Sunteți pe pagina 1din 226

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Prof. dr. Costică CIONTU

AGROTEHNICĂ

Bucureşti
- 2012 -
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………….….................................. 5

Tema Nr. 1. OBIECTUL, OBIECTIVELE ŞI METODELE DE CERCETARE


ALE AGROTEHNICII ……………………............................................... 7
1.1.Definiţie...................................................................................................................... 7
1.2. Principalele obiective ale Agrotehnicii..................................................................... 8
1.3. Metodele de cercetare ale Agrotehnicii..................................................................... 9

Tema Nr. 2. FACTORII DE VEGETAŢIE ȘI METODELE DE ÎNGRIJIRE A


LOR............................................................................................................... 11
2.1. Căldura ca factor de vegetaţie .................................................................................. 12
2.2. Lumina ca factor de vegetaţie .................................................................................. 16
2.3. Aerul ca factor de vegetaţie ...................................................................................... 18
2.4. Apa ca factor de vegetaţie ........................................................................................ 20
2.5. Elementele nutritive ca factor de vegetaţie .............................................................. 25
2.6. Factorii biologici ...................................................................................................... 27
2.7. Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie .............................................. 31

Tema Nr. 3. FERTILITATEA SOLULUI ŞI METODE DE AMELIORARE A


ACESTEIA .................................................................................................. 36
3.1. Generalităţi. Definiţii .............................................................................................. 36
3.2. Categorii de fertilitate ............................................................................................. 38
3.3. Indicatorii fertilităţii solului .................................................................................... 39
3.3.1. Indicatorii agrofizici ........................................................................................... 39
3.3.2. Indicatorii agrochimici ....................................................................................... 41
3.3.3. Indicatorii agrobiologici ..................................................................................... 42
3.4. Metode de ameliorare a fertilităţii solului ............................................................... 43

Tema Nr. 4. LUCRĂRILE SOLULUI ŞI SISTEME DE LUCRĂRI....................................... 46


4.1. Generalităţi. Importanţă. Clasificare ........................................................................ 47
4.2. Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor fizice ale solului ........................................... 49
4.3. Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor chimice şi a activităţii microorganismelor.... 51
4.4. Maturitatea fizică a solului şi însemnătatea ei agronomică şi energetică................. 52
4.5. Arătura ..................................................................................................................... 54
4.5.1. Obiective. Calitate ............................................................................................. 54
4.5.2. Adâncimea arăturii ............................................................................................ 56
4.5.3. Epoca de execuţie .............................................................................................. 58
4.5.4. Metode de execuţie a arăturii ............................................................................ 60
4.6. Arătura de desfundare (Desfundarea)....................................................................... 62
4.7. Afânarea adâncă ...................................................................................................... 62
4.8. Lucrarea cu grapa .................................................................................................... 63
4.9. Lucrarea cu cultivatorul (Cultivaţia) ........................................................................ 64
4.10. Lucrarea cu tăvălugul (Tăvălugirea) ...................................................................... 65
4.11. Lucrarea cu freza ................................................................................................... 66
4.12. Lucrarea solului cu agregate de maşini ................................................................. 66
4.13. Sistemele de lucrări ale solului .............................................................................. 67
4.13.1. Sistemul de lucrări pentru culturi de toamnă ................................................... 68
4.13.2. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de primăvară........................... 69

1
4.13.3. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile succesive................................. 70
4.13.4. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturi compromise............................... 71
4.13.5. Sistemul minim de lucrări ale solului ............................................................... 71
4.13.6. Sistemul fără lucrări. Semănatul direct ............................................................ 72
4.14. Conceptul de agricultură durabilă.......................................................................... 73

Tema Nr. 5. BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE..................................... 78


5.1. Definiţie .................................................................................................................... 78
5.2. Pagube produse de buruieni ..................................................................................... 79
5.3. Particularităţile biologice ale buruienilor ................................................................. 81
5.4. Sursele de îmburuienare ........................................................................................... 84
5.5. Căile de răspândire a buruienilor ............................................................................. 85
5.6. Pragul economic de dăunare .................................................................................... 86
5.7. Clasificarea biologică a buruienilor ......................................................................... 88
5.7.1.Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara timpuriu ............... 89
5.7.2.Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu .................... 89
5.7.3. Buruieni monocotiledonate anuale care pot ierna .............................................. 90
5.7.4. Buruieni monocotiledonate perene cu rizomi .................................................... 90
5.7.5. Buruieni monocotiledonate perene cu bulbi ...................................................... 92
5.7.6. Buruieni dicotiledonate anuale efemere ............................................................ 92
5.7.7. Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara timpuriu ................... 94
5.7.8. Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara târziu ........................ 95
5.7.9. Buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna ................................................... 98
5.7.10. Buruieni bienale ............................................................................................... 100
5.7.11.Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe ................................ 103
5.7.12. Buruieni dicotiledonate perene cu stoloni ........................................................ 103
5.7.13. Buruieni dicotiledonate perene cu rizomi ........................................................ 104
5.7.14. Buruieni dicotiledonate perene cu drajoni ....................................................... 106
5.7.15. Buruieni semiparazite ....................................................................................... 106
5.7.16. Buruieni parazite pe tulpină ............................................................................. 108
5.7.17. Buruieni parazite pe rădăcină .......................................................................... 108

Tema Nr. 6. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR................................ 113


6.1. Conceptul de combatere integrată a buruienilor ...................................................... 113
6.2. Metode preventive de combatere a buruienilor ....................................................... 116
6.3. Metode agrotehnice de combatere a buruienilor ..................................................... 116
6.3.1. Generalităţi........................................................................................................ 116
6.3.2. Lucrările solului................................................................................................ 117
6.3.3. Rotaţia culturilor............................................................................................... 118
6.3.4. Folosirea îngrăşămintelor.................................................................................. 119
6.3.5. Folosirea amendamentelor................................................................................ 119
6.3.6. Semănatul în epoca şi densitatea optimă.......................................................... 119
6.3.7. Plivitul buruienilor............................................................................................. 119
6.3.8. Prăşitul manual.................................................................................................. 119
6.3.9. Cositul buruienilor............................................................................................. 120
6.3.10. Inundarea........................................................................................................ 120
6.3.11. Mulcirea.......................................................................................................... 120
6.3.12. Arderea........................................................................................................... 120
6.4. Combaterea biologică a buruienilor ........................................................................ 120

2
Tema Nr. 7. COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR.................................... 126
7.1. Generalităţi ............................................................................................................... 126
7.2. Formele sub care sunt fabricate erbicidele ............................................................... 127
7.3. Aplicarea erbicidelor ................................................................................................ 128
7.4. Absorbţia erbicidelor în plantă.................................................................................. 129
7.5. Acţiunea erbicidelor asupra plantelor ...................................................................... 131
7.6. Selectivitatea erbicidelor .......................................................................................... 132
7.7. Interacţiunea erbicidelor cu solul ............................................................................. 136
7.8. Persistenţa şi toxicitatea reziduală ............................................................................ 137
7.9. Norma de amestec, doza de erbicid, substanţa activă .............................................. 138
7.10. Pregătirea amestecului de stropit ........................................................................... 140
7.11. Aspecte tehnice la aplicarea erbicidelor.................................................................. 141
7.12. Reguli de aplicare a erbicidelor .............................................................................. 143
7.13. Plante de cultură modificate genetic tolerante la erbicide....................................... 145

Tema Nr. 8. ERBICIDE RECOMANDATE PENTRU PRINCIPALELE


CULTURI DE CÂMP ŞI HORTICOLE................................................ 149
8.1. Combaterea buruienilor din culturile de cereale păioase.......................................... 149
8.2. Combaterea buruienilor din cultura de orez.............................................................. 153
8.3. Combaterea buruienilor din cultura de porumb........................................................ 154
8.4. Combaterea buruienilor din culturile de leguminoase pentru boabe......................... 157
8.5. Combaterea buruienilor din cultura de floarea-soarelui............................................ 160
8.6. Combaterea buruienilor din cultura de rapiţă............................................................ 162
8.7. Combaterea buruienilor din cultura de in................................................................. 163
8.8. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr............................................. 164
8.9. Combaterea buruienilor din cultura de cartof........................................................... 166
8.10. Combaterea buruienilor din culturile de lucernă şi trifoi........................................ 169
8.11. Combaterea buruienilor din culturile horticole....................................................... 170

Tema Nr. 9. ASOLAMENTE .......................................................................................... 176


9.1. Generalităţi .............................................................................................................. 176
9.2. Noţiuni despre asolamente ...................................................................................... 177
9.3. Criteriile care stau la baza întocmirii rotaţiei culturilor ........................................... 180
9.4. Proiectarea şi modificarea asolamentului................................................................. 183
9.5. Clasificarea asolamentelor........................................................................................ 185
9.6. Registrul cu evidenţa asolamentului......................................................................... 191
9.7. Pretabilitatea culturilor faţă de planta premergătoare............................................... 192

Tema Nr. 10. AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ ...................................................... 198


10.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă ............................................................ 199
10.2. Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă..................................................... 200
10.3. Particularităţi agrotehnice în zona forestieră........................................................... 202
10.4. Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă....................................................... 204
10.4.1. Generalităţi........................................................................................................ 204
10.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului...................................................... 205
10.4.3. Pagube produse de eroziunea solului................................................................ 206
10.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivat................................................. 207
10.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor................................................................................. 208
10.4.6. Lucrările solului şi semănatul........................................................................... 209
10.4.7. Sisteme de cultură antierozionale...................................................................... 210

3
10.5. Particularităţi agrotehnice pe terenurile nisipoase.................................................. 212
10.6. Particularităţi agrotehnice pe solurile sărăturate..................................................... 215

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................................... 221

4
Introducere

Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii impune noi aspecte la care specialiştii


agronomi trebuie să se adapteze şi să dea soluţii. Apariţia necesităţii dezvoltării zonelor
rurale, a conservării şi protecţiei mediului, au determinat implicaţii majore de ordin financiar,
administrativ, social, tehnic, tehnologic, legislativ etc. Va continua să practice în condiţii de
profitabilitate meşteşugul cultivării pământului cel care este mai bine pregătit şi informat
despre tehnologiile de cultură performante şi în corelaţie cu cerinţele vieţii social-economice,
cel care va reuşi obţinerea de producţii mai ieftine de calitate superioară şi bineînţeles
ecologice.
Rolul Agrotehnicii este de a pregăti specialisti capabili să aplice în producţie noile
tehnici precum şi rezultate ale cercetării ştiinţifice cum ar fi: folosirea sistemelor conservative
de lucrare a solului (minim tillage, no tillage); organizarea de asolamente şi rotaţii de culturi
corespunzătoare zonelor sau bazinelor geografice; folosirea erbicidelor în doze optime şi
aplicate corect, uneori renunţarea la substanţe chimice şi înlocuirea acestora cu bioerbicide
etc.
Schimbările apărute în agricultura ţării noastre legate de forma de proprietate asupra
terenurilor agricole, au determinat în multe situaţii practicarea unei agriculturi neraţionale
care a determinat aspecte nedorite cum ar fi:
- înmulţirea exagerată a buruienilor în culturile agricole, fenomen determinat de
prezenţa terenurilor necultivate (lăsate în pârloagă), executarea lucrărilor de întreţinere a
culturilor de slabă calitate, precum şi prezenţa numeroaselor răzoare între micile proprietăţi;
- nerespectarea criteriilor care stau la baza rotaţiei culturilor şi lipsa asolamentelor care
au dus la mărirea arealului pentru o serie de buruieni problemă şi apariţia fenomenului de
oboseală a solului;
- apariţia cu frecvenţă mare a aspectelor de fitotoxicitate la culturile agricole cauzate
de utilizarea substanţelor chimice (pesticide) de persoane mai puţin pregătite în domeniul
protecţiei plantelor;
- scăderea fertilităţii solului ca urmare a exploatării neraţionale a terenurilor agricole,
tasarea exagerată prin trecerea repetată cu tractoare şi maşini agricole, executarea de lucrări
ale solului în afara maturităţii fizice, efectuarea de arături prea adânci, lipsa fertilizării
organice etc.

5
- creşterea alarmantă a fenomenului de eroziune a solului de suprafaţă în zonele
colinare fenomen determinat de lucrările solului şi semănatul culturilor din deal în vale şi de
nerespectarea sortimentului de plante cultivat cu grad mare de acoperire pe toată perioada
anului.
Toate aceste aspecte coroborate cu cele de natură economică au dus la realizarea în
multe situaţii de producţii mici, de slabă calitate şi obţinute cu eforturi mari.
Trebuie să afirmăm că potenţialul genetic al soiurilor şi hibrizilor autohtoni şi străini
omologaţi pentru a fi cultivaţi în ţara noastră nu se poate pune în valoare decât respectând cu
stricteţe toate măsurile agrotehnice care se impun.
Păstrarea şi creşterea frtilităţii solului, componente esenţiale pentru o agricultură
durabilă şi sănătoasă nu se pot realiza decât în contextul practicării unei tehnologii de cultură
bazată pe criterii ştiinţifice iar Agrotehnica este una din disciplinele de bază în cadrul
ştiinţelor agricole care răspunde cu prisosinţă la rezolvarea acestor probleme.
Lucrareea de faţă este întocmită pe baza programei analitice în vigoare cu scopul de a
veni în sprijinul studenţilor de la Facultatea de Agricultură IFR pentru însuşirea cu uşurinţă a
cursului de Agrotehnică. Ea poate fi utilă şi specialiştilor din producţie oferindu-le noţiuni
despre: factorii de vegetaţie şi netode de dirijare a lor; fertilitatea solului şi metode de
ameliorare a acestora; lucrările solului şi sisteme de lucrări; buruienile din culturile agricole;
combaterea integrată a buruienilor; realizarea de asolamente şi rotaţii de culturi raţionale şi
aspecte de agrotehnocă diferenţiată.
Lucrarea este perfectibilă şi aduc mulţumiri celor care prin sugestiilr lor vor contribui
la îmbunătăţirea unei viitoare ediţii.

6
Tema Nr. 1

OBIECTIVELE ŞI METODELE
DE CERCETARE ALE AGROTEHNICII

Unităţi de învăţare:
Definiţie, obiective, metode de cercetare.
Obiectivele temei:
- Definirea Agrotehnicii;
- Fixarea principalelor obiective ale Agrotehnicii;
- Trecerea în revistă a metodelor de cercetare pe ca re se bazează
Agrotehnica.
Timpul alocat temei: 1 oră
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti ;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

1.1. Definiţie
Agrotehnica este ştiinţa care se ocupă cu dirijarea factorilor de vegetaţie în
relaţia sol – planta cultivată, managememtul buruienilor, elaborarea de
asolamente şi rotaţii de culturi raţionale şi oferă multiple soluţii tehnice pentru
cultivarea plantelor în condiţiile practicării unei agriculturi durabile.
Agrotehnica este denumită tehnica ogoarelor. Termenul provine de la
cuvintele ager, de origine latină sau agros, de origine greacă, care înseamnă ogor
sau pământ care se cultivă şi techne, de origine greacă, care înseamnă meşteşug
sau artă. (Gh. Budoi, 1996).
Gheorghe Ionescu Siseşti (1942) definea Agrotehnica ca fiind ştiinţa care
se ocupă cu sistemul sol-plantă sau ştiinţa factorilor de vegetaţie şi în primul rând
a celor legaţi de sol, a modului de dirijare a acestora în vederea obţinerii unor
producţii mari şi de calitate superioară.

7
Agrotehnica este ştiinţa care se ocupă cu relaţiile dintre factorii de
vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor de cultivare a
plantelor şi conservare a solului (I. Stancu, 1998).
Conţinutul Agrotehnicii s-a perfecţionat continuu, astfel că în prezent
include totalitatea procedeelor tehnice, conven ţionale şi neconvenţionale de
lucrare a solului, combaterea integrată a buruienilor, folosirea corectă a
erbicidelor, utilizarea asolamentelor şi alcătuirea de rotaţii de culturi raţionale,
menţinerea şi sporirea fertilităţii solului; toate în contextul ce rinţelor ecologice
actuale de realizare a unei agriculturi durabile cu prducţii mari şi sănătoase.
Agrotehnica este denumită, în SUA – Soil Management, în Rusia –
Zemledelie, în Germania – Acherban, în Ungaria – Földemuvelestan etc. În
România, la începutul dezvoltării ştiinţelor agricole, Agrotehnica a avut un
conţinut mult mai larg şi a fost denumită Agrologie. Primul tratat de Agrologie a
fost publicat de George Maior în anul 1897, iar altul mai dezvoltat de către Marin
Chiriţescu Arva în anul 1925. Primul tratat cu denumirea de Agrotehnică a fost
publicat de către Gh. Ionescu Siseşti în anul 1942. Autorul a publicat ediţia a II -a
în anul 1947 şi ediţia a III-a în anul 1958. (Gh. Budoi, 1996).
Agrotehnica are un mare rol în creşterea producţiei şi sporire a fertilităţii
solului şi ocupă un loc central în cadrul ştiinţelor agricole. Ea are legături cu
multe ştiinţe naturale şi aplicative: pedologia, microbiologia, meteorologia, fizica,
chimia, agrochimia, fiziologia plantelor, maşinile agricole, ecologia ş.a .; şi
serveşte ca fundament pentru alte ştiinţe: fitotehnia, legumicultura, pomicultura,
viticultura, economiea agrară, managementul agricol ş.a.

1.2. Principalele obiective ale Agrotehnicii sunt:


- studierea factorilor de vegetaţie (căldură, lumină, aeru l, apa, elementele
nutritive, factorii biologici) şi elaborarea metodelor de dirijare a lor:
- cunoaşterea principalilor indicatori ai fertilităţii solului şi a metodelor de
dirijare a lor;
-studierea lucrărilor solului şi influenţa lor asupra înşuşirilor solului;
-elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a
solului;
-recunoaşterea principalelor buruieni din culturile agricole;

8
-studierea metodelor de combatere a buruienilor (metode preventive,
agrotehnice, biologice şi chimice);
-stabilirea regulilor de utilizare a erbicidelor;
-cunoaşterea celor mai utilizate erbicide la culturile de câmp şi horticole;
-elaborarea de asolamente cu rotaţii raţionale;
-valorificarea particularităţilor agrotehnice ale terenurilor în funcţie de
zonă şi microzonă.

1.3. Metodele de cercetare ale Agrotehnicii


Metodele de cercetare sunt experienţele în câmp şi în laborator,
experienţele în case de vegetaţie şi fitotron, precum şi observaţiile făcute în
activitatea de producţie.
Scopul unei experienţe este de a studia acţiunea unuia sau mai multor
factori experimentali şi a interacţiunii dintre ei, în vederea rezolvării unor
probleme agrotehnice (lucrări ale solului, doze de erbicide, asolamente etc.). Cele
mai bune rezultate obţinute în experienţele de câmp sunt verificate în condiţii de
producţie în staţiuni experimentale şi apoi sunt generalizate în unităţile agricole.
Proiectarea, organizarea, executarea experienţelor, precum şi prelucrarea şi
interpretarea datelor experimentale se fac în conformitate cu t oate regulile
tehnicii experimentale.
Datorită diversităţii ecosistemelor agricole şi a noilor probleme apărute în
ţara noastră (divizarea solelor, eroziunea şi poluarea solului, degradarea
însuşirilor solului, diversitatea mare de erbicide etc.), agrotehnica trebuie să
elaboreze cele mai bune metode pentru fiecare situaţia în parte.

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi obiectul de studiu – Agrotehnica.


Răspuns: Agrotehnica este ştiinţa care se ocupă cu relaţiile dintre factorii
de vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor de cultivare
a plantelor şi conservare a solului.
2. Care sunt principalele obiective ale Agrotehnicii?
3. Care sunt metodele de cercetare pe care se ba zează Agrotehnica?

9
REZUMATUL TEMEI

Agrotehnica este ştiinţa care se ocupă cu relaţiile dintre factorii de


vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor de cultivare a
plantelor şi conservare a solului.
Principalele obiective ale agrotehnicii sunt:
- studierea factorilor de vegetaţie (căldură, lumină, aerul, apa, elementele
nutritive, factorii biologici) şi elaborarea metodelor de dirijare a lor:
- cunoaşterea principalilor indicatori ai fertilităţii solului şi a metodelor de
dirijare a lor;
-studierea lucrărilor solului şi influenţa lor asupra înşuşiri lor solului;
-elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţiioale de lucrare a
solului;
-recunoaşterea principalelor buruieni din culturile agricole;
-studierea metodelor de combatere a buruienilor (metode preventive,
agrotehnice, biologice şi chimice);
-stabilirea regulilor de utilizare a erbicidelor;
-cunoaşterea celor mai utilizate erbicide la culturile de câmp şi horticole;
-elaborarea de asolamente cu rotaţii raţionale;
-valorificarea particularităţilor agrotehnice ale terenurilor în funcţie de
zonă şi microzonă.
Metodele de cercetare ale agrotehnicii sunt: experienţele în câmp şi
laborator, în case de vegetaţie şi fitotron, precum şi observaţiile făcute în
activitatea de producţie.

10
Tema Nr. 2

FACTORII DE VEGETAŢIE
ŞI METODELE DE DIRIJARE A LOR

Unităţi de învăţare:
Căldura ca factor de vegetaţie;
Lumina ca factor de vegetaţie;
Aerul ca factor de vegetaţie;
Apa ca factor de vegetaţie;
Elementele nutritive ca factor de vegetaţie;
Factorii biologici;
Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie.
Obiectivele temei:
- fixarea principalelor aspecte legate de temperatura ca factor de vegetaţie şi metodele
de reglare a regimului termic al solului;
- trecerea în revistă a aspectelor legate de lumina ca factor de vegetaţie şi metodele
agrotehnice de dirijare a factorului lumină;
- fixarea principalelor aspecte legate de aer ca factor de vegetaţie şi metode de dirijare a
regimului de aer al solului;
- stabilirea principalelor aspecte legate de apă ca factor de vegetaţie şi metodele
agrotehnice de dirijare a factorului apă;
- trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte legate de elementele nutritive ca
factor de vegetaţie şi metodele agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie a
plantelor;
- precizarea principalelor aspecte legate de activitatea biologică din sol, influenţa
plantelor asupra microorganismelor din sol şi influenţa microorganismelor asupra
vieţii plantelor;
- fixarea principalelor aspecte legate de interacţiunea dintre producţie şi factorii de
vegetaţie.
Timpul alocat temei: 7 ore
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti;

11
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

2.1. Căldura ca factor de vegetaţie

Căldura condiţionează toate procesele vitale ce se petrec în plantă:


fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia ap ei şi elementelor nutritive,
metabolizarea substanţelor, creşterea şi dezvoltarea etc.
Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de căldură este un factor hotărâtor în
cultivarea plantelor. Pentru fiecare specie, soi sau hibrid cultivat, există un nivel
minim de temperatură ce trebuie atins pentru germinarea seminţelor sau pornirea
în vegetaţie a mugurilor şi un nivel maxim de temperatură la care creşterea şi
dezvoltarea plantelor încetează.
Între aceste două limite există un optim de temperatură denumit şi
“optimum armonic” şi reprezintă nivelul de temperatură la care toate procesele
biochimice şi fiziologice se desfăşoară cu intensitate mare şi în raporturi
echilibrate.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, plantele se împart în trei grupe:
plante microterme, adaptate la temperaturi cuprinse între 0 -15 o C; plante
mezoterme, adaptate la temperaturi cuprinse între 10 -40 o C şi plante megaterme,
adaptate la temperaturi mai mari de 40 o C.
Majoritatea plantelor agricole din zona temperată aparţin grupei
mezoterme.
Cerinţele plantelor cultivate faţă de temperatură, sunt diferite pe parcursul
perioadei de vegetaţie. Pentru practica agricolă este necesar să se cunoască
temperatura maximă de germinaţie (tabelul 1), întrucât la culturile de primăvară,
aceasta determină începerea semănatului. După semănat cerinţele plantelor faţă de
temperatură cresc, astfel că pentru înflorit şi fructificare sunt necesare
temperaturi optime. Temperaturile prea ridicate, reduc randamentul fotosintezei şi
determină ofilirea plantelor, împiedică polenizarea, favorizează căderea florilor şi
deci o slabă fructificare.

12
Tabelul 2.1
Temperatura minimă de germinare la diferite culturi de câmp şi
legumicole
Culturi de câmp Temperatura o C Culturi Temperatura o C
legumicole
1. Grâu 1-2 1. Salată 2-3
2. Orz 1-2 2. Ridiche 2-3
3. Secară 1-2 3. Spanac 3-4
4. Ovăz 1-2 4. Varză 3-4
5. Lucernă 1 5. Ceapă 2-5
6. Mazăre 1-3 6. Morcov 4-5
7. Sfeclă 3-4 7. Tomate 12-13
8. Cartof 5-6 8. Ardei 14
9. Floarea 5-6 9. Castravete 14
soarelui
10. Porumb 8-10 10. Dovlecel 14
11. Soia 8-10 11. Pepene 14
12. Sorg 12 12. Vinete 14-15

La cerealele de toamnă, temperatura are o mare influenţă asupra trecerii din


forma vegetativă în faza reproductivă. Pentru acest lucru tinerele plante trebuie să
parcurgă un interval de timp în perioada de iarnă cu temperaturi scăzute, stadiu
cunoscut sub numele de vernalizare (iarovizare).
În general plantele sunt adaptate şi răspund favorabil la alternanţa dintre
temperatura diurnă şi cea nocturnă care este cu aproximativ 4-8 o C mai mică. În
felul acesta în timpul nopţii, din lipsă de lumină este împiedicată alungirea
tulpinilor, sunt metabolizate substanţele asimilate iar la unele specii se realizează
o mai bună fecundare a florilor.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt exprimate prin consumul de
căldură sau “constanta termică a plantei” ce reprezintă suma temperaturil or medii
zilnice, mai mari de 0 o C ce se înregistrează de la semănat până la maturitatea
deplină a plantelor.
Pentru zonarea culturilor îndeosebi a celor cu cerinţe ridicate faţă de
căldură se impune o analiză mai profundă ce constă în însumarea temperaturilor
utile din perioada de vegetaţie (mai mari decât temperatura minimă de g erminare)
numită şi:”grade termice utile” pentru creştere (tabelul 2). Tot în acest scop se va
avea în vedere, variaţiile mari de temperatură şi mai ales temperaturile ex treme:
ultimul şi primul îngheţ, ultima şi prima brumă ş.a.

13
Tabelul 2.2
Suma gradelor de temperatură utilă (S.G.T.U.)
la principalele plante cultivate (după P. Guș, 1998)
Planta S.G.T.U. Planta S.G.T.U.
Mazăre 1352-1900 Floarea soarelui 1700-2500
Secară de toamnă 1700-2126 Porumb 1200-3200
Grâu de toamnă 2000-2300 Mei 1800-2500
Ovăz 1990-2310 Orez 2200-3000
Cartofi 1300-3000 Sorg 2000-5000
Sfeclă 2400-3700 Soia 2000-3000

În sol temperatura are o influenţă deosebită asupra proceselor chimice şi


biologice. Astfel, solubilitatea sărurilor nutritive, oxidările, schimbul de gaze,
trecerea fosforului şi potasiului din forme neschimbabile în forme schimbab ile
sunt direct proporţionale cu creşterea temperaturii. Majoritatea reacţiilor chimice
şi biochimice din sol precum şi absorbţia apei şi elementelor nutritive de către
plante se desfăşoară cu intensitate dublă când temperatura solului este de peste
10 o C. Activitatea microorganismelor folositoare din sol, cele care descompun
substanţele organice nitrificatoare, fixatoare de azot etc. se desfăşoară cel mai
bine la temperaturi cuprinse între 25-35 o C (C. Pintilie, 1985; Gh. Budoi, 1996).
Temperatura influenţează favorabil şi calitatea producţiei.
Grânele din zonele cu climate mai secetoase şi temperaturi mai ridicate sunt
mai bogate în substanţe proteice decât grânele din climate oceanice.
La sfecla de zahăr, acumularea zahărului practic încetează la temperatu ra
de 5-6 o C (P. Gus, 1998).
Metode de reglare a regimului termic al solului
În general, în perioada de vegetaţie a culturilor temperaturile din sol sunt
mai mici cu 3-6 o C şi cu o variaţie mai redusă decât temperaturile din aer.
Eliminarea excesului de apă
Temperatura din sol este influenţată direct de: conţinutul în apă, conţinutul
în aer, raportul apă/aer, componentele minerale şi organice. Astfel apa are
capacitatea calorică mare (tabelul 3), componentele minerale şi organice cu
capacitate calorică mijlocie, iar aerul are capacitate calorică foarte mică. Un sol
uscat şi afânat se încălzeşte mai repede în primăvară decât un sol umed şi tasat
dar se răceşte mai repede în toamnă.

14
Tabelul 2.3
Capacitatea şi conductibilitatea calorică
a principalelor componente ale solului
Componenta Capacitatea calorică Conductibilitatea
calorică
Apă 1,00 0,0014
Aer 0,00036 0,00005
Nisip 0,52 0,019
Argilă 0,58 0,004
Humus 0,6 0,0003
Calcar 0,58 0,009

Pe solurile umede este necesar să se regleze regimul aerohidric pr in lucrări


de afânare adâncă, drenaj, şanţuri de scurgere etc.
Eliminarea excesului de apă grăbeşte încălzirea solului.
Îngrăşămintele organice. Prin descompunerea gunoiului de grajd şi a
resturilor organice se eliberează în sol mari cantităţi de energie c alorică; proces
ce stă la baza încălzirii răsadniţelor. În câmp, resturile organice rămase la
suprafaţa solului împiedică schimbul de temperatură dintre sol şi aerul atmosferic
şi fac ca solul să se răcească mai greu.
Mulcirea solului. Prin acoperirea solului cu mraniţă, turbă sau folii de
plastic se favorizează încălzirea solului şi în acelaşi timp se împiedică evaporarea
apei..
Reţinerea zăpezii. Zăpada are conductibilitate termică redusă iar reţinerea
ei, cu ajutorul parazăpezilor, pe culturile de toamnă protejează plantele de
temperaturile scăzute din timpul iernii.
Irigarea. Prin irigare solul se încălzeşte sau se răceşte în funcţie de
temperatura apei folosită la irigat. Acest aspect are importanţă deosebită în
obţinerea de legume timpurii.
Semănatul sau plantatul pe biloane. Pe biloane, solul este mai uscat, prin
scurgerea apei la baza bilonului, temperatura creşte repede iar înfiinţarea culturii
se poate face mai devreme decât pe un teren nebilonat.
Distrugerea buruienilor. Pe terenurile îmburuienate temperatura solului
este mai mică cu 2-3 o C decât în cele corect întreţinute.
Plantarea de perdele de protecţie. Acestea aşezate în calea vântului
dominant, micşorează viteza curenţilor de aer reci de la suprafaţa solului şi
favorizează depunerea zăpezii pe culturi.

15
În spaţiile acoperite (sere, solarii sau răsadniţe), solul poate fi încălzit
folosind diferite surse: apă caldă de la unele întreprinderi, apele geotermale,
bateriile solare, biogazul etc.
Culoarea solului precum şi expoziţia solului au importanţă în încălzirea
solului. Solurile închise la culoare se încălzesc mai repede şi acumulează mai
multă căldură decât cele deschise la culoare. Solurile cu expoziţia sudică se
usucă şi se încălzesc mai repede decât cele nordice. Aceste aspecte prezintă
importanţă deosebită pentru semănatul culturilor în primăvară şi zonarea speciilor
mai pretenţioasă la căldură.

TEST DE EVALUARE
1. Ce importanţă are căldura în viaţa plantelor?
Răspuns: Căldura condiţionează toate procesele vitale ce se petrec în
plantă: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive,
metabolizarea substanţelor, creşterea şi dezvoltarea plantelor.
2. Care sunt cerinţele plantelor cultivate faţă de temperatură?
3. Care sunt metodele de reglare a regimului termic al solu lui?

2.2. Lumina ca factor de vegetaţie


Lumina este absolut necesară tuturor plantelor verzi. Ea condiţionează
fotosinteza, cel mai important proces din biosferă prin care o parte din energia
solară este acumulată sub formă de energie potenţială în plant ă.
În prezenţa luminii, a bioxidului de carbon procurat din aer de către frunze
şi împreună cu apa şi sărurile minerale absorbite de rădăcinile plantelor, clorofila
sintetizează substanţele organice (monozaharide apoi polizaharide).
Din cantitatea totală de energie luminoasă ce vine de la soare plantele
folosesc numai 1-5 %. Energia folosită efectiv în procesul de fotosinteză poartă
numele de “coeficient de utilizare a energiei luminoase” şi variază în funcţie de
specia cultivată.
După C, Pintilie (1989) coeficientul de utilizare a energiei luminoase este
de 4,5 % la floarea soarelui, 2,5 % la porumb, 3,26 % la grâu, 3,02 % la cartof,
2,12 % la sfeclă de zahăr şi 2,6 % la secară.

16
Activitatea clorofiliană este influenţată de durata de strălucire a soarelui
sau durata iluminării, intensitatea luminii şi calitatea ei.
Durata de strălucire a soarelui depinde de latitudine, nebulozitate,
anotimp, expoziţia versantului. Din acest punct de vedere plantele se împart în
două grupe:
- plante de zi scurtă, care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi scurtă:
porumbul, sorgul, soia, orzul, tutunul, vinetele, unele specii de fasole etc.
- plante de zi lungă, care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi lungă:
grâul, orzul, ovăzul, mazărea, inul, lucerna, trifoiul, varz a, salata, morcovul,
ridichea etc.
În prezent, aproape la toate speciile cultivate există soiuri sau hibrizi mai
puţin sensibili din punct de vedere fotoperiodic, ca rezultat al selecţiei ce a
permis extinderea arealului de cultivare a speciei.
Intensitatea luminii este dată de numărul de unităţi luminoase ce se
transmit de la o sursă (soarele) pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp.
Lumina intensă influenţează favorabil înfrăţirea, înflorirea, fructificarea,
rezistenţa la cădere şi calitatea fructelo r şi legumelor.
Lumina slabă provoacă etiolarea plantelor şi chiar căderea lor. Determină
scăderea conţinutului în substanţe proteice din boabele de cereale, conţinutul în
zahăr din fructe, struguri şi din rădăcinile de sfeclă de zahăr, scăderea
conţinutului de grăsimi în plantele oleaginoase etc. În lipsa luminii în scurt timp
plantele pier.
Calitatea luminii se referă la spectrul razelor de lumină ce o compun.
- radiaţiile vizibile (roşii, orange, galbene, verzi, albastre şi violete)
reprezintă aproximativ 50 % din energia luminoasă;
- radiaţiile ultraviolete sunt invizibile şi reprezintă 1 % din energia
luminoasă;
- radiaţiile infraroşii sunt invizibile, produc căldură şi reprezintă
aproximativ 49 % din energia luminoasă.
Radiaţiile roşii şi galbene au cea mai mare influenţă asupra fotosintezei iar
cele ultraviolete sunt dăunătoare. Cunoaşterea acestor aspecte prezintă importanţă
mai ales în spaţiile acoperite (sere şi solarii) unde se pot realiza condiţii ce
favorizează o parte din radiaţii în funcţie de scopul urmărit.

17
Metode agrotehnice de dirijare a factorului lumină :
- zonarea culturilor, acţiune ce are ca scop amplasarea culturilor în funcţie
de cerinţele lor faţă de lumină;
- cultivarea de soiuri şi hibrizi cu potenţial ridicat de utilizare a en ergiei
luminoase;
- semănatul culturilor la densitatea şi distanţa optimă între rânduri;
- orientarea rândurilor de viţă de vie, pomi fructiferi dar şi la unele culturi
de câmp, pe direcţia nord-sud, pentru a fi uniform iluminate;
- combaterea buruienilor pentru a nu umbri plantele de cultură;
- tăierile la pomi, viţă de vie, copilitul şi cârnitul la unele plante ce
elimină autoumbrirea;
- aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice ce determină sporirea
masei foliare;
- creşterea conţinutului în CO 2 ce stimulează fotosinteza şi indirect
utilizarea energiei luminoase, lucru posibil numai în spaţiile protejate.

TEST DE EVALUARE

1. Ce importanţă are lumina în viaţa plantelor?


Răspuns: Lumina condiţionează fotosinteza, cel mai important proces din
biosferă prin care o parte din energia solară este acumulată sub formă de energie
potenţială în plantă. În prezenţa luminii, a bioxidului de carbon procurat din aer
de către frunze şi împreună cu apa şi sărurile minerale absorbite de rădăcinile
plantelor, clorofila sintetizează substanţele organice (monozaharide apoi
polizaharide).
2. Care sunt metodele agrotehnice de dirijare a factorului lumină?

2.3. Aerul ca factor de vegetaţie


Aerul este un amestec din mai multe gaze, în proporţii diferite, la care se
adaugă şi alte particule lichide şi solide. Principalele componente ale aerului sunt:
azotul 78,2 %, oxigenul 20,8 %, argonul 0,8 %, bioxidul de carbon 0,03 %, vapori
de apă ş.a.

18
Pentru plante prezintă importanţă atât aerul atmosferic cât şi aerul din sol.
În sol datorită proceselor biologice şi fizico -chimice ce se petrec, proporţia
componentelor aerului diferă faţă de cea din atmosferă astfel : creşte conţinutul în
azot cu până la 0,7-0,8 %, scade conţinutul în oxigen cu până la 0,5 -0,6 %, iar
conţinutul în bioxid de carbon creşte de 10-30 ori, ajungând până la 1 %.
Aerul din sol ocupă spaţiul poros lăsat liber de către apă. Volumul aerului
creşte sau scade în funcţie de umiditatea solului.
Un rol important în primenirea aerului din sol îl au curenţii de aer (vântul ).
Ei modifică temperatura, intensifică evapotranspiraţia şi modifică umiditatea
solului.
Azotul este un gaz inert atât pentru plante cât şi pentru animale. El este
necesar pentru plante în sinteza substanţelor proteice, dar nu poate fi asimilat în
stare gazoasă. Sub influenţa proceselor chimice şi biochimice, din azotul gazos,
iau naştere compuşi azotaţi şi amoniacali care pot fi absorbiţi de către plante.
Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor, fiind folosit în procesul de
respiraţie pentru oxidarea substanţelor hidrocarbonate, producându -se energia
necesară sintezei substanţelor proteice.
În sol oxigenul este necesar pentru germinarea seminţelor, alungirea
mugurilor, creşterea rădăcinilor, activitatea microorganismelor aerobe ş.a. Pentru
creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, concentraţia de oxigen din aerul din
sol trebuie să fie între 15-20 %. Unele plante suportă pentru perioade scurte
scăderi ale conţinutului de oxigen până la aproape 10 %.
Creşterea rădăcinilor încetează atunci când conţi nutul în oxigen scade sub
5 % (Budoi, 1996).
Bioxidul de carbon. Intensitatea fotosintezei este condiţionată în afară de
lumină şi căldură şi de concentraţia în CO 2 din imediata apropiere a frunzelor
(organelor verzi).
Este cunoscut faptul că la o creştere a conţinutului de CO 2 din atmosferă de
până la 0,12-0,14 %, activitatea fotosintetică se dublează. În spaţiile protejate
îmbogăţirea atmosferei în CO 2 a dus la realizarea de sporuri de producţie de 25-
50% la culturile de: salată, castraveţi şi tomate.
În sol după cum s-a arătat concentraţia de CO 2 este mult mai mare decât în
atmosferă (0,3-0,6 %) şi este determinată de descompunerea materiei organice de

19
către microorgansime. Creşterea concentraţiei de CO 2 peste 1 % devine
dăunătoare pentru plante.
Metode de dirijare a regimului de aer al solului:
- toate lucrările prin care realizăm aeraţia solului (aratul, grăpatul,
distrugerea crustei ş.a.);
- eliminarea excesului de umiditate;
- folosirea de îngrăşăminte organice şi amendamente, cu scopul de a
ameliora starea fizică a solului;
- irigarea, prin care primenim aerul din sol;
- tăvălugirea, necesară pentru solurile excesiv de aerate.

TEST DE EVALUARE

1. Ce importanţa are aerul în viaţa plantelor?


Răspuns: Pentru plante prezintă importanţă atât aerul atmosfer ic cât şi aerul
din sol. Azotul este necesar pentru plante în sinteza substanţelor proteice, dar nu
poate fi asimilat în stare gazoasă. Sub influenţa proceselor chimice şi biochimice,
din azotul gazos, iau naştere compuşi azotaţi şi amoniacali care pot fi absorbiţi de
către plante. Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor, fiind folosit în procesul
de respiraţie pentru oxidarea substanţelor hidrocarbonate, producându -se energia
necesară sintezei substanţelor proteice. Bioxidul de carbon, intensifică şi
condiţionează fotosinteza.
2. Care sunt metodele de dirijare a regimului de aer al solului?

2.4. Apa ca factor de vegetaţie


Apa are un rol deosebit în viaţa plantelor, ea participă direct sau indirect la
toate procesele fiziologice şi biochimice. Cele dou ă componente ale apei,
oxigenul şi hidrogenul, participă într-o proporţie foarte mare în sinteza materiei
organice din plantă. Apa participă la solubilizarea sărurilor nutritive din sol, la
transportul lor în sol şi în plantă, la asimilaţia clorofiliană şi la toate procesele de
biosinteză şi transpiraţie. În sol ea influenţează activitatea microorganismelor,
regimul de aer şi temperatură, creşterea sistemului radicular etc.

20
Cantitatea de apă transpirată de plante pentru a produce o unitate de
substanţă uscată poartă numele de coeficient de transpiraţie. C. Pintilie (1995)
arată că pentru formarea a 3 g de substanţă uscată planta consumă 1000 g de apă,
din care numai 1,5 g intră în cele 3 g, restul se pierde în atmosferă prin
transpiraţie.
Valorile coeficientului de transpiraţie sunt diferite şi variază în funcţie de
planta de cultură, de zonă (tabel 4), de elementele din tehnologia de cultură
(îngrăşat sau neîngrăşat, irigat sau neirigat) etc.
Din punct de vedere al adaptării plantelor faţă de apă, acestea se împart:
xerofite – adaptate să vegeteze în condiţii de secetă (cactuşii); mezofite adaptate
să vegeteze în condiţii moderate de apă (plantele de cultură); hidrofite – adaptate
să vegeteze în condiţii de umiditate excesivă (orezul).
Tabelul 2.4
Coeficientul de transpiraţie la câteva culturi
în funcţie de zonă (după C., Pintilie, 1995)
Cultura Date obţinute din:
Moldova Rusia SUA Germania
Grâu 390 411 513 359
Orz 470 382 534 330
Ovăz 391 431 597 401
Mazăre 306 - 747 292
Porumb 178 239 368 -

Plantele au nevoie de apă pe toată perioada de vegetaţie, dar cerinţele sunt


diferite. Pentru germinare sunt necesare cantităţi moderate de apă şi în stratul
superficial de sol, întrucât boabele absorb apă de la 50 % până la 120 % din
greutatea bobului, în funcţie de specie (tabel 5).
După germinare cerinţele plantelor pentru apă cresc, deoarece în timpul
creşterii prin transpiraţie planta elimină cantităţi mari de apă din sol. Sunt însă
unele faze în care nevoia plantei pentru apă este foarte mare. Ele se numes c faze
critice. La majoritatea plantelor de cultură acestea sunt la formarea organelor
florale şi formarea şi dezvoltarea fructelor.
Cunoaşterea cerinţelor plantelor pentru apă ne ajută în stabilirea
momentului de aplicare a udărilor.

21
Tabelul 2.5
Cantitatea de apă absorbită de seminţele
diferitelor plante de cultură (după C. Pintilie, 1985)
Sămânţa Cantitatea de apă absorbită din
greutatea seminţelor (în %)
Porumb 44,0
Grâu 45,4
Orz 48,2
Lucernă 56,3
Mazăre 106,8
Trifoi roşu 117,5
Sfeclă de zahăr 120,3

Formele de apă din sol


În sol apa se prezintă sub mai multe forme ce se disting prin forţele de
reţinere de către sol.
Apă în stare de vapori. Se găseşte în aerul solului şi provine din evaporarea
apei lichide din sol sau din atmosfera învecinat ă solului.
Sub formă de vapori, apa nu poate fi consumată de plante.
Deplasarea vaporilor de apă în sol este determinată în mare parte de
temperatura acestuia. Vaporii de apă din aerul cald care pătrunde în solul mai rece
condensează, formând apa lichidă. În timpul nopţilor reci de vară, vaporii de apă
se deplasează din profunzime, din straturile mai calde de sol, spre suprafaţă unde,
se condensează datorită straturilor mai reci. Acest aspect este cunoscut sub
numele de roua internă.
Apa legată fizic. Este apa reţinută molecular la suprafaţa particulelor de sol
datorită energiei libere de suprafaţă.
Din această categorie face partea – apa de higroscopicitate (puternic
legată) şi apa peliculară.
Apa de higroscopicitate este reţinută de stratul molecular încep ând cu o
forţă de 10 mii atmosfere până la 50 atmosfere. Această apă nu este utilă pentru
plante. În mod practic întreaga cantitate poate fi eliberată prin uscarea solului la
etuvă la 105 o C.
Un sol uscat la etuvă, introdus într-o atmosferă saturată în vapori de apă, la
temperatura de 25 o C şi în prezenţa unei soluţii de acid sulfuric 10 %, absoarbe
apă până la valoarea higroscopicităţii maxime numit şi coeficient de
hirgroscopicitate.

22
Apa peliculară este reţinută în jurul particulelor de sol cu forţe mai m ici,
cuprinse între 50-0,5 atmosfere. Această apă se mişcă lent în sol dar participă la
procesele de solubilizare a sărurilor şi parţial poate fi utilizată de către plante
(până la 15-25 atm, în funcţie de coeficientul de ofilire al speciei).
Apa liberă. Reprezintă apa ce se află în afara forţelor de adsorbţie ale
particulelor de sol. Există sub două forme: apă capilară şi apă gravitaţională.
Apa capilară are cea mai mare importanţă pentru plante, ocupă spaţiile
capilare (sub 1 mm) ale solului, este reţinut ă cu o forţă de până la 0,5 atm şi se
poate deplasa în toate direcţiile de la zonele mai umede spre cele mai uscate.
Forţele mişcării capilare sunt date de tensiunea superficială a apei. (Apa
umectează pereţii capilari formând un menisc concav). Cu cât cap ilarele sunt mai
fine cu atât şi mişcarea capilară este mai pronunţată determinând şi o ascensiune
capilară mai mare.
Apa gravitaţională se găseşte în sol. în spaţiile necapilare la scurt timp
după precipitaţii sau irigaţii infiltrându -se pe verticală sub acţiunea forţelor
gravitaţionale.
Sursele de apă
Principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, apa de irigaţie, apa freatică,
apa provenită din condensarea vaporilor.
Precipitaţiile reprezintă principala sursă de apă. În ţara noastră cad în
medie 640 mm precipitaţii anual. Repartizarea lor nu este uniformă, în zonele
montane cad peste 1000 mm, iar în sudul ţării între 350 -550 mm. Lunile cele mai
ploioase ale anului sunt mai şi iunie iar cele mai secetoase august şi septembrie.
Apa de irigaţie. Prin irigare aprovizionăm solul cu apă, în perioadele
secetoase cu scopul de a salva sau de a obţine producţii suplimentare.
Aprovizionarea solului cu apă prin irigare se face cel mai adesea până la
capacitatea capilară a solului.
Apa folosită la irigat provine din lacuri, bazine de acumulare, râuri sau din
pânza freatică. Trebuie să fie curată să nu conţină substanţe chimice sau săruri
minerale peste 2 g/l.
Apa din pânza de apă freatică este utilă plantelor numai pe solurile cu
aport freatic (atunci când se găseşte la mică adâncime, 2-6 m). În perioadele de
secetă prin ascensiune capilară apa urcă în stratul de sol şi poate aproviziona
sistemul radicular al plantelor.

23
Înălţimea de urcare a apei în stratul de sol este influenţată de textura
solului.
Solurile nisipoase (grosiere) au ascensiune capilară mică comparativ cu
solurile cu un conţinut ridicat de argilă şi bine structurate.
Apa provenită din condensarea vaporilor se poate acumula în sol în
cantităţi mici în special în nopţile reci de vară. Are o importanţă mică în
aprovizionarea plantelor cu apă dar în perioadele secetoase ajută plantele să
traverseze scurtele perioade de secetă.
Măsuri de dirijare a regimului de apă al solului
Prin măsuri agrotehnice şi ameliorative putem influenţa regimul de apă al
solului pentru a satisface cerinţele plantelor astfel:
- Prin creşterea porozităţii, un sol poate să înmagazineze mai multă apă.
Acest lucru se poate realiza prin lucrările solului (arat, afânat adânc ş.a.).
- Aplicarea îngrăşămintelor organice, amendamente, cultivar ea de ierburi
perene cu scopul de a ameliora structura solului şi de a mări porozitatea şi
permeabilitatea.
- Stoparea evaporării apei din sol: nivelarea solului primăvara cât mai
devreme, distrugerea crustei, mulcirea solului cu diferite materiale, praşil e
manuale şi mecanice, dezmiriştitul ş.a.
- Distrugerea buruienilor, plante concurente la apa din sol
- Respectarea tehnologiei de cultură: stabilirea unei rotaţii raţionale,
semănatul la timp şi densitatea optimă ş.a.
- Cultivarea de specii, soiuri şi hibrizi mai rezistente la secetă.
- Amplasarea de perdele forestiere de protecţie pentru a opri viteza
vânturilor şi ca urmare se diminuează procesul de evapotranspiraţie.
- Pe solurile umede se va urmări eliminarea excesului de umiditate (prin
afânare adâncă, desecare, drenaj etc).

TEST DE EVALUARE

1. Ce importanţă are apa în viaţa plantelor?


Răspuns: Apa participă la solubilizarea sărurilor nutritive din sol, la
transportul lor în sol şi în plantă, la asimilaţia clorofiliană şi la toate procesele de

24
biosinteză şi transpiraţie. În sol ea influenţează activitatea microorganismelor ,
regimul de aer şi temperatură şi creşterea sistemului radicular.
2. Care sunt formele de apă din sol?
3. Care sunt sursele de aprovizionare a solului cu apă?
4. Enumeraţi măsurile de dirijare a regimului de apă al solului?

2.5. Elementele nutritive ca factor de vegetaţie


Din cele 40-60 de elemente care se găsesc în ţesutul plantelor s -a stabilit că
cel puţin 16 sunt elemente esenţiale în nutriţia plantelor. Trei dintre acestea sunt
luate din aer şi apă (carbon, oxigen şi hidrogen) iar restul de elemente sunt luate
din sol.
Solul ca mediu de viaţă pentru creşterea sistemului radicular, reprezintă şi
principala sursă de elemente nutritive.
Elementele nutritive din sol se află sub formă de com puşi minerali sau în
diferite combinaţii organice iar pentru a putea fi absorbite de plante ele trebuie să
se găsească în forme accesibile.
Unele elemente nutritive sunt necesare plantelor în cantităţi mai mari şi se
numesc macroelemente (azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful),
altele în cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (manganul, cuprul, zincul,
molibdenul, borul, clorul şi fierul).
Cantitatea de elemente nutritive puse la dispoziţia plantelor este
determinată de volumul edafic util al solului, conţinutul în humus, textura,
structura şi componentele chimice, îndeosebi starea de saturaţie în baze şi reacţia
solului (P. Guş, 1998).
Azotul intră în compoziţia substanţelor proteice. În sol el se află
înmagazinat în mare parte în macromolecula de humus. O bună aprovizionare cu
azot determină o creştere rapidă a plantelor. Excesul întârzie maturitatea iar
insuficienţa determină o creştere înceată, îngălbenirea frunzelor şi producţii mici.
Fosforul se găseşte în plante în compuşi or ganici şi anorganici. În sol se
află atât în compuşi minerali cât şi în materia organică. Plantele pot folosi numai
formele uşor solubile. Fosforul în cantitate suficientă în sol influenţează
germinaţia seminţelor, înfrăţirea cerealelor, stimulează fructif icarea şi grăbeşte
maturitatea.

25
Potasiul are o importanţă esenţială în creşterea, înflorirea şi fructificarea
plantelor. În sol se găseşte aproape în exclusivitate în compuşi minerali. Buna
aprovizionare a plantelor cu potasiu determină o bună dezvoltare a plantei,
rezistenţă la ger, boli, dăunători şi cădere, micşorează transpiraţia şi asigură o mai
bună calitate a produselor.
Rolul elementelor chimice este amplu studiat la disciplina de Agrochimie.
Principalele metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie a
plantelor sunt: folosirea îngrăşămintelor, rotaţia culturilor, lucrările solului şi
combaterea buruienilor.
- Folosirea îngrăşămintelor chimice şi organice au rolul de a completa şi de
a corela necesarul de elemente nutritive din sol în scopul re alizării unei producţii
mai mari şi de calitate mai bună.
- Rotaţia culturilor, cu scopul de a aranja culturile în succesiune încât
fiecare să beneficieze de o bună plantă premergătoare.
- Lucrările solului favorizează descompunerea substanţelor organice,
trecerea compuşilor minerali în forme uşor asimilabile, favorizează dezvoltarea
sistemului radicular, încorporarea îngrăşămintelor chimice şi organice şi
stimulează activitatea microorganismelor fixatoare de azot.
- Combaterea buruienilor, întrucât acestea consumă cantităţi mari din
elementele nutritive din sol, făcând concurenţă plantelor de cultură.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt principalele metode agrotehnice de reglare a regimului de


nutriţie a plantelor ?
Răspuns: Folosirea îngrăşămintelor chimice şi organice. Rotaţia culturilor
cu scopul de a aranja culturile în succesiune încât fiecare să beneficieze de o bună
plantă premergătoare. Lucrările solului care favorizează descompunerea
substanţelor organice, trecerea compuşilor minerali în forme uşor asimilabile,
favorizează dezvoltarea sistemului radcular, încorporarea îngrăşămintelor chimice
şi organice şi stimulează activitatea microorganismelor fixatoare de azot.
Combaterea buruienilor, întrucât acestea consumă cantităţi mari din elementele
nutritive din sol.

26
2.6. Factorii biologici
În sol procesele biologice sunt deosebit de vaste şi complexe şi afectează
atât materia organică cât şi cea minerală.
Prin activitatea microorganismelor, materia organică provenită de la
organismele superioare este transformată pri n descompunere în compuşi proprii
solului.
O parte din microorganisme au capacitatea de a fixa azotul atmosferic în
corpul lor iar altele pe cale simbiotică. Transformarea reziduurilor şi depoluarea
chimică a solului este realizată în foarte mare parte de activitatea biologică din
sol. În lipsa microorganismelor nu ar mai avea loc circuitul materiei în natură.
În cursul de faţă se prezintă sumar numai unele aspecte ce au importanţă în
fundamentarea măsurilor agrotehnice.
Activitatea biologică din sol
În sol se află numeroase şi variate organisme vii. Numărul şi activitatea lor
sunt influenţate direct de condiţiile de hrană, temperatură, umiditate, aeraţie,
reacţia solului, sănătatea solului ş.a.
Vieţuitoarele din sol aparţin atât florei cât şi faunei şi su nt grupate:
- microflora: bacterii, actinomicete, ciuperci, alge;
- macroflora: organele subterane ale plantelor;
- microfauna: protozoarele (rhizopode, flagelate, ciliate);
- macrofauna: viermi laţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide,
insecte vertebrate.
Microflora solului desfăşoară cea mai importantă activitate în sol, cu rol în
formarea humusului, în descompunerea substanţelor organice vegetale şi animale
moarte din sol până la produse finale ca CO 2 , H 2 O, H 2 S, NH 3 , săruri de Ca, Mg,
K, S etc. Microorganismele autotrofe, la fel ca plantele verzi participă la
transformarea substanţelor minerale în substanţe organice.
După Clark (citat de Budoi; 1996) într-un gram de sol din stratul arabil sunt
în medie: 1 miliard de bacterii, 10 milioane de actinomicete, 1 milion de ciuperci
şi 100 mii de alge; cu o biomasă totală de 2110 kg/ha.
Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu dimensiuni de ordinul micronilor.
Se înmulţesc foarte repede prin diviziune celulară în aproximativ 20 minute.
După modul de hrănire bacteriile se împart în două grupe:

27
- bacterii autotrofe care folosesc ca sursă de carbon, bioxidul de carbon sau
carbonaţii şi azotatul din amoniac sau alţi compuşi anorganici ai azotatului;
- bacterii heterotrofe care folosesc carbonul din compuşii organici şi azotul
din diferite substanţe organice, anorganice sau din atmosferă. Aceste bacterii
descompun materia organică participând la humificarea sau mineralizarea ei.
Unele dintre acestea sunt fixatoare de azot Rhixobium sp., Azotobacter
chroococcum.
Actinomicetele sunt organisme unicelulare dar spre deosebire de bacterii au
miceliul ramificat. Ele fac trecerea de la bacterii la ciuperci. Majoritatea sunt
aerobe. Sunt organisme heterotrofe şi desfăşoară o intensă activitate în
descompunerea substanţelor organice şi depoluarea solului. Unele produc
substanţe aromatice, vitamine, pigmenţi, antibiotice iar altele au efect patogen
pentru plantele superioare.
Ciupercile sunt plante talofite unicelulare şi pluricelulare. Corpul
ciupercilor sau miceliul este format din filamente simple sau ramificate, numite
hife. Ele sunt organisme heterogene, nu au clorofilă, sunt saprofite (se hrănesc cu
materie organică vegetală sau animală în descompunere), parazite şi simbiotice.
Ciupercile saprofite participă la descompunerea substanţelor organice. O
parte din cele parazite sunt agenţi patogeni ai plantelor.
Ciupercile simbiotice trăiesc pe rădăcinile unor plante (pin, orhidee, unele
specii lemnoase din familia Gramineae, Solonaceae ş.a.), fenomen numit micoriză
prin care planta aprovizionează ciuperca cu glucide, iar ciuperca aprovizionează
planta cu substanţe asimilabile cu azot.
Algele sunt plante microscopice, au clorofilă şi îşi sintetizează materia
organică. Se găsesc de regulă la suprafaţa solului întrucât a u nevoie de lumină.
Algele contribuie la acumularea de materie organică din sol, la oxigenarea solului
şi favorizează dezvoltarea unor ciuperci.
Macroflora solului reprezentată prin sistemul radicular şi tulpinile
subterane ale plantelor. Contribuie la ref acerea materiei organice din sol (humus),
la solubilizarea unor compuşi minerali, îmbunătăţeşte drenajul şi reface structura
solului. Rădăcinile plantelor elimină în sol CO 2 , fermenţi, zaharuri, acizi organici,
vitamine etc. care influenţează în mare măsur ă activitatea biologică din sol.
Microfauna solului este reprezentată de protozoare. Ele sunt animale
unicelulare, microscopice, trăiesc liber în solul umed sau parazitează

28
metazoarele. Se găsesc în număr mare în stratul superficial de sol (până la
100.000 indivizi la 1 g sol umed şi fertil).
Se hrănesc cu microflora solului, în special cu bacterii. Unele protozoare
distrug şi anumiţi agenţi patogeni.
Macrofauna solului. Metazoarele sunt animale pluricelulare. Contribuie la
mineralizarea materiei organice din sol, amestecarea mecanică a solului,
ameliorarea porozităţii şi îmbunătăţirea drenajului intern. Unele sunt dăunătoare,
pătrund în rădăcinile plantelor hrănindu -se cu sucul celular al plantelor
(nematodele) sau distrug plantele în întregime (coropişniţa, viermele sârmă,
gândacul ghebos, gândacul de Colorado etc), altele sunt folositoare.
Un rol important îl au lumbricidele. Pentru zonele noastre cea mai
răspândită este râma comună (Lumbricus terrestris). Numărul lor variază foarte
mult în funcţie de materia organică din sol, temperatura solului, umiditatea lui ş.a.
ajungând până la 400 indivizi/m 2 cu o biomasă de până la 200 g/m 2 . Râmele au
activitate sezonieră în stratul superficial de sol, primăvara şi toamna şi migrează
în profunzime în celelalte anotimpuri.
Se hrănesc cu materie organică pe care o preiau din sol sau de la suprafaţă
împreună cu mari cantităţi de sol. Anual trec prin corpul râmelor între 300 -400
t/ha.
Au mare rol în amestecarea materiei organice din sol, în formarea de
complexe argilo-humice hidrosolubile, în aeraţia şi drenarea solului.
Influenţa plantelor asupra microroganismelor din sol
Între rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol se stabilesc legături
complexe atât pe perioada de vegetaţie cât şi după moartea acestora.
De-a lungul perioadei de vegetaţie, plantele elimină în sol prin sistemul
radicular acizi organici, zaharuri, fermenţi, vitamine, ioni de K, Ca, PO 4 etc. ce
constituie sursă de hrană şi energie pentru microorganisme.
În imediata apropriere a sistemului radic ular (rizosferă) datorită acestor
secreţii, microorganismele se înmulţesc foarte mult ajungând la un număr mai
mare de câteva sute de ori, decât în edafosferă (sol fără rădăcini).
Pentru a limita înmulţirea exagerată a microorganismelor din rizosferă ce ar
putea duce la sufocarea rădăcinilor, planta elimină şi multe fitoncide (uleiuri
eterice, aldehide, glucozide etc) ce au rol de tampon. În anumite situaţii între
plantă şi microorganisme se stabilesc relaţii de simbioză şi micoriză.

29
După moartea plantei, sistemul radicular precum şi resturile vegetale
reprezintă mediu de creştere şi înmulţire pentru microorganismele heterotrofe din
sol.
Influenţa microorganismelor asupra vieţii plantelor
Sub acţiunea microorganismelor, materia organică este descompusă,
transformată în humus iar o altă parte în produse finale care pot fi din nou
asimilate de plante.
Microorganismele contribuie la trecerea compuşilor minerali din forme
greu solubile în forme solubile şi accesibile plantelor.
Au un mare rol în aprovizionarea plantelor cu azot, prin fixarea azotului
atmosferic şi prin eliberarea azotului din materia organică în forme uşor
asimilabile.
Microorganismele autotrofe contribuie la acumularea din materie organică
în sol şi îmbogăţesc aerul din sol în oxigen (algele).
Au mare importanţă în menţinerea fertilităţii şi depoluarea solului.
Relaţiile între microorganisme şi plantele de cultură sunt deosebit de ample
şi sunt bine studiate în cursul de Microbiologia solului .

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt vieţuitoarele întâlnite în sol?


Răspuns: Vieţuitoarele din sol aparţin atât florei cât şi faunei şi sunt grupate:
- microflora: bacterii, actinomicete, ciuperci, alge;
- macroflora: organele subterane ale plantelor;
- microfauna: protozoarele (rhizopode, flagelate, ciliate);
- macrofauna: viermi laţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide,
insecte vertebrate.
2. Ce rol are râma comună (Lumbricus terrestris)?
3. Cum influenţează plantele activitatea microorganismelor din sol ?
4. Cum influenţează microorganismele viaţa plantelor?

30
2.7. Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie
(Legile producţiei agricole)
Între factorii de vegetaţie şi plantele de cultură există o interacţiune
complexă şi numai înţelegerea corectă a acestei legături poate să ducă la
elaborarea unor măsuri ştiinţifice de sporirea producţiei (C. Pintilie, 1985).
Justus von Liebig (1803-1873) în cercetările sale asupra elementelor
nutritive din sol arată în 1855 că, elementul care lipseşte în întregime sau nu se
află în cantitate suficientă împiedică celelalte substanţe nutritive să -şi exercite
efectul lor sau cel puţin micşorează influenţa lor.
Numeroase cercetări ce au avut ca scop interacţiunea între factorii de
vegetaţie şi relaţiile dintre aceştia şi plantele de cultură au dus la elaborarea
următoarelor legi: minimului, maximului şi optimului.
Legea minimului arată că atunci când un factor de vegetaţie se află în
cantitate minimă sau lipseşte, dezvoltarea plantelor şi deci mărimea recoltelor
depinde de starea acestuia (H. Hellriegel, 1831-1895).
Legea maximului susţine că atunci când un factor de vegetaţie se află în
cantitate prea mare, el influenţează nefavorabil creşterea plantelor, scade recolta
sau produce chiar moartea plantelor (Wolny).
Legea optimului formulată de G. Liebscher arată că cea mai mare recoltă se
obţine atunci când factorul cercetat se află în optim.
Gh. Ionescu – Siseşti în anul 1947 formulează legea proporţiilor armonice
în care arată că pentru a obţine o producţie maximă, factorii de vegetaţie trebuie
să fie într-un anumit raport determinat.
Gh. Budoi (1996) prezintă principalele legi ce stau la baza interacţiunilor
dintre producţie şi factorii de vegetaţie în scopul elaborării complexului de măsuri
necesare progresului agriculturii: Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de
vegetaţie, Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie şi Legea factorului
limitativ al producţiei.
Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie. Această lege arată
că din punct de vedere fiziologic (calit ativ) toţi factorii de vegetaţie sunt egali şi
nu se pot înlocui unul pe altul, de exemplu apa cu elementele nutritive etc. Din
punct de vedere cantitativ ei nu sunt egali (este nevoie de mai multă apă şi de mai
puţine elemente nutritive). Lipsa unui factor de vegetaţie duce la moartea plantei.

31
Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie. În viaţa plantelor
factorii de vegetaţie nu acţionează izolat ci în complex. Ei se influenţează unul pe
altul în anumite limite (creşterea temperaturii influenţe ază consumul de apă,
fosforul micşorează nevoile plantelor pentru apă, lumina influenţează absorbţia de
elemente nutritive etc.). Cu cât factorii de vegetaţie sunt în raporturi optime, ei
sunt folosiţi mai bine iar producţiile sunt mai mari.
Legea factorului limitativ al producţiei. Producţia poate fi maximă atunci
când factorii vegetativi sunt asiguraţi în optim, în intervalul optim, (conform cu
cerinţele plantelor). Practic, acest lucru este foarte greu de realizat, mai ales în
condiţii de producţie unde factorii de vegetaţie depind în mare măsură de
condiţiile de mediu.
Prezenţa unui factor de vegetaţie, sub intervalul optim sau peste intervalul
optim, influenţează negativ producţia.
Schematic limitarea producţiei poate fi asociată cu reţinerea lichidului într-
un ciubăr cu doage inegale (Fig. 2.1.) fiecare doagă reprezentând un factor de
vegetaţie. Doaga cu înălţimea cea mai mică determină nivelul lichidului (nivelul
producţiei).
Acţionând asupra factorului limitativ (în minim) pentru a -l aduce în
intervalul optim, alt factor rămâne în minim şi limitează producţia.

32
TEST DE EVALUARE

1. În ce constă Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie ?


Răspuns: Această lege arată că din punct de vedere fiziologic (calitati v) toţi
factorii de vegetaţie sunt egali şi nu se pot înlocui unul pe altul.
2. Ce înţelegem prin Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie ?
3. Explicaţi în ce constă Legea factorului limitativ al producţiei?

REZUMATUL TEMEI

Factorii de vegetaţie (factorii ecologici sau factorii naturali) reprezintă


condiţiile de mediu care intervin activ în viaţa plantelor cu influenţe hotărâtoare
asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, cantităţii şi calităţii recoltei.
Factorii de vegetaţie se împart în:
- factori abiotici (lipsiţi de viaţă): căldura, lumina, aerul, apa şi substanţele
nutritive;
- factori biotici (cu viaţă): organismele vii din sol.
Factorii de vegetaţie sunt variabili, ei regăsindu -se pe întreg parcursul anului în
anumite limite de minim şi maxim. Plantele de cultură au cerinţe diferite faţă de
factorii de vegetaţie iar în anumite limite fermierul poate regla factorii de
vegetaţie spre valori optime, în funcţie de specie, soi sau hibrid şi perioada de
vegetaţie. Gradul de satisfacere faţă de factorii de vegetaţie precum şi
interdependenţa acestora condiţionează cantitativ şi calitativ producţia.
Metodele de reglare a regimului termic al solului sunt: eliminarea excesului
de apă din sol, folosirea îngrăşămintelor organice, mulcirea solului, reţinerea
zăpezii pe culturi, irigtul, semănatul sau plantatul pe biloane, distrugerea
buruienilor, plantarea de perdele de protecţie. În spaţiile acoperite solul poate fi
încălzit folosind diferite surse: apă caldă de la unele întreprinderi, ape le
geotermale, bateriile solare şi biogazul. Îcălzirea solului depinde de culoarea
solului şi expoziţia versantului.
Principalele măsuri de sporire a folosirii luminii sunt: zonarea culturilor în
funcţie de cerinţele lor faţă de lumină; cultivarea de soiuri şi hibrizi cu potenţial
ridicat de utilizare a energiei luminoase; semănatul culturilor la densitatea şi
distanţa optimă între rânduri; orientarea rândurilor de viţă de vie, pomi fructiferi

33
pe direcţia nord-sud, pentru a fi uniform iluminate; combaterea buruienilor;
tăierile la pomi, viţă de vie, copilitul şi cârnitul la unele plante, se elimină
autoumbrirea; aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice; creşterea
conţinutului în CO 2 în spaţiile protejate.
Metodele de dirijare a regimului de aer al solului sunt: toate lucrările prin
care realizăm aeraţia solului, eliminarea excesului de umiditate, folosirea de
îngrăşăminte organice şi amendamente, irigarea şi tăvălugirea.
Măsurile de dirijare a regimului de apă al solului sunt: creşterea porozităţii
solului, aplicarea îngrăşămintelor organice, amendamente, cultivarea de ierburi
perene, stoparea evaporării apei din sol, distrugerea buruienilor, respectarea
tehnologiei de cultură, cultivarea de specii, soiuri şi hibrizi mai rezistente la
secetă, amplasarea de perdele forestiere de protecţie, eliminarea excesului de
umiditate.
Principalele metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie a
plantelor sunt: folosirea îngrăşămintelor, rotaţia culturilor, lucrările solului şi
combaterea buruienilor.
Prin activitatea microorganismelor din sol materia organică provenită de la
organismele superioare este transformată prin descompunere în compuşi proprii
solului.
Pentru a obţine producţii maxime, factorii de vegetaţie trebuie să se
regăsească în viaţa plantelor în optim, conform cerinţelor plantelor.

34
TEST RECAPITULATIV

1. Ce importanţă are temperatura în viaţa plantelor?


2. Care sunt cerinţele plantelor cultivate faţă de temperatură?
3. Care sunt metodele de reglare a regimului termic al solului?
4. Ce importanţa are lumina în viaţa plantelor?
5. Care sunt metodele agrotehnice de dirijare a factorului lumină?
6. Ce importanţa are aerul în viaţa plantelor?
7. Care sunt metodele de dirijare a regimului de aer al solului?
8. Ce importanţă are apa în viaţa plantelor?
9. Enumeraţi măsurile de dirijare a regimului de apă al solului?
10. Care sunt principalele metode agrotehnice de reglare a regimului de
nutriţie a plantelor ?
11. Ce rol are râma comună (Lumbricus terrestris)?
12. Explicaţi în ce constă Legea factorului limitativ al producţiei?

35
Tema Nr. 3
FERTILITATEA SOLULUI ŞI METODE
DE AMELIORARE A ACESTEIA

Unităţi de învăţare:
Generalităţi, definiţii, categorii de fertilitate, indicatorii fertilităţii solului, metode de
ameliorare a fertilităţii solului
Obiectivele temei:
- trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte legate de fertilitatea
solului, indicatorii fetilităţii solului şi metode de ameliorare a fertilităţii
solului.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

3.1. Generalităţi. Definiţii


Solul reprezintă corpul natural de la suprafaţa uscatului care conţine
materie vie şi poate asigura creşterea plantelor. Atributul fundamental al solului
este acela de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a face posibilă obţinerea de
producţii vegetale. Această calitate esenţială se datoreşte faptului că, solul este un
mediu fizic, chimic şi biologic, dinamic, care asigură un ansamblu de condiţii
necesare creşterii vegetaţiei naturale şi cultivate, constituind suport pentru plante,
spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă de substanţe nutritive şi apă etc. (Şt.
Puiu, 1980).
Tot autorul arată că însuşirea fundamentală a solului poartă denumirea de
fertilitate iar prin aceasta se înţelege capacitatea solurilor de a pune la dispoziţia
plantelor substanţele nutritive şi apă (permanent, simultan şi în cantităţi
îndestulătoare) şi de a asigura condiţiile fizice, chimice şi biochimice necesare
creşterii acestora, în contextul satisfacer ii şi a celorlalţi factori de vegetaţie.

36
Această însuşire a solului numită fertilitate a fost definită în decursul
dezvoltării ştiinţelor agricole în diferite forme din care prezentăm doar câteva.
Fertilitatea este însuşirea fundamentală a solului de a pu ne la dispoziţia
plantelor în mod simultan şi neîntrerupt apa şi substanţele hrănitoare (V.R.
Viliams citat de Oprea, 1960).
Gh. Ionescu Siseşti (1947) defineşte fertilitatea ca o sinteză de însuşiri ale
solului manifestate prin productivitatea lu i , a transformărilor acumulate.
Chiriţă C.D. (1953) arată că solul posedă însuşirea fundamentală numită
fertilitate şi are astfel capacitatea de a produce recolte vegetale.
Fertilitatea este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor verzi
în tot timpul vegetaţiei, în mod permanent şi simultan, substanţele nutritive şi
apa, în cantitate îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a asigura condiţiile
fizice şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, în ansamblul
satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie. Cu alte cuvinte fertilitatea este
proprietatea solului de a asigura producerea de recolte vegetale (D. Davidescu,
1963).
Fertilitatea reprezintă rezultatul interacţiunii vastului complex de factori şi
sisteme energetico-substanţiale care se desfăşoară continuu în masa solului sub
acţiunea energetică a soarelui şi a materiei vii (A. Dorneanu, 1976).
Fertilitatea este însuşirea fundamentală a solului, care rezultă din
activitatea vitală a micropopulaţiei, rădăcinilor plantelor, a enzimelor acumulate
şi a proceselor chimice, generatoare de biomasă, humus, săruri minerale şi
substanţe biologice active.
Nivelul fertilităţii este legat de nivelul potenţial al proceselor de
bioacumulare şi mineralizare, aceasta depinzând de programul şi condiţiile
evoluţiei subsistemului ecologic şi de influenţele antropice (Gh. Ştefanic, 1994).
Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a asigura plantele cu factorii
de viaţă care se procură din sol (apă, substanţe nutritive, aer, căldură) sau
însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
înţelegând atât acumularea şi aprovizionarea factorilor de vegetaţie care se
procură din sol, cât şi crearea de condiţii pentru ca aceşti factori să fie folosiţi de
către plante (Gh. Budoi, 1996).
Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului, formată de -a lungul timpului,
prin acumularea progresivă în roca dezagregată şi alterată (sub acţiunea

37
atmosferei, hidrosferei şi biosferei) a elementelor nutritive în primul rând al
azotului; este o rezultantă a tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico -
mecanice, hidrofizice, chimice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de
vegetaţie; această însuşire are o evoluţie dinamică, sub impactul activităţii umane
(I. Stancu, 1998).
Din punct de vedere agrotehnic, considerăm că, fertilitatea reprezintă
capacitatea solului de a permite desfăşurarea unor procese fizice, chimice şi
biologice care să conducă la echilibrarea direcţiilor de transformare, mineralizare-
humificare la un nivel ridicat, cu disponibilizarea unor cantităţi de substanţe
nutritive şi apă corespunzătoare satisfacerii nevoilor biologice ale plantelor în
aproprierea potenţialului genetic al acestora (D. Săndoiu, 2000).

3.2. Categorii de fertilitate


Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin dezagregarea şi
alterarea rocilor parentale, prin desfăşurarea multiplelor procese, simple şi
complexe, de natură fizică, chimică şi biologică sub acţiunea factorilor climatici.
Pe măsură ce solul este cultivat, fertilitatea lui se modifică ca urmare a
tratamentelor tehnologice.
Fertilitatea naturală este rezultatul acţiunii naturale de formare a solului.
Ea diferă atât de la un tip de sol la altul cât şi în cadrul aceluiaşi tip în funcţie de
condiţiile de solificare.
Nivelul fertilităţii naturale este determinat de: roca parentală, textură,
materia organică humificată, componenţi organo -minerali, porozitate, regimul
aerohidric, intensitatea proceselor fizico -chimice, chimice şi biologice din sol ş.a.
Fertilitatea artificială apare în urma intervenţiei omului asupra însuşirilor
solului în procesul de producţie, prin: lucrările solului; aplicarea de îngrăşăminte
chimice, organice şi amendamente; irigaţii; desecări; amenajări antierozionale;
aplicarea de pesticide ş.a.
Aplicarea neraţională a unor măsuri tehnologice poate duce la scăderea
fertilităţii solului prin diferite procese nedorite ca: tasare, distrugerea structurii,
reducerea conţinutului în humus, sărăturare, poluare chimică etc.
Potenţialul agroproductiv al solului sau capacitatea de producţie al
terenului este o noţiune mult mai largă ce include atât fertilitatea solului cât şi
celelalte componente de producţie : solul, factorii climatici, relieful etc.

38
Capacitatea productivă a terenului poate creşt e durabil prin ameliorarea
continuă a însuşirilor solului şi în special prin creşterea conţinutului de humus din
sol.

3.3. Indicatorii fertilităţii solului


Indicatorii fertilităţii solului pot fi încadraţi în trei grupe: agrofizici,
agrochimici şi agrobiologici.

3.3.1. Indicatorii agrofizici


Din această categorie amintim: grosimea profilului util de sol, textura,
structura şi porozitatea.
Grosimea profilului util de sol este în funcţie de condiţiile de solificare şi
variază de la valori de câţiva centimetri la valori ce pot depăşi 1,5 m. Un profil de
sol profund dă posibilitatea ca rădăcinile plantelor să exploreze un volum mai
mare de sol.
Textura solului; alcătuirea granulometrică a solului. Astfel din punct de
vedere textural faza solidă a solului (în afa ră de materie organică şi săruri) este
alcătuită din nisip, praf şi argilă iar în unele situaţii şi din pietre şi pietriş. Argila
reprezintă particule granulometrice cu diametrul mai mic decât 0,002 mm; praful,
particule cuprinse între 0,2 şi 0,002 mm iar nisipul particule cuprinse între 2 şi
0,2 mm.
În funcţie de ponderea acestor fracţiuni granulometrice se clasifică în:
soluri nisipoase cu un conţinut de nisip peste 85 %; soluri lutoase cu un conţinut
echilibrat de nisip, praf şi argilă şi soluri argiloas e cu conţinut de peste 55 %
argilă.
Textura solului influenţează principalele proprietăţi ale solului:
permeabilitatea, porozitatea, regimul termic, hidric, conţinutul în elemente
nutritive, în materie organică etc.
Solurile nisipoase cu permeabilitate mar e pentru apă şi aer, se încălzesc
repede, au conţinutul redus de humus şi elemente nutritive, au deci fertilitate
scăzută.
Solurile argiloase au permeabilitate mică pentru apă şi aer, reţin mari
cantităţi de apă, se încălzesc greu, sunt compacte, au conţin ut mare în elemente

39
nutritive, au deci potenţial ridicat de fertilitate dar de cele mai multe ori nu este
bine valorificat de către plante datorită regimului aerohidric necorespunzător.
Solurile cu textură mijlocie au caracteristici intermediare şi prezint ă cele
mai bune proprietăţi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Structura solului; reprezintă proprietatea solului de a forma agregate. În
funcţie de forma şi mărimea agregatelor se cunosc mai multe tipuri de structură.
Cele mai bune condiţii de sol sunt asigurate plantelor de către structura
glomerulară şi grăunţoasă iar cele mai proaste sunt date de structura lamelară şi
şistuoasă. Sunt însă şi soluri nestructurate – solurile nisipoase.
Structura solului influenţează porozitatea, elasticitatea, coe ziunea,
adeziunea, regimul de apă, aer, termic şi nutritiv, activitatea biologică a solului
ş.a.
Principala caracteristică a structurii solului o reprezintă stabilitatea hidrică
(rezistenţa la acţiunea apei).
Gh. Budoi (1996) arată că un sol este bine str ucturat când are peste 55 %
agregate hidrostabile cu diametrul între 0,25 -07 mm.
O structurare bună a solurilor are loc în prezenţa atât a humusului cât şi a
argilei care trebuie să îndeplinească anumite condiţii: humusul trebuie să fie
alcătuit din acizi huminici iar argila din minerale de tip montmorillonit
beidelitului (care absorb multă apă); argila şi humusul trebuie să aibă adsorbiţi,
îndeosebi, cationi de Ca şi Mg (care pot provoca o coagulare ireversibilă);
conţinutul de humus să fie cât mai mare, iar cel de argilă potrivit (Şt. Puiu şi
colab., 1983).
Prin lucrări exagerate aplicate solului, tasarea cu tractoare şi maşini
agricole, sărăturare, descompunerea humusului ş.a. se ajunge la degradarea
structurii lui.
Solurile fără structură au permeabilit ate pentru apă redusă, apa bălteşte sau
se scurge la suprafaţa solului, se evaporă foarte repede datorită predominanţei
spaţiilor capilare ce se deschid la suprafaţa solului iar la scurt timp după
precipitaţii în sol se simte lipsa apei.
Pentru prevenirea şi refacerea structurii solului se va avea în vedere: să se
evite pe cât posibil tasarea solului, lucrările să se efectueze numai în intervalul
optim de umiditate, eliminarea unor elemente din tehnologia de cultură ce duc la
prăfuirea solului (lucrarea cu freza, disc ş.a.), cultivarea de plante amelioratoare a

40
structurii solului (ierburi perene), aplicarea de amendamente, îngrăşăminte
organice şi minerale ş.a.
Porozitatea solului; afânarea solului. Totalitatea porilor din sol formează
porozitatea totală şi este formată din porozitatea capilară (care are diametrul mai
mic de 1 mm) şi necapilară (mai mari de 1 mm).
Porozitatea capilară stabileşte capacitatea pentru apă a solului şi depinde ca
şi porozitatea totală de textura şi structura solului.
Porozitatea solului influenţează regimul de apă, aer, termic şi nutritiv al
solului precum şi activitatea biologică.
Condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular sunt
atunci când porozitatea totală are valori cuprinse între 48 -58 % din volumul
solului iar din aceasta mai mult de jumătate să fie reprezentată de porozitatea
capilară.

3.3.2. Indicatorii agrochimici


Indicatorii agrochimici mai importanţi sunt: capacitatea de adsorbţie
cationică, gradul de saturaţie în baze, capacitatea de adsorbţie anionică, reacţia
solului, conţinutul de elemente nutritive din sol.
Capacitatea de adsorbţie cationică numită şi reţinere sau adsorbţie fizico -
chimică. Coloizii solului (în principal argila şi humusul) au proprietatea de a
adsorbi (a reţine la suprafaţa lor) cationi (au sarcini electrice pozitive). Cationii
din complexul coloidal pot trece (prin schimb) în soluţia solului şi pot fi folosiţi
de plante. În stare adsorbită (şi deci schimbabilă) se pot găsi cationii: Ca, Mg, K,
NH 4 , Al, Fe, Na, H, Zn, Cu, Mn etc.
Totalitatea cationilor adsorbiţi în complexul coloidal al solului alcătuieşte
capacitatea totală de schimb cationic şi este cu atât mai mare cu cât solul este
mai bogat în humus şi argilă. Se notează cu T şi se exprimă în m.e. la 100 g sol
uscat la 105 o C.Pentru solurile din ţara noastră valorile capacităţii totale de schimb
cationic sunt cuprinse între 5 ori peste 100 m.e. la 100 g sol uscat.
Gradul de saturaţie în baze (V %) reprezintă exprimarea procentuală a
cationilor bazici (Ca+Mg+K+Na) din complexul coloidal. Cu cât gradul de
saturaţie în baze are valori mai mari (apropiate de 100 %) cu atât solul respectiv
are o fertilitate mai ridicată.

41
Capacitatea de schimb anionică numită şi reţinerea chimică sau
chemosorbţie.
Capacitatea de schimb prezintă importanţă în regimul fosforului din sol.
Adsorbţia anionilor fosforici de către coloizii solului poate fi reversibilă
sau ireversibilă. Cunoaşterea condiţiilor de solubilizare sau insolubilizare a
fosfaţilor va duce la alegerea formei de îngrăşământ ce poate fi aplicat.
Pe solurile bogate în calciu se recomandă folosirea îngrăşămintelor
fosfatice uşor solubile (fosfaţi monocalcici şi dicalcici), iar pe solurile acide
(sărace în calciu) pot fi folosite şi îngrăşăminte pe bază de fosfat tricalcic.
Reacţia solului (gradul de aciditate sau bazicitate) are o mare influenţă
asupra activităţii biologice din sol şi a unor procese fizice şi chimice.
Se exprimă prin valori pH. Majoritatea plantelor preferă reacţia de la slab
acidă până la slab alcalină (pH între 5,81 -8,40). În condiţii în care pH-ul are
valori sub 6 activitatea microorganismelor folositoare este stânjenită. Valorile
extreme influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor şi trebuiesc
corelate cu ajutorul amendamentelor.
Cunoaşterea reacţiei ajută de asemenea la stabilirea formei de îngrăşământ
chimic ce trebuie aplicat (cu reacţie acidă sau alcalină).
Conţinutul de elemente nutritive accesibile din sol reprezintă unul din
factorii de vegetaţie indispensabili plantelor. Deficitul poate fi comple tat prin
aplicarea de îngrăşăminte chimice, organice, verzi ş.a.

3.3.3. Indicatorii agrobiologici


Indicatorii agrobiologici sunt: substanţa organică (humusul), activitatea
biologică şi starea fitosanitară a solului.
Prin descompunerea materiei organice în sol, o parte este mineralizată. Iar
o altă parte este transformată în humus.
Prin humus se înţelege materia organică înaintat transformată sau aflată în
diferite stadii de transformare şi care are drept componenţi principali acizii
humici. Alături de aceştia se mai pot găsi în cantitate mai mare sau mai mică şi
substanţe nespecifice (hidraţi de carbon, proteine, lignine, aminoacizi, fenoli etc.)
(Şt. Puiu, 1980).
Humusul din sol condiţionează fertilitatea solului prin: multitudinea
proceselor de descompunere şi mineralizare a lui ce îmbogăţesc solul în substanţe

42
nutritive accesibile plantelor; capacitatea mare de adsorbţie; formarea de agregate
structurale hidrosolubile; influenţa pe care o are asupra regimului de apă, aer şi
termic al solului; influenţa asupra microorganismelor din sol ş.a.
În funcţie de conţinutul în humus fertilitatea solului poate fi: (după Irina
Vintilă şi colab., 1984):
< 1 % - foarte slabă;
1,1-2 % - slabă;
2,1 – 4 % - mijlocie;
4,1-8 % - ridicată;
> 8 % - foarte ridicată.
Un rol important în aprecierea fertilităţii solului o are şi starea fitosanitară
a solului ce se referă la frecvenţa buruienilor, agenţilor fitopatogeni, dăunătorilor
şi a substanţelor fitotoxice (acumularea în sol de acizi orga nici , aldehide, alcooli,
compuşi fenolici ş.a.).

3.4. Metode de ameliorare a fertilităţii solului


Metodele de ameliorare a fertilităţii solului se pot grupa în trei categorii:
agrofizice, agrochimice şi agrobiologice.
Metodele agrofizice prin care se influenţează fertilitatea solului sunt:
lucrările solului (aratul, afânarea profundă; vezi cap.4), eliminarea excesului de
umiditate, evitarea tasării, toate măsurile de ameliorare a structurii solului (vezi
subcap.3.3.) ş.a.
Metodele agrochimice de ameliorare a fertilităţii solului includ în special
aplicarea îngrăşămintelor chimice şi amendamentelor.
Metodele agrobiologice sunt: aplicarea îngrăşămintelor organice, cultivarea
ierburilor perene, asolamentul, folosirea de biopreparate ş.a.
Prin aceste metode se va urmări: acumularea în sol de materie organică,
care va duce la creşterea conţinutului în humus; stimularea activităţii biologice a
solului, îmbogăţirea solului în azot fixat pe cale simbiotică; păstrarea sănătăţii lui
prin organizarea de rotaţii raţionale în scopul combaterii buruienilor, bolilor;
dăunătorilor şi evitarea acumulării de substanţe fitotoxice.
În practica agricolă s-a dovedit că cele mai bune rezultate în ameliorarea
fertilităţii solului s-au obţinut atunci când au fost aplicate concomit ent toate
metodele.

43
TEST DE EVALUARE

1. Definiţi fertilitatea solului?


Răspuns: fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a permite desfăşurarea unor
procese fizice, chimice şi biologice care să conducă la echilibrarea direcţiilor de
transformare, mineralizare-humificare la un nivel ridicat, cu disponibilizarea unor
cantităţi de substanţe nutritive şi apă corespunzătoare satisfacerii nevoilor
biologice ale plantelor în aproprierea potenţialului genetic al acestora .
2. Precizaţi indicatorii agrofizici ai fertilităţii solului?
3. Enumeraţi indicatorii agrochimici ai fertilităţii solului?
4. Ce indicatori agrobiologici ai fertilităţii solului cunoaşteţi?
5. Care sunt metodele de ameliorare a fertilităţii solului?

REZUMATUL TEMEI

Caracteristica de bază a solului este dată de fertilitate care reprezintă


capacitatea solului de a permite desfăşurarea unor procese fizice, chimice şi
biologice care să conducă la echilibrarea direcţiilor de transformare, mineralizare-
humificare la un nivel ridicat, cu disponibilizarea unor c antităţi de substanţe
nutritive şi apă corespunzătoare satisfacerii nevoilor biologice ale plantelor în
aproprierea potenţialului genetic al acestora.
Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin dezagregarea şi
alterarea rocilor parentale, prin desfăşurarea multiplelor procese, simple şi
complexe, de natură fizică, chimică şi biologică sub acţiunea factorilor climatici.
Pe măsură ce solul este cultivat, fertilitatea lui se modifică ca urmare a
tratamentelor tehnologice.
Indicatorii fertilităţii solului pot fi încadraţi în trei grupe: agrofizici,
agrochimici şi agrobiologici.
Din categoria indicatorilor agrofizici fac parte : grosimea profilului util de
sol, textura, structura şi porozitatea.
Indicatorii agrochimici mai importanţi sunt: capacitat ea de adsorbţie
cationică, gradul de saturaţie în baze, capacitatea de adsorbţie anionică, reacţia
solului, conţinutul de elemente nutritive din sol.

44
Indicatorii agrobiologici sunt: substanţa organică (humusul), activitatea
biologică şi starea fitosanitară a solului.
Metodele de ameliorare a fertilităţii solului se pot grupa în trei categorii:
agrofizice, agrochimice şi agrobiologice.
Metodele agrofizice prin care se influenţează fertilitatea solului sunt:
lucrările solului (aratul, afânarea profundă), eliminarea excesului de umiditate,
evitarea tasării, toate măsurile de ameliorare a structurii so lului.
Metodele agrochimice de ameliorare a fertilităţii solului includ în special
aplicarea îngrăşămintelor chimice şi a amendamentelor.
Metodele agrobiologice sunt: aplicarea îngrăşămintelor organice, cultivarea
ierburilor perene, asolamentul şi folosirea de biopreparate.
Prin aceste metode se va urmări: acumularea în sol de materie organică,
care va duce la creşterea conţinutului în humus, stimularea activităţii biologice a
solului, îmbogăţirea solului în azot fixat pe cale simbiotică, păstrarea sănătăţii lui.

45
Tema Nr. 4

LUCRĂRILE SOLULUI ŞI SISTEME DE LUCRĂRI

Unităţi de învăţare:
- Generalităţi; Importanţă; Clasificare; Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor
fizice, chimice şi a activităţii microorganismelor; Maturitatea fizică a solului şi
însemnătatea ei agronomică şi energetică.
- Arătura, obiective, calitate, adâncime, epocă de execuţie şi metode de execuţie.
- Desfundarea, afânarea adâncă, lucrarea cu grapa, cultivaţia, tăvălugirea, lucrarea cu
freza şi lucrarea solului cu agregate de maşini.
- Sistemele de lucrări ale solului şi conceptul de agricultură durabilă.
Obiectivele temei:
- trecerea în revistă şi fixarea principalelor aspecte legate de lucrările solului,
importanţă, clasificare, influenţa asupra unor însuşiri ale solului şi momentul de
execuţie a lor;
- cunoaşterea elementelor legate de lucrarea de arat, calitate, adâncime, epocă de
execuţie şi metode de execuţie;
- fixarea principalelor aspecte legate de lucrările de desfundare, afânare adâncă, lucrarea
cu grapa, lucrarea cu cultivatorul, lucrarea cu tăvălugul, lucrarea cu freza şi lucrarea
solului cu agregate de maşini;
- cunoaşterea elementelor legate de sistemele de lucrări ale solului şi conceptul de
agricultură durabilă
Timpul alocat temei: 8 ore
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 – Agrotehnica,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

46
4.1.Generalităţi. Importanţă. Clasificare
Generalităţi
Lucrările solului sunt acţiuni mecanice efectuate cu unelte sau maşini agricole ce se
aplică la sol cu scopul de a crea condiţii favorabile germinării seminţelor, creşterii şi
dezvoltării plantelor de cultură.
Lucrările solului influenţează în mare parte însuşirile solului dar şi relaţiile între
însuşirile solului şi plantele de cultură.
Pentru a cultiva pământul omul a trebuit să apeleze la lucrările solului, la început cu
mijloace rudimentare confecţionate din piatră, lemn sau metal apoi, odată cu dezvoltarea
industriei, cu mijloace din ce în ce mai perfecţionate.
În SUA în anul 1820 este cunoscut plugul de fier cu tracţiune animală iar în anul 1892
apar primele tractoare agricole.
În Europa, construcţia masivă de maşini şi tractoare agricole a început după anul 1910,
iar primele pluguri reversibile sunt construite în anul 1930, la început cu o trupiţă apoi cu mai
multe.
În prezent, există o gamă foarte largă de maşini agricole care efectuează lucrări ale
solului, iar în unele cazuri această activitate a devenit exagerată, cu implicaţii negative asupra
acestuia.
Lucrările solului se fac diferenţiat, în funcţie de tipul de sol, de condiţiile climatice
specifice zonei, de relief, de sortimentul de plante cultivat, de resturile organice existente pe
suprafaţa terenului, de interesul avut în conservarea şi ameliorarea fertilităţii solului.
În tehnologia unei culturi, lucrările solului reprezintă unul dintre segmentele principale
în obţinerea de recolte mari şi sigure la unitatea de suprafaţă. Ele au o influenţă deosebită în
realizarea calităţii produselor agricole şi a preţului de producţie.

Importanţa lucrărilor solului


Lucrările solului au importanţă deosebită în practica agricolă influenţând însuşirile
fizice, chimice şi biologice ale solului, în conformitate cu cerinţele creşterii şi dezvoltării
plantelor de cultură, realizând o serie de procese şi activităţi cum ar fi:
- încorporează în sol resturile vegetale rămase după recoltarea culturilor, încorporează
îngrăşămintele organice şi chimice, îngrăşămintele verzi şi amendamentele;
- afânează solul şi crează condiţii optime pentru introducerea seminţelor, germinarea
lor şi dezvoltarea sistemului radicular al plantelor;

47
- combat buruienile existente în solele cultivate prin încorporarea mai adâncă a
seminţelor şi organelor vegetative de înmulţire şi prin distrugerea mecanică a buruienilor după
germinarea seminţelor sau după ce au răsărit (în perioada de vegetaţie a culturilor);
- acţionează asupra combaterii bolilor şi a dăunătorilor plantelor de cultură, prin
încorporarea în profunzime a sursei de infecţie (existente de regulă pe resturile organice),
întreruperea ciclului de dezvoltare la insecte şi distrugerea cuiburilor unor rozătoare care se
adăpostesc pe terenurile cultivate;
- influenţează pozitiv activitatea microorganismele aerobe din sol. În solurile afânate,
bine aerate, activitatea microorganismelor este mai intensă, iar descompunerea substanţelor
organice se realizează cu intensitate mai mare;
- determină intensificarea proceselor chimice ce au loc în sol, cu importanţa deosebită
în creşterea conţinutului în elemente nutritive uşor accesibile plantelor de cultură;
- influenţează pozitiv porozitatea solului;
- influenţează regimul hidric al solului cu implicaţii directe în acumularea şi reţinerea
apei în sol iar în cazul excesului de umiditate îmbunătăţeşte drenajul hidric intern;
- influenţează eficacitatea celorlalte măsuri din tehnologia de cultură (influenţează
eficacitatea îngrăşămintelor aplicate la acea cultură, înmagazinarea şi păstrarea apei adusă
prin irigaţii, influenţează eficacitatea erbicidelor aplicate etc.);
- influenţează eficienţa economică a culturilor, cunoscându-se faptul că cele mai mari
cheltuieli în tehnologia unei culturi sunt făcute pentru executarea lucrărilor solului (cheltuieli
cu carburanţii şi lubrifianţii folosiţi, uzura agregatelor agricole, retribuţia mecanizatorului
etc.).
Lucrările solului, dar şi celelalte lucrări din tehnologia unei culturi, au ca scop mărirea
producţiei şi implicit a profitului, în condiţiile menţinerii fertilităţii şi sănătăţii solului.

Clasificarea lucrărilor solului


Lucrările solului se pot clasifica după mai multe criterii:
- după frecvenţa lor în timp: lucrări anuale sau curente şi lucrări agro-ameliorative sau
radicale (nivelare, desfundare, terasare, drenare etc.);
- după scopul urmărit în tehnologia culturilor: lucrări de bază, de pregătire a patului
germinativ, de întreţinere a culturilor, de întreţinere a ogoarelor etc.;
- după epoca de execuţie: lucrările solului se execută vara, toamna, primăvara;
- după adâncimea de execuţie: lucrări superficiale, adânci, foarte adânci;

48
- după maşinile agricole folosite: lucrări cu plugul, cu grapa cu discuri, cu
combinatorul, cu freza, cu cultivatorul etc.;
- în funcţie de culturile pentru care se execută sunt lucrări ale solului pentru cereale de
toamnă, de primăvară, pentru culturi prăşitoare, pentru plantaţiile de pomi, viţă-de-vie,
legume etc.
Indiferent de evoluţia metodelor de lucrare a solului, plantele cultivate au nevoie
pentru o bună creştere şi dezvoltare a lor, ca în sol să se realizeze un raport optim între
porozitatea capilară şi lacunară şi un regim de apă-aer şi hrană cât mai favorabil. În
satisfacerea acestor cerinţe ale plantelor metodele şi sistemele de lucrare ale solului au o
importanţă hotărâtoare a căror aplicare judicioasă, bazată pe criterii ştiinţifice care vizează
condiţiile de mediu, planta de cultură, solul, constituie garanţia obţinerii de recolte mari şi
stabile.

4.2. Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor fizice ale solului


Lucrările solului influenţează direct sau indirect toate însuşirile fizice ale acestuia, atât
din stratul lucrat cât şi din cel din imediata apropiere a acestuia.
Structura. În majoritatea cazurilor, lucrările solului determină distrugerea structurii
solului. Efectul se accentuează pe măsură ce intensitatea de mărunţire a solului este mai mare
şi devine maxim la lucrarea cu freza. Un rol important îl are umiditatea solului în momentul
execuţiei lucrării. La un sol prea uscat sunt necesare mai multe intervenţii pentru mărunţirea
bulgărilor rezultaţi în urma arăturii, lucrări care determină prăfuirea unei însemnate cantităţi
de sol. Când solul este prea umed maşinile şi tractoarele agricole tasează solul pe adâncime
mare, lucrarea este de slabă calitate rezultând brazde cu aspect de felii umede, bulgări mari şi
compacţi iar după uscare, mărunţirea acestora necesită ca şi în cazul solului uscat mai multe
intervenţii.
Sunt însă şi cazuri în care lucrările solului influenţează favorabil structura solului. Prin
întoarcerea brazdei la lucrarea de arat se încorporează stratul superficial de sol cu structură
deteriorată (datorită prăfuirii solului prin lucrărilor superficiale şi a picăturilor de apă căzute
din precipitaţii) cu scopul de a se reface şi se aduce din profunzime un sol structurat ce
realizează condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor. De asemenea, prin afânarea
solurilor grele, compacte, cu exces de umiditate (utilizând maşini speciale de afânat solul) se
intensifică procesele biochimice care au un mare rol în formarea de agregate structurale
hidrostabile.

49
Porozitatea. Prin greutatea proprie a solului, dar şi datorită precipitaţiilor căzute, a
irigaţiilor aplicate din perioada de vegetaţie, prin trecerea tractoarelor şi maşinilor agricole,
solul se tasează. Ca urmare scade porozitatea solului, regimul aero-hidric este deficitar,
activitatea microorganismelor aerobe este încetinită şi se diminuează procesul de dezvoltare a
rădăcinilor plantelor de cultură în straturile profunde de sol.
Prin lucrările cu rol de afânare, porozitatea solului creşte în stratul lucrat, depăşind
uneori 20 – 40% la lucrarea de arat, în funcţie de adâncime.
Condiţii optime pentru plante se realizează atunci când porozitatea totală se află în
limitele de 48-58% din volumul solului. Uneori, afânarea exagerată nu este favorabilă pentru
germinarea seminţelor, determinând uscarea stratului superficial de sol. În această situaţie
pentru a pune în contact seminţele cu solul, a distruge o parte din bulgări şi a forma
capilaritatea solului (care aprovizionează sămânţa în curs de germinare cu apă din straturile
profunde) se va recurge la lucrarea cu tăvălugul.
Densitatea aparentă (greutatea volumetrică) arată starea de tasare a solului. S-a
constatat că o bună dezvoltare a sistemului radicular se realizează la valori ale densităţii
aparente cuprinse între 1.0 – 1,4 g/cm3, (Gh. Budoi, 1996).
Pe terenurile lucrate, valorile densităţii aparente cresc de la suprafaţă spre adâncime şi
de-a lungul unei perioade de vegetaţie sau al unui an agricol. După ce solul a fost afânat, prin
lucrările executate înainte de semănat, se tasează treptat până la densitatea de echilibru
specifică solului respectiv. În tabelul 4.1 sunt prezentate rezultatele cercetărilor privind
dinamica densităţii aparente pe preluvosolul roşcat (brun roşcat) de la Moara Domnească.

Tabelul 4.1
Densitatea aparentă a solului brun roşcat de la Moara Domnească, date medii în
perioada 1991 – 1995, în g/cm3, ( C. Ciontu, 1996)
Adâncimea În vegetaţie
Cultura La semănat La recoltat
de sol (cm) (martie/iulie)
5 – 10 1,26 1,31 1,31
15 – 20 1,30 1,34 1,37
Grâu
25 – 30 1,43 1,45 1,47
35 – 40 1,54 1,53 1,53
5 – 10 1,24 1,26 1,28
15 – 20 1,30 1,33 1,35
Porumb
25 – 30 1,40 1,43 1,43
35 – 40 1,54 1,54 1,54

Densitatea aparentă este direct proporţională cu porozitatea solului. Prin lucrările


solului cele două variabile sunt mult influenţate. Odată cu creşterea densităţii aparente scade
porozitatea solului.

50
Tasarea are consecinţe negative şi asupra procesului de nitrificare. La valori mai mari
de 1,5g/cm3, nitrificarea este foarte scăzută şi sunt necesare lucrări de afânare adâncă (P. Gus,
1998).
La valori mai mici de 0,9 – 1,0 g/cm3 se apelează frecvent la lucrări de tăvălugit.
Regimul de umiditate. Lucrările solului prin influenţa pe care o au asupra porozităţii
solului dar şi asupra altor însuşiri, modifică regimul de umiditate. Porozitatea solului este
direct proporţională cu conductivitatea hidraulică saturată (cu permeabilitatea). Un sol afânat
înmagazinează o cantitate mai mare de apă şi asigură un bun drenaj intern. În zonele
secetoase, cu deficit de umiditate, cultivatorii urmăresc ca prin diferite lucrări ale solului să se
înmagazineze în perioadele umede ale anului o cantitate cât mai mare de apă în sol care va sta
la dispoziţia plantelor o perioadă mai lungă de timp.
Arătura de primăvară şi lucrările cu grapa cu discuri, favorizează pierderea apei din
stratul de sol, punând în pericol germinarea seminţelor.
Lucrările de nivelare a solului, distrugerea crustei, prăşitul şi dezmiriştitul duc la
păstrarea apei în sol o perioadă mai lungă de timp.
C. Pintilie şi colab. 1973, arată că în condiţiile cernoziomului levigat de la Fundulea
conţinutul de apă în solul lucrat superficial cu grapa cu discuri faţă de cel nelucrat este mai
mare, cu până la 120 t/ha apă (pe adâncimea 0 – 20 cm). Această rezervă suplimentară de apă
prezintă o importanţă deosebită în înfiinţarea culturilor de toamnă pentru pregătirea patului
germinativ şi germinarea seminţelor.

4.3. Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor chimice şi a activităţii


microorganismelor
Lucrările solului prin modificările aduse asupra porozităţii, influenţează regimul de
apă, aer şi căldură al solului cu implicaţii directe asupra proceselor chimice şi biologice din
sol.
Într-un sol afânat, procesul de nitrificare este mai intens, ajungându-se la o intensitatea
maximă atunci când valorile densităţii aparente sunt cuprinse între 1,11 – 1,15g/cm3 (P. Gus,
1998).
Nitrificarea determină accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul,
calciul şi alte elemente nutritive trec din forme greu solubile în forme uşor accesibile
plantelor. Un exemplu tipic îl reprezintă solubilizarea fosforului (Gh. Budoi, 1996).
Ca3(PO4)2 + 2HNO3  Ca2(HPO4)2 + Ca(NO3)2

51
Lucrările de afânare amplifică mult procesele de hidroliză, dizolvare, carbonizare şi
oxidare a solului precum şi activitatea microorganismelor.
Într-un sol nelucrat activitatea microorganismelor se desfăşoară cu cea mai mare
intensitate în stratul superficial, pe când într-un sol lucrat există o distribuţie aproape
omogenă pe stratul de sol lucrat iar descompunerea celulozei se face cu intensitate mare,
stimulând şi activitatea altor microorganisme (St. Romoşan, 1985).
Lucrările solului reprezintă o modalitate eficientă de mobilizare a elementelor
nutritive din sol şi de sporire a producţiei, dar exploatarea exagerată a acestui fenomen duce la
scăderea fertilităţii acestuia.
Gh. Ştefanic (1997) fiind împotriva arăturilor adânci şi foarte adânci, arată că acestea
stimulează procesele vitale şi enzimatice din sol pe baza mineralizării preponderente a
rezervelor de humus nutritiv şi prezintă că cel mai înalt nivel al potenţialelor vitale şi
enzimatice se realizează prin lucrări superficiale în alternanţă cu lucrări de arat la adâncimi
medii şi cu administrare de îngrăşăminte organice şi minerale.
Solul agricol trebuie întreţinut în stare afânată pe adâncimea 0-15 cm, pe toată
perioada de vegetaţie, pentru ca procesele vitale, biochimice şi chimice, precum şi organele
subterane ale plantelor să beneficieze de accesul atmosferei oxigenate şi de degajarea gazelor
de metabolism (D.I. Săndoiu şi colaboratorii, 2005).

4. 4. Maturitatea fizică a solului şi însemnătatea ei agronomică şi energetică


Calitatea lucrărilor solului depinde în foarte mare măsură de umiditatea pe care acesta
o are în momentul execuţiei, de însuşirile fizico-mecanice ale solului şi de performanţele
maşinilor agricole etc.
Gh. Budoi (1996) defineşte maturitatea fizică a solului ca fiind intervalul de umiditate
la care lucrările solului se execută la cei mai înalţi parametri de calitate (stratul lucrat se
revarsă în agregate, fără bolovani, praf sau ”curele”), cu minimum de consum de energie şi de
uzură a maşinilor agricole.
Însuşirile fizico-mecanice ale solului care influenţează calitatea lucrărilor sunt:
coeziunea, plasticitatea şi adeziunea.
Coeziunea reprezintă proprietatea componentelor solului de a se menţine legate, de a
se opune forţelor mecanice (de a opune rezistenţă la tăiere, mărunţire şi afânare).
Plasticitatea solului este însuşirea acestuia de a se modela uşor, de a-şi modifica
forma când este supus unei acţiuni mecanice. Solurile nisipoase sau solurile prea uscate, nu au
plasticitate.

52
Adeziunea reprezintă proprietatea solului de a adera, de a se lipi de uneltele cu care
vine în contact. Se manifestă numai la solul umed şi depinde în mare măsură de textura fină şi
conţinutul de materie organică.
Analizând variaţia coeziunii şi a plasticităţii solului în funcţie de umiditatea lui (Fig
.4.1) se constată că:
- la solul uscat coeziunea este foarte mare iar pe măsură ce umiditatea creşte,
coeziunea scade ajungând minimă când solul este umezit în exces.
- plasticitatea se manifestă numai după un anumit grad de umiditate şi creşte cu
aceasta ajungând maximă la valori de 85-95% din capacitatea de câmp.
- optimul de umiditate a solului pentru executarea lucrărilor se află la intersecţia
curbelor, coeziune cu plasticitate.
Pentru că timpul de lucru la această umiditate este foarte scurt, autorul, recomandă ca
intervalul optim de umiditate pentru executarea lucrărilor să fie între 50-60% din capacitatea
de câmp pe solurile argiloase, între 40-70% pe solurile luto – argiloase şi între 30-85% pe
cele nisipoase.
La maturitatea fizică a solului, rezistenţa specifică la arat are valori minime între 0,4-
0,7 kg/cm2 în funcţie te textura solului (Fig. 4.2). Ea influenţează consumul de carburanţi şi
uzura maşinilor agricole.

Cunoscându-se faptul că pentru lucrările solului se consumă între 25-50% din


carburanţii folosiţi în tehnologia unei culturi, orice lucrare în afara maturităţii fizice a solului
influenţează foarte mult acest aspect.
Pentru practică este important să se cunoască faptul că maturitatea fizică pe solurile
argiloase se află într-un interval mic de timp de aceea se impune o bună organizare a muncii
în scopul executării lucrărilor solului în acest interval.

53
Dacă o unitate agricolă are o mare varietate de tipuri de sol, după căderea unor
cantităţi mari de precipitaţii, când solul s-a umezit în exces sau în primăvară, pe măsură ce
terenul se zvântă se vor lucra în ordine, solurile nisipoase care intră primele în intervalul
maturităţii fizice, apoi cele lutoase. Când umiditatea din sol a scăzut şi solurile argiloase se
pot lucra în bune condiţii, se vor suspenda lucrările pe alte tipuri de sol şi se va trece pe
acestea.

TEST DE EVALUARE
1. Ce sunt lucrările solului?
Răspuns: Lucrările solului sunt acţiuni mecanice efectuate cu unelte sau maşini ce se
aplică la sol cu scopul de a crea condiţii favorabile germinării seminţelor, creşterii şi
dezvoltării plantelor de cultură.
2. Care sunt principalele procese ce se realizează în urma lucrărilor solului?
3. Cum se clasifică lucrările solului după frecvenţa lor în timp şi după scopul
urmărit?
4. Cum influenţează lucrările însuşirile fizice ale solului?
5. Arătaţi cum influenţează lucrările însuşirile chimice ale solului şi activitatea
microorganismelor?
6. Ce înţelegem prin maturitatea fizică a solului şi ce însemnătate agronomică şi
energetică are?

4.5. Arătura

4.5.1. Obiective. Calitate


Plantele de cultură, precum şi microorganismele trebuie să găsească în sol, aer,
căldură, apă, hrană şi celelalte condiţii de viaţă. Un rol însemnat în asigurarea acestor condiţii
îl au lucrările solului care se fac înainte de semănat (Gh. Ionescu - Siseşti, 1958).
Cea mai importantă lucrare a solului este arătura fiind considerată în sistemul clasic de
agricultură lucrarea de bază.
Arătura se face cu plugul. Acesta execută operaţia de tăiere, deplasare laterală,
întoarcere, mărunţire, amestecare şi afânare a unui fâşii de sol de la suprafaţă care poartă
numele de brazdă de plug.
Prin arat, statul de sol lucrat se afânează cu 20-30%. Creşte foarte mult porozitatea
lacunară dând posibilitatea să pătrundă în sol mai mult aer. Apa din precipitaţii sau irigaţii se

54
infiltrează uşor în profunzime iar solul dobândeşte o mai mare capacitate de reţinere a
acesteia. Se încorporează la fundul brazdei stratul de sol de la suprafaţă cu structură
deteriorată, cu multe resturi organice şi seminţe de buruieni şi se aduce din profunzime un
strat de sol mai fertil. Se încorporează în sol îngrăşămintele chimice, organice şi
amendamente. Se diminuează atacul de boli şi se reduce numărul de dăunători.
Datorită materiei organice încorporate în sol şi a unei aeraţii mai bune creşte
activitatea microorganismelor inclusiv a celor fixatoare de azot şi se intensifică procesele de
mineralizare a substanţelor organice precum şi a celor de solubilizare a elementelor nutritive
din sol.
Stratul de sol asupra căruia se acţionează prin arat a căpătat denumirea de strat arabil.
El include în primul rând partea superioară a orizontului cu humus, iar pe unele soluri, întreg
stratul cu humus (podzoluri, soluri brune, podzolite, brancioguri etc.). Grosimea şi calitatea
stratului arabil au o deosebită importanţă pentru fertilitatea solului. Nivelul recoltelor depinde
în mare măsură de grosimea acestui strat, de lipsa buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de starea
structurală etc.
Indicatorii după care se apreciază calitatea arăturii sunt: epoca de executare, care se
stabileşte în funcţie de cerinţele agrotehnice ale fiecărei culturi; adâncimea de lucru, care
depinde de cultură şi tipul de sol; gradul de bolovănire, fiind consideraţi bolovani agregatele
de sol cu diametru mai mare de 5 cm; gradul de încorporare a resturilor organice,
îngrăşămintelor şi amendamentelor; gradul de vălurire, denivelările rămase în urma arăturii;
neastuparea şanţului ultimei brazde; lipsa greşurilor, suprafeţe rămase nelucrate sau lucrate
necorespunzător etc.
Într-un sol arat şi afânat apa se infiltrează şi se păstrează în proporţie mai mare decât
în solul nelucrat şi îndesat (Gh. Ionescu Siseşti).
Rezervele de apă acumulate în stratul de solul arat sunt folosite de către plante în
perioadele de secetă. Pe solurile grele, argiloase este necesar să se procedeze nu numai la
afânarea stratului arabil ci şi a substratului, pentru a uşura pătrunderea în sol, la adâncime mai
mare a apei şi a rădăcinilor plantelor cultivate. Într-un sol afânat, lucrat, odată cu aerul
pătrunde şi căldura, care este foarte necesară seminţelor pentru încolţire, precum şi rădăcinilor
plantelor cultivate mai ales în zonele mai reci şi cu precipitaţii abundente. De regulă, pe
acelaşi teren arătura se execută o singură dată pe an dar sunt şi cazuri când se execută două
operaţii de arat (când arătura până la semănat s-a tasat excesiv şi în cazul înfiinţării de culturi
succesive).

55
4.5.2. Adâncimea arăturii
Adâncimea arăturii se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor, de grosimea
profilului de sol (a stratului fertil), tipul de sol, umiditate, de epoca de execuţie, starea
culturală a terenului etc.
Executarea arăturii la adâncimea cerută pentru fiecare plantă de cultură presupune
realizarea unor aspecte: calitative, economice şi de menţinere a fertilităţii solului.
Aspectul calitativ. Prin arătură se urmăreşte realizarea unui strat afânat, permeabil
pentru apă şi aer, cu capacitate mare de reţinere a apei, uşor de explorat de către sistemul
radicular al plantelor şi care să asigure încorporarea cât mai completă a resturilor organice de
la suprafaţă etc. Cu cât stratul arabil este mai gros cu atât condiţiile sunt mai favorabile pentru
plante.
Rădăcinile plantelor pătrund şi în stratul subarabil şi ca urmare apare necesitatea
îmbunătăţirii însuşirilor atât la nivelul stratului arabil cât şi a celui subarabil ceea ce
presupune cunoştinţe despre profilul solului, despre structura şi grosimea orizonturilor,
compoziţia chimică etc. Pe solurile cu grosimea mică a stratului de sol cu humus arătura se
execută în funcţie de adâncimea acestui strat fertil iar pentru a-i mări permeabilitatea în stratul
subarabil plugurile sunt echipate cu scormonitoare.
Aspectul economic. Cu cât arătura este mai adâncă, cu atât şi costurile pentru
executarea lucrării sunt mai mari. Consumul de carburanţi, lubrifianţi şi uzură a agregatelor
agricole este direct proporţional cu adâncimea arăturii, care determină creşterea cheltuielilor
din tehnologia unei culturi. Folosind agregatele obişnuite, la arat, în medie se consumă pentru
fiecare centimetru adâncime un litru de motorină la hectar. Consumul poate creşte foarte mult
faţă de această valoare medie dacă solul este în afara maturităţii fizice, tractoarele sunt uzate,
terenul este îmburuienat sau resturile vegetale nu au fost îndepărtate.
Aspectul menţinerii fertilităţii solului. Efectuarea unor arături mai adânci determină în
multe cazuri creşterea producţiei, dar acest aspect se realizează pe baza mineralizării
humusului, se dezechilibrează procesele vitale din sol, ceea ce determină deteriorarea
agregatelor valoroase şi tasarea mai rapidă a solului.
Efectul favorabil al arăturilor adânci (de sporire a producţiilor) se poate realiza prin
executarea unei arături la adâncimi medii (20-22 cm) cu scormonitori ataşaţi la fiecare brăzdar
sau cu cizelul, scarificatorul şi alte maşini de afânat solul.
Arăturile adânci sunt costisitoare şi de cele mai multe ori nu sporesc semnificativ
recoltele şi prejudiciază, în timp, starea de fertilitate a solului (D.I.Săndoiu şi Gh. Ştefanic,
2005).

56
După adâncimea de executare arăturile se pot clasifica în: arătură superficială,
normală, adâncă, foarte adâncă şi arătura de desfundare.
Adâncimea arăturii se determină cu brazdometrul (măsurătorul de brazde).
Brazdometrul este format dintr-o parte fixă, mira, care are la bază un braţ perpendicular pe
aceasta, care se aşează pe terenul nelucrat, lângă brazdă şi o parte glisantă paralelă cu mira
care se lasă pe fundul brazdei. Mira (partea gradată) şi partea glisantă au dimensiuni egale.
Adâncimea arăturii se citeşte pe miră şi este dată de diferenţa între partea superioară a mirei şi
partea glisantă situată pe fundul brazdei. Adâncimea arăturii se măsoară în timpul execuţiei
arăturii şi la sfârşitul lucrării. În lipsa brazdometrului pentru stabilirea adâncimii de lucru se
pot utiliza două rigle. O riglă care se coboară pe fundul brazdei în poziţie verticală iar a doua
aşezată orizontal pe terenul nelucrat. La intersecţia lor se va citi pe rigla verticală adâncimea
arăturii.
Arătură superficială se execută la adâncimea de 15-18 cm în următoarele situaţii: pe
solurile cu profil superficial (pentru a nu aduce din profunzime sol steril); pentru culturile
succesive; când arătura de bază s-a tasat şi nu se poate semăna (pe terenurile argiloase, în
crovuri etc.) la întoarcerea pajiştilor naturale şi cultivate ca o arătură de decojire pentru a
grăbi uscarea lăstarilor; când se ară primăvara târziu pentru a nu determina uscarea solului pe
adâncime prea mare; pentru culturile de cereale de toamnă numai în situaţia când solul este
foarte uscat, iar o arătură mai adâncă ar duce la formarea de bulgări mari.
Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20cm, vara sau toamna, pentru
culturile de toamnă cât şi pentru culturile de primăvară care nu necesită un strat arabil mai
adânc. Arătura normală se poate folosi în cazul culturilor succesive pe solurile uşoare sau în
situaţia când stratul de sol cu humus este subţire.
Arătura adâncă se execută la adâncimea de 21-30 cm.
În acest interval adâncimea se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor de cultură,
tipul de sol, umiditatea solului, starea culturală a terenului etc.
Arătura se execută la adâncimea de 21-24 cm, pe solurile afânate, cu o stare culturală
bună, cu puţine resturi vegetale la suprafaţă.
Se recomandă o arătură mai adâncă la 25- 27 cm, pe solurile argiloase, tasate, foarte
îmburuienate sau cu multe resturi organice la suprafaţă; pentru culturile de porumb, lucernă,
sfeclă de zahăr, cartof, plante legumicole etc.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 31-40 cm.

57
Se recurge la arătura foarte adâncă numai în cazuri speciale cum sunt: solurile cu
exces de umiditate, solurile argiloase foarte tasate şi cu drenaj intern deficitar, solurile foarte
bogate în materie organică etc. Lucrarea se execută la intervale mari de timp, o dată la 3-5 ani.
Prin arătură foarte adâncă se pot aduce la suprafaţă compuşi dăunători plantelor de
aceea sunt necesare observaţii pedologice.
Întotdeauna, arătura, indiferent de adâncime, se execută cu plugul în agregat cu grapa
stelată sau cu grapa cu colţi.

4.5.3. Epoca de execuţie


Este important ca arătura să se efectueze îndată ce s-a recoltat planta premergătoare,
cu condiţia ca solul să se afle în intervalul optim de umiditate. Dacă solul nu se poate lucra
din cauza umidităţii în exces, arătura se amână câteva zile până ce aceasta va scădea iar dacă
este prea uscat se va efectua o lucrare superficială, de regulă cu grapa cu discuri (dezmiriştit)
cu rolul de a conserva apa în sol şi de a distruge buruienile. Arătura urmând a se face după
primele precipitaţii, când umiditatea solului va fi în optim, determinând o lucrare de bună
calitate.
După epoca de execuţie, arăturile se împart în: arături de vară, de toamnă şi de
primăvară.
Arătura de vară se execută după plantele care se recoltează în vară cum ar fi: orzul,
grâul, rapiţa, mazărea, borceagurile, cartoful şi legumele timpurii etc.
Arătura de vară se execută în vederea înfiinţării: culturilor succesive, a culturilor de
toamnă sau a celor de primăvară.
Pentru primul caz, se execută cât mai repede o arătură superficială (la 15-18 cm în
agregat cu grapa stelată), se mărunţeşte şi nivelează imediat, dând posibilitatea unui semănat
sau plantat în intervalul optim.
Pentru culturile de toamnă sau de primăvară, arătura se execută mai adânc (la 20-25
cm cu grapa stelată), în funcţie de planta de cultură şi umiditatea solului, se mărunţeşte,
nivelează şi se păstrează curată de buruieni. Cu cât arătura se execută mai devreme cu atât
efectul favorabil al acesteia este mai mare, manifestându-se prin sporuri de recoltă.
Arătura de toamnă se execută după culturile care se recoltează toamna sau după
culturile recoltate în vară (când din diferite motive nu s-a putut ara în vară).
Arătura de toamnă se face atât pentru culturile de toamnă cât şi pentru cele de
primăvară.

58
În primul caz, arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare la
18-20 cm adâncime, în agregat cu grapa stelată. Între operaţia de arat şi semănatul culturilor
de toamnă se recomandă să existe un interval de cel puţin două săptămâni, pentru ca stratul
arat să se aşeze iar lucrările de pregătire a patului germinativ să se facă corespunzător
cerinţelor tehnologice.
În cazul în care arătura se execută pentru culturile de primăvară adâncimea de lucru va
fi cuprinsă între 21-30 cm, în funcţie de cerinţele plantelor de cultură, condiţiile de sol,
umiditatea solului, cantitatea de resturi vegetale rămase în sol etc.
Efectele favorabile ale arăturii de toamnă sunt mai mici decât cele ale arăturii de vară,
datorită perioadei mai scurte până la intrarea în iarnă şi sunt cu mult mai mari decât arătura de
primăvară.
Arătura de primăvară se recomandă numai pentru solurile nisipoase care sunt supuse
fenomenului de eroziune eoliană. Se mai poate ara primăvara, ca a doua arătură, în locurile
unde arătura de toamnă a fost tasată datorită excesului de umiditate (în crovuri).
Pentru condiţiile din ţara noastră arătura de primăvară nu este indicată. Totuşi, se
execută pe mari suprafeţe datorită dificultăţilor întâlnite în agricultura contemporană percum
şi din cauza unui management necorespunxător la nivelul unităţilor agricole.
Lucrarea se execută primăvara, când solul s-a zvântat, la adâncimea de 15-20 cm,
obligatoriu în agregat cu groapa stelată. După arat se va urmări umiditatea solului iar când
aceasta permite, se va trece la nivelarea şi mărunţirea arăturii.
Arătura de primăvară prezintă multe dezavantaje:
- se pierde o mare parte din rezerva de apă din sol acumulată în perioada toamnă-iarnă,
fenomen ce este amplificat primăvara de sezonul secetos şi de vânturile puternice din această
perioadă a anului;
- arătura se mărunţeşte greu şi sunt necesare mai multe lucrări, iar patul germinativ
este de calitate necorespunzătoare;
- datorită volumului mare de lucrări în primăvară se întârzie semănatul;
- culturile răsar neuniform, cu multe goluri iar în unele situaţii se ajunge chiar la
compromiterea acestora;
- producţiile obţinute pe terenurile arate primăvară sunt mai mici decât în cazul
terenurilor arate toamna.
Pentru activitatea de producţie trebuie avut în vedere faptul că o arătură executată
toamna, de calitate necorespunzătoare este cu mult mai bună decât o arătură de primăvară.

59
4.5.4. Metode de execuţie a arăturii
În general, prin arat se denivelează solul, în sensul că pe suprafaţa arată apar şanţuri şi
coame. Pentru ca aceste denivelări să fie cât mai mici se impune o bună alegere a metodei de
execuţie a arăturii în funcţie de arătura practicată în anul precedent. Înainte de arat suprafaţa
ce urmează a fi arată se împarte în fâşii.
O bună productivitate a muncii se poate realiza pe fâşii suficient de lungi (600 - 1000
m) cu raportul lăţime/ lungime cuprins între 1/8 – 1/10 (în medie lăţimea fâşiei de 70-80 m).
Plugurile răstoarnă brazda spre dreapta.
După modul cum se brăzdează ( modul de deplasare al agregatului ) se deosebesc mai
multe metode de executare a arăturii: arătura în lături (în afară sau în părţi); arătura la
cormană; arătura combinată la cormană cu arătura în lături; arătura într-o singură parte (Fig.
4.3).
Arătura în lături, în afară sau în părţi. Pentru a executa arătura în lături agregatul
începe lucrarea de la marginea din dreapta a fâşiei apoi trece pe latura opusă formând brazde
în succesiune până se ară întreaga fâşie. La sfârşit, fâşia va avea un şanţ pe mijloc şi două
coame laterale (Fig. 4.3.a). Pentru ca adâncimea şanţului să fie mai mică se va executa de-a
lungul acestuia 2-4 brazde în sens invers (la cormană).
Arătura la cormană. Pentru a se efectua arătura la cormană, fâşia ce urmează a fi
arată se va jalona, formându-se un aliniament pe mijlocul acesteia. Agregatul intră la lucru pe
acest aliniament, se va întoarce la capăt în suveică şi va forma a doua brazdă cât mai aproape
de prima, apoi se va continua până ce se ară întreaga fâşie. La sfârşit, fâşia arată va avea o
coamă pe mijloc şi două şanţuri laterale (Fig. 4.3.b).
Arătura combinată la cormană cu arătura în lături. Lucrarea se poate realiza pe
suprafeţe mai mari, cu mai multe fâşii şi are avantajul că se reduce la jumătate numărul de
coame şi şanţuri.
Modul de execuţie presupune împărţirea solei în fâşii cu lăţimi egale, se ară prima
fâşie la cormană, după care se trece la o a treia fâşie care se ară tot la cormană şi apoi se ară a
doua fâşie în lături. Operaţia se continuă, selectiv, până se ară întreaga suprafaţă. În felul
acesta primele brazde de la arătura în lături (fâşiile cu număr par) vor acoperi şanţurile rămase
de la fâşiile vecine arate la cormană (fâşiile cu număr impar); operaţia se continuă în acest
mod alternând fâşii arate la cormană cu fâşii arate în lături (Fig. 4.3.c).
Arătura într-o singură parte. Se execută cu plugurile reversibile care răstoarnă
brazda într-o singură parte atât la dus cât şi la întors. Terenul arat este uniform fără şanţuri şi

60
coame. Această metodă de execuţie a arăturii se recomandă pe toate tipurile de sol, în toate
zonele dar în special pe terenurile în pantă unde brazda se răstoarnă spre amonte (Fig. 4.3.d).

Fig. 4. 3. –Metode de executare a arăturii


a – Arătura în lături, în afară sau în părţi; b – Arătura la cormană

c- Arătura combinată la cormană cu arătura în lături; d – Arătura într-o singură parte;

TEST DE EVALUARE
1. Definiţi arătura?
Răspuns: Arătura (numită şi lucrarea de bază a solului) reprezintă operaţia de tăiere,
deplasare laterală, întoarcere, mărunţire, amestecare şi afânare a unui fâşii de sol de la
suprafaţă care poartă numele de brazdă de plug.
2. Încercuiţi litera din dreptul variantei corecte.
Arătura suprficială se execută la: a. 12 – 15 cm;
b. 15 – 18 cm;
c. 18 – 20 cm.
3. Încercuiţi litera din dreptul variantei corecte.
Arătura normală se execută la: a. 15 – 18 cm;
b. 18 – 20 cm;
c. 20 – 25 cm.

61
4. Când se recomandă să se execute arătura?
5. Exemplificaţi metoda de arat la cormană?
6. Exemplificaţi metoda de arat în lături (în afară sau în părţi)?

4.6. Arătura de desfundare (Desfundarea)


Desfundarea este arătura care se execută la adâncimi foarte mari, peste 40 cm.
Operaţia se execută numai în situaţii deosebite, pe solurile levigate unde diferiţi compuşi
existenţi în orizonturile superioare au fost levigaţi în profunzime. Aplicarea acestui tip de
arătură se recomandă pentru: înfiinţarea pepinierelor şi a plantaţiilor pomi-viticole;
ameliorarea crovurilor din zona solurilor brun-roşcate; ameliorarea unor terenuri compacte,
impermeabile etc.
Se execută cu pluguri speciale (balansiere) în special vara sau la începutul toamnei.
Consumul de combustibil pentru această lucrare este foarte mare şi de aceea se are în vedere
ca solul să se afle la maturitatea fizică.
Prin desfundare se amestecă profilul de sol pe adâncimea lucrată . Înainte de aplicarea
acestei lucrări se fac analize pedologice pentru a se stabili adâncimea de lucru având grijă să
nu se aducă din profunzime un strat de sol cu însuşiri nefavorabile. Solurile desfundate aparţin
unei clase speciale : clasa solurilor desfundate.
Odată cu lucrarea de desfundare se încorporează în sol cantităţi mari de îngrăşăminte
organice şi chimice iar acolo unde este necesar şi amendamente pentru corectarea reacţiei
solului.
Fiind o lucrare executată la adâncime foarte mare, odată cu aplicarea acesteia se
combat buruienile aproape în totalitate.
Desfundarea este o metodă complexă de ameliorare a fertilităţii solurilor levigate,
efectul manifestându-se un număr mare de ani, cu sporuri semnificative de producţie.

4.7. Afânarea adâncă


Afânarea adâncă este lucrarea care se face la adâncimea de 40-80 cm fără a întoarce,
mărunţi sau amesteca stratul de sol .
Este o lucrare agroameliorativă care se execută pe solurile grele şi tasate, prin care se
urmăreşte permeabilizarea stratului de sol subarabil. Se poate face cu subsoliere (piese active
ataşate la brăzdarele plugului), cu cizelul, scarificatorul sau maşini speciale pentru afânarea
adâncă a solului (M.A.S.).

62
În funcţie de adâncimea la care se execută şi de maşinile şi utilajele cu care se lucrează
se face următoarea clasificare (Gh. Budoi ,1996):
- afânare de mică adâncime, până la 40 cm;
- afânare de adâncime mijlocie, între 40 şi 80 cm;
- afânare de adâncime mare, la peste 80 cm.
De obicei, afânarea de mică adâncime este considerată o lucrare obişnuită în fluxul
tehnologic, aceasta executându-se mai uşor şi mai des. Ca urmare, în producţie prin afânare
adâncă se înţelege lucrarea ce se face la adâncime mai mare de 40 de cm.
Lucrarea se execută vara sau la începutul toamnei, când solul de află la umiditatea
corespunzătoare pentru această lucrare. În urma organului activ, în sol trebuie să se realizeze
numeroase crăpături în formă de ,,V” iar la suprafaţă, solul rămâne vălurit cu înălţimea
coamelor de 10 -15 cm. Dacă solul este prea umed lucrarea nu are nici o influenţă asupra
afânării solului iar dacă solul este prea uscat va creşte foarte mult consumul de combustibil,
uzura agregatelor şi lucrarea este de slabă calitate, rezultând crăpături mari şi rare iar lucrările
după afânarea adâncă vor fi bolovănoase.
Înainte de afânare se aplică îngrăşămintele organice şi chimice iar după afânare
pregătirea terenului se face perpendicular sau sub un unghi de 45o fată de direcţia la care s-a
executat afânarea.
Se recomandă ca, distanţa între două piese active (d) să fie de două ori mai mare decât
adâncimea de lucru (h), deci d = 2 x h.
Lucrarea de afânarea adâncă a solului se execută periodic, o dată la 3–5 ani,
determinând ameliorarea fertilităţii solului şi realizarea de sporuri semnificative de producţie.

4. 8. Lucrarea cu grapa
Prin grăpat se înţelege operaţia de mărunţire, nivelare, amestecare şi afânare a unui
strat superficial de sol de 2 – 12 cm. Sunt însă şi grape grele (cu discuri) ce mobilizează solul
pe adâncimi mai mari, respectiv, 15-18cm.
În funcţie de felul pieselor active ce compun maşina agricolă se cunosc mai multe
tipuri de grape: cu colţi rigizi, cu colţi reglabili, stelată, cu discuri, sapa rotativă etc., fiecare
folosindu-se în funcţie de scopul urmărit.
Se apelează la lucrarea de grăpat în următoarele situaţii:
- se grăpează arătura concomitent cu execuţia acesteia, plugul lucrând în agregat cu
grapa stelată;

63
- se grăpează ogoarele pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea arăturii, distrugerea
crustei, combaterea buruienilor, încorporarea erbicidelor şi pregătirea patului germinativ
(folosindu-se grape cu colţi reglabili sau cu discuri ori ambele în agregat);
- pajiştile naturale şi semănate se grăpează cu grapa cu colţi reglabili, pentru a strânge
resturile organice. Lucernierele bătrâne sunt lucrate cu grapa cu discuri în scopul de a favoriza
lăstărirea plantelor;
- cerealele de toamnă pot fi grăpate în primăvară cu grapa cu colţi reglabili, în scopul
distrugerii crustei şi o dată cu aceasta se distrug şi buruienile în curs de răsărire. Se lucrează
perpendicular pe direcţia rândurilor şi numai când solul se află la maturitatea fizică;
- pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire sau abia răsărite, din cultura de
porumb se poate folosi sapa rotativă cu colţi îndreptaţi spre înapoi;
- pentru păstrarea apei în sol, distrugerea buruienilor şi mărunţirea resturilor organice
după recoltarea culturilor se lucrează cu grapa cu discuri iar operaţia poartă numele de
dezmiriştit;
- pregătirea terenului pentru culturile succesive;
- pregătirea terenului în vederea însămânţării cerealelor de toamnă, pe solurile mai
afânate, cu puţine resturi vegetale, atunci când umiditatea solului este mai mică şi nu permite
efectuarea arăturii. Se execută 2-3 treceri cu grapa cu discuri, perpendicular una pe cealaltă.
Prima lucrare se va executa la adâncime mai mică, pentru a nu rezulta bolovani, apoi
adâncimea de lucru se măreşte. Pentru această lucrare sunt recomandate grapele cu discuri
grele, la care adâncimea de lucru poate ajunge la peste 18 cm.

4. 9. Lucrarea cu cultivatorul (Cultivaţia)


Cultivaţia este o lucrare intermediară între arătură şi grăpat. Se execută după arat, pe
toată suprafaţa (cultivaţie totală) şi în perioada de vegetaţie a culturilor ( cultivaţie parţială).
Lucrarea se execută cu maşini agricole numite cultivatoare, iar adâncimea de lucru variază
foarte mult de la 5-6 cm şi până la peste 20 cm, în funcţie de tipul de lucrare şi organele active
cu care se echipează cultivatorul.
Cultivatoarele sunt folosite pentru următoarele lucrări:
- pregătirea patului germinativ. În acest caz, cultivatorul este echipat cu cuţite lungi,
înguste şi ascuţite la capete. După lucrarea cu cultivatorul, terenul este nivelat, mărunţit şi
uşor tasat cu ajutorul unei grape elicoidale cu care, în cele mai multe cazuri lucrează în
agregat.

64
- prăşitul culturilor. Cultivatoarele pentru această lucrare sunt echipate cu piese active
de tip extirpator (cuţite săgeată cu aripi egale şi unilaterale). Aceste cuţite sunt montate pe
cadrul rigid al cultivatorului în funcţie de distanţa între rânduri a plantei de cultură. Se
reglează adâncimea de lucru şi zona de protecţie în funcţie de faza de vegetaţie a culturilor şi
se stabileşte viteza de lucru a agregatului. Pentru prima praşilă viteza de lucru este mai mică
4-5 km/h iar pentru praşilele următoare viteza se poate mări la 7-8 km/h.
Cuţitele extirpator lucrează în submers, între rândurile de plante, tăind toate
rădăcinile buruienilor întâlnite şi afânează solul pe fâşiile lucrate.
Pentru a elimina pericolul tăierilor de plante, cultivatorul trebuie să aibă aceeaşi lăţime
de lucru cu cea a semănăturii iar tractorul să lucreze pe urmele lăsate de la semănat.
Deschiderea de rigole pentru irigarea prin brazde sau executarea de biloane. În
această situaţie cultivatorul este echipat cu brăzdare speciale numite corp de rariţă. Ele
deplasează solul în ambele părţi formând brazde la suprafaţa solului. Prin această lucrare
solul se denivelează, mărindu-se suprafaţa de evaporare a apei. Lucrarea se recomandă în
zonele mai umede pentru bilonatul cartofului sau la irigatul culturilor prin brazde.
Pentru afânarea solului pe terenurile cu regim aerohidric deficitar. Se folosesc
cultivatoare cu piese active rigide de tip daltă ce pot lucra şi la adâncimi mai mari de 20 cm.
Pentru întreţinerea arăturii de vară. Cultivatoarele sunt reglate pentru a lucra pe toată
suprafaţa (cultivaţie totală) iar lucrarea se execută cu scopul de a mărunţi bulgări, a nivela
brazdele arăturii, a distruge buruienile şi crusta etc.).
Pentru fertilizarea culturilor prăşitoare în perioada de vegetaţie. În acest caz se
folosesc cultivatoare cu brăzdare de tip hrănitor. Lucrarea are dublu scop, de a fertiliza cultura
în timpul vegetaţiei şi de a lucra solul printre rândurile de plante.

4. 10. Lucrarea cu tăvălugul (Tăvălugitul)


Este lucrarea de tasare a stratului superficial de sol. Odată cu tasarea solului o parte
din bulgării de la suprafaţa solului sunt mărunţiţi şi se realizează şi o uşoară nivelare. În
general, lucrarea se practică în zonele mai secetoase.
Suprafaţa tăvălugilor poate fi: netedă, inelară, dinţată, crestată etc. Tăvălugii netezi
execută îndeosebi tasarea solului iar cei cu suprafaţa denivelată execută în plus şi alte operaţii
cum ar fi mărunţirea bulgărilor, distrugerea crustei etc.
Lucrarea cu tăvălugul se execută în următoarele situaţii:
- pentru pregătirea patului germinativ în cazul în care terenul este prea afânat şi
urmează a fi semănat cu seminţe mici (lucernă, trifoi, rapiţă, plante legumicole etc.). Dacă

65
solul nu este bine aşezat, seminţele mici cad prin spaţiile lacunare ale acestuia şi ajung la
adâncimi mai mari, de unde nu vor mai răsări;
- după semănat, pentru a se pune în contact seminţele cu solul. Lucrarea se execută,
de regulă, la culturile cu seminţe mari (soia, floarea- soarelui, porumb etc.), în zonele mai
secetoase sau când umiditatea solului este scăzută şi solul este prea afânat;
- pentru tasarea şi mărunţirea arăturii. În situaţia în care a rezultat o arătură prea
bolovănoasă iar solul are umiditate scăzută se va executa o lucrare cu tăvălugul; în acest caz
sunt recomandaţi tăvălugii inelari sau cu diferite asperităţi;
- pentru realizarea contactului între rădăcini şi sol la culturile de toamnă ce în
primăvară au ieşit dezrădăcinate (datorită alternanţei îngheţ, dezgheţ din timpul iernii), se
impune o lucrare cu tăvălugul neted;
- pentru culcarea la pământ a plantelor folosite ca îngrăşământ verde, a buruienilor cu
port înalt existente pe sol înaintea lucrării de arat sau în cazul unor resturi organice înalte.
După tăvălugit, terenul se lucrează cu grapa cu discuri pentru a mărunţi vegetaţia (resturile
organice), apoi sunt încorporate prin arat.

4. 11. Lucrarea cu freza


Prin lucrarea cu freza se obţine la o singură trecere afânarea, mărunţirea, amestecarea,
nivelarea unui strat de sol pe adâncimea de 6-20 cm.
Frezele agricole sunt maşini cu organe active antrenate de la priza de putere a
tractorului. Sunt folosite cu pondere mare la pregătirea patului germinativ şi în special pentru
lucrarea solului în horticultură.
Utilizarea frezelor prezintă şi unele dezavantaje fată de agregatele clasice de lucrat
solul: au productivitate redusă, consum mare de energie, construcţie mai complicată, uzură
mai rapidă iar folosirea lor prea des poate să influenţeze degradarea structurii solului. Pentru a
rezulta o lucrare de bună calitate, solul trebuie să se găsească la maturitatea fizică.

4. 12. Lucrarea solului cu agregate de maşini


Agregatele de maşini sunt alcătuite cu scopul de a executa mai multe lucrări (operaţii)
la o singură trecere.
În felul acesta creşte productivitatea muncii, este folosită eficient forţa de tracţiune a
tractoarelor, lucrările agricole pot fi executate în perioada optimă, se realizează mari economii
de carburanţi, lubrifianţi, forţă de muncă etc.

66
Tot prin utilizarea de agregate de maşini se evită tasarea solului iar lucrările se pot
executa în intervalul optim de umiditate.
Cele mai răspândite agregate sunt: plug + grapă; grapă cu discuri + grapă cu colţi
reglabili; cultivator + tăvălug + grapă; vibrocultor + grapă elicoidală rotativă sau tăvălug
inelar (combinator) etc.
Tendinţa unei agriculturi moderne este de a utiliza cât mai mult agregatele combinate.
În ţările cu agricultură dezvoltată şi în unele unităţi din ţara noastră se folosesc agregate
combinate pentru înfiinţarea culturilor de toamnă care execută la o singură trecere
următoarele operaţii: afânează, mărunţeşte, amestecă şi nivelează solul; execută fertilizarea de
bază; semănă cultura şi după caz erbicidează sau execută alte tratamente.

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi desfundarea?
Răspuns: Desfundarea este arătura care se execută la adâncimi foarte mari, peste 40
cm (operaţia se execută numai în situaţii deosebite, pe solurile levigate unde diferiţi compuşi
existenţi în orizonturile superioare au fost levigaţi în profunzime).
2. Ce urmărim prin lucrarea de afânare adâncă?
3. În ce cazuri se apelează la lucrarea de grăpat?
4. În ce situaţii se apelează la lucrarea cu cultivatorul?
5. În ce situaţii se apelează la lucrarea cu tăvălugul?
6. În ce scop sunt alcătuite agregatele de maşini?

4. 13. Sisteme de lucrări ale solului


Lucrările aplicate solului au ca obiectiv general crearea de condiţii favorabile pentru
semănatul culturilor, creşterii şi dezvoltării acestora. Pentru executarea lor se va ţine cont de
foarte mulţi factori şi anume: cerinţele plantelor de cultură, condiţiile pedoclimatice, starea
culturală a solului, planta premergătoare, epoca optimă pentru semănat, agregatele folosite
etc. La rândul lor lucrările solului influenţează în anumite limite toate însuşirile solului. Ca
urmare, pentru a se realiza cele mai favorabile condiţii de sol pentru înfiinţarea unei culturi,
cât şi pentru creşterea şi dezvoltarea acesteia, lucrările solului nu se fac izolat ci integrate într-
un sistem de lucrări ale solului.
Sistemul de lucrări ale solului, reprezintă totalitatea lucrărilor aplicate la sol pentru o
cultură sau un grup de culturi, succesiunea acestora şi epoca de execuţie.

67
În funcţie de obiectivele urmărite, de plantele cultivate şi de specificul unor situaţii
date se cunosc mai multe sisteme de lucrări ale solului dintre care cele mai importante sunt:
- Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă;
- Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară;
- Sistemul de lucrări pentru culturile succesive;
- Sistemul de lucrări după culturile compromise;
- Sistemul minim de lucrări ale solului;
- Sistemul fără lucrări (semănat direct).

4.13.1. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă


Aplicarea lucrărilor solului depind în mare parte de timpul rămas de la eliberarea
terenului de resturile vegetale ale plantei premergătoare şi până la epoca de semănat a
culturilor de toamnă dar şi de umiditatea solului.
Culturile de toamnă sunt: grâul de toamnă, orzul, secara, triticale, rapiţa, borceagurile
de toamnă. În medie ele ocupă aproape o treime din suprafaţa arabilă a tării noastre.
În funcţie de epoca de recoltare a plantelor premergătoare culturilor de toamnă se
disting două sisteme de lucrări:
- sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce urmează după
premergătoare timpurii;
- sistemul de lucrare ale solului pentru culturile de toamnă ce urmează după
premergătoare târzii.
Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce urmează după
premergătoare timpurii
Plantele premergătoare timpurii sunt: borceagurile, orzul, mazărea, grâul, rapiţa,
cartofii timpurii , fasolea etc.
Sistemul de lucrări se compune din: arătura de vară la adâncimea de 18-22 cm în
agregat cu grapa stelată; 1 – 2 lucrări de mărunţire şi nivelare a arăturii executate cu grapa cu
discuri sau combinatorul în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi pregătirea patului germinativ
în preziua semănatului, de regulă cu combinatorul.
Dacă terenul după recoltarea plantei premergătoare este prea uscat, cu multe resturi
organice, buruieni sau din lipsă de utilaje, se va apela la lucrarea de dezmiriştire.
Dezmiriştirea se execută cu grapa cu discuri, la adâncimea de 8 - 12 cm. După această
lucrare, când solul permite se va face arătura de vară până cel târziu în a doua decadă a lunii
august.

68
Sistemul de lucrari ale solului pentru culturile de toamnă ce urmează după
premergătoare târzii
Plantele premergătoare târzii sunt: soia, floarea-soarelui, porumb, cartof etc. În acest
caz, sistemul de lucrări ale solului constă din : 1 – 2 lucrări cu grapa cu discuri perpendicular
pe direcţia rândurilor, în situaţia când pe teren au rămas multe resturi vegetale sau este
îmburuienat; arătura se va efectua la 18-22 cm adâncime în agregat cu grapa stelată, lucrarea
trebuie executată până cel mai târziu 20 septembrie; 1 – 2 lucrări superficiale pentru
mărunţirea şi nivelarea arăturii cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili;
pregătirea patului germinativ în preziua semănatului se va face cu combinatorul dacă nu sunt
resturi vegetale sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul
inelar, pe terenurile cu multe resturi vegetale sau pe cele bolovănoase.
Dacă terenul după recoltarea premergătoarelor târzii este prea uscat iar arătura ar
rezulta bolovănoasă. Pe solurile mai afânate cu puţine resturi vegetale şi buruieni se poate
renunţa la arătură. Ea fiind înlocuită cu grapa cu discuri grea, care mobilizează solul la 12-16
cm adâncime, în două treceri perpendiculare una faţă de alta şi sub un unghi de 45˚ faţă de
direcţia rândurilor plantei premergătoare.

4.13.2. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de primăvară


Principala caracteristică a acestui sistem de lucrări este aceea că o parte din lucrări se
fac în toamnă iar o altă parte în primăvară.
După recoltarea plantei premergătoare, dacă terenul prezintă multe resturi organice sau
este foarte îmburuienat, se impune o lucrare cu grapa cu discuri perpendicular pe direcţia
rândurilor pentru mărunţirea şi parţial încorporarea acestora în sol. Lucrarea de bază a solului
se execută în vara sau toamna anului precedent şi numai accidental în primăvară. Plugul va
lucra în agregat cu grapa stelată.
Adâncimea arăturii variază între 22-30 cm, în funcţie de cerinţele plantei de cultură,
umiditatea solului, textura solului etc.
Tot în toamnă se mai pot executa 1-2 lucrări superficiale (cu cultivatorul, cu grapa cu
discuri sau grapa cu colţi), în situaţia în care terenul este îmburuienat sau pentru unele culturi
ce necesită o nivelare din toamnă (sfeclă de zahăr, culturile timpurii etc.).
Primăvara când solul s-a zvântat şi se poate intra pe teren cu maşinile agricole, se va
executa 1 - 2 lucrări superficiale (cu grapa cu colţi, grapa cu discuri sau combinatorul), cu
scopul de a nivela terenul, a mărunţi bulgării, a distruge crusta şi a păstra apa în sol.

69
Pentru culturile semănate timpuriu (mazărea, borceagul, lucerna, trifoiul, sfecla,
cartoful, inul, legume timpurii) se va trece rapid la pregătirea patului germinativ, de regulă cu
combinatorul, la adâncimea de semănat şi perpendicular pe direcţia de semănat.
Ultima lucrare se execută perpendicular pe direcţia de semănat, pentru a se vedea mai
bine urma marcatorului maşinii de semănat şi de a se asigura o mai bună uniformitate a
semănatului pe adâncimea de lucru.
În cazul culturilor ce se seamănă sau se plantează mai târziu (porumbul, fasolea,
legumele târzii etc.), după lucrarea de nivelare executată primăvara devreme, terenul se
păstrează curat de buruieni prin lucrări superficiale. În apropierea semănatului se pregăteşte
patul germinativ cu combinatorul sau grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi reglabili,
prilej cu care se încorporează şi erbicidele.
Este de reţinut faptul că, un număr mare de treceri cu tractoarele şi maşinile agricole în
primăvară tasează foarte mult solul iar pentru nivelarea acestuia şi pregătirea patului
germinativ se preferă combinatorul şi nu grapa cu discuri care favorizează evaporarea apei din
sol.
Pentru terenurile în care arătura s-a executat primăvara, situaţie nerecomandată, se va
urmări umiditatea solului, iar când acesta permite, se va trece cât mai repede la nivelarea,
mărunţirea arăturii şi pregătirea terenului în vederea semănatului.

4.13.3. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile succesive


Culturile succesive numite şi culturi duble sau culturi în mirişte se seamănă primăvara
târziu sau la începutul verii, după recoltarea culturilor timpurii (borceagurile, orzul, cartoful
timpuriu, secară masă verde, legumele timpurii etc.).
Dintre culturile succesive semănate pe suprafeţe mai mari amintim: porumbul masă
verde sau siloz; porumbul pentru boabe, hibrizi extratimpurii; soia, soiuri extratimpurii;
legume de toamnă etc. Acestea reuşesc numai în zonele cu precipitaţii suficiente sau în
condiţii de irigare.
Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare la 15-18 cm
adâncime, în agregat cu grapa stelată. Urmează 1-2 lucrări cu grapa cu discuri, în agregat cu
grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul inelar. Ultima lucrare se efectuează perpendicular pe
direcţia de semănat.
Pe terenurile mai afânate şi curate de resturi vegetale se poate renunţa la arătură,
mobilizarea solului făcându-se cu grapa cu discuri grea, în două treceri, după care se aplică o
lucrare cu grapa cu discuri obişnuită în agregat cu grapa cu colţi reglabili. În felul acesta se

70
câştigă timp pentru ca semănatul să se facă cât mai devreme. Imediat după încheierea
semănatului se va trece la irigarea culturii pentru a favoriza răsărirea rapidă şi uniformă.

4.13.4. Sistemul de lucrări ale solului pentru culturi compromise


În anumite situaţii, culturile agricole pot suferi pagube atât de mari încât menţinerea
lor nu se mai justifică din punct de vedere economic.
Compromiterea culturilor poate fi cauzată de mai mulţi factori: remanenţa unor
erbicide; greşeli în alegerea şi aplicarea erbicidelor; sămânţă necorespunzătoare; atac de
dăunători în fază timpurie; brumele şi îngheţurile târzii; inundaţii; grindină; îmburuienare
excesivă; atac de rozătoare etc.
După stabilirea cauzei şi înlăturarea efectelor se va trece la înfiinţarea unei noi culturi.
Dacă s-a întârziat mult se va alege un soi sau un hibrid cu perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Sistemul de lucrări al solului este format din 1-2 lucrări superficiale, cu scopul de a
întoarce cultura compromisă, de a distruge buruienile, crusta şi de a afâna solul pe adâncimea
de semănat. Pe solele îmburuienate se foloseşte cultivatorul echipat cu brăzdare de tip
extirpator pentru cultivaţie totală, sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili iar
pe solele curate de buruieni numai combinatorul.

4.13.5. Sistemul minim de lucrări ale solului


Sistemul minim de lucrări ale solului cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de ,,minumum tillage’’ presupune renunţarea în tehnologia unei culturi la arătură şi
la o parte din lucrările solului.
Sistemul a fost practicat la început în SUA, apoi în Anglia şi treptat în întreaga
Europă. Se caracterizează prin următoarele aspecte:
- resturile vegetale sunt tocate mărunt o dată cu recoltarea plantei premergătoare şi
împrăştiate uniform pe sol;
- arătura este înlocuită de o lucrare cu cizelul, paraplow, grapa cu discuri, cultivatorul
etc., când sunt încorporate parţial şi resturile vegetale;
- resturile vegetale care rămân la suprafaţa solului au rol de mulci, protejând solul
împotriva eroziunii de suprafaţă;
- buruienile sunt ţinute sub control prin metode preventive, asolamente şi erbicide;
- numărul de lucrări ale solului este redus faţă de sistemul clasic.

Sistemul minim de lucrări ale solului prezintă multiple avantaje:

71
- se realizează economie de carburanţi, lubrifianţi şi o uzură mai redusă a tractoarelor
şi maşinilor agricole, datorită renunţării la lucrarea de arat şi un număr redus de lucrări ale
solului;
- creşte productivitatea muncii;
- se reduce fenomenul de eroziune eoliană şi hidrică;
- se evită distrugerea structurii şi tasării solului prin reducerea numărului de lucrări;
- determină creşterea cantităţii de materie organică din sol;
- se reduc pierderile de apă prin evaporare datorită mulcirii parţiale a solului etc.
În prezent în România aplicarea acestui sistem se confruntă o serie de dificultăţi dintre
care amintim: lipsa unor maşini din sistemul de lucrări minime ale solului, rezerva mare de
seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire ce determină o îmburuienare excesivă a
terenurilor agricole.

4.13.6. Sistemul fără lucrări. Semănatul direct


În literatura de specialitate sistemul fără lucrări sau semănatul direct este cunoscut şi
sub numele de ˝ zero lucrări˝, ˝No tillage˝, ˝direct drill˝.
Se practică mai mult în Canada, S.U.A. şi mai puţin în Europa şi numai pentru câteva
culturi ce se seamănă în rânduri depărtate (porumb, floarea-soarelui, soia).
Acest sistem de cultură presupune renunţarea la lucrările mecanice ale solului.
Semănatul făcându-se direct pe terenul cu resturi vegetale ale plantei premergătoare, cu
ajutorul unor semănători speciale care deschid fâşii înguste introducând seminţele şi
îngrăşămintele.
Combaterea buruienilor se face cu ajutorul erbicidelor.
Metoda se poate aplica pe solurile uşoare, afânate şi în zonele mai umede. Resturile
vegetale uscate de la suprafaţa solului prezintă un mulci şi o bună protecţie împotriva
eroziunii solului.
În ţara noastră sistemul a fost practicat pe suprafeţe mici şi în special pentru cultura
de porumb boabe sau masă verde şi siloz (culturi succesive), cu rezultate satisfăcătoare.
N. Şarpe (2000), arată că practicând sistemul ,, no tillage’’ la Şiria lângă Arad, pe o
suprafaţă de 20 ha a obţinut producţii de peste 8,5 t/ha porumb boabe.
Prin urmare şi în România se pot obţine producţii mari de porumb prin sistemul ,,no
tillage”, dar trebuie îndeplinite câteva cerinţe:
- amplasarea culturilor pe solurile mai uşoare şi afânate;

72
- aprovizionarea unităţilor agricole cu erbicide al căror efect să poată controla
buruienile pe toată perioada de vegetaţie a culturii;
- existenţa unei sisteme de maşini pentru semănat direct în terenul nelucrat;
- existenţa unui sistem de irigare funcţional, pe toată perioada de vegetaţie a culturii.

4.14. Conceptul de agricultură durabilă


Tot mai mult în agricultura ţărilor dezvoltate dar şi în ţara noastră se vorbeşte de
necesitatea introducerii unor tehnologii de cultură durabile, de practicarea unui sistem de
agricultură durabilă (de susţinere, de durată). Termenul de agricultură durabilă a apărut ca o
necesitate, o alternativă la acţiunea abuzivă a fermierilor asupra ecosistemelor agricole care au
dus la poluarea mediului, diminuarea resurselor cu efecte ce pun în primejdie viitorul
omenirii.
Agricultura intensivă (convenţională), bazată pe o mecanizare excesivă, administrarea
unor cantităţi mari de îngrăşăminte chimice şi pesticide cu scopul creşterii exagerate a
producţiei şi obţinerea de profituri mari şi imediate a determinat în multe situaţii aspecte
nedorite cum ar fi:
- poluarea solului, apelor, aerului şi a recoltelor;
- distrugerea structurii solului (prăfuirea solului);
- tasarea solului, în special în stratul subarabil;
- reducerea biodiversităţii (plante ce aparţin florei spontane, insecte, râme, animale
etc.);
- scăderea conţinutului solului în humus (cu influenţă negativă asupra fertilităţii
solului ) etc.
Agricultura intesivă poate fi considerată ca un mod industrial de producţie în care
fermele sunt considerate ,,fabrici de produse agricole” iar plantele şi animalele unităţi de
producţie. Activitatea în aceste ferme constă în stricta specializare pe domenii de interes. De
exemplu, cultivarea cerealelor păioase, a legumelor sau al unui număr restrâns de plante
tehnice.
Agricultura durabilă trebuie să fie nepoluantă dar nu exclude utilizarea tehnologiilor
moderne de cultură a plantelor (maşini şi agregate combinate, soiuri şi hibrizi de înaltă
productivitate), metodele de conservare a apei şi a solului precum şi folosirea raţională a
îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.
Principalele obiective ale sistemului de agricultură durabilă sunt: productivitate,
profitabilitate, să răspundă cerinţelor ecologice şi să conserve resursele.

73
În tehnologiile durabile un accent deosebit se pune pe folosirea resurselor naturale şi
în special a celor regenerabile cum sunt: gunoiul de grajd, mraniţa, îngrăşămintele verzi,
tocarea şi încorporarea în sol a resturilor organice rămase după recoltarea culturilor,
nămolurile rezultate de la complexele de creşterea animalelor, composturile rezultate de la
gunoaiele menajere ce în prealabil au fost bine sortate etc.
Un rol principal în sistemul de agricultură durabilă îl constituie asolamentul cu rotaţii
de culturi raţionale. Acesta fiind numit şi pivotul central al sistemului de agricultură durabilă
(Gh. Budoi, 1996).
Structura culturilor în asolament este bazată pe diversitate, care presupune eşalonarea
activităţilor, folosirea eficientă a mijloacelor de producţie, eliminarea vârfurilor de muncă,
eşalonarea cheltuielilor şi încasărilor, reducerea riscurilor în recuperarea cheltuielilor pe
ansamblul unităţii agricole.
Lucrările agricole executate la sol au scopul de a conserva şi ameliora însuşirile
acestuia, fiind preferate tehnologiile de cultură de conservare a solului (minimum tillage, no
tillage).
Pentru rezolvarea problemelor privind protecţia plantelor se are în vedere folosirea
cât mai eficientă a metodelor de combatere agrotehnică şi biologică, utilizarea biopesticidelor
precum şi cultivarea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă genetică la agenţi patogeni şi dăunători.
Prin aceste aspecte se păstrează şi biodiversitatea ecosistemelor naturale.
Agricultura durabilă necesită o corelare benefică a tehnologiilor noi de cultură a
plantelor cu cele clasice dar în acelaşi timp acordă o responsabilitate deosebită pentru
protecţia şi conservarea resurselor, integritatea mediului înconjurător, biodiversitate, sănătate
umană şi animală.
Sistemul de agricultură durabilă presupune un mod de dezvoltare armonios şi
echilibrat în teritoriu, prin utilizarea judicioasă a tuturor resurselor locale (naturale,
economice, umane) care să conducă la o dezvoltare rurală durabilă.

TEST DE EVALUARE
1. Definiţi - Sistemul de lucrări al solului?
Răspuns: Sistemul de lucrări al solului, reprezintă totalitatea lucrărilor aplicate la sol
pentru o cultură sau un grup de culturi, succesiunea acestora şi epoca de execuţie.
2. În ce constă - Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă?
3. În ce constă - Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară?
4. În ce constă - Sistemul de lucrări pentru culturile succesive?

74
5. În ce constă - Sistemul minim de lucrări ale solului?
6. În ce constă - Sistemul fără lucrări (semănat direct)?
7. În ce constă – Conceptul de agricultură durabilă?

REZUMATUL TEMEI

Lucrările solului sunt acţiuni mecanice efectuate cu unelte sau maşini ce se aplică la
sol cu scopul de a crea condiţii favorabile germinării seminţelor, creşterii şi dezvoltării
plantelor de cultură.
Lucrările solului influenţează în mare parte însuşirile solului dar şi relaţiile între
însuşirile solului şi plantele de cultură.
Lucrările solului se fac diferenţiat, în funcţie de tipul de sol, de condiţiile climatice
specifice zonei, de relief, de sortimentul de plante cultivat, de resturile organice existente pe
suprafaţa terenului, de interesul avut în conservarea şi ameliorarea fertilităţii solului.
În tehnologia unei culturi, lucrările solului reprezintă unul dintre segmentele principale
în obţinerea de recolte mari şi sigure la unitatea de suprafaţă. Ele au o influenţă deosebită în
realizarea calităţii produselor agricole şi a preţului de producţie.
În prezent, există o gamă foarte largă de maşini agricole care efectuează lucrări ale
solului, iar în unele cazuri această activitate a devenit exagerată, cu implicaţii negative asupra
acestuia.
Lucrările solului au importanţă deosebită în practica agricolă influenţând însuşirile
fizice, chimice şi biologice ale solului, în conformitate cu cerinţele creşterii şi dezvoltării
plantelor de cultură, realizând o serie de procese şi activităţi cum ar fi: încorporează în sol
resturile vegetale rămase după recoltarea culturilor, încorporează îngrăşămintele organice şi
chimice, îngrăşămintele verzi şi amendamentele; afânează solul şi crează condiţii optime
pentru introducerea seminţelor, germinarea lor şi dezvoltarea sistemului radicular al plantelor;
combat buruienile; acţionează asupra combaterii bolilor şi a dăunătorilor plantelor de cultură;
influenţează pozitiv activitatea microorganismele aerobe din sol; determină intensificarea
proceselor chimice ce au loc în sol; influenţează pozitiv porozitatea solului; influenţează
regimul hidric al solului; influenţează eficacitatea celorlalte măsuri din tehnologia de cultură;
influenţează eficienţa economică a culturilor;

75
Cea mai importantă lucrare a solului este arătura, fiind considerată în sistemul clasic
de agricultură lucrarea de bază. Este important ca arătura să se efectueze îndată ce s-a recoltat
planta premergătoare, cu condiţia ca solul să se afle în intervalul optim de umiditate.
Totalitatea lucrărilor aplicate la sol pentru o cultură sau un grup de culturi,
succesiunea acestora şi epoca de execuţie poartă numele de - Sistemul de lucrări al solului.
În funcţie de obiectivele urmărite, de plantele cultivate şi de specificul unor situaţii
date se cunosc mai multe sisteme de lucrări ale solului dintre care cele mai importante sunt:
- Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă;
- Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară;
- Sistemul de lucrări pentru culturile succesive;
- Sistemul de lucrări după culturile compromise;
- Sistemul minim de lucrări ale solului;
- Sistemul fără lucrări (semănat direct).
În agricultură a apărut necesitatea introducerii unor tehnologii de cultură durabilă care
presupune un mod de dezvoltare armonios şi echilibrat în teritoriu, prin utilizarea judicioasă a
tuturor resurselor locale (naturale, economice, umane) care să conducă la o dezvoltare rurală
durabilă. În tehnologiile durabile un accent deosebit se pune pe folosirea resurselor naturale
şi în special a celor regenerabile cum sunt: gunoiul de grajd, mraniţa, îngrăşămintele verzi,
tocarea şi încorporarea în sol a resturilor organice rămase după recoltarea culturilor,
nămolurile rezultate de la complexele de creşterea animalelor, composturile rezultate de la
gunoaiele menajere ce în prealabil au fost bine sortate etc. În sistemul de agricultură durabilă
sunt preferate tehnologiile de cultură de conservare a solului (minimum tillage, no tillage).

76
TEST RECAPITULATIV

1. Ce sunt lucrările solului?


2. Care sunt principalele procese ce se realizează în urma lucrărilor solului?
3. Cum influenţează lucrările însuşirile fizice ale solului?
4. Cum influenţează lucrările însuşirile chimice ale solului şi activitatea
microorganismelor?
5. Ce înţelegem prin maturitatea fizică a solului şi ce însemnătate agronomică şi
energetică are?
7. Definiţi arătura?
8. Încercuiţi litera din dreptul variantei corecte.
Arătura suprficială se execută la: a. 12 – 15 cm;
b. 15 – 18 cm;
c. 18 – 20 cm.
9. Încercuiţi litera din dreptul variantei corecte.
Arătura normală se execută la: a. 15 – 18 cm;
b. 18 – 20 cm;
c. 20 – 25 cm.
10. Când se recomandă să se execute arătura?
11. Exemplificaţi metoda de arat la cormană?
12. Exemplificaţi metoda de arat în lături (în afară sau în părţi)?
13. În ce situaţii se apelează la lucrarea de grăpat?
14. În ce situaţii se apelează la lucrarea cu cultivatorul?
15. În ce situaţii se apelează la lucrarea cu tăvălugul?
16. Definiţi - Sistemul de lucrări al solului?
20. În ce constă - Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă?
21. În ce constă - Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară?
22. În ce constă - Sistemul minim de lucrări ale solului?
23. În ce constă - Sistemul fără lucrări (semănat direct)?
24. În ce constă – Conceptul de agricultură durabilă?

77
Tema Nr. 5

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Unităţi de învăţare:
- Definiţie; Pagube produse de buruieni; Particularităţi biologice ale
buruienilor; Surse de îmburuienare; Căile de răspândire a buruienilor şi
pragul economic de dăunare.
- Clasificarea biologică a buruienilor.
Obiectivele temei:
- Definirea buruienilor, cunoaşterea pagubelor produse de buruieni, fixarea
aspectelor ce ţin de anumite însuşiri biologice ce le asigiră menţinerea şi
înmulţirea pe terenurile agricole;
- Recunoaşterea particularităţilor unor buruieni proble mă în scopul acţiunii
de combatere a lor.
Timpul alocat temei: 4 ore
Bibliografia recomandată:
7. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti;
8. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti ;
9. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
10. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

5.1. Definiţie
Buruienile sunt plante nedorite în culturile agricole. Acestea cresc pe
terenurile cultivate dar şi pe cele necultivate, iar atunci când depăşesc un
anumit prag al densităţii sau masei lor la m 2 , influenţează negativ ac tivitatea
economică a omului.
Ele se întâlnesc în culturile agricole, pe pajişti, în parcuri şi spaţii verzi,
pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, pe diguri şi canale de irigaţii, pe
terenuri industriale etc.
Buruienile provin din flora spontană şi s e împart în specii segetale, care
preferă mai mult terenurile arabile şi specii ruderale, care preferă terenurile
nelucrate.

78
În cazul în care anumite plante de cultură infestează o altă cultură, (de
exemplu: plante de floarea soarelui, orz, secară sau ovăz în sola de grâu;
plante de lucernă, trifoi sau sparcetă în sola de porumb etc.) acestea, de
regulă, provin din samulastra culturilor premergătoare sau din impurificarea
materialului de semănat şi sunt denumite buruieni condiţionate.
Din punct de vedere a grotehnic prin buruiană se înţelege orice alt ă
plantă în afara plantei de cultură.
Trebuie subliniat faptul că multe specii de plante din flora spontană care
în România produc mari pagube, în alte regiuni ale globului sunt considerate
valoroase şi sunt utilizate ca plante furajere, medicinale, tinctoriale, melifere
sau bune protectoare împotriva eroziunii solului.

5.2. Pagube produse de buruieni


În agricultură pagubele produse de buruieni sunt imense (de la 10 -20 %
până la compromite rea totală a culturilor) şi sunt reflectate prin creşterea
costurilor de producţie, diminuarea recoltelor şi deprecierea calităţii
produselor.
a. Creşterea costurilor de producţie. În tehnologiile aplicate plantelor
de cultură o serie de lucrări se execută în plus cu scopul de a preveni
îmburuienarea culturilor; a împiedica germinarea seminţelor şi a distruge
buruienile răsărite. Dintre acestea putem enumera:
- arătura, în multe situaţii ea se poate înlocui cu o lucrare de afânare
(cizel, paraplau, disc etc.) da r prezenţa seminţelor de buruieni la suprafaţa
solului ne obligă să le încorporăm adânc prin întoarcerea brazdei;
- lucrări ale solului, cu scopul de a distruge buruienile răsărite sau în
curs de răsărire care se fac între arat şi semănat;
- lucrarea de dezmiriştit, care se execută vara sau toamna, cu scopul de a
distruge buruienile şi a împiedica unele inflorescenţe cu seminţe de buruieni
să ajungă la maturitate;
- aplicarea erbicidelor (preemergente şi postemergente);
- executarea de praşile mecanice şi manuale.
La toate acestea, dar şi alte lucrări neprevăzute în tehnologia culturilor,
se adaugă cheltuieli suplimentare cu: creşterea consumurilor de carburanţi,
lubrifianţi, uzură a tractoarelor şi maşinilor agricole (ur mare a îmburuienării

79
excesive a terenurilor), curăţarea producţiei, eliminarea umidităţii de
împrumut şi scăderea productivităţii muncii.
b. Diminuarea recoltelor . Buruienile concurează plantele de cultură
pentru factorii de vegetaţie, influenţează negativ calitatea lucrărilor şi
micşorează efectul măs urilor care se aplică în tehnologia culturilor, astfel:
- buruienile consumă o parte din apa şi substanţele nutritive din stratul
edafic util de sol. Fiind plante ce aparţin florei spontane, comparativ cu
plantele de cultură, buruienile au un sistem radicula r care se dezvoltă mai
rapid şi o capacitate de absorbţie mai mare pentru apă şi elemente nutritive;
- buruienile parazite şi semiparazite se hrănesc cu seva plantelor
cultivate;
- umbresc plantele de cultură şi solul determinând: alungirea
internodiilor bazale la cereale păioase şi scăderea rezistenţei la cădere;
micşorarea procesului de fotosinteză (unele înfăşurându -se în jurul plantei, de
exemplu: Convolvulus arvensis, Polygonum convolvulus, Vicia sp. etc.);
scăderea temperaturii solului în stratul 0 -10 cm cu 2-4C, cu influenţe
negative asupra, ritmului de creştere al plantelor de cultură şi a activităţii
microorganismelor din sol;
- sunt plante gazdă pentru boli şi dăunători, care trec uşor pe planta de
cultură;
- pe solele îmburuienate lucrările agrotehnice sunt de slabă calitate şi în
multe situaţii ele nu se pot realiza în timpul optim, ceea ce determină pierderi
de recoltă;
- micşorează eficacitatea tuturor măsurilor ce se aplică unei culturi;
aplicarea îngrăşămintelor, pesticidelor, irigaţiilor etc.
c. Deprecierea calităţii produselor . Datorită înrăutăţirii condiţiilor de
viaţă a plantelor de cultură dată de concurenţa cu buruienile, calitatea
producţiei scade.
Cerealele păioase şi leguminoasele pentru boabe obţinute pe solele
îmburuienate au un conţinut m ai mic de proteină brută în bob. La floarea
soarelui conţinutul în ulei din seminţe este mai redus, la inul pentru fibre
scade rezistenţa fibrelor iar la cartof se reduce conţinutul în amidon.
Prezenţa în recoltă a unor seminţe de buruieni ( Lolium temulent um -
zâzanie, Hyosciamus niger - măselariţă, Agrostema githago - neghină etc.)

80
determină prin măcinare şi prelucrare, obţinerea de produse furajere cu gust şi
miros neplăcut iar consumul acestora în mod repetat şi în cantităţi mari pot
duce la otrăvirea animalelor.
Bacele de Solanum nigrum – zârnă, care se sparg în aparatul de treier la
recoltarea culturii de soia, ridică umidiatea boabelor şi le dă un gust şi miros
respingător.
Pe pajişti cresc specii de buruieni toxice pentru animale: Ranunculus
sceleratus - boglari, Ranunculus sardous - piciorul cocoşului, Caltha laeta -
calcea calului, Iris pseudacorus - stânjenei galbeni, C olchicum autumnale -
brânduşa de toamnă, Coronilla varia - coronişte, Galega officinalis -
ciumărea, Glyceria aquatica - mană de apă, acestea pot ajunge uşor în hrana
animalelor otrăvindu -le. Alte specii de buruieni consumate de animale,
transmit laptelui un miros neplăcut: Artemisia austriaca - peliniţă, A.
Absinthium - pelin, Allium rotundum - pur etc.
Speciile de Xanthium şi Carduus depreciază calitatea lânii şi ridică mari
probleme în prelucrarea acesteia.

5.3. Particularităţile biologice ale buruienilor


Buruienile prezintă anumite însuşiri biologice diferite de plantele de
cultură ce le asigură menţinerea şi înmulţirea pe teren urile agricole.
Capacitatea mare de înmulţire . Buruienile au posibilitatea de a se
înmulţi atât prin seminţe cât şi vegetativ.
În general buruienile produc un număr de seminţe, mult mai mare, decât
plantele cultivate (tabelul 5.1)
Seminţele ajung pe sol şi de aici prin lucrările solului sunt încorporate,
constituind rezerva de seminţe de buruieni.
O mare parte din aceste seminţe, datorită condiţiilor nefavorabile, îşi
pierd capacitatea germinativă (putrezesc) iar o altă parte, prin arătură sau
alte lucrări ale solului, ajung în stratul superficial de sol şi pot germina
infestând culturile agricole.
Multe buruieni în special cele perene se înmulţesc şi pe cale vegetativă,
prin fragmente de plantă (tulpină sau rădăcină) sau prin organe vegetative de
înmulţire ce conţin rezerve mari de hrană şi au capacitate ridicată de a emite
lăstări şi rădăcini (rizomi, drajoni, stoloni, bulbi şi tuberculi). În unele

81
situaţii, prin lucrările solului, organele vegetative de înmulţire ale buruienilor
sunt fragmentate în compon ente mari favorizând răspândirea şi înmulţirea
acestora (Sorghum halepense - costreiul mare, Cirsium arvense - pălămida,
Convolvulus arvensis - volbura, Sonchus arvensis - susaiul etc).
Tabelul 5.1

Numărul de seminţe şi masa de boabe (MMB)


La câteva specii de buruieni (după M. Berca, 1996)

Specia Număr de seminţe MMB (g)


(denumirea populară şi cea ştiinţifică)
Albăstriţă (Centaurea cyanus) 2500 - 25000 2,8 - 4,5
Bătrânişul (Erigeron canadensis) 2500 - 20000 1,2
Busuiocul sălbatic (Galinsoga parviflora) 5000 - 9000 2,0
Hrişca urcătoare (Polygonum convolvulus) 150 - 30000 3,5 - 4,5
Lupoaia (Orobanche ramosa) 1000 - 200000 0,02
Macul roşu (Papaver rhoeas) 5000 - 50000 0,08 - 0,1
Muştarul nemirositor (Matricaria inodora) 6000 - 100000 0,35
Muştarul sălbatic (Sinapis arvensis) 1000 - 20000 1,9 - 2,3
Mohorul lat (Echinochloa crus-galli) 200 - 10000 2,48
Pălămida (Cirsium arvense) 800 - 40000 1,0 - 1,3
Punguliţa (Thlaspi arvense) 1600 - 20000 0,8 - 1,3
Spanacul sălbatic (Chenopodium album) 200 - 500000 0,7 - 1,0
Ştirul sălbatic (Amaranthus retroflexus) 800 - 500000 0,3 - 0,5
Teişorul (Abutilon theophrusti) 6000 - 10000 4,8 - 10,1
Voinicica (Sescurainia sophia) 5000 - 500000 0,1 - 0,13

Sistemul radicular. Comparativ cu plantele de cu ltură, buruienile au un


sistem radicular mai profund, puternic ramificat cu viteză mai mare de
creştere şi cu capacitate ridicată de absorbţie a apei şi elementelor nutritive
din sol.
L. Pop (1985) evidenţiază anumite influenţe negative asupra dezvoltării
normale a plantelor cultivate arătând că, rădăcinile unor specii de buruieni
elimină în sol unele secreţii, microflora rizosferei altor specii de buruieni,
emană produse metabolice care, toate, creează procese de alelopatie faţă de
plantele cultivate. Se e xemplifică comportarea alelopatică a susaiului
(Sonchus arvensis) faţă de floarea soarelui, a pirului gros ( Cynodon dactylon)
şi a pălămidei (Cirsium arvense) faţă de bumbac, a pirului târâtor ( Agropiron
repens) faţă de ovăz.
Maturitatea plantelor. Seminţele de buruieni ajung la maturitate în etape
diferite, în funcţie de grupa biologică din care fac parte. Astfel, până în vară

82
ajung la maturitate seminţele buruienilor efemere, apoi cele din grupa de
primăvară timpurii şi cele de vară.
La multe specii de bu ruieni seminţele ajung la maturitate eşalonat, pe
aceeaşi plantă găsindu -se flori dar şi seminţe în diferite stadii de coacere.
Practic, seminţele de buruieni ajung la maturitate şi se scutură pe sol
într-un interval foarte mare de timp, din primăvară până toamna târziu.
Longevitatea, vitalitatea şi germinarea eşalonată a seminţelor. Prin
longevitatea seminţelor de buruieni înţelegem însuşirea acestora de a -şi păstra
un timp îndelungat capacitatea germinativă iar prin vitalitate proprietatea
seminţelor de b uruieni de a rezista la condiţii nefavorabile de mediu cu
păstrarea capacităţii germinative.
În general seminţele de buruieni, comparativ cu seminţele plantelor de
cultură, îşi păstrează capacitatea germinativă o perioadă mult mai lungă de
timp. W. Koch (c itat de L. Pop 1985) arată că longevitatea seminţelor de
buruieni în sol poate fi mai mare de : 40 ani la mohor ( Setaria sp.), zârnă
(Solanum nigrum), iarbă grasă (Portulaca oleracea); 35 ani la muştarul de
câmp (Sinapis arvensis) şi spanac alb (Chenopodium album); 20 ani la
pălămidă (Cirsium arvensis), traista ciobanului ( Copsela bursa pastoris) şi
rocoină (Stellaria media); 10 ani muşeţelul nemirositor ( Matricaria inodora),
macul roşu (Papaver rhoeas), nemţişorii de câmp (Delphinum consolida) şi
busuiocul dracului (Galinsoga parviflora).
Germinarea seminţelor de buruieni se realizează eşalonat, într -o perioadă
lungă de timp. Unele pot germina imediat ce ajung în sol iar pentru altele est e
necesară o perioadă de postmaturare. Majoritatea buruienilor răsar d in stratul
superficial de sol 0 -5 cm adâncime şi numai dacă sunt îndeplinite cerinţele de
temperatură, umiditate, aeraţie, tasare etc.
Temperatura de germinare este diferită în funcţie de specie, de la 1 -3C,
la Stellaria media - rocoină, Veronica hederifolia - şopârliţă, Thlaspi
arvense - punguliţa etc. şi până la 14 -16C, la Setaria Sp. - mohor, Digitaria
sanguinalis -meişor, Echinochloa crus - galli – mohor lat, Portulaca oleracea
- iarba grasă.
Plasticitatea şi adaptabilitatea. Plasticitatea şi adapt abilitatea sunt
însuşiri ale buruienilor de a creşte şi respectiv de a se ada pta uşor în condiţii
foarte variate de viaţă (hrană, umiditate, temperatură etc.). Aşa se explică

83
arealul foarte mare al unor specii de buruieni şi prezenţa lor în majoritatea
culturilor agricole. (Chenopodium album, Setaria Sp., Matricaria Sp.,
Amaranthus sp. etc .).

5.4. Sursele de îmburuienare


Principalele surse de îmburuienare a terenurilor agricole sunt: rezerva de
seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din sol , materialul de
semănat, terenurile necultivate, gunoiul de grajd etc.
Rezerva de seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din
sol. În sol se găseşte un număr foarte mare de seminţe de bu ruieni de la
câteva milioane până la câteva miliarde sem inţe/hectar. Numărul lor variază
foarte mult în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice, agrotehnica
folosită, culturile practicate, speciile de buruieni ce au existat în anii
anteriori etc. Marea majoritate a seminţelor se află în stratul arabil 0 -25 cm
iar peste această adâncime numărul lor scade foarte mult astfel, că la 40 cm
adâncime, acestea aproape că nu există.
Tot în sol se găsesc şi organele vegetative de înmulţire a buruienilor
(rizomi, drajoni, bulbi, tuberculi etc.) care în unele situaţii constituie calea
cea mai rapidă şi ameninţătoare pentru infestarea culturilor agricole.
Materialul de semănat. Odată cu recoltarea culturilor, ajung în masa
seminţelor pentru semănat şi seminţele de buruieni. Pentru a reduce foarte
mult această sursă de î mburuienare este necesar ca la semănat să se
folosească numai sămânţă condiţionată. Cu toate acestea, la unele plante de
cultură cu seminţe mici (rapiţa, lucerna, trifoi, golomăţ etc.) şi în urma
condiţionării rămân seminţe de buruieni.
Terenurile necultiv ate. Pe terenurile necultivate, margini de drum, căi
ferate, răzoare, în jurul hidranţilor, pe taluzul canalelor, pe greşurile rămase
de la semănat, pe platformele de gunoi etc., buruienile cresc producând
seminţe care prin anumite căi (vânt, animale, apă, activitatea omului) ajung în
culturile agricole, infestându -le.
Gunoiul de grajd. Acesta reprezintă o sursă de îmburuienire dacă
provine de la crescători i de animale care nu au respectat cerinţele de
producere, depozitare şi păstrare a gunoiului, în sensul de a fi liber de
seminţe de buruieni.

84
Seminţele de buruieni pot ajunge în gunoiul de grajd odată cu furajele
date în hrana animalelor, cu paiele folosite ca aşternut dar şi din cauza
buruienilor care cresc pe platformele de depozitare şi fermentare. Ace stea îşi
scutură sămânţa pe platformă, sporind rezerva de seminţe de buruieni din
gunoiul de grajd.
S-a constat că o parte din seminţele de buruieni consumate de animale
trec prin tubul digestiv al acestora fără să -şi piardă capacitatea germinativă.
Gh. Budoi (1996) arată că rezistă, îndeosebi, seminţele mici, rotunde cu
suprafaţa netedă şi lucioasă, (de pătlagină medie şi îngustă, de piciorul
cocoşului de troscot etc.) iar din seminţele trecute prin tubul digestiv nu îşi
pierd puterea de germinaţie 23% la bovine, 24% la porcine, 13% la caprine şi
11% la ovine.
Prin fermentaţia corectă a gunoiului de grajd un număr tot mai mare de
seminţe de buruieni îşi pierd germinaţia ca urmare a temperaturilor ridicate ce
se înregistrează în timpul fermentării.

5.5. Căile de răspândire a buruienilor


Principalele căi de răspândire a seminţelor de buruieni sunt: vântul, apa,
animalele, omul.
Vântul. Unele seminţe de buruieni prezintă formaţiuni pe suprafaţa lor
(perişori, aripioare etc.) cu ajutorul cărora sunt deplasate la mari distanţe de
curenţii de aer. Dintre acestea amintim: Taraxacum officinale - păpădia,
Sonchus arvensis - susai, Sonchus asper - susaiul aspru, Cirsium arvense -
pălămida, Typha latifolia - papura lată, Erigeran canadensis - bătrâniş,
Rumex sp. - măcriş (are aripioare) etc.
Sunt şi situaţii în care la maturitatea seminţelor, planta se rupe uşor de
la suprafaţa solului şi rostogolită de vânt îşi răspândeşte seminţele:
Amaranthus albus - ştirul alb, Chenopodium murale - frunză de potcă, Salsola
kali subsp. ruthenica - ciurlanul.
Apa. Apa folosită la irigat dar şi apa care se scurge pe terenurile în
pantă, în drumul ei antrenează şi transportă numeroase seminţe de buruieni
(hidrohore). Ca urmare întreţinerea canalelor de aducţiune şi filtrarea apei de
irigat sunt măsuri obligatorii.

85
Animalele. Fructele unor buruieni prezintă organe de agăţare (cârlige,
ţepi, ariste etc.) care se prind de părul şi lâna animalelor fiind transportate la
mari distanţe (Xanthium strumarium - cornaci, Galium aparine - turiţa,
Setaria verticilata - mohorul agăţător, Actium lappa - brusture etc.).
Animalele contribuie la răspândirea buruienilor şi prin dejecţiile ce rămân pe
câmp, cunoscându -se faptul că în acestea se pot găsi seminţe de buruieni
viabile.
Activitatea omului. În decursul timpului, odată cu transportul produselor
agricole s-au răspândit şi seminţele de buruieni, acestea mărindu -şi arealul şi
ajungând în diferite zone ale globului. Astfel, în Romînia au ajuns buruieni
de origine americană: ştirul sălbatic ( Amaranthus retroflexus), busuiocul
dracului (Galinsoga parviflora), bătrânişul (Erigeron canadensis) etc.; de
origine mediteraneană: măzărichea păroasă (Vicia villosa ), punguliţ a
(Thlaspi arvense) etc.; de origine eurasiatică (Lithospermum arvense),
voinicica (Sisymbrium officinale) etc.; de origine asiatică : măzărichea de
primăvară (Vicia sativa ), sângele voinicului ( Lathyrus tuberosus) etc., (L.
Pop, 1985).
Prin trecerea maşinilor agricole dintr -o solă în alta sunt transportate şi
seminţe de buruieni iar prin lu crările solului o parte din organele vegetative
de înmulţire sunt împrăştiate pe întreaga suprafaţă.

5.6. Pragul economic de dăunare


În condiţiile agriculturii contemporane unde costurile pentru întreţinerea
culturilor sunt tot mai ridicate şi producători i agricoli cu greu pot să obţină
profituri, se impune tot mai mult cunoaşterea pragului economic de dăunare.
Ei trebuie să stabilească î ncepând cu ce grad de îmburuiena re, la o anumită
cultură, se justifică aplicarea unei noi măsuri de combatere a buruieni lor.
Teoretic, costul unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor
trebuie să fie mai mic sau egal cu valoarea producţiei salvate. Uneori
agricultorii sunt nevoiţi să aplice măsuri suplimentare de combatere şi în
afara acestei relaţii, pentru anumit e specii de buruieni care depreciază
calitatea producţiei sau controlul acestora ar fi foarte dificil de realizat la
culturile postmergătoare.

86
În stabilirea pragului economic de dăunare, când se ia decizia unei noi
măsuri de combatere a buruienilor, trebui e să ţinem cont de foarte multe
aspecte şi anume: planta de cultură, vigoarea acesteia, densitatea plantelor,
tehnologia de cultură aplicată, destinaţia producţiei, speciile de buruieni
existente, gradul de îmburuienare, vigoarea buruienilor, condiţiile de climă,
planta premergătoare etc.
C. Pintilie (1985) defineşte pragul economic de dăunare ca fiind gradul
de îmburuienare, exprimat în număr de buruieni la m 2 , sau în grame masă
uscată la m 2 , de la care începând costul tratamentului acoperă valoarea
pierderilor de recoltă determinate de buruieni.
Gh. Budoi (1996) arată că pragul economic de dăunare reprezintă gradul
de îmburuienare al unei culturi de la care devine evidentă diminuarea
cantitativă sau calitativă a recoltei şi de la care se justifică economic
aplicarea măsurilor speciale de combatere (ca de exemplu erbicidarea,
prăşitul, plivitul). Pe baza cercetărilor proprii dar şi din literatura de
specialitate, autorul, recomandă orientativ următoarele date cu privire la
pragul economic de dăunare, ca numă r buruieni la m 2 :
- cereale de toamnă: 10 -12 anuale şi 2-3 perene;
- cereale de primăvară: 10 -30 anuale şi 2-4 perene;
- cartof: 5-10 anuale şi 1 -3 perene;
- in: 5-15 anuale şi 1 -2 perene.
Referindu-se la numărul de specii de buruieni, autorul, arată că
tratamentele cu erbicide la grâul de toamnă sunt necesare şi economice astfel:
Polygonum convolvulus de la peste 5 buc/m 2 ; Fumaria sp.  20 buc/m 2 ;
Matricaria sp.  5 buc/m 2 ; Centaurea cyanus  10 buc/ m 2 .
Cunoaşterea şi respectarea pragului economic de dă unare are o mare
importanţă în păstrarea biodiversităţii în ecosistemele agricole. Nu trebuie să
urmărim distrugerea totală a buruienilor în culturile agricole, aspect care de
fapt nici nu poate fi posibil datorită rezervei de seminţe de buruieni din sol.
Dar unele măsuri de combatere exagerate ar putea duce la lucruri nedorite
precum poluarea solului şi recoltei (erbicidării neraţionale), deprecierea
însuşirilor solului (tasare sau prăfuire), înmulţirea speciilor de buruieni
înrudite cu planta de cultură d ar şi alte aspecte cu implicaţii ecologice grave.

87
TEST DE EVALUARE
1. Ce sunt buruienile?
Răspuns: Buruienile sunt plante nedorite în culturile agricole. Acestea
cresc pe terenurile cultivate dar şi pe cele necultivate, iar atunci când
depăşesc un anumit pra g al densităţii sau masei lor la m 2 , influenţează negativ
activitatea economică a omului. Din punct de vedere agrotehnic prin buruiană
se înţelege orice altă plantă în afara plantei de cultură.
2. Enumeraţi pagubele produse de buruieni?
3. Precizaţi particularităţile biologice ale buruienilor?
4. Care sunt sursele de îmburuienare şi căile de răspândire a buruienilor?
5. Definiţi pragul economic de dăunare?

5.7. Clasificarea biologică a buruienilor


Clasificarea buruienilor se poate face după mai multe criterii: sistema tic
(botanic), după culturile pe care le îmburuienează, după terenurile preferate,
după numărul de cotiledoane, după particularităţi biologice (durata vieţii,
particularităţi de înmulţire şi hrană) etc.
În acţiunea de combatere se utilizează clasificarea b uruienilor după
numărul de cotiledoane şi particularităţile biologice astfel:

I. autotrofe 1) buruieni a) anuale - cu germinaţie primăvara


monocotiledonate timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) perene - cu rizomi;
- cu bulbi.
2) buruieni a) anuale - efemere;
dicotiledonate - cu germinaţie primăvara
timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) bienale
c) perene - cu drajoni;
- cu rizomi;
- cu stoloni.
II . semiparazite

III. parazite pe - tulpină;


pe - rădăcină.

88
Buruienile autotrofe - au clorofilă şi îşi sintetizează hrana.
Buruienile semiparazite - au clorofilă şi îşi pot sinteziza hrana dar când
întâlnesc planta gazdă preferă să o paraziteze (le absorb apa şi substanţe le
nutritive).
Buruienile parazite - nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele
gazdă prin intermediul haustorilor (organe speciale de sugere).

5.7.1. Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara


timpuriu
1. Avena fatua – ovăzul sălbatic sau odosul, (fig. 5.1-a) fam. Gramineae. Tulpina este
păroasă; paniculul întins în toate direcţiile, cu trei flori în spiculeţ, iar paleea inferioară este
prevăzută cu o aristă lungă, răsucită, îngenunchiată, cu perişori de culoare negru-violet la
bază.
2. Lolium temulentum - zîzania sau sălbăţia, (fig. 5.1-b) fam. Gramineae. Are frunzele
mai mari decât cele inferioare şi spiculeţele lungi, aşezate cu partea îngustă spre rahis; paleele
inferioare sunt aristate. Sămânţa are mărimea bobului de secară.

5.7.2. Buruieni monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu


1. Digitaria sanguinalis - meişorul. (fig. 5.1-c) Rădăcina este fasciculată. Tulpina
geniculată; uneori se întinde pe sol iar de la noduri formează rădăcini adventive. Frunzele sunt
liniare cu o ligulă scurtă. Inflorescenţa este ramificată digitiform. O plantă formează până la
6000 seminţe. MMB= 0,4 g. Cele mai mari pagube le produce la culturile prăşitoare din
zonele de sud ale ţării.
2. Echinachloa crus galli - iarbă bărboasă sau mohor lat (fig. 5.1-d), fam. Gramineae.
Rădăcina este fasciculată şi puternică. Tulpina ajunge până la 60-100 cm înălţime şi lăstăreşte
repede dacă se rupe la plivit. Frunzele sunt late până la 2 cm, glabre; paniculul este unilateral
cu spiculeţe palid verzui sau roşii brune.
3. Setaria glauca (pumila) - mohor galben, (fig. 5.2-a) fam. Gramineae. Paniculul
spiciform este neîntrerupt la bază, ramurile laterale sunt prevăzute cu câte un spiculeţ, iar
setele de la baza spiculeţului sunt galbene şi cu dinţişori îndreptaţi în sus. Preferă zonele mai
umede.
4. Setaria viridis - mohorul verzui. Paniculul are multe spiculeţe pe ramuri şi setele
sunt verzi, brune, cu dinţi îndreptaţi în sus; pedunculii spicului sunt aspri, păroşi. Preferă
regiunile mai sudice.

89
5. Setaria verticilata - mohorul agăţător. (fig. 5.2-b) Paniculul este alcătuit din verticile
apropiate, spiculeţele sunt prevăzute cu două sete verzi, ai căror dinţi sunt îndreptaţi în jos.
6. Echinochloa oryzicola - mohorul orezar şi Echinochloa macrocarpa, mohorul alb,
infestează de preferinţă orezăriile. La aceste două specii, limbul frunzelor prezintă în lungul
nervurii principale o dungă albă vizibilă, care la orez lipseşte; nu au urechiuşe şi ligulă ca
orezul, iar nodurile tulpinii sunt proeminente.

5.7.3. Buruieni monocotiledonate anuale care pot ierna


1. Apera spica venti - iarba vântului, fam. Gramineae. Paniculul are ramuri numeroase,
lungi, inegale şi ramificate, spiculeţe mici de culoare violaceu-verzui.
2. Bromus secalinus - obsiga secarei. Germinează toamna şi iernează. Îmburuieneză
culturile păioase de toamnă. Paleele spiculeţelor sunt aristate. Depreciază calitatea făinii -
pâinea se digeră greu şi produce tulburări gastrice.

5.7.4 Buruieni monocotiledonate perene cu rizomi


1. Agropyron repens, Elimus repens - pirul târâtor (fig. 5.2-c), fam. Gramineae. Are în
pământ o masă de rizomi de la nodurile cărora pornesc rădăcini fibroase, care pot pătrunde
până la 80-100 cm şi chiar mai mult. Rizomi sunt formaţi din noduri şi internoduri. La noduri
se află sub un rudiment de frunză, muguri din care pot da lăstari şi rădăcini şi noi plante. În
funcţie de gradul de afânare şi aerare a solului, circa 90% din rizomi se află până în jur de 15
cm adâncime. Tulpina este un pai subţire, inflorescenţa un spic, iar fructul este cariopsă.

90
2. Cynodon dactylon - pir gros (fig. 5.2-d). Are rizomi groşi care ating 18-22 cm
adâncime, tulpina este culcată la bază, apoi ridicată, ligula este înlocuită de perişori. Paniculul
este digitat (de tipul 3-6), spiculeţele sunt dispuse pe două rânduri.
3. Sorghum halepense - costreiul mare, bălăur (fig. 5.2-e).. Are rizomi groşi,
puternici, târâtori, ce ating 20-25 cm adâncime în pământ; tulpina este foarte robustă ajunge

91
până la 2m înălţime, paniculul piramidal, cu spiculeţe purpurii, formează între 2000-5000
seminţe (cariopse, eliptic- alungite, lucioase, şi culoare violacee).
4. Typha latifolia - papură lată, fam. Typhaceae. Tulpina creşte până la 2-2,5 m
înălţime, fără noduri, iar în sol rizomi groşi, sensibili la uscăciune.
Alte buruieni: Typha latifolia – papura lată; Phragmites communis – trestia sau stuful;
Juncus inflexus – pipirig sau ţipirig; Bolboschoemus maritimus - trosnitoare sau şovar;
Laersia oryzoides - orezul sălbatic etc.

5.7.5. Buruieni monocotiledonate perene cu bulbi


1. Colchicum autumnale - brânduşa de toamnă (fig. 5.2-f), fam. Liliaceae. Are un bulb
compact, oval, cu învelişul brun subţire. Frunzele apar în urma florilor, iar acestea sunt în
formă de pâlnie, de culoare roşiatică-liliachie.
2. Ornitogalum umbelatum - ceapa ciorii. Are bulbi cu solzi deşi, sudaţi în treimea
inferioară. Frunzele sunt liniare caniculate, mai lungi decât tulpina. Florile sunt albe în
interior şi albe sau verzi la exterior, fiind dispuse în corimb.
3. Gagea arvensis - ceapa ciorii, laptele păsării. Prezintă doi bulbi înveliţi într-o
membrană comună, solzoasă, uscată. Are doar două frunze bazale caniculate, recurbate la
partea superioară, mai mari decât tulpina.
4. Muscari comosum - ceapa ciorii. Prezintă un bulb ovoid, brun-roşcat, de mărimea
unei nuci mari.
5. Alium rotundum - usturoi sălbatic, pur. Are bulbul format din bulbi închişi într-o
tunică roşie-brună. Tulpina este rotundă, florile sunt purpurii, dispuse într-o umbelă
globuloasă.

5.7.6. Buruieni dicotiledonate anuale efemere


1. Veronica hederifolia - şopârliţa sau doritoarea, (fig. 5.3-a) fam. Schrophulariaceae,
are tulpina aproape târâtoare, frunzele ca la iederă, mult mai late decât lungi, lobate păroase,
flori liliachii-albăstrii pe pedunculi lungi aşezaţi la subsoara frunzelor.

92
93
2. Stelaria media - rocoina, (fig. 5.3-b) fam. Caryophyllaceae, are tulpina întinsă pe
pământ, cu un rând de perişori de o parte şi de alta a tulpinii.
3. Lamium amplexicaule - urzica moartă sau sugel, fam. Labiatae. Frunzele superioare
sunt amplexicaule, iar florile purpurii sunt dispuse în verticele depărtate între ele.
4. Lamium purpureum - urzica moartă (fig. 5.3-c) are tulpina culcată şi apoi ridicată,
prezintă verticile florale apropiate.
5. Senecio vernalis - spălăcioasă (fig. 5.3-d), fam. Compositae. Tulpina şi frunzele sunt
lânos păroase pe ambele feţe.
6. Draba verna - flămânzica (fig. 5.3-e),fam. Cruciferae. Frunzele se află la baza
tulpinii în formă de rozetă.
7. Fumaria schleicheri - fumariţă (fig. 5.3-f), fam. Papaveraceae. Planta are un colorit
verde-auriu, cu flori dispuse în racem, roşii-liliachii, iar bracteea este jumătate din lungimea
pedunculului floral.
8. Erodium cicutarium - ciocul berzei sau pliscul cucoarei (fig. 5.3-g), fam.
Geraniacee. Posedă o tulpină pubescentă, aproape târâtoare.

5.7.7. Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara timpuriu


1. Sinapis arvensis - muştarul sălbatic (fig. 5.3-h), fam. Cruciferae. Are rădăcina
pivotantă, cu numeroase radicele, tulpina foarte ramificată şi acoperită cu peri rigizi ca şi
frunzele; flori galbene, seminţe închise în fructe numite silicve prevăzute cu un rostru la vârf.
2. Sinapis alba - muştarul. Fructul, spre deosebire de buruiana precedentă are un rostru
ce reprezintă jumătate din silicva propriu-zisă.
3. Raphanus raphanistrum - ridiche sălbatică (fig. 5.4-a), fam. Cruciferae, are flori de
culoare galben palid, iar la altele florile alburii; fructul este o silicvă cu componente care se
rup între ele la maturitate, rămânând în fiecare câte o sămânţă.
4. Brassica nigra - muştarul negru. Creşte mai viguros ca muştarul sălbatic, formând
tufe mari, frunze păroase la bază lirate, lung peţiolate.
5. Gallium aparine - turiţa mare sau urcătoare (fig. 5.4-b), fam. Rubiaceae, are tulpina
agăţătoare cu ghimpi, al căror vârf este întors în jos. Frunzele sunt dispuse câte 7-8 în verticil,
au ghimpi pe margini, pe nervura mediană şi pe partea superioară.
6. Gallium tricornutum - turiţă cu trei coarne. Se deosebeşte de turiţa mare prin talia
mai mică, frunze mai scurte şi înguste şi florile câte trei, mai mici, axilare.
7. Caucalis platycarpes - morcovul spinos, fam. Umbeliferae. Se recunoaşte prin
umbele care au raza de lungime diferită între ele.

94
8. Bifora radians - buruiana puturoasă. Talia plantei atinge 40-50 cm. Întreaga plantă
are miros urât, respingător şi persistent.
9. Adonis aestivalis - cocoşei de câmp (fig. 5.4-c), fam. Ranunculaceae. Are flori
solitare, mari de culoare roşie-cărămizie, pătate cu negru la bază şi sepalele galben-roşiatice.
10. Fumaria vaillanti - fumariţă, fam. Papaveraceae. Florile sunt roz-palid sau alb-roz
şi bracteea este de aceeaşi lungime cu pedicelul floral
11. Matricaria chamomilla - muşeţel (fig. 5.4-d), fam. Compositae. Are miros
caracteristic; receptaculul este conic, gol în interior.

5.7.8. Buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara târziu


1. Chenopodium album - căpriţa sau spanac sălbatic (fig. 5.5-a), fam. Chenopodiaceae.
Rădăcina este ramificată, groasă şi puternică; tulpina este ramificată şi apare surie, făinoasă şi
inflorescenţa şi frunzele datorită perilor veziculoşi.
2. Atriplex patula - loboda (fig. 5.4-f), asemănătoare cu căpriţa, dar este mai scundă şi
are tulpina puternic ramificată la bază.
3. Salsola kali - ciurlanul sau sărăcica, fam. Chenopodiaceae. Are rădăcina pivotantă,
tulpina ramificată prevăzută cu ghimpi scurţi. La maturitate tulpina se rupe de la colet şi este
purtată de vânt la distanţe mari.
4. Polygonum aviculare - troscotul (fig. 5.5-c), fam. Polygonaceae. În anumite condiţii
poate fi şi de primăvară timpuriu. Tulpina se întinde pe pământ şi are ramificaţii foliate până
la vârf.
5. Amaranthus retroflexus - ştirul comun (fig. 5.5-d). Fam. Amarantaceae. Tulpina şi
frunzele sunt suculente, bine dezvoltate, acoperite cu perişori. Seminţele sunt lucioase, mici
de culoare neagră.
6. Amaranthus albus - ştirul alb, are tulpina puternic ramificată şi frunze cu marginea
fin crestată.
7. Polygonum convolvulus , Fagopyrum convolvulus - hrişca urcătoare (fig. 5.5-b),
fam. Polygonaceae. Are tulpina volubilă, roşiatică la maturitate. Florile sunt verzui, cu
margini albe, dispuse în raceme spiciforme.

95
96
97
8. Xanthium strumarium - scaietele popii, fam. Compositae. Este o plantă monoică,
unisexuată, cu florile femele aşezate la partea de jos, iar cele mascule la partea superioară.
Involucrul femel este pubescent şi prevăzut cu spini recurbaţi la vârf.
9. Tribulus terrestris - colţii babei, fam. Zygophyllaceae. Tulpina este târâtoare,
frunzele păroase formate din 4-8 perechi de foliole, fără foliolă terminală.
10. Portulaca oleraceea - iarbă grasă, fam. Portulacaceae. Tulpina este târâtoare,
suculentă ca şi frunzele.
11. Hibiscus trionum, Hibiscus ternatus - zămoşiţa (fig. 5.5-e), fam. Malvaceae.
Prezintă flori solitare, axilare, mari, scurt pedunculate, galben sau purpuriu închis şi catifelate
la centru.
12. Cannabis sativa - cânepa sălbatică. Tulpina are 1-1,5 m înălţime, este ramificată, cu
aspect stufos.
13. Abutilon theophrasti - teişorul sau pristolnicul, fam. Malvaceae. Tulpina creşte
înaltă de 1-2 m şi chiar mai mult, depăşind uneori înălţimea porumbului. Popular i se mai
spune şi laba pisicii.
Alte buruieni din această grupă sunt: Anagallis arvensis - scânteiuţa; Picris echioides -
iarba găii; Centaurea solstiţialis - scai galben; Datura strumarium - laur etc.

5.7.9. Buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna


1. Centaurea cyanus - albăstriţa, vineţele, fam. Compositae. Tulpina este înaltă de 70-
80 cm, puţin ramificată în jumătatea superioară, frunzele înguste, florile albastre, seminţele
de 2-4 mm în diametru prevăzute cu papus.
2. Matricaria inodora - muşeţelul nemirositor (fig. 5.4-e), fam. Compositae. Tulpina
înaltă de 50-100 cm, dreaptă şi ramificată spre vârf, numeroase, aşezate în capitule în vârful
fiecărei ramuri (solitare).Se deosebeşte de muşeţelul obişnuit prin capitulele cu receptaculul
plin.
3. Erigeron canadensis - bătrânişul sau coada vacii (fig. 5.5-f). La maturitate planta
este viguroasă, are circa 60-80 cm înălţime, frunzele sunt înguste şi tulpina neramificată.
Frunzele au pori rigizi pe margini.
4. Anthemis arvensis - romaniţa de câmp, fam. Compositae, cu aspect general lânos,
pubescent.
5. Delphinium consolida, Consolida regalis - nemţişor de câmp (fig. 5.6-b), fam.
Ranunculaceae. Tulpina este subţire, foarte ramificată, florile albastre, seminţele sunt închise
în capsule.

98
99
6. Agrostemma githago - neghina (fig. 5.6-a), fam. Caryophyllaceae. Rădăcina este
ramificată, tulpina poate ajunge la 60-80 cm înălţime, este ramificată în partea superioară şi
acoperită ca şi frunzele cu perişori fini şi lungi. Florile sunt solitare, mari, roşii.
7. Capsella bursa pastoris - traista ciobanului (fig. 5.6-d), fam. Cruciferae. Se aseamănă
în dezvoltare cu punguliţa, dar frunzele bazale sunt în formă de rozetă.
8. Thlaspi arvense - punguliţa (fig. 5.6-c), fam. Cruciferae. Planta are talie relativ mică
(40-50 cm). Frunzele tulpinale sunt înguste, sagitate la bază.
9. Sisymbrium sophia - voinicica (fig. 5.6-e), fam. Cruciferae. Rădăcina este ramificată,
tulpina subţire, rezistentă şi ramificată în partea superioară; frunzele au miros neplăcut, iar
florile sunt alb-gălbui şi mici. Frunzele sunt acoperite cu peri alipiţi, dând plantei o culoare
verde-surie.
10. Papaver rhoeas - mac roşu, fam. Papaveraceae. Tulpina atinge 70-80 cm înălţime în
condiţii nefavorabile fiind mai scurtă; este subţire, puţin ramificată. La vârful fiecărui
penducul se formează câte o floare roşie. Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri aspri.
11. Daucus carota - morcov sălbatic (fig. 5.6-f), fam. Umbeliferae. Tulpina este rigidă
păroasă şi în mijlocul florilor albe din umbelă se află o singură floare roşie-închisă.
12. Vicia sativa - măzăriche de primăvară (fig. 5.7-a), fam. Leguminosae. Frunzele au
4-8 perechi de foliole, cu cârcel ramificat, 1-2 flori axilare, cu stindardul albastru, aripile
purpurii şi luntriţa alburie.
Alte buruieni din această grupă sunt : Viola arvensis (Trei fraţi pătaţi), Lithospermum
arvense (mărgeluşe), Camelina microcarpa (lubiţul), Sonchus asper (susaiul aspru), Vicia
vilosa (măzăriche păroasă), Vicia hirsuta (cosiţa) etc.

5.7.10. Buruieni bienale


1. Carduus nutans - ciulin, scaiete (fig. 5.7-b), fam. Compositae. Tulpina este
prevăzută cu dungi spinoase şi frunzişoare, cu excepţia porţiunii imediat sub capitul, frunzele
au foliole dinţate, capitulele sunt rotunde, nutante, florile purpurii sau albe.
2. Onopordon acanthium - scaiul măgăresc, fam. Compositae. Tulpina prezintă carene
spinoase de culoare cenuşiu deschis, poate creşte până la 2 m înălţime şi formează capitule cu
flori roz-violet; frunzele sunt lânoase.
3. Arctium lappa, Lappa major - brusturele mare, fam. Compositae. Tulpina este
robustă, striată, frunzele inferioare mari, albicioase pe partea inferioară şi terminate cu un
dinte.

100
101
102
4. Melilotus officinalis - sulfina galbenă (fig. 5.7-c), Melilotus albus - sulfina albă.
fam. Leguminosae, ambele au tulpina striat longitudinală şi florile ordonate care la prima sunt
galbene şi la a doua albe.
5. Hyosciamus niger - măselariţa, fam. Solanaceae. Planta are o înălţime de 40-60 cm,
păroasă cu peri lungi, vâscoşi. Florile sunt galbene cu vinişoare violete la bază, pătate pe
partea inferioară cu violet închis.
6. Verbascum phlomoides - lumânărica, fam. Scrophulariaceae. Este o plantă viguroasă
cu rădăcină puternică pivotată, tulpina dreaptă, neramificată care se poate dezvolta până la 2
m, frunze mari, flori galbene aşezate pe un ax scurt, ramificat formând un spic.

5.7.11. Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe


1. Plantago major - pătlagina mare (fig. 5.7-d), fam. Plantaginaceae. Are rădăcina
fasciculată, tulpina este striată lipsită de frunze. Acestea sunt numai în rozetă şi sunt mari,
eliptice, ovale.
2. Galega officinalis - ciumărea (fig. 5.7-e), fam. Leguminoasae. Ajunge până la
înălţimea de 70-80 cm şi fructifică în vară.
3. Cichorium inthybus - cicoarea sălbatică (fig. 5.7-f), fam. Compositae. Frunzele se
formează chiar la suprafaţa solului ca o rozetă, florile galbene dispuse în calatidiu, seminţele
au papus.
4. Artemisia absinthium - pelinul (fig. 5.8-a), fam. Compositae. Tulpina înaltă de 50-60
cm, frunzele sunt prevăzute cu peri fini de culoare cenuşie, florile sunt galbene.
5. Rumex crispus - dragaveiul, măcrişul, fam. Cuciferae. Tulpina poate creşte până la 1
m. Frunzele sunt acrişoare. În primul an formează rozetă de frunze, iar în al doilea an tulpini
fructifere.

5.7.12. Buruieni dicotiledonate perene cu stoloni


1.Rubus caesius - rugul sau murul de mirişte (fig. 5.8-b), fam. Rosaceae. Planta are
tulpina scurtă dar din ea pornesc numeroase ramuri. Frunzele sunt păroase pe partea
superioară şi verzi, tomentoase pe partea inferioară, peţiolul este păros având pe toată
lungimea lui ghimpi scurţi, ascuţiţi.
2. Potentila reptans - cinci degete (fig. 5.8-c), fam. Resaceae. Frunzele sunt palmate.
Are stoloni verticali sau oblici faţă de sol, groşi, negricioşi. Frunzele sunt alipit păroase pe
faţa inferioară.

103
3. Ranunculus repens - piciorul cocoşului, floarea de lac (fig. 5.8-d), fam.
Ranunculaceae. Prezintă stoloni verticali foarte lungi. Florile sunt numeroase, galben aurii,
lung pedunculate.
4. Glechema hederaceae - silnicul, fam. Labiatae. Tulpina este târâtoare, frunzele
relativ mari; se dezvoltă de timpuriu în primăvară.
Alte buruieni: Ajuga reptans - vinariţa etc.

5.7.13. Buruieni dicotiledonate perene cu rizomi


1. Lathyrus tuberosus - sângele voinicului (fig. 5.8-e), fam. Leguminosae. Prezintă un
rizom filiform, ramificat, cu tuberculi ovoizi, comestibili. Tulpina este urcătoare, florile sunt
roşii purpurii, au miros plăcut şi sunt dese pe racem.
2. Urtica dioica - urzica moartă, fam. Urticaceae. Are un rizom cilindric, târâtor,
ramificat. Tulpina şi frunzele poartă peri urticaţi. Florile sunt unisexuate dioice, rar monoice,
dispuse în panicule axilare.
3. Sambucus aebulus - bozul, fam. Caprifoliaceae. Dezvoltă în pământ rizomi
puternici, groşi până la 1 cm, care pot pătrunde până la adâncimea de 40-50 cm şi mai mult.
Tulpinile sunt drepte ramificate în partea superioară şi pot atinge înălţimea de 1-1,5 m.
4. Aristolochia clematitis - mărul lupului (fig. 5.9-a), fam. Aristolochiaceae. Are un
rizom galben brun, cilindric, scurt ramificat, nu prea gros. Florile sunt globuloase la bază,
tubuloase la mijloc, răsfirate la vârf, de un galben palid.
5. Equisetum arvense - coada calului, fam. Equisetaceae. Are în sol o reţea de rizomi
dispuşi orizontal, care pornesc din loc în loc dintr-un rizom principal, puternic ce poate
pătrunde până la 1 m adâncime. Are două feluri de tulpini care apar succesiv de primăvara
până în vară. Primăvara se formează tulpini goale la mijloc, gălbui care au în vârf un spic ce
poartă spori. Ulterior, tot din rizomi apar plante sterile, verzi, asemănătoare puieţilor de brazi.
6. Polygonum amphibium - troscot de baltă, fam. Polygonaceae; posedă un rizom
puternic ramificat din care pornesc rădăcini adventive ramificate.

104
105
5.7.14. Buruieni dicotiledonate perene cu drajoni
1. Cirsium arvense - pălămida (fig. 5.9-b), fam. Compositae. Are rădăcina pivotantă,
verticală, foarte adâncă, care poate ajunge până la 6-7 m, din care se formează numeroase
rădăcini secundare cu muguri. Rădăcinile secundare se formează până la circa 15-20 cm
adâncime, dar pot pătrunde şi în stratul subarabil, mergând la început orizontal, apoi se
curbează şi pătrund vertical. Tulpina este dreaptă şi poate creşte până la 1-2 m înălţime.
Frunzele au pe margini ghimpi fini, ascuţiţi. Florile sunt de culoare roz închis, grupate în
capitule aşezate în vârful ramurilor.
2. Sonchus arvensis - susaiul, fam. Compositae. Rădăcina este mai superficială decât la
pălămidă; tulpina este goală în interior, cu un suc lăptos caracteristic, puţin ramificată în
partea superioară; florile sunt de culoare galbenă, grupate în capitule.
3. Convolvulus arvensis - volbura, rochiţa rândunicii (fig. 5.9-c), fam. Convolvulaceae.
Rădăcina poate să atingă 2 m adâncime, dând naştere la rădăcini orizontale, bogate în muguri
vegetativi. Tulpina este volubilă, florile de culoare alb-roz au forma unei pâlnii cu 5 unghiuri,
cu 5 benzi roşiatice pe marginea exterioară.
4. Cardaria draba, Lepidium draba - urda vacii, fam. Cruciferae. Rădăcina este adâncă,
groasă, lemnoasă, uneori oblică, cu ramificaţii la vârf şi este acoperită, ca şi frunzele cu
perişori, ceea ce îi dă o culoare cenuşie deschis.
5. Linaria vulgaris - linariţă (fig. 5.9-d), fam. Scrophulariaceae. Rădăcina are
ramificaţii orizontale. Frunzele sunt îngrămădite şi pot fi opuse şi verticilate, sesile; florile
sunt de culoare galben palid, oranj la bază şi sunt dispuse în racem terminal, dens şi păros.
6. Euphorbia cyparissias - alior, laptele cucului (fig. 5.9-e), fam. Euphorbiaceae. În sol
are atât muguri pe rădăcini, cât şi rizomi. Tulpina este stufoasă, galben-verziui, roşiatică la
bază, cu ramuri sterile la partea superioară. Frunzele sunt moi şi îngrămădite în spirală.
Întreaga plantă are un suc lăptos.
7. Picris hieracioides - iarba găii, fam. Compositae. Are rădăcina dezvoltată, cu
ramificaţii ce poartă muguri care dau lăstari şi noi plante. Înălţimea tulpinii este de 50-60 cm;
tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri aspri, iar inflorescenţele sunt capitule.

5.7.15. Buruieni semiparazite


1. Alectorolopus major, Rhinanthus major - clocoticiul sau sunătoarea, fam.
Scophulariaceae. Are frunze lanceolate, opuse, flori galbene formând raceme terminale. La
maturitate fructele (capsulele) sună de unde a căpătat şi de numirea de sunătoare.

106
107
2. Euphrasia rostkeviana - silur. Este o plantă de talie mică, cu flori albe, cu 9 linii
violete şi o pată galbenă la baza buzei inferioare, dispuse în racem spiciform.
3. Melampyrum arvense - ciormoiagul sau grâul prepeliţei. Prezintă frunze rigide şi
flori roşii - purpurii sau galbene, inflorescenţa este în formă de spic, fructele sunt capsule
alungite, iar seminţele se aseamănă cu cele de grâu, dar sunt mai mici.
4. Odontites rubra - dinţura sau iarba dintelui. Planta are frunzele translucide, ca şi
bracteele care pot fi egale sau mai mari decât florile care sunt de culoare roşie-albă.

5.7.16. Buruieni parazite pe tulpină


Din această grupă fac parte speciile de cuscută (torţel) fam. Cuscutaceae (fig. 5.9-f).
1. Cuscuta campestris, Cuscuta arvensis - torţelul sau cuscuta mare de câmp. Tulpina
se adună în formă de mănunchiuri compacte. Ca la toate cuscutele, lipsesc frunzele. Florile
câte 10-30 sunt aşezate în glomerul. Parazitează în special pe jumătatea superioară a plantei
gazdă, iar peste iarnă tulpina piere.
2. Cuscuta trifolii – mătasea trifoiului, torţel . Tulpina este relativ viguroasă, de 0,5 mm
grosime, de culoare galben portocalie sau roşiatică. Se poate alungi şi încolăci pe planta gazdă
formând vetre de infecţie pe câţiva metri. Flori alburii, rareori roz, lung pedunculate sunt
dispuse în glomerule mai mari.
3. Cuscuta epilinium - torţelul de in şi cânepă. Are tulpina filiformă de 1,5 cm grosime,
de culoare galben portocalie sau galbenă verzui.
4. Cuscuta monogyna - parazitează, de preferinţă, pe diferiţi arbori şi arbuşti inclusiv
pepinierele de pomi şi livezi în primii ani. Are tulpina groasă de 1-3 mm de culoare galbenă
brună, roşiatică, ramificată. Seminţele au o lungime de 3-3,5 mm prevăzute cu rostru.
Alte cuscute: Cuscuta europeae., Cuscuta epithymum.

5.7.17. Buruieni parazite pe rădăcină


Din această grupă fac parte speciile de Orobanche - lupoaia, fam. Orobanchaceae.
Plantele sunt fără clorofilă, de culoare brună sau albăstruie. Tulpinile sunt simple, umflate la
bază, cărnoase şi au solzi ovali sau alungiţi (care înlocuiesc frunzele) inflorescenţa este
spiciformă.
1. Orobanche cumana - lupoaia florii-soarelui (fig. 5.9-g); tulpina creşte până la 30 cm
înălţime, florile sunt de culoare albastru-gălbui, seminţele sunt foarte mici care trec cu
uşurinţă prin sita cu ochiuri de 0,25 mm.

108
2. Orobanche ramosa - lupoaia tutunului, verigelul sau busuiocul sălbatic. Deasupra
haustorilor cu care se fixează pe rădăcina plantei gazdă formează o îngroşare, ca un bulb, din
care dau noi rădăcini cu haustori. Din partea superioară a bulbului ies lăstari din care rezultă
eşalonat tulpini ramificate; întreaga plantă se prezintă astfel ca o tufă. Florile sunt de culoare
albăstruie.
3. Orobanche brassicae - lupoaia verzii. Se aseamănă cu Orobanche ramosa cu
deosebire că ramifică mai puţin şi are flori mai mari.

TEST DE EVALUARE

1. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;


mohorul (Setaria sp.) şi mohorul lat (Echinochloa crus galli) sunt buruieni:
a) Monocotiledonate anuale;
b) Monocotiledonate perene;
c) Dicotiledonate anuale.
Răspuns: - a.
2. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;
costreiul mare (Sorghum halepense) şi pirul târâtor (Elymus repens) sunt buruieni:
a) Monocotiledonate anuale;
b) Monocotiledonate perene;
c) Dicotiledonate perene.
3. Enumeraţi 5 buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna.
4. Enumeraţi 5 buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara târziu.
5. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;
pălămida (Cirsium arvense) şi volbura (Convolvulus arvensis) sunt buruieni:
a) Dicotiledonate perene cu rizomi;
b) Dicotiledonate perene cu stoloni;
c) Dicotiledonate perene cu drajoni.
6. Daţi exemple de două specii de buruieni parazite.

109
REZUMATUL TEMEI

Buruienile sunt plante nedorite în culturile agricole. Acestea cresc pe


terenurile cultivate dar şi pe cele necultivate, iar atunci când depăşesc un
anumit prag al densităţii sau masei lor la m 2 , influenţează negativ activitatea
economică a omului.
În cazul în care anumite plan te de cultură infestează o altă cultură, (de
exemplu: plante de floarea soarelui, orz, secară sau ovăz în sola de grâu;
plante de lucernă, trifoi sau sparcetă în sola de porumb etc.) acestea, de
regulă, provin din samulastra culturilor premergătoare sau di n impurificarea
materialului de semănat şi sunt denumite buruieni condiţionate.
Din punct de vedere agrotehnic prin buruiană se înţelege orice alt ă
plantă în afara plantei de cultură.
În agricultură pagubele produse de buruieni sunt imense (de la 10 -20 %
până la compromiterea totală a culturilor) şi sunt reflectate prin creşterea
costurilor de producţie, diminuarea recoltelor şi deprecierea calităţii
produselor.
Buruienile prezintă anumite însuşiri biologice diferite de plantele de
cultură ce le asigură me nţinerea şi înmulţirea pe terenurile agricole cum ar fi:
capacitatea mare de înmulţire , un sistem radicular profund şi cu capacitate
mare de absorbţie a apei şi substanţelor nutritive, seminţele ajung la
maturitate în etape diferite, au longevitate, vital itate îndelungată şi
germinează eşalonat şi au plasticitate şi adaptabilitate mare.
Principalele surse de îmburuienare a terenurilor agricole sunt: rezerva
de seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din sol, materialul de
semănat, terenurile necultivate şi gunoiul de grajd. Seminţele de buruieni se
răspândesc cu ajutorul vântului, apei, animalelor şi prin activitatea omului.
Buruienile se pot clasifica după mai multe criterii: sistematic (botanic),
după culturile pe care le îmburuienează, după terenurile preferate, după
numărul de cotiledoane, după particularităţi biologice (durata vieţii,
particularităţi de înmulţire şi hrană).
În acţiunea de combatere se utilizează clasificarea buruienilor după
numărul de cotiledoane şi particularităţile biologice astfel:

110
A. Autotrofe 1) buruieni a) anuale - cu germinaţie primăvara timpuriu;
monocotiledonate - cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) perene - cu rizomi;
- cu bulbi.
2) buruieni a) anuale - efemere;
dicotiledonate - cu germinaţie primăvara timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
b) bienale
c) perene - cu drajoni;
- cu rizomi;
- cu stoloni.
B. Semiparazite
C. Parazite -pe tulpină;
-pe rădăcină.

111
TEST RECAPITULATIV

1. Ce sunt buruienile?
2. Enumeraţi pagubele produse de buruieni?
3. Care sunt particularităţile biologice ale buruienilor?
4. Care sunt sursele de îmburuienare şi căile de răspândire a
buruienilor?
5. Definiţi pragul economic de dăunare?
6. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;
mohorul (Setaria sp.) şi mohorul lat (Echinochloa crus galli) sunt buruieni:
a) Monocotiledonate anuale;
b) Monocotiledonate perene;
c) Dicotiledonate anuale.
7. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;
costreiul mare (Sorghum halepense) şi pirul târâtor (Elymus repens) sunt
buruieni:
a) Monocotiledonate anuale;
b) Monocotiledonate perene;
c) Dicotiledonate perene.
8. Enumeraţi 5 buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna.
9. Enumeraţi 5 buruieni dicotiledonate anuale cu germinaţia primăvara târziu.
10. Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte;
pălămida (Cirsium arvense) şi volbura (Convolvulus arvensis) sunt buruieni:
a) Dicotiledonate perene cu rizomi;
b) Dicotiledonate perene cu stoloni;
c) Dicotiledonate perene cu drajoni.
11. Daţi exemple de două specii de buruieni parazite.

112
Tema Nr. 6

COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR

Unităţi de învăţare:
- Generalităţi, metode preventive, agrotehnice şi biologice de combatere a
buruienilor.
Obiectivele temei:
- cunoaşterea metodelor preventive, agrotehnice şi biologice de combatere a
buruienilor.
Timpul alocat temei: 4 ore
Bibliografia recomandată:
6. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
7. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti;
8. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
9. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

6.1. Conceptul de combatere integrată a buruienilor


Combaterea buruienilor este o necesitate obiectivă şi reprezintă o
preocupare permanentă a specialiştilor din agricultură dar şi din alte sectoare de
activitate. Buruienile produc pagube enorme agriculturii şi sunt reflectate prin
creşterea costurilor de producţie, diminuarea recoltelor (care pot merge până la
compromiterea acestora) şi deprecierea calităţii produselor.
Datorită particularităţilor biologice, buruienile sunt permanente şi ca
urmare, combaterea lor reprezintă o verigă principal ă şi obligatorie în tehnologia
culturilor. În orice activitate pe care o întreprindem în acest domeniu, nu trebuie
pierdut din vedere faptul că, buruienile sunt componente ale ecosistemelor
naturale şi agricole (Gh. Budoi, 1994).
În anul 1958 a luat fiinţă European Weed Research Council în prezent
European Weed Research Society (EWRS) ce reprezintă cea mai înaltă autoritate
în problema studiului şi combaterii buruienilor din Europa.
La prima şedinţă a grupei de experţi F.A.O. din 1969 combaterea integrată
a fost definită ca un sistem de reglare a populaţiei de dăunători care foloseşte

113
toate metodele de combatere într-un mod cât se poate de compatibil pentru a
menţine dăunătorii la un nivel la care nu produc pagube economice (Şarpe, 1987).
Noţiunea de combaterea integrată a buruienilor (integrated control of
weeds) a fost acceptată în literatura de specialitate mult mai târziu.
În anul 1977, Fryer J.D. şi Shotchi Matsunaka, citat de Şarpe (1987)
publică în Japonia lucrările unui simpozion pe tema combaterii in tegrate a
buruienilor din culturile agricole punând astfel unitate în punctele de vedere pe
această temă. Ei arată că studiile în combaterea integrată a buruienilor trebuie să
se bazeze pe un program sofisticat de folosire a erbicidelor combinate în acelaş i
timp cu metode agrotehnice specifice fiecărei culturi, în relaţie cu felul infestării
cu buruieni.
La numai un an după acest simpozion internaţional în România, 1978 a avut
loc la Constanţa primul Simpozion Naţional de Herbologie iar în prezent se
lucrează la al 15-lea.
În anul 1994 ia fiinţă Societatea Română pentru Studiul şi Combaterea
Buruienilor. Aceste acţiuni la care s-au adăugat simpozioanele Proplant, au făcut
ca studiile cu privire la combaterea integrarată a buruienilor să fie mult
aprofundate şi în ţara noastră.
C. Pintilie (1985) arată că obţinerea unor rezultate foarte bune în
combaterea buruienilor depinde de folosirea unei game largi de mijloace de
prevenire şi combatere şi de experienţa unei continuităţi în utilizarea lor.
Folosirea unilaterală a erbicidelor ca mijloc de combatere a buruienilor se bucură
de eficacitate ridicată doar în primii ani de aplicare, după care buruienile tolerate,
găsesc un spaţiu liber, se înmulţesc foarte mult, devenind buruieni -problemă.
Gh. Budoi (1996) scoate în evidenţă că acţiunea de combatere a buruienilor
poate fi dusă la bun sfârşit numai prin îmbinarea mai multor metode posibile de
aplicat în fiecare caz în parte. Aceste metode nu trebuie să fie considerate izolat.
Ele trebuie să fie integrate, adică să formeze un complex de măsuri, în care să se
completeze unele pe altele şi aplicarea lor să conducă la realizarea şi a altor
cerinţe ale tehnologiilor culturilor.
Tot autorul mai sus citat introduce pentru prima dată în literatura de
specialitate din România noţiunea de Management integrat al buruienilor (M.I.B.),
în care arată că această tehnologie prietenoasă faţă de mediu se încadrează mai

114
bine în sistemul de agricultură durabilă (sustenabilă) care se bazează pe
considerente economice, ecologice şi product ive.
Presupune controlul şi dirijarea dinamicii populaţiilor de buruieni,
urmărirea dezvoltării plantelor de cultură şi relaţiile dintre ele, reducerea sau
modificarea numărului buruienilor până la un nivel tolerabil ,, Pragul economic de
dăunare”, conservarea biodiversităţii plantelor în ecosistemele agricole.
Presupune un program de monitorizare a buruienilor sub pragul economic de
dăunare. Pune accentul pe cunoaşterea biologiei populaţiilor de buruieni, a
evoluţiei, a relaţiilor acestora cu plantele de c ultură pentru elaborarea metodelor
de menţinere a lor sub pragul economic de dăunare.
M.I.B. presupune perfecţionarea tehnologiilor de producţie. Nu exclude
folosirea erbicidelor dar intensifică acţiuni pentru diminuarea până la total a
efectului lor poluant (prin reducerea dozelor, aplicarea pe zona rândului sau pe
vetre, folosirea bioerbicidelor etc.)
Facem precizarea că aceste două noţiuni Combatere integrată a buruienilor
şi Managementul integrat al buruienilor nu sunt noţiuni opuse. În noua concepţie,
Combaterea integrată a buruienilor trebuie absorbită în Managementul integrat al
buruienilor care presupune o activitate mai complexă.
M.I.B. este parte componentă a Sistemului de agricultură durabilă care
prevede în principal păstrarea biodiversităţii da r şi productivitate, profitabilitate,
protecţia mediului, justiţia socială şi conservarea resurselor.
M.I.B. este o activitate care urmează încă să fie fundamentată ştiinţific şi
practic. Conţinutul (verigile) managementului integrat se precizează pentru
fiecare fermă agricolă, pentru fiecare solă sau cultură în funcţie de gradul de
îmbruienare, condiţiile pedoclimatice locale, cultură şi tehnologia acesteia,
precum şi posibilităţile tehnico-organizatorice ale fermei.
În combaterea integrată a buruienilor agriculturii au la dispoziţie folosirea
în complex a cinci metode: preventive, agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.
Aceste metode sunt unanim acceptate de cercetătorii în domeniul protecţiei
plantelor şi nu se poate face o delimitare precisă în produc ţie deoarece ele se
împletesc şi se completează în dinamică.

115
6.2. Metode preventive de combatere a buruienilor
Aceste metode au ca scop prevenirea răspândirii buruienilor.
Pentru organizarea unui sistem raţional de prevenire se impune o mai bună
cunoaştere a particularităţilor biologice a buruienilor a căilor de înmulţire şi de
răspândire, a însuşirilor morfologice ale seminţelor etc.
Principalele metode preventive sunt:
- curăţarea materialului de semănat, pentru a nu introduce în sol o dată cu
sămânţa de semănat şi pe cele de buruieni;
- pregătirea raţională a gunoiului de grajd , în scopul distrugerii seminţelor
de buruieni care ajung cu diferite ocazii în furaje. Unele seminţe de buruieni trec
prin tubul germinativ al animalelor fără să -şi piardă facultatea germinativă;
- filtrarea apelor de irigat de seminţe de buruieni ;
- recoltarea la timp şi corectă a culturilor. Întrucât seminţele de buruieni
au coacerea eşalonată iar pe măsură ce se întârzie cu recoltatul un număr tot mai
mare de seminţe ajung la maturitate şi cad pe sol. Mărind în felul acesta rezerva
de seminţe de buruieni din sol;
- curăţarea maşinilor agricole la trecerea lor dintr-o sală în alta;
- distrugerea focarelor de seminţe de buruieni (marginile drumurilor, căilor
ferate, răzoarele, canalele de desecare şi aducţiune a apei de irigat, terenul
nelucrat din jurul hidranţilor şi al stâlpilor de susţinere a firelor de electricitate
etc.), acestea reprezintă o sursă de infestare a terenurilor agricole.
- organizarea serviciului de carantină de către stat, cu scopul de a nu
pătrunde în ţară seminţe de buruieni periculoase, care nu aparţin florei spontane a
României.

6.3. Metode agrotehnice de combatere a buruienilor


6.3.1 Generalităţi
Din această categorie fac parte metodele prin care se acţ ionează direct
asupra buruienilor. Aceste metode prezintă următoarele avantaje:
- sunt nepoluante şi păstrează echilibrul în ecosistemele agricole;
- combat toate speciile de buruieni, comparativ cu aplicarea erbicidelor
unde în majoritatea cazurilor rămân necombătute speciile de buruieni înrudite cu
planta de cultură;

116
- pe lângă efectul de combatere a buruienilor îndeplinesc şi alte roluri ca de
exemplu: afânarea şi nivelarea terenului, reglarea regimului aero -hidric, termic şi
nutritiv al solului, încorporarea îngrăşămintelor, amendamentelor şi a materiei
organice, combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură etc.
Măsurile agrotehnice de combatere a buruienilor prezintă şi unele
dezavantaje:
- unele lucrări ale solului aplicate neraţonal şi prea des (arătura, grăpatul,
lucrarea cu freza, prăşitul etc.) favorizează intensificarea proceselor chimice şi
microbiologice din sol ce duc la epuizarea solului în elemente nutritive,
deteriorează structura şi compactează solul şi de aici a serie de consecinţe
negative.
- necesită forţă de muncă manuală şi mecanică iar uneori sunt foarte
costisitoare (sunt consumatoare de energie);
- datorită condiţiilor climatice, uneori nu se pot executa în timpul optim.

6.3.2. Lucrările solului


Prin lucrările solului buruienile pot fi distruse înainte de răsărit dar şi după
răsăritul acestora.
Arătura contribuie la distrugerea buruienilor prin îngroparea adâncă a
seminţelor cât şi a plantelor anuale, bienale şi o parte din cele perene ce nu au
organe subterane de înmulţire (rizomi, drajoni, bulbi şi tuberculi).
Tot prin arătură sunt distruse unele părţi ale organelor vegetative de
înmulţire care sunt aduse la suprafaţa solului care mor, fie prin uscare (în cazul
arăturilor executate vara) fie prin degerare în timpul ierni i (după arătura de
toamnă).
La arăturile foarte adânci ca şi în cazul arăturii de desfundare efectul de
combatere al buruienilor este aproape total.
Lucrările superficiale aplicate solului de la arat până la semănat distrug
buruienile în curs de răsărire dar şi pe cele deja răsărite. Pentru a mări eficienţa
combaterii acestora se poate apela la metoda provocaţiei şi metoda epuizării (Gh.
Budoi, 1996).
Metoda provocaţiei se foloseşte pentru distrugerea seminţelor de buruieni
viabile din sol. În acest scop se lucrează solul superficial pentru a crea condiţii
favorabile germinării seminţelor iar după răsărirea acestora se lucrează din nou

117
solul pentru a le distruge. Operaţia se poate repetă de mai multe ori la adâncimi
variabile.
Metoda epuizării se foloseşte pe terenurile infestate cu buruieni perene cu
înmulţire prin muguri ce apar pe rădăcini şi rizomi. Principiul metodei constă în
lucrarea superficială şi repetată a solului (la un interval de 14 -21 zile) cu scopul
de a distruge lăstarii de buruieni perene. Pentru apariţia lăstarilor se consumă o
parte din substanţele de rezervă din organele vegetative de înmulţire, iar dacă
operaţia se repetă de mai multe ori, rezerva de substanţe se epuizează şi
buruienile pier.
Grăpatul culturilor (cu sapa rotativă sau grapa cu colţi reglabili) cu scopul
de a distruge crusta, determină şi combaterea buruienilor abia răsărite sau în curs
de răsărire.
Prăşitul mecanic, operaţie ce se execută cu dublu scop de a distruge
buruienile dar şi de a păstra apa în sol. Lucrarea trebui e executată la timp, îndată
ce apar buruienile. Să se respecte reglajele cultivatorului pentru fiecare tip de
praşilă pentru a nu vătăma plantele de cultură şi a distruge cât mai bine
buruienile.

6.3.3. Rotaţia culturilor


Fiecare cultură are o suită caracteristică de specii de buruieni. Dacă se
practică monocultura sau cultura repetată acestea se înmulţesc foarte mult, iar
combaterea lor devine o problemă.
De exemplu, culturile de cereale păioase de toamnă sunt infestate cu
buruieni din grupele biologice: de toamnă, umblătoare, efemere şi de primăvară
timpuriu. Aceste specii de buruieni în culturile care răsar primăvara târziu
(porumb, soia, floarea-soarelui etc.) sunt distruse odată cu pregătirea terenului în
vederea semănatului. Speciile de buruieni iubi toare de căldură (care infestează
culturile târzii de primăvară) nu răsar în culturile de cereale de toamnă iar dacă
răsar ele sunt uşor înăbuşite de planta de cultură care este bine înrădăcinată şi
înfrăţită.
Prin urmare, stabilirea unei rotaţii raţionale a culturilor reprezintă o metodă
eficientă şi economică de combatere a buruienilor.

118
6.3.4. Folosirea îngrăşămintelor
Îngrăşămintele chimice şi organice aplicate culturilor măresc viteza de
creştere a plantelor, ajută la o înfrăţire mai bună (cerealele de toamnă) şi acoperă
mai repede suprafaţa cultivată. Cultura fertilizată şi ajutată de celelalte măsuri
agrofitotehnice va lupta mai bine cu buruienile.

6.3.5. Folosirea amendamentelor


Unele specii de buruieni preferă reacţia acidă a solului iar altele re acţia
alcalină. Ca urmare în aceste condiţii prielnice ele se înmulţesc excesiv.
Buruienile adaptate pe solurile acide sunt: Sclereanthus annuus (sincerica),
Spergula arvensis (hrana vacii), Equisetum arvense (coada calului), Ranunculus
arvensis ( piciorul cocoşului), Rumex acetosella ( măcrişul mărunt) etc.
Pe solurile alcaline: Salicornia herbacea (iarba sărată), Salsola soda şi
Salsola kali (sărăcica), Statice gmelini (limba peştelui), Artemisia sp. (specii de
peliniţă) etc.
Prin corectarea reacţiei solului cu amendamente acide sau alcaline aceste
specii dispar în număr mare, uneori chiar în totalitate.

6.3.6. Semănatul în eploca şi densitatea optimă


Prin semănatul culturilor la epoca şi la densitatea optimă, acestea pornesc
mai repede în vegetaţie acoperă mai bine solul, luptând mai uşor cu buruienile. În
cazul culturilor cu goluri buruienile cresc nestânjenite.

6.3.7. Plivitul buruienilor


Plivitul buruienilor este o metodă manuală de combatere a buruienilor
extrem de obositoare, se aplică pe suprafeţe mici în grădina de legume, pe pajişti
sau pe terenuri inaccesibile metodelor moderne de combatere a buruienilor.

6.3.8. Prăşitul manual


Prăşitul manual al buruienilor este o lucrare care se execută cu sapa,
necesită un volum mare de forţă de muncă umană se practică în grădini, livezi, vii
şi pe suprafeţe neerbicidate.

119
6.3.9. Cositul buruienilor
Cositul buruienilor se execută pe terenuri virane, marginea drumurilor, căi
ferate, canale de desecare şi aducţiune etc. Se execută manual sau mecanic şi
trebuie făcută înainte ca buruienile să formeze seminţe.
În cazul buruienilor perene, cositul repetat, în faza dezvoltării depline a
frunzelor, determină micşorarea rezervei de substanţe din organele subterane
contribuind, în timp, la epuizarea plantei.

6.3.10. Inundarea
Inundarea se practică în orezării şi este o măsură eficientă de combatere
pentru multe specii de buruieni problemă din cultura de orez: Echinochloa crus
galli, Echinochloua oryzoides, Setaria sp. etc. care prin inundare, mor în câteva
zile, din lipsa de oxigenului.

6.3.11. Mulcirea
Acoperirea solului cu diverse materiale cu scopul de a împiedica lumina să
ajungă la suprafaţa solului şi a împiedica seminţele de buruieni să răsară. Ca
materiale pot fi folosite folia de polietilenă de culoare neagr ă, pânza de
polipropilenă neagră, coaja de copac, paie, coceni tocaţi, gunoiul de grajd etc.
Mulciul împiedică şi evaporarea apei din sol iar pe terenuri în pantă previne
eroziunea solului de suprafaţă.

6.3.12. Arderea
Lucrarea se poate face cu totul iz olat pe suprafeţe mici şi extrem de
îmburuienate. În unele situaţii se ard pe câmp produsele secundare (paie, coceni,
vreji) pentru a elibera terenul în vederea arăturii. Cu această ocazie se ard şi o
parte din seminţele buruieni de la suprafaţa solului.
Metoda nu poate fi acceptată deoarece prin arderea masei organice se
pierde imense cantităţi de energie din ecosistemul agricol.

6.4. Combaterea biologică a buruienilor


În ultimul timp, o importanţă tot mai mare o are combaterea buruienilor pe
cale biologică. Metoda este unanim acceptată de specialiştii în domeniul

120
protecţiei plantelor şi reprezintă o componentă esenţială în combaterea integrată a
buruienilor.
Combaterea biologică implică utilizarea în lupta cu buruienile a unor
duşmani naturali ai buruienilor ca, agenţi patogeni, insecte, melci, păsări, peşti
sau folosirea unor însuşiri ale plantelor de cultură cum ar fi, secreţia de substanţe
alelopatice, viteza mare de creştere şi înfrăţire care determină înăbuşirea
buruienilor.
Metoda prezintă avantajul că este continuă, nepoluantă, economică şi
păstrează diversitatea în ecosistemele agricole. Astfel că, între buruiana gazdă şi
agentul biologic se realizează în final un echilibru. Este de dorit ca la acest
echilibru, pagubele produse de buruieni să fie sub pragul economic de dăunare
(costul unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor să fie mai mic decât
valoarea producţiei salvate).
Există însă riscul ca înmulţind şi utilizând un duşman natural în combaterea
buruienilor, aceasta să se adapteze şi pe planta de cultură.
Combaterea biologică a buruienilor s-a dovedit eficientă pe suprafeţe mari,
bazine geografice, insule sau continente, infestate puternic de o singură specie,
provenită din altă zonă. Pentru a opri înmulţirea exagerată a acesteia est e necesar
să se aducă din ţările de origine şi bolile şi dăunătorii ei specifici.
Câteva exemple de combatere biologică a buruienilor:
În Australia, în anul 1893, specia de cactus Opuntia sp., este adusă din
America şi folosită ca plantă ornamentală (pent ru garduri vii pe lângă curţi şi
grădini). Planta s-a adaptat repede şi s-a înmulţit exagerat. În 1925 planta a
cuprins aproximativ 30 milioane ha, iar viteza de răspăndire era de peste 0,5
milioane hectare anual. Numeroasele metode de combatere care s -au încercat
asupra ei au fost fără rezultat. Dar, pericolul a fost înlăturat cu ajutorul insectei
sfredelitoare Cactablactus cactorum care a fost adusă din Argentina. Insecta
formează multiple galerii în plantă, distrugând -o, (Gh. Budoi, 1996).
În S.U.A. pentru distrugerea pojarniţei (Hypericum perforatum) buruiană
foarte periculoasă pe păşuni, s-au folosit specii de gândaci de genul Chrysolina.
Pentru combaterea zambilei acvatice (Eichornia crassipes), plantă ce acoperă
suprafaţa râurilor şi bazinelor de apă, împiedicând navigaţia, activitatea
hidrocentralelor, a sistemelor de irigaţie şi de drenaj s -au folosit agenţi patogeni
din genul Cercospora, (C. Pintilie, 1985).

121
T. Onisie ,(1999) arată că în perimetrele drenate şi irigate din partea de
nord a Americii, pentru combaterea speciei Althernatera philoxeroides, s-au
folosit dăunătorii: musca frunzei Agasicles hydrophita, tripsul Aminotrips
andersoni şi fluturele Vogtia molloi, acţiunea bucurându-se de mult succes şi nu
a mai fost nevoie să se folosească anual erbicide pentru combaterea acestei. Tot
autorul afirmă că în 1981 a apărut bioerbicidul David, ce conţine sporii ciupercii
Phytophlora palmivora destinat pentru combaterea buruienii Morrenia odorata
din livezile de citrice iar în anul 1982 a apărut produsul Kolego, ce conţine sporii
ciupercii Colletotrichum gloesosporiaides sp. aeschynomene destinat combaterii
Aeschynomene virginica din culturile de orez şi soia.
În literatura de specialitate exista, de asemenea, date din care rezultă că
pentru combaterea răsfugului - Chondrilla junea L. s-au folosit ciupercile
Puccinia chondrilina şi Erzsiphae cicoracearum iar pentru buruiana Centaurea
diffusa s-au folosit ciupercile Puccinia centaurea, Puccinia jaceae şi
lepidopterele Sphaenoptera jugoslaviea, Metzneria paucipunctella şi Pelochrista
medulana.
Pentru combaterea susaiului - Sonchus sp. se poate folosi dipterul
Tephritis dilacerata.
În S.U.A. pentru combaterea buruienilor din culturile de bumbac s -au
folosit gâştele.
În lacurile şi crescătoriile de peşte, vegetaţia subacvatică este distrusă cu
ajutorul peştelui fitofag (Ctenopharyngoton idellus - crapul chinezesc).
După cum este cunoscut în lupta biologică cu buruienile se apelează şi la
anumite însuşiri ale plantelor de cultură. I. Stancu (1998) afirmă c ă unele plante
superioare secretă substanţe allelopatice sau allomone numite coline şi că lanurile
de secară şi orez sunt mai curate de buruieni şi din cauza acestui aspect.
Datorită vitezei mari de creştere, de înfrăţire şi ramificare, multe plante de
cultură înăbuşă buruienile şi solele sunt mai curate. În acest sens amintim:
cânepa, iarba de Sudan, secara, gramineele şi leguminoasele perene începând cu
anul doi de cultură, floarea soarelui după ce a depăşit stadiul de opt frunze,
cerealele de toamnă semănate în epoca şi la distanţa optimă etc.

122
TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi metodele preventive de combatere a buruienilor.


Răspuns: curăţarea materialului de semănat, pregătirea raţională a gunoiului
de grajd, filtrarea apelor de irigat de seminţe de buruieni , recoltarea la timp şi
corectă a culturilor, curăţarea maşinilor agricole la trecerea lor dintr -o sală în
alta, distrugerea focarelor de seminţe de buruieni şi organizarea serviciului de
carantină.
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele metodelor agrotehn ice de
combatere a buruienilor?
3. Exemlificaţi în ce constă metoda provocaţiei şi metoda epuizării ca efect
în controlul buruienilor.
4. Enumeraţi metodele agrotehnice de combatere a buruienilor.
5. În ce constă combaterea biologică a buruienilor?
6. Daţi exemple de combatere biologică a buruienilor.

123
REZUMATUL TEMEI

Combaterea buruienilor este o necesitate obiectivă şi reprezintă o


preocupare permanentă a specialiştilor din agricultură dar şi din alte sectoare de
activitate. Combaterea integrată a fost definită ca un sistem de reglare a
populaţiilor de buruieni prin folosirea tuturor metodelor de combatere într -un mod
cât se poate de compatibil pentru a le menţine la un nivel la care nu produc
pagube economice.
Principalele metode preventive în cont rolul buruienilor sunt: curăţarea
materialului de semănat, pregătirea raţională a gunoiului de grajd, filtrarea apelor
de irigat de seminţe de buruieni, recoltarea la timp şi corectă a culturilor ,
curăţarea maşinilor agricole la trecerea lor dintr -o sală în alta, distrugerea
focarelor de seminţe de buruieni şi organizarea serviciului de carantină cu scopul
de a nu pătrunde în ţară sau în anumite zone seminţe de buruieni periculoase care
nu aparţin florei spontane.
Metode agrotehnice de combatere a buruienil or sunt acele măsuri prin care
se acţionează direct asupra buruienilor. Ele prezintă multiple avantaje: sunt
nepoluante şi păstrează echilibrul în ecosistemele agricole; combat toate speciile
de buruieni, comparativ cu aplicarea erbicidelor unde în majorit atea cazurilor
rămân necombătute speciile de buruieni înrudite cu planta de cultură; pe lângă
efectul de combatere a buruienilor îndeplinesc şi alte roluri cum ar fi: afânarea şi
nivelarea terenului, reglarea regimului aero -hidric, termic şi nutritiv al solului,
încorporarea îngrăşămintelor, amendamentelor şi a materiei organice, combaterea
bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură.
Măsurile agrotehnice prezintă şi unele dezavantaje: unele lucrări ale solului
aplicate neraţonal şi prea des favorizează in tensificarea proceselor chimice şi
microbiologice din sol ce duc la epuizarea solului în elemente nutritive,
deteriorează structura şi compactează solul şi de aici a serie de consecinţe
negative; necesită forţă de muncă manuală şi mecanică iar uneori sunt foarte
costisitoare; datorită condiţiilor climatice, uneori nu se pot executa în timpul
optim.
Principalele metode agrotehnice de combatere a buruienilor sunt: lucrările
solului, rotaţia culturilor, folosirea îngrăşămintelor, folosirea amendamentelor,

124
semănatul în eploca şi densitatea optimă, plivitul buruienilor, prăşitul manual,
cositul buruienilor, inundarea, mulcirea, arderea şi sterilizarea solului.
În ultimul timp, o importanţă tot mai mare o are combaterea buruienilor pe
cale biologică. Metoda este unanim acceptată de specialiştii în domeniul
protecţiei plantelor şi reprezintă o componentă esenţială în combaterea integrată a
buruienilor. Combaterea biologică implică utilizarea în lupta cu buruienile a unor
duşmani naturali ai buruienilor ca, agenţi p atogeni, insecte, melci, păsări, peşti
sau folosirea unor însuşiri ale plantelor de cultură cum ar fi, secreţia de substanţe
alelopatice, viteza mare de creştere şi înfrăţire care determină înăbuşirea
buruienilor. Metoda prezintă avantajul că este continu ă, nepoluantă, economică şi
păstrează diversitatea în ecosistemele agricole. Există însă riscul ca înmulţind şi
utilizând un duşman natural în combaterea buruienilor, aceasta să se adapteze şi
pe planta de cultură. Combaterea biologică a buruienilor s -a dovedit eficientă pe
suprafeţe mari, bazine geografice, insule sau continente, infestate puternic de o
singură specie.

125
Tema Nr. 7

COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR

Unităţi de învăţare:
- Generalităţi; formele sub care sunt fabricate erbicidele ; aplicarea
erbicidelor; absorţia erbicidelor în plantă; acţiunea erbicidelor asupra
plantelor şi selectivitatea erbicidelor.
- Interacţiunea erbicidelor cu solul; persistenţa şi toxicitatea reziduală;
norma de amestec, doza de erbicid, substanţa activă; pregătirea ames tecului
de stropit; aspecte tehnice la aplicarea erbicidelor şi reguli de aplicare a
erbicidelor.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea principalelor aspecte legate de aplicarea erbicidelor şi acţiunea
lor asupra plantelor;
- cunoaşterea şi fixarea principalelor aspecte legate de soarta erbicidelor în
sol, pregătirea şi executarea lucrării de erbicidat.

Timpul alocat temei: 8 ore


Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

7.1. Generalităţi
Combaterea chimică a bur uienilor reprezintă o verigă a manage-
mentului integrat şi presupune utilizarea erbicidelor . Acestea sunt substanţe
chimice capabile să distrugă buruienile. Etimologia cuvântului erbicid vine de la
cuvintele de origine latină: herba - iarbă şi cedo, cedere - a ucide (ucide iarba).
Începutul folosirii erbicidelor este marcat de descoperirea acidului 2,4 D (în

126
SUA). În prezent, pe glob, se apreciază că ar exista peste 2500 erbicide denumiri
comerciale ce înglobează peste 220 de substanţe active (Gh. Budoi, 19 96).
Aspecte generale ale aplicării erbicidelor:
 înlătură lucrările manuale ca plivitul şi prăşitul, economisindu -se forţa
de muncă umană;
 reduc lucrările mecanice cu întreţinerea culturilor, economisindu -se
energie fosilă;
 într-un timp scurt se pot controla suprafeţe mari din punct de vedere al
îmburuienării culturilor;
 determină creşterea productivităţii muncii;
 pentru multe culturi, aplicarea erbicidelor determină costuri unitare de
producţie mai mici şi profituri mai mari, comparativ cu varianta clasică;
 folosirea erbicidelor necesită personal bine instruit şi cunoscător în
această problemă;
 necesită folosirea unei dotări speciale ca maşinii şi echipamente de
stropit.

7.2. Forme sub care sunt fabricate erbicidele


De regulă erbicidele (produsele comerci ale) nu sunt substanţe pure. Într-un
produs comercial găsim o parte substanţă activă (s.a.) iar restul până la 100%
adjuvanţi.
Substanţa activă răspunde de efectul de combatere al buruienilor iar
adjuvanţii sunt substanţe ajutătoare cu rol multiplu ca de exemplu: ajută la
amestecarea substanţei active cu apa; măresc eficacitatea substanţei active prin
înmuierea ţesuturilor vegetale (măresc viteza de pătrundere a erbicidului în
organele buruienilor); unele au rol de adeziv (ajută la aderenţa picăturilor de
amestec de stropit la suprafaţa frunzelor) iar altele ajută la stabilitatea moleculară
a produsului în timp.
Erbicidele sunt fabricate în mai multe forme: soluţie concentrată, emulsie
concentrată, pudră umectabilă (dispersabilă sau muiabilă), pastă (suspen sie
lichidă), granule dispersabile în apă, granule, tablete etc.

127
Soluţia concentrată (SC sau WS) reprezintă un amestec fizic omogen a două
sau mai multe substanţe care nu pot fi separate prin metode mecanice. Ele se află
în stare moleculară sau ionică.
Concentratul emulsionabil (CE sau EC) este un erbicid dizolvabil în ulei iar
în amestec cu apa formează emulsie.
Pudra umectabilă, muiabilă sau dispersabilă (PU sau WP din limba engleză
wattable powder). Sub această formă se produc erbicidele care au o solubi litate
foarte redusă în apă sau ulei. Ele sunt amestecuri solide dintre erbicide şi
adjuvanţi, mărunţite foarte fin pentru a putea trece prin sitele şi duzele instalaţiei
de stropit. Acestea în amestec cu apa dau suspensii.
Erbicidele formulate pastă (FW - de la cuvântul englezesc flawable = care
curge), au aspect de lichid vâscos şi sunt erbicide de regulă pudre umectabile
diluate în adjuvanţi lichizi. Înainte de utilizare, erbicidul trebuie omogenizat,
(omogenizarea se face prin agitarea erbicidului în i nteriorul ambalajului).
Erbicide formulate granule dispersabile (DF - de la dry flowable sau WG -
de la water granule), sunt granule mici, dispersia se face imediat în apă, se pot
introduce direct în rezervorul maşini de stropit. Sunt fabricate de regulă l a
erbicidele ce se aplică în doze mici (10 -40 g/ha, ca de exemplu: Logran, Glean,
Granstar, Gradyl, Tell, Titus etc.
Erbicide formulate granule, sunt aplicate în stare uscată ( nu se amestecă cu
apa). Substanţa activă din produsul comercial are un procent foarte mic ( de
regulă nu depăşeşte 10%). Tratamentul se face asemănător aplicării
îngrăşămintelor chimice granulate.
Erbicide formulate tablete, sunt asemănătoare cu granulele dispersabile dar
mult mai mari, dozarea făcându-se cu ajutorul tabletelor.

7.3. Aplicarea erbicidelor


1. După locul de pătrundere al erbicidului în plantă şi după modul cum
acţionează asupra plantelor, aplicarea erbicidelor se poate face:
a) la sol - cu încorporarea erbicidului (ppi - preplanting incorporated),
superficial (3-5 cm) sau mai adânc (5-7 cm) în funcţie de
cerinţele acestuia;
- fără încorporare.

128
b) pe vegetaţie (pe frunze).

2. După suprafaţa tratată erbicidele se pot aplica:


a) pe toată suprafaţa;
b) numai pe zona rândului (în benzi), pentru culturile pră şitoare sau în
plantaţiile de pomi şi viţă de vie;
c) pe vetre (în situaţia unor îmburuienări parţiale).

3. După epoca de aplicare a erbicidelor:


a) preemergenţă (înainte de semănat, o dată cu semănatul, între semănat
şi răsăritul culturilor);
b) în timpul răsăririi buruienilor (pentru unele erbicide nevolatile ce se
absorb prin rădăcini, coleoptil şi plantulă);
c) postemergent (după răsărit) - se va ţine cont de fazele în care se
găsesc buruienile şi planta de cultură, temperatura aerului,
intensitatea vântului, condiţii de ploaie etc.

7.4. Absorbţia erbicidelor în plantă


Absorbţia erbicidelor prin părţile subterane
Erbicidele ajunse în sol, pot fi preluate prin absorbţie de către seminţele de
buruieni în procesul de germinare, dar şi după germ inarea acestora prin coleoptil
şi rădăcini.
Aplicarea erbicidelor la sol prezintă următoarele avantaje:
 distrug buruienile înainte de a răsări şi în felul acesta elimină
concurenţa cu planta de cultură din primele faze de vegetaţie;
 combaterea buruienilor este permanentă pe toată perioada cât erbicidul
are persistenţă agronomică în sol, care poate fi de la câteva săptămâni până la
câteva luni;
 unele erbicide sunt absorbite mai uşor prin părţile subterane comparativ
cu cele aeriene.
Deplasarea erbicidului în sol (pentru a veni în contact cu părţile subterane
ale plantelor) se realizează odată cu soluţia solului prin difuzie. Pentru erbicidele
volatile şi pentru cele greu solubile este necesară încorporarea acestora în sol.

129
Pătrunderea erbicidelor în ţesuturile vegetale se face cu soluţia solului şi
circulă în plantă odată cu seva brută.
La unele buruieni monocotiledonate coleoptilul (ţesutul de protecţie al
tulpiniţei în procesul de germinaţie) reprezintă principala poartă de pătrundere a
erbicidului în plantă.

Absorbţia erbicidelor prin organele aeriene


În perioada de vegetaţie, după ce buruienile au răsărit, ele pot fi distruse de
erbicidul ce se absoarbe prin organele aeriene (frunze în principal dar şi prin
muguri şi tulpini).
Pentru ca erbicidul să fie absorbit de către plante este necesar ca în
prealabil acesta să fie reţinut pe suprafaţa organelor aeriene. Apoi să străbată o
serie de bariere (cuticula, pereţii celulei, plasmolema). Se consideră absorbţie
completă atunci când erbicidul a pătruns în celu lă. Locul de pătrundere a
erbicidului nu reprezintă şi locul de acţiune al acestuia. El poate să rămână în
celulă şi să distrugă celula sau poate fi translocat cu ajutorul vaselor liberiene în
alte locuri de acţiune (ţesuturi de creştere, vârfuri de creşte re, rădăcini etc.).

Factorii care influenţează absorbţia erbicidelor


a) Reţinerea erbicidului la suprafaţa frunzelor (organe aeriene) depinde de
caracteristicile morfologice ale acestora şi de tensiunea superficială a erbicidului.
Se pot evidenţia câteva aspecte:
 unghiul frunzelor faţă de tulpină; la monocotiledonate comparativ cu
dicotiledonate unghiul este mic şi picăturile sunt uşor spălate (rămâne mai puţin
erbicid pe plantă);
 suprafaţa frunzei; prezenţa stratului de ceară, a numărului mare de
perişori, grosimea şi structura cuticulei etc., influenţează negativ reţinerea
erbicidului şi pătrunderea în frunze;
 vârsta plantelor; buruienile tinere faţă de cele mature sunt mai sensibile
la acţiunea erbicidului (absorb mai multă substanţă datorită unui ţesut vegetativ
uşor de străbătut);
 erbicidele dizolvate sau dispersate în uleiuri spre deosebire de cele
dizolvate în apă, au tensiunea superficială mică şi umezesc repede ţesuturile

130
vegetale, de aceea pentru unele produse comerciale (Granstar, Tell, Titus etc. )
sunt recomandate substanţe de înmuiere (Trend, Extravan, Citowett etc.).
b) Temperatura optimă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
(buruienilor) favorizează absorbţia erbicidului. Temperaturile mai mari determină
formarea unui ţesut vegetal mai puţin permeabil prin formarea unei cuticule
groase (impermeabile) iar o parte din erbicid se evaporă sau us ucă pe suprafaţa
frunzei, împiedicându-se pătrunderea şi translocarea acestuia în ţesutul vegetal.
Temperaturile mai mici încetinesc metabolismul plante i şi circulaţia sevei
elaborate micşorând eficacitatea erbicidului.
c) Lumina stimulează fotosinteza (activitatea celulară) şi odată cu aceasta
seva elaborată circulă în plantă. În felul acesta este stimulată absorbţia şi
translocarea erbicidului în plantă.
d) Precipitaţiile care survin la scurt timp după aplicarea erbicidului spală
substanţa de pe frunze, micşorând sau anulând efectul erbicidului. De aceea, se
evită aplicarea tratamentului în zilele cu probabilitate mare de a ploua. Pentru
majoritatea erbicidelor cu absorbţie foliară se cere un interval de cel puţin 6 ore
între momentul tratamentului şi momentul căderii primelor precipitaţii.
e) Umiditatea atmosferică prea mică influenţează negativ absorbţia
erbicidului, determinând închiderea stomatelor ( ferestre de pătrundere a
erbicidului în frunză) şi uscarea prematură a amestecului de stropit la suprafaţa
frunzei.
f) Vântul influenţează negativ absorbţia erbicidului, grăbind evaporarea
amestecului de stropit şi volatilizarea rapidă a acestuia de pe fru nze.

7.5. Acţiunea erbicidelor asupra plantelor


După modul de acţiune a erbicidelor asupra plantelor, acestea se clasifică în
erbicide de contact şi erbicide sistemice.
Erbicidele de contact, distrug ţesuturile vegetale la contactul cu erbicidul.
Acestea au o acţiune rapidă, efectul este vizibil la câteva ore de la aplicare.
Erbicidul nu se deplasează (traslocă) în plantă sau se deplasează pe distanţe mici.
Câteva exemple de erbicide de contact: Basagram, Blazer, Tackle, Galaxy,
Reglone, Gramoxone, Dextrone etc.
Erbicidele sistemice au însuşirea de a se deplasa de la locul de absorbţie.
Deplasarea lor în plantă se face prin vasele lemnoase sau liberiene până la locul

131
de acţiune unde intervine în diferite moduri în metabolismul plantei, în funcţie de
erbicid. Distrugerea buruienilor este de durată (de câteva zile până la 2 -3
săptămâni).
Cu toate că atenţia a numeroşi cercetători este îndreptată în a stabili
mecanismele exacte prin care erbicidul (substanţa activă) intervine în
metabolismul plantei, multe aspecte sunt încă neelucidate.
Câteva aspecte sumare cu privire la acţiunea erbicidului:
 acţionează asupra ţesuturilor de creştere ale p lantelor, efectul este
indirect prin ,,hormoni vegetali” (auxine, gibereline, kinetine) care determină
dezvoltarea anormală a ţesuturilor. Apar deformaţii ale organelor plantelor care
nu se mai supun cerinţelor dezvoltării întregului organism şi treptat planta este
distrusă;
 inhibă fotosinteza (perturbă sau inhibă anumite verigi din lungul lanţ de
reacţii în procesul de fotosinteză);
 inhibă respiraţia (odată cu blocarea procesului respirator sunt blocate şi
celelalte procese consumatoare de energie ce depind de acesta);
 acţionează asupra metabolismului normal al azotului (proteine, lipide,
acizi nucleici);
 inhibă activitatea normală a enzimelor.

7.6. Selectivitatea erbicidelor


Generalităţi
Prin selectivitatea erbicidului se înţelege însuşirea acestuia de a păstra
nevătămată planta de cultură şi de a distruge un anumit spectru de buruieni ce
infestează cultura.
În literatura de specialitate găsim şi termenul de toleranţă şi sensibilitate la
acţiunea erbicidului.
Toleranţa este însuşirea plantelor (de cultură) de a rezista acţiunii
erbicidului.
Sensibilitatea este însuşirea plantelor (a buruienilor) de a fi distruse de
erbicid.
În practică atât toleranţa cât şi sensibilitatea se manifestă sub anumite
forme de relativitate. Trebuie avut în vedere ca tratamentul să se facă atunci când

132
planta de cultură are toleranţa maximă iar buruienile au sensibilitatea maximă la
acţiunea erbicidului. Pentru acest lucru se va ţine cont de foarte mulţi factori
(faza de vegetaţie, factori de mediu, însuşirile erbicidului, instalaţiile de stropit,
metode de aplicare etc.).
După modul de plasare al erbicidului selectivitatea poate fi:
1. De poziţie (fizică sau mecanică) 2. Propriu-zisă.

Selectivitatea de poziţie
Erbicidul nu vine în contact cu planta de cultură sau contactul este sub
limita de toxicitate.
Un exemplu tipic de selctivitate de poziţie este dat de modul de acţiune a
erbicidului prometrin (Gesagarde, Cosatrin) la cultura de floare -soarelui.
Tratamentul se face imediat după semănatul culturii (la suprafaţa solului fără
încorporare), când seminţele de floarea soarelui sunt în sol la 5 -7 cm adâncime. În
felul acesta se evită contactul erbicidului cu seminţele şi apoi cu rădăcinile de
floarea-soarelui. Buruienile care răsar din stratul superficial de sol (1 -3 cm)
preiau uşor erbicidul şi sunt distruse.
În plantaţiile de pomi, viţă de vie, bumbac, silvicultură etc., o serie de
erbicide se aplică, cu plasarea jetului poziţionat sau utilizând diferite dispozitive
de protecţie, fără a pune în contact erbicidul cu planta de cultură.

Selectivitatea propriu-zisă
Planta de cultură cu toate că vine în contact cu erbicidul nu reacţionează la
acţiunea acestuia.
a) Selectivitatea morfologică şi anatomică. Acest tip de selectivitate este
legat de particularităţile morfologice şi anatomice ale plantelor ce împiedică
pătrunderea erbicidului în frunze sau ţesuturi.
Frunzele la monocotiledonate sunt îngust e, aşezate oblic, au cuticula dură
şi vârful de creştere bine protejat, spre deosebire de dicotiledonate la care
frunzele sunt late aşezate orizontal cu numeroase încreţituri iar vârful de creştere
este neprotejat. Aceste diferenţe morfologice fac ca la mo nocotiledonate
picăturile (amestecul de stropit) să alunece pe suprafaţa frunzelor iar în final mai
puţin erbicid să rămână pe plantă (planta de cultură tolerând cantitatea mică de
erbicid în timp ce pe buruienile dicotiledonate cu frunze mari şi aşezate o rizontal

133
preiau mai mult erbicid şi sunt distruse). Aspecte asemănătoare apar pe frunzele
cu suprafaţă ceroasă, netedă sau acoperită de perişori denşi care ţin departe
erbicidul de ţesutul celular.
Pe acest tip de selectivitate se bazează o serie de erbici de (soluţii apoase)
la culturile de: cereale păioase, porumb, ceapă etc.
Aspecte asemănătoare legate de selectivitatea morfologică şi anatomică
sunt: prezenţa şi poziţia coleoptilului, protejarea ţesuturilor de creştere
(meristemelor) de teaca frunzelor, viteza diferită de creştere a radicelei, prezenţa
sau absenţa organelor subterane de reproducere etc.
b) Selectivitatea fiziologică. Se bazează pe proprietatea plantelor de a
inactiva şi metaboliza erbicidul sau de a activa o substanţă ce iniţial nu avea ef ect
de erbicid.
Un exemplu de selectivitate fiziologică îl reprezi ntă metabolizarea
atrazinului (Pitezin, Onezin ş.a.) de către plantele de porumb. Cu ajutorul
complexului enzimatic pe care îl are porumbul, atrazinul este transformat în
hidroxid de atrazin apoi în CO 2 şi diferiţi metaboliţi inactivi.
În unele situaţii o anumită substanţă inactivă este transformată de către
plantă într-o substanţă cu efect activ, fitotoxic. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă transformarea acidului 2,4 -DB (care nu este toxic), în acid 2,4 - D
(erbicid eficace - folosit în combaterea unor buruieni dicotiledonate din culturile
de cereale păioase şi porumb). Lucerna şi trifoiul nu posedă sistemul enzimatic
de transformare a acidului 2,4 – DB în acid 2,4 – D şi ca urmare acidul poate fi
folosit ca erbicid la aceste culturi.
c) Selectivitatea dată de proprietatea erbicidului . Acest tip de selectivitate
se bazează pe o substanţă protectoare (antidot) care se introduce ca adjuvant în
produsul comercial şi blochează acţiunea tox ică a erbicidului pentru planta de
cultură. De exemplu, la erbicidul Eptam (s.a. E.P.T.C.) se adaugă antidotul R
25788 (N-diallyl-2,2 - dichloroacetamid) pentru a-l face selectiv la cultura de
porumb. Produsul Eradicane 72 EC folosit pentru porumb dar şi f loarea soarelui,
sfeclă de zahăr, fasole are substanţa activă 720 g/ l EPTC + antidot R 25788
60g/l.
d) Selectivitatea periodică. Se bazează pe momentul optim de aplicare a
erbicidului. Sensibilitatea şi toleranţa plantelor faţă de un erbicid se modifică d e-a
lungul perioadei de vegetaţie. Acest lucru trebuie bine cunoscut astfel ca

134
tratamentul să se facă când planta de cultură are toleranţa maximă iar buruienile
sensibilitatea maximă. De exemplu, cerealele păioase au toleranţa maximă la
acţiunea unor erbicide ce se aplică postemergent în faza de înfrăţire, porumbul la
5-6 frunzuliţe, inul în faza de brădişor etc. Buruienile anuale au sensibilitatea
maximă în prima perioadă de vegetaţie, de la răsărire până în faza de rozetă iar
unele buruieni perene au sensibilitate mare în faza de îmbobocire, când substanţa
de rezervă din organele subterane este în mare parte epuizată (pălămida, urda
vacii etc.).
Interacţiunea dintre erbicide. În dorinţa de a mări spectrul de combatere al
buruienilor dintr-o cultură se asociază două sau mai multe erbicide. Asocierea se
poate face de către specialist în rezervorul maşinii de erbicidat sau (de regulă)
este făcută prin fabricare (erbicidele complexe - două sau mai multe substanţe
active într-un produs comercial).
Interacţiunea dintre erbicide poate avea efect sinergic sau antagonic iar
pentru cunoaşterea acestui aspect sunt necesar e multiple testări pentru a înlătura
combinaţiile antagonice.
Câteva exemple de erbicide combinate : Basagran forte (bentazon 480 g/l +
wettol 150 g/l), Basis (rimsulfuron 50% + tifensulfuron metil 25% + Trend 0,1%),
Betanal quatt SE (metamitron 200 g/l + etofunesat 60 g/l + fenmedifam 60 g/l +
desmedifam 60 g/l etc.).

TEST DE EVALUARE
1. Ce sunt erbicidele?
Răspuns: Erbicidele sunt substanţe chimice capabile să distrugă buruienile.
Etimologia cuvântului erbicid vine de la cuvintele de origine latină: herba - iarbă
şi cedo, cedere - a ucide.
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele aplicării erbicidelor ?
3. Care sunt formele sub care sunt fabricate erbicidele?
4. Care este epoca de aplicare a erbicidelor?
5. Cum sunt absorbite erbicidele în plantă?
6. Care sunt factorii care influenţează absorbţia erbicidelor?
7. Cum acţionează erbicidele asupra plantelor?
8. Ce înţelegem prin selectivitatea erbicidelor?
9. Câte forme de selecti vitate cumoaştem?

135
7.7. Interacţiunea erbicidelor cu solul
Erbicidele ajung în sol prin tratamente preemergente ( la sol) dar şi prin
aplicarea tratamentelor pe frunze ( în vegetaţie).
În sol erbicidele sunt expuse la o serie de procese fizice, chimice şi
biologice.
Procese fizice
Din această categorie fac parte volatilizarea şi levigarea.
Volatilizarea - trecerea erbicidului din stare lichidă sau solidă în stare
gazoasă. Erbicidul se pierde în atmosferă, iar în cazul tratamentelor preemergente
se diminuează doza şi ca urmare buruienile rămân necombătute. În situaţia în care
vaporii de erbicid ajung în concentraţie mare în atmosferă şi deplasaţi de vânt,
cad pe culturile vecine sensibile (deriva de erbicid) acestea pot fi distruse.
Intensitatea volatilizării depinde de însuşirile erbicidului dar şi de umiditatea
solului. În solurile umede, comparativ cu cele uscate, volatilizarea este mai
puternică, erbicidul din soluţia solului este transportat cu apa spre suprafaţa
solului unde se pierde prin evaporare. Exemple de erbicide volatile: Treflon,
Diizocab, Eradicane etc.
Levigarea - deplasarea erbicidului în sol împreună cu apa. Intensitatea
levigării depinde de cantitatea de precipitaţii căzute după aplicarea tratamentului,
de permeabilitatea solului şi de gradul de solubilitate al erbicidului. La unele
erbicide aplicate pe suprafaţa solului (fără încorporare) se doreşte o uşoară
levigare, pentru a pune în contact erbicidul cu seminţele de buruieni în curs de
germinare.
Atât volatilizarea cât şi levigarea erbi cidelor scăpate de sub control sunt
deosebit de periculoase pentru mediul înconjurător (distrug culturile vecine,
poluează atmosfera, solul, apa freatică, râurile şi lacurile etc.).
Procese chimice
Dintre cele mai importante procese chimice la care se expun erbicidele ajunse în sol
sunt:
Descompunerea fotochimică. Anumite erbicide expuse razelor solare suferă
o serie de modificări moleculare. Reacţiile fotochimice sunt cauzate de radiaţiile
ultraviolete. Molecula de erbicid devine instabilă şi se poate mod ifica şi sub
influenţa acestora, pierzând calitatea de erbicid.

136
Adsorbţia în complexul coloidal al solului. O parte din erbicidul ajuns în
sol este absorbit de către complexul argilo-humic al acestuia. Absorbţia este mai
mare la suprafaţa particulelor de humus decât a celor de argilă. De aceea, la
erbicidele ce se aplică la sol, doza de erbicid se stabileşte şi în funcţie de
conţinutul solului în humus. N Sarpe, 1987 arată că doza de Diizocab trebuie
mărită cu 1,0-1,5 l/ha pentru un procent de humus.
Desorbţia este fenomenul invers adsorbţiei. Din complexul coloidal al
solului se eliberează sau sunt înlocuite moleculele de er bicid cu alte molecule sau
ioni. Moleculele de erbicid eliberate se întorc în soluţia solului unde sunt expuse
proceselor fizice, chimice şi biologice.
Reacţii chimice, care se realizează între moleculele de erbicid şi
constituenţii solului. Acestea sunt reacţii de oxido -reducere, hidroliză, de formare
de săruri sau complexe chimice.

Procese biologice
Principalele procese biologice din sol sunt: absorbţia erbicidului de
către sistemul radicular al plantelor şi descompunerea de către
microorganisme.
Absorbţia de către sistemul radicular al plantelor. Pe măsură ce erbicidul
este absorbit de către organele subterane ale plantelor se reduce concentraţia lui
în sol.
Descompunerea de către microorganisme , reprezintă calea principală
prin care erbicidele sunt distruse. O parte din microorganisme se adaptează şi
se specializează folosind ca sursă de hrană erbicidul, transformându -l până la
bioxid de carbon, apă şi elemente de bază. Timpul de degradare a erbicidelor
de către microorganisme este legată direct de activitatea acestora.

7.8. Persistenţa şi toxicitatea reziduală


Prin persistenţa erbicidului în sol înţelegem perioada de timp în care a cesta
rămâne activ. În general noţiunea este folosită pentru erbicidele aplicate la sol.
Noile cercetări au arătat că şi unele erbicide aplicate foliar sunt active în sol
(Pivot, Glean etc.).

137
Persistenţa erbicidelor diferă foarte mult, în funcţie de subst anţa activă,
doza aplicată, tipul de sol etc. şi poate fi de la câteva zile şi poate să depăşească
un an.
Este de dorit ca persistenţa erbicidului în sol să fie cât mai lungă dar să nu
depăşească perioada de vegetaţie a culturii pentru care a fost aplicat erbicidul.
În literatura de specialitate întâlnim noţiunile de persistenţă absolută (sau
totală) şi persistenţă agronomică.
Persistenţa absolută reprezintă perioada de timp cât erbicidul rămâne în sol
cu structura moleculară nemodificată.
Persistenţa agronomică reprezintă durata în care erbicidul are efect de
combatere a buruienilor.
În situaţia în care erbicidul este activ şi în afara perioadei de vegetaţie a
plantei pentru care s-a aplicat, acesta poate să afecteze culturile ce intră în rotaţie.
Prin toxicitate reziduală se înţelege prezenţa erbicidului în sol, în cantitate
suficientă pentru a fi fitotoxic, după recoltarea culturii.
Toxicitatea reziduală poate fi evitată prin câteva măsuri:
 aplicarea erbicidului în doze minime şi în amestec cu alte erbici de cu
persistenţă redusă în scopul de a mări eficacitatea tratamentului;
 aplicarea în benzi (se micşorează doza de erbicid la unitatea de
suprafaţă);
 aplicarea mai devreme (erbicidarea din toamnă pentru unele culturi de
primăvară);
 executarea de lucrări ale solului mai adânci şi de bună calitate cu scopul
de a amesteca erbicidul într-un volum mai mare de sol şi de a stimula activitatea
microorganismelor;
 aplicarea de îngrăşăminte organice şi irigaţii.

7.9. Norma de amestec, doza de erbicid, substanţa act ivă


Norma de amestec reprezintă cantitatea de amestec lichid (erbicid+apă)
necesară pentru a erbicida suprafaţa de un hectar. Ea variază între 50 -800 l/ha în
funcţie de tipul de erbicid, metoda folosită la erbicidat, maşinile folosite, faza de
vegetaţie a buruienilor etc.

138
În general norma de amestec pentru culturile de câmp, atunci când
tratamentul se face cu mijloace terestre, este de 200 -300 l/ha. Norme mai mici
(50-150 l/ha) se practică atunci când tratamentul se face cu mijloace aviatice iar
mai mari (400-800 l/ha) când se lucrează cu produse de contact şi buruienile sunt
în fazele târzii de vegetaţie (în plantaţiile pomi -viticole, terenuri necultivate
etc.).
Doza de erbicid reprezintă cantitatea de erbicid exprimată în substanţă
activă necesară pentru a trata suprafaţa de un hectar.
Stabilirea dozei se face în funcţie de mai mulţi factori:
 eficacitatea preparatului;
 conţinutul solului în humus (pentru erbicidele aplicate la sol);
 gradul de îmburuienare, speciile dominante şi faza de vegetaţie a
acestora (pentru erbicidele aplicate pe vegetaţie);
 metoda de aplicare (în benzi sau pe toată suprafaţa);
 tehnica de aplicare (clasică sau electrostatică).
În practica agricolă se foloseşte doza de produs comercial exprimată în g,
kg sau l/ha.
În situaţia în care doza nu este dată în produs comercial ea se calculează
după următoarea formulă:
D.s.a.  100
D. p.c.  ;
s.a.
În care, D.p.c. = doza de produs comercial în g, kg sau l/ha;
D.s.a. = doza de erbicid substanţă activă în kg/ha;
s.a. = procentul de substanţă activă în produsul comercial.
În cazul în care tratamentul se face în benzi (la culturile prăşitoare sau
plantaţiile pomi-viticole) doza de produs comercial se calculează după următoarea
formulă
D. p.c.  l
D. p.c.înbenzi  ;
L
În care, D.p.c. în benzi = doza de produs comercial în cazul aplicării
erbicidului în benzi în g, kg sau l/ha;
D.p.c. = doza de produs comercial, în cazul aplicării pe întreaga suprafaţă
în g, kg sau l/ha;
l = lăţimea benzii tratate;

139
L = distanţa dintre rândurile de plante, pomi sau viţă de vie.

Substanţa activă, reprezintă acea parte din produsul comercial care


răspunde direct de efectul erbicid. Pentru erbicidele formulate lichid, substanţa
activă se exprimă în g/l iar pentru produsele formulate pulberi umectabile sau
granule se exprimă în %.
Exemple: Dual 960 EC – are s.a. 960 g/l s-metalaclor; Roundup – are s.a.
360 g/l glifosat; Agil 100 EC – are s.a. 100 g/l propaquizalofop; Sencor 70 WP –
are s.a. 70% metribuzin; Glean 75% - are s.a. 75% clorsulfuron etc.

7.10. Pregătirea amestecului de stropit


În mare măsură calitatea tratamentului cu erbicide depinde de prepararea
amestecului dintre erbicid şi apă.
Prepararea amestecului se poate face direct în rezervoarele agregatelor
pentru erbicidat (dacă se folosesc erbicide care se dizolvă sau se d ispersează uşor,
iar tratamentul se execută pe suprafeţe mici) sau în rezervoare mari, centralizat la
nivel de unitate agricolă.
Apa folosită la erbicidat trebuie să fie curată, fără impurităţi şi să nu fie
dură să nu conţină peste 150 ppm diferiţi ioni ( Ca ++ , Mg ++ , Fe ++ etc.) deoarece
acestea pot reacţiona cu componentele unor erbicide sau ale substanţelor
adjuvante şi ca urmare se formează săruri solubile care precipită, creând
dificultăţi tratamentului (înfundă filtrele, sitele, duzele etc. iar eficacit atea
tratamentului este diminuată).
În funcţie de forma sub care sunt livrate erbicidele (soluţie concentrată,
concentrat emulsionabil, pudră umectabilă sau pudră muiabilă, pastă, granule
dispersabile etc.), amestecurile erbicid -apă pot fi de 3 tipuri şi anume: soluţii,
emulsii şi suspensii. Tipul de amestec condiţionează respectarea anumitor măsuri
pe durata pregătirii şi aplicării acestuia.
Soluţia este un amestec fizic omogen în care apa este dizolvantul iar
erbicidul (soluţia concentrată SC), dizolvatul . Constituenţii soluţiei nu pot fi
separaţi pe cale mecanică. În aparenţă soluţia este clară, limpede, incoloră sau
colorată. Sub formă de soluţie se aplică erbicidele: SDNA -600, DMA-6, Iudith,
Basagran etc.

140
Emulsia este amestecul dintre două lichide (în cazul nostru erbicid sub
formă de concentrat emulsionabil, CE sau EC şi apa), fiecare păstrându -şi
identitatea. Dacă amestecul este lăsat în repaos, cele două componente ale
emulsiei se pot separa. De aceea, în timpul aplicării amestecul trebuie agitat
permanent. Emulsia are aspect lăptos, alb sau colorat şi nu formează precipitate.
Exemple de erbicide care se aplică sub formă de emulsie: Dual gold, Agil,
Acetogan super, Kiler super, Pantera etc.
Suspensia este un amestec format din particule solide (erbicid sub formă de
pudră umectabilă, PU, WP, DF) dispersate într -un lichid (apa). Componentele
suspensiei trebuie să fie suficient de mici pentru a trece prin sitele şi duzele
instalaţiei de stropit. Când amestecul rămâne în repaos particulele solide se depun
şi de aceea, în timpul aplicării suspensia trebuie agitată în continuu.
Pentru a realiza un amestec omogen, mai întâi se face un preamestec (o
maia). În acest scop erbicidul (cantitatea de erbicid calculată pentru o anumită
suprafaţă) se amestecă într-un vas separat, cu puţină apă până se formează o pastă
fără cocoloaşe. Pentru aceasta este nevoie de aproximativ, două părţi apă şi o
parte erbicid (la greutate). După ce preamestecul este omogen se introduce în
bazin sau cisternă, unde se află o cantitate sufi cientă de apă (mai mult de jumătate
din necesar) agitându-se odată cu adăugarea restului de apă.
Exemple de erbicide ce se aplică susp ensii: Sencor, Afalon, Linurex etc.,
acestea sunt formulate pudre umectabile iar Titus, Granstor, Glean etc., sunt
formulate granule dispersabile. La acestea din urmă, pentru formarea suspensiei
nu mai este necesar preamestecul.
Amestecul de erbicide. Pentru a mări spectrul de combatere a buruienilor se
foloseşte amestecuri din 2 sau uneori 3 erbicide. Prepararea amestecurilo r se
poate face în uzinele chimice dar şi în unităţile agricole. Pentru acest lucru este
necesar ca erbicidele să fie compatibile iar ordinea în care acestea se introduc în
bazin (cisternă) este următoarea: 1 - pudră umectabilă, 2 - pastă dispersabilă, 3 -
soluţie concentrată, 4 - concentrat emulsionabil.

7.11. Aspecte tehnice la aplicarea erbicidelor


Aplicarea amestecurilor de erbicidat se realizează cu ajutorul
aparatelor, maşinilor şi a echipamentelor de stropit.

141
În prezent există o gamă foarte largă de maşini de stropit, începând cu
cele mai simple purtate de om (AS 10 -18) la echipamentele purtate de
tractoare (EEP 600 -900) şi maşinile tractate (MET 1200, 2500), până la cel e
mai complexe autopropulsate şi echipamente purtate pe mijloace avio.
Principalii parametrii care trebuie realizaţi în tehnica erbicidării îi
constituie diametrul picăturilor rezultate în urma pulverizării şi uniformitatea
lor pe fiecare cm 2 (uniformitate a dispersiei). Aceşti parametri diferă foarte
mult în funcţie de: modul de d ispersie al amestecului de erbicidat, tipul de
duză folosit, debitul duzei, presiunea de lucru, vâscozitatea amestecului de
erbicidat, norma de amestec etc.
Se consideră a fi o uniformitate corectă atunci când pe suprafaţa tratată
se întâlnesc între 150 -1500 picături pe cm 2 iar diametrul lor variază între
150-600 microni, la tratamentele obişnuite şi între 50 -150 microni la
tratamentele cu volum redus. După modul de pulverizare al amestecurilor
întâlnim mai multe tipuri de dispersie: mecanică, hidraulică, p neumatică şi
combinată – hidropneumatică. De regulă, la erbicidat se foloseşte dispersia
hidraulică deoarece controlul asupra debitului este mai uşor de realizat.
Duzele recomandate la erbicidat trebuie să aibă forma jetului
lenticulară (la tratamentele p e toată suprafaţa) sau dreptunghiulară (când se
lucrează în benzi) şi nu conică sau pâlnie. Cele mai răspândite duze folosite
la erbicidat sunt de tip Teejet şi treb uie reţinut că, pe acestea sunt
inscripţionate o serie de cifre, ca de exemplu: 11004, 80 03 sau 6504. Primele
trei sau două indică unghiul jetului 110 0 , 80 0 sau 65 0 iar ultimele două indică
debitul (04,03 etc.). Duzele folosite la erbicidatul în benzi prezintă în plus un
“E” (jet aplatizat). Debitul duzei depinde atât de mărimea orificiului c ât şi de
presiunea de lucru. Aceasta din urmă putând fi menţinută constant cu ajutorul
supapelor pentru reglarea presiunii.
La montarea duzelor pe rampa de stropit (la erbicidarea totală) se are în
vedere ca jeturile să fie înclinate faţă de rampă cu un u nghi de 5-10 o pentru a
se evita lovirea cu picăturile vecine.
Pentru a se preveni orice greşeală care poate să apară la erbicidat, care
ar atrage după sine efecte nedorite uneori chiar tragice este necesar ca înainte
de începerea lucrării să se facă mai m ulte probe cu apă. În vederea stabilirii

142
cu exactitate a normei de amestec, ultima probă se execută pe terenul care
urmează a fi erbicidat.
Cea mai utilizată metodă pentru cunoaşterea şi reglarea normei de
amestec o reprezintă proba prin măsurarea lichidului consumat. În acest scop,
mecanizatorul ce conduce agregatul de stropit este atenţionat că trebuie să
menţină constant viteza de lucru folosită la erbicidat (compusă din treapta de
viteză şi turaţia la arborele cotit) şi presiunea de lucru; parametrii obţinuţi
din cartea tehnică a agregatului, care au regim de orientare. Apoi, se
jalonează o distanţă de 100 m în sola care urmează a se trata. Cu rezervorul
plin cu apă sau până la un anumit semn, se va pulveriza în regim de lucru
distanţa de 100 m; deci o suprafaţă de 1200 m 2 (100 x 12=1200 m 2 ). Se
determină cantitatea de apă consumată prin completarea apei în rezervor sau
prin diferenţă (la rezervoarele ce permit acest lucru). De exemplu, pentru cei
1200 m 2 s-au consumat 30 l apă. După care, se calcul ează norma de apă
(amestec) la hectar:
dacă la 1200 m 2 s-au consumat 30 l
la 10000 m 2 se consumă …. 250 l.
Norma de amestec poate fi uşor modificată prin modificarea presiunii
de lucru; între cele două elemente existând o relaţie direct proporţională .
Când norma de amestec corespunde, se va nota parametrii utilizaţi
pentru obţinerea ei (treapta de viteză, turaţia la arborele cotit şi presiunea de
lucru) şi se va avea în vedere ca pe toată durata de lucru aceştia să se menţină
constanţi.
În cazul în care suprafaţa este mare şi necesită mai multe alimentări se
va urmări îndeaproape suprafaţa tratată corelată cu lichidul consumat pentru
a putea interveni în cazul unor eventuale dereglări.

7.12. Reguli de aplicare a erbicidelor


Aplicarea erbicidelor este una din cele mai complexe lucrări agricole ce
necesită specialişti foarte bine pregătiţi în acest domeniu. Productivitatea muncii,
eficacitatea şi calitatea tratamentului cu erbicide depind în mare măsură şi de
anumite reguli de care trebuie să ţinem cont în timpul tratamentului. Amintim
câteva dintre acestea:

143
 tratamentul trebuie executat la epoca optimă şi corect;
 la erbicidele ce se aplică la sol, acesta trebuie să fie mărunţit şi nivelat
pentru a permite o repartizare uniformă a erbicidului;
 erbicidele volatile trebuie încorporate în sol la cel mult 20 minute de la
aplicare;
 în condiţii de irigare, la erbicidele ce se aplică la sol fără încorporare,
când umiditatea solului este mică, se impune o irigare cu o normă de 150 -200
m 3 /ha pentru o uşoară levigare a erbicidului în sol;
 în zilele în care probabilitatea de a ploua este mare trebuie evitată
aplicarea erbicidelor, este necesar să existe un interval de 6 -8 ore între momentul
tratamentului şi prima ploaie;
 apa folosită la erbicidat cât şi erbicidul care se introduce în bazin
(cisternă) trebuiesc filtrate pentru a se evita pătrunderea impurităţilor şi ca urmare
înfundarea instalaţiei (a duzelor);
 pe toată durata tratamentului se cere să se respecte viteza şi presiunea
de lucru stabilite pentru a administra norma de amestec;
 să se respecte înălţimea de lucru a rampelor de stropit;
 întoarcerile la capetele parcelei să se facă în drum după ce pompa a fost
decuplată. Nu se admite întoarcerea în cultură cu instalaţia în funcţiune. În cazul
în care la capete nu avem drum, se va jalona o zonă de întoarcere care se va
erbicida la începutul lucrării;
 la culturile semănate în rânduri apropiate şi fără cărări este necesar
jalonatul cu minim 3 jalonieri ca să nu rămână fâşii neerbicidate iar zonele de
suprapunere mai mari de 10 cm lăţime;
 să se evite pe cât posibil opririle agregatelor (desfundarea duzelor) în
interiorul solelor, pentru a nu forma vetre toxice date de supradoza de erbicid;
 la aplicarea erbicidelor viteza vântului să nu depăşească 4 -5 km/h în
cazul tratamentelor cu maşini terestre şi 2 km/h în cazul tratamentelor cu mijloace
avio;
 după tratament, maşinile se spală cu multă apă pentru a asigura
eliminarea completă a resturilor de erbicid (majoritatea sunt corozive).

144
7.13. Plante de cultură modificat e genetic tolerante la erbicide
În ultimii ani ingineria genetică a realizat progrese spectaculoase cu
efecte benefice majore în sectoarele care privesc sănătatea oamenilor,
animalelor şi plantelor, industria farmaceutică, agricultură şi protecţia
mediului.
Prin inginerie genetică s -a reuşit introducerea în patrimoniul genetic
al unei celule a uneia sau mai multor gene noi (gene de interes). Genele noi
introduse sunt denumite transgene iar produsele obţinute poartă numele de
organisme modificate ge netic (OMG) sau organisme transgenice.
În felul acesta s-a reuşit transferul de gene ce conferă rezistenţă la
acţiunea unor erbicide de la microorganisme la plantele de cultură. De
exemplu, soia Roundup Ready care este tolerantă la erbicidul pe bază de
glifosat (Roundup Ready), posedă o genă transferată de la o bacterie din sol
(Agrobacterium sp.).
Porumbul Roundup Ready posedă o genă tolerantă la glifosat (Roundup
Ready) izolată de la o populaţie de porumb modificată prin mutageneză în
vitro şi apoi transferată în genomul unei linii utilizate pentru producerea
hibrizilor comerciali (Elena Badea, 2003).
După cum este cunoscut, erbicidele pe bază de glifosat sunt sistemice şi
neselective (cu acţiune totală), sunt foarte eficace atât pentru buruienile
anuale cât şi pentru cele perene. Se aplică în perioada de vegetaţie neavând
persistenţă în sol şi plantă. Folosirea erbicidelor cu substanţa activă glifosat
în multe situaţii rezolvă integral problema combaterii buruienilor.
Un interes deosebit pentru ce rcetători în crearea de plante modificate
genetic tolerante la erbicide şi pentru care s -au obţinut varietăţi de plante de
cultură, au prezentat şi erbicidele pe bază de glufosinat de amoniu, oxinil,
imazetapir şi unele din grupa sulfonilureice.
Primul test experimental al unei plante transgenice a fost realizat în
anul 1986 iar prima cultură comercială a unei plante transgenice a fost
infiinţată în 1992.
În ultimul timp varietăţi transgenice întâlnim la majoritatea plantelor
de cultură: soia, p orumb, bumbac, rapiţă, cartof, dovleac, in, tutun, orez,
tomate etc.

145
Suprafaţa ocupată cu plante transgenice tolerante la erbicide a crescut
considerabil astfel că în 2004 la nivel mondial s -au cultivat peste 40 milioane
de hectare. Cele mai mari suprafeţ e sunt cultivate în SUA şi Canada peste
85%.
În Uniunea Europeană, legislaţia cu privire la OMG este foarte dură
fiind motivată ca o măsură prevăzătoare în acest domeniu încă insuficient
studiat. Apar tot mai multe întrebări legate de posibilele efecte nedorite, cum
ar fi:
- înmulţirea exagerată a plantelor modificate genetic ce ar putea
invada ecosistemele agricole şi chiar habitatul natural;
- transferul inoportun al transgenelor la alte plante cultivate sau la
cele care aparţin florei spontane;
- modificarea ciclurilor biochimice (ciclul azotului, ciclul carbonului
etc.);
- influenţa negativă asupra lanţului trofic;
- schimbări în dinamica populaţiilor de buruieni;
- modificări nedorite asupra fertilităţii solului etc.
Aceste aspecte sunt greu de prevăzu t şi pot deveni evidente numai în
timp.
În ţara noastă Comisia Naţională pentru Securitate Biologică (CNSB ),
constituită în baza Ordonanţ ei Guvernului nr. 49 din 2000 privind regimul de
obţinere, testare, utilizare şi comercializare a OMG a dat acordul pe ntru
importul şi introducerea în cultură a unei varietăţi modificată genetic pentru
rezistentă la gândacul din Colorado şi a unei varietăţi de soia tolerantă faţă de
erbicidul pe bază de glifosat (Roundup Ready).
De asemenea, CNSB şi -a dat acordul pentru realizarea de teste în câmp
la hibrizii de porumb rezistenţi la atacul sfredelitorului Ostrinia nubilalis şi
la erbicidele pe bază de glifosat şi glufosinat de amoniu precum şi pentru
hibrizii de sfeclă de zahăr toleranţi la glifosat.
În prezent odată cu p rogramul de aderare a României la Uniune a
Europeană, cultivarea plantelor trasgenice rezistente la erbicide este sistată
iar legislaţia în acest domeniu este reorganizată şi adaptată la cerinţele UE.

146
TEST DE EVALUARE

1. Ce se întâmplă cu erbicidele care aj ung în sol?


Răspuns: În sol erbicidele sunt expuse la o serie de procese: fizice
(volatilizarea şi levigarea); chimice (descompunerea fotochimică, adsorbţia
erbicidului de către complexul coloidal al solului, desorbţia şi reacţii chimice cu
constituenţii solului) şi biologice (absorbţia erbicidului de către sistemul radicular
şi descompunera de către microorganisme).
2. Ce înţelegem prin persistenţa şi toxicitatea reziduală a erbicidelor?
3. Ce înţelegem prin: norma de amestec, doza de erbicid, substanţ a
activă şi care sunt limitele de variaţie ?
4. Exemplificaţi pregătirea unui amestec de erbicidat care are la bază
un erbicid formulat pudră umectabilă?
5. Enumeraţi principalele reguli de aplicare a erbicidelor?

REZUMATUL TEMEI

Combaterea chimică a buruienilor reprezi ntă o verigă a managementului


integrat şi presupune utilizarea erbicidelor . Acestea sunt substanţe chimice
capabile să distrugă buruienile. Etimologia cuvântului erbicid vine de la cuvintele
de origine latină: herba - iarbă şi cedo, cedere - a ucide (ucide iarba).
Principalele aspecte legate de aplicarea erbicidelor: înlătură lucrările
manuale ca plivitul şi prăşitul, economisindu -se forţa de muncă umană; reduc
lucrările mecanice cu întreţinerea culturilor, economisindu -se energie fosilă; într-
un timp scurt se pot controla suprafeţe mari din punct de vedere al îmburuienării
culturilor; determină creşterea productivităţii muncii; pentru multe culturi,
aplicarea erbicidelor determină costuri unitare de producţie mai mici şi profituri
mai mari, comparativ cu varianta clasică; folosirea erbicidelor necesită personal
bine instruit şi cunoscător în această problemă; necesită folosirea unei dotări
speciale cu maşini şi echipamente de stropit.
Erbicidele sunt fabricate sub mai multe forme: soluţie concentrată, emul sie
concentrată, pudră umectabilă, pastă, granule dispersabile în apă etc; se aplică la
sol sau în vegetaţie şi sunt absorbite de seminţele buruienilor în procesul de

147
germinare, prin rădăcini, coleoptil, frunze, muguri şi tulpini. Absorbţia
erbicidelor în plantă depinde atât de caracteristicele morfologice ale buruienilor
cât şi de condiţiile climatice.
După modul de acţiune a erbicidelor asupra plantelor, acestea pot fi
erbicide de contact şi erbicide sistemice. Erbicidele sistemice au însuşirea de a se
deplasa de la locul de absorbţie. Deplasarea lor în plantă se face prin vasele
lemnoase sau liberiene până la locul de acţiune unde intervine în diferite moduri
în metabolismul plantei.
Prin termenul de selectivitatea erbicidului se înţelege însuşirea acestu ia de
a păstra nevătămată planta de cultură şi de a distruge un anumit spectru de
buruieni ce infestează cultura. Trebuie avut în vedere ca tratamentul să se facă
atunci când planta de cultură are rezistenţă maximă iar buruienile au sensibilitatea
maximă la acţiunea erbicidului. Pentru acest lucru se va ţine cont de foarte mulţi
factori (faza de vegetaţie, factori de mediu, însuşirile erbicidului, instalaţiile de
stropit, metode de aplicare etc.).
Erbicidele ajung în sol prin tratamente preemergente (la sol ) dar şi prin
aplicarea tratamentelor pe frunze (în vegetaţie). În sol erbicidele sunt expuse la o
serie de procese: fizice (volatilizarea şi levigarea); chimice (descompunerea
fotochimică, adsorbţia erbicidului de către complexul coloidal al solului,
desorbţia şi reacţii chimice cu constituenţii solului) şi biologice (absorbţia
erbicidului de către sistemul radicular şi descompunera de către microorganisme).

148
Tema Nr. 8

ERBICIDELE RECOMANDATE PENTRU PRINCIPALELE CULTURI


DE CÂMP SI HORTICOLE

Unităţi de învăţare:
Combaterea chimică a buruienilor din culturile de camp şi horticole.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea principalelor erbicide aplicate la culturile de camp şi horticole:
denumirea comercială a erbicidului, substanţa activă şi conţinu tul ei în
produsul comercial, buruienile combătute, epoca de aplicare şi doza
recomandată.

Timpul alocat temei: 6 ore


Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 – Agrotehnica,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti

În acest subcapitol prezentăm succint pe bază de tabele lista principalelor erbicide


recomandate pentru culturile de câmp şi horticole. Precizăm că pentru utilizarea lor sunt
necesare noţiunile prezentate anterior iar în tabelele ce urmează s-au făcut următoarele
prescurtări: monocotile = monocotiledonate; dicotile = dicotiledonate; ppi = înainte de
semănat cu încorporare; pree = preemergent; post = postemergent şi g = grame.

8.1. Combaterea buruienilor din culturile de cereale păioase (Tabelul 8.1)


În ţara noastră, culturile de cereale păioase sunt infestate în mare parte de specii de
buruieni dicotiledonate anuale şi perene, buruieni care germinează în majoritate toamna sau
primăvara devreme când grâul nu a acoperit încă întreaga suprafaţă cultivată. Sunt regiuni în

149
ţară (Câmpia de Vest şi Transilvania), în care speciile de buruieni monocotiledonate anuale
(Avena fatua şi Apera spica venti) crează cele mai mari probleme.
Principalele specii de buruieni care însoţesc culturile de cereale păioase sunt:
A. Specii dicotiledonate anuale şi perene:
1. Adonis aestivalis – cocoşei de câmp;
2. Agrostemma githago – neghină;
3. Anthemis arvensis – romaniţă;
4. Amaranthus retroflexus – ştir;
5. Brassica rapa – muştar;
6. Camelina microcarpa – camelină;
7. Capsella bursa-pastoris – traista ciobanului;
8. Cardaria draba sin. Lepidium draba – urda vacii;
9. Centaurea cyanus – albăstriţa;
10. Chenopodium album – loboda;
11. Cirsium arvense – pălămida;
12. Consolida regalis sin. Delphinium consolida – nemţişor de câmp;
13. Convolvulus arvensis – volbura;
14. Erodium cicutarium – pliscul cucoarei;
15. Fumaria officinalis – fumăriţă;
16. Galeopsis tetrahit – lungurică;
17. Galium sp. – turiţă;
18. Lamium sp. – sugel;
19. Matricaria sp. – muşeţel;
20. Melampyrum arvense – ciormoiag, grâul prepeliţei;
21. Papaver rhoeas – mac;
22. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
23. Raphanus raphanistrum – ridiche sălbatică;
24. Ranunculus arvensis – piciorul cocoşului;
25. Rubus caesius – rugul de mirişte;
26. Rumex acetosa – măcriş
27. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
28. Sonchus sp. – susai;
29. Scleranthus annuus – sincerica;
30. Stellaria media – rocoină;

150
31. Thlaspi arvense – punguliţă;
32. Veronica sp. – şopârliţă;
33. Vicia sp. – măzăriche;
34. Viola tricolor – trei fraţi pătaţi.

B. Buruieni monocotiledonate:
1. Avena fatua – odos;
2. Apera spica venti – iarba vântului;
3. Bromus secalinus – obsiga secarei;
4. Lolium tremulentum – sălbăţia inului, zânzanie.

151
Tabelul 8.1
Erbicide recomandate la culturile de CEREALE PĂIOASE
Produsul Substanţa Cultura Grupele de Epoca Doza
activă buruieni ( l, kg /
ha)
1 2 3 4 5 6
2,4 D 660 SL acid 2,4 D grâu dicotile anuale post 1
660g/l şi perene
BASAGRAN bentazon grâu dicotile post 2-4
480 g/l
BUCTRIL bromoxinil grâu dicotile post 1
UNIVERSAL 280 g/l + acid
2,4 D 280 g/l
COMOD clorsulfuron grâu, dicotile post 15-20 g
750 WP 75% orz
DICOPUR D acid 2,4 D grâu dicotile post 1
600g/l
DMA 6 acid 2,4-D grâu, dicotile anuale post 0,8
660 g/l orz, şi perene
orzoaică
DMA EXTRA acid 2,4-D grâu, dicotile anuale post 0,9
600 SL 600 g/l orz, şi perene
orzoaică
GLEAN 75 DF clorsulfurom grâu dicotile post 15-20 g
75%
GRANSTAR tribenuron grâu dicotile post 40 g
SUPER 50 SG metil 25%
tifensulfuron
metil 25%
HARMONY tifensulfuron grâu dicotile post 40-60 g
75 DF metil 75%
HARMONY tifensulfuron grâu dicotile post 40 g
EXTRA metil 50%
tribenuron metil
25%
HELMSTAR tribenuron grâu, dicotile post 15-20 g
75 WG metil 75% orz
ISOMEXX metsulfuron grâu, dicotile post 10 g
60 WG metil 60% orz
IUDITH dicamba grâu dicotile post 0,4
480 g/l
IZOGUARD isoproturon grâu, Apera spica post 5
500 SC 500 g/l orz venti
LAREN 60 WP metsulfuron grâu, dicotile post 30 g
metil 60% orz
LAREN PRO metsulfuron grâu dicotile post 10 g
20 SG metil 20%
LANCELOT aminopiralid de grâu, dicotile post 30-33 g

152
450 WG potasiu 30% orzoaică
florasulam 15%
LEGATO PLUS diflufenican grâu mono şi post 1,25 -
100g dicotile anuale 1,5
isoproturon Apera spica
500g venti
LOGRAN triasulfuron grâu dicotile post 37,5 g
20 WG 20%
MUSTANG florasulam 6,25 grâu, dicotile post 0,4-0,6
acid 2,4 D 300g orz,
ovăz.
PALLAS 75 WG piroxsulam grâu monocotile post 110 g
7,5% anuale
cloquintocet
metil 7,5%
POINTER metsulfuron grâu dicotile post 35 g
ULTRA metil 14,3%
tribenuron metil
14,3%
PRIMSTAR metsulfuron grâu dicotile post 10 g
SUPER metil 60%
PRODATE acid 2,4 D grâu, dicotile post 0,8-1
2,4 D 675 g/l orz
RIVAL 75 GD clorsulfuron grâu, dicotile post 15-20 g
75% orz,
orzoaică,
ovăz.
SDMA 600 acid 2,4-D grâu, dicotile anuale post 1
600 g/l orz şi perene
SDMA SUPER acid 2,4-D grâu, dicotile anuale post 1
600 g/l gazon şi perene
TOLUREX clorotoluron grâu Apera spica post 2-3
50 SC 500 g/l venti
Avena fatua
TOMIGAN fluroxipir grâu dicotile post 0,8
250 EC 250 g/l
TRIMMER tribenuron metil grâu, dicotile post 15-20 g
75% orz

8.2. Combaterea buruienilor din cultura de orez (Tabelul 8.2)


Orezăriile, amenajările specifice pentru cultura orezului, oferă condiţii foarte favorabile
pentru dezvoltarea şi înmulţirea următoarelor buruieni:
1. Alisma plantago aquatica – limbariţă;
2. Butomus umbelatus – crin de baltă;
3. Cyperus diiformis – căprişor bălan;

153
4. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
5. Echinochloa phylopogon – mohor orezar;
6. Echinochloa oryzoides – mohor alb;
7. Juncellus serotinus – rogoz;
8. Leersia oryzoides – orez sălbatic;
9. Sagitaria sagitifolia – săgeata apei;
10. Scirpus maritimus – pipirig;
11. Scirpus radians – pipirig.

Tabelul 8.2
Erbicide recomandate la cultura de OREZ
Produsul Substanţa activă Grupele de Epoca Doza
buruieni ( l, kg
/ ha)
1 2 3 4 5
BASAGRAN bentazon dicotile post 4-5
480 g/l
BASTA glufosinat de amoniu monocotile şi post 5
200 g/l dicotile anuale şi
perene
GULLIVER azimsulfuron 50% Echinochloa sp. post 40 g
50 WG
HERBIT 20 EC fenotiol 20% fam. Cyperaceae post 4
Juncaceae
LONDAX 60 DF bensulfuron metil fam. Cyperaceae post 70-90 g
60% Juncaceae
NOMINEE bispiribac sodiu 400g monocotile şi post 0,075-
dicotile anuale 0,08
RAFT oxadiargil 400 g/l monocotile anuale pree 0,8-0,9

8.3. Combaterea buruienilor din cultura de porumb (Tabelul 8.3)


Cultura de porumb poate fi uşor infestată de buruieni încă de la semănat, datorită
creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi a densităţii reduse la m2 (4 -7 plante/m2).
Principalele specii de buruieni din cultura de porumb sunt:
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene:
1. Anthemis arvensis – romaniţă;
2. Amaranthus retroflexus – ştir;
3. Abuthilon theoprasti – teişor;
4. Atriplex sp. – spanac sălbatic;

154
5. Capsella bursa-pastoris – traista ciobanului;
6. Chenopodium album – loboda;
7. Cirsium arvense – pălămida;
8. Convolvulus arvensis – volbura;
9. Datura stramonium – laur;
10. Galium sp. – turiţă;
11. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
12. Lepidium draba – urda vacii;
13. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
14. Rubus caesius – rugul de mirişte;
15. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
16. Sonchus sp. – susai;
17. Stellaria media – rocoină;
18. Veronica sp. – şopârliţă;
19. Vicia sp. – măzăriche;
20. Xanthium strumarium – cornaci.

Buruieni monocotiledonate anuale şi perene:

1. Apera spica venti – iarba vântului;


2. Agropyron repens – pirul târâtor;
3. Cynodon dactylon – pir gros;
4. Digitaria sanguinalis – meişor;
5. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
6. Setaria sp. – mohor;
7. Sorghum halepense – costrei.

155
Tabelul 8.3
Erbicide recomandate la cultura de PORUMB
Produsul Substanţa activă Grupele de Epoca Doza
buruieni ( l, kg
/ ha)
1 2 3 4 5
2,4 D 660 SL acid 2,4 D 660 g/l dicotile post 1
ACCENT 75 WG nicosulfuron 75% monocotile post 45-80g
+Trend
ACETOGAN acetoclor 768 g/l monocotile anuale pree 1,75-
SUPER 768 EC 2,5
AFALON 50 SC linuron 450 g/l dicotile anuale pree 2,5-4
ASTRAL 40 SC nicosulfuron 40 g/l monocotile post 1-1,5
BANDERA nicosulfuron 40 g/l monocotile post 1-1,5
4 OD
BANVEL 480 S dicamba 480 g/l dicotile anuale şi post 0,4-0,6
perene
BASIS rimsulfuron 50% anuale şi perene post 20 g
tifensulfuron metil
25% + Trend 0,1%
BOREAL 4 SC nicosulfuron 40 g/l monocotile anuale post 0,8-1,5
şi perene
BUCTRIL bromoxinil 280 g/l dicotile anuale şi post 0,8-1
UNIVERSAL acid 2,4 D 280 g/l perene
CALLISTO mesotrione 480 g/l buruieni anuale post 0,2-
480 SC 0,35
CAMBIO bentazon 320 g/l dicotile anuale şi post 2-2,5
dicamba 90 g/l perene
CRUZ nicosulfuron 40 g/l mono anuale şi post 0.8-1,5
perene
DICOPUR D sare ac. 2,4 D dicotile post 1
600 g/l
DMA 6 sare ac. 2,4-D dicotile post 1
660 g/l
DUAL GOLD s-metolaclor monocotile anuale pree 1-1,5
960 EC 960 g/l
EQUIP foramsulfuron monocotile anuale post 1-2,5
22,5 g/l şi perene şi
isoxadifen-etil dicotile
22,5 g/l
FRONTIER dimetenamid 720 g/l monocotile şi pree 0,8-1,2
FORTE unele dicotile
anuale
INNOVATE nicosulfuron 240 g/l monocotile anuale post 0,135-
240 SC şi perene 0,250
IUDITH dicamba 480 g/l dicotile anuale şi post 0,6
perene
KELVIN TOP nicosulfuron 40 g/l monocotile anuale post 1-1,4

156
şi perene
LONTREL 300 clopiralid 300 g/l monocotile anuale post 0,3-0,5
şi perene
MERLIN 480 SC isoxaflutol 480 g/l monocotile şi pree 0,2-
dicotile anuale 0,23
MERLIN DUO isoxaflutol 37,5 g/l monocotile şi pree 2,25-
terbutilazin 375 g/l dicotile anuale 2,5
MILAGRO nicosulfuron 60 g/l monocotile anuale post 0,5-
EXTRA şi perene 0,75
MISTRAL 4 SC nicosulfuron 40 g/l nonocotile anuale post 1-1,5
+ Sorghum
halepense
MUSTANG florasulam 6,25 g/l dicotile anuale şi post 0,4-0,6
acid 2,4 D 300 g/l perene
NICOGAN 40 SC nicosulfuron 40 g/l monocotile anuale post 0,8-1,5
şi perene
NOVAPOWER nicosulfuron 40 g/l monocotile anuale post 1-1,5
40 SC şi perene
PENDIGAN pendimetalin 330 g/l monocotile anuale preem 5
330 EC şi unele dicotile
PRODATE 2,4 D acid 2,4 D dicotile post 0,8-1
SDMA SUPER acid 2,4 D dicotile post 1
600 g/l
SPRINT nicosulfuron 75% monocotile anuale post 45-80 g
şi perene
STOMP 330 EC pendimetalin330 g/l monocotile anuale preem 5
şi unele dicotile
TITUS 25 DF rimsulfuron 250 g/l monocotile anuale post 40-60 g
şi perene
TITUS PLUS rimsulfuron 3,26% monocotile şi post 307 g +
dicamba 60.87% dicotile anuale şi Trend
perene

8.4. Combaterea buruienilor din culturile de leguminoase pentru boabe (Tabelul 8.4)
Leguminoasele pentru boabe (soia şi fasolea) sunt foarte uşor concurate de buruieni
începând cu primele faze de vegetaţie până în preajma recoltării culturii. Mazărea luptă mai
bine cu buruienile, dar şi pentru această cultură sunt necesare tratamente cu erbicide.
Principalele specii de buruieni din culturile de leguminoase pentru boabe sunt:
Buruieni monocotiledonate:
1. Digitaria sanguinalis – meişor;
2. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
3. Setaria sp – mohor;
4. Sorghum halepense – costrei.

157
Buruieni dicotiledonate:
1. Amaranthus retroflexus – ştir;
2. Abuthilon theoprasti – teişor;
3. Chenopodium album – loboda;
4. Cirsium arvense – pălămida;
5. Convolvulus arvensis – volbura;
6. Galeopsis tetrahit – lungurică;
7. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Lathyrus tuberosus – sângele voinicului;
10. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
11. Raphanus raphanistrum – ridichia sălbatică;
12. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
13. Sonchus arvensis – susai;
14. Solanum nigrum - zârnă;
15. Xanthium strumarium – cornaci.

Pentru cultura de soia, Solanum nigrum (zârna), reprezintă principa buruiană problemă la
recoltare pentru că depreciază cantitatea şi calitatea recoltei.

158
Tabelul 8.4
Erbicide recomandate la culturile de LEGUMINOASE PENTRU BOABE
Produsul Substanţa Cultura Grupele de Epoca Doza
activă buruieni ( l, kg
/ha)
1 2 3 4 5 6
AGIL 100 EC propaquizalofop soia, monocotile post 0,8-
100 g/l mazăre, anuale şi 1,5
fasole. perene
ANACONDA quizalofop-p-etil soia monocotile post 1,5-2
50 g/l
BASAGRAN bentazon 480 g/l soia, dicotile post 2-3
fasole, anuale
mazăre,
BASAGRAN bentazon 480g/l soia, dicotile post 2-2,5
FORTE wettol 150 g/l fasole anuale
DUAL GOLD s-metalaclor soia, monocotile şi ppi 1-1,5
960 EC 960 g/l fasole unele dicotile pree
FRONTIER dimetenamid soia monocotile ppi 0,8-
FORTE 720 g/l anuale pree 1,2
FURORE fenoxaprop-p- soia, monocotile. post 2-3
SUPER 75 EW etil 75 g/l mazăre anuale şi
perene
FUSILADE fluazifop-p-butil soia monocotile post 1-1,5
FORTE 150 g/l anuale şi
perene
HARMONY tifensulfuron- soia dicotile post 12 g +
50 SG metil 50% anuale Trend
KILLER quizalofop-p-etil soia monocotile post 1,5-2
SUPER 50 g/l anuale şi
perene
LEOPARD quizalofop-p-etil soia, monocotile post 1,5-2
5 EC 50 g/l mazăre anuale şi
perene
PANTERA quizalofop-p- soia monocotile post 0,75-2
40 EC tefuril 40 g/l anuale şi
perene
PLEDGE flumioxazin soia dicotile pree 90 g
50 WP 50 g/l anuale
SENCOR metribuzin 70% soia dicotile şi post 0,25-
70 WG unele 0,5
monocotile
STOMP 330 EC pendimetalin soia monocotile pree 4-5
330 g/l anuale şi ppi
unele dicotile

159
8.5. Combaterea buruienilor din cultura de floarea-soarelui (Tabelul 8.5)
Floarea-soarelui reprezintă una dintre plantele de cultură care luptă foarte bine cu
buruienile, dar nu în primele faze de vegetaţie ci numai după ce şi-a format 3 – 4 perechi de
frunze. De aceea, cultura trebuie ajutată prin lucrări agrotehnice sau tratamente chimice
pentru a depăşi faza critică la îmburuienare.
Principalele specii de buruieni din cultura de floarea-soarelui sunt:
Buruieni monocotiledonate
1. Agropyron repens – pirul târâtor;
2. Cynodon dactylon – pir gros;
3. Digitaria sanguinalis – meişor;
4. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
5. Setaria sp. – mohor;
6. Sorghum halepense – costrei.

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene:


1. Amaranthus retroflexus – ştir;
2. Abuthilon theoprasti – teişor;
3. Chenopodium album – loboda;
4. Cirsium arvense – pălămida;
5. Convolvulus arvensis – volbura;
6. Datura stramonium – ciumafaia;
7. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
8. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
9. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
10. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
11. Stellaria media – rocoină;
12. Solanum nigrum - zârnă;
13. Sonchus sp. – susai;
14. Xanthium strumarium – cornaci.

160
Tabelul 8.5
Erbicide recomandate la cultura de FLOAREA-SOARELUI
Produsul Substanţa activă Grupele de Epoca Doza
buruieni ( l, kg/ha)
1 2 3 4 5
ACETOGAN acetoclor 768 g/l monocotile pree 1,75-2,5
SUPER 768 EC anuale
AFALON linuron 450 g/l dicotile anuale pree 2 -4
50 SC
AGIL 100 EC propaquizalofop mono anuale şi post 1-1,5
100 g/l perene
ANACONDA quizalofop-p-etil monocotile post 0,75-1,75
50 g/l
DUAL GOLD s-metolaclor 960 g/l monocotile şi ppi 1-1,5
960 CE unele dicotile
anuale
FRONTIER dimetenamid monocotile şi pree 0,8-1,2
FORTE 720 g/l unele dicotile
anuale
FURORE SUPER fenoxaprop-p-etil monocotile post 2,5
75 g/l anuale şi perene
FUSILADE fluzifop-p-butil monocotile post 0,8-1,3
FORTE 150 g/l anuale şi perene
GALIGAN oxifluorfen dicotile anuale pree 1
240 EC 240 g/l
GOAL 2 E oxifluorfen dicotile anuale pree 1
240 g/l
IPIRON 45 SC linuron 450 g/l dicotile anuale pree 2,2-4,5
KILLER SUPER quizalofop-p-etil monocotile. post 0,75-1,75
5 EC 50 g/l anuale şi perene
LEOPARD 5 EC quizalofop-p-etil monocotile post 0,75-1,75
50 g/l anuale şi perene
LINUREX 50 SC linuron 500 g/l dicotile şi unele pree 2-4
mono anuale
MODOWN 4 F bifenox 480 g/l dicotile anuale şi post 1-1,5
unele monocotile
perene
PANTERA quizalofop-p-tefuril monocotile post 0,75-1,75
40 EC 40 g/l anuale şi perene
PLEDGE 50 WP flumioxazin 50 % dicotile anuale post 80-120 g
PROSPER quizalofop-p-etil monocotile post 0,4-0,9
100 g/l anuale şi perene
RACER 25 EC fluorocloridon 250 g/l dicotile anuale pree 2-3
RAFT oxadiargil 400 g/l dicotile anuale pree 1-1,25
post
SAMSON oxifluorfen 240 g/l dicotile anuale pree 1
STOMP 330 EC pendimetalin 330 g/l mono şi parşial ppi 5
dicotile anuale

161
8.6. Combaterea buruienilor din cultura de rapiţă (Tabelul 8.6)
O cultură de rapiţă reuşită, semănată în epoca optimă, la o densitate corespunzătoare şi în
rânduri apropiate pe un teren cu o rezervă mică de seminţe de buruieni şi organe vegetative de
înmulţire în multe cazuri nu necesită aplicarea erbicidelor. Practic solele cultivate sunt
puternic infestate cu buruieni perene şi fără aplicarea unui minim de măsuri de combatere a
buruienilor cultura nu este sigură.
Principalele specii de buruieni din cultura de rapiţă sunt:
Buruieni monocotiledonate
1 Digitaria sanguinalis – meişor;
2 Echinochloa crus-galli – mohor lat;
3 Setaria sp. – mohor;
4 Sorghum halepense – costrei.

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene:


1. Amaranthus retroflexus – ştir;
2. Anthemis arvensis – romaniţă;
3. Capsela bursa pastoris – traista ciobanului;
4. Chenopodium album – loboda;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbura;
7. Datura stramonium – ciumafaia;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
10. Matricaria sp. – muşeţel;
11. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
12. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
13. Solanum nigrum - zârnă;
14. Sonchus sp. – susai;
15. Xanthium strumarium – cornaci.

162
Tabelul 8.6
Erbicide recomandate la cultura de RAPIŢĂ
Produsul Substanţa activă Grupele de Epoca Doza
buruieni ( l, kg /
ha)
1 2 3 4 5
ANACONDA quizalofop-p-etil mono anuale şi post 1,5-2
50 g/l perene
AGIL 100 EC propaquizalofop mono anuale şi post 0,5-1
100 g/l perene
COMAND clomazon dicotile anuale pree 0,15-0,25
480 g/l
DEVRINOL 45 F napropamid mono anuale pree 2,2-2,8
45%
DUAL GOLD s-metolaclor mono şi dicotile pree 1-1,5
960 EC 960 g/l anuale
FURORE SUPER fenoxaprop-p-etil mono anuale şi post 1-2
75 EW 75 g/l perene
FUSILADE fluazifop-p-butil mono anuale şi post 0,8-1
FORTE 150 g/l perene
GALERA clopiralid 267 g/l dicotile anuale şi post 0,25-0,3
picloram 67 g/l perene
KILLER SUPER quizalofop-p-etil mono anuale şi post 1,5
5 EC 50 g/l perene
LONTREL 300 clopiralid 300 g/l Cirsium arvense post 0,3-0,5
PROSPER quizalofop-p-etil mono anuale şi post 0,9
100 g/l perene

8.7. Combaterea buruienior din cultura de in (tabelul 8.7)


Plantele de in au o creştere foarte lentă în primele perioade de vegetaţie iar cultura de
in este uşor invadată de buruieni. Aplicarea erbicidelor rămâne aproape singura soluţie pentru
reuşita unei culturi.
Principalele specii de buruieni din cultura de in sunt:
Buruieni monocotiledonate:
1 Avena fatua – odos;
2 Digitaria sanguinalis – meişor;
3 Echinochloa crus-galli – mohor lat;
4 Setaria sp. – mohor;
5 Sorghum halepense – costrei.

163
Buruieni dicotiledonate:
1. Amaranthus retroflexus – ştir;
2. Abutilon theoprasti – pristolnic;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Chenopodium album – loboda;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbura;
7. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
8. Polygonum convolvulus – hrişcă urcătoare;
9. Solanum nigrum - zârnă;
10. Sonchus sp. – susai;
18. Xanthium strumarium – cornaci.
Tabelul 8.7
Erbicide recomandate la cultura de IN
Produsul Substanţa activă Grupele de Epoca Doza
buruieni ( l, kg /
ha)
1 2 3 4 5
AGIL 100 EC propaquizalofop 100 g/l monocotile. post 1-1,5
anuale şi perene
BASAGRAN bentazon 480 g/ l + dicotile anuale post 2
FORTE wettol 150 g/l
DUAL GOLD s-metolaclor monocotile şi ppi 1-1,5
960 CE 960 g/l unele dicotile
anuale
FURORE fenoxaprop- p-etil mono anuale şi post 0,8-1
SUPER 75 EW 75g/l perene
GLEAN 75 DF clorsulfuron dicotile anuale şi post 10-15 g
75% perene
RIVAL 75 GD clorsulfuron dicotile post 10-15 g
75%

8.8. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr (Tabelul 8.8)


Cultura de sfeclă de zahăr este infestată foarte uşor buruieni mai ales în primele perioade
de vegetaţie, de aceea uneori sunt necesare aplicarea a 2 sau 3 tratamente postemergente.
Principalele specii de buruieni din cultura de sfecla de zahăr sunt:
Buruieni monocotiledonate
1. Agropyron repens – pirul târâtor;

164
2. Cynodon dactylon – pir gros;
3. Digitaria sanguinalis – meişor;
4. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
5. Setaria sp. – mohor;
6. Sorghum halepense – costrei.

Buruieni dicotiledonate:
1. Abuthilon theoprasti – teişor;
2. Amaranthus retroflexus – ştir;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Chenopodium album – loboda;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbură
7. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
10. Solanum nigrum - zârnă;
11. Xanthium strumarium – cornaci.

165
Tabelul 8.8
Erbicide recomandate la cultura de ZFECLĂ DE ZAHĂR
Produsul Substanţa activă Grupele de buruieni Epoca Doza
( l, kg/
ha)
1 2 3 4 5
AGIL propaquizalofop monocotile anuale şi post 0,8-2
100 EC 100 g/ l perene
BETANAL metamitron 200 g/l dicotile anuale şi post 1,5-2,5
QUATTRO SE etofunesat 60 g/l unele mono anuale
fenmedifam 60 g/l
desmedifam 60 g/l
BETANAL etofunesat 112 g/l dicotile.anuale post 3,6
EXPERT fenmedifam 91 g/l (1,2+1,2
desmedifam 71 g/l +1,2)
DUAL GOLD s-metolaclor 960 g/l monocotile şi unele ppi 1,2-1,5
960 CE dicotileanuale
FRONTIER dimetanamid 720 g/l monocotile şi unele pree 0,8-1
FORTE dicotileanuale
FURORE fenoxaprop-p-etil monocotile anuale şi post 1-3
SUPER 75 g/l perene
75 EW
FUSILADE fluzifop-p-butil monocotile. anuale şi post 0,8-1,3
SUPER 150 g/l perene
GLADIATOR metamitron 70 % dicotile anuale post 4,5
70 WG (2,5+2)
GOLTIX metamitron 70 % dicotile anuale post 4,5
70 WP (2,5+2)
LEOPARD quizalofop-p-etil mono anuale şi post 0,7-1,5
5 EC 50 g/l perene
LONTREL 300 clopiralid 300 g/l dicotile (pălămida) post 0,3-0,5
PANTERA quizalofop-p-tefuril mono anuale şi post 0,7-1,5
40 EC 40 g/l perene
PYRAMIN FL cloridazon 430 g/l dicotile anuale ppi/ 6-9
pree
SAFARI triflusulfuron metil dicotile anuale post 30 g
50% + Trend

8.9. Combaterea buruienilor din cultura cartofului (Tabelul 8.9)


Pentru reuşita unei culturi de cartof, pe lângă lucrările de bilonat şi rebilonat sunt
necesare şi aplicarea erbicidelor.
Principalele specii de buruieni din cultura de cartof sunt:
Buruieni monocotiledonate
1. Agropyron repens – pirul târâtor;

166
2. Cynodon dactylon – pir gros;
3. Digitaria sanguinalis – meişor;
4. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
5. Setaria sp. – mohor;
6. Sorghum halepense – costrei.
Buruieni dicotiledonate:
1. Abuthilon theoprasti – teişor;
2. Amaranthus retroflexus – ştir;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Chenopodium album – loboda;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbură
7. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Polygonum aviculare – troscot:
10. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
11. Solanum nigrum - zârnă;
12. Xanthium strumarium – cornaci.

167
Tabelul 8.9
Erbicide recomandate la cultura de CARTOF
Produsul Substanţa activă Grupele de buruieni Epoc Doza
a ( l, kg /
ha)
1 2 3 4 5
AFALON linuron 450g dicotile anuale pree 2,5
50 SC
AGIL propaquizalofop monocotile anuale şi post 0,7-1,5
100 EC 100 g/l perene
BASAGRAN bentazon 480g/l dicotile anuale post 2-2,5
FORTE wettol 150 g/l
DUAL GOLD s-metaclor 960 g/l monocotile şi unele ppi 1-1,5
960 EC dicotile anuale
FRONTIER dimetanamid 720 g/l monocotile şi unele pree 0,8-1
FORTE dicotileanuale
FURORE fenoxaprop-p-etil monocotile anuale şi post 1-3
SUPER 75 g/l perene
75 EW
FUSILADE fluazifop-p-butil mono anuale şi post 1-1,5
FORTE perene
IPIRON linuron 450 g/l dicotile anuale pree 2,5
45 SC
LEOPARD quizalofop-p-etil mono anuale şi post 0,7-1,5
5 EC 50 g/l perene
LIMUREX linuron 500 g/l dicotile şi unele pree 2-4
50 SC mono anuale
METRIPHAR metribuzin 70 % dicotile şi unele pree 0,7-1,2
70 WG mono anuale
PANTERA quizalofop-p-tefuril mono anuale şi post 0,7-1,5
40 EC 40 g/l perene
PLEDGE flumioxazin 50 % dicotile anuale post 80-120 g
50 WP
RACER fluorocloridon dicotile anuale pree 3-4
25 EC 250 g/l
SENCOR metribuzin 70% monocotile şi unele pree 0,7-1,2
70 WP dicotile anuale
STOMP pendimetalin 330 g/l mono şi parşial pree 5
330 EC dicotile anuale
SURDONE metribuzin 70 % monocotile şi unele pree 0,7-1,2
dicotile anuale
TITUS 25 DF rimsulfuron 250 g/ l monocotile anuale şi post 40-50 g
perene +surfactant

168
8.10. Combaterea buruienilor din culturile de lucernă şi trifoi (Tabelul 8.10)
Aplicarea erbicidelor la culturile de lucernă şi trifoi este necerară, în special, în anul I
de vegetaţie pentru că plantele au o creştere lentă şi sunt uşor invadate de buruieni. Pentru
culturile deja infiinţate o problemă mai mare o reprezintă combaterea buruienilor perene
(Plantago sp., Rumex sp., Cirsium sp., Sonchus sp. ş.a.)
Principalele specii de buruieni din culturile de lucernă şi trifoi sunt:
Buruieni monocotiledonate:
1. Agropyron repens – pirul târâtor;
2. Bromus secalinus – obsiga secarei;
3. Cynodon dactylon – pir gros;
4. Digitaria sanguinalis – meişor;
5. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
6. Setaria sp. – mohor;
7. Sorghum halepense – costrei.
Buruieni dicotiledonate:
1. Amaranthus retroflexus – ştir;
2. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
3. Capsella bursa-pastoris – traista ciobanului;
4. Chenopodium album – loboda;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbura;
7. Erigeron canadensis – bătrâniş;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Plantago sp. – pătlagina;
10. Polygonum aviculare – troscot;
11. Portulaca oleraceea – iarba grasă;
12. Rumex crispus – dragaveiul, măcişul;
13. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
14. Sonchus sp. – susai;
15. Solanum nigrum – zârnă;
16. Taraxacum officinalis – păpădia;
17. Thlaspi arvense – punguliţa;
18. Xanthium sp. – cornaci.

169
Tabelul 8.10
Erbicide recomandate la culturile de LUCERNĂ şi TRIFOI
Produsul Substanţa activă Grupele de buruieni Epoc Doza
a ( l, kg /
ha)
1 2 3 4 5
AGIL propaquizalofop monocotile anuale şi post 1-1,5
100 EC 100 g/l perene
BASAGRAN bentazon 480g/l dicotile anuale post 2-2,5
FORTE wettol 150 g/l
KERB 50W propizamid 50% monocotile şi pree/ 4-5
dicotiledonate post
LEOPARD quizalofop-p-etil monocotile anuale şi post 0,75-1,75
5 EC 50 g/l perene
PANTERA quizalofop-p-tefuril 40 monocotile anuale şi post 0,75-1,75
40 EC g/l perene

8.11. Combaterea buruienilor din culturile horticole (Tabelul 8.11)


Speciile de buruieni întâlnite în culturile horticole sunt extrem de variate datorită
zonelor pedoclimatice în care sunt amplasate. În plus aceste culturi beneficiază de
îngrăşăminte organice şi cantităţi mari de apă ceea ce face ca spectrul de îmburuienare să fie
foarte mare iar buruienile să răsară în valuri succesive.

170
Tabelul 8.11
Erbicide recomandate la culturile HORTICOLE
Produsul Substanţa Cultura Grupele de Epoca Doza
activă buruieni ( l, kg
/ ha)
1 2 3 4 5 6
AGIL 100 EC propaquizalofop Tomate, monocotile. post 0,8-
100 g/l Ardei, anuale şi 1,5
Ceapă. perene
DEVRINOL napropramid Tomate, monocotile şi ppi 3-4
45 F 45 % Ardei. dicotile
DUAL GOLD s-metolaclor Tomate, monocotile şi pree/ 1-1,5
960 EC 960 g/l Ardei, unele dicotile ppi
Vinete, anuale
Varză,
Conopidă,
Morcovi,
Pepeni,
Ceapă,
Căpşuni.
ECOPART 2 piraflufen-etil Ceapă dicotile post 0,6
SC. 2% anuale
FUSILADE fluazifop-p-butil Tomate, monocotile post 1-1,5
FORTE 150 g/l Ardei, anuale şi
Castraveţi, perene
Varză,
Pepeni,
Ceapă,
Căpşun,
Pepiniere,
pomicole,
Plantaţii
viticole,
Arbuşti
fructiferi.
GALIGAN oxifluorfen Ceapă, dicotile pree/ 1-5
240 EC 240 g/l Usturoi, anuale şi post
Plantaţii pe perene şi
rod. monocotile
anuale
GOAL 4 E oxifluorfen Ceapă, dicotile şi post 0,5
480 g/l Usturoi, unele
Viţă de vie. nomocotile 2,5
GLYPHOGAN glifosat 360 g/l Livezi pe buruieni post 3-4
480 SL rod, anuale şi
Viţă de vie. perene
GLYFOS glifosat 360 g/l Cireş, buruieni post 3-4
Măr, anuale şi
Prun, perene

171
Vişin,
Viţă de vie.
IPIRON 45 SC linurin 450 g/l Ceapă, Dicotile pree 1,5-2
Mazăre, anuale şi
Morcov. unele
monocotile
anuale
KERB 50W propizamid 50% Morcov, monocotile şi pree/ 4
Salată, dicotiledonate post 2-3
LEONE 35 SL glifosat 360 g/l Livezi pe buruieni post 3-4
rod, anuale şi
Viţă de vie. perene
LEOPARD 5 EC quizalofop-p-etil Arbuşti, monocotile post 0,75-
50 g/l Ardei, anuale şi 1,5
Tomate, perene
Mazăre.
LINUREX linuron 500 g/l Ceapă, dicotile şi pree 1,5-2
50 SC Morcov, monocotile
Ţelină. anuale
PANTERA quizalofop-p- Ardei, monocotile post 0,75-
40 EC tefuril 40 g/l Tomate, anuale şi 1,5
Ceapă, perene
Castraveţi,
Pepeni,
Viţă de vie
PENDIGAM pendimetalin Ardei, monocotile şi pree 5
330 EC 330 g/l Tomate, unele dicotile
Varză,
Morcov,
Ceapă.
ROUNDUP glifosat Plantaţii pe buruieni post 3-4
360 g/l rod, anuale şi
Viţă de vie. perene
STOMP 330 EC pendimetalin Arbuşti, monocotile şi pree 5
330 g/l Căpşuni, parţial
Ardei, dicotile
Tomate,
Vinete,
Ceapă,
Usturoi,
Livezi pe
rod,
Morcov,
Varză.
TITUS 25 DF rimsulfuron Tomate monocotile şi post 30-60g
250 g/kg unele dicotile +surfac
tant

172
TEST DE EVALUARE
Încercuieşte litera din dreptul variantei corecte; este valabilă o singură variantă corectă.

1. Care din următoarele erbicide se aplică la cultura de grâu?


a) MISTRAL 4 SC (nicosulfuron 40 g/l), TITUS 25 DF (rimsulfuron 250 g/l);
b) 2,4 D 660 SL, DMA 6 (acid 2,4 D 660 g/l);
c) AFALON 50 SC (linuron 450 g/l), DUAL GOLD 960 g/l (s-metolaclor 960 g/l).

2. Care din următoarele erbicide se aplică la cultura de floarea-soarelui?


a) DICOPUR D (acid 2,4 D 600 g/l);
b) DUAL GOLD 960 EC (s-mstolaclor 960 g/l);
c) ROUNDUP (glifosat 360 g/l).

3. Erbicidul BANVEL 480 S (dicamba 480 g/l) se aplică la cultura de:


a) Floarea-sparelui;
b) Soia;
c) Porumb.

4. Care din următoarele erbicide se aplică la cultura de soia?


a) CALLISTO 480 SC (mesotrione 480 g/l);
b) FUSILADE FORTE (fluazifop-p-butil 150 g/l);
c) TITUS 25 DF (rimsulfuron 250 g/l).

5. În ce doză se aplică erbicidul 2,4 D 660 SL (acid 2,4 D 660 g/l) la culturile de grâu şi
porumb, în perioada de vegetaţie?
a) – 1 l/ha;
b) – 2 l/ha;
c) – 4 l/ha.

6. Pentru ce culturi se recomandă erbicidul DICOPUR D?


a) – floarea-soarelui şi soia;
b) – rapiţă şi cartof;
c) – porumb şi grâu.

7. Care din erbicide de mai jos sunt folosite pentru combaterea buruienilor din cultura de
porumb?
a) – FURORE SUPER 75 EW şi FUSILADE FORTE 150 EC;
b) – MISTRAL 4 SC şi TITUS PLUS;
c) – VENZAR 500 SC şi SRNCOR 70 WG.

173
8. Care erbicid este folosit pentru combaterea buruienilor din cultura de floarea-soarelui?
a) – DICOPUR D (acid 2,4 D 600 g/l);
b) – AFALON (linuron 450 g/l);
c) – SENCOR70 WG (metribuzin 70 %).

9. În ce doză se aplică erbicidul FRONTIER FORTE (dimetenamid 720 g/l) la cultura de


floarea- soarelui?
a) 4 – 5 l/ha;
b) 2,5 – 3 l/ha;
c) 0,8 – 1,2 l/ha.

10. La care din culturile de mai jos se aplică erbicidul AGIL 100 EC (propaquizalofop
100 g/l)?
a) – grâu şi porumb;
b) – soia şi floarea-soarelui;
c) – orz şi orzoaică.

11. Ce erbicid este recomandat pentru combaterea pălămidei (Cirsium sp.) din cultura de
rapiţă?
a) – LONTREL 300;
b) – DUAL GOLD 960 EC;
c) – AGIL 100 EC.

12. Ce fel de erdicid este ROUNDUP (glifosat 360 g/l)?


a) – selectiv şi se aplică – ppi;
b) – neselectiv şi se aplică – preemergent;
c) – neselectiv şi se aplică – postemergent.

13. Când se aplică erbicidul MISTRAL 4 SC (nicosulfuron 40 g/l), la cultura de porumb?


a) – ppi;
b) – preemergent;
c) – postemergent.

14. Care produs comecial este complex (are două sau mai multe substanţe active)?
a) – AFALON 50 SC;
b) – BETANAL EXPERT;
c) – DUAL GOLD 960 EC.

174
15. Care din erbicidele de mai jos sunt folosite pentru combaterea buruienilor din cultura
de lucernă?
a) – KERB 50 W;
b) – GLEAN 75 DF;
c) – TITUS 25 DF.

16. Care din erbicidele de mai jos sunt folosite pentru combaterea buruienilor din cultura
de tomate?
a) – DMA 6;
b) – GOAL 4 E;
c) – AGIL 100 EC.

17. Care din erbicidele de mai jos sunt folosite pentru combaterea buruienilor din
plantaţiile pomicole?
a) – RAFT;
b) – FUSILADE FORTE şi ROUNDUP;
c) – MISTRAL.

REZUMATUL TEMEI
În acţiunea de combatere chimică a buruienilor este necesar să cunoaştem
denumirea comercială a erbicidului, substanţa activă şi ponderea acesteia în
produsul comercial, buruienile sau grupele de buruieni controlate, epoca de
aplicare şi doza sau cantitatea de erbicid , produs comercial, care se aplică la
hectar (exprimată în grame, kg şau litrii/ha).

175
Tema 9

ASOLAMENTE

Unităţi de învăţare:
- Generalităţi; Noţiuni despre asolamente; Criteriile care stau la baza
rotaţiei culturilor; Clasificarea asolamentelor şi Pretabilitatea culturilor
faţă de planta premergătoare.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea principalelor aspecte legate de asolamente şi rotaţii ce culturi;
- cunoaşterea şi fixarea principalelor aspecte legate de criteriile care stau la
baza rotaţiilor culturilor;
- întocmirea de asolamente şi rotaţii raţionale;
- cunoaşterea tipurilor de asolamente.

Timpul alocat temei: 8 ore


Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti ;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

9.1. Generalităţi
Asolamentul este considerat ca una dintre cele mai importante măsuri
agrotehnice de menţinere şi îmbunătăţire a fertilităţii solului, de combatere a
bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, creştere a eficienţei celorlalte măsuri
agrofitotehnice ceea ce are ca rezultat obţinerea de producţii mari şi de calitate
superioară şi cu cheltuieli minime. În acelaşi timp, este o măsură principală de
planificare şi organizare a activităţii în fermele agricole contribuind considerabil
şi prin importanţa sa ecologică. Acesta stă la baza organizării şi dezvoltării
teritoriilor, a elaborării şi aplicării complexului de măsuri care să asigure

176
folosirea eficientă a resurselor agricole locale şi o dezvoltare armonioasă şi
durabilă a agriculturii în fiecare, zonă şi în ansamblu, a întregii societăţi.
Asolamentul este măsura agrotehnică cea mai rentabilă, nu necesită nici o
investiţie specială cu excepţia priceperii celor care con duc procesul de producţie
în agricultură.
Aspecte cu privire la importanţa asolamentului se cunosc din cele mai vechi
timpuri dar fundamentarea lor pe baza principiilor ştiinţifice a fost dovedită
îndeosebi în ultimul secol.
În câteva ţări cu agricultură dezvoltată sunt experienţe la staţionar cu
asolamente cere au o vechime mai mare de 100 ani: la Woburn în Anglia, Halle în
Germania, Askov în Danemarca etc. În România experienţe riguroase cu
asolamente au fost executate după înfiinţarea Institutului de Ce rcetări
Agronomice în anul 1928. În prezent, experienţe cu asolamente se găsesc în multe
centre de cercetări şi staţiuni didactice experimentale cum ar fi: I.C.D.A.
Fundulea – peste 40 ani; Şimnic – 50 ani; Valul lui Traian – peste 25 ani; Moara
Domnească – peste 30 de ani s.a.
Asolamentul şi rotaţia culturilor au reprezentat de -a lungul timpului
obiectul de studiu a numeroşi cercetători şi foarte multe publicaţii de specialitate
care au evidenţiat rolul deosebit de important pe care -l au în practica agricolă.
Gh. Ionescu Siseşti (1947) arăta că succesiunea culturilor este un
învăţământ al naturii. Trebuie să alegem întotdeauna asolamentul ce corespunde
mai bine gradului de intensitate al exploatării şi nivelului general de dezvoltare la
care a ajuns regiunea în care ne găsim. Nu se poate face agricultură raţională fără
asolament.
Gh. Ionescu Siseşti si Ir. Staicu (1958) grupează plantele de cultură în
asolament în funcţie de zonă, urmărind folosirea echilibrată a umidităţii şi
substanţelor hrănitoare din sol, sporirea fertilităţii lui şi obţinerea unor recolte
mari şi stabile.

9.2. Noţiuni despre asolamente


Principalele noţiuni în activitatea de organizare şi practicare a
asolamentului sunt: sola, rotaţia culturilor, plantelor prem ergătoare, monocultura,

177
cultura repetată, asolament, perioada sau ciclul de rotaţie, sola combinată, cultură
succesivă şi structura culturilor.

Sola reprezintă elementul de bază in activitatea de întocmire şi organizare a


asolamentului. Suprafaţa unei unităţi agricole se împarte în mai multe masive de
teren cu solul cât mai omogen, delimitate de drumuri sau bariere naturale purtând
denumirea de solă. De dorit ar fi ca numărul de sole într-un asolament să nu fie
foarte mare optim 3-6. În cazul în care numărul de sole este mult prea mare se
recomandă formarea a două sau mai multe asolamente într -o unitate agricolă. O
solă poate fi formată din mai multe suprafeţe mai mici numite parcele. Suprafaţa
unei sole poate varia foarte mult în funcţie de tipul de exploataţie (culturi de
câmp sau horticole), mărimea fermei, relieful etc.

Rotaţia culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) culturilor în timp pe o


solă. Rotaţia culturilor se stabileşte după o mulţime de criterii ştiinţifice de natură
agro-biologică şi tehnico - organizatorică ce vor fi studiate în capitolele
următoare.
Prezentarea rotaţiei se face prin numere, indicând locul fiecărei culturi în
cadrul succesiunii lor, ca de exemplu:
1. soia + mazăre + fasole;
2. grâu de toamnă;
3. sfeclă de zahăr + cartof;
4. porumb boabe + floarea soarelui;
5. porumb boabe.
S-a obişnuit ca prezentarea rotaţiei să se facă începând cu cultura sau
grupul de culturi care au cea mai mare influenţă favorabilă asupra fertilităţii
solului.

Planta premergătoare este planta care a fost cultivată în anul precedent pe


o anumită solă. În exemplul de mai sus soia, mazărea şi fasolea sunt plante
premergătoare pentru grâul de toamnă.

Monocultura reprezintă, cultivarea unei plante mai mulţi ani pe o suprafaţă


de teren cel puţin atâţia ani cât durează rotaţia din ferma respectivă. Ea este
opusul rotaţiei culturilor şi prezintă numeroase dezavantaje (scăderea producţiei,
îmburuienare excesivă, înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, oboseala solului etc.) .

178
Cultura repetată reprezintă cultivarea consecutivă a unei plante pe aceiaşi
solă un număr de ani mai mic decât durata rotaţiei practicată în fermă (2 -4 ani).
Se admite cultura repetată numai pentru plantele care se autosuportă;
porumb 2-3 ani, orez 3-4 ani, grâu 2 ani, soia 2 ani. Se recomandă pe cât posibil
renunţarea la cultivarea repetată a acestor plante întrucât se împiedică rotaţia
culturilor pe ansamblul unităţii agricole.
Multe plante de cultură nu se autosuportă şi pot reveni pe acelaşi teren
numai după un anumit număr de ani :floarea soarelui după 5 -6 ani, ovăzul,
mazărea ,sfecla de zahăr după 4-5 ani, inul după 4-6 ani, trifoiul, lucerna după 4-5
ani, iarba de Sudan 3-5 ani etc.
Asolamentul reprezintă succesiunea în timp şi spaţiu a culturilor agricole
în condiţiile aplicării în complex a tuturor măsurilor de creştere a producţ iei
agricole, de ameliorare şi conservare a solului.
Acest lucru presupune împărţirea suprafeţei unei exploataţii agricole în mai
multe sole. Numărul de sole este egal cu numărul de ani ai rotaţiei culturilor.
Rotaţia culturilor în timp reprezintă ordinea culturilor pe aceeaşi solă iar
rotaţia culturilor în spaţiu presupune ca fiecare plantă să se cultive în fiecare an
pe altă solă, astfel că, pe durata unei rotaţii planta acoperă întreaga suprafaţă a
asolamentului (trece odată pe fiecare solă).

Durata, perioada sau ciclul de rotaţie reprezintă numărul de ani în care o


plantă de cultură revine pe aceeaşi solă.

Solă combinată. O solă cultivată cu două sau mai multe culturi. În


gruparea culturilor pe sole se va ţine cont de o serie de criterii legate de biolo gia
plantelor, tehnologia de cultură etc.
Câteva exemple de grupare a culturilor în cadrul solelor combinate : grâu
de toamnă cu orz de toamnă; porumb cu floarea soarelui, ambele se seamănă
primăvara la 70 cm între rânduri; gruparea leguminoaselor pentru boabe; a
rădăcinoaselor, care necesită aceleaşi cerinţe privind lucrările solului şi de
fertilizare etc.
Uneori, rotaţia se prezintă indicând grupele de culturi;
1. leguminoase pentru boabe;
2. cereale păioase de toamnă;
3. plante tehnice;

179
4. cereale păioase de toamnă;.
5. prăşitoare.

Cultura succesivă sau cultura a doua este aceea care urmează după
recoltarea unei culturi principale şi de la care se obţine recoltă în acelaşi an .

Structura culturilor reprezintă exprimarea procentuală a suprafeţelor


culturilor din suprafaţa totală a asolamentului.

9.3. Criteriile care stau la baza întocmirii rotaţiei culturilor


Pentru a putea găsi cea mai bună formulă în întocmirea rotaţiei culturilor,
trebuie avut în vedere următoarele criterii:
Cerinţe de ordin natural. Pentru stabilirea sortimentului de culturi sunt
necesare numeroase informaţii ce se referă la condiţiile concrete de r elief ,sol,
expoziţie, climă etc.
Condiţiile economico-organizatorice, se referă la piaţa de desfacere a
produselor, la preţurile de valorificare, la folosirea cât mai raţională a forţei de
muncă mecanică şi manuală, la posibilităţ ile de înmagazinare şi păstrare a
produselor etc.
Perioada de timp dintre două culturi care se succed . Întrucât perioada de
vegetaţie a culturilor este diferită ,este necesar ca între recoltatul plantei
premergătoare şi semănatul culturii să existe timp suficient pentru executarea în
bune condiţii a elementelor din tehnologia de cultură (aplicarea îngrăşămintelor,
executarea lucrării de bază, mărunţirea şi nivelarea terenului, pregătirea patului
germinativ etc.).
Consumul de elemente nutritive. Plantele consumă din sol elemente
nutritive în cantităţi şi proporţii diferite. Ca urmare se recomandă să alter neze
plante mari consumatoare într-un element cu plante ce au un consum mai redus.
De exemplu, cerealele păioase folosesc mai mult azot şi cantităţi moderate de alte
elemente nutritive, în timp ce leguminoasele lasă în sol cantităţi mari de azot fixat
în urma simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium şi folosesc într-o proporţie
mai mare alte elemente nutritive. Majoritatea plantelor folosesc fosforul din sol ce
se află în forme uşor solubile. Sunt însă şi plante ce utilizează fosforul din
compuşii greu solubili (lupinul, muştarul, ma zărea, ovăzul).

180
Pentru a uniformiza consumul de elemente nutritive pe adâncimea
pofilului de sol trebuie avut în vedere ca după plante cu înrădăcinare superficia lă
(grâu, mazăre, in, cartof etc.) să urmeze plante cu înrădăcinare profundă (porumb,
floarea soarelui, sfeclă, lucernă, trifoi etc.), aspect cunoscut în literatura de
specialitate sub numele de ˝rotaţia rădăcinilor˝ (Vasiliu, 1959).
Consumul de apă. În zonele în care apa reprezintă un factor limitativ al
producţiei se recomandă ca după plante mari consumatoare de apă (lucernă,
floarea-soarelui, cânepă, sorg, iarbă de Sudan etc.) să urmeze plante cu un consum
mai redus de apă sau, între cele două culturi din rotaţie să existe un interval mai
mare de timp pentru ca rezerva de apă din sol să se refacă.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă succesiunea lucernă – grâu de
toamnă care în zonele secetoase este necorespunzătoare, datorită umidităţii reduse
a solului ce rămâne după cultura de lucernă . Pentru acest lucru, după lucernă va
urma o plantă de primăvară, pentru a se reface umiditatea solului prin
precipitaţiile din perioada toamnă - iarnă.
Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului. Prin măsurile
agrofitotehnice specifice fiecărei culturi sunt influenţate diferit şi însuşiril e fizice
ale solului, astfel: prin prăşitul repetat, se deteriorează structura solului; un număr
mare de treceri cu tractoare şi maşini agricole tasează solul şi îi modifică
porozitatea; picăturile de ploaie ce cad direct pe sol în perioada de vegetaţie, l a
culturile semănate în rânduri distanţate, prăfuiesc solul etc. De aceea, se
recomandă să alterneze cultura plantelor prăşitoare cu cele neprăşitoare (la care
lucrările sunt mai puţine iar solul este mai bine acoperit pe perioada de vegetaţie).
Combaterea buruienilor. Asolamentul reprezintă una din principalele
măsuri agrotehnice de combatere a buruienilor. Fiecare cultură este însoţită de un
spectru caracteristic de buruieni.
În monocultură sau în cultura repetată, buruienile se înmulţesc exagera t.
Rotaţia culturilor cu perioade diferite de vegetaţie determină combaterea
buruienilor. Cele mai bune rezultate în acest sens s -au realizat prin alternanţa
între cereale de toamnă şi culturi prăşitoare de primăvară.
Pentru combaterea buruienilor parazit e sau semiparazite rotaţia culturilor
reprezintă până în prezent aproape singura posibilitate.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Majoritatea bolilor şi dăunătorilor s -
au adaptat la condiţiile de viaţă oferite de anumite specii de plante şi de regulă se

181
transmit prin resturile vegetale ce rămân pe sol după r ecoltarea culturilor sau prin
solul infestat. Ca şi în cazul buruienilor, monocultura, cultura repetată sau rotaţia
culturilor cu plante cu boli sau dăunători comuni determină înmulţirea exagerată a
acestora, care poate ajunge până la compromiterea totală a culturii. Prin rotaţia
culturilor evoluţia agenţilor patogeni şi a dăunătorilor este stopată, creşte
eficienţa aplicării produselor fitofarmaceutice folosite în combaterea lor în timp
ce dozele pot fi reduse la minimum.
În unele situaţii, este necesar ca revenirea unei plante de cultură pe
aceeaşi suprafaţă de teren să se facă după o pauză de 4-6 ani. Câteva exemple de
agenţi patogeni şi dăunători combătuţi prin rotaţia culturilor sunt: mana
(Plasmospara helianthi) şi putregaiul cenuşiu (Sclerotinia sclerotiorum ) la
floarea soarelui; nematodul (Heterodera schactii) şi cercosporioza (Cercosporella
beticole) la sfecla de zahăr; nematodul (Heterodera rostochinensis) şi virusul
(Solanum virus) la cartof; cercosporioza (Cercosporella herpotrichoides ) şi
făinarea (Erysiphe graminis) la cultura de grâu; gândacul ghebos ( Tanymecus
dilaticollis) la porumb etc.
Protecţia împotriva eroziunii solului. Pe terenurile în pantă şi pe
terenurile nisipoase se organizează asolamente speciale cu scopul de a opri
fenomenul de eroziune de suprafaţă (aspecte prezentate în capitolul de
agrotehnică diferenţiată).
Cantitatea şi calitatea materiei organice ce rămâne în sol. După
recoltarea culturilor rămân în sol cantităţi diferite de resturi vegetale astfel: după
cultura de grâu între 2500-4100 kg/ha (rădăcini şi mirişte) cu nu raport C/N de
20:1 (carbon fără lignină); după porumb între 3500 - 4900 kg/ha (rădăcini şi
porumbişte) cu un raport C/N de 18:1; după o cultură de lucernă cu o vechime mai
mare de 3 ani, peste 10 t/ha materie organică (rădăcini, colete şi frunze) cu un
raport C/N de 10/1; după mazăre între 1500-2000 kg/ha cu un raport C/N de 9/1.
În stabilirea alternanţei culturilor trebuie avut în vedere o repartizare
uniformă pe durata rotaţiei a cantităţii şi calităţii resturilor vegetale ce sunt
încorporate în sol.
Suportabilitatea, reprezintă capacitatea plantelor de a putea reveni pe
aceeaşi suprafaţă de teren sau de a putea fi cultivate după alte culturi, fără a avea
influenţe negative asupra cantităţii şi calităţii producţiei.

182
Cauzele insuportabilităţii sunt date în general de fenomenul cunoscut sub
numele de ˝oboseala solului ˝.
Pentru a se evita acest fenomen trebuie avut în vedere ca la unele plante să
se respecte timpul de pauză : floarea – soarelui, sfeclă de zahăr, mazărea , inul
ovăzul, lucerna , trifoiul etc. În multe cazuri este necesar să se ţină cont de atacul
comun de boli şi dăunători, astfel: nu se va cultiva grâu după orz; sfeclă după
rapiţă şi invers; in după mazăre şi invers; floarea soarelui după soia şi invers;
leguminoase perene după leguminoase anuale şi invers etc.
La plantele legumicole anuale se recomandă să se respecte o rotaţie de cel
puţin trei ani între culturi şi familia botanică din care fac parte.
Pe terenurile infestate cu lupoaie (Orobanche sp.) nu se va cultiva floarea
soarelui, tutun sau varză, decât după o pauză de 6 -7 ani, timp în care seminţele de
lupoaie îşi pierd viabilitatea.

9.4. Proiectarea şi modificarea asolamentului


Datorită schimbărilor cu privire la forma de proprietate, a divizării solelor,
trecerea la o nouă structură de culturi în conformitate cu cerinţele pieţii, a unor
noi tehnologii şi a altor probleme specifice practicii agricole; a apărut tot mai des
necesitatea de a introduce noi asolamente sau de a le modifica pe cele existente.
D. I. Săndoiu (1998) arată că pentru proiectarea asolamentelor noi trebuie
parcurse următoarele etape:
1. Delimitarea suprafeţei totale a exploataţiei agricole.
2. Punerea de acord a elementelor de organizare a terenului cu elemente
de bază ale asolamentului. Această etapă are importanţă în găsirea celor mai bune
variante în formarea solelor şi exploatarea lor mecanizată.
3. Cunoaşterea istoricului solelor cu privire la planta premergătoare,
lucrările solului executate în anul precedent (arătură adâncă, afânare adâncă),
erbicide aplicate cu efect remanent, îngrăşăminte folosite etc. Pentru acest lucru
este necesar să existe un registru cu istoria asolamentului.
4. Introducerea asolamentelor noi în maxim 2 ani, ţinându -se cont de
regimul juridic al terenului, scopul urmărit şi tradiţia zonei.
Modificările ulterioare aduse asolamentului se recomandă a se face numai
în succesiunea culturilor şi cu plante din aceeaşi grupă şi nu cu modificarea
numărului de sole sau a suprafeţei acestora. Pentru acest lucru se va avea în

183
vedere stabilirea culturilor asemănătoare din punct de vedere al capacităţii lor de
îmbunătăţire a fertilităţii solului, alegerea erbicidelor fără efect remanent şi
stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice.

Alcătuirea grupelor de culturi


Formarea grupelor de culturi are importanţă deosebită în alcătuirea solelor
combinate şi a rotaţiilor de culturi.
- cereale păioase de toamnă: grâu, orz, secară, triticale;
- cereale păioase de primăvară: orzoaică, ovăz, grâu;
- prăşitoare: porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, bumbac, sorg;
- leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, linte, bob, năut, lupin:
- plante tehnice: in, cânepă, rapiţă, ricin, (pot fi şi floarea-soarelui, sfeclă
de zahăr, cartoful, bumbacul);
- leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă;
- plante furajere anuale: iarbă de Sudan, sorg masă verde, porumb masă
verde, borceag de toamnă şi primăvară;
- plante medicinale şi aromatice: mentă, levănţică, muşeţel, fenicul, muştar,
mac etc;
- plante legumicole: rădăcinoase, vărzoase, bulboase, solanacee,
cucurbitacee etc.
Un exemplu de grupare a culturilor pe sole pentr u un asolament cu o
rotaţie de 5 ani, o suprafaţă totală de 500 ha (figura 9.1) şi tabelul cu rotaţia
culturilor pentru un ciclu de rotaţie (tabelul 9.1 ).

Exemplu de rotaţie de 5 ani:


1. soia 70 ha + fasole 30 ha
2. grâu de toamnă 100 ha;
3. sfeclă de zahăr 65 ha + cartof 35 ha;
4. porumb 50 ha + floarea-soarelui 50 ha;
5. porumb boabe 100 ha.

184
Figura 9.1
Amplasarea culturilor pe sole din rotaţia de 5 ani

Sola I Sola II Sola III Sola IV Sola V

Soia 70 ha Grâu de toamnă Sfeclă z. 65 ha Porumb 50 ha Porumb 100 ha


Fasole 30 ha 100 ha Cartof 35 ha Floarea-s50 ha

Tabelul 9.1
Planificarea rotaţiei culturilor pentru un ciclu de rotaţie

Anu
l 2008 2009 2010 2011 2012
Sola
Soia Sfeclă de z. Porumb
I Grâu Porumb
Fasole Cartof Floarea-s.
Sfeclă de z. Porumb Soia
II Grâu Porumb
Cartof Floarea-s. Fasole
Sfeclă de z. Porumb Soia
III Porumb Grâu
Cartof Floarea-s. Fasole
Porumb Soia Sfeclă de z.
IV Porumb Grâu
Floarea-s. Fasole Cartof
Soia Sfeclă de z. Porumb
V Porumb Grâu
Fasole Cartof Floarea-s.

9.5. Clasificarea asolamentelor


Asolamentele se pot clasifica : după numărul de sole, după scopul urmărit
şi după structura culturilor pe care le cuprind.
1. După numărul de sole. Numărul de sole ce compun asolamentul este
determinat de complexitatea unităţii agricole. În s ituaţia când numărul de culturi
este mare se va organiza un asolament cu un număr mai mare de sole în scopul de
a evita formarea de prea multe sole combinate (mixte). Asolamentele prea lungi
(8-10 sole) sunt mai greu de controlat şi pentru acest lucru este de preferat
formarea a două asolamente mai scurte. Pentru uşurinţă în stabilirea succesiunii
culturilor, cu respectarea criteriilor ce stau la baza rotaţiei sunt recomandate
asolamente cu 4 – 6 sole.
2. După scopul urmărit. Aceste asolamente au în vedere după caz:
prevenirea eroziunii solului, ameliorarea fertilităţii solului, eliminarea excesului
de umiditate etc.
3. După structura culturilor asolamentele se împart în: asolamente de
câmp, legumicole, furajere, mixte şi speciale.

185
a) Asolamente de câmp. La aceste asolamente predomină plantele din
cultură mare: cereale, prăşitoare, legumi noase anuale, plante tehnice etc.
Exemple de rotaţii pentru zona de sud a ţării:
- rotaţie de 2 ani 1.grâu de toamnă;
2.porumb boabe.
- rotaţie de 3 ani 1.soia + mazăre + fasole; sau 1.leguminoase
2.grâu de toamnă; anuale;
3.porumb. 2.cereale de
toamnă;
3.prăşitoare.
- rotaţie de 4 ani 1.soia + mazăre + fasole; sau 1.leguminoase
2.grâu de toamnă; anuale;
3.sfeclă de zahăr +cartof; 2.cereale de
4.porumb. toamnă;
3.plante
tehnice;
4.prăşitoare.
- rotaţie de 5 ani 1.leguminoase anuale;
2.cereale de toamnă;
3.plante tehnice;
4.prăşitoare;
5.prăşitoare.
- rotaţie de 6 ani 1.leguminoase anuale;
2.cereale de toamnă;
3. prăşitoare;
4.cereale de toamnă;
5.plante tehnice;
6. prăşitoare.

Asolamentul cu solă săritoare amelioratoare .


Este un asolament de câmp în care una din tre sole este semănată cu o plantă
perenă amelioratoare asupra fertilităţii solului (cel mai adesea cu lucernă sau
trifoi). Rotaţia culturilor se practică pe n-1 sole ( n – reprezintă numărul total de
sole). Când lucrarea nu mai este rentabilă (după 3-5 ani) sola se ară şi va intra în

186
rotaţia culturilor fiind cultivată cu o plantă anuală. În schimb, o altă solă va fi
cultivată cu lucernă şi scoasă din rotaţia culturilor. Pe parcursul a mai multor
cicluri de rotaţie, lucerna trece de pe o solă pe alta , în ordinea stabilită de rotaţia
culturilor, acoperind întreaga suprafaţă a asolamentului.
La introducerea asolamentului cu solă săritoare amelioratoare, lu cerna va fi
cultivată pe sola cu fertilitatea cea mai redusă.
După lucernă se recomandă: să se cultive o plantă de primăvară, pentru ca
deficitul de umiditate al solului să se refacă prin precipitaţiile căzute în perioada
de toamnă - iarnă; cultura să aibă capacitatea de a valorifica superior potenţialul
fertilităţii solului rămas după lucernă şi să fie o prăşitoare pentru a putea distruge
mai uşor samulastra. De regulă, în practică după lucernă se cultivă porumbul
pentru boabe. Un exemplu de asolament cu s olă săritoare amelioratoare cu cinci
sole din care una cultivată cu lucernă ce rămâne în cultură timp de trei ani este dat
în tabelul 9.2.
Exemplu de rotaţie cu solă săritoare amelioratoare cu 5 sole
1. soia 75ha + fasole 25 ha;
2. grâu de toamnă 100 ha;
3. sfeclă de zahăr 50 ha + cartof 50 ha;
4. porumb boabe 100 ha; /
(5). lucernă 100 ha.

Tabelul 9.2
Planificarea rotaţiei culturilor în asolamentul cu solă săritoare
amelioratoare
Anul 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Sola
I s+f gr sf + c LI L II L III pb s + f.
II gr sf + c pb s+f gr sf + c LI L II
III LI L II L III pb s+f gr sf + c pb
IV sf + c pb s+f gr sf + c pb s+f gr
V pb s+f gr sf + c pb s+f gr sf+c
Legendă: s – soia, f – fasole, gr – grâu, sf – sfeclă de zahăr, c – cartof, pb –
porumb, L I – lucernă anul I, L II – lucernă anul II, L III – lucernă anul III.

b) Asolamente legumicole. În structura culturilor, la aceste asolamente


predomină culturile legumicole.
Pentru înfiinţarea lor trebuie avut în vedere câteva aspecte :

187
- solurile recomandate sunt: cele mijlocii nisipo -lutoase sau luto-nisipoase,
de tip cernoziomic, solurile aluviale şi lăcoviştele, cu reacţie neutră (pH 6,2-7,2);
cu un conţinut ridicat în humus şi bine aprovizionate în elemente nutritive;
- plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă şi de aceea se
amplasează numai pe terenuri cu posibilităţi de irigare;
- necesită un volum mare de forţă de muncă manuală şi ca urmare se
amplasează în apropierea localităţilor;
- pentru valorificarea eficientă a produselor este necesară amplasarea lor în
apropierea şoselelor;
- utilizează mari cantităţi de îngrăşăminte organice, ca urmare trebuie să
existe în apropiere sursa de aprovizionare.

Exemple de rotaţii legumicole:


1. tomate de toamnă;
2. fasole păstăi cultura I şi castraveţi de toamnă cultura II;
3. morcov;
4. salată + spanac cultura I şi varză de toamnă cultura II.

1. mazăre; 1. leguminoase pentru boabe;


2. varză; 2. solano-fructoase;
3. morcov +păstârnac +ţelină; 3. bulboase;
4. castraveţi; 4. vărzoase ;
5. tomate + ardei +vinete. 5. rădăcinoase.

c) Asolamente furajere. Sunt asolamente în care predomină culturile


furajere. Ele se amplasează în apropierea fermelor zootehnice pentru a diminua pe
cât posibil cheltuielile cu transportul furajului.

Exemple de rotaţii furajere:


1. lucernă anul I; 1. trifoi anul I;
2. lucernă anul II; 2. trifoi anul II;
3. lucernă anul III; 3. porumb boabe;
4. porumb boabe; 4. sfeclă furajeră;
5. orz. 5. porumb boabe.

188
1. ovăz + trifoi în cultură ascunsă I;
2. trifoi II;
3. porumb boabe;
4. borceag;
5. porumb boabe.

În zonele mai umede şi răcoroase se practică asolamentele cu trifoi în


cultură ascunsă. Planta protectoare este o cereală păioasă (grâu de toamnă sau
ovăz) şi se seamănă cu 10-15% mai rar. Trifoiul (cultură ascunsă) se seamănă
primăvara perpendicular pe direcţia rândurilor plantei protectoare. El creşte încet
în prima parte a perioadei de vegetaţie şi nu influenţe ază prea mult producţia
plantei protectoare.
Se are în vedere ca erbicidele folosite la planta protectoare să tolereze
cultura ascunsă iar recoltarea cerealei păioase (planta protectoare) şi îndepărtarea
paielor să se facă cât mai repede posibil pentru a elibera plantele de trifoi . Până
toamna se obţine şi o coasă de trifoi iar anul următor trifoiul este în anul II şi
producţia este ridicată.

d) Asolamente mixte. Sunt acele asolamente în care se cultivă plante din


grupe diferite cum ar fi: culturi de câmp şi legumicole; culturi de câmp şi
furajere; culturi furajere şi legumicole; culturi de câmp, furajere şi legumicole
etc. Aceste asolamente sunt folosite foarte des în fermele mici şi corespund mai
bine cerinţelor actuale ale economiei de piaţă din ţara noastră.
Exemple de rotaţii: 1. grâu de toamnă;
2. tomate + ardei + vinete;
3. porumb boabe;
4. borceag de primăvară cultura I şi varză
de toamnă cultura a-II-a;
5. floarea soarelui + porumb masă verde.

1. lucernă anul I;
2. lucernă anul II;
3. lucernă anul III;

189
4. porumb masă verde cultura I şi
castraveţi de toamnă cultura a-II-a;
5. tomate timpurii;
6. grâu de toamnă.

e) Asolamente speciale. Aceste asolamente se organizează în condiţii


specifice cum ar fi: asolamente din orezării, asolamente cu plante medicinale,
asolamente pe terenuri în pantă etc.
Orezul se cultivă în câteva unităţi agricole din sudul ţării (în lunca
Dunării), necesită amenajări speciale (diguleţe, canale de aducţiune şi scurgere a
apei, teren bine nivelat etc.) şi suportă cultura repetată 3 -4 ani.
Exemple de rotaţii cu orez:
a) 1. orez; b) 1. orez;
2. orez; 2. orez;
3. orez; 3. orez;
4. porumb boabe. 4. orez;
5. borceag de primăvară;
6. soia + floarea-soarelui.

Plantele medicinale în funcţie de ciclul biologic sunt anuale, bienale şi


perene ceea ce determină cultivarea lor în asolamente speciale.
Exemple: a) 1. leguminoase pentru boabe;
2. cereale de toamnă;
3. plante medicinale anuale;
4. plante tehnice; /
(5) plante medicinale perene (solă săritoare).

b) 1. plante medicinale bienale anul I;


2. plante medicinale bienale anul II;
3. cereale de toamnă;
4. plante medicinale anuale;
5. prăşitoare.

190
9.6. Registrul cu evidenţa asolamentului
Pentru o serie de considerente cum sunt: menţinerea şi ridicarea fertilităţi i
solului; evitarea aspectelor nedorite determinate de unele elemente din tehnologia
de cultură (remanenţa erbicidelor, acidifierea solului, degradarea structurii ş.a);
evitarea îmburuienării, a bolilor, dăunătorilor şi respectarea criteriilor ce stau la
baza întocmirii rotaţiei culturilor, este necesar ca în fiecare unitate agricolă să
existe un registru cu evidenţa asolamentului pe o perioadă de cel puţin un ciclu de
rotaţie (4-8ani).
În acest registru se înscriu toate solele şi parcelele aso lamentului. Fiecare
solă va fi înscrisă într-o fişă separată, cu următoarele date: suprafaţa, tipul de sol,
textura, conţinutul de humus, pH-ul, capacitatea în câmp pentru apă, gradul de
aprovizionare cu elemente nutritive, rotaţia culturilor etc. Anual se va înregistra
în fişa solei: cultura, soiul sau hibridul folosit; lucrările solului şi direcţia de
execuţie a lor; îngrăşămintele aplicate; pesticidele utilizate; unele observaţii din
perioada de vegetaţie; data recoltării şi producţia obţinută.
La acest registru se va apela ori de câte ori este nevoie pentru luarea unei
decizii în executarea elementelor din tehnologia de cultură sau pentru el ucidarea
unor aspecte neprevăzute.

191
9.7. Pretabilitatea culturilor faţă de planta premergătoare

Cultura Foarte bune Bune pre- Mediu Necorespunză-


premergătoare mergătoare favorabile toare
Grâu de Leguminoase anuale, Floarea-soarelui, Cereale păioase anul Orz, sorg, iarba de
toamnă borceaguri, in de ulei hibrizi timpurii I, porumb, sfecla de Sudan, lucerna,
şi fibre, rapiţa, cartofi de porumb zahăr, cartofi de monocultura
de vară, trifoi roşu toamnă
Triticale Leguminoase Floarea-soarelui, Cereale păioase, Culturi care
anuale şi perene, in cartofi de toamnă, sfecla de zahăr eliberează terenul
de ulei şi fibre, hibrizi timpurii de târziu
rapiţa, cartofi de porumb
vară.
Secara de Leguminoase Floarea- Cereale păioase, Culturi care
toamnă anuale şi perene, in soarelui,cartofi de sfecla de zahăr eliberează terenul
de ulei şi fibre, toamnă, hibrizi târziu
rapiţa, cartofi de timpurii de porumb
vară
Orzul de Leguminoase Floarea-soarelui, Hibrizi timpurii de Orzul şi orzoaica,
toamnă anuale şi perene, in soiuri timpurii de porumb, culturi care
de ulei şi fibre, soia şi cartofi soiuri târzii de cartof eliberează terenul
rapiţa târziu
Orzoaica de Cartoful timpuriu, Floarea-soarelui şi Hibrizi timpurii de Mazăre, trifoi,
toamnă in de ulei şi fibre, soiurile timpurii porumb, soiurile culturi care
rapiţa de soia târzii de cartofi eliberează terenul
târziu
Orzoaica de Cartoful, sfecla de In de ulei şi fibre, Ovăzul şi grâul de Leguminoase
primăvară zahăr porumbul toamnă în anul I anuale şi perene
de cultură
Ovăzul Leguminoase Plante furajere Porumbul netratat cu Ovăz,
pentru boabe care eliberează substanţe triazinice sfecla de zahăr
terenul devreme
Orezul Grâul de toamnă, Soia, floarea- Porumbul, sorgul,
orzul, orzoaica, soarelui sfecla de zahăr
lucerna, trifoiul
Porumbul Cereale păioase, Floarea-soarelui, Porumbul anul II Sorgul, iarba de
leguminoase anuale porumbul anul I, şi III, ricinul Sudan, meiul,
şi perene, inul, sfecla de zahăr, monocultura
cartoful. plantele furajere
Sorgul Cereale păioase Porumbul, ricinul, Orezul, meiul Cultura repetată
plante medicinale
Floarea- Cereale păioase Porumbul Sfecla de zahăr şi Floarea-soarelui
soarelui lucerna (timp de pauză 5 - 6
ani ), soia, fasolea,
rapiţa
Ricinul Cereale păioase şi Sfecla de zahăr, Sorgul, iarba de Monocultura
porumbul floarea-soarelui Sudan, lucerna
Rapiţa pentru Cereale păioase, Plante furajere Hibrizi timpurii Rapiţa (timp de
ulei mazărea, cartoful timpurii (trifoiul de porumb şi pauză 3 - 4 ani),
timpuriu roşu) floarea-soarelui floarea-soarelui,
soia, fasolea,
tutunul
Soia Cereale păioase Porumbul, sfecla Inul, cartoful, Floarea-soarelui,
de zahăr ricinul, rapiţa leguminoasele

192
Fasolea Cereale păioase Porumbul, sfecla Inul, rapiţa, Floarea-soarelui,
pentru boabe de zahăr, cartofii ricinul, sorgul leguminoasele,
porumbul erbicidat
cu triazinice
Mazărea Porumb Sfecla de zahăr, inul, rapiţa, Culturile de
pentru boabe cartof ricinul, sorgul, leguminoase, în
floarea-soarelui special mazărea
Năutul Cereale păioase Sfecla de zahăr, Porumbul (hibrizi Leguminoase (în
cartof, porumb tardivi), inul, special năut), floarea-
(hibrizi mai rapiţa, ricinul, soarelui, porumbul
timpurii) sorgul erbici-dat cu
triazinice
Inul de ulei Cereale păioase, Prăşitoare Sfecla de zahăr, Inul (timp de pauză 4
leguminoase pentru fertilizate leguminoase ani), gulia furajeră,
boabe organic, după 2-3 perene după sorgul
ani de la aplicare desţelenire
Inul de fibre Cereale păioase, Cartoful fertilizat Sfecla de zahăr Inul (timp de pauză
leguminoase pentru organic, pajiştile 4 ani), gulia furajeră
boabe. desţelenite
Bumbacul Porumbul, Cereale păioase, Tutunul, floarea- Cultura repetată mai
leguminoase şi sfecla de zahăr, soarelui mult de 2 ani
gramineele perene ricinul
Cânepa de Leguminoase Porumbul, sfecla Cereale păioase, Monocultura
fibre anuale şi perene de zahăr, cartoful floarea-soarelui,
tutun
Sfecla de Cereale de toamnă, cartoful Porumbul Sfeclă (timp de
zahăr leguminoase anuale pauză 4 ani),
cruciferele, ovăzul,
floarea-soarelui,
sorgul
Tomate Lucerna, trifoi, Rădăcinoase, Cucurbitacee, Solanacee, culturi
mazăre, fasole bulboase cereale de toamnă erbicidate cu
triazine
Ardei Lucernă, trifoi Rădăcinoase Bulboase Solanacee
Pătlăgele Lucernă, trifoi Mazăre, fasole, Rădăcinoase, Solanacee
vinete cucurbitacee bulboase
Castraveţi Varză, cartofi Mazăre, fasole Rădăcinoase, Cucurbitacee
bulboase
Dovlecel Lucernă, trifoi, Bulboase, Grupa verzei, Cucurbitacee
mazăre, fasole rădăcinoase cartof
Pepeni Cartof, varză Mazăre, fasole Rădăcinoase, Cucurbitacee
galbeni bulboase
Pepeni verzi Lucernă, trifoi, Mazăre, fasole Varză, cartofi, Cucurbitacee
graminee perene ceapă
Conopidă Cucurbitacee, ardei, Bulboase Rădăcinoase Grupa verzei
tomate, vinete,
mazăre, fasole
Gulii Fasole, mazăre Cartofi, tomate Castraveţi Grupa verzei
Gulioare Tomate, cartof Ceapă, mazăre, Castraveţi Grupa verzei,
timpuriu fasole crucifere
Morcov, Varză, tomate, Cartofi, cereale Mazăre Umbelifere
păstârnac castraveţi, ardei de toamnă
Sfecla roşie Tomate, Cereale de Mazăre, fasole Rădăcinoase,
cucurbitacee toamnă, cartofi bulboase

193
Ceapa Mazăre, fasole Tomate, ardei, Grupa verzei Bulboase,
vinete rădăcinoase
Praz Mazăre, fasole Tomate, ardei, Cucurbitacee, Bulboase
vinete grupa verzei
Fasole păstăi Tomate, ardei, Varză timpurie, Cereale păioase, Leguminoase
vinete, rădăcinoase verdeţuri porumb,
prăşitoare
Salata Ardei, vinete, Tomate, cartofi Rădăcinoase, Compositae
castraveţi bulboase
Spanac Mazăre, fasole, Tomate, Ardei, vinete, Chenopodiacee
cartofi rădăcinoase praz
Ţelina de Tomate, ardei, Cucurbitacee, Verdeţurile Rădăcinoase,
rădăcină vinete cartofi bulboase
Lucerna Porumbul furajer, Cereale de Hibrizi timpurii Premergătoare
plante anuale toamnă, de porumb, iarbă erbicidate cu
furajere recoltate floarea-soarelui, de Sudan triazinice
timpuriu cartofi timpurii
Trifoiul Prăşitoare timpurii, Cereale de Orzoaica, orzul Trifoi (timp de
cereale de toamnă, primăvară, pauză 3-4 ani)
plante anuale furajere hibrizi de prăşitoare târzii şi
recoltate timpuriu porumb, floarea- cele erbicidate cu
soarelui triazinice
Sparceta Cereale păioase, Prăşitoarele Hibrizi Sparcetă (timp de
plante anuale timpurii, floarea- semitardivi de pauză 4- 5 ani),
furajere recoltate soarelui porumb premergă-toare
timpuriu erbicidate cu
triazinice
Sfecla Cereale păioase, Prăşitoarele Porumbul, sorgul, Culturi perene,
furajeră plante anuale eliberate timpuriu iarba de Sudan sfeclă furajeră (timp
furajere timpurii de pauză 4-5 ani)
Gulia Cereale păioase, Prăşitoarele Prăşitoarele târzii Gulia furajeră (timp
furajeră plante anuale timpurii de pauză 4-5 ani),
furajere recoltate premergătoare
timpuriu erbicide cu triazinice.
Raigrasul Cartofi timpurii, Cereale de Soiurile timpurii Prăşitoare tratate cu
aristat plantele anuale toamnă, floarea- de soia erbicide triazinice
furajere recoltate soarelui
timpuriu
Iarba de Plantele anuale Cereale păioase, Sorgul, iarba de Culturile cu multe
Sudan furajere prăşitoare Sudan, hibrizi resturi vegetale
timpurii tardivi de porumb
Rapiţa Cereale păioase, Floare-soarelui Hibrizi timpurii Culturile care
furajeră inul. cartoful de porumb eliberează terenul
timpuriu, plante târziu
anuale furajere
Meiul furajer Cereale de toamnă Cereale de Plantele anuale Monocultura
primăvară, furajere
cartofi timpurii

194
TEST DE EVALUARE

1. Definiţi noţiunea de rotaţia culturilor.


Răspuns: Rotaţia culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) culturilor în timp pe
o solă.
2. Asolamentul reprezintă:
a. Gruparea culturilor în cadrul aceleiaşi sole;
b. Exprimarea procentuală a culturilor în cadrul unei ferme;
c. Rotaţia culturilor în timp şi spaţiu.
3. Ce înţelegem prin rotaţia culturilor în spaţiu?
4. Ce este monocultura?
5. Care sunt criteriile care stau la baza rotaţiei culturilor?
6. Care sunt grupele de culturi cu importanţă deosebită în alcătuirea solelor
combinate?
7. Daţi exemple de rotaţii de culturi cu 3 şi 4 ani.
8. Daţi un exemplu de asolament cu solă săritoare amelioratoare.
9. Daţi un exemplu de asolament furajer.
10. Prezentaţi un asolament legumicol.
11. Care sunt principalele aspecte pentru înfiinţarea asolamentelor legumicole?
12. Care sunt cele mai bune premergătoare la cultura de grâu de toamnă?

195
REZUMATUL TEMEI

Asolamentul este considerat ca una dintre cele mai importante măsuri


agrotehnice de menţinere şi îmbunătăţire a fertilităţii solului, de combatere a
bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, de creştere a eficienţei celorlalte măsuri
agrofitotehnice care are ca rezultat obţinerea de producţii mari şi de calitate
superioară şi cu cheltuieli minime. În acelaşi timp, este o măsură principală de
planificare şi organizare a activităţii în fermele agricole contribuind considerabil
şi prin importanţa sa ecologică.
Asolamentul este măsura agrotehnică cea mai rentabilă, nu necesită nici o
investiţie specială cu excepţia priceperii celor care conduc proces ul de producţie
în agricultură.
Principalele noţiuni în activitatea de organizare a asolamentului sunt: sola,
rotaţia culturilor, plantelor premergătoare, monocultura, cultura repetată,
asolament, perioada sau ciclul de rotaţie, sola combinată, cultură suc cesivă şi
structura culturilor.
Rotaţia culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) culturilor în timp pe o
solă. Rotaţia culturilor se stabileşte după o mulţime de criterii ştiin ţifice de natură
agro-biologică şi tehnico-organizatorică.
Pentru a putea găsi cea mai bună formulă în întocmirea rotaţiei culturilor,
trebuie avut în vedere următoarele criterii: cerinţe de ordin natural, condiţiile
economico-organizatorice, perioada de timp dintre două culturi care se succed,
consumul de elemente nutritive, consumul de apă, influenţa asupra însuşirilor
fizice ale solului, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
protecţia împotriva eroziunii solului, cantitatea şi calitatea materiei organice ce
rămâne în sol şi suportabilitatea.
Formarea grupelor de culturi are importanţă deosebită în alcătuirea solelor
combinate şi a rotaţiilor de culturi raţionale. Principalele grupe de culturi sunt:
cereale păioase de toamnă (grâu, orz, secară, triticale); cereale păioase de
primăvară (orzoaică, ovăz, grâu); prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă de
zahăr, cartof, bumbac, sorg); leguminoase anuale (mazăre, soia, fasole, linte, bob,
năut, lupin); plante tehnice (in, cânepă, rapiţă, ricin, pot fi şi floarea-soarelui,
sfeclă de zahăr, cartoful, bumbacul); leguminoase perene (lucernă, trifoi,
sparcetă); plante furajere anuale (iarbă de Sudan, sorg masă verde, porumb masă

196
verde, borceag de toamnă şi primăvară); plante medicinale şi aromatice (mentă,
levănţică, muşeţel, fenicul, muştar, mac) şi plante legumicole (grupa de
rădăcinoase, vărzoase, bulboase, solanacee, cucurbitacee etc ).
Asolamentele se pot clasifica: după numărul de sole, după scopul urmărit şi
după structura culturilor pe care le cuprind. Numărul de sole ce compun
asolamentul este determinat de complexitatea unităţii agricole. Pentru uşurinţă în
stabilirea succesiunii culturilor, cu respectarea criteriilor ce stau la baza rotaţiei
sunt recomandate asolamente cu 4 – 6 sole. Asolamentele au în vedere şi
prevenirea eroziunii solului, ameliorarea fertil ităţii solului, eliminarea excesului
de umiditate etc., iar în funcţie de structura culturilor acestea se împart în
asolamente de câmp, legumicole, furajere, mixte şi speciale.
Pentru a evita aspectele nedorite şi a răspunde la unele probleme
apărute, este necesar ca în fiecare unitate agricolă să existe un registru cu
evidenţa asolamentului pe o perioadă de cel pu ţin un ciclu de rotaţie .

197
Tema Nr. 10

AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ

Unităţi de învăţare:
- Particularităţi agrotehnice în zona de stepă; Particularităţi agrotehnice în
zona de silvostepă; Particularităţi agrotehnice în zona forestieră;
Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă; Particularităţi agrotehnice
pe terenuri nisipoase şi Particularităţi agrotehnice pe solurile sărăturate.
Obiectivele temei:
- fixarea principalelor aspecte legate de măsurile agrotehnice aplicate în
funcţie de zona pedoclimatică.
Timpul alocat temei: 8 ore
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti ;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

Datorită poziţiei geografice a României şi a prezenţei munţilor Carpaţi, pe


teritoriul ţării întâlnim o mare varietate de zone climatice, tipuri de soluri şi
asociaţii vegetale.
Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură şi necesită măsuri agrotehnice
diferenţiate.
Pentru scopuri agricole, suprafaţa României a fost delimitată în trei zone şi
anume: zona de stepă, zona de silvostepă şi zona forestieră.
În subcapitolele următoare se vor prezenta sumar particularităţile măsurilor
agrotehnice aplicate în funcţie de zona pedoclimatică.

198
10.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă
Caracterizarea zonei de stepă
Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de -a lungul
Dunării de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul
Dobrogean (cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului.
Solurile caracteristice zonei sunt cernoziomurile şi kastanoziomurile
(solurile bălane).
Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale între 10-11 0 C,
temperaturi medii ale lunii celei mai calde de peste 22 0 C şi temperaturi medii ale
lunii celei mai reci de minus 3-4 0 C. Precipitaţiile sunt cuprinse între 400 -550 mm
anual. În perioada de vegetaţie a culturilor evapotranspiraţia potenţială este de 2 -3
ori mai mare decât precipitaţiile.
Climatul din Câmpia Timişului faţă de zona de sud -est, este mai moderat cu
precipitaţii de 500-550mm anual şi amplitudinile de temperatură mai mici.
Sortimentul de plante cultivate este reprezentat de: grâu de toamnă,
porumb, orz de toamnă, floarea-soarelui, mazăre, sorg, fasolea, iarbă de Sudan, in
pentru ulei, lucernă şi majoritatea culturilor legumicole.
Principalul factor vegetativ care limitează producţia îl reprezintă apa. De
aceea, producţiile mari şi sigure sunt realizate în condiţii de irigare unde şi
sortimentul de culturi este mai mare. Se pot cultiva cu rezultate foarte bune:
cartoful pentru consumul de vară – toamnă; soia şi alte leguminoase pentru boabe;
borceagurile, porumbul pentru masă verde sau siloz în cultură succesivă; lucerna,
trifoiul, sparceta, la care producţiile sunt mari şi în plus, au un conţinut mai bogat
în proteină brută; culturile legumicole sunt sigure şi de calitate mai bună etc.

Particularităţi agrotehnice
Lucrările solului, în afară de obiectivele pe care le urmărim în mod
obişnuit în practica agricolă, în plus, în această zonă acestea trebuie să asigure
înmagazinarea şi păstrarea apei în sol. Executarea arăturii trebuie să se facă cât
mai apropiat de data recoltării plantei premergătoare, terenul se nivelează din
toamnă prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau
cu diferite agregate combinate. Combaterea buruienilor şi distrugerea crustei
solului se realizează de fiecare dată când situaţia concretă impune acest lucru. În
anii secetoşi, pentru culturile de toamnă, se va renunţa la executarea arăturii ca

199
lucrare de bază, arătura fiind înlocuită de lucrări cu grapa cu discuri sau
cultivatorul, cizelul, paraplowl etc. pentru a nu rezulta un teren bolovănos. Se va
întreprinde toate măsurile organizatorice şi financiare pentru a se evita executarea
arăturii în primăvară care după cum se cunoaşte prezintă multiple dezavantaje iar
dacă totuşi există cazuri se va face o arăt ură superficială, se va nivela, mărunţi
terenul imediat ce condiţiile permit acest lucru, pentru a se reduce pe cât posibil
pierderile de apă din sol.
Fertilizarea culturilor în zona de stepă este necesară la toate speciile de
plante cultivate, dar, datorită regimului deficitar de precipitaţii se realizează o
solubilizare mai redusă a îngrăşămintelor chimice şi organice şi se recomandă ca
acestea, la cultura neirigată, să se aplice în doze moderate. La stabilirea dozelor
de îngrăşăminte se va ţine cont de cerinţele plantei de cultură, de aprovizionarea
solului în elemente nutritive, de planta premergătoare, de dozele aplicate acesteia
etc. Îngrăşămintele cu fosfor şi la nevoie, cu potasiu se încorporează în sol odată
cu lucrarea de bază iar cele cu azot se vor aplica fracţionat, o parte la pregătirea
patului germinativ şi o parte în vegetaţie, la care doza se poate regla în funcţie de
condiţiile climatice.
Semănatul se face de regulă mai devreme, la începutul epocii, iar în
primăverile secetoase sămânţa va fi introdusă în sol mai adânc, aproape de
adâncimea maximă de semănat, pentru ca seminţele să aibă suficientă umiditate şi
să încolţească. Dacă terenul este prea uscat după semănat se recomandă folosirea
tăvălugului neted în agregat cu o grapă uşoară .
În condiţii de neirigat se va avea grijă ca densitatea plantelor să fie mai
mică, spre limita inferioară recomandată pentru soiul sau hibridul cultivat. O
densitate prea mare de plante la unitatea de suprafaţă în anii secetoşi duce la
scăderea considerabilă a producţiei.

10.2. Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă


Caracterizarea zonei de silvostepă
Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata apropiere a
zonei de stepă ocupând o zonă mai mare fiind reprezentată astfel: o fâ şie în sudul
ţării de la Drobeta Turnu Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi est a
Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei.

200
Solurile reprezentative pentru această zonă sunt cernoziomurile cambice şi
cernozimurile argice (argilo-iluviale), aluviosoluri (soluri aluviale) şi stagnosoluri
(lăcoviştile).
Clima se caracterizează prin temperatura medie anuală cuprinsă între 9 -
11˚C, mai scăzută în Câmpia Transilvaniei, nordul Moldovei şi mai mare în partea
de sud şi vest a ţării. Precipitaţiile medii multianuale sunt cuprinse între 500 -600
mm şi acestea fiind diferenţiate pe zone, cu valori mai ridicate în Transilvania şi
nordul Moldovei.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este reprezentat de: porumb, grâu, orz,
ovăz, floarea soarelui, sfecla de zahăr, mazăre, soia, fasole, lucernă, majoritatea
legumelor iar în partea mai nordică se cultivă şi cartoful.
Majoritatea măsurilor agrotehnice aplicabile în această zonă se aseamănă
mult cu cele prezentate la zona de stepă.
Irigarea culturilor reprezintă una din principalele măsuri pentru obţinerea
de producţii mari şi stabile iar sortimentul de plante cultivat este mult mai mare.
Lucrările solului urmăresc înmagazinarea şi păstrarea apei în sol. Arătura
se execută cât mai aproape de recoltarea plantei premergătoare şi concomitent, va
fi mărunţită cu grapa stelată. Se evită lucrările solului efectuate la adâncimi mai
mari în primăvară. În timpul perioadei de vegetaţie a culturilor terenul se
păstrează curat de buruieni, nivelat şi fără crustă. Ca şi la zona de stepă în
condiţiile anilor secetoşi pentru culturile de toamnă se va renunţa la executarea
arăturii şi se va apela la sistemul de lucrări minime ale solului.
Îngrăşămintele chimice şi organice în condiţii de neirigat se aplică în doze
moderate în partea de sud, sud-est şi vestul ţării şi în doze mai mari în partea de
nord a Moldovei şi Câmpia Transilvaniei. Dozele de azot se aplică fracţionat, la
pregătirea patului germinativ şi în perioada de vegetaţie , doza stabilindu-se în
funcţie de precipitaţiile căzute.
Semănatul se face la începutul perioadei optime şi mai adânc (spre
adâncimea maximă de semănat) pentru a introduce sămânţa în umezeală, iar la
nevoie, se aplică o lucrare cu tăvălugul pentru a asig ura punerea în contact a
seminţelor cu solul.

201
Pentru fiecare cultură se urmăreşte asigurarea unei densităţi optime a
plantelor la unitatea de suprafaţă. Numărul de plante reglându -se în funcţie de
rezerva de apă din sol şi de fertilitatea acestuia.

10.3. Particularităţi agrotehnice în zona forestieră


Caracterizarea zonei forestiere
Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării noastre şi
cuprinde trei subzone denumite după vegetaţia lemnoasă caracteristică : a
stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe măsura creşterii
altitudinii de la zona de silvostepă la zona alpină).
Importanţă mai mare pentru agricultură o au subzona stejarului sau
subzona forestieră cu veri calde şi subzona fagului sau subzona forestieră cu veri
reci.
a) Subzona stejarului sau subzona forestieră cu veri calde se
caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8 şi 11˚ C, mai mari în
partea de sud, intre 10 – 11˚ C în Muntenia, Oltenia şi mai mici în Transilvania,
Moldova şi Crişana între 8 – 9,5˚ C. Suma precipitaţiilor medii anuale variază
între 550 – 650 mm.
Solurile caracteristice sunt: preluvosoluri (brun -roşcat, brun argiloiluvial),
luvosoluri (brune luvice), faeoziomuri (cenuşii), gleiosoluri (soluri gleice) etc.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante este format din: grâu, porumb, orz, secară, sfeclă de
zahăr, mazăre, fasole, cartof, in, floarea-soarelui, soia, rapiţă, cânepă, lucernă,
trifoi, viţa de vie, pomi fructiferi, legume, culturi succesive pentru furaj e tc.
Lucrările solului se execută diferenţiat în funcţie de climatul regiunii, tipul
de sol, permeabilitatea acestuia, forma de relief, expoziţia versantului etc. Pe
preluvosoluri, în crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri, ceea ce
necesită arături mai adânci, lucrări de afânare adâncă sau lucrări speciale de
eliminare a excesului de umiditate.
Îngrăşămintele chimice şi organice dau sporuri mari de producţie întrucât
fertilitatea naturală a acestor soluri este mai scăzută decât în celelalte zone. Pe
solurile umede, cu permeabilitate redusă se recomandă aplicarea de doze mari de

202
gunoi de grajd, 30-40 t /ha. Acesta are o influenţă deosebită în ameliorarea
însuşirilor fizice şi microbiologice ale solului.
Îngrăşămintele minerale sunt bine valorificate atunci când sunt aplicate în
raport N:P de 2:1 sau 1,5:1 iar pentru culturile cu perioadă lungă de vegetaţie
doza de azot se aplică fracţionat, la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie,
de regulă în ultima decadă a lunii februarie pentru cu lturile de toamnă sau la
prima praşilă pentru culturile de primăvară.
Semănatul culturilor trebuie să se facă în epoca optimă calendaristică,
pentru a nu fi afectate de brumele şi gerurile târzii de primăvară iar pentru
culturile de toamnă să existe timp suficient pentru a înfrăţi şi intra în iarnă bine
călite.
Lucrările de îngrijire urmăresc în principal combaterea buruienilor, care
răsar în valuri succesive, pe toată perioada de vegetaţie

b) Subzona fagului sau subzona forestieră cu veri reci se caracterizează


prin temperaturi medii anuale cuprinse între 7 şi 10˚ C şi precipitaţii ce depăşesc
650 mm, în anumite zone putând ajunge până la 800 mm.
Solurile predominante sunt: luvosoluri albice (luvisol albic), luvosoluri
(brune luvice), gleiosoluri (soluri gleice), aluviosoluri (aluviale), stagnosoluri
(lăcovişti) şi histosoluri (turboase). Datorită numeroaselor denivelări ale
suprafeţei solului, solele au suprafeţe mici şi sunt formate din mai multe parcele.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este reprezentat de: grâu, orz, in pentru fibre,
cartof, sfeclă de zahăr, plante furajere (trifoiul roşu, sfecla furajeră, varza
furajeră, borceagurile, porumbul pentru siloz sau masă verde etc.) şi într -o
proporţie mai mică porumbul pentru boabe, fasolea, cânepa, soia etc.
Lucrările solului urmăresc pe de o parte creşterea permeabilităţii acestuia
iar pe de altă parte reducerea fenomenului de eroziune de suprafaţă.
Pe solurile cu textură argiloasă luto-argiloasă, impermeabile se recomandă
lucrarea de afânare adâncă a solului în scopul de a sparge orizontul impermeabil
şi de a da posibilitatea ca apa să se infiltreze în profunzime. O bună
permeabilitate a solului se poate realiza prin ataşarea la plugurile obişnuite a

203
subsolierelor. În unele situaţii sunt necesare lucrări speciale de eliminare a
excesului de umiditate (desecare, deranj).
Fertilizarea culturilor se recomandă să se facă în doze mari, atât cu
îngrăşăminte organice cât şi cu îngrăşăminte minerale, în raport N:P:K de 3:1:1
sau 2,5:1:1 iar azotul se aplică fracţionat.
În multe situaţii sunt necesare şi amendamente cu calcar pentru a corecta
reacţia acidă a solurilor.
Semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme iar a celor de
primăvară mai târziu, comparativ cu subzona preceden tă, pentru a se evita
eventualele accidente climatice (brume, îngheţuri etc.).
În perioada de vegetaţie se va avea în vedere controlul buruienilor prin
toate mijloacele posibile, care datorită excesului de umiditate , pericolul infestării
culturilor cu buruieni se menţine până la începutul verii.

10.4. Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă


10.4.1 Generalităţi
Fenomenul de eroziune a solului pe terenurile în pantă afectează
aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării noastre, din care peste 45% reprez intă teren
arabil.
Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de sol de la suprafaţă
sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri sub influenţa apei sau
vântului.
Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de sol şi chi ar la
scoaterea terenului din circuitul agricol.
Suprafeţe puternic afectate de eroziune se întâlnesc în bazinele hidrografice
ale: Siretului, Buzăului, Slănicului şi Bârladului (în Moldova); Mureşului,
Someşului şi Târnavelor (în Transilvania); Argeşului , Oltului şi Jiului (în Podişul
Getic) s.a.
Eroziunea solului produsă de apă se manifestă prin eroziune de suprafaţă şi
eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă se caracterizează prin spălarea şi subţierea
orizontului fertil de sol în mod uniform, pe s uprafeţe mai mari. Fenomenul nu este
spectaculos dar în timp solul îşi pierde fertilitatea iar producţiile sunt din ce în ce
mai mici.

204
Eroziunea de adâncime se manifestă prin deplasări masive de sol mai ales
în direcţia de scurgere a apei .În felul acesta apar pe suprafaţa solelor sau
parcelelor şanţuri mai mult sau mai puţin adânci. Cum sunt: şiroaie (0 -20 cm
adâncime), făgaşe (20-80 cm), ogaşe (80-200 cm) şi ravene (> de 2oo cm).

10.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului


Eroziunea solului depinde pe de o parte de o serie de factori naturali iar pe
de altă parte de activitatea omului.
Relieful condiţionează eroziunea solului prin: panta, lungimea versantului,
forma versantului, expoziţia etc.
Panta influenţează direct viteza de scurgere a apei. Cu cât panta este mai
mare cu atât viteza apei ce se scurge în aval este mai mare şi deci eroziunea este
mai puternică.
Lungimea versantului accentuează eroziunea. Cu cât versantul este mai
lung cu atât acesta acumulează mai multă apă mărind procesul de erodare.
Forma versantului poate fi: dreaptă, concavă, convexă sau în trepte.
Pe versanţii a căror formă este dreaptă sau convexă eroziunea se manifestă
mai puternic la baza acestora, deoarece fenomenul de eroziune se amplifică pe
măsură ce se acumulează o cantitate mai mare de apă.
Pe versanţii cu forme concave eroziunea cea mai puternică se manifestă în
partea superioară, unde panta este mai mare şi viteza de scurgere a apei este mare
antrenând particulele de sol. Spre baza versantului panta are o înclin are mai mică,
unde o parte din solul erodat se depune.
Versanţii în trepte sunt mai puţin afectaţi de eroziune, deoarece formele cu
pantă mică (platformele) micşorează viteza apei favorizând infiltrarea ei.
Expoziţia versantului influenţează eroziunea în special primăvara la topirea
zăpezilor. Pe versanţii sudici zăpada se topeşte brusc, amplificând procesul de
eroziune.
Precipitaţiile reprezintă unul dintre principalii factori naturali în procesul
de eroziune a solului şi se manifestă prin cantitatea şi i ntensitatea acestora.
Picăturile de apă din precipitaţii lovesc puternic solul, dislocă şi deplasează
particulele de la suprafaţa acestuia iar odată cu scurgerea apei, o mare cantitate de
sol este antrenat şi transportat în aval.

205
De regulă, cele mai mari eroziuni ale solului sunt produse de ploile
torenţiale care se caracterizează printr-o mare cantitate de apă căzută pe unitatea
de suprafaţă intr-un timp foarte scurt.
Solul, prin caracteristicile sale, influenţează în mod diferit procesul de
eroziune, astfel: solurile lutoase, permeabile şi cu o bună stabilitate hidrică,
frânează procesul de eroziune; în timp ce solurile argiloase şi nisipoase cu un
conţinut redus de materie organică şi o stabilitate hidrică redusă sunt uşor
erodate.
Vegetaţia existentă pe aceste terenuri condiţionează în mare măsură
procesul de eroziune cu cât vegetaţia este mai bogată, cu atât solul este mai bine
protejat de impactul direct al picăturilor de ploaie şi eroziunea este mai mică. În
plus sistemul radicular al plantelor, materia organică rămasă pe sol şi ulterior
încorporată prin lucrările de bază, determină o mai bună permeabilitate hidrică a
solului şi o capacitate mai mare de reţinere a apei.
Activitatea omului manifestată prin intervenţii nechibzuite poate să
accelereze foarte mult eroziunea solului, cum ar fi: defrişarea neraţională a
pădurilor, desţelenirea pajiştilor naturale, păşunatul excesiv, trasarea greşită a
drumurilor, executarea lucrărilor solului din deal în vale, lipsa fertilizării
organice, cultivarea de plante slab protectoare asupra eroziunii solului etc.

10.4.3. Pagube produse de eroziunea solului


Efectele procesului de eroziune în agricultură sunt multiple şi variate. Ele
se manifestă atât pe terenurile înclinate prin subţierea stratului fertil de sol, câ t şi
pe terenurile plane de la poalele versanţilor prin depuneri ale materialului
transportat.
a) Degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului. Ca
urmare a îndepărtării orizontului cu humus în procesul de eroziune, se degradează
structura solului, se micşorează permeabilitatea şi porozitatea acestuia, scade
capacitatea de reţinere a apei de către sol, scade conţinutul în elemente nutritive
în special azot şi fosfor, procesele chimice sunt mai reduse iar activitatea
biologică din sol este mult încetinită. Totodată, se modifică şi textura solului prin
spălarea materialului fin.
b) Accentuează seceta. Pe aceste terenuri o parte din apa din precipitaţii nu
se infiltrează în sol şi se pierde prin scurgere la suprafaţă. Datorită îndepărtării

206
materiei organice solul are şi o capacitate redusă de reţinere a apei. Ca urmare,
terenurile afectate de eroziune sunt primele afectate de secetă.
c) Inundaţiile. După topirea zăpezilor sau după ploi torenţiale cu cantităţi
de apă excesive, terenurile supuse eroziunii supraalimentează brusc reţeaua
hidrografică provocând mari pagube prin inundarea terenurilor şi colmatarea
culturilor în aval.
d) Poluarea mediului ambiant. Prin spălarea de substanţe chimice
(pesticide, îngrăşăminte) de pe versanţi, transporta te şi acumulate pe terenurile
din aval sau prin prezenţa lor în pânza de apă freatică, în lacuri şi râuri, va
determina influenţe negative asupra florei şi faunei în zonele afectate.
e) Reducerea efectului unor elemente din tehnologia de cultură. Efectul
dozelor de îngrăşăminte chimice, a erbicidelor administrate la sol etc. este mult
diminuat datorită spălării lor.
f) Micşorarea producţiei plantelor cultivate. O consecinţă directă a
reducerii fertilităţii solului prin deteriorarea însuşirilor fizice, chim ice şi
biologice o reprezintă influenţa negativă asupra producţiilor plantelor cultivate
pe aceste terenuri.
g) Creşterea costurilor de producţie. Pe aceste terenuri sunt necesare
măsuri speciale în vederea stopării fenomenului de eroziune a solului (lucr ări ale
solului, sisteme de cultură antierozionale etc.) care încarcă cheltuielile de
producţie.

10.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivat


Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente de câmp, mixte şi
speciale.
Alegerea tipului de asolament este în funcţie de panta terenului.
Gh. Budoi (1996) consideră că asolamentele de câmp şi mixte se pot
organiza pe terenurile cu pantă uşoară, până la 12% iar peste această valoare se
impune necesitatea introducerii asolamentelor de protecţie .
La amplasarea solelor pe terenurile cu panta mai mare de 5% trebuie avut
în vedere câteva aspecte:
- obligatoriu latura lungă să fie orientată pe direcţia generală a curbelor de
nivel;
- sola să cuprindă un versant sau o porţiune a acestuia, cât mai uniformă;

207
- suprafaţa solelor să fie pe cât posibil egală;
- lăţimea solelor să fie diferenţiată în funcţie de panta terenului astfel, de la
5-10% între 200-400 m, ajungând la pante de peste 18% lăţimea solelor să fie sub
80-100 m. Lungimea solelor este condiţionată de obicei de bariere naturale, văi,
ravene, râuri etc, (I. Costache şi colaboratorii, 1968).
Astfel Gh. Budoi (1990) grupează plantele de cultură în funcţie de influenţa
pe care o au asupra eroziunii solului astfel:
- culturi foarte bune protectoare care asigură un grad de acoperire a solului
de peste 75%: leguminoasele şi gramineele perene, începând cu al doilea an de
folosinţă;
- culturi bune protectoare care asigură un grad de acoperire de 50 -75%:
cereale păioase, leguminoasele şi gramineele perene în anul I de folosinţă şi
culturile furajere anuale (borceag, secară masă verde, iarbă se Sudan etc.);
- culturi mijlociu protectoare care asigură un grad de acoperire de 25 -50%:
plantele leguminoase anuale s.a.;
- culturi slab protectoare care asigură un grad de acoperire a solului sub
25%: plantele prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă, cartof etc.).
Cu cât panta terenului este mai mare cu atât ponderea plantelor prăşitoare
în structura culturilor va fi mai mică; astfel că, pe pante mai mari de 20%
culturile slab protectoare să nu ocupe mai mult de 25%.
Protejarea solului depinde în mare măsură de faza de vegetaţie a culturilor
în perioada ploioasă a anului (mai-iunie) şi de posibilitatea ca solul să fie acoperit
cu vegetaţie o perioadă cât mai lungă. În acest sens, sunt recomandate
introducerea în asolament a culturilor succesive.

10.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor


Pe terenurile în pantă se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi
minerale precum şi cultivarea de plante succesive c a îngrăşăminte verzi.
Necesitatea aplicării fertilizării este cu atât mai mare cu cât solul este mai erodat.
În cele mai dese cazuri, forma versantului este concavă iar procesul de
eroziune se manifestă pregnant în partea superioară unde solul este mai s ărac şi
sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte.

208
Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea gunoiului de grajd în doze
mari de 30-40 t /ha sau prin administrarea combinată a gunoiului de grajd în doză
de 20 t /ha cu doze moderate de azot şi fosfor ( N 70 P 30 ).
Pe terenurile în pantă azotul se recomandă să se încorporeze în sol odată cu
lucrarea de bază, pentru a nu putea fi spălat uşor şi antrenat de apa ce se scurge la
suprafaţă.
Ca îngrăşăminte verzi sunt indicate amestecurile de lupin + ovăz + raigr as
sau măzăriche + ovăz + rapiţă cu influenţe semnificative asupra ameliorării
însuşirilor fizice şi chimice ale solului (C. Domuţa, 2005).

10.4.6. Lucrările solului şi semănatul


Lucrarea de bază a solului (arătura) se execută urmărind direcţia curbelor
de nivel. Uneori acest lucru este foarte greu de realizat, drept pentru care se admit
abateri de 3-5%.
Dacă nu se urmăreşte direcţia curbelor de nivel iar arătura se execută din
deal în vale, apa din precipitaţii sau din topirea zăpezilor se scurge cu uşur inţă pe
şanţurile formate între coamele brazdelor, făcând la început şiroaie apoi şanţuri
din ce în ce mai adânci, contribuind în felul acesta la accentuarea procesului de
eroziune a solului.
Până la pante de peste 8-10% se pot folosi aceleaşi pluguri ca ş i pe
terenurile plane iar pe terenuri cu pante mai mari sunt recomandate plugurile
reversibile.
Pe pante mai mari de 14% brazda se răstoarnă numai spre amonte. Acest
lucru prezintă dublu scop: să nu se favorizeze eroziunea prin deplasarea solului în
aval iar tractoarele au o mai bună stabilitate în timpul lucrului, roata din amonte
lucrează pe fundul brazdei şi în felul acesta se micşorează înclinarea tractorului
fată de panta terenului.
Arătura executată toamna pentru culturile de primăvară, rămâne peste i arnă
negrăpată, în scopul de a se opune scurgerii apei şi de a micşora viteza de
înaintare a acesteia.
Lucrările de nivelare a arăturii precum şi pregătirea patului germinativ se
execută paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel sau cu mici abat eri şi se
începe de la poalele versantului spre partea superioară a lui.

209
Ecartamentul tractoarelor se măreşte la maxim, se ataşează roţi duble sau
roţi cu zăbrele pentru a evita pericolul de răsturnare şi a mări aderenţa acestora.
Pe pante mai mari de 18% trebuie folosite tractoarele cu şenile.
Semănatul se execută începând de la poalele versantului spre amonte şi pe
direcţia generală a curbelor de nivel pentru ca rândurile de plante să frâneze
scurgerea apei. Se recomandă o densitate mai mare a plantelor c u 10% faţă de
terenurile plane, pentru a reţine mai bine scurgerile de apă. Adâncimea de
semănat trebuie să fie cu 1-2 cm mai mică la baza versantului şi cu 1 -2 cm mai
mare în partea superioară.
Toate lucrările de îngrijire se execută pe direcţia rândurilor iar la prăşitul
mecanic se va avea grijă ca lanţurile stabilizatoare ale tractorului să fie bine
întinse şi zona de protecţie a organelor active a cultivatoarelor va fi mai mare,
pentru a se evita tăierea plantelor.

10.4.7. Sisteme de cultură antierozionale


Pentru a se realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe terenurile
în pantă se practică următoarele sisteme de cultură: în fâşii, cu benzi înierbate, cu
agroterase şi terase banchetă.
a. Sistemul de cultură în fâşii. Acest sistem este recomandat pe versanţii cu
lungime mare având panta cuprinsă între 5 -12%.
Pe acelaşi versant, se seamănă în fâşii, culturi bune protectoare asupra
eroziunii (cereale păioase) şi culturi slab protectoare (prăşitoare). Fâşiile de
culturi sunt orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel .
Prin acest sistem de cultură, apa cu solul erodat ce se scurge din fâşia cu
plante slab protectoare este oprită în fâşia cu plante bune protectoare unde se
infiltrează iar solul se depune.
Lăţimea fâşiilor depinde de panta terenului şi poate fi de la 30 – 100 m,
egală cu un multiplu de lăţimi al maşinii de semănat. Cu cât panta creşte lăţimea
fâşiei este mai mică.
Pe un versant se succed două sau mai multe culturi ce pot însuma 5-7 fâşii.
b. Sistemul de cultură cu benzi înierbate. Acest sistem de cultură este
recomandat pentru terenurile cu pante cuprinse între 12 -18% şi mai ales în zonele
cu precipitaţii abundente unde procesul de eroziune a solului nu poate fi stopat

210
prin lucrări efectuate pe direcţia curbelor de nivel şi prin practicarea sistemului de
cultură în fâşii.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate presupune amplasarea pe direcţia
curbelor de nivel a unor fâşii înguste de teren cultivate cu ierburi perene, de
regulă amestecuri de leguminoase şi graminee. Lăţime a benzilor înierbate este de
4-8 m, mai late la baza versantului unde şi cantitatea de apă care se acumulează
este mai mare. Între benzile înierbate rămân fâşii de teren late de 30 - 120 m, în
funcţie de panta terenului ce corespund la un multiplu de lăţim i de semănat.
Benzile înierbate se mai numesc şi benzi tampon şi au rolul de a opri apa
împreună cu solul erodat ce se scurge de pe fâşia cu plante cultivate din amonte.
Sistemul prezintă avantajul că pe un versant se poate semăna o singură
plantă de cultură, iar în timp, prin acumularea solului în benzile înierbate fâşiile
de teren cu plante cultivate se transformă în terase.
c. Agroterasele. Pentru a reduce fenomenul de eroziune a solului pe
terenurile arabile cu pante cuprinse între 15 -25% sunt necesare măsuri de
modelare a versantului, cu scopul de a obţine terase în trepte de -a lungul curbelor
de nivel.
Agroterasele sunt terase formate prin arătură.
După cum este cunoscut, în urma aratului, solul se denivelează în sensul că
se formează şanţuri şi coame. Prin lucrări repetate în acelaşi sens şi pe aceeaşi
fâşie de teren, coamele se înalţă şi şanţurile se adâncesc.
În scopul obţinerii de agroterase, terenurile în pantă se organizează în fâşii
late de 10-40 m în funcţie de panta terenului, orientate de -a lungul curbelor de
nivel. Fiecare fâşie se ară separat, cu pluguri reversibile sau clasice cu răsturnarea
brazdei spre aval. Astfel, după prima lucrare în partea din aval a fâşiei va rezulta
o coamă iar în amonte un şanţ. În fiecare an lucrarea se repetă, p ăstrându-se
dimensiunile iniţiale ale fâşiei. După un număr de 10 -20 ani fâşiile se transformă
treptat în terase iar între fâşii apar taluzuri ce sunt însămânţate cu ierburi perene.
Formarea agroteraselor se poate grăbi prin executarea arăturii de mai mult e ori în
acelaşi an.
d. Terasele banchetă. Aceste terase se realizează cu ajutorul utilajelor
speciale şi se menţin în timp prin arătură cu răsturnarea brazdei spre aval. La
început terenul se organizează în fâşii late de 6 -20 m, în funcţie de panta
terenului, orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel. Apoi cu ajutorul

211
buldozerului cu lama înclinată spre aval versantul se va modela, formându -se
terase şi taluzuri. Taluzurile vor fi înierbate cu plante perene iar terasele vor fi
cultivate cu plante din cultura mare, pomi sau viţă de vie.

10.5. Particularităţi agrotehnice pe terenurile nisipoase


Caracterizarea terenurilor nisipoase
În România terenurile nisipoase ocupă o suprafaţă de aproximativ de 450
mii ha, din care aproximativ 370 mii ha psamosoluri (nisipuri solificate) iar
diferenţa o constituie nisipurile mobile şi semimobile.
Cele mai mari suprafeţe se găsesc în sudul Olteniei (aproximativ 200 mii
ha), Câmpia Bărăganului, sudul Moldovei, Delta Dunării, Lunca Dunării, Câmpia
de Vest etc.
Relieful este neuniform, format din dune şi interdune cu diferenţe ce în
anumite zone pot ajunge până la peste 10 m, creând mari probleme la efectuarea
lucrărilor din tehnologia culturilor.
Condiţiile climatice ale zonelor cu soluri nisipoase sunt cara cterizate prin
temperaturi mai ridicate (peste 11˚C media anuală), suma anuală a precipitaţiilor
sub 500 mm şi frecvent bat vânturile spulberând nisipurile uscate şi lipsite de
vegetaţie.
Solurile sunt caracterizate prin textură grosieră (conţinutul în nis ip poate să
ajungă până la peste 80%), structură friabilă slab formată sau nestructurate,
conţinutul în humus este scăzut (0,2-1,2%), permeabilitatea este foarte mare,
capacitatea de reţinere a apei foarte mică (6 -9%), conţinutul în substanţe nutritive
este mic, activitatea microorganismelor este redusă iar fertilitatea naturală este
scăzută. Aceste soluri se lucrează uşor pe un interval larg de umiditate (25 - 85%
din C.C.) deoarece coeziunea şi adeziunea prezintă valori mici. Primăvara se
încălzesc foarte repede ceea ce poate duce la semănatul timpuriu, comparativ cu
alte categorii de soluri. Ploile mici sunt valorificate bine de către plantele
cultivate, întrucât apa legată fizic, la coeficientul de ofilire are valori mici de 1 -
2%, valori ale umidităţii calculate faţă de solul uscat.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este restrâns, datorită capacităţii de a reţine
apa şi a slabei fertilităţi naturale a solului.

212
Se poate cultiva dar cu producţii mici: secara, porumbul, sorgul, ri cinul,
tutunul, fasolea, pepenii verzi şi galbeni.
În condiţii de irigare sortimentul de plante cultivate se măreşte foarte mult,
iar producţiile sunt mai mari şi sigure. Se poate cultiva în plus: grâul şi orzul de
toamnă, soia, rapiţa, floarea soarelui, cartoful timpuriu, lucerna, majoritatea
legumelor, viţa de vie şi pomii fructiferi.
Irigarea se face cu norme mici şi dese, în scopul de a se menţine un nivel de
umiditate ridicat al solului pe toată perioada de vegetaţie a culturilor.
Lucrările solului. Terenurile cu resturi vegetale (mirişte, coceni etc.) sunt
mai bine protejate de eroziunea eoliană decât cele curate şi lucrate. De aceea, în
zonele în care vânturile sunt puternice iar solul nisipos este uşor spulberat,
arătura se execută cu doar câteva zile înainte de semănat, perpendicular pe
direcţia vântului dominant. Uneori, se recomandă lucrarea de afânare adâncă,
cunoscându-se faptul că aceste soluri sunt predispuse la tasare puternică, datorită
irigaţiilor repetate, a trecerilor cu tractoare şi maşi ni agricole şi a conţinutului
scăzut în materie organică.
Pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri, în agregat cu
grapa cu colţi reglabili, iar în unele cazuri se poate apela la tăvălugul inelar dacă
solul este prea afânat.
Fertilizarea culturilor reprezintă o măsură principală de sporire a
producţiilor, întrucât aceste soluri au o fertilitate naturală redusă .
Sunt recomandate îngrăşămintele organice în doze de 20 - 30 t /ha gunoi de
grajd încorporat mai adânc în sol (30-35cm), unde umiditatea se păstrează un timp
mai îndelungat.
Se pot folosi culturi succesive de lupin, măzăriche şi secară ca îngrăşăminte
verzi.
Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate dacă se aplică fracţionat 1/2
din doză la semănat şi 1/2 în perioada de vegetaţie a culturilor, uneori pentru
aplicarea dozei de azot, la culturile prăşitoare, se recomandă fracţionarea în trei
perioade la semănat, la prima praşilă şi la a doua praşilă. Aceste soluri au
complexul argilo-humic slab dezvoltat iar aplicarea îngrăşămintelor c himice în
doză unică (mare) ar crea pericolul levigării lor. La semănat sunt recomandate
îngrăşămintele chimice complexe (N:P:K) în raporturi 16:16:16, 13:16:13 sau
22:22:0, la care se poate adăuga doze de microelemente cu Zn, Fe, Mg, Bo etc.

213
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin fertilizarea combinată cu
îngrăşăminte organice şi chimice, 20-25 t/ha gunoi de grajd şi N 100 -130 P 40-50 K 40-
50 , în funcţie de planta de cultură, fertilitatea solului şi condiţiile climatice.
Semănatul se face perpendicular pe direcţia vântului dominant şi la
începutul perioadei optime întrucât aceste soluri se încălzesc mai repede.
Adâncimea de semănat este mai mare comparativ cu celelalte soluri. Brăzdarele
semănătorilor se echipează cu limitatoare de adâncime pentru a nu pătr unde mai
adânc şi pentru a se realiza o uniformitate mai bună pe adâncimea de lucru.

Măsuri speciale de ameliorare a terenurilor nisipoase


În scopul cultivării şi ameliorării acestor terenuri se poate apela la diferite
măsuri speciale:
- plantarea de perdele forestiere de protecţie perpendicular pe direcţia
vântului dominant sau amplasarea de paranisipuri, cu scopul de a micşora viteza
vântului;
- fixarea nisipurilor prin înierbarea sau împădurirea acestor terenuri. În
prezent mari suprafeţe nisipoase sunt plantate cu salcâm, dud, glădiţă, pin, plop
etc;
- încorporarea de îngrăşăminte organice în doze mari pe straturi de sol. Se
încorporează 35-40 t/ha gunoi de grajd, la 60 cm adâncime. O cantitate
asemănătoare se încorporează după doi ani la 45 cm, iar după alţi doi ani la 30
cm. Straturile de gunoi de grajd reţin apa şi sărurile minerale şi le pun la
dispoziţia plantelor. Metoda este eficace dar greu de realizat (Gh. Budoi ,1996);
- îmbogăţirea solului nisipos în material fin. Se aduce pământ argilos sau
mâl de pe fundul lacurilor, râurilor, care se împrăştie uniform pe suprafaţa
terenurilor nisipoase apoi se încorporează în sol prin arat;
- pe terenurile irigate se impune nivelarea dunelor şi uneori m odelarea
terenurilor;
- utilizarea unor substanţe chimice cu rol de a lega particulele de nisip la
suprafaţă şi a combate deflaţia;
- încorporarea în sol a unor produse superabsorbante cu rol de a reţine şi
păstra apa în sol, dând posibilitatea folosirii acesteia de către plantele de cultură;

214
- aplicarea unei pelicule de asfalt (impermeabil) la 50 -60 cm adâncime cu
ajutorul unor agregate speciale cu rolul de a opri apa şi levigarea substanţelor
nutritive (Gh. Budoi, 1996).
Ultimele trei măsuri de ameliorare a terenurilor nisipoase, prezintă
dezavantajul că sunt costisitoare şi de aceea se aplică pe suprafeţe mici şi în
cazuri speciale.

10.6. Particularităţi agrotehnice pe solurile sărăturate


Caracterizarea solurilor sărăturate
Solurile sărăturate (clasa salsodisoluri şi subtipurile salinizate şi
alcalinizate ale altor tipuri de soluri) ocupă în ţara noastră o suprafaţă de
aproximativ 500 mii ha.
Suprafeţe mari se găsesc de-a lungul litoralului Mării Negre, în Câmpia de
Vest, pe interfluviile Bega-Mureş, Mureş-Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul
Repede, în luncile unor râuri din Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, în nord
- estul Câmpiei Române etc.
Solurile sărăturate se caracterizează printr-un conţinut mare sau mai mic de
săruri solubile, în special cele de sodiu (Na Cl, Na 2 CO 3 , Na 2 SO 4 etc.).
Au o fertilitate foarte redusă, determinată de proprietăţi fizice, chimice şi
biologice ale solurilor ce sunt nefavorabile. Reacţia este alcalină şi puternic
alcalină (pH>8,0). Sunt compacte, au permeabilitate pentru apă şi aer foarte mică,
se lucrează greu, întrucât prezintă valori mari privind coeziunea şi adeziunea
solului faţă de organele active ale maşinilor agricole iar intervalul optim de
umiditate la care lucrările solului se fac de bună calitate şi consum minim de
combustibil este mic.
Structura solului este slabă, uneori chiar absentă.
Capacitatea de apă utilă pentru plante prezintă valori mici. Cu toate că
solul este umed, apa nu este accesibilă plantelor din cauza sărurilor solubile î n
concentraţie mare.
În perioadele ploioase ale anului apar frecvent băltiri iar când solul se
usucă apar crăpături adânci şi late.

215
Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante. Conţinutul ridicat de săruri face ca, în general,
aceste terenuri neameliorate să fie folosite ca pajişti naturale slab productive.
Pe solurile cu un conţinut mai mic de săruri (0,7 – 1%) şi în zonele mai
umede se pot cultiva soiuri sau hibrizi rezistenţi la săruri. Astfel plantele
rezistente la concentraţii mai mari de săr uri sunt: sorgul, iarba de Sudan, orzul,
sfecla de zahăr, floarea soarelui, pepenii verzi, dovlecii, bumbacul, vinetele,
tomatele, plantele furajere şi pomii fructiferi (gutuiul şi migdalul).
Lucrările solului pe aceste terenuri se execută atunci când umid itatea
permite acest lucru, cunoscându-se faptul că intervalul optim de umiditate este
foarte mic.
Sunt recomandate lucrări de afânare adâncă pentru a mări permeabilitatea şi
porozitatea solului.
Adâncimea de execuţie a arăturii se stabileşte astfel încât să fie evitată
aducerea din profunzime a unui strat de sol cu o concentraţie mai mare de săruri.
Amendamentele reprezintă o măsură obligatorie pentru ameliorarea acestor
soluri. Se folosesc amendamentele ce conduc la reducerea reacţiei alcaline, în
special gipsul sau fosfogipsul în doză de 10 –20 t/ha.
Fosfogipsul este un deşeu rezultat din procesul tehnologic de obţinere a
îngrăşămintelor cu fosfor şi acid sulfuric care are atât acţiune ameliorativă,
acţionând şi ca îngrăşământ cu fosfor conţinând 75 – 80 % Ca SO 4 , 5-8 % P 2 O 5 şi
15-18 % H 2 O.
Îngrăşămintele. Un rol important în ameliorarea acestor soluri îl reprezintă
aplicarea de îngrăşăminte organice. Sunt recomandate doze de 40 – 50 t/ha gunoi
de grajd încorporat în sol prin arătură.
Pentru a îmbogăţi solul în materie organică se va recurge la utilizarea
îngrăşămintelor verzi (sulfină, măzăriche, sorg sau amestecuri), resturile vegetale
încorporate în sol (paie, coceni etc. în cantităţi de 10 –15 t/ha), administrarea de
turbă sau plaur (îngrăşământ organic valoros). Materia organică este tocată
mărunt şi încorporată în sol odată cu lucrarea de bază.
Sunt necesare îngrăşăminte chimice de regulă cu azot şi în special cu
reacţie acidă (sulfatul de amoniu, ureea etc.).

216
Măsuri speciale de ameliorare a soluri lor sărăturate
În scopul de a ameliora solurile sărăturate şi a le introduce în circuitul
agricol sunt recomandate următoarele măsuri speciale:
- nivelarea terenurilor reprezintă măsura obligatorie în vederea efectuării
lucrărilor de drenaj, spălarea sărurilor solubile, irigarea culturilor, cultivarea
orezului (în zona de sud) etc.;
- afânare adâncă la 50 – 70 cm cu scopul de a îmbunătăţi permeabilitatea şi
a favoriza levigarea sărurilor în profunzime;
- executarea lucrărilor de desecare – drenare (prin rigole, canale sau
drenuri), în scopul de a elimina cu uşurinţă apa în urma inundării terenurilor (în
procesul de spălare a sărurilor) şi de a scădea nivelul apei freatice;
- spălarea excesului de săruri solubile (n ocive). În acest sens, terenul
nivelat şi amenajat pentru desecare-drenare este delimitat prin diguleţe. Aceste
suprafeţe sunt inundate cu apă. Cantitatea de apă folosită pentru o spălare depinde
de textura solului fiind cuprinsă între 1000 -2000 m 3 /ha, valori mai mari fiind
necesare pe terenurile cu textură fină. Apa în exces diluează soluţia solului şi
dizolvă sărurile solubile iar prin evacuarea ei acestea sunt îndepărtate,
micşorându-se conţinutul solului în săruri solubile. Operaţia se repetă de mai
multe ori în funcţie de gradul de salinizare.
În intervalul dintre spălări, precum şi în perioada de vegetaţie a culturilor,
se are în vedere ca umiditatea solului să nu scadă sub 80 -85% din capacitatea de
câmp, în sensul de a se menţine un curent descendent de apă pe profilul solului,
care antrenează sărurile în profunzime.
Aceste terenuri, în partea de sud a ţării, pot fi exploatate cu succes prin
cultura orezului.
Solurile sărăturate şi ameliorate intră treptat în circuitul normal de
exploatare agricolă. În primă fază se recomandă cultivarea de plante mai
rezistente la concentraţia de săruri şi apoi cu plante mai sensibile. Important este
să se menţină prin irigaţii, pe toată perioada anului, un regim hidric descendent şi
de a se anula posibilitatea ca sărurile solubile să se mai acumuleze în straturile
superioare de sol.

217
TEST DE EVALUARE

1. Unde se află situată zona de stepă în ţara noastră?


Răspuns: Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de-a lungul Dunării
de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul Dobrogean
(cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului.
2. Prin ce se caracterizează zona de stepă?
3. Care este sortimentul de plante cultivat?
4. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona de stepă (legate de:
lucrările solului, fertilizarea culturilor şi semănatul)?
5. Unde se află situată zona de silvostepă?
6. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona de silvostepă (legate
de: lucrările solului, fertilizarea culturilor şi semănatul)?
7. Prin ce se caracterizează zona forestieră cu veri calde (subzona stejarului)?
8. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona forestieră cu veri
calde (legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor
şi semănatul)?
9. Prin ce se caracterizează zona forestieră cu veri reci (subzona fagului)?
10. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona forestieră cu veri
reci (legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor şi
semănatul)?
11. Ce factori influenţează eroziunea solului pe terenurile în pantă?
12. Care sunt pagubele produse de către eroziunea solului?
13. În ce constă organizarea asolamentelelor şi sortimentul de plante cultivat pe terenurile
în pantă?
14. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe terenurile în pantă (legate
de: aplicarea îngrăşămintelor, lucrările solului şi semănatul)?
15. În ce constă sistemle de cultură antierozionale: în fâşii, cu benzi înerbate şi agroterase?
16. Caracterizaţi terenurilor nisipoase.
17. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe terenurile nisipoase
(legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor şi
semănatul)?
18. Ce măsuri speciale de ameliorare a terenurilor nisipoase cunoaşteţi?
19. Caracterizaţi solurile sărăturate?

218
20. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe solurile sărăturate (legate
de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, amendamente, fertilizarea
culturilor şi semănatul)?
21. Precizaţi măsurile speciale de ameliorare a solurilor sărăturate.

REZUMATUL TEMEI

Datorită poziţiei geografice a României şi a prezenţei munţilor Carpaţi, pe


teritoriul ţării întâlnim o mare varietate de zone climatice, tipuri de soluri ş i
asociaţii vegetale. Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură şi necesită măsuri agrotehnice
diferenţiate.
Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de -a lungul
Dunării de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul
Dobrogean (cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului. Temperaturile
medii anuale sunt mai ridicate iar precipitaţiile mai reduse, comparativ cu alte
zone. În perioada de vegetaţie a culturilor evapotranspiraţia potenţială este de 2 -3
ori mai mare decât precipitaţiile. Principalul factor vegetativ care limitează
producţia îl reprezintă apa iar obiectivul agronomului este ace la de a înmagazina
şi păstra apa în sol.
Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata apropiere a
zonei de stepă ocupând o zonă mai mare, fiind reprezentată astfel: o fâşie în sudul
ţării de la Drobeta Turnu Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi est a
Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei.
Majoritatea măsurilor agrotehnice aplicabile în această zonă se aseamănă mult cu
cele prezentate la zona de stepă.
Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării noastre şi
cuprinde trei subzone denumite după vegetaţia lemnoasă caracteristică: a
stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe măsura creşterii altitudinii
de la zona de silvostepă la zona alpină). Importanţă mai mare pentru agricultură o
au subzona stejarului (subzona forestieră cu veri calde) şi subzona fagului
(subzona forestieră cu veri reci). Fiecare subzonă pezintă anumite particularităţi
legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizare şi semănatul

219
culturilor. În crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri, ceea ce necesită
arături mai adânci, lucrări de afânare adâncă sau lucrări speciale de eliminare a
excesului de umiditate. Pe solurile umede, cu permeabilitate redusă se recomandă
aplicarea de doze mari de gunoi de graj d. Acesta are o influenţă deosebită în
ameliorarea însuşirilor fizice şi microbiologice ale solului.
Terenurile în pantă sunt supuse fenomenului de eroziune a solului ce
afectează aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării noastre, din care peste 45%
reprezintă teren arabil. Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de
sol de la suprafaţă sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri sub
influenţa apei sau vântului. Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de
sol şi chiar la scoaterea terenului din circuitul agricol iar prin aplicarea unor
măsuri agotehnice antierozonale acest proces poate fi mult încetinit sau stopat.
Terenurile nisipoase ocupă, în România, o suprafaţă de aproximativ de 450
mii ha. Pe aceste terenuri frecvent bat vânturile spulberând nisipurile uscate şi
lipsite de vegetaţie. Prin aplicarea unor măsuri agrotehnice corespunzătoare aceste
terenuri pot fi ameliorate.
Solurile sărăturate se caracterizează printr-un conţinut mare de săruri
solubile, în special cele de sodiu şi ocupă în ţara noastră o suprafaţă de
aproximativ 500 mii ha. Au o fertilitate foarte redusă, determinată de proprietăţi
fizice, chimice şi biologice ale solurilor ce sunt nefavorabile. Reacţia este
alcalină şi puternic alcalină. Prin măsuri agro tehnice speciale aceste soluri pot fi
ameliorate şi introduse în circuitul agricol.

220
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aldrich R.J., 1984 - Weed-Crop Ecology: Principles în Weed Management. Chapter 8 -


Allelopathy in weed management. Breton Publishers, N. Scituate, M.A., USA, p.135-
146.
2. Altieri M.A., 1985 – Agroecology: The Scientific Basis of Alternative Agriculture. 2-nd
Ed. Div. of Bio. Cont. Univ. of Cal., Berkeley.
3. Anderson P. W., 1977 – Weed Science: Principles. West Pub. Comp. San Francisco.
4. Anghel Gh., Al. Buia , A. Nyarady, Irina Morlova , 1967 - Botanica, Edit. Crişana,
Oradea.
5. Anghel Ghe. şi colab., 1972 - Buruienile din culturile agricole şi combaterea lor, Edit.
Ceres, Bucureşti.
6. Bâlteanu Gh., şi colab., 1991 - Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Bârlea V., O. Segărceanu, 1987 - Contribuţii privind stabilitatea efectului erbicidelor în
combaterea buruienilor din culturile de soia şi floarea soarelui în condiţiile de la Lovrin.
Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti. Lucrări ştiinţifice.
Volum omagial 1946-1986.
8. Berca M., 1996 – Combaterea buruienilor din culturile agricole, Edit. Fermierul român,
Bucureşti.
9. Bold I., 1985 – Dimensionarea optimă a solelor şi parcelelor în asolamentele de câmp.
În “Cereale şi plante tehnice”, nr. 11.
10. Budoi Gh. şi colab., 1972 - Efectul rotaţiei, monoculturilor şi îngrăşămintelor asupra
unor indicatori ai fertilităţii solului. În “Probleme agricole”, nr. 9.
11. Budoi Gh. şi colab., 1985 - Exploatarea raţională agricolă a terenurilor din incintele
îndiguite, Ed. Ceres.
12. Budoi Gh. şi colab., 1994 - Efectul erbicidelor aplicate la porumbul cultivat pe un sol
brun roşcat de la Moara Domnească, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
13. Budoi Gh. şi colab., 1997 - Lucrările solului, componentă de bază a sistemului de
conservare a solului. Simpozionul “Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct., Cluj-
Napoca.
14. Budoi Gh., A. Penescu, 1996 - Agrotehnică, Edit. Ceres, Bucureşti.
15. Budoi Gh., I. Oancea, A. Penescu, 1994 - Herbologie aplicată. Buruienile şi combaterea
lor integrată, Edit. Ceres, Bucureşti.
16. Budoi Gh., şi colab., 1996 - Rotaţia culturilor, aplicarea îngrăşămintelor şi a erbicidelor
la cultura de grâu, componenete ale managementului integrat al buruienilor. Combaterea
integrată a buruienilor. Al X-lea Simpozion Naţional de Herbologie, Sinaia.
17. Burges A. and F. Raw , 1967 - Soil Biology. Acadamic press, New York.
18. Buttel F., 1993 - The sociology of agric. sustainability: some observations on the future
of sustainable agriculture. In “Agr., Ecosist. and Environment”, 46, Amsterdam.
19. Câmpeanu N. şi colab., 1996 - Folosirea diferitelor erbicide pentru combaterea
buruienilor din cultura porumbului în condiţiile specifice judeţului Hunedoara.
Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
20. Canarache A., 1990 - Fizica solurilor agricole, Edit. Ceres, Bucureşti.
21. Chirilă C., 1989 - Cartarea buruienilor din culturile agricole, M.A., Bucureşti.
22. Chirilă C., 1991 - Buruienile - problema şi dinamica florei segetale din culturile
agricole. În “Cereale şi plante tehnice”, 11-12.
23. Chirilă C., 2001 - Biologia buruienilor, Edit. Ceres, Bucureşti.
24. Chiriţă C.D., 1953 – Pedologie generală, Edit. Agro-Silvică, Bucureşti.
25. Ciontu C., 1996 – Cercetări privind rolul asolamentelor pentru ameliorarea fertilităţii
solului, reducerea consumului de energie şi sporirea producţiei plantelor cultivate pe

221
solul brin-roşcat, Teză de doctorat. USAMV Bucureşti.
26. Ciontu C., D.I Săndoiu, Ileana Fulvia Săndoiu, D.I. Marin, Narcisa Băbeanu, 1999 –
Influenţa asolamentului asupra unor elemente determinante ale sistemului de agricultură
durabilă, Lcr. Ştiinţifice USAMV Agronomie Seria A, Vol XLII, Bucureşti.
27. Ciontu C., M. Gâdea, 2001 – Influenţa rotaţiei culturilor asupra unor proprietăţi ale
solului brun roşcat de la Moara Domnească, Lcr. Ştiinţifice USAMV Agronomie,
Bcureşti.
28. Ciontu C., Narcisa Băbeanu, D. Marin, T. Şchiopu, M. Gâdea , 2000 – Lucrări practice
de agrotehnică, AMD – USAMVE, Bucureşti.
29. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti.
30. Coste I. şi colab., 1996 – Îmburuienarea culturilor de legume din nord-vestul României.
Al X-lea Simpozion Naţional de Herbologie, Sinaia.
31. Costea M., Mihaela Georgescu, Mădălina Iorgu, 1998 - Îndrumător de lucrări practice.
Botanică sistematică, AMD, Bucureşti.
32. Darlington H.T., 1951 - The seventy-year period for Dr. Beal’s weed viability
experiment. American Journal of Botany, nr. 38, p. 379.
33. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1992 - Agrochimie horticolă, Edit. Academiei
Române, Bucureşti.
34. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 - Agricultura biologică, Edit. Ceres, Bucureşti.
35. Dick W.A., 1994 - Influence of long-term tillage and rotation combinations on soils
enzyme activities, Soil Sci. Soc. Am. J., vol 53, USA.
36. Dincă D. 1982 – Asolamentele agriculturii moderne, Edit. Ceres, Bucureşti.
37. Dornescu D., J. Patraş, Elena Istrate, 1996 - Evoluţia producţiei de grâu în trei decenii
de aplicare staţionară a îngrăşămintelor pe două tipuri de sol din Podişul Moldovei.
Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. LXII.
38. Dumitrescu N. şi colab., 1987 - Prevenirea şi combaterea eroziunii solului în perimetrul
etalon Popeşti - Podu Iloaie. În “Cereale şi plante tehnice”, nr. 7.
39. Egley G.H., J. M. Chandler, 1983 - Longevity of weed seeds after 55 years in the
Stoneville. 50-year burried seed study. Wees science, nr. 31, p. 264-270.
40. Eliade Gh., L. Ghinea, Gh. Ştefanic, 1983 - Bazele fiziologice ale fertilităţii solului,
Edit. Ceres, Bucureşti.
41. Erikson E. et al., 1968 - The influence of subsurface asphalt barriers on the water
properties and the productivity of sand soil. The 9-th Inter. Congress of Soil Science
Adelaide, Sydney, Australia.
42. Frâncu Georgeta, N. Şarpe, 1994 - Rezultate preliminare privind combaterea buruienilor
din cultura cartofului prin aplicarea de noi erbicide indigene. Conferinţa Naţională
Proplant, 1996.
43. Gâdea M., Gh. Budoi, C. Ciontu, Simona Gâdea, 2002 – Rotaţia culturilor şi
îngrăşămintele, căi importante de reducere a rezervei de seminţe de buruieni din sol,
Vol. Lucrări ştiinţifice, Al XIII-lea Simpozion Naţional de Herbologie, Bucureşti.
44. Gheorghiţă Niculina, 2006 – Fertilitatea solului - noţiune perimată?, Ştiinţele solului Nr.
1 Vol. XL, pag. 75-91.
45. Ghinea L. şi colab., 1987 - Efectele reziduale ale erbicidelor, Edit. Academiei Române,
Bucureşti.
46. Guş P. şi colab., 1991 - Rezultate de producţie privind tehnologia lucrărilor cu consum
redus de energie pe terenuri în pantă, din zona câmpiei Transilvaniei, Simpozionul
Naţional de Lucrări Minime ale Solului, 17-18 sept., Cluj-Napoca.
47. Guş P. şi colab., 1997 - Influenţa lucrărilor solului asupra producţiei şi a unor însuşiri
ale solului. Simpozionul “ Alternative de Lucrare a Solului”, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
48. Guş P., 1995 - Particularităţi şi direcţii de dezvoltare a lucrărilor solului în zonele

222
colinare. În “Lucrările solului”, Simpozion, Cluj-Napoca.
49. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 - Agrotehnică, Edit.
Risoprint, Cluj-Napoca.
50. Guş P., T. Rusu, 2011 – Sisteme de lucrări minime ale solului, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca.
51. Hess E. Ch., 1985 - Past, Present and Future of Agricultural Research în Crop
Productivity - Research Imperatives, by Artzen et. al.
52. Hobbs A.J., 1963 - Soil management, Kanssas State University.
53. Iancu Stancu, 2007 – Agrotehnica, Editura Universitară, Craiova.
54. Ion V., Lenuţa Iuliana Bucată, Ş. Diaconescu, J.Gieraths, W. Weiller, 2004 –
Agriculrură ecologică, Editura Alma Mater, Bucureşti.
55. Ionescu-Siseşti Ghe., 1955 - Buruienile şi combaterea lor, Edit. Agrosilvică de Stat,
Bucureşti
56. Jităreanu G., 1995 - Ingineria conservării solului şi apei, Curs Edit. Universităţii
Agronomice şi de Medicină Veterinară, Iaşi.
57. Jităreanu G., 1997 - Influenţa unor metode de lucrare a solului asupra proprietăţilor
fizico-chimice, producţiei şi consumului energetic într-o rotaţie de trei ani, Simpozionul
Alternative de lucrare a Solului, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
58. Klingman G., F. Ashton, L. Nordhoff, 1975 - Weed Science principles and practices,
Y.M. and Sons.
59. Lăzureanu A. şi colab., 1994 - Agrotehnica, Edit. “Helicon” Banat S.A., Timişoara.
60. Lăzureanu A. şi colab., 1997 - Aspecte privind combaterea buruienilor din cultura
grâului, cu implicaţii directe asupra producţiei obţinute în partea de vest a ţării,
Proplant, 4-6 noiembrie, Călimăneşti.
61. Manoliu Al., V. Zanovschi, 1996 - Buruienile din culturile agricole şi bolile lor, Edit.
Ceres, Bucureşti.
62. Matei I. şi colab., 1995 - Cercetări privind oportunitatea, periodicitatea şi epoca de
executare a lucrărilor de afânare adâncă pe terenurile nisipoase din stânga Jiului. În vol.
simpoz. “Lucr. solului”, Cluj-Napoca.
63. Matei I., 1968 - Contribuţii la stabilirea epocii şi adâncimii de arat pentru secară şi
porumb pe nisipurile de la Tâmbureşti, Teză de doctorat, Fac. Agricultură, Craiova.
64. Maxim P., I. Avram, Al. Tianu, Al. Lăzăroiu, P. Guş, 1991 - Tehnologia de cultură pe
biloane la porumb şi la soia. Simpozion Naţional de lucrări minime ale solului, 17-18
sept., Cluj-Napoca, p. 102-111.
65. Mihalache M., 2006 – Pedologie, Editura Ceres, Bucureşti.
66. Mihăilă V., Gh. Burlacu, Cr. Hera, 1996 - Rezultate obţinute în experienţele de lungă
durată cu îngrăşăminte pe cernoziomul cambic de la Fundulea, Analele I.C.C.P.T.
Fundulea, vol. LXIII.
67. Miron V., 1985 – Research concerning the post application of herbicides on the tomato
crop, Bulletin de L’Academie des Sciences Agricole et Forestieres, 15.
68. Miron V., A. Penescu, 2001, Integrated control of weeds in the vegetable crops,
USAMV, Facultatea de horticultură, Sesiunea anuală de referate, Bucureşti, noiembrie.
69. Miron V., V. Rădoi, D. Diţu, Virginia Teodorescu, Elena Iancu, 1993 – Cercetări
privind combaterea integrată a buruienilor din culturile de legume, ICLF Vidra,
Sesiunea annuală de referate ştiinţifice.
70. Nagy C. şi colab., 1997 - Combaterea cu erbicide a buruienilor din cultura de lucernă,
Conferinţa Naţională Proplant, 4-6 noiembrie, Călimăneşti.
71. Neagu Tr., P. Cojocaru, 1995 - Maşini şi utilaje agricole, Edit. USAMV, Iaşi.
72. Neamţu T. T. Ichim, 1980 - Rolul asolamentului în sporirea producţiei de porumb pe
terenurile în pantă. În “Cereale şi plante tehnice’, nr. 12.

223
73. Negrilă E.M. şi colab., 1994 – Noi rezultate privind combaterea chimică a buruienilor
din culturile de soia şi mazăre, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
74. Niţă A., Olga Stan, 1994 – Selectivitatea şi eficacitatea unor erbicide pentru combaterea
costreiului din rizomi la cultura sfeclei de zahăr, Conferinţa Naţională Proplant,
Călimăneşti.
75. Niţu I., C. Răuţă, M. Drăcea, 1988 - “Lucrările agropedoame-liorative”, Edit. Ceres,
Bucureşti.
76. Onisie T., 1992 - Agrotehnica, Instit. Agronomic, Iaşi.
77. Onisie T., G. Jităreanu, 1991 – Lucrări practice de agrotehnică, USAMV, Iaşi.
78. Onisie T., G. Jităreanu, 1999 – Agrotehnica, Editura Ion Ionescu de Brad, Iaşi.
79. Oprea C.V., I. Niţu, N. Onu, 1979 – Afânarea solurilor prin scarificare, Edit. Ceres,
Bucureşti.
80. Penescu A. C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.
81. Penescu A., 1991 - Cercetări privind combaterea buruienilor dicotiledonate cu erbicide
nepoluante şI influenţa lor asupra producţiei de grâu şI a culturilor postmergătoare, Teză
de doctorat, IANB, Bucureşti.
82. Phillips S., H. Young H., 1978 - No tillage farming, Wisconsin.
83. Pintilie C., Gh. Sin, 1974 - Rotaţia culturilor de câmp, Edit. Ceres. Bucureşti.
84. Pintilie C., Şt. Romoşan, L. Pop, Gh. Timariu, P. Sebok, P. Guş, 1980 - Agrotehnica,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
85. Pop L. şi colab., 1977 - Agrofitotehnia pe terenurile nisipoase, Edit. Ceres, Bucureşti.
86. Popescu Alexandrina şi colab., 1994 - Eficacitatea aplicării noilor sortimente de erbicide
în combaterea buruienilor dicotiledonate din cultura grâului, Conferinţa Naţională
Proplant, Călimăneşti.
87. Popescu V., 1997 - Tehnologia erbicidării culturilor agricole şi maşinile folosite, Edit.
Tehnica Agricolă, Bucureşti.
88. Povarnă Fl., Gh. Cremenescu, C. Ceauşu, D. Iancu, 1990 - Implicaţiile calcalizării
asupra nutriţiei grâului şi porumbului, Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. LVIII.
89. Proctor V.W., 1988 - Long distance dispersal of seeds by retention in the digestive tract
of birds, Science, nr. 160, p. 321-322.
90. Putnam A.R., 1983 - Allelopathic chemicals, Chemistry Engineering News, nr. 61.
91. Răuţă C., A. Canarache, I. Niţu, 1985 - ndrumător privind lucrările
agropedoameliorative, MAIA, Bucureşti.
92. Răuţă C., S. Cârstea, 1978 - unele aspecte teoretice privind realizarea reproducţiei
lărgite a fertilităţii solului. În “Ştiinţa solului”, nr. 4, ICPA, Bucureşti.
93. Regnold J. et. al., 1990 - Sustainable agriculture, in “Scientific American”, June.
94. Rusu T., 2004 – Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
95. Rusu T., Paula Moraru, Cacovean H., 2011 - Dezvoltare rurală, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca.
96. Sandu Gh., 1984 - Solurile saline şi alcaline din România. Ameliorarea lor., Edit. Ceres,
Bucureşti.
97. Săndoiu D., 1939 - Arăturile şi producţia agricolă, Imprimeria Centrală, Bucureşti.
98. Săndoiu D., 1973 - Arăturile, Edit. Ceres, Bucureşti.
99. Săndoiu D.I., Gh. Ştefanic, Niculina Gheorghiţă, 2005 – Necesitate şi limite de aplicare
alucrărilor de afânare de bază a solului în agricultura durabilă, Probl. agrofit. teor. aplic.,
XXVII, Fundulea.
100. Schiopu D., 1991 - Agricultura şi poluarea. În “Cereale şi plante tehnice”, nr.7-8.
101. Scurtu I., V. Miron, V. Rădoi, Elena Iancu, 1998 – Aspecte privind combaterea
integrată a buruienilor din culturile de legume, Simpozionul Internaţional
NATO/CCMS, Noi tehnologii agricole. Combaterea integrată a bolilor, dăunătorilor şi

224
buruienilor în horticultură, 25-28 mai, Bucureşti.
102. Sin Gh., 1981 - Asolamentele în condiţiile agriculturii intensive. În Cereale şi plante
tehnice Vol. nr. 1.
103. Sin Gh., C. Pintilie, H. Nicolae, C. Nicolae, Gh. Eliade, 1979 - Some aspects concerning
soil tillage in Romania, Proc. 8-th Conf. ISTRO, vol.1, Hohenheim, Germany, p. 39-44.
104. Siseşti-Ionescu Gh., 1947 - Agrotehnica, Tiparul Cartea Românească, Bucureşti.
105. Siseşti-Ionescu Gh., Ir. Staicu, 1958 - Agrotehnica, Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
106. Solonovschi V., 1995 - O nouă metodă pentru determinarea rezervei de seminţe de
buruieni din solurile cu folosinţă agricolă. Cercetări Agronomice în Moldova, vol.
XXXIX, nr. 1, Iaşi.
107. Staicu Ir., 1938 - Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor în sol şi efectele
asupra cantităţii şi calităţii recoltei grâului de toamnă, Teză de doctorat.
108. Staicu Ir., 1969 - Agrotehnica, Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
109. Stefanic Gh., D.I. Săndoiu, 1993 - Curs de Biologia Solului, Lito, U.S.A., Bucureşti.
110. Stratula V. şi colab., 1968 - Aspecte privind rotaţia culturilor în zona solului brun-roşcat
slab podzolt de la Simnic - Craiova. în “Probleme agricole”, nr. 10.
111. Şarpe N., 1987 - Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres,
Bucureşti.
112. Şarpe N., Gh. Strejan, 1981 - Combaterea chimică a buruienilor din culturile de câmp,
Edit. Ceres, Bucureşti.
113. Ştefanic Gh., D.I. Săndoiu, Niculina Gheorghiţă, 2003 – Agro-phytotehnical solution of
carbon and nitrogen acumulation in soi land for satisfying mineral nutrition of plants in
sustainable agriculture technologies, International Work-shop, Praha, 206-215.
114. Ştefanic Gh., D.I. Săndoiu, Niculina Gheorghiţă, 2006 – Fertilizarea organică, măsură
obligatorie în agricultura durabilă, Probl. agrofit. teor. aplic., XXVIII, Fundulea.
115. Timariu Gh., 1992 - Fondul funciar al României şi măsurile de inventariere, conservare,
ameliorare şi folosire raţională, Edit. Tehnica Agricolă.
116. Vasiliu A., 1959 - Asolamentele raţionale, Edit. Academiei R.P.R.
117. Vasiliu A., 1983 - Din istoria ştiinţelor agricole româneşti – origine şi dezvoltare. În
“Probleme de Agrofitotehnie teoretică şi aplicată”, I.C.C.P.T. Fundulea,vol. 5.
118. Vineş Gh., 1982 - Rezultatele experimentale privind lucrările solului la principalele
plante de cultură în condiţii de irigare de la Staţiunea de cercetări pentru culturi irigate
Mărculeşti. În “Probleme de Agrofitotehnie teoretică şi aplicată”, I.C.C.P.T. Fundulea,
vol. IV, nr. 2.
119. Vlas I., Gh. Sandu, S. Bronţ, 1984 - Contribuţii la ameliorarea solurilor alcaline din
Câmpia de vest prin metode complexe. În “Ştiinţa solului”, ICPA, nr. 5.
120. Voican V., V. Lăcătuş, 1998 - Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii, Edit.
Ceres, Bucureşti.
121. Vorobiev A.C.I., 1977 – Zemledenlie, Moskva.
122. Vorobiev A.C.I., 1991 – Zemlşedelşie, Moskva.
123. William A. Hayes, 1982 - Minimum tillage farming. No-till farmer, Inc. Brookfield,
Wisconsin.
124. Xxx, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România,
ediţia 2004, 2005, 2007, 2009, Bucureşti.

225