducere în științe politice, Note
de curs, Sibiu 2006.
7. Dragoi Nicolae, Elemente de Politologie, Constanța, 2002.
8. Iordachi Constantin, Fascismul european 1918-1945. Ideologie,
experimente totalitare şi religii politice, Cluj 2014.
9. Ţăranu Andrei , Doctrine politice contemporane, Chișinău 2001.
10.Frigioiu Nicolae, Politologie și doctrine politice, București 2001.
11.Coor. Mungiu-Pippidi Alina, Doctrine politice, Iași 1998.
12.Pițurcă Aurel, Liberalismul şi conservatorismul, Craiova 1997.
13. Zeletin Ştefan, Neoliberalismul : Studii asupra istoriei şi politicii
burgheziei române, București 1992.
14. Алексеева, Татьяна Александровна., Современные политические
теории, Москва 2001.

199
11. SISTEME ELECTORALE.

11.1. Definirea sistemului electoral.


11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor.
11.3. Clasificarea sistemelor electorale.
11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova.

11.1. Definirea sistemului electoral.


Sistemul electoral reprezintă un ansamblu de norme și relații sociale prin
care se aleg organele colegiale și individuale ale statului, prin vot, de către
cetățeni În cadrul sistemului electoral sunt integrate relații politice, juridice și,
mai ales, politico-juridice, acestea formând relațiile sociale.
Dreptul electoral este instituția care decide normele prin care sunt
reglementate relațiile de selecție a organelor statului și se referă atât la putere,
cât și la drepturile cetățenilor. Acesta se referă, de asemenea, la drepturile
electorale ale cetățenilor, arătând că sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea
care rezultă din Constituție. Pe lângă drepturile fundamentale, de a alege și de a
fi ales, mai există și drepturi prevăzute de Legea electorală cum ar fi dreptul
cetățenilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări
împotriva omisiunilor și a oricăror erori, dreptul de a contesta candidații, etc.
Sistemul electoral a devenit, de-a lungul timpului, o componentă a vieții
politice și constituționale din fiecare stat. În acest fel, se pot realiza condițiile
constituirii și funcționarii puterii, dar și a comunicării dintre conducători și
conduși, în interiorul regimurilor democratice. Alegerile libere sunt
caracteristica principală a regimurilor democratice moderne și presupun reguli și
proceduri, codificate în pachete de reglementări legislative și procedurale.
Procedura electorală poate cuprinde următoarele aspecte:
– determinarea circumscripțiilor electorale (procedura premergătoare
alegerii);

200
– alcătuirea unor liste de alegători;
– propunerea candidaților ;
– stabilirea birourilor electorale etc. ;
– procedura care presupune alegerile propriu-zise ;
– numărarea voturilor ;
– repartizarea mandatelor în funcție de voturile exprimate pentru fiecare
partid politic;
– validarea mandatelor electorale;
– constituirea finală a organelor statului;
– rezolvarea contestațiilor și a litigiilor ce pot apărea pe parcursul
alegerilor electorale.

Sistemele electorale sau sistemele de vot întâlnite în întreaga lume sunt


strâns legate sistemele de partide din țara luată în considerare. Sistemele de vot
reprezintă condițiile în care le este permis accesul la vot cetățenilor, cum își pot
exercita dreptul propriu-zis la vot, prin care se selectează candidații, felul în
care sunt distribuite mandatele electorale și se deleagă autoritatea de a
reprezenta alegătorii și de a lua decizii în numele celora care aleg.
În marea majoritate a statelor contemporane constituţiile declară poporul
drept deţinător al suveranităţii naţionale. Acest principiu formează temelia
dreptului constituţional contemporan.
Voinţa poporului este baza puterii de stat. Această voinţă trebuie exprimată
prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal
şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care ar asigura libertatea
votului. Manifestarea principală a suveranităţii naţionale în statul contemporan
se materializează prin procesul de legiferare.
Legiferarea se produce direct de popor, în condiţiile democraţiei directe. În
sistemul de guvernământ al democraţiei reprezentative, suveranitatea este
exercitată din numele poporului de către reprezentanţii aleşi. Cetăţenii exercită

201
suveranitatea prin intermediul dreptului de vot. Cetăţenii sânt titularii
drepturilor electorale. Din însuşi principiul suveranităţii naţionale rezultă că toţi
cetăţenii sânt chemaţi în mod egal să exercite aceste drepturi.

11.2. Drepturile electorale ale cetățenilor.


Drepturile electorale sunt prin excelență drepturi cetățenești fundamentale
grupate în categoria distinctă a drepturilor exclusiv politice, adică pot fi
exercitate de cetățeni numai pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi
sunt relațiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaților, senatorilor,
șefului statului și autorităților locale care sunt reglementate de dreptul
constituțional, deoarece prin natura și conținutul lor sunt relații constituționale,
adică apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
Normele juridice denumite și norme electorale
sunt înscrise în Constituție și în legea electorală și
indică direct și eficient caracterul democratic sau
nedemocratic al unui sistem constituțional. Aceste
norme sunt cercetate sub denumirea de sistem
electoral sau drept electoral.
Din examinarea sediului juridic al materiei vom
constata ca unele drepturi electorale sunt prevăzute în Constituție respectiv cele
care au caracter fundamental iar celelalte în legea electorală.
Tradiţional sunt considerate fundamentale și înscrise în Constituţie dreptul
de a alege și dreptul de a fi ales. Unele state au prevăzut, în corelaţie cu
acestea, dreptul de revocare în sensul că partidele politice sau grupuri
organizate de cetățeni au dreptul sa-i revoce pe membrii parlamentului.
Cele mai multe dintre țări care permiteau revocarea erau fostele state
comuniste.În ceea ce priveşte rechemarea din funcţia de preşedinte al republicii
o pot face numai alegatorii prin intermediul referendumului.

202
Privitor la dreptul de a alege el apare în unele constituţii definit ca atare iar
în altele este înscris sub denumirea de drept de vot.
Strict teoretic exista deosebiri între alegere și votare dar ambii termeni
exprima în fond, din punct de vedere constituţional, aceeaşi idee.

DREPTUL LA VOT

Dreptul de vot ne indică cine și în ce condiţii poate alege, el fiind universal,


egal, direct, secret și liber exprimat. Acest drept este recunoscut și de Constituţia
Republicii Moldova.

a. Universalitatea votului

Constă în aceea că cetățenii unui stat dacă îndeplinesc condiţiile de vârsta,


aptitudini intelectuale sau morale au dreptul de a vota și de a fi votat.

O distincţie frecvent întâlnita este cea dintre votul universal și votul


restrâns pe care îl putem denumit și vot selectiv.

La rândul său votul restrâns are doua variante și anume votul cenzitar și
votul capacitar.

Votul cenzitar era condiţionat de averea pe care cetăţeanul trebuia să o


posede pentru a putea vota, motiv pentru care deseori era denumit și votul
contribuabililor. Censul de avere a fost completat în decursul istoriei și prin alte
censuri cum ar fi:

– censul de domiciliu – presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să


locuiască o perioada de timp în localitatea respectivă;
– censul de sex – a înlăturat mult timp femeile de la alegeri;
– censul de vârsta – constituia o oprelişte în exercitarea dreptului de vot
aplicată tineretului,

203
Votul capacitar–implică un anumit grad de educaţie al alegatorului (de
exemplu în SUA dreptul de vot era acordat numai persoanelor care ştiau să scrie
și să citească, în ideea de a exclude de la vot populaţia de culoare, mai puţin
instruită).

Votul universal este o necesitate într-un stat de drept și democratic unde, în


condiţiile legii toate persoanele trebuie chemate la urne. Universalitatea ca
trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluție specifică sistematizată în trei
etape și anume votul universal masculin, accesul femeilor la alegeri și
scăderea vârstei minime admisibile.

În Republica Moldova o persoana poate vota dacă: este cetăţean, are vârsta
minima de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea
facultăţilor mintale și are aptitudinea morală de a vota.

b. Egalitatea votului

Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, principiul egalităţii în drepturi


a cetățenilor. Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un
singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ iar circumscripţiile electorale pentru
alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori.

c. Votul direct

Constă în aceea că alegatorii își exprimă direct și personal votul privind


candidaţii propuşi la ocuparea funcţiilor elective.

În istorie s-a utilizat și încă se mai foloseşte votul indirect de exemplu în


alegerea preşedintelui SUA unde cetățenii aleg electorii iar acesta îl aleg pe
preşedinte iar în Franţa în ceea ce priveşte alegerea Senatului. În mod cert votul
direct este mai democratic decât votul indirect.

204
d. Secretul votului

Exprima posibilitatea cetăţenilor de a-și manifesta liber voinţa lor fără ca


aceasta voinţa să poată fi cunoscută de alte persoane. Legea electorală prevede
garanţiile necesare asigurării secretul votului cum ar fi: toate buletinele de vot să
fie uniforme, fără semne distinctive, ştampilele să fie   identice, executate după
modelul legal stabilit, secţiile de votare să fie prevăzute cu cabine de votare
unde alegatorul intra singur, etc.

e. Votul liber exprimat

Defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri și este


alternativa votului obligatoriu care a existat în Republica Moldova în perioada
URSS și care se practica astăzi in Italia și Belgia.

DREPTUL DE A FI ALES

Este reglementat în Constituție și din analiza textului rezultă că o persoană


poate fi aleasă ca deputat, șef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are
drept de vot și îndeplinește celelalte condiţii enumerate.

a. Clasificarea sistemelor electorale


Prin scrutin de la latinescul “scrutinium” se înţelege modalitatea în care
alegatorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii, etc.
În prezent se practica două sisteme diferite prin modul de atribuire a
mandatelor: sistemul majoritar și sistemul reprezentării proporţionale.

I. Sistemul majoritar -este sistemul în care candidații au obținut cel mai


mare număr de voturi și este cunoscut sub două variante : uninominal
sau de listă și în unul sau două scrutine.

205
a. Scrutinul uninominal presupune că alegătorul să voteze pentru un singur
candidat într-o singură circumscripţie electorală. Dintre avantajele și
dezavantajele acestui sistem enumerăm: Avantaje-crearea unei legături
mai strânse între aleşi și alegători, conduce la o majoritate parlamentară
mai stabilă, parlamentul devine mai mult un corp de elită micșorându-se
caracterul politic. Dezavantaje- implică cheltuieli mai mari atât pentru
candidaţi cât și pentru circumscripţiile electorale, nu este un procedeu
optim pentru exprimarea pluralismului politic, are o tendinţa de
centralizare.

b. Scrutinul pe lista presupune că alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi în


sensul de a vota pentru o listă de candidaţi, fiind mai mult o opţiune
politică pentru un partid.

Scrutinul de listă poate fi complicat prin posibilitatea acordării cetăţeanului


dreptul de a modifica lista candidaţilor prin sistemul panasajului sau cel al
votului preferenţial.

Panasajul dă posibilitatea alegatorului să întocmească el însuşi o lista de


candidaţi dintre cei prezentaţi de pe mai multe liste.

Votul preferenţial dă posibilitatea alegătorului să modifice ordinea de pe


lista candidaţilor propuşi.

Atunci când în sistemul scrutinului de listă nu se admite nici panasajul nici


votul preferenţial se află în prezența unei liste blocate, în sensul în care
alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici o
modificare.

Dintre avantajele și dezavantajele acestui sistem enumerăm: Avantaje-


presupune condiţionarea legată de realizarea unui procent minim ce trebuie

206
întrunit la nivel naţional (deci partidele cu un număr mai mic de voturi decât
pragul fixat nu vor primi nici un mandat). Dezavantaje -presupune o ruptură
între ales și alegători, precum și dificultăţi procedurale legate de calculul și
împărțirea mandatelor.

c. Unul sau doua tururi de scrutin

Suntem în prezența unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că
mandatul se atribuie imediat candidatului care se află în frunte, fiindu-i
suficientă majoritatea simplă sau relativă.

Daca prin lege este stabilit un al doilea tur de scrutin el se practică atunci
când în primul tur sunt aleşi numai acei candidaţi care au obţinut majoritatea
absolută adică jumătate plus unul din numărul cetăţenilor înscrişi pe lista de
alegători, pentru ceilalţi candidaţi organizându-se un al doilea tur când obţinerea
majorității relative este suficientă.

II. Sistemul reprezentării proporţionale

Reprezentarea proporțională implică, cel mai adesea, folosirea listelor de


candidați. În cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proporțional cu
numărul de voturi obținute de către partidele care participă la alegeri. De aceea
problema cea mai importantă a reprezentării proportionale rezidă de modul cum
sunt atribuite a mandatele.

Față de sistemul precedent reprezentarea proporțională permite nu doar


reprezentarea majorității dar și a minorităților. Se pot exprima astfel nu doar
opțiunile politice dar și cele culturale (religioase, ligvistice, etnice). Potrivit
acestui sistem, mandatele parlamentare se împart candidaților proporțional cu
voturile obținute în alegeri, astfel încât există un raport direct proporțional între

207
mandatele parlamentare obținute de fiecare partid politic în parte și voturile pe
care electoratul le-a dat acestor partide.

Aspiratiile democratice ce au urmat sfârșitului primului război mondial au


creat un climat favorabil reprezentării proporționale. Aceasta a câștigat, rând pe
rând, Olanda în 1917, Norvegia, Germania, Italia, Elveția, Austria, Luxemburg,
Cehoslovacia și Romania în 1919, sau Irlanda în 1921. Dupa 1945 scrutinul
proporțional s-a impus și în țările eliberate de nazism și fascism, iar după
caderea dictaturilor din sudul Europei tot reprezentarea proporțională a fost
preferată în Grecia (1974), Portugalia (1975) și apoi Spania (1977) etc. Deloc
surprinzator după prabușirea comunismului din Europa de Est a presupus
adoptarea unor sisteme proporționale în Romania (1990), Bulgaria (1991),
Polonia (1991), Cehia sau Slovacia (1993), Slovenia (1991), etc.

Primele sisteme proporționale permiteau reprezentarea tuturor candidaților


ce depășeau coeficientul electoral, însă dispersarea voturilor a condus la
cautarea unor metode care să ajusteze aceste efecte. În unele cazuri soluția
pentru limitarea fragmentării politice a fost pragul electoral, fie la nivel
național, fie de circumscripție, exprimat în procente din voturile exprimate.
Acest prag oscilează de la 1% la 8%, de obicei situându-se între 3% (ca în
Spania) și 5% (ca în Germania sau Romania). Dar aplicarea pragului afecteaza
proporționalitatea sistemului, ajungându-se la disproporții aproape majoritare ca
în cazul Bulgariei unde un prag de 4% a provocat eliminarea reprezentării a
aproape un sfert din voturile exprimate (24,9%), sau în Republica Moldova, la
alegerile din 2001 când disproporția a fost de 28.33%.

Un element important care a fost menționat mai sus este ca sistemele


proporționale permit o mai buăa reprezentare a minorităților. Cu toate acestea,
cu sau fara prag electoral, unele minorități nu pot accede în instituțiile
reprezentative. Pentru a remedia aceasta situatie, în unele state fragmentate

208
cultural, sunt legiferate formule de reprezentare a minorităților care derogă de la
pragul electoral. Soluțiile adoptate sunt cota fixă acordată din oficiu (cum e
cazul minorității flamande în parlamentul regional din Bruxelles), sau atribuirea
unui singur loc minorității etnice care nu a obținut rezultate superioare pragului
electoral (ca în România).

III. Sisteme electorale mixte

Scrutinul mixt a apărut în urma celui de al doilea război mondial în


încercare de a maximiza avantajele celor doua sisteme clasice, minimizând
dezavantajele. În general aceste sisteme rămân proporționale în ceea ce privește
distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le încadrează în rândul
sistemelor proporționale.

Una din posibilități constă în mixarea geografică a celor două tipuri de


scrutine. În acest caz scrutinul uninominal sau plurinominal s-ar aplica în
circumscripțiile cu număr mic de locuri, iar cel de lista în circumscripțiile cu
populație mare și numar mare de mandate. În schimb, acest tip de scrutin poate
duce la efecte disproporționale, întărind, spre exemplu, reprezentarea partidelor
cu dominantă rurală , unde s-ar vota prin scrutin majoritar.

Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinării celor două
scrutine. Sistemele rezultate presupun că o parte a mandatelor se distribuie în
circumscripții uninominale, în care se foloseste scrutinul uninominal, de obicei
într-un tur, iar cealaltă parte a mandatelor se atribuie în circumscripții
plurinominale cu folosirea unei metode proporționale. Această clasificare ține
cont de ponderea celor două tipuri de scrutin în stabilirea mandatelor finale,
sistemele mixte putând fi echilibrate, cu dominanta proporțională sau cu
dominanta majoritară.

209
Cel mai cunoscut caz de sistem care îmbină cele două tipuri de scrutin și
care, pentru a rămâne proporțional sub aspectul relației dintre numărul de
mandate și suportul electoral, este cel german. În schimb, sistemul mixt utilizat
în Rusia este necompensat, ducând la o reprezentare disproporționată. Sistemul
votului dublu german, utilizat în Germania din 1946 pentru desemnarea
membrilor Bundestagului, presupune un scrutin în care alegatorul are două
voturi: primul servește la desemnarea unei jumătăți din cei 656 de deputați, aleși
prin scrutin uninominal cu un tur în cadrul a 328 de circumscriptii uninominale,
iar cu cel de-al doilea, pentru cea de-a doua jumătate din mandate, alegatorul
alege o listă de partid.

11.4. Sistemul electoral din Republica Moldova.


În Republica Moldova actualul parlament a fost votat în baza sistemului
electoral proporţional care se organizează pe bază de listă de partid la nivelul
unei singure circumscripţii electorale care reprezintă 101 de mandate, dar
următoarele alegeri parlamentare vor fi organizate după sistemul electoral mixt
care a fost votat de către parlamet la 20 Iulie 2017.
Din păcate acest sistem nu este unul făcut să avantajele alegătorii, ci unul menit
să reprezinte cât mai substanţial voinţa partidelor politice. Astfel, sistemul
electoral moldovenesc:
 nu reprezintă o legătură personalizată directă între alegător-ales, legătură
care poate fi creată prin fie vot uninominal sau mixt, fie, în cazul
scrutinelor pe bază de listă, prin aplicarea votului preferenţial.
 alegerea candidaţilor este îndepărtată şi mai mult de alegători prin faptul
că alegerea listei se face la nivel naţional, ci nu la nivel regional (ex.: în
ţările UE toate scrutinele proporţionale pe bază de listă se organizează în
baza mai multor circumscripţii regionale care au repartizate un anumit

210
număr de mandate, ci nu în baza unei singure circumscripţii naţionale
cum e în cazul Moldovei)
 creează disproporţii de reprezentare (pragul electoral destul de ridicat
duce la nereprezentarea unui număr mare de voturi ale partidelor care nu
trec pragul). Exemplul anului 2001 când pragul de asemenea a constituit
6% ne arată circa 28% din numărul de voturi nereprezentate.
 nu oferă alegătorului posibilitatea de a juca un rol activ şi de a interveni
în selecţia candidaţilor. Listele prezentate de partide sunt „liste blocate”,
în aşa mod alegătorul nu poate schimba ordinea candidaţilor şi este pus
în faţa faptului împlinit.
În mod evident este necesară căutarea unui echilibru între necesitatea de a
acorda alegătorului posibilitatea de a alege direct persoana dorită şi necesitatea
unei reprezentări proporţionale echitabile a voinţei poporului.
Pe de o parte, partidele politice reprezintă un instrument extrem de
important în gestionarea puterii în stat, pe de altă parte voinţa alegătorului este
expresia acestei puteri.

Referințe bibliografice:
1. Deaconu Ștefan, Avantajele şi dezavantajele diferitelor sisteme
electorale, // Revista Naţională de Drept Nr. 3. - P. 33-44. București 2000.
2. Fulga Gheorghe, Societăți și sisteme politice contemporane: doctrine și
realități, București 2004.
3. Mitran Ion, Politologia, București 2000.
4. Oleinic, Ludmila, Politologie: Note de curs (pentru specialităţile
nonprofil), Chișinău 2010.
5. Coor. Sorescu Adrian, Sisteme electorale, București 2006.
6. Racu Andrei, Noţiunea şi diversitatea sistemelor electorale, // Revista
Naţională de Drept, Nr. 8. - P. 60-64 București 2012.

211
7. Popescu Teodor, Sistemul electoral - parte componentă a sistemului
politic // Administrarea Publică. -2014, Nr. 2, pag. 11-19, Chișinău 1999
8. Tanasă Ruslan, Sistemele electorale contemporane, Chișinău 2008.
9. Мельник, Владимир Андреевич, Политология, Минск 1997.

12. ELITA ŞI LIDERISM POLITIC.

12.1. Concepţia politologică a liderismului politic.


12.2. Tipologia liderismului politic.
12.3. Elita politică.
12.4. Liderul şi masele.

12.1. Concepţia politologică a liderismului politic.


Cuvântul lider este de origine engleză ("leader") şi în traducere înseamnă
literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni, membru cu autoritate
al unei organizaţii sau grup social, cu influență vădită asupra tuturor celorlalţi.
Liderului îi sunt proprii anumite capacități de a influenţa asupra altora în
vederea organizării activității în comun spre atingerea scopurilor comunității,
manifestându–se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunități de proporţii
mai mari –statale, zonale (regionale) sau chiar mondiale.
Noţiunea "liderism politic"-este bogată
după conţinut. În aspect teoretic–un
aspect specific al activității de conducere
cu o anumită comunitate de oameni în
domeniul politic. În al doilea rând, ea
caracterizează specificitatea activității de
conducere dintre subiectul şi obiectul ei. "Liderismul politic" reprezintă o latură
important a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiune integrează în
sine şi alte momente, fundamentale după părerea lui Parsons, din sistemul

212
politic al societății. Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării
activității de grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică uneşte,
direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă, acceptă şi susţine
acţiunile acestuia. Doar este bine cunoscut că politica este legată de relaţiile
dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor între semenii săi. Subiecte şi
obiecte ale politicii întotdeauna au fost şi sunt oamenii cu interesele, experienţa,
idealurile, orientările valorile, emoţiile şi cultura lor.
Lider în sens larg al definiţiei este considerat membrul societăţii care are
autoritate, uneşte şi conduce grupul social în rezolvarea unui scop concret.
Evident–liderului îi sunt caracteristic capacitatea de-a organiza activitatea
comună a unui grup mic ori comunitate de proporţii mari.
Liderismul politic reprezintă o latură importantă a conducerii politice şi
este o instituţie fundamentală ale sistemului politic al societăţii. Totodată devine
şi mecanismul integrării activităţii de grup în societate, când masele acceptă o
conducere, programa şi scopul trasat de lider.
Liderismul politic reflectă relaţii şi procese politice în structura superioară
ale puterii fixând raport de putere dintre subiectul şi obiectul politicului
societăţii concrete. Pentru lider politic este caracteristic influenţa personală
asupra maselor, asupra conştiinţei şi voinţei al lor.
Aspectele în bază căror apare liderul politic:
1. Trăsăturile personale ale candidatului în lider politic. Posedă posibilităţii
de convingere a maselor, profesionalism și viziuni politice în
soluționarea problemelor.
2. Formele şi metodele de contacte cu masele spre realizarea scopurilor
politice.
3. Situaţia istorică, politico-socială cu care se confruntă liderul.

Aspectele date şi determină formarea unui lider politic, eficienţa în


activitatea lui.

213
Reieşind din scopurile trasate sunt determinate şi funcţiile liderului politic.
– diagnoza politică a situaţiei din societate;
– de formare a strategiei şi tacticii în rezolvarea problemelor cardinale în
stat;
– mobilizarea şi organizarea societăţii la activitate practic concretă;
– protejarea societăţii de calomnii sociale interne şi externe;
– legitimarea regimului politic.

Istoria ne arată că un lider politic de forţă apare în perioade de răscruce a


dezvoltării statului, perioadă de criză, perioadă de criză a societăţii etc.

12.2. Tipologia liderismului politic


Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizări destul de variate
în dependență de criteriile după care se efectuează tipologizarea. Una din cele
mai acceptate tipologizări este cea propusă de sociolog şi politolog german Max
Weber. Criteriile de tipologizare este credinţa sau mentalitatea dominantă pe
care se bazează puterea în societate, tradiţie, lege sau charisma liderului politic.
În conformitate cu acestea Max Weber face următoarea clasificare a
liderismul:
– Tradiţional - anumite personalități devin lideri, adică conducători după
tradiţie (prin, ereditate). Astfel de liderism este propriu epocii
preindustriale, unde apartenenţa lider devine datorită tradiţiilor
ereditare;
– raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se produce în
rezultatul competiţiei şi concurenţei la alegeri sau cum se mai spune
prin scrutin (epoca industrial şi postindustrială);
– charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă a unei
părţi a populaţiei în calitățile excepţional, supraomeneşti ale
conducătorului. Astfel de tip de lider nu este specific doar în

214
perioadelor îndepărtate ale istoriei dar îl întâlnim şi în societățile în curs
de dezvoltare şi în societățile considerate moderne. Chiar dacă nu se
exprimă prin intermediul dreptului și al legii, puterea liderului
charismatic este şi ea considerată legitimă în societățile cele mai
raţionale;

Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului politic. Din


perspectiva psihologică unii autorii împart liderismul în patru tipuri: lider ales,
lider etalon, lider preferat, lider specialist.
După criteriul de îndeplinire a funcțiilor, liderii politici se clasifică:
– lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă)–aceasta-i
conducerea strict marcată, bazată pe impunerea administrativă. Acestui
tip de liderism îi este propriu egocentrismul liderului în elaborarea
deciziilor;
– democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune
colegialitatea ca principiu de căutare şi elaborare a deciziilor, aici
funcţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La acest tip
de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă, ci pe chemări
cointeresate interne, deciziile sunt rezultatul dezbaterilor colective, prin
discuţii și dialog;
– liberal –acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor, evenimentelor
spontaneitate iar toate se vor aranja la locul lor în mod firesc. Natura
omului și roceselor, prin sine însăși, vor conduce şi garanta rezultatul
scontat;

După criteriu care ia la bază trăsăturilor personale se propune următoarea


diferenţiere a liderilor politici:
– lider –stegar - aceştia sunt strategi de forță, își elaborează programul –
platformă politică şi realizează consecvent scopurile şi ideile. Aceştia

215
sunt oamenii cu o mare putere de voință şi au viziunea proprie privind
realitatea (Marx, Lenin);
– lider –servitor – acesta se orientează spre adepții şi susţinătorii săi, se
strădui să le exprime interesele. Adepţii şi susţinătorii văd şi intuiesc
sarcinile, care trebuie să devină pentru lider călăuză în activitate (Ronald
Reagan, Helmut Kohl);
– lider –negustor - acest tip de lider "vinde", adică propune alegătorilor
programul, ideile în schimbul susţinerii la alegeri. O particularitate a
acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor reciproce ale liderului cu
alegătorii. La acest tip de liderism politic contează capacitatea liderului
de a convinge, strategia la care el recurge, pentru a obține susţinerea
electoratului;
– lider –pompier - este preocupat în permanență cu stingerea a tot felul de
"incendii sociale" – aplanare a tot felul de conflicte, probleme de
neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care reacţionează prompt la
imperativele timpului, la situaţia politică, care este permanent în
dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de trebuinţele acute ale
momentului.

Menţionăm că liderismul politic în stare pură nu există, liderism politic este


un conglomerat mixt de tipuri numite mai sus iar asupra formării şi afirmării
liderului politic influenţează mai mulţi factori: istorici, economici, sociali,
religioşi, administrativi.

12.3. Elita politică.


Liderul politic în activitatea sa majoră se bazează pe ajutorul din partea
elitei politice societăţii în care el activează. Elita politică reprezintă un grup
social de adepţi care au monopolul la primirea deciziilor politice. Elita politică
se caracterizează prin voinţa de-a obţine puterea politica şi de-a retransforma

216
regimul politic existent, subminând–ul spre interesele sale proprii politice,
sociale, economice.
Noțiunea de „elită” a fost folosită de Vilfredo Pareto pentru prima oara în
1902, în lucrarea sa despre „Sistemele socialiste” și corespunde celei de „clasa
politica”, propusă de Gaetano Mosca.
Societatea umană nu este uniforma iar indivizii se deosebesc fizic, moral și
intelectua. Vilfredo Pareto susținea că societatea este o piramida în jurul căreia
este plasată elita și definește următoarele tipuri elită:
1. Elita ca fenomen social în care sunt incluse
persoanele care au reușit în sfera de activitate
să ajungă la un anumit eșalon în ierarhia
profesionala;
2. Elita politică:
– elita guvernanta –fac parte persoanele ce dețin
funcții de conducere –participă direct și efectiv
la guvernarea statului;
– elita guvernată – reprezintă o elita potențială (după capacitățile și
calitățile personale) dar este lipsită de posibilitatea de a adopta decizi.

De asemenea Vilfredo Pareto, este și fondatorul concepției rotației


elitelor politice și consideră că cei mai talentați membrii a maselor se ridică
către vârful piramidei, completând rândurile elitei guvernante, membrii căreia în
același timp degradând se coboară în mase. Deasemenea el evidențiează și
următoarele calități ale conducătorilor:
– capacitatea de a convinge, manipulând cu emoțiile oamenilor;
– capacitatea de a utiliza constrângerea, violența acolo unde este necesar.

După stilul de conducere evidențiază două tipuri de elite:


– Leii –sunt caracterizați ca deschiși hotărâți in guvernarea și realizarea
funcțiilor puterii și care se folosesc de mijloacele de constrângere, de

217
metodele autoritare de conducere. Sunt conservatori radicali (perioadele
stabile). Societatea unde guvernează leii este predestinata stagnării.
– Vulpile –conduc prin manipulare, 'minciună, vicleșug, "'discursuri,
demagogie, mai des recurg la cumpărare, la împărățirea decorațiilor,
decît la mijloacele de constrângere. Sunt energici, pragmatici. Societatea
unde guvernează vulpile este caracteristică transformărilor radicale,
dinamice.

Un alt fondator al teoriei elitelor politice este Gaetano Mosca care a stabilit
o relație sistematică între noțiunile de „elite” și „mase”. După el, elita se află
deasupra societății deoarece este compusă din individualități superioare, dar și
pentru că este organizată în structuri specifice. ”Superioritatea constă în faptul
că posedă un anumit atribut apreciat în societate. Acest atribut de excelență
legitimează elita în timp ce organizarea sa reprezintă mijlocul perpetuării
poziției pe care o ocupă.
Gaetano Mosca a fondat doctrina clasei politice , pe care o definea ca
„minoritate organizată a guvernanților”. Acest grup există în orice societate și
se impune întotdeauna majorității dezorganizate a
guvernaților. Distincția între guvernanți și guvernați–
introdusă de Gaetano Mosca în sociologie–reprezintă
disocierea între cei care dețin și exercită puterea
publică și cei care formează „clasa numeroasă a
persoanelor care nu participă niciodată în mod real la
guvernare și care nu fac decît să o suporte”. În orice
țară, sub orice regim, este necesară o „mașină
guvernamentală, o organizare a puterii care cuprinde
în mod natural o minoritate numerică, prin care se desfășoară toată acțiunea
guvernării”. Aceia care fac parte din clasa politica întruchipează voința psiho-
socială de supremație și ei sunt animați de ceea ce Gaetano Mosca numea

218
„pasiunea naturala a omului pentru putere și pentru avantajele care deriva din
ea”.
Elita politică într-o societate concretă permanent caută posibilitatea de-a
recruta în rândurile sale noi membri, apţi, pregătiţi pentru o activitate politică
concretă. Recrutarea elitei este un proces datorită căruia, individul cu capacităţi
de organizator şi concepţii politice respective, este implicat în activitatea politică

12.4. Liderul şi masele.


Una din problemele cele mai importante ale activității politice este
problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată, pături sociale, clase,
popor, naţiune.
Într –un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să fie
armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere, comunicare
directă, deschisă și evaluează care sunt problemele, măsurile ce trebuiesc de
întreprins pentru a schimba spre bine situația. Fiecare dintre părţi sunt
responsabile şi conlucrează productiv, constructiv. Contactul permanent al
liderului cu masele permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile
acestora, interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate.
În raporturile lider–mase pot fi modelate două poziţii–situaţii diametral
opuse una alteia.
Prima poziție, liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându–
le cu promisiuni, iar de fapt ignorându–le interesele vitale. Masele sunt tratate şi
folosite de către lider prin excelenta ca un mijloc pentru a–şi atinge scopurile
sale politice.
A doua poziţie, disponibilitatea liderului politic de a lua în considerate
(calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor, de a le intra mereu în
voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilități. Într - o aşa situaţie liderul este
condus de doleanţele, problemele, maselor, care au tendinţa de a se tot

219
multiplica şi complica, liderul merge în urma evenimentelor. Masele își rezolvă
problemele, liderul se manifestă într–adevăr ca slugă.
Și prima și a doua poziție sunt în măsură egală inacceptabile în realizarea
liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practică socială. Liderul poate
influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Mai
întâi de toate, prin politica justă, corectă, tolerantă, prin succesele reale în
propria sa activitate, care printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesități,
nevoi vitale ale maselor, prin calitățile sale pozitive personale. În al doilea rând,
liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai multe aspecte,
trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul, atitudinea față de familie şi
multe altele, care luate împreună constituie imaginea lui. Cu cât este mai înaltă
proba, adică acea imagine sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspecte el
influenţează asupra anturajului, în primul rând iar la general asupra maselor.
Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi neglijate niciodată de nici un
lider cât de cât responsabil.
În concluzie, pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor
sistemului politic şi desfășurarea fără conflicte a procesului politic un mare rol şi
responsabilitate enormă au persoanele ce se află în fruntea lor şi care se
manifestă în vâltoarea evenimentelor. Aceștia sunt conducătorii, liderii, elitele
politice.
Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în viață a strategiei
sale este înţelegerea şi acceptarea acesteia de către mase, încadrarea acestora în
activitățile inovatoare

Referințe bibliografice:
1. Bădescu Ilie, Istoria sociologiei – perioada marilor sisteme, Galaţi 1994.
2. Jaques Coenen-Huther, Sociologia elitelor,(traducere de Mihai
Ungurean), Iaşi 2007.
3. Zamfirache Irina, Elitele şi sistemul social, București 2013.

220
4. Griffiths Martin, Relaţii internaţionale: Şcoli, curente, gânditori,
București 2003.
5. Pîrţac Grigore, Stan Valentina, Politologie, Chișinău 2013.
6. Mitran Ion, Politologie, București 2000.
7. Enciu Nicolae, Politologie, Cișinău 2005.
8. Sartori Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi 1999.
9. Pasti Vladimir, Sociologie politica, București, 2004.

13. CULTURA POLITICĂ.

13.1. Conceptul de cultură


politică.
13.2. Tipologia culturii politice.
13.3. Funcțiile culturii politice.
13.4. Cultura politică din
Republica Moldova.

13.1. Conceptul de cultură politică.


Din punct de vedere etimologic termenul “cultură” provine din latinescul
“cultura” fiind legat de agricultură, de cultivarea pămantului.Totuşi încă din
antichitatea unii ganditori, precum Herodot, Platon și Aristotel, au folosit
termenul și în sensul de cultivare a spritului,de meditaţie filosofică sau de creaţie
literară și artistică. În epoca luminilor, ganditori ca Didrot, Holbach, Helvetius
considerau că ideile, opiniile, cunoştinţele, într-un cuvant cultura, constituie
factorul esential al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au
susţinut că sistemul politic, instituţiile, unei societăţi nu sunt manifestări și
rezultate întamplatoare dar sunt produsul unei anumite culturi, spiritualităţi
naţionale şi universale.

221
Folosit într-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul
interdisciplinar, fiind construit şi dezvoltat în cadrul mai multor discipline:
ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei, psihologiei şi culturologiei. În acelaşi
timp, „cultura politică” este un concept, care se referă în acelaşi timp la două
domenii diferite şi poate fi abordată „atat ca sferă specializată a culturii, cât şi ca
o componentă a sistemului politic”.
În ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică” este relativ recentă ea fiind
introdusă pentru prima dată în cadrul şcolii politice nord-americane. În contextul
abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost văzută ca „un
cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare”.
Conceptul „cultură politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către
Gabriel A. Almond, care definea definea acest ca “un model de atitudini
individuale și de orientări faţă de politică,
manifestate în randul membrilor unui sistem
politic. Ea este un fenomen subiectiv care stă la
baza acţiunilor politice şi care le conferă
importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind
câteva elemente: orientări cognitive, orientări
emoţionale, şi orientări estimative, aprecieri şi
opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de
obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi
evenimentele politice”.
Sidney Verba pe de alta parte oferă o definiţie din perspoectivă psihologică
a termenului, acesta considerand că :“Cultura politică a unei societaţi constă
dintr-un sistem de credinţe empirice, simboluri
expresive şi valori care definesc situaţia în care are
loc acţiunea politică. Ea oferă orientarea subiectivă a
politicii”. Aşadar cultura politică este un fenomen
social caracterizat prin valorile sale care sunt adaptate

222
la sistemul politic existent în societate şi determină atitudinea individului faţă de
instituţii şi viaţa politică, şi este în funcţie de dimensiunile fenomenelor politice,
în special, de puterea politică.
Pană în prezent au fost intreprinse o mulţime de încercări de a defini
termenul de cultură politică, încercandu-se a include în el toate activităţile
individului în domeniile politic, social, economic şi cultural, ce evidenţiază
personalitatea sa dinamică. Pentru explicarea fenomenului de cultură politică
este necesar a stabili locul individului în societate şi ce relaţii există între individ
şi aceasta.Cu toate astea putem conchide că, caracteristicile fundamentale de
evidenţiere a acestui fenomen sunt societatea şi sistemul politic.
13.2. Tipologia culturii politice.
Preluată din antropologie şi aplicată spaţiului politic, noţiunea de cultură
(politică) este definită de creatorii săi, G. Almond şi S. Verba, ca ansamblu de
atitudini, comportamente şi valori politice caracteristice unei comunităţi date.
Din studiile intreprinse de politologul M. Duverger și sociologul Talcott
Parsons în Sistemul social, G.Almond și S.Verba evidenţiază trei dimensiuni ale
culturii politice :
 dimensiunea cognitivă: fiecare individ posedă un ansamblu de
cunostinţe mai mult sau mai puţin structurate despre fenomenele
politice. Iar evenirnentele cotidiene îl obligã, să constientizeze
realitatea politică. Astfel, el știe
câte ceva despre instituțiile
supreme ale statului, despre liderii
și partidele politice, despre
evenimentele politice importante la
nivel mondial;
 dimensiunea afectivă: cuprinde
latura emotională a va1orilor
politice sau sociale, atitudinea de atașament, de respingere sau de

223
refuz față de fenomenele sau instituţiile politice. Ea are un rol
important în formarea atitudinilor;
 dimensiunea evaluativă: cuprinde judecățile de valoare despre
fenomenele şi realitatea politică. Fiecare apreciază viaţa politică în
funcţie de o scarã de valori ierarhizată. Evaluarea fenomenelor
politice necesită cunoștinte politice. Cunostințele politice sunt însă
modelate și orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie, de
un lider, de un program de guvernare.
În structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor
politice, elementul cognitiv prevalează fatã de cel afectiv și evaluativ, spre
deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credințelor
primare.
Deoarece cultura politică are un rol important atât pentru societatea politică
cât și pentru societatea civilă, unii politologi acrediteaza ideea pentru societatea
civilă a unei culturi civice. Este evident că, în acest sens, se poate vorbi de o
cultură civica care este definită, în principal, prin raportarea cetățenilor la
valorile politice democratice și participarea acestora la acțiunile de susținere a
democrației. Dar, în final, această cultură civică este în realitate o formă a
culturii politice.
Combinand aceste trei dimensiuni G. Almond și S. Verba elaboreazã trei
tipuri decultură politică: cultura parohială (localã sau provincială), cultura de
supunere (de subordonare) şi cultura participativă.
 cultura parohială (localã sau provincială)–corespunde unei structuri
politice tradiţionale, descentralizată la nivelul regiunii, ţinutului, satului;
în cadrul său nu se manifestă un inters deosebit pentru problemele de
politică natională. Cunoștintele, datele, sentimentele, judecățile de valoare
au în vedere aspectul zonal, local, sunt cu prioritate orientate spre acesta.
Deși nu este o caracteristică des întâlnită în anumite situații, între

224
interesele politice locale și cele naționale sau centrale pot apărea anumite
divergențe, contradicții, deosebiri de opinii, aprecieri;
 cultura politică de supunere (subordonare)–corespunde unei structuri
autoritare și centralizate la nivel naţional. Subiecţii acestei culturi sunt
conştienţi de existenţa sistemului politic naţiona1, dar se mulţumesc cu o
atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică.
 cultura politică participativă - este caracteristică societăților democratice,
ele sunt rezultatul unor acumulări deosebite cantitative, dar mai ales
calitative, a unui înalt grad de cultură și civilizație, de organizare,
instrucție și educație. Cetățenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune
asupra sistemului politic și de posibilitatea lor de a influenţa cursul
evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice:
referendumul, alegeri, acțiuni de protest, greve etc. Cultura politică
participativă corespunde unei structuri politice democratice.
Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt excluse forme
hibride: parohială–de supunere; de supunere–participativă; parohială–
participativă. Unii autori susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură
mixtă, combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriile
care au fost prezentate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele trei
componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea lui Almond şi
Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi
participarea socială, dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului
social global, ori aceasta caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim
democratic.

13.3. Funcțiile culturii politice.


Cultura politică își îndeplinește rolul său în societate prin anumite funcții
care au un caracter general privind întreaga societate, dar și specifice pentru
guvernanți sau guvernați.

225
Ca funcții generale menționăm: funcția informațională, funcția axiologică,
funcția normativă, functia creativă și funcția de cunoaștere.
Funcția informațională constituie calea de transmitere spre membrii
societății de informații cu privire la sistemul politic, la acțiunile politice, la
valorile și normele politice. Această funcție contribuie la formarea unui fond de
cunoștinte politice și, implicit, la cunoașterea modului de organizare politică a
societății, a legăturilor dintre conducători și conduși, dintre putere și indivizi,
dintre stat și societate, a criteriilor prin care puterea apreciază politica statului.
Prin această modalitate de informare și cunoaștere se asigură un comportament
corespunzator atât din partea cetățenilor cât și din partea puterii. Într-un sistem
politic democrat, funcția informațională a culturii se realizează în ambele
sensuri, de la guvernanți la guvernați, și invers. În acest fel, guvernanții
informează asupra deciziilor luate, dau sugestii sau orientează anumite acțiuni.
La rândul lor, guvernații, își exprimă opțiunile asupra legitimității deciziilor și
actelor politice, își manifestă anumite atitudini, comportamente politice față de
putere.
Funcția axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea
fenomenului politic și modalitățile concrete de constituire a sistemului de valori,
precum și a raportării acestuia la realitatea practică. În principal, prin această
funcție se realizează anumite convingeri ale oamenilor față de valorile politice
care pot fi de atașament sau de respingere privind aceste valori. Convingerile, la
rândul lor, generează atitudini politice ce reprezintă modalități de raportare a
cetățenilor la fenomenele politice pe care le apreciază într-un mod anume.
Funcția normativă a culturii politice privește modul în care sistemul de
valori se convertește în norme și reguli menite să dea stabilitate societății și să
asigure funcționalitatea sistemului social. În elaborarea unor norme și reguli de
comportament, orice cultură politică tinde spre consens, lucru ce se realizează
destul de rar, deoarece sunt dese situațiile când unii membri ai societății resping
o parte a normelor și regulilor politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea

226
socială este necesară însă acceptarea de către toți membrii societății a unui
număr suficient de mare de norme și reguli care să asigure acest lucru, chiar
dacă o parte din membrii societății nu le împărtașesc. Într-o societate în care
există o temeinică cultură politică, normele și regulile politice sunt respectate de
către toți cetățenii, dacă această exprimă voința majorității, chiar dacă unii nu
sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un înalt grad de cultură
politică se admite contestarea anumitor valori și norme politice care însă nu
înseamnă automat nerespectarea lor.
Functia creativă se întemeiază și funcționează pe bază valorilor politice, ea
însăși este o valoare politică. La rândul ei, prin cunoștintele, informațiile și
datele dobândite, prin prelucrarea acestora ea creeaza și difuzeaza în societate
noi valori politice.
Multe dintre aceste noi valori vor întemeia sistemul și viața politică socială,
vor participa activ la funcționalitatea democratismului politic sau vor
fundamenta luarea unor măsuri și decizii de factori politici de conducere.
Funcția de cunoaștere a realității politice, a fenomenelor și proceselor
vieții politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoașteri ține în mare măsură
de valorile pe care ea se întemeiază, de opțiunile și orientările politice ale
creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele și sarcinile urmărite.
Cunoașterea realizată de cultura politică porneste de la condițiile generale ale
societății, vizează aspectele ei fundamentale. Datele, cunoștințele dobândite sunt
un bun public, ele regăsindu-se în spiritualitatea politică a societății, în
programele și doctrinele politice ale acesteia.
Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in
societate, cultura politica contribuie in mare masura la formarea si integrarea
cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si insuseasca acele cunostinte
necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica
comunitara, la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura
politica ii impune prin principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si

227
transpunerea in practica sociala a anumitor reguli, norme de actiune si conduita
politica.
Ca funcții specifice pentru guvernanți, cultura politică include elaborarea
unor programe politice corespunzatoare dezvoltării democratice a societății și
asigurarea transpunerii lor cat mai adecvate în practică, iar pentru cetățeni,
formarea unui comportament de respectare a normelor și regulilor politice, a
legilor țării și de schimbare prin metode democratice a celor care sunt apreciate
că nu corespund nevoilor de progres.
13.4. Cultura politică din Republica Moldova.
Cultura politică este un produs firesc al dezvoltării istorice. Omul conştient
tinde să formeze cultura sa, inclusiv cea politică, în concordanţă cu anumite
idealuri. Rezultatele activităţilor premergătoare ale generaţiilor constituie o parte
integrantă a culturii politice.
Cultura politică formează atitudinea individului, colectivului, clasei,
societăţii în ansamblul ei faţă de viaţa politică, faţă de conţinutul, esenţa,
caracterul şi scopurile politicii, faţă de evenimentele sociale şi politice, legi,
mecanisme, forme şi mijloace ale funcţionării şi înfăptuirii politicii, faţă de
activitatea puterii politice şi liderilor ei. Fiind oglinda ce reflectă experienţa
colectivă, individuală, istorică şi social–politică actuală, cultura politică asigură
continuitatea normelor şi modelelor determinate şi a formelor comportamentului
politic. Ea creează un carcas normativ al procesului politic, determină
autoguvernarea activităţii politice a participanţilor acestui proces.
Odată cu proclamarea independenţei, Republica Moldova a pornit pe o cale
nouă de transformări de mare anvergură care cuprind toate subsistemele
societăţii. Unul din acestea este cultura politică a societăţii, care influenţează
direcţiile, caracterul şi conţinutul dezvoltării sistemului politic cu toate
componentele lui caracteristice. Mai mulţi cercetători sînt de acord cu faptul că
societatea noastră la etapa actuală se caracterizează printr-o cultură politică
fragmentară şi conflictuală atît în aspectul deosebirilor dintre purtătorii ei, cît şi

228
în ceea ce priveşte modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. Pentru o astfel
de cultură e specifică starea de sciziune, lipsa unui acord între exponenţii
diferitelor subculturi referitoare la valorile fundamentale, idealurile şi scopurile
urmărite, structura şi regimul politic existent în societate etc. Concomitent acest
tip de cultură politică se caracterizează şi prin izolare socială, prin lipsa
încrederii între diferite grupuri şi categorii sociale, între elite şi mase. Aceste şi
alte particularităţi ale culturii politice reflectă diverse stări evidente de conflict şi
de mari tensiuni sociale care generează instabilitate politică în societate.
Altfel spus, în societatea moldovenească predomină astăzi o cultură politică
fragmentară şi conflictuală din punct de vedere al exponenţilor (indivizi, grupuri
sociale, subculturi politice etc.) şi al modalităţilor de exprimare al acestora
(limbajul politic, comportamentul lor politic etc.). Cultura politică a societăţii
noastre este neomogenă şi segmentară, deoarece diverse interese ale diferitelor
comunităţi sociale generează consolidarea mai multor modele de cultură
politică, numite şi subculturi, care se deosebesc esenţial una de alta. În cadrul
culturii politice în republică depistăm subculturi ale elitelor şi maselor, aceste
modele semnificînd diferenţe în orientările clasei politice în comparaţie cu cele
aparţinînd cetăţenilor. Clasei politice îi aparţine o cultură politică elitară, puterea
fiind luată în calitate de valoare politică, iar omul constituind doar un mijloc de
atingere a scopurilor propuse. Cultura maselor, la rîndul ei, poate fi constituită
din numeroase subculturi bazate pe anumite criterii (etnolingvistice, socio-
economice, regionale, de vîrstă etc.). Concomitent vom observa că cultura
politică a elitelor se deosebeşte de cea a maselor prin stereotipuri de gîndire,
mentalitate şi limbaj politic.
Practica vieţii social-politice a societăţii noastre arată că modificările în
cultura politică a societăţii se produc foarte lent. Deciziile clasei politice a
republicii, orientate spre încurajarea culturii politice participative a cetăţenilor,
rămîn practic suspendate. Totodată, aceste decizii, deseori corelînd cu
standardele culturii politice vechi şi cu comportamentul politic al populaţiei

229
dominat de acestea, nu sînt însoţite de acţiuni coerente, cel puţin informaţionale,
menite să submineze standardele comportamentul vechi, depăşite. Această
necorespundere şi discordanţă stă la baza apariţiei crizelor şi tensiunilor social-
politice care s-au manifestat îndeosebi în anii 90 ai sec. XX.
Este deja cunoscut faptul că populaţia nu posedă o experienţă democratică
suficientă în viaţă politică. Populaţia nu avea de unde să aibă o experienţă
politică, deoarece sistemul politic precedent (de tip comunist) nu prevedea o
astfel de dimensiune. Experienţa politică, alcătuind un component important al
culturii politice, fixează istoria dezvoltării relaţiilor politice în diferite forme (în
tradiţii şi obiceiuri politice, în monumente istorice şi ideologii politice), care se
însuşesc în procesul socializării politice a individului. Pluralismul politic actual a
scos în evidenţă şi mai mult problema constituirii culturii politice democratice
de tip nou şi a selectării riguroase a pretendenţilor de a se include în clasă
politică. În acest sens se poate sesiza o contradicţie între necesitatea societăţii de
a antrena la maximum întregul electorat al ţării în formarea structurilor puterii
de stat la toate nivelurile şi lipsa condiţiilor optime pentru realizarea obiectivului
dat. Cultura politică, inclusiv cultura electorală, este tocmai factorul menit să
anihileze manipularea politică a cetăţenilor de către putere, cît şi de către
formaţiunile politice şi politicienii demagogi.
Actualmente, la etapa unor refaceri radicale pe plan politic, juridic,
economic, social şi psihologic, societatea moldovenească se confruntă cu
dificultăţi în asimilarea noilor valori democratice, în însuşirea normelor şi
principiilor democratice de funcţionare a societăţii. Aici e cazul să ne referim la
unele efecte paradoxale ale reformelor promovate de clasa politică care
provoacă aprecieri negative la majoritatea populaţiei. Pe de o parte, societatea
noastră poartă în conştiinţă povara experienţei de viaţă în condiţiile sistemului
politic de tip sovietic, dar în care nivelul de trai al cetăţenilor, siguranţa socială,
ocrotirea sănătăţii, asigurarea cu locuri de muncă era mai înaltă şi garantată de
stat. Pe de altă parte, societatea moldovenească are în faţa ei modele occidentale

230
avansate de organizare democratică a vieţii politice şi economice în condiţiile
pluralismului politic şi economic.
Practica social-politică curentă a societăţii moldoveneşti demonstrează că
majoritatea cetăţenilor întîmpină anumite greutăţi în determinarea poziţiilor
politice şi se orientează dificil în sistemele de partide, în ideologia lor, în
activitatea acestora îndeosebi în perioada campaniilor electorale. Formarea unui
model optimal al culturii politice e legată nemijlocit de particularităţile
mentalităţii individului, de perceperea justă a realităţii obiective. La baza culturii
politice în societăţile democratice apusene se află “eul” (ego) atomar, prin
urmare şi conştiinţa individuală, lumea valorică a persoanei. În acest sens,
probabil, trebuie conştientizat faptul că succesele reformării societăţii
moldoveneşti necesită modificarea treptată, graduală a conştiinţei individului. În
caz contrar, orice schimbare radicală întreprinsă în societate va fi respinsă de
majoritatea populaţiei. După cum demonstrează experienţa statelor occidentale,
în proiectele de modernizare a societăţii clasele guvernante luau neapărat în
consideraţie gradul de ideologizare a conştiinţei de masă, modul în care era
înţeleasă echitatea socială şi alte orientări valorice de bază. Ideologia
modernizării acestor state se fonda atît pe realizările gîndirii politice universale,
cît şi pe tradiţiile culturi politice ale unui popor, pe moştenirea lui culturală,
ţinîndu-se cont şi de particularităţile mentalităţii naţiunii.
Cele relatate mai sus dau posibilitatea să afirmăm că în statele
postcomuniste este necesară implementarea unei culturi a toleranţei, demontarea
stereotipurilor distructive vechi, cultivarea necesităţii existenţei unei diversităţi
etnice, ceea ce ar contribui la sporirea culturii politice neconflictuale. Se cere, de
asemenea, realizarea unor programe ce urmăresc păstrarea şi dezvoltarea
tradiţiilor şi culturilor naţionale, crearea unor centre multinaţionale de cultură,
răspîndirea cunoştinţelor cît mai veridice şi complete despre cultură, tradiţiile şi
obiceiurile cetăţenilor ce aparţin la diferite etnii, stimularea interesului pentru
cultura altor etnii etc.

231
În acelaşi context vom sublinia în special faptul că formarea unui nivel
înalt al culturii politice în societatea moldovenească depinde, în cea mai mare
măsură, de strategia şi deci de vectorul dezvoltării ţării în viitorul apropiat. În
societatea noastră cultura politică democratică abia se formează, însă ea nu poate
să se consolideze fără să se sprijine pe normele şi valorile ce sînt înrădăcinate în
societatea noastră. În societăţile occidentale cultura politică s-a format treptat,
incluzînd în sine orientările vechi şi completîndu-le cu altele noi, care treptat se
contopesc cu primele, formînd astfel un aliaj, şi asigurînd în acest mod
continuitatea dezvoltării societăţii.
Concluzionînd, vom spune că cultura politică definită şi activă reprezintă
factorul-cheie care condiţionează viabilitatea unei democraţii şi care
eficientizează funcţionarea instituţiilor de stat şi structurilor societăţii civile. Nu
poate exista democraţie în afara unei culturi politice democratice. Acesta este
criteriul principal pentru a reliefa şi a decide caracterul democratic al unui
sistem politic.

Referințe bibliografice:
1. Colațchi Angela, Cultura politică a RM în perioada de tranziție spre
democrație. //Cultura politică şi politica culturală în relaţiileinternaţionale:
dimensiunea est-europeană. P.109-118. Chișinău 2008.
2. Fuga Gheorghe, Schimbare socială şi cultură politică”, Bucureşti 2000.
3. Mitran Ion, Politologie, București 2000.
4. Moşneaga Valeriu, Rusnac Gheorge., Sacovici Vasile. Politologie:
manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM 2007.
5. Pantelimon Varzari, Silviu Tăbîrţă, Cultura Politică în societăţile
postcomuniste: realităţi și perspective. // Moldoscopie (probleme de
analiză politică) Chișinau 2001 nr.2(16) pag. 175-187.
6. Pîrţac Grigore, Stan Valentina, Politologie, Chișinău 2013.
7. Rusu Rodica, Cultura politică, chișinău 2012.

232
8. Vaslan Călin, Politologie, Bucureşti 1997.
9. Tănase Ovidiu, Cultura politică - factor de configurarea a culturii
juridice. // Ştiinţa juridică în contextul promovării valorilor statului de
drept. 2010. - P. 113-119, Chișinău 2010.

14. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI POLITICA EXTERNĂ.

14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă.


14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale: realism,
liberalism, radicalism.
14.3. Esența și funcțiile politicii externe.

14.1. Definirea conceptul de politică internațională și politică externă.


Diferențele dintre politica externă și cea internațională nu este doar una
terminologică. Acestea sunt legate în primul rând de diferențele dintre subiecții
acestor tipuri de politici. Când vine vorbim politica externă, ne referim la
activitatea politică a statului în afara granițelor sale naționale, care acționează în
același timp, atât ca o societate organizată teritorial, cât și ca o instituție politică.
În primul caz, subiecți în politica externă, vor fi și alte instituții decât cele
de stat cum ar fi partidele politice, organizațiile social-politice, mișcările sociale,
organele autoguvernării locale, mass-media. În al doilea caz, subiect al politicii
externe este doar statul ca instituție politică.
Cel mai des prin politica externă este perceput doar ca activitate externă a
statului ca instituție politică. Acest lucru se datorează faptului că statul este
singura instituție politică la nivel național autorizată să implementeze politica
externă și are dreptul să reprezinte oficial întreaga societate în relațiile externe,

233
să participe în numele său în relațiile cu alte state și organizații internaționale, să
încheie tratate, să declare război etc.
Pe lângă instituția de stat, sunt și alte instituții politice naționale și
organizații internaționale care acționează ca subiecți politici. Pentru a diferența
activitățile tuturor subiecților implicați în activității de politică externă și politică
internațională, se folosește termenul de "politică internațională", în timp ce
termenul "politică externă" se referă de obicei numai la activitățile externe ale
statului.
Cu alte cuvinte, politica internațională–reprezintă o combinație a relațiilor
economice, politice, ideologice, juridice, diplomatice și de altă natură între
statele naționale sau grupuri de state naționale, precum și organizațiile mondiale
și regionale pe care le-au creat, în procesul de interacțiune și care acționează pe
scena mondială după anumite reguli juridice. Acest tip de politică se numește și
"politică mondială".
Relațiile internaționale se caracterizează printr-o serie de trăsături prin care
se deosebesc de alte tipuri de relații în societate:
 procesul politic internațional are un caracter spontan și este caracterizat de
o multitudine de tendințe și opinii, care se datorează prezenței unei
multitudini de subiecte a relațiilor internaționale;
 accentuează importanța factorilor subiectiv care se reflectă asupra creșterii
importanțeii liderilor proeminenți;
 influnțează toate sferelor vieții sociale;
 lipsa unui singur centru de putere și existența multor centre egale și
suverane de luare a deciziilor politice.
Un rol semnificativ în reglementarea relațiilor internaționale îl au nu legile
dar acordurile și acordurile de cooperare.
Politica externă reprezintă activitatea statului de reglementare pe arena
internaţională a relaţiilor sale cu alţi subiecţi ai politicii externe: state, partide
politice şi alte organizaţii sociale de peste hotare, organizaţii mondiale şi

234
regionale internaţionale. Politica externă se sprijină pe potenţialul economic,
demografic, militar, tehnico-ştiinţific, cultural al statului. Îmbinarea acestor
indici determină perspectivele politicii externe a statului în unele sau altele
direcţii, ierarhia priorităţilor în stabilirea şi realizarea scopurilor politicii externe.
Situaţia geopolitică a statului a fost dominantă în istoria selectării de către stat a
partenerilor şi dezvoltării relaţiilor sale reciproce cu adversarii.
Forma tradiţională de realizare a politicii externe este:
 stabilirea relaţiilor diplomatice sau reducerea nivelului acestora,
suspendarea, ruperea şi chiar declararea stării de război în cazul unei
acutizări a relaţiilor dintre state;
 deschiderea reprezentanţelor statului pe lângă organizaţiile internaţionale
mondiale şi regionale sau stabilirea sa în calitatea de membru a lor;
 colaborarea cu partidele politice şi alte organizaţii sociale prietenoase din
ţările de peste hotare;
 realizarea şi susţinerea la diferite nivele a contactelor episodice sau
permanente cu reprezentanţii statelor, partidelor şi mişcărilor cu care
statul dat nu întreţine relaţii diplomatice sau relaţii de prietenie, dar care,
din unele sau altele motive, este cointeresat în stabilirea dialogului cu ele.
În structurile de stat în majoritatea statelor contemporane activează
instituțiiți organe specializate care se ocupă cu promovarea politicii externe şi
asigură controlul asupra acestei activităţi:
 ministerele afacerilor externe (sau a relaţiilor externe) şi, respectiv,
comisiile parlamentare pe problemele politicii externe;
 ambasade şi reprezentanţe, în componenţa cărora deseori lucrează
specialişti în problemele militare, organizatori ai sistemului persoanelor
de încredere şi agenţilor (rezidenţi ai serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii), specialişti în problemele relaţiilor economice (ataşaţi
comerciali) şi culturale;

235
 centre ştiinţifice şi culturale peste hotare, desfăşurându-şi activitatea sub
controlul ambasadelor şi reprezentanţelor în virtutea unor programe
relativ de sine stătătoare;
 misiuni oficiale şi semioficiale.
La determinarea sarcinilor, selecţia mijloacelor şi metodelor sale de
activitate, politica externă răsfrânge şi reflectă situaţia politică internă a statului.
Ea se sprijină pe resursele statului, pe potenţialul său de specialişti. Politica
externă este apreciată în contextul politicii interne a statului și mai multe
abordări în determinarea particularitățile politicii externe în corelația acesteia cu
politica internă.
Prima este legată de teoria cuceririi, care explică apariția statelor prin
cucerirea unor popoare de către alte popoare. Conform acestei teorii, politica
externă, ca rezultat al apariției și existenței statelor, este decisivă în ceea ce
privește politica lor internă. Astfel, unul dintre autorii teoriei cuceririi,
sociologul și juristul polonez-austriac L. Gumplovici susține că dezvoltarea
internă a statului este determinată de dezvoltarea forțelor sale externe iar istoria
internă a statului este o aplicație externă simplă, predeterminată de acesta din
urmă.
A doua variantă a interpretării corelației dintre politica externă și cea
internă a fost sugerată de marxism, care pornește de la premisa că cursul de
politică externă a oricărui stat este o continuare a politicii sale interne cauzate de
baza economică și interesele forțelor conducătoare.
În cele din urmă, a treia opțiune este aceea că politica externă și cea
internă sunt tratate ca fiind echivalente.
Fiecare dintre aceste opțiuni notează o anumită particularitate a corelației
dintre politica externă și cea internă, subestimându-le pe altele. În anumite
condiții, politica externă poate deveni cu adevărat decisivă pentru politica
internă. Astfel, în timpul unui război, care pe percursul istorie omenirii a fost
unul dintre principalele mijloace de politică externă, întreaga politică internă a

236
țării este orientată spre victorie: economia se transferă în ʺeconomie de războiʺ,
anumite prevederi constituționale sunt restricționate, activitățile unor organizații
sunt interzise, se impune cenzura etc. Cu toate acestea, războiul este o stare
extremă, nu o stare normală a societății și are ca scop și satisfacerea anumitor
interese și nevoi interne. Prin urmare, nu se poate spune că politica externă
întodeauna determină politica internă.

14.2. Orientări contemporane în teoria relațiilor internaționale:


realism, liberalism, radicalism.
Noţiunea de relaţii internaţionale se referă la toate formele de colaborare
internaţională a membrilor şi organismelor unor societăţi aparte, indiferent de
faptul dacă reprezintă sau nu statul. Examinarea relaţiilor internaţionale include
analiza politicii externe a statelor aparte sau a proceselor politice ce se
desfăşoară în relaţiile dintre state. În ceea ce priveşte politica internă a statelor
străine, ea constituie subiectul politologiei comparative.
Imediat, însă, trebuie să remarcăm că nici pe departe nu există o părere
unanimă referitor la faptul dacă relaţiile internaţionale pot fi considerate ştiinţă
de sine stătătoare. Morton Kaplan indică asupra faptului că relaţiile
internaţionale sînt lipsite de un „nucleu unic”, mai mult ca atît, accentuează
tendinţa trecerii de la crearea unei teorii generale a relaţiilor internaţionale, ca
disciplină de sine stătătoare cu subiecte şi metodologie coerente, la dezvoltarea
spontană„ a unei oarecare ştiinţe interdisciplinare nesigure, fără contururi şi
conţinut clar, de un pluralism metodologic accentuat eclectic”. Pluralismul
metodologic, însă, nu exclude posibilitatea creării teoriilor. Alta e problema că
nu fiecare din ele poartă un caracter universal în literatura angloamericană, şi nu
fiecare, vorbind în termeni intransigenţi, poate fi numită „teorie”.
Totodată, ştiinţa relaţiilor internaţionale se sprijină pe un număr destul de
mare de discipline care au ca obiect de studiu ştiinţa politică, arta războiului şi
diplomaţia, politica externă, organizaţiile internaţionale, dreptul internaţional,

237
economia mondială, comunicarea internaţională, învăţămîntul internaţional,
geografia politică, demografia politică, rolul tehnologiei în relaţiile
internaţionale, sociologia, psihologia şi etica relaţiilor internaţionale.
Avand în vedere existența unei vaste literaturi dedicate relațiilor
internaționale se impune o prezentare a principalelor curente de gândire, teorii
ale relațiilor internaționale (realism, liberalism, sociologie, istorică, radicalism,
post modernism, feminism) și a celor mai cunoscuti autori care reprezintă
curentele respective.
Realismul politic, are drept precursori pe Tucidide, Thomas Hobbes și
Machiavelli, în efortul de interpretare a naturii umane și a relațiilor sociale.
Politica, în ansamblu apare ca lupta pentru putere și dominație, ca activitate
concurențială și nu cooperativă, guvernată de interese și ambiții, nu de idealuri
nobile sau norme morale. Acțiunea politică a statelor sau națiunilor este descrisă
în mod analog , ca acțiune impulsionată de interesele ,,egoiste" și voința de
dominație, desfășurată în cadrul unor definitorii raporturi de forță.
În concepția realiștilor relațiile dintre state au loc în absența unui guvern
mondial ceea ce înseamnă ca sistemul internațional este anarhic, iar relațiile
internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care
puterea este distribuită între state. În ciuda egalității legale formale, distribuția
inegală a puterii înseamnă că arena relațiilor internaționale este o formă a
,,politicii de putere" (power politics). Puterea este greu de masurat; distribuția sa
între state se schimbă în timp și nu există un consens al statelor cu privire la
modul de a o distribui.
Conform acestor teorii acțiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe
simpla respectare a normelor și reglementărilor (internaționale), din două
motive:
 pentru că statele își decid atitudinea politică pe baza distincției ,,dușman-
prieten", și nu a normelor dreptului internațional, astfel că ele își sprijină
prietenii (aliații) și când sunt încălcate aceste norme, după cum combat

238
statele (percepute drept) inamice chiar dacă acestea sunt aparate de
normele respective;
 suverane, în relatiile internaționale sunt doar statele ce pot ,, decide
asupra excepțiilor" adică pot hotărî când se poate face excepție de la
normele recunoscute de drept internațional (privilegiu ce revine de obicei
marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominația internațională revine marilor
puteri, și nu dreptului internațional, tratatelor sau instituțiilor
internaționale.
Liberalismul consideră relațiile internaționale ca o posibilă sursă de
progres și transformare teleologică. Ei pun liberatea individuală mai presus de
orice și consideră că statul se cuvine să fie oprit de la acțiuni de subminare a
acesteia. Pe plan intern, puterea statului liberal constituțional este limitată de
raspunderea sa democratică față de proprii cetățeni, de nevoia de a respecta
cerințele economiei de piață și normele de drept. Liberalii consideră că, contrar
dificultăților pe care le presupune transferul acestor constrângeri la nivel
internațional, ele trebuie instituite pentru a promova stabilitatea atât în
raporturile dintre statele suverane, cât și în interiorul acestora.
Ganditorii acestui curent, susțin că războiul este evitabil iar un regim
permanent al păcii poate fi urmărit și realizat. O cale sigură este, în viziunea
lor, răspîndirea democrației în statele lumii și proiectarea principiilor ei pe plan
internațional, unde sunt încorporate în instituții internaționale ca ONU. O a doua
cale este instaurarea comerțului liber, care conduce la o interdependență
economică a statelor. Razboiul nu este endemic, este o maladie curabilă, un
accident evitabil. Cauza razboaielor, conform lui Josef Alois Schumpeter și
Michael W. Doyle , rezidă din interesele de putere ale guvernelor nedemocratice
și cercurilor militariste, în instinctele agresive ale elitelor nereprezentative.
În anii '20 și '30 ai sec. XX liberalismul a fost subapreciat și considerat o
formă de ,,idealism" sau ,,utopism" de către autoproclamații ,,realisti,, ai vremii.
Woodrow Wilson, președintele SUA (1913-1921) și laureat al premiului Nobel

239
pentru pace în 1919, a fost unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai
liberalismului modern.
În prezent, liberalismul nu mai este marginalizat în studiul relațiilor
internaționale. Prăbușirea Uniunii Sovietice și a comunismului drept concurent
global al capitalismului, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfârșitul
secolului al XX-lea, prilejul de a afirma tradiția intelectuală și importantă
liberalismului. Deși unele tendințe contemporane par a afirma teoriile
,,idealiștilor", liberalismul trebuie să răspundă la noi provocări, pe măsură ce
forțele capitalismului global subminează aparenta ,,victorie" a democrației
liberale, la sfârșitul Razboiului Rece.
Constructivismul este un curent teoretic apreciat drept inovator în
înțelegerea și cercetarea relațiilor internaționale. Afirmarea sa este legată de
contextul perioadei sfârșitului Războiului Rece, de problemele de identitate
formulate în relațiile internaționale după 1989.
Pentru constructivism, sistemul internațional este o creație socială în
ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii: procesele, actorii și
structurile internaționale sunt produse sociale.
Una dintre premisele esențiale ale constructivismului este că factorii
materiali prezenți în relațiile internaționale, teritorii, capacități militare, resurse
naturale, nu semnifică nimic în absența unor procese sociale complexe prin care
li se atribuie un anumit sens.
De exemplu, dacă statul B și statul C, vecini ai statului A, au capacități
militare similare, aceasta nu înseamnă automat că B și C reprezintă un risc
similar pentru statul A. Depinde de istoria relațiilor dintre cele trei state, de
încărcătura actuală a acestora, de identitatea pe care statul A o atribuie fiecaruia
dintre celelalte două, plecând de la aceste aspecte.
O a doua premisă fundamenală a teoriei sociale constructiviste este că
actorii acționează față de obiectele social (fenomene, procese, alți actori) în baza
semnificației percepute a acestora. State care multă vreme au fost inamice

240
tradiționale, acum sunt partenere tradiționale, precum Germania și Franța. Sau
după 1989, când a fost nevoie de mai puțin de un an ca NATO și fostele state
comuniste din Europa Centrală și de Est să nu se mai perceapă reciproc ca
inamici și să inițieze un proces de interacțiune și de constituire reciproca prin
care, în timp, să devină parteneri.
Teoriile critice/radicale.
Gânditorii din acest curent sunt preocupați de sursele inegalității
structurale, inerente sistemului internațional, și de modalitățile în care acestea ar
putea fi depășite. Inspirandu-se adesea din gândirea tradițională marxistă, dar
nelimitandu-se la aceasta, ei pun în lumina modul în care relațiile internaționale
fac posibile (și tind să ascundă) inechitățile sistemului capitalist global. Acești
gânditori își exprimă radicalismul în două moduri: în primul rand, ei consideră
că teoria și practica nu sunt domenii separate și autonome de gândire și actiune.
În al doile rând, își exprimă nemulțumirea față de reformele internaționale care
se limitează la organizarea relațiilor dintre state, mai ales când se bazează pe
capacitatea și pe voința așa-numitelor ,,mari puteri".
Aceștia consideră că atât realismul cât și liberalismul servesc menținerii
distribuției elementare a puterii și a bunăstării. Ei afirmă că este necesara o
reflecție critică privind condițiile istorice care au condus la instaurarea
inegalității, forțele materiale și ideologice care o susțin și potențialul de a
reforma radical sistemul în favoarea unei ordini mondiale mai drepte.
Teoria societății internaționale.
Conform aceste teorii relațiile internaționale sunt privite ca o arenă social,
unde competitorii - state suverane - se relaționează nu numai în calitate de
concurenți la putere și bunăstare dar și ca deținători ale unor privilegii, obligații
și drepturi speciale. Regulile societății internaționale s-au format în Europa în
contextul unei anumite culturi creștine occidentale.

241
Teoria relațiilor internaționale reprezintă o alternativă la realism și
idealism în studiul relațiilor internaționale și pretinde că ,,institutiile" societății
statelor sunt cruciale pentru menținerea ordinii internaționale.
Organizarea internațională.
Reprezentanții acestei teorii evidențiază modul în care relațiile
internaționale sunt reglementate de organizații, cât și de practicile de cooperare
dintre state. Karl Deutsch, David Mitrany și Ernst Haas sunt sunt adepții
integrării, în special în contextul experimentelor europene în domeniul
cooperării supranaționale sub forma Comunității Europene. David Mitrany a
introdus ideea de ,,funcționalism" în studiul relațiilor internaționale,
argumentând că dezvoltarea comerțului internațional și interdependența statelor
slăbesc puterea statului suveran, lucru pe care îl consideră pozitiv.
Postmodernismul
Acest curent este privit cu rezervă datorită faptului că prin programul său de
respingere a oricaror fundamente pentru școli și teorii a scos din circulație
concepte ca: adevar, realitate, universalitate, cetățenia, popoarele, națiunile, etc.
Postura sa fragmentaristă creează dificultăți acestui curent de a oferi soluții
pentru situațiile conflictuale și o lume pașnică.
Richard Ashley și Robert Walker au atras atenția asupra felului în care
știința și puterea sunt strâns legate în teoria și practica relațiilor internaționale
contemporane. Pentru ei, relațiile internaționale sunt mereu în cautarea unui
ideal greu de sesizat, a unei fundamentări filosofice dincolo de jocul puterii prin
care se asumă și se recomandă reforme ale modalităților de administrare a
afacerilor de stat.
Sociologie istorica (teorii privind statul).
Fondatorii acestei teorii, Anthony Giddens, Maichel Mann și Charles
Tilly nu au pregatire academică specifică domeniului relațiilor internaționale,
fiind sociologi de profesie, interesul lor cu privire la domeniul relațiilor
internaționale apare din preocuparea pentru dinamica istorică a apariției statului

242
și legăturile acestuia în timp și spațiu cu razboiul și capitalismul. Ei se abat de la
realism, refuzând să analizeze domeniul relațiilor internaționale ca pe o sferă
de activitate separată de politica internă. De aceea, sunt interesați de condițiile
istorice care au condus la apariția unei asemenea diferențieri în cadrul activități
politice. În timp ce realiștii tind să opună politica internă celei internaționale și
să le trateze în termeni antonimici (ordine contra anarhie, pace contra război), ei
sunt în mod evident orientați să considere politica de putere ca fiind dominantă
la ambele niveluri de analiză.
Feminismul
Preocuparea pentru a studia rolul genului în relațiile internaționale s-a
produs în anii 80 prin studiile mai multori gânditori feminiști. Prin lucrările
Cyntiei Enoe s-a dorit o prezentare a rolului femeilor în susținerea relațiilor
internaționale, chiar dacă acest rol se joaca în fundal și în marginea teoriei
relațiilor internaționale. Jean Elshtain s-a preocupat de înțelegerea profunda a
rolului diferențierii sexuale în încadrarea concepțiilor dominante asupra statului
în gândirea occidentală. Ea clarifică în special modul în care concepțiile despre
rolul specific al barbaților și al femeilor sunt exprimate în teoria și practica
războiului. J.Ann Ticker se concentrează pe rolul diferențierii sexuale în
modelarea căilor în care se studiază relațiile internaționale. Ea afirmă ca
inegalitatea dintre barbați și femei se reflectă în felul în care se gândește
despre ,,securitate" și ,,stabilitate" în afacerile internaționale.
Independența și interdependența în raporturile internaționale.
Interdependența este efectul revoluției științifice informaționale de la
mijlocul secolului XX asupra comportamentului uman în relațiile interne și
internaționale, care leagă aceste relații atât de strâns încât ele se integrează, prin
intermediul sinergiei, într-un mediu ambiental superior ți diferit de însumarea
lor totală.
În sensul lui modern cuvântul a apărut în perioada primului război mondial,
una dintre cele mai dramatice manfestări ale interdependenței și a fost consacrat

243
de Norman Angell, autorul lucrărilor The Great Illusion(1916) și The
Conditions of Allied Succes (1918). În terminologia oficială, aceasta a apărut
pentru prima data în 1957, în ,,Declaratța Obiectivului Comun" a lui Kennedy și
Macmillan, pe care Macmillan dorea s-o intituleze ,,Declarația de Inter-
dependență".
Contradicția dintre suveranitate și interdependență a preocupat în mod
deosebit opinia publică națională și mondială. Suveranitatea are doua aspecte:
acestea sunt suveranitatea internă și cea externă. Interdependența le conferă
traiectorii separate dar le și leagă împreună. Ea amenință suveranitatea externă a
statului indiferent de mărimea sau amplasarea lui geografica, constrângându-l,
pe de o parte, să-și coordoneze politicile și procesele de concepere a politicii în
raport cu alte state, și astfel să împartă puterea cu acestea.
În societatea contemporană asistăm la tendința de restrângere a
suveranității. Se consideră că în locul suveranității tradiționale este nevoie de
realizarea unui echilibru între guvernarea internă și interdependența regională și
mondială. Progresele tehnice creează situații în care națiunile pierd controlul
asupra informației privind securitatea lor sau resursele proprii, fapt ce afectează
suveranitatea.
Astăzi, suveranitatea unui stat care nu ar respecta drepturile omului ar
putea fi în mod legitim încălcată, în urma unei sentințe pronunțate de ONU. În
ultimii ani au fost situații în care s-a acceptat ideea ingerinței umanitare în
treburile interne ale unui stat și chiar dreptul de ingerință și de intervenție
militară din ,,motive umanitare". În secolul XX dreptul de ingerință pe motive
umanitare a fost justificat în cazul Kurdistanului irakian în urma războiului din
Golf în 1999, dar nu poate fi considerat un precedent pentru operațiunile
umanitare ulterioare, care s-au desfășurat cu acordul statelor implicate.
Dar problema cea mai mare a ordinii mondiale la sfârșitul secolului al
XX-lea este modalitatea de reconciliere a principiului suveranității statului
(care protejează distribuția teritorială actuală) cu cel al autodeterminării

244
,,popoarelor" (care amenință constant cu modificarea frontierelor conform
unui principiu normativ vag).

14.3. Esența și funcțiile politicii externe.


Rolul politicii externe în viața societății este dificil de estimat. Cele mai
importante din obiectivele strategice și sarcini (priorități) ale sale, derivă din:
interesele și nevoile obiective ale individului, societății și ale statului.
Interesele și nevoile individului constau în:
– realizarea practică a drepturilor și libertăților constituționale ale
individului;
– asigurarea securității personale;
– îmbunătățirea dinamică a calității vieții, oferind oportunități de
dezvoltare diversificată.
Interesele și nevoile societății sunt exprimate în:
– fezabilitatea armonizării valorilor individuale;
– consensului social;
– consolidarea instituțiilor și procedurilor democratice;
– formarea mecanismelor eficiente de control public asupra
administrației de stat;
– renașterea/păstrarea tradițiilor culturale și morale de bază, întărirea
instituției familiei;
– dezvoltarea potențialului științific al țării;
– reabilitarea și protecția mediului;
– minimizarea tuturor formelor de criminalitate;
– prevenirea situațiilor de urgență.
Interesele și nevoile statului sunt:
– asigurarea inviolabilității bazelor ordinii constituționale, suveranității și
integrității teritoriale;
– păstrarea stabilității politice, economice și sociale;

245
– menținerea statului de drept și a ordinii publice;
– dezvoltarea cooperării internaționale egale și reciproc avantajoase;
– consolidarea poziției statului pe arena internațională.
În orice societate există nu numai interese diferite, dar și contradictorii.
Societatea poate funcționa ca entitate integrală doar dacă reconciliază interesele
existente, ajungând la un compromis și un acord național bazat pe obiective și
valori comune, în special în ceea ce privește securitatea, integritatea teritorială,
democrația, bunăstarea etc. Asigurarea intereselor naționale este principala
sarcină a politicii externe a oricărui stat.
Un element important în evidențierea intereselor de stat este că există
diferențe dintre interesele naționale de stat și interesele forțelor politice care se
află la momentul respectiv la guvernare. În acest context trebuie sa specificăm
două niveluri importante de interese în politică externă: nivelul intereselor de
bază și nivelul intereselor specifice.
Nivelul intereselor de bază acoperă interesele de politică externă legate de
asigurarea securității și integrității statului prin consolidarea autorității în
sistemul relațiilor internaționale protejând culturala, independența economică,
politică și tradițiile național istorice. Interesele acestui nivel se refră la existența
statului și prin urmare, sunt asigurate și protejate pe scena mondială prin toate
mijloacele disponibile - diplomatice, economice, ideologice, militare.
Nivelul intereselor specifice conține interese separate ale statului în
sistemul relațiilor internaționale. În acest nivel se încadrează dorința statului de
a-și exercita influența în diferite organizații internaționale, de a lua parte la
soluționarea conflictelor regionale, dezvoltarea relațiilor culturale cu alte state
etc.
Interesele de bază ale statului rămân practic neschimbate pe tot parcursul
existenței sale. Numai forma expresiei lor și mijloacele de realizare se schimbă.
Iar statul este cel mai puțin probabil să facă compromisuri și concesii în relațiile
internaționale în promovarea intereselor sale.

246
Interesele specifice sunt mai dinamice și se schimbă sub influența factorilor
interni și externi. În diferite condiții istorice, unele interese dispar, altele apar. În
anumite circumstanțe, interesul specific este sacrificat în favoarea interselor de
bază ale statului.
În baza intereselor politice externe se determină obiectivele politicii externe
care sunt predeterminate de sistemul social și politic, forma guvernului de stat,
tipul regimului politic, particularitățile istorice, condițiile geopolitice etc.
Principalele obiective ale politicii externe, care se evidențiază sunt: asigurarea
securității naționale a statului, creșterea puterii statului, creșterea prestigiului
și consolidarea pozițiilor internaționale ale statului.
În sens larg - securitatea națională este o stare a statului care îi permite să-
și mențină integritatea și să acționeze ca un subiect independent al sistemului
relațiilor internaționale. În mod concret, securitatea națională înseamnă:
protejarea intereselor vitale ale individului, statului și societății, frontierelor de
stat, integritatea teritorială, sistemul socio-politic, economia și cultura țării de
amenințările interne și externe.
Securitatea națională se manifestă în trei nivele: individul, societatea și
statul.
Securitatea individului constă în formarea unui set de de norme juridice și
morale și crearea instituțiilor sociale care să îi ofere posibilitatea de a se
dezvolta abilitățile din punct de vedere social fără a se confrunta cu opoziția
societății și a statului. Securitatea reală a individului se manifestă prin asigurarea
drepturilor și libertăților sale.
Securitatea societății presupune existența unor instituții, norme și relații
sociale care să permită realizarea drepturilor și libertăților tuturor grupurilor
sociale și să se opună acțiunilor care duc la o divizare în societate.
Securitatea statului se realizează prin existența unui mecanism eficient de
gestionare a societății, coordonarea activităților grupurilor sociale și a forțelor
politice, precum și a instituțiilor existente pentru protecția acestora.

247
În țările democratice, securitatea unei persoane este o prioritate. Siguranța
statului și a societății nu este un scop în sine dar o condiție pentru asigurarea
securității individului. Dar în perioadă de criză de ce pune sub pericol existența
statului, atunci securitatea societății și a statului vor avea prioritate. De aceia,
regimurile politice autoritare și totalitare pentru a concentra puterea politică,
creează în mod constant condiții de criză (prin căutarea dușmanilor "interni și
externi"), argumentântu -și acțiunile prin securitatea statului în detrimentul
securității personale.
Unul dintre cele mai importante obiective ale politicii externe a statului este
creșterea puterii și autorității sale. Când ne referim la puterea statului,
subînțelegem potențialul său economic, politic, militar, intelectual și moral.
Unul dintre factorii decisivi care determină forța statului este importanța sa pe
plan internațională. În știința politică occidentală, unii politologi, consider că
autoritatea internațională a statului se bazează pe puterea sa militară.
Pentru autoritatea internațională a statului un rol important îl are
profesionalismul politicii externe a statului. Pentru a compensa parțial lipsa
forței, este necesar sa fie evaluat corect corelării forțelor, capacitatea de a
determina cu precizie poziția statului în situații dificile, de a recunoaște prietenii
și adversarii. O importanță majoră în relațiile internaționale are și potențialul
moral al statului, care acționează ca un factor a politici reale, și determină
nivelul înalt de încredere din partea aliaților și posibili parteneri ce pot
contribuie la consolidarea securității, depășirea momente critice prin suport
moral și material.
Prin politica externă, statul își poate consolida în mod conștient puterea pe
plan internațional prin cooperarea economică cu alte state, aderarea la asociațiile
economice, politice și militare internaționale, obținerea asistenței economice din
partea altor state etc.

248
Astfel politica externă a statului îndeplinește trei funcții principale:
securitate, reprezentare-informare și negociere – organizare care concretizează
funcțiile externe ale statului: militare, diplomatice și cooperare.
 Scopul principal al funcției de securitate este de a proteja suveranitatea și
integritatea teritorială a statului de încălcări din partea unor parteneri
externi, precum și apărarea drepturile și interesele statului și cetățenilor
săi în străinătate. Această funcție vizează prevenirea diferitelor amenințări
la adresa statului, a sistemului său social și politic, a frontierelor, a
integrității teritoriale etc.
 Funcția de reprezentare-informare a politicii externe este reprezentarea
statului în relațiile externe prin organele sale relevante, precum și
informarea organelor de conducere ale statului cu privire aspirații și
intenții ale altor state la aceste politici. Această funcție vizează formarea
opiniei publice internaționale despre stat prin reprezentanții liderilor altor
state și. Implementarea cu succes a acestei funcții reduce posibilitatea
greșelilor în politica externă a statului.
 Funcția de negociere și organizare a politicii externe este de a organiza
și utiliza contactele internaționale. Scopul este de a realiza conceptele și
programele politice ale statului în domeniul politicii externe prin
intermediul acestor contacte. Un rol important în implementarea acestei
funcții îl au organele centrale responsabile de politica externă.
Un rol important de a pune în aplicare aceste funcții ale politicii externe a
statului este diplomația, care este înțeleasă ca instrument de bază pentru
realizarea contactelor dintre state. Ea se desfășoară sub forma unor activități
oficiale ale șefilor de stat, guvernelor, relațiilor externe ale statului și diplomați.

Referințe bibliografice:
1. Burian Alexandru, Teoria relaţiilor internaţionale în sistemul ştiinţelor
politice //„Administrarea Publică”, 2001, nr. 2, pag. 119-134.

249
2. Goldmann Kjell, Relațiile internaționale: o perspectivă de ansamblu,
Manual de știință politică, Polirom 2005.
3. Ionescu Ghiță, Oameni de stat într-o lume interdependentă, Editura All,
București 1998.
4. Motoc Iulia, Cioculescu Șerban Filip, Manual de analiză a politicii
externe, Iași, Editura Polirom 2010.

15. POLITICI ÎN DOMENIUL SPORTULUI


15.1. Interferențele sportului cu politicul
15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială
15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului

15.1. Interferențele sportului cu politicul


Sportul este un fenomen social important care pătrunde în toate domeniile
societății și are un impact amplu asupra principalelor domenii de activitate iar în
lumea modernă, devine parte integrantă a instrumentului de politică formând o
imaginea pozitivă statului la nivel internațional.
Primele interacțiuni complexe dintre politic și sport au fost la începutul
secolului al XX - lea, până a deveni un fenomen de masă. În această perioadă,
crește rolul și importanța acestui în viața societății, rezultatele obținute la nivel
internațional devin subiecte prioritare pentru guvernele naționale. Până la
sfârșitul sec. XX "sportul devine un fenomen cultural important prin
intermediul căruia are loc comunicare atât în interiorul comunităților naționale
și internaționale".
Justificarea științifică a sportului ca instrument de formare a imaginii
pozitive a țării pe plan internațional a fost elaborată la începutul aniilor 1980 de
către politologul american profesor la universitatea Harvard Joseph Nye în
lucrarea Soft Power. În lucrarea sa susține că în politica externă există și alte
posibilități de a obține rezultatele dorite fără a face referire la forța militară. În

250
condițiile secolului XX în afirmarea geopolitică sunt folosite tot mai frecvent
metode de influență non-violente cum ar fi: afirmarea spirituală și culturală,
bunăstarea materială, modelul de dezvoltare economică a țării, succesele
sportive etc.
În istorie , sportul este cunoscut ca fenomen social care atrage grupuri mari
de persoane. Din antichitate, competițiile sportive cum ar fi Jocurile Olimpice,
ocupa un rol important în viața cetățenilor. În perioada desfășurerii acestora se
opreau orice războaie și conflicte militare. Astfel sportul îndeplinește mai multe
funcții social-politice care sunt importante pentru economia și securitatea țării.
Din aceste motive statul reglementează activitatea sportului prin programe
guvernamentale și alocarea de fonduri pentru dezvoltarea infrastructurii
sportive.
Utilizăriea activă a sportului ca instrument politic a început în perioadă
Războiului Rece dar și în perioada interbelica în timpul Jocurilor Olimpice din
1936 de la Berlin, atunci când Hitler a folisit evenimentul pentru a ilustra
superioritatea ariană.
Obținerea dreptului de a organiza un eveniment sportiv internațional era o
oprtunitate de consolidare a relațiilor diplomatice sau restabilirea acestora. De
asemenea evenimentul sportiv oferea cetățenilor sentimentul de unitate națională
iar victoriile sportive era un mijloc eficient de consolidare a maselor. Jocurile
Olimpice, Campionatele Mondiale și Europene, numai sunt doar o competiție
pentru sportivi dar și o luptă politică, deoarece sportul prezintă un instrument de
exprimare națională. Din această cauză elitele politice folosesc sportul ca
instrument de manipulare asupra comunităților globale.
Cele mai acute interferenţe ale politicului cu sportul s-au produs în cursul
olimpiadelor de vară. Începutul a fost Olimpiada din 1936 de la Berlin iar
dramatismul s-a înregistrat în vara lui 1972, la München, atunci când terorişti
arabi au asasinat sportivi israelieni, transformând Jocurile Olimpice într-o baie
de sânge şi arătând astfel cât de greu este să separi sportul de politică. De atunci,

251
ameninţarea teroristă este una dintre probleme contemporane, și a prezentat un
pericol ce amenință orice competiţie sportivă de anvergură.
Evnimentele sportive nu întodeauna au reușit să construiasca ʺpoduri
diplomaticeʺ.O dată cu ediţia Jocurilor Olimpice din 1956 desfăşurată la
Melbourne, a apărut şi ideea boicotului, cauzele acestuia fiind, de-a lungul
anilor, diferite. Cambodgia, Egiptul, Irakul şi Libanul au boicotat Olimpiada
australiană spre a protesta faţă de expediţiile franco-britanice în Zona Suezului
iar Olanda, Spania şi Elveţia nu şi-au trimis sportivii la Melbourne
menifestându-și astfel revolta faţă de intervenţia sovietică în Ungaria.
Competiţia pe toate planurile dintre cele două blocuri politico-militare din
perioada războiului rece a marcat decenii la rând sportul mondial şi, implicit,
Jocurile olimpice. Clasamentele pe naţiuni, au fost folosite, mai ales la Moscova
şi în Berlinul de Est, spre a proclama superioritatea socialismului.
În 1980 la Moscova şi în 1984 la Los Angeles, ţările NATO şi ale Pactului
de la Varşovia, mai puţin România, s-au boicotat reciproc, marcând astfel
agravarea raporturilor dintre ele intervenită o dată cu invadarea Afganistanului
de către sovietici la 24 decembrie 1979.
Odata cu încetarea Războiului Rece în 1989 și destrămarea URSS-ului, a
avut loc și o degajare în organizarea evenimentelor sportive care se doreau
conform aspirațiile promovate de Pierre de Coubertin în 1896, separate de
politică. Dar, odată cu revenirea la politica revanşardă şi imperialistă a
Kremlinului , sportul devine un instrument de propagandă a regimului Putin.
În iulie 2007, când Comitetul Olimpic Internaţional (C.I.O.) alegea oraşul
Soci gazdă al Jocurilor Olimpice de Iarnă de peste şapte ani, Vladimir Putin era
preşedinte al Rusiei. În restul lumii, polii de putere erau alţii. La Washington,
omul numărul unu se numea George W. Bush, iar nordul Africii dormita sub
talpa unor dictatori longevivi. Singura constantă este Putin, revenit în funcţie în
2012, după un rol de premier.

252
Între timp, la „Casa Albă“ Barack Obama a ajuns primul preşedinte de
culoare din SUA, iar „Primăvara Arabă“ şi-a consumat o parte din efecte cu
excepția Siriei care din aprilie 2011 se confruntă cu un sângeros război civil, în
care Rusia oferă arme regimului Bashar al-Assad, iar SUA şi unele ţări arabe,
insurgenţilor.
În acest contextul geopolitic complex, la ceremonia de deschidere a
Jocurilor Olipmice de la Soci, la categoria mari absenţi s-au numărat Barack
Obama şi James Cameron, principalul său aliat, prim-ministrul Marii Britanii,
preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei etc. Thomas Bach, preşedintele
CIO, i-a acuzat pe liderii care au refuzat să vină la Soci că fac un gest ostentativ,
doar pentru a atrage titlurile de presă.
Boicotul de la Soci, din partea celor mai importanţi factori de decizie din
Vest, vine la exact 34 de ani de când Rusia (pe atunci URSS), a găzduit Jocurile
Olimpice.
În concluzie, sportul este unul din cei mai importanți factori alături de
diplomație, afaceri, cultură și educație, în modelarea pozitivă a imaginei statului
pe arena

15.2. Rolul sportului în procesul de integrare socială


Societatea contemporană, datorită revoluţiei tehnologice, presupune o
creştere apreciabilă a timpului liber. Un rol important, în organizarea
activităţililor în timpului liber îl are sportul, care favorizează formarea
personalității prin educație, crește calitatea sănătății publice și favorizează
incluziunea socială.
Sportul ca un fenomen social important pătrunde în toate nivelurile
societății moderne, având un impact amplu asupra principalelor domenii ale
societății. El influințează asupra relațiilor naționale, mediu de afaceri, statutul
social, modei, valorilor etice și stilulului de viață. Altfel spus, sportul este un

253
fenomen care are o puternică forță de socializre iar politicienii îl folosec ca
mijloc de consolidare națională.
Sondajele sociologice arată că sportul formează la tinerii care practică
sportul deprinderi de viață și mijlocul de cunoaștere a lumii. Anume în sport se
manifestă cele mai importante valori din societatea modernă cum egalitate de
șanse în obținerea succesuluiui, dorința de a fi primul, de a învinge nu doar
adversarul dar și pe sine însuși.
Prin natura, sportul este o acțiune de competitivitate care dezvoltă aspecte
umane cum sunt este personalitatea, caracterul prin depășirea limitelor corpului
uman, dezvoltarea spirtului propriu și curajului. Realizarea potențialului umanist
a sportului nu se întâmplă de la sine dar depinde în mare măsură de scopurile
pentru care societatea îl utilizează.
Sportul trebuie să fie o componentă importantă în politica socială a statului
fiind obligat să asigure implementarea strategiilor și idealurilor umaniste,
oferind un domeniu larg de identificare a abilităților oameni, satisfacerea
intereselor și nevoilor în activitatea lor.
Astfel statul prin intermediul sportului trebuie să ofere soluții de rezolvare
a problemelor sociale în vederea dezvoltării umane prin următoarele acțiuni:
 consolidarea sănătății fizice și mentale a cetățeniulor;
 educarea tinerii generații să reziste fenomenelor negative (cum ar fi
dependența de droguri, alcoolismul, fumatul, comportamentul
antisocial etc.);
 reproducere unei populații sănătoase;
 consolidarea societății și unității naționale;
 dezvoltarea capacități populației de a se adapta la situații dificile;
 desfășurarea activităților de agrement într-o varietate de forme care
pot satisface interesele și nevoile diferitelor segmente ale populației;
 reabilitarea socială și fizică mai eficientă a persoanelor cu handicap;

254
Pentru a implementa noile cerințe sociale prin sistemul de cultuii fizice și
sportului este necesar punere în aplicare a unui set de măsuri prioritare pentru
îmbunătățirea culturii fizice și formarea unui mod sănătos de viață al populației.
Una dintre principale funcțiile ale statului este de a răspunde nevoilor
comune, inclusiv ncesităților unui mod de sănătos viață prin practicarea
sportului. În prezent este necesar elaborarea unei strategii comune a ministerelor
și departamentelor de resort, organizații publice, oameni de știință și specialiști
pentru crearea condițiilor de integrare socială prin intermediul culturii fizice și
sportului.
15.3. Rolul Parlamentului European în dezvoltarea domeniul sportului
Sportul este un domeniu în care responsabilitățile UE sunt relativ noi,
primite abia odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în
decembrie 2009. UE are sarcina de a elabora politici bazate pe date concrete,
precum și de a stimula cooperarea și gestionarea unor inițiative de sprijinire a
activității fizice și a sportului în Europa. În perioada 2014-2020, o linie bugetară
specifică a fost pusă la dispoziție pentru prima dată în cadrul programului
Erasmus + pentru a sprijini proiecte și rețele în domeniul sportului.
Cu toate că tratatele nu menționează o competență juridică specifică în
domeniul sportului înainte de 2009, Comisia a creat bazele unei politici a UE în
domeniul sportului prin Cartea albă din 2007 privind sportul și planul de
acțiune „Pierre de Coubertin” din 2008.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit o competență specifică în
domeniul sportului. Articolul 6 litera (e) din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE) prevede faptul că UE are competența de a desfășura
acțiuni de sprijinire sau completare a acțiunilor statelor membre în domeniul
sportului, în timp ce articolul 165 din TFUE stabilește detaliile unei politici în
domeniul sportului: „Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene
ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe
voluntariat, precum și funcția socială și educativă a sportului”. Articolul 165

255
alineatul (2) menționează că acțiunea Uniunii urmărește „să dezvolte
dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de
deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu
responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice
și morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceștia”.
UE dispune, în prezent, de un temei juridic pentru a sprijini acest sector din
punct de vedere structural, în cadrul programului Erasmus + și să se exprime
cu o singură voce în forurile internaționale și în țările terțe. Miniștrii sportului
din UE se întrunesc, de asemenea, în cadrul reuniunilor Consiliului Educație,
Tineret, Cultură și Sport.
În plus, competențele UE în domeniul pieței unice au avut, deja, un impact
considerabil asupra sportului. De exemplu, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a dezvoltat o jurisprudență importantă care a avut consecințe
importante pentru lumea sportului (cum ar fi cauza Bosman). În același timp,
UE și-a exercitat competențele sale „soft law” (instrument legislativ fără
caracter obligatoriu) în domenii foarte apropiate, precum educația, sănătatea și
incluziunea socială, prin intermediul programelor sale de finanțare respective.
Existența unei noi competențe specifice în tratate a creat noi posibilități
pentru acțiunea UE în domeniul sportului. UE depune eforturi în direcția
realizării obiectivelor care vizează promovarea corectitudinii și deschiderii în
competițiile sportive și o mai bună protecție a integrității fizice și morale a
sportivilor, ținând seama, în același timp, de caracterul specific al sportului. În
special, UE acoperă trei domenii de activitate în sectorul sportului:
 rolul sportului în societate;
 dimensiunea sa economică;
 cadrul politic și juridic din sectorul sportului.
În cadrul Parlamentului European, dezvoltarea politicii în domeniul
sportului ține de competența Comisiei pentru cultură și educație.

256
Parlamentul European recunoaște că este din ce în ce mai necesar ca
Uniunea Europeană să abordeze chestiunile privind sportul, respectând, în
același timp, pe deplin, principiul subsidiarității, având în vedere că sportul în
sine constituie un fenomen social important și un bun public. În 2012, Comisia
Comisiei pentru cultură și educație a redactat un raport referitor la dimensiunea
europeană a sportului. Acest raport a deschis calea Săptămânii europene a
sportului, care a avut loc pentru prima dată în septembrie 2015.
Parlamentul European depune eforturi și pentru reafirmarea importanței
sociale a sportului. În plus, în diferitele sale rezoluții, Parlamentul a abordat
problema egalității de gen în domeniul sportului, precum și a îmbătrânirii active
și a solidarității între generații. Rolul esențial pe care îl joacă sportul este
menționat, de asemenea, în Rezoluția privind integrarea pe piața muncii și
incluziunea socială a refugiaților, subliniind rolul important al sportului ca
instrument de promovare a dialogului social și intercultural prin promovarea
creării unor legături pozitive între populația locală și refugiați și solicitanții de
azil.
Deasemenea Parlamentul European a fost foarte activ în combaterea
aranjării meciurilor și a corupției în sport. În martie 2013, a fost adoptată o
rezoluție referitoare la aranjarea meciurilor și corupția în sport. Aceasta a fost
urmată de Rezoluția din 11 iunie 2015 referitoare la dezvăluirile recente
privind cazurile de corupție la nivel înalt din cadrul FIFA și de Rezoluția din 2
februarie 2017 referitoare la o abordare integrată a politicii în domeniul
sportului.
Un rol important este acordat decătre Parlamentul European sportului
pentru turism, accentuând locul important al activităților sportive în creșterea
atractivității turistice a regiunilor Europei, și subliniind oportunitățile care
decurg în urma călătoriilor sportivilor și spectatorilor legate de evenimente
sportive care ar putea atrage turiștii chiar și în cele mai îndepărtate zone.

257
Referințe bibliografice:
1. Rezoluția Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre,
reuniți în cadrul Consiliului, privind un plan de lucru european pentru
sport pentru perioada 2011-2014, 162, JO C 162, 1.6.2011.
2. Андреева, Г.М. Социальная психология. Учебник для высших
учебных заведений //Г.М. Андреева. – М.: Аспект Пресс, 2005.
3. Барабанова А.И.,. Золотарева А.А. Cоциальная роль спорта в
развитии общества // Учебник для студентов вузов. – М.:
СпортАкадемПресс, 2003
4. Физическая культура: Учебник для студентов вузов. – М.:
СпортАкадемПресс, 2003
5. Лубышева, Л.И. Социальная роль спорта в развитии общества и
социализации личности / Л.И. Лубышева // Физкультура и Спорт. –
№3. – 2007.
6. Осинина Дарья Дмитриевна, Урожок Екатерина Александровна,
Спорт и политика в современном мире // Научные записки молодых
исследователей № 2/2016 C 77-81
7. Шатилов А. Б., Башмаков Д. Квазиполитика азарта: современный
спорт в политической жизни // Материалы Международной
конференции. М.: РГГУ, 2002. С. 114.
8.

258

S-ar putea să vă placă și