ROLUL

TEORIEI GENERALE A DREPTULUI PE SCENA

GLOBALIZĂRII

,, Aud glasul nebunului: trebuie să dărâmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările
acestea scurte care complică mersul. Atunci Omul va fi liber.
Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor, şi de teama de a nu se plictisi,
vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse, numai că...
Vor fi reguli fără măreţie.”
Antoine de Saint – Exubery, ,,Citadela”

Abstract:
În neputinţa sa de a fiinţa singur , izolat în lume, omul a avut forţa de a ridica
temeliile unei societăţi, unindu- se în gânduri, conceptii şi trăiri cu ceilalti oameni
asemeni lui. Forţa depusă pentru construcţia acestei fortăreţe numită Societate ar fi fost
doar un vesnic efort sisific dacă nu ar izvorâ din însusi Legea, spiritul dreptului.
Omenirea invoca o Providenţă care să le predea planul arhitectonic pentru construcţia a
ceea ce Vechiul Testament numeşte Turnul Babel, însă planul primit a fost supus
judecăţii şi reglementărilor mereu nesatioase ale oamenilor.
,,Pe ce valori se mai sprijină societatea secolului XXI? “ e o întrebare firească la
care se înduplecă orice spirit critic. Răspunsul se gaseste scrijelit în tăblii de piatră sau în
papirusuri uitate de veacuri: ,, est quidem vera lex, recta ratio, nature congruens,
difuza in omnes, constans sempiterna...huc lege nec abrogari fas est reque derogari
licet...nec erit alia Romae, alia Atenis, alia nunc, alia posthac set et omnes gens et omni
tempore una lex et sempiterna et imutabilis continebit.” 1. Dreptul este liantul unei
societăţi ce se confruntă cu piedici ce contestă uniunea ei dintru începuturi, şi anume –
globalizarea.
Lucrarea de faţă îşi propune a contribui cu un strop de esenţă la saturarea soluţiei
disputelor în teoria şi practica dreptului pe tema globalizării .
Cuvinte cheie: drept, principiu, teorie, constituţie, terorism, democraţie,
Definirea conceptelor:
Drept: lat. Directus 1.(Fig., despre acţiuni umane sau despre noţiuni abstracte)Potrivit
adevărului şi dreptăţii; just. 2.(Fig., substantivizat,f. Sg. Art.) Partea cea mai
conservatoare a unui partid. 3. Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile
sociale dintr- un stat.4. Putere legal recunoscută unei persoane de avea o anumită
conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.
Principiu: 1. Noţiune de bază a unei discipline, a unui sistem juridic, etc. 2. Concepţie,
opinie fermă
Teorie :
1
,,Este o lege adevărată, dreapta raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constantă, eternă. Această
lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta , la Roma , alta la
Atena, alta acuma, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii,
în toate timpurile.” Cicero, ,,De Republica”, citat de Nicolae Popa în Teoria Generală a Dreptului, curs
universitar, pg. 70
 A:Remarci preliminarii:
1). Introducere :
Raţiunea, oriunde lucrează, tinde spre generalizare, căci aceasta este caracteristica
raţiunii, iar generalizarea nu se poate face decat faţă de elemente similare.
Toată ştiinta dreptului tinde şi ea spre generalizare, fiind întemeiată pe o
cunostinţă raţională şi ca atare tinde spre un ideal spre care împinge raţiunea noastră, dar
pe care nu-l atingem niciodată, pe care nu putem nici măcar să ni-l reprezentăm, şi care se
cheamă: justitie. După cum niciodată nu putem niciodată să atingem infinitul, tot astfel
nu putem cunoaşte idealul in justiţie. În felul acesta se poate inţelege imboldul
societaţilor omeneşti spre perfecţionare:aşa se poate explica tendinţa spre progres, care
niciodata nu este deplin realizată.1.
Cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne nici la nivelul cunoaşterii
formelor consecutive de drept (tratare istorică), nici la nivelul cunoaşterii dreptului
pozitiv, a dreptului activ, în vigoare, într-o anumită ţară (tratarea in cadrul ştiinţelor
juridice particulare). Orice ştiinţă aspiră spre globalitate, spre cunoaştere prin ajungerea
la concept, prin subsumarea fenomenelor particulare şi regasirea lor în categorii de
maxima generalitate:instrumente de gandire cu vocaţie de expansiune.2

2.1.Reflecţie asupra fundamentelor ideii de justiţie:

Existenta dreptului, ca si apariţia sa, ţine de necesitatea obiectivă stabilirii unor

reguli de comportament social obligatorii. Dreptul se identifică a fi instrumentul,
mijlocul, la îndemana Statului pentru apărarea valorilor sociale perene pe care societatea
le identifică, le generează şi trebuie să le conserve. Aceste valori apărate prin drept sunt
multiple, ceea ce face din drept un ansamblu unitar, sistemic, de reguli stabilite (edictate)
de stat sau acceptate de acesta, cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept
international.
Normativitatea juridică în societate are caracter obligatoriu, impus, de multe ori
imperativ - restrictiv, ea stabileşte raportul dintre cum este şi cum trebuie organizată
viata societăţii. Fenomenul juridic a apărut odată cu oamenii, dar nu s-a putut manifesta
cât timp nu a existat statul. Odată cu implinirea acestei nevoi, fenomenul juridic a început
să se manifeste deschis. Există structuri ale statului care urmaresc permanent cum sunt
respectate legile in vigoare (dreptul pozitiv) ce mai trebuie reglementat juridic în
societate, ce trebuie abrogat ca fiind de prisos urmare a evoluţiei vieţii sociale. Apariţia
unor modificari în societate pune problema dacă se impune interventia statului pentru a
stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale, cum să se integreze comportamentul
oamenilor în ordinea de drept existentă.
Când conduita umană este circumscrisă unor norme juridice, oamenii nu au posibilităţi
apreciative prea mari dacă respectă sau nu reguli impuse. Fară indoială ei işi pot

1
Titu Maiorescu, Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form, citat de Mircea Djuvara în ,, Teoria
generală a dreptului, drept raţional, izvoare şi drept pozitiv” ;
2
N. Popa, Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii Bucureşti, Drept, 1991
,,permite” să nesocotească conduita impusă de norma juridică dar vor suporta
1
consecinţele, care sunt tot juridice şi se materializează prin sancţiuni.1
Domnia legii se asigură prin două modalităţi: prin conştiinţa juridică a membrilor
societaţii, care este cea de preferat, şi norma juridică - care poate să intervină totdeauna
când se constată dispreţ faţă de lege. Nimănui nu-i e permis a nesocoti dreptul pozitiv,
existent, de aceea toţi suntem obligaţi să cunoastem legea potrivit adagiului ”nemo
consetu ignorare legem”(nimeni nu are voie să nu cunoască legea).
Prin instituirea unor norme obligatorii de conduită, Statul urmăreste ca aceste reguli să
fie respectate, oamenii să nu ajungă a fii sancţionaţi, forţa de coercitie a statului să se
manifeste, în concret, numai ,, in extremis”, ca o excepţie, nu ca o regulă. Deci sancţiunea
ar fi de dorit să existe ca o sabie deasupra oamenilor, iar ei să nu ajunga în situaţia ca
sabia să-i atingă. Este ceea ce se cheamă dezvoltarea constiintei juridice sociale prin
democratie. Cât timp cei care decid –puţinii- pentru cei multi, respectă ei inşişi valorile
sociale umane, ocrotite prin lege, răspund pentru faptele lor nelegale, va creste şi
adeziunea oamenilor la sistemul normativ social, sancţiunea reprezentând doar elementul
îndepartat, iar nu unul curent, cotidian, neapărat.
În cadrul globalizării, acţiunea principiului statului de drept primeşte conotaţii noi , cu
valoare globalizatoare, ridicându-i la grad superior esenţa, funcţiile şi acţiunea. Pe acest
fond, realitatea socială a impus deprinderea unor principii specifice care stau la baza atât
a creării cât si a aplicării dreptului, a normelor juridice.
Dreptul este un concept dual, el presupune totdeauna şi datorie, dupa cum libertatea şi
egalitatea presupun responsabilitate. El nu poate acţiona deplin decât intr-un mediu
democratic de libertate de exprimare, cu valori puse exclusiv în slujba demnităţii umane.
2.2.Constituţia Pieţei Comune: terenul de duel al teoriei şi practicii dreptului:

2.2.1. Drumul mătăsii in jurisdictia a doua continente, sau Piaţa Comun ă intre Uniunea
Europeană şi Statele Unite ale Americii:

A se incerca doar lansarea ideii de armonizare in domeniul doctrinei juridice intre

aceste extreme ale axei absciselor globale: S.U.A. şi U.E., poate parea un deziderat. Cu
toate acestea, juriştii, specialişti în ştiinţe economice şi chiar, mai nou, în ştiinţe sociale
au acordat o atenţie deosebită aspctelor ce ar putea fi numite neelegant, dar foarte
potrivit, ,,aspecte structurale” ale constituţionalismului European. Acest lucru presupune
de obicei şi o viziune asupra relaţiei dintre Uniunea Europeană şi mecanismele statale
inrădăcinate pe continentele adiacente Europei. Analiza se concentrează asupra nucleului
central al Comunităţii, Piaţa Comună a mărfurilor.
Piaţa Comună, nucleul Constituţiei materiale a Comunităţii, a fost in mare măsură
,,construită” pe cale judiciară şi face în acelaşi timp parte din constituţionalismul
european global. Aceasta este legenda pe care intenţionez s-o spun, iar actorii pe care îi
privilegiez sunt Curtea de Justiţie şi principalii ei interlocutori. Economia politică
globală, dinamica şi permutările concurenţei care reglementează, sindromul cursei către
vârf, analiza economică , dar mai ales juridică, a diferitelor opţiuni adoptate de către
Curte, adevărată saga a implementării Cartei Albe reprezintă cel mult un context asupra

1
.Dr. Corbeanu, Ion, ,,Teoria generala a dreptului”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008,pag. 31-32

căruia jurisprudenţa primează.2 Situaţia nu e tocmai paradisiacă, daca ne putem exprima
asa, pe Tărâmul Făgăduinţei. Intr-un duel comparativ, doctrina ce stă la baza sistemului
politic al Comunităţii Europene este mai riguros tratată decât reflecţia ei in timp şi spaţiu
de peste Ocean, din aceasta fiind neglijate domenii întregi, ca, de exemplu, politica
preţurilor, cea a proprietăţii intelectuale şi altele asemenea, pentru care se recurge la
proverbiala scuză a timpului şi spaţiului. Actualitatea cere o nouă fază a evoluţiei
juridice, alcătuită, inter alia, din Casa Albă, Noua abordare a armonizării şi Actul Unic
European.
2.2.2 O constituţie pentru Europa? Câteva opţiuni dificile...

Cine îşi mai aminteşte de proiectul de Constituţie pregătit de Parlamentul

European în urma tratatului de la Maastricht? Înşişi promotorii lui s-au grabit să-l dea
uitării, de vreme ce, la momentul respectiv, implica moartea politică. A pomeni despre o
Constituţie a Europei era ca şi cum ai fi fost marcat cu un mare F – catalogat drept
federalist de modă veche. Zece ani mai târziu, îmbrăţişarea ideii unei noi Constituţii
pentru Europa este un semn de frenezie politică şi intelectuală. Deşi Convenţia privind
viitorul Europei nu este, în mod oficial, o Convenţie Constituţională, a fost etichetată, de
însuşi preşedintele său, drept ,, Philadelphia europeană”.
Din punct de vedere institutional, Europa , cu imaginea sa de clasica masină de
epocă, are nevoie de o revizie majoră.La urma urmei, sub capota sa, în pofida
numeroaselor reparaţii tehnice, continuă să uruie acelaşi motor bătrân format de Comisie-
Consiliu-Parlament, datând din 1951 sau 1957, care riscă să explodeze sub greutatea
suplimentară a celor 10 noi state membre.
Decizia cea mai dificilă, şi cu cele mai importante consecinţe pare să fi fost luată,
şi chiar intr- mod tipic european : deus et machina. Există totuşi un lucru înşelător, sau
poate chiar mai multe, în juxtapunerea noţiunilor de ,,extindere”, şi ,,Constituţie”. De
asemeni, este vorba despre percepţia că, în timp ce extinderea pur şi simplu se produce,
Constituţia merita o procedură decizională specială – de aici, Convenţia. Consecinţele,
politice şi economice, nu au fost prezentate in mod transparent, iar procesul de negociere,
ca atare, este echivalentul european al americanului fast track : Comisia negociază, iar
apoi prezintă de facto un pachet pe care îl accepţi sau îl refuzi.
Din punct de vedere normativ, este o ironie extrem de puternică, în sensul că,
indiferent ce Constituţie va rezulta din acest proces, ea va fi consecinţa acestui ,,păcat
originar”.
Chestiunea latentă a ,, competenţelor şi puterilor” Comunităţii au ieşit la suprafaţă
încă din cursul dezbaterii care a însoţit Tratatul de la Maastricht. Chestiunea şi dezbaterea
din jurul său şi-a găsit expresia ,de exemplu, in conceptul fermecător de vag al
,,subsidiarităţii”.
Mai devreme sau mai târziu, curţile de justiţie ,, supreme” ale statelor membre vor
realiza că acel ,, contract sociojuridic” anunţat de CJCE în principalele sale decizii
constituţionale – potrivit căruia Comunitatea reprezintă o nouă ordine jurisdicţională...în
favoarea căreia statele membre şi-au retras drepturile suverane , deşi doar într-un număr
limitat de domenii – a fost încălcat.
Adevărata problemă a Comunităţii este absenţa unei politici privind drepturile
omului, cu tot ceea ce presupune aceasta: un comisar , o Direcţie Generală, un buget şi un
2
.H.H. Weiller, ,,Constituţia Europei “, Editura Polirom, 2009, pg. 174
plan orizontal de acţiune pentru a eficientiza acele drepturi deja garantate de tratate şi
protejate juridic la diferite niveluri de curţile europene. Mare parte din povestea
drepturilor omului şi a încălcărilor acestora se petrece departe de sălile monumentale ale
curţilor de justiţie. Mulţi dintre acei ale căror drepturi sunt încălcate nu au nici
cunoştinţele şi nici mijloacele de a căuta revanşa în justiţie.1
În cele ce urmează, se va încerca a depăşi pragul principiilor generale a
drepturilor spre o nouă dimensiune; acea zonă zero între doctrină şi aplicarea ei în
practică, în habitatul de origine al fiecărei societăţi, urmărindu-se prin acest experiment a
se sancţiona decalarea practicii dreptului de la principiile sale esenţiale.
Ce este democraţia, decât afirmaţiunea libertăţii şi ea îşi are originile moderne,
dacă nu cele antice, în teoria contractului social, care este interesantă de relevat, pentru că
pune în această privinţă accentul tocmai pe ideea de libertate. Dacă democraţia se opune
autocraţiei este penru că instaurează libertatea politică a cetăţenilor şi de aceea tot
progresul dreptului public tinde tocmai spre această libertate.
Principiul libertăţii nu este un dat, ea trebuie câştigata prin luptă asiduă cu viata,
cu lumea şi cu sine, pe fondul educaţiei continue. Ea este cea care asigură democraţia şi,
prin ea, condiţia de om; inseamnă drepturi, dar şi obligaţii, solidaritate socială şi acţiuni
responsabile, în concordanţă cu respectul demnităţii tuturor, pe fondul destinului comun
al societăţii social-umane. Toate acestea implică dimensiunea cea mai de pret a libertăţii
şi anume - libertatea de conştiinţă.
În fapt, libertatea, având în vedere persoana, individul ca atare, acţionează ca principiu
suprem, pe temeiul căruia se fundamentează ideea de justiţie in relaţiile sociale.
Atentatul la libertate este sancţionat însă de întreaga societate, prin intermediul legii.
Principiul legalităţii reprezintă esenţa normei juridice şi a actului juridic. Legalitatea, ca
principiu şi ca expresie a conştiinţei juridice corespunzătoare etapei social-istorice date,
dar şi ca necesitate, in sensul că intreaga activitate social – umană să se desfasoare în
conformitate şi pe baza legii, strict pe baza legii fundamentale (Constitutia) şi a legii
societăţii globale, a democraţiei şi statului de drept, a exigenţelor principiilor
fundamentale ale globalizării.
,,Legăturile sociale sunt esenţiale pentru bunăstarea umană numai dacă nu devin
rigide...Dacă oamenii urmează prescripţiile şi interdicţiile sociale ale comunităţilor
pentru că le inţeleg ca investiţii, costuri sau constrângeri, vor avea tendinţa să încalce
normele atunci când beneficiile legate de respectarea lor sunt mai mici decât câştigurile
2
ce derivă din încălcarea lor şi riscurile de a fi prinşi sunt reduse(...)”
Acest principiu asigură şi garantează libertatea împotriva puterii direcţionare, a
abuzului de putere şi a arbitrariului.
Acţionând în strânsă legatură cu celelalte principii de drept, ale dreptăţii şi justiţiei, ca
şi al egalităţii sociale, legalitatea - exprimând conformitatea cu legea – asigura ordinea
de drept, ordinea socială globală, stabilitatea şi dezvoltarea.

3.Principiul egalităţii în faţa legii:

1
.H.H. Weiller, ,,Constituţia Europei “, Editura Polirom, 2009, pg. 329- 341.
2
.citat de dr. Vasile Stanescu, Etzioni, A .,Societatea monocroma”,Editura Polirom, IASI, 2002, P.163,187
Privit ca drept natural, în corelaţia deplină cu libertatea, egalitatea presupune acelaşi
statut social şi juridic pentru toti. Fără nici un fel de privilegiu sau discriminare legate de
etnie, limbă, confesiune, sex, stare sociala etc.
Declaratia Universală a Drepturilor Omului consacră acest principiu (in art.1) confirmând
caracterul natural al dreptului pe care îl degaja, subliniind, în acelaşi timp, că ,,toate
fiinţele se nasc libere şi egale în drepturi”. În realitate, drepturile omului sunt
internaţionale, în nici un caz universale, dacă ar fii să ne referim numai la recunoaşterea
lor în dreptul islamic. În tara noastra, principiul egalităţii, privit ca şi componenta a
dimensiunii umane, este consacrat de Constitutie (art.16.) sub forma egalitatii
cetăţenilor,,...în faţa legii şi a autorităţilor publică, fără privilegii şi fără discriminări”.
Egalitatea în faţa legii şi precizarea potrivit căreia nimeni nu e mai presus de lege
impune acest principiu la rang de principiu fundamental şi capăta statut de valoare. El
asigură stabilitatea statului şi, prin consecinţă, contribuie la stabilitatea societătii globale.
4.Principiul echităţii, al dreptei măsuri şi al echilibrului.
Privit la scară globală ,mai ales în raporturile juridice între ţările industrial dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare, acest principiu ce presupune evitarea parţialitatii şi părtinirii ,
ca şi al discriminarii şi inecchitatii de orice fel, se impune în mare măsurî, dat fiind
circumstanţele noi în care se manifestă.
5.Principiul justiţiei.
Privită ca relaţie între oameni, ideea de justiţie se confundă până la suprapunere cu ideea
de dreptate, ca şi cea de legalitate care îi dă expresie. Aici concepţia lui Platon din
,,Republica” devine mai actuală ca niciodată, în contextul globalizării. Dreptatea, în
viziunea sa, apare ca principiul integrator care concentreaza toate tipurile de virtute
corespunzatoare fiecărei puteri sufleteşti: înţelepciunea - ca virtute a raţiunii: vitejia-
pentru voinţă: şi cumpătarea pentru dorinţă: dreptatea constituind ,,virtutea virtutiilor”.
6.Principiul răspunderii(cu buna credintă).
Ideea bunei-credinte(bona fides) presupune corectitudine, în relaţiile sociale, în general,
şi în raporturile juridice, în special. Buna credintă este o formă de manifestare, atât în
plan intern cât şi internaţional, a comportamentului moral în relaţiile dintre parţi în cadrul
relaţiilor sociale şi a raporturilor juridice

7.Principiul dual al garantării şi ocrotirii drepturilor presupune, până la proba contrarie,

ca şi principiul răspunderii, buna credintă, ca expresie, de asemenea , a egalitătii tuturor
în faţa legii. Prezumţia aparţine în primul rând legii (în cazurile şi formele pe care aceasta
le evoca) dar şi magistratului. Ea se defineşte, în primul caz, ca o deducţie logica (o
consecinţa) din cunoaşterea unui fapt existent, vecin şi conex, care se aplică unui alt fapt
necunoscut, aparţinând aceleiaşi familii de fapte sau cu implicaţii între cele doua fapte:
cea cunoscuta si cea necunoscuta înca. În cazul magistratului, prezumţia, pură şi simplă,
presupune intuirea aproximativă, motiv pentru care aceasta trebuie însoţită de dovada cu
martori. Oricum, prezumarea bunei credinţe, legală (absolută sau relativă) sau simplă,
asigură cursivitatea raporturilor juridice, simplifică şi ajută actul de justiţie.
8.Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate ( pacta sunt servanda )
În spaţiul global, toate principiile de drept acţionează deopotrivă cu privire la toţi actorii
globali - regiuni, state, alte persoane juridice şi fizice- cu unele particularităţi. Astfel, în
relaţiile internaţionale funcţioneaza principiile dreptului internaţional, care stau la baza,
în special, a relaţiilor dintre state, cum sunt: principiul suveranităţii şi independenţei
statelor , principiul egalitaţii democratice ( reprezentative şi participative); principiul
renunţării la forţa şi la amestecarea cu forţa, principiul neamestecului in treburile interne;
principiul reglementarii pasnice a diferendelor internationale; principiul bunei vecinataţi,
;principiul ,,pacta sunt servanda,, , principiul îndeplinirii cu bună credinţă a
angajamentelor asumate, principiul securizării planetei, al dezvoltarii durabile şi nu
4
numai. Fenomenele politice nu sunt obiectul unei ştiinte experimentale. Primii sociologi
au inteles rapid că pot depăşi această dificultate, folosindu-se de comparaţie. Metoda
comparativă a fost privită de John Stuart Mill, Auguste Comte si Emile Durkheim ca cel
mai bun substituit al metodei experimentale în stiinţele sociale. În căutarea relaţiilor
cauzale, comparatistul întâlneste un obstacol suplimentar: numărul relativ redus de
3
cazuri ce pot fi tratate. Exista circa 160 de naţiuni independente în lume, dar este
evident că nu ne putem bizui pe un eşantion suficient de mare pentru a studia fenomene
ca puterea carismatica, declinul parlamentului sau mecanismele totalitare. Este oare
raţional să compari cei 56.000 km2 AI Togo-ului cu Rusia; deşertul Libia cu
supraaglomerata Japonie; săracul Gabon cu Elvetia cea de o suta de ori mai bogată;
tinerele Ciad sau Bangladesh cu China, care numara peste doua mii de ani? La ce nivel
de generalizare trebuie să ne situăm pentru a compara birocraţia birmaneză cu cea
germană, procesele de articulare din Anglia şi Fiji? Pentru a spori la maximum
semnificaţia statistică a analizei, sunt posibile mai multe demersuri. Arend Lipjhart este
cel care a propus câteva dintre ele . O primă posibilitate ar fi multiplicarea numărului
situaţiilor luând în considerare exemplele istorice. Astfel, s-ar putea studia birocratizarea,
integrand imperiile străvechi în analiza comparativă, sau s-ar analiza procesul de
urbanizare, privind retrospectiv experienţele istorice ale lumii. În general vorbind, lecţia
istoriei constă, mai precis în a avertiza împotriva comparaţiilor pripite. A aştepta un
miracol economic la exportarea capitalismului în lumea a treia , uitand in acest timp de
stadiile dezvoltarii europene, înseamna a construi un model de dezvoltare pe nisip.
Comparaţia asincronă poate oferi multe perspective eronate. Laurence C. Dodd a testat
în contextul sistemelor parlamentare contemporane ipotezele general dezvoltate de
William Rilker şi a scos la iveală situaţii în care ,, principiul marimii minime” al lui
Rilker nu se verifica. Dodd propune o explicaţie a acestor situaţii a ,,cabinetelor
supradimensionate” pe care le pune în relaţiile cu sistemele parlamentare. Se vede că
studiile parcimonioase pot aduce îmbunataţiri ale propriei noastre concepţii asupra
cauzalitatii şi a ,,legilor”. Dirijând un studiu comparativ longitudinal asupra nivelului de
trai din Europa si Statele Unite, a fost posibil a arăta scăderile ipotezelor predominante
care pun pe seama guvernelor de stânga cele mai puternice tendinţe de a mări cheltuielile
sociale. De fapt, ,,modelul general – coaliţii de centru si centru- dreapta – sugerează că
4
dinamica guvernelor de coaliţie trece peste diferenţele dintre stanga si dreapta.”
Observaţii empirice l-au determinat pe Arend Liphart să propună o noua tipologie,
bazată pe incrucişarea a două dihotomii: cultura politică omogenă/cultura politică
fragmentată şi comportament competitiv al elitelor/ comportament cooperant al elitelor,
construind astfel patru tipuri de democraţie: centripetă, centrifugă, consociativă şi
depolitizantă.


.Matei Dagon, Dominique Pelossy, ,,Cum sa comparam natiunile- sociologia politica comparativa », ed.
Alternative ,1993.,pg 154,160,98.


 Francis Fukuyama, autorul unei lucrări de referinţă în problema globalizării ,,The
end of History”menţionează intr-un interviu acordat lui Nathan Grdels: ,, Nu există nici o
alternativă istorică la structura de piată şi la statul liberal democratic. Este un model care
suportă imbunataţiri, dar , la nivel global, a existat credinţa comună că aceste tipuri
instituţionale sunt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea până acum. Am ajuns la
capătul istoriei în sensul că ne-am epuizat alternativele istorice. Nu se mai face nici o
distincţie artificială bazată pe structuri politice precum monarhia, statul totalitar şi
democraţia – toate cauta frebil o formă a acesteia din urmă (...) prin ideea de ,,ciocnire a
civilizatiilor” se scoate in evidenţă importanţa extremă a culturii ca factor determinant în
4
relaţiile sociale ale viitorului.”
Un caz particular în evoluţia spre globalizare îl constituie ,,sindromul Walesa”. Lech
Walesa a înfiintat sindicatul Solidaritatea la Gdansk în numele interesului naţional
polonez, rezultând astfel smulgerea independentei fată de Uniunea Sovietica.
Mecanismele de piată introduse de Walesa au dus la pătrunderea unor companii străine
care ofereau salarii de doua-trei ori mai mari decât companiile naţionale, astfel încat
tinerii se năpustesc să lucreze pentru companiile străine. Întrebaţi fiind unde au pierdut
spiritul naţional, patriotismul, ei au raspuns: ,,Nu ne intereseaza subiectul.Vrem să trăim
bine”, ţel fată de care Walesa, ulterior înlocuit la preşedenţie, era un obstacol. Rezultatul
introducerii economiei de piată în ţările din Est are un rezultat limpede: pietele de capital,
corporaţiile internaţionale, comunicaţiile şi consumatorii informaţi, ajută la disciplinarea
guvernelor atotputernice. Situaţia seamană cu o tabelă de marcaj: daca guvernele sunt
performante, investiţiile nu vor întarzia să apară, daca nu, pieţele de capital, corporaţiile
şi consumatorii vor face stânga - împrejur. În plus, o astfel de situaţie oferă noi
posibilităţi. De obicei, guvernele se simt obligate să găsească soluţii pentru problemele
interne. Însă, pentru cine crede în piata globală nelimitată, soluţia la problemele
economice interne ale ţării ar putea veni din afara economiei sale. Chiar dacă cererea
creste în Japonia , Malaezia sau Statele Unite, oferta vine din străinatate. De altfel, acesta
a fost cazul deficitului acumulat din cheltuieli în ultimii zece ani în SUA. Oferta vine din
Canada, Mexic, ţările ASEAN, China, Coreea. Pe scurt, contrar principiului economic
keynesian, se urmăreşte diminuarea relaţiilor dintre cerere si ofertă şi crearea locurilor de
5
muncă în economia fară graniţe, globală.
Încălcarea frecventă a drepturilor omului, existenta mizeriei şi a sărăciei, cinismul
manifestat de unele guverne, aduc în discuţie eficienţa dreptului, prăpastia creată
uneori între norma de drept şi aplicarea ei. În acelaşi timp, din considerende culturale,
tradiîionale, etnice, religioase, internaţionalizarea dreptului , în unele zone ale lumii,
prezintă reale dificultaţi în ceea ce priveşte perceperea normei juridice şi a principiilor
fundamentale ale dreptului. Şi totuşi, aceste aspecte nu se pot constitui în motive pentru
contestarea sau nerespectarea normei de drept care stă la temelia ordinii juridice
mondiale.
Concomitent cu proiectarea unei noi filosofii juridice, de natură să aducă modificari
substanţiale atât în dreptul intern, cât şi în dreptul international public şi privat, în
configurarea ramurilor de drept, în formularea, şi mai ales, în conţinutul normelor
juridice, cu precădere vizând competenţele, răspunderea şi latura morală a acestora, este


.Gardels Nathan, ,,Schimbarea ordinii globale”, ed. Lumina Lex,1996,Bucuresti, pg 180,181

Mario G. Lossano, ,,Marile sisteme juridice”, editura All Beck,2005, Bucuresti,pg .70-72
necesară o campanie susţinută de promovare a principiilor şi normelor de drept în spaţiile
care necesită aceasta.
Dreptul internaţional este într-o continuă expansiune, aprofundare şi
instituţionalizare, constituind prin el însuşi un factor al fenomenului globalizării. Astfel,
din internaţional - un drept exclusiv între state – se transformă în global, printr-o trecere
graduală, dar fermă, întrucât va implica toate statele în reglementarea problemelor
general - planetare cum ar fi: dezvoltarea durabilă, eradicarea sărăciei, protecţia mediului
natural şi a resurselor naturale, în special neregenerabile, pacea si securitatea, drepturile
şi libertaţile omului, arbitrajul, curţile penale şi tribunalele, crimele impotriva umanitatii,
neproliferarea armelor nucleare, terorismul şi crima organizată.
Această deplasare graduală nu exclude ,ci dimpotrivă, chiar implică apariţia
-transitorie , dar benefică - a dreptului regional care reglementează alte niveluri de
cooperare, alte structuri, politici şi strategii de interacţiune şi de integrare ale unor
comunitaţi regionale de state, gen UE şi NATO pentru Europa, .ASEAN şi CEAP pentru
zona ASIA – Pacific, MERCOSUR pentru America Latina, NAFTA pentru America de
6
Nord si multe alte subregionale.
Multe dintre problemele reglementate de Dreptul Internaţional Public trebuie
reconsiderate . Chiar unele principii fundamentale necesită o reevaluare. Avem utilizarea
forţei. Este greu de acceptat în prezent , neintervenţia în cazuri umanitare colective sau
care pun în pericol pacea ori securitatea planetei, după cum apar ca întemeiate cazurile
de restrângere a unor drepturi , a libertaţii constituţionale, atunci când sunt afectate grav
valorile democraţiei de către terorism şi crima organizată.
Valul crescând de acte teroriste din ultimele decenii a readus în atenţie şi
problema creării unei Curţi Penale Internaţionale, această chestiune făcând obiectul a
două reuniuni internationale consacrate dreptului penal, ţinute la Racine - Wincosin
(S.U.A.) IN 1971-1972 şi la Bellagio (Italia) in 1972, sub egida Fundatiei Internationale
pentru înfiinţarea unei curţi penale internaţionale. În cadrul celor două reuniuni, s-au
elaborat proiectele unei Conventii asupra Crimelor Internaţionale şi a unui statut al Curţii
Penale Internationale.
La cele de mai sus se pot adăuga , de asemenea, cu valoare de principii, ,, câteva
sintagme ale dreptului roman. Este vorba de : nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii
(nemo consentur ignorare legem); nimeni nu poate fii considerat vinovat daca nu i se
recunoaste vinovăţia (nemo praeminitur malus nisi proletum); ascultă şi partea adversă ;
7
ca şi dreptul la apărare , şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Trebuie precizat faptul că opera de codificare a dreptului internaţional a
constituit şi constituie una dintre sarcinile importante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite,
acţiune de sinteză presupunând preluarea critică a vechilor norme de drept, îmbogăţirea
şi dezvoltarea lor, codificarea dreptului internaţional se infăţisează ca un proces de cea
mai mare importanţă pentru însăşi afirmarea forţei şi viabilităţii dreptului internaţional,
pentru întărirea respectului fată de principiile acestui drept, ca şi pentru aplicarea sa din
ce în ce mai efectivă în viată, în conduita popoarelor. (...) Dreptul modern, lăsând statului
nou independent libertatea de a defini propriile sale relaţii convenţionale, în virtutea
principiului ,, tabula rasa” , îi oferă mijlocul de a asigura, în aceste relaţii, maximum de


.conf.univ .Victor Duculescu, ,, Continuitate si descontinuitate in dreptul international”,Editura
Academiei,, Bucuresti 1882, pg 29,30.

.Ioan V. Maxim, ,,Terorismul “, Ed. Politica, 1989, Bucuresti, pg.162
continuitate compatibilă cu propriile sale interese, şi cele ale altor state , părţi la tratatele
predecedecesorului său.”

ANEXE
.http://www.upi.com/Top_News/US/2010/02/21/US-Supreme-Court-to-hear-terrorism-
case/UPI-61871266748200/

The U.S. Supreme Court this week hears arguments on a

provision of the Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate
Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act of 2001 -- or as it is
more familiarly known, the Patriot Act.

The Patriot Act was signed into law Oct. 26, 2001, in the wake of the Sept. 11
terrorist attacks. The act, read in conjunction with other federal anti-terrorism
laws, presents what some consider a chilling effect on constitutional rights,
including the First Amendment guarantees of the freedoms of speech and
association.

The Supreme Court will decide whether the parts of the law that make it a
crime to give "material support or resources" to government-designated foreign
terrorist organizations are unconstitutional.

The case of Holder vs. Humanitarian Law Project involves civil rights groups
and individuals halted in helping foreign terrorist organizations achieve their
non-violent goals because they say the anti-terrorism laws criminalize even the
most innocuous activities carried out with or on behalf of foreign terrorist
groups.

Humanitarian Law Project and the others maintain they focus on only the
peaceful, productive aspects of the terrorist groups and are able to keep their
activities distinct from actions that would aid the violent activities of the
groups.

The foreign terrorist organizations with which plaintiff groups are involved
include the Kurdistan Workers Party and the Tamil Tigers. The Humanitarian
Law Project maintains these groups are involved in activities that help Kurds
living in Turkey and Tamils living in Sri Lanka "engage in self-determination."

The day after Tuesday's arguments, Humanitarian Law Project President Ralph
D. Fertig turns 80. Fertig, a former judge and University of Southern California
social work professor, has a life-long history of civil rights advocacy. His ribs
were broken when he was arrested as a freedom rider in Selma, Ala., in 1961.
Fertig does not look like someone who would aid and abet terrorism. But to
hear those on his side of the legal battle tell it, because the humanitarian
groups aid foreign terrorist organizations in peaceful endeavors, a resumption
of their former activities would make them outlaws.

"Violence? Terrorism? Totally repudiate it," Fertig told The New York Times
Feb. 10. "My mission would be to work with them on peaceful resolutions of
their conflicts, to try to convince them to use non-violent means of protest on
the model of Mahatma Gandhi and Martin Luther King."

Holder vs. Humanitarian Law Project challenges the language of the anti-
terrorism laws that make it criminal, with punishments of as much as 15 years
in jail, to give "material support" to foreign terrorist groups, which, in addition
to money and weapons, includes "training," "personnel," "expert advice or
assistance" and "service." The Patriot Act amended a 1996 anti-terror law to
strengthen the "expert advice and assistance" provision, making it a crime
punishable by a 10- to 15-year prison sentence.

Civil rights organizations say the material support language of the Patriot Act is
unconstitutionally vague and too broad in that it applies to non-violent
activities in addition to terrorism. U.S. Attorney General Eric Holder maintains
the terms' meanings are those a "reasonable person of ordinary intelligence"
would understand and the anti-terrorism laws, even as applied to Humanitarian
Law Project's efforts, are necessary tools in fighting terrorism.

"In fact, all of the (Humanitarian Law Project's) proposed activities fall squarely
within the ordinary meaning of the law's ban on supporting a terrorist group.
Congress has banned a broad range of material support regardless of whether
the support is ostensibly given to assist supposedly lawful activities," said U.S.
Solicitor General Elena Kagan in a brief for the government.

"This statute is so sweeping that it treats human rights advocates as criminal

terrorists, and threatens them with 15 years in prison for advocating non-
violent means to resolve disputes," said David Cole of the Center for
Constitutional Rights, which filed an amicus brief on behalf of Humanitarian
Law Project. "In our view, the First Amendment does not permit the
government to make advocating human rights or other lawful, peaceable
activity a crime simply because it is done for the benefit of, or in conjunction
with, a group the secretary of state has blacklisted."
A Jan. 20 California Law Review article, "The Preventive Dilemma: A Reply to
David Cole," by University of Texas law Professor Robert Chesney, discredits a
suggestion of Cole's that the intent element in the anti-terrorism laws should
be narrowed to require proof a humanitarian aid group or other similar
defendant not only knew it was supporting a foreign terrorist organization, but
also that it intended through such support to aid the unlawful goals of the
terrorist group.

Under such an amended intent requirement, the only defendants who would be
found liable would be those whom the prosecution cannot show affirmatively
meant to include support of the foreign terrorist organizations' unlawful
activities. While it would still be easy to convict defendants who support
groups such as al-Qaida, which uses aid almost exclusively for terrorism, Cole's
proposed amendment would protect two types of donors from culpability in
aiding an organization like Hamas, which conducts legal activity in addition to
terrorism.

Chesney calls one category "hopeful donors": those who provide assistance to a
foreign terrorist organization hoping the support will be used only for its lawful
objectives; the other donor category is "innocuous donors" who provide
particularized support -- children's coloring books, for example -- that could
not be used for any purpose other than lawful activity.

Chesney points out it is easy to find holes in a hopeful donor non-liability

defense: the support may be used for unlawful purposes, regardless of the
donor's wish, and in the case of monetary donations, a gift for a lawful purpose
allows terrorist groups to divert the same amount from another source to a
terrorist objective.

In the case of both hopeful donors and innocuous donors, says Chesney, the
most important reason Cole's proposal is invalid is that aiding a foreign terrorist
organization's lawful activities, such as educational and social services,
increases the popularity of such groups within the populations they benefit,
and enhances that population's perception of the desirability of terrorism.

Abraham H. Foxman, the national director of the Anti-Defamation League,

would concur, and posits helping a foreign terrorist organization lifts its
reputation in the eyes of the world: "Any material support lent to terrorist
organizations -- whether in the form of monetary funding or expert training --
helps enable those groups to maximize their assets and potentially grants them
undeserved legitimacy and credibility. There is no inalienable right to provide
resources to a foreign terrorist organization. Those that knowingly do so are
facilitating terrorism and must be held accountable."

Chesney proposes defendants be held to a sliding scale of culpability for the

purposes of the 15-year maximum sentence. Where a defendant is shown to
have intended to support a foreign terrorist organization's illegal objectives,
the defendant should feel the full wrath of the law at 15 years in prison -- or,
as the author suggests, "if not something higher." Where prosecutors are only
able to prove a reasonable person would have known that his aid would support
terrorism, then the defendant would receive a shorter maximum sentence.
Last, if it can only be proved the defendant knew of the foreign terrorist
organization's identity, but was truly an innocuous donor, then an even lighter
sentence would apply.

Evidentiary problems abound in Chesney's proposal, particularly concerning

defendants' testimony in such matters. Defendants would be more inclined to
take pains to remain ignorant of the specifics of how the foreign terrorist
organizations use donations and other forms of support. Further, the proposal
places on the government a burden of proving intent where one currently does
not exist. It does, however, propose a middle ground: a reduced sentence for
defendants convicted under both the reasonable-person and the innocuous-
donor standards.

In light of the 9th U.S. Circuit Court of Appeals ruling in Humanitarian Law
Project v. Holder that parts of the anti-terrorism laws were vague and
unconstitutional, the Obama administration petitioned the Supreme Court June
4, saying the circuit court undermined "a vital part of the nation's effort to
fight international terrorism." It asked the high court to revive provisions in the
law that make it a crime to provide support to foreign terrorist organizations.

With a Democratic president having made such an appeal, and with a "patriotic"
law championed at the time of its enactment by more than just the nation's
conservative constituency, such a middle-ground model might be more
ameliorative and might have ended up having more purchase with the Supreme
Court than the humanitarian aid groups' freedom of speech and association
8
arguments.

http://www.upi.com/Top_News/US/2010/02/21/US-Supreme-Court-to-hear-terrorism-
case/UPI-61871266748200/
Why did countries decide to set up an
International Criminal Court? How is it
different from other courts?

In 1948, following the Nuremberg and

Tokyo tribunals after the Second World
War, the United Nations General
Assembly first recognized the need for a
permanent international court to deal with
the kind of atrocities that had recently
taken place. Since then, the need for such
a court has been discussed off and on at
the UN. The scope, scale and hateful
nature of atrocities that have taken place
during the last 20 years in many parts of
the world gave impetus to creating a
permanent mechanism to bring to justice
the perpetrators of such crimes as
genocide, ethnic cleansing, sexual slavery
and maiming, including amputation of
limbs of non-combatants, even women
and children, and to finally put an end to
the impunity so often enjoyed by those in
positions of power.

In the aftermath of the events in Rwanda

and the former Yugoslavia, the United
Nations Security Council responded by
creating tribunals to bring individual
perpetrators to justice. However, tribunals
established after the fact are typically
bound by mandates that are specific in
time and place. To establish such a
tribunal is a challenging, lengthy and
expensive undertaking. A permanent
court with a mandate to bring to justice
individuals responsible for the world's
most serious crimes, atrocities and mass
murders will be more effective and
efficient. It will be able to take action
quickly, and possibly limit the extent or
duration of violence; by nature of its very
existence, it will provide a much stronger
deterrent. Potential war criminals might
reconsider carrying out their plans when
they know that they may be held
accountable - as an individual - even if
they are a head of State. The International
Criminal Court, established as an
independent entity, will be able to act
regarding crimes within its jurisdiction
without a special mandate from the United
Nations Security Council.

What crimes will the Court try?


http://www.un.org/News/facts/iccfact.htm