DATA: 19.01.

2021
NUME STUDENT: Gaitanovici Ana-Teodora
SPECIALIZAREA: Compoziție Clasică

Examen la Istoria muzicii

Anul II, semestrul I

Subiectul:
Direcții în muzica simfonică din prima jumătate a secolului 19.1

1
Precizări privind notarea:
Se acordă:
- 1 punct din oficiu;
- 1,5 puncte pentru identificarea și definirea corectă a genurilor simfonice din perioada în discuție,
clarificând inclusiv dacă acestea sunt genuri preexistente sau genuri noi în romantism;
-1 punct pentru numirea și descrierea direcțiilor de evoluție pentru simfonie în romantism,
eventual prin raportare la clasicismul vienez;
-1 punct pentru încadrarea genului simfonic nou/genurilor simfonice noi în una dintre direcții;
exemplificarea lui/lor prin creații reprezentative;
- 3,5 puncte pentru ilustrarea celor două direcții simfonice prin creații ale compozitorilor studiați;
realizarea unor studii de caz detaliate – cel puțin câte unul pentru fiecare linie componistică;
- 1 punct pentru exprimarea corectă gramatical, clară, logică în limba română;
-1 punct pentru ortografierea corectă a numelor de compozitori și lucrări.
Timp de lucru: 1 oră și 30 de minute
 În contextul Revoluției Industriale, al normelor sociale și politice iluministe, dar
și al Revoluției Franceze și mai apoi al celei Pașoptiste, prima jumătate a secolului al
XIX-lea este marcată din punct de vedere cultural de curentul romantic. Acest curent
caracterizat prin lipsa echilibrului și a simetriei, cu alte cuvinte negarea rigorilor
clasice, s-a manifestat și în muzică, dând naștere unor sonorități și forme noi.
În această perioadă, muzica simfonică se dezvoltă atât prin apariția unor genuri
noi, cât și prin diversificarea unor genuri preexistente. De exemplu, apar uvertura de
concert (uvertura, având inițial scopul de a deschide o operă, un oratoriu etc., devine un
gen independent) și poemul simfonic (monopartit, în formă liberă, de mari dimensiuni).
Simfonia (lucrare instrumentală definită prin proporțiile mari și fiind, de regulă
alcătuită din patru părți), pe de altă parte, preluată din clasicism, cunoaște două direcții
de dezvoltare, ce corespund unor concepte noi, proprii romantismului: direcția
neprogramatică (de exemplu simfoniile lui Franz Schubert) și cea programatică (cum ar
fi „Simfonia fantastica” de Hector Berlioz).
În timp ce simfonia neprogramatică, continuând tradiția clasică, este abordată de
unii compozitori în ideea că muzica absolută, fără referințe extra-muzicale, conduce la
trăirile cele mai puternice, muzica programatică vizează ilustrarea unor surse extra-
muzicale, cum ar fi o pictură, un poem, o nuvelă etc.
Franz Schubert a abordat genul simfonic asimilând tradiția vieneză. Astfel, în
simfoniile lui este vizibilă asemănarea ca tipar cu Haydn, sau ca sonoritate cu Mozart.
Acesta a început treisprezece simfonii, însă a finalizat doar șapte dintre acestea,
celelalte fiind continuate de către alți compozitori. Cea mai cunoscută dintre simfoniile
sale este „Simfonia nr. 5 în si bemol major”. Caracterizată prin transparență, simfonia
este scrisă pentru un ansamblu mai mic, care nu include toate instrumentele unei
orchestre simfonice. Simfonia este alcătuită din patru părți: I. Allegro; II. Andante con
moto; III. Menuetto. Allegro molto; IV. Allegro vivace.
„Simfonia fantastica” de Hector Berlioz este o lucrare ce aparține direcției
programatice. Fiind audiată pentru prima dată la Conservatorul din Paris în 1830,
aceasta a avut mare succes. Simfonia are cinci părți, bazându-se pe un program literar
propriu. Simfonia este caracterizată de principiul ciclicității, realizat printr-un laitmotiv
prezent în toate părțile simfoniei. Este alcătuită din cinci părți: I. Visuri și pasiuni
(descriind iubirea pentru o femeie); II. Un bal (ilustrează întâlnirea cu persoana iubită);
III. Scenă câmpenească (redă conversația dintre cei doi); IV. Marș spre supliciu
(otrăvirea cu opiu); V. Visul unei nopți de sabat (artistul își imaginează vrăjitoare și
monștri care asistă la funeraliile sale).
Așadar, muzica simfonică a primei jumătăți a secolului al XIX-lea este
caracterizată de înnoiri ale limbajului și formelor muzicale, negarea rigorilor și
echilibrului clasic, precum și de opoziția celor două direcții – programatică și
neprogramatică.