1.

Economia mondială: definire, apariție și evoluție-

Ec. mond. reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când în virtutea diviziunii muncii la nivel mondial este implicată în mod
obiectiv majoritatea agenților economici de pe glob. Sec. al XV – lea punct de pornire în activitatea economică la alt nivel (mari descoperiri geografice,
importante cuceriri coloniale) – apare în sec. XVI piața mondială. Evoluției, ec. mond. –la nivel microeconomic, cu caracter închis, urmărindu-se în
special autoconsumul.

2. Diviziunea mondială a muncii - reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare internațională în vederea participării la circuitul economic
mondial.
3. Specializarea internațională – are ca scop adaptarea potentialurilor nationale dintr-un domeniu la caracteristicile si cristeriile de pe piata mondiala.
Economiile naţionale pot fi:industriale, cu orientare industrială (cele în curs de industrializare) orientare primară.
4. Circuitul economic mondial - totalitatea fluxurilor ce au loc la nivel mondial între economiile naționale
5. Gruparea țărilor după potențialul economic - tari mari (peste 50 mil loc), tari mijlocii 915-50 mil) tari mici (pama la 15 mil)
6. Gruparea țărilor după nivelul de dezvoltare – dezvoltate si in dezvoltare
7. SUA, Japonia – SUA - nu a cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism - a fost creată o piaţă internă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea
economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut de timpuriu. Louisiana - de la Napoleon (1804), Oregon - de la Anglia (1846), California
- de la Mexic (1848), Alaska - de la Rusia ţaristă (1867). Stat federal compus din 50 de state 13 din aceste state federale şi-au câştigat independenţa de
sub ocupaţia colonială, în majoritate engleză, în 1776-1865 absolvirea sclaviei- SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume- Cele
mai puternice STN ale lumii- Globalizarea limbii engleze.
JAPONIA - a înregistrat cea mai rapidă tranziție de pe glob de la o putere medievală la una modernă. , dezvoltarea spectaculoasă a Japoniei este
cunoscută la nivel mondial ca  «miracolul japonez». Împăratul Japoniei a rămas simbolul unităţii naţionale, el conducând statul împreună cu primul-
ministru desemnat de Dietă. După numărul de locuitori, Japonia ocupă locul 11 în lume. Japonia este a treia putere economică a lumii, după SUA și
China. Agricultura asigură ¾ din necesităţile populaţiei în produse alimentare.
8. China – un regim social-politic comunist, ce îşi orientează în ultimii ani politica economică după sloganul „Un Stat - două sisteme”, însemnând
deschidere către forţele pieţei libere. Reformele au început în China cel mai devreme din cele trei state analizate, la sfârşitul anilor '70, ceea ce explică
performanţele economice mult mai bune ale acesteia faţă de celelalte două, unde reformele au început abia la începutul anilor '90. ocupând prima poziție
mondială în clasamentul PIB. din anul 2000, ţara a contribuit cu aproape o treime la creşterea economică mondială. investiţiile în mijloacele fixe, atât
din sectorul industrial cât şi în cel al proprietăţilor imobiliare. India - 1 miliard de locuitori. În întreaga perioadă 1951-1990, în condiţiile aşa
numitului „socialism indian . După 1990, s-a trecut la o reformă menită să încurajeze sectorul privat şi investiţiile străine, trecând de la agricultură spre
servicii. Schimbare produsă în 2013-2014. Măsurile de politică economică urmăresc să redea pieţei rolul de regulator al economiei. Obstacolele
importante în calea progresului sunt conservatorismul, extremismele etnice şi religioase. India este a șaptea economie a lumii. Alte riscuri privind
menţinerea performanţei de creştere economică a Indiei se referă la deficite fiscale mari şi niveluri ridicate ale datoriei publice Rusia- puternică
disfuncţionalitate între economia nominală şi cea reală. Caracteristică pentru procesul de tranziţie la economia de piaţă a Rusiei este îngemănarea
marelui capital financiar cu aparatul de stat. Şansele Rusiei de a reveni pe prim plan depind de modul în care vor fi puse în valoare enormele resurse
naturale de care dispune. Anii 2014-2016 au însemnat însă o revenire la creșterea economică cu valori negative, de -2.8 % în anul 2016, pe fondul
scăderii prețurilor la resursele energetice
9. Societăţile transnaţionale: definire - reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara graniţelor propriei ţări. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară
mondoeconomică, format dintr-o societate principală - societatea-mamă - şi un număr de filiale (subsidiare) implantate în diferite ţări. Caracteristici -
Acestea se manifestă concomitent în trei spaţii economice. Scopul este maximizarea profitului global, STN manipulând preţurile pentru a mări
beneficiul filialei din ţara unde rata impozitului este scăzută şi invers. Factori - Concentrarea la înalt nivel a producţiei şi a capitaluluib) societăţile
aparţin ramurilor celor mai concentrate.c) Creşterea taliei întreprinderilor transnaţionaled) Investiţiile directe de capital în economia altor ţări reprezintă
 calea de formare a societăţilor transnaţionale.e) Investiţiile de portofoliu. modalităţi de creştere- Integrarea internaţională pe orizontală* - creşterea
numărului de filiale peste graniţă, în aceeaşi ramură ca şi societatea-mamă. b) Integrarea internaţională pe verticală -creşterea taliei firmei prin
achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţăric) Creşterea prin conglomerare internaţionalăeste caracteristică mai ales societăţilor
americane. Ea înseamnă „uniunea” unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi sunt, de cele mai multe ori, fără nici o legătură pe linie tehnologică
Management - Managementul centralizat este cel mai utilizat. Relaţiile dintre societatea-mamă şi filialele sale sunt, de multe ori, relaţii de
inegalitate. Managementul descentralizat, pe care îl aplică alte societăţi transnaţionale, presupune să se acorde o largă independenţă filialelor.
strategii de implantare- Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o filială pe loc gol. pătrunderea iniţială într-
o anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune.
implicaţiile expansiunii : Concurenţa dintre “noii veniţi” (filialele firmelor străine) şi marile firme autohtone este puternică: primele
încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele s-o apere pe cea veche. Concurenţa se desfăşoară nu numai la nivelul produsului finit ci, din ce în ce mai mult,
chiar la nivelul factorilor de producţie. relaţiile cu statele naţionale şi gazdă : Relaţiile societăţii transnaţionale cu ţara sa de origine
apar, prin forţa lucrurilor, ca relaţii între parteneri, Prin natura sa, societatea transnaţională nu poate să manifeste o preferinţă pentru o anumită filială sau
ţară.
10. Organizațiile internaționale: definiție și clasificare : Definiția OIG – o asociere de state, constituită pe baza unui tratat, având un organ constitutiv şi
organe comune, precum şi personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre care o compun. CLASIFICAREA OIG.După gradul de deschidere
faţă de statele lumii:organizaţii cu vocaţie universală, organizaţii cu vocaţie restrânsă. După sfera de acţiune:organizaţii omnifuncţionale,organizaţii
specializate.După reprezentare:organizaţii guvernamentale,organizaţii neguvernamentaleDupă natura raporturilor dintre organizaţie şi statele
membre:organizaţii de coordonare/coperare,organizaţii integraţionalisteDupă nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre:organizaţii ale ţărilor
dezvoltate,organizaţii ale ţărilor în dezvoltare.Geografice:organizaţii regionale, ASEAN, NAFTA,subregionale, Organizatia de cooperare a ţărilor de la
Marea Neagră ,interregionale (OPEC).
11. Sistemul Națiunilor Unite - Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind organizaţia
internaţională” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu reprezentanţi a 51 de state, iar lucrările conferinţei, care au durat două luni au fost consacrate
elaborării Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite şi create pe baza Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite se compune din:
a. Organizaţia Naţiunilor Unite
b. Organele şi organismele proprii cu caracter permanent
c. Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom
2. Structura ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite – este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale (statele suverane), cât
şi în ceea ce priveşte domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a securităţii interneţionale. Adunarea Generală ONU:
este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. CONSILIUL DE SECURITATE AL ONU. permanenţi: 5 şi anume SUA, China, Marea
Britanie, Rusia, Franţa, nepermanenţi: 10, aleşi pe o perioadă de doi ani, în fiecare an fiind aleşi câte 5 dintre ei. CONSILIUL DE TUTELĂînfiinţat
pentru admiterea şi supravegherea anumitor teritorii plasate sub tutela ONU, prin acorduri individuale. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE
JUSTIŢIEeste alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală, de Consiliul de Securitate pe o perioadă de 9 ani. Sediul său se află la Haga.
SECRETARIATUL ONUeste condus de un secretar general ales de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1 ianuarie 2017
este Antonio Guterres din Portugalia, până în 2022.
3. Organele şi organismele cu caracter permanent- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD): reprezintă cel mai
important canal de asistenţă tehnică şi investiţii acordate pe cale multilaterală; sediul principal este la New York
UNCTAD: urmăreşte promovarea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale, în special a ţărilor în dezvoltare; sediul principal este la Geneva
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător: al cărui obiectiv principal este întărirea cooperării internaţionale privind diminuarea poluării
mediului; sediul principal este la Nairobi.